Universitatea „Vasile

Alecsandri” Bacău

Specializarea: VRBPM

Anul: I

Disciplina: NEOBIOTA-
biologie şi control

Conf. Ureche
univ. Camelia
dr.

Specii invazive de
STUDENT:
moluște marine în MELINTEANU
ANDREEA LAVINIA

Marea Neagră
 CUPRINS

I. Morfologia externă a moluștelor

II. Poliplacoforele (descriere, ecologie, areal nativ, areal invaziv, impact, căi de
combatere)

III. Gastropoda (Melcii de mare) (descriere, ecologie, areal nativ, areal invaziv,
impact, căi de combatere)

IV. Bivalvia (Scoicile din Marea Neagră) (descriere, ecologie, areal nativ, areal
invaziv, impact, căi de combatere)

V. Bibliografie
 Specii invazive de moluște marine în Marea Neagră

Speciile invazive sunt specii ale căror populații au capacitatea de a pătrunde masiv în areale
întinse, prin creterea exagerată a numărului de indivizi. Ele produc dezechilibre ecologice în
ecosistemele invadate, fiind favorizate printre altele și de absența unor paraziți, dăunători sau
prădători capabili să le limiteze rata de înmulțire.
Cele mai periculoase sunt speciile cu capacitate mare de adaptare, cicluri reproductive scurte
și frecvente, cu număr mare de descendenți la fiecare reproducere. Exemplu, salcâmul pitic
(Amorpha fruticosa) originar din America de Nord, modifică adesea structura asociațiilor vegetale
de pe marginea cursurilor de apă și chiar o înlocuiesc.
Speciile invazive pot afecta speciile native, astfel, le pot mânca, pot concura cu ele, se pot
reproduce cu ele, le pot distruge habitatele sau pot introduce agenți patogeni sau parazii noi, care să
le dăuneze.
Conform directivelor europene, speciile invazive, cunoscute ca specii alogene invazive sau
specii neindigene invazive, au fost introduse intenţionat, inclusiv arborii și culturile care sunt mai
rezistente sau care cresc mai repede, plantele ornamentale de grădină sau animalele de casă.
Acestea pot să nu creeze niciun fel de probleme până în momentul în care evadează sau sunt
eliberate în natură.
Alte specii alogene nedorite au sosit accidental, de exemplu ca „pasageri clandestini” prinși
în containere transportate cu aeronavele sau navele cargo, sau moluște transportate pe coca navelor.
Speciile invazive au succesul garantat printr-o serie de caracteristici. Mai exact, acestea sunt adesea
foarte puțin pretențioase referitor la condițiile de trai (temperatură, umiditate, hrană etc), deci putem
spune că sunt oportuniste. Aceste specii pot tolera condiții foarte variate ale diferiților factori
climatici astfel rezistă mult mai bine decât speciile autohtone, native.
O altă caracteristică este legată de competitivitate. Speciile invazive pot elimina cu ușurință
speciile native în competiția pentru hrană, locuri de cuibărit, lumină etc. Un exemplu foarte
elocvent este cel al melcului marin Rapana venosa care a ajuns în Marea Neagră și care prădeaza
midii și stridii (specii native), ambele specii de moluște fiind extrem de importante în filtrarea apei
mării dar și cu valoare economică. Alte specii invazive pot afecta și sănătatea populației umane.
În fauna Mării Negre, moluștele reprezintă cea mai importantă grupă de nevertebrate
marine, datorită răspândiri lor, numărului mare de exemplare și faptului că reprezintă atât sursă de
hrană pentru o gamă mare de viețuitoare cât și nișă de habitat prin însusi modul lor de viață.
   Denumirea grupului este dată de corpul moale (lat. mollis), protejat la cea mai mare parte
dintre moluște de structuri calcaroase care formează diferite tipuri de cochilii sau alcătuiesc
structuri de protecție și de suport pentru musculatură. Uneori în loc de cochilie, unele moluște pot
prezenta spiculi calcaroși.

Morfologia externă a moluștelor

Adaptându-se la cele mai variate condiții de viată, moluștele au aspecte și structuri diferite,
prezentând, totuși, o serie de caractere comune.

