Valorile crestinismului

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul,
cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a
adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca
moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul
perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de
5000 de ani.

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de

intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul „creștin” vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece
Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul
„Hristos”, în limba greacă Χριστός Christós, „cel uns”, este traducerea din limba ebraică a cuvântului
Mașiah.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau
Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul
bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj
universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma „Fiu al lui Dumnezeu” trebuie înțeleasă aici în
sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman
Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat
zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat
sintagmei („Fiul lui Dumnezeu”) același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie și
crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului
încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un
predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia
miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin
atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru.
Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile
înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul
rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu
Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul
sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-
54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și
alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține
numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia
evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important
de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul
și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți,
înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul
său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice,
anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează
creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum
islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică „trei persoane de-o unică
substanță”, fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile
primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale
unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței
unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind
spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin,
anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din
punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul
Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al

universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul
creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor
celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină.
Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia
creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un
motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând cu crize și
dispute istoria acestei religii până astăzi.
 Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului
primordial, în ciuda formei schimbate.