Corpul unei moluște este alcătuit din cinci regiuni distincte:

 Capul, anterior, purtând organele de simț, gura cu radula și colierul periesofagian. Este
bine dezvoltat la gasteropode, mai puțin dezvoltat la poliplacofore și scafopode, lipsește
la bivalve;
 Piciorul, ventral, diferențiere a tecii musculo-cutanate, servind la locomoție. Este
diferit ca formă și mărime, ca rezultat al adaptării la diferitele condiții de mediu. Astfel
la gasteropode are forma de talpă iar la bivalve este ca o lamă verticală;
 Masa viscerală, dorsală, formată din stomac, glanda digestivă, inima, celomul, rinichii
și gonadele;
 Mantaua sau pallium, răsfrângere tegumentară, care înconjoară sacul visceral și
delimitează o cavitate paleală, primitiv posterioară, conținând branhiile, anusul,
orificiile excretoare și genitale;
 Cochilia, secreție cutanee a mantalei. Forma sa este variabilă (în funcție de specie), iar
uneori este slab dezvoltată sau chiar absentă.

Se disting două forme fundamentale în habitusul moluștelor:

 axa longitudinală lungă, gura și anusul la cele două extremități, cea dorso-ventrală
scurtă (solenogastre, poliplacofore, monoplacofore, bivalve);
 axa dorso-ventrală mai lungă decât cea antero-posterioară (scafopode, cefalopode,
gasteropode). Masa viscerală se boltește dorsal și în ea pătrunde intestinul, curbat în
formă de V, anusul deschizându-se în cavitatea paleală. Cochilia, dorsală, acoperă masa
viscerală, iar opus se află capul și piciorul (scafopode, cefalopode). La gasteropode,
fenomene secundare din ontogeneză duc la răsucirea asimetrică a cochiliei și a masei
viscerale deasupra capului.
Cochilia care reprezintă trăsătura caracteristică a moluștelor, este o secreție cuticulară
dorsală a mantalei, mineralizată prin depunere de carbonat de calciu. Se consideră primitivă
cochilia unică, turtită sau conică (monoplacofore, gasteropode) și secundară cea a poliplacoforelor,
alcatuită din plăci dispuse într-un șir longitudinal. Cochilia este constituită din trei straturi:
  periostracum, extern și subțire, din conchiolină (o scleroproteină) secretată de
celulele marginii mantalei și alcătuită din două lame (internă și externă) de
proveniență diferită;
 ostracum, stratul principal, format din prisme calcare, îmbrăcate într-o matrice de
conchiolină, prin care se îmbină cu pătura profundă a periostracului;
 hipostracum, intern, din sidef, aflat în atingere cu fața externă a mantalei, format din
lame calcare orizontale și substanța proteică mai abundentă.

Sistemele de clasificare încadrează moluștele în opt clase: (Bivalvia, Caudofoveata,

Cephalopoda, Gastropoda, Monoplacophora, Polyplacophora, Scaphopoda, Solenogastres),
cuprinse în încrengătura Mollusca. În Marea Neagră sunt citate specii aparținâd claselor
Polyplacophora, Gastropoda, Bivalvia și Scaphopoda, dintre care vom aminti câteva specii invazive
din clasele Polyplacophora, Gastropoda, dar mai ales o multitudine de bivalve.

Poliplacoforele

Poliplacoforele sunt reprezentate în Marea Neagră prin puține specii (3), din care la litoralul
românesc au fost semnalate două (Lepidochitona (Lepidochitona) cinerea, Lepidochitona
(Lepidochitona) caprearum), ambele întâlnite în zona infralitorală pietroasă de la sud de Constanța.

1. Lepidochitona (Lepidochitona) cinerea (Linnaeus, 1767)

Regnul: Animalia
Increngatura: Mollusca
Clasa: Polyplacophora
Subclasa: Neoloricata
Ordinul: Chitonida
Subordinul: Acanthochitonina
Suprafamilia: Mopalioidea
Familia: Lepidochitonidae
Subfamilia: Lepidochitoninae
Genul: Lepidochitona Fig.1 Lepidochitona (Lepidochitona) cinerea
Subgenul: Lepidochitona (Lepidochitona).

Are o lungime de 10-12 mm și o lățime de 0,9 mm. Cochilia calcaroasă se compune din 8
piese dispuse transversal și imbricate. Plăcile sunt tari, foarte rezistente. În jurul cochiliei mantaua
este liberă, ventral se află piciorul musculos, oval. Trăiește în zona stâncoasă a litoralului, la limita
superioară de spargere a valurilor și până la adâncimea de 15-18 m, în ape foarte bine oxigenate. Se
hrănește cu algele ce formează o peliculă la suprafața stâncilor.
  
2. Lepidochitona (Lepidochitona) caprearum (Scacchi, 1836)
Regnul: Animalia
Increngatura: Mollusca
Clasa: Polyplacophora
Subclasa: Neoloricata
Ordinul: Chitonida
Subordinul: Acanthochitonina
Suprafamilia: Mopalioidea
Familia: Lepidochitonidae
Subfamilia: Lepidochitoninae
Genul: Lepidochitona
Fig.2 Lepidochitona (Lepidochitona) caprearum 
Subgenul: Lepidochitona (Lepidochitona).

Gastropoda
(Melcii de mare)

Gasteropodele reprezintă cea mai largă variație adaptativă printre moluște și corelativ, cea
mai mare varietate de forme. Sunt moluște conchifere cu picior ventral, masa viscerală, cap distinct,
cavitate paleală și cochilie asimetrică. Unele specii de gasteropode au cochilia redusă sau absentă,
altele prezintă o serie de formațiuni externe care le conferă un aspect deosebit, cum sunt de exemplu
branhiile tegumentare la o serie de specii marine.

Fig. 3 Anatomia internă a unui gasteropod

 În urma dezvoltării studiilor de filogenie moleculară s-a produs o reorganizare considerabilă
din punct de vedere al încadrării taxonomice a gasteropodelor. Clasificarea inițială a clasei
Gastropoda în trei subclase, Prosobranchiata, Opistobranchiata și Pulmonata, stabilită ca standart
de Thiele în 1929-1931 (încă acceptată în manualele importante), a fost modificată. World Register
of Marine Species include în clasa Gastropoda, șapte subclase (Vetigastropoda, Neomphalina,
Cocculiniformia, Neritimorpha, Patellogastropoda, Caenogastropoda, Heterobranchia) plus o grupă
(Incertae sedis), ce cuprinde gasteropodele care din diferite motive nu pot fi subordonate acestora.
   Gasteropodele (melcii) sunt grupul cel mai numeros de moluște de la Marea Neagră. Sunt
citate 195 de specii marine, salmastricole și dulcicole eurihaline, din care aproape jumatate și în
zona litoralului românesc. Dominante sunt formele de origine atlanto-mediteraneană, alături de care
apar puține specii endemice sau specii invazive.
Rapana venosa (Valenciensis 1846)
Increngătura: Mollusca
Clasa: Gasteropoda
Subordinul: Neogastropoda
Suprafamilia: Muricidea
Familia: Rapanidae

  Descriere: Gasteropod de talie mare, cu

cochilia globuloasă, cu spira evidentă, formată
din 3-4 anfracte, ultimul anfract foarte dezvoltat, Fig. 4 Rapana venosa

mult dilatat. Dimensiunile maxime ale cochiliei sunt 7-12 cm înălţime şi 9 cm lăţime. Suprafaţa este
diferit ornamentată şi prezintă un sir de mameloane dispuse în spirală pe partea superioară a
ultimului anfract. Mameloanele se continuă pe penultimul anfract; de asemenea pe suprafaţa
cochiliei se observă şi uşoare coaste longitudinale. Apertura foarte largă, de formă ovală,
strălucitoare în interior, de o culoare portocalie-roscată; marginile aperturii prezintă cute. Ombilicul
mărginit de o îngroşare puternică, care formează o creastă pe marginea inferioară a cochiliei.
Coloritul general brun -roșcat, adesea cu benzi brune sau striuri colorate mai intens.
Ecologie: Specie răpitoare, bentală, se hrăneşte pe bancurile de stridii sau midii dar şi pe
seama unor bivalve psamobionte, dovedind o largă plasticitate ecologică. Rapana se întâlneşte pe
fundurile stâncoase între 4-10 m adâncime, cu o densitate mai mare între 9-10 m (între 10-12
exemplare/m2). Uneori, poate fi observată şi la adâncimi mai mici de 30-35 cm, pe porţiunile
umbrite ale pietrelor. în zona aglomerărilor de midii, cele mai multe exemplare sunt cantonate pe
margine şi nu în centrul bancului. Pe fundurile nisipoase întotdeauna efectivele gasteropodului sunt
reduse, iar talia exemplarelor este mică. 
 Areal nativ: Mările Extremului Orient (Marea Japoniei, Marea Chinei de Sud).
Areal invaziv: Marea Neagră, Marea Mediterană. Originar din Rapana a fost introdus în
bazinul pontic în anii ‘30 -’40. Este semnalat, pentru prima dată în zona portului Novorosiisk, în
1947, Rapana se răspândeşte rapid atât spre est, pe coastele Caucazului şi ulterior spre sus şi vest -
pe cele anatoliene cât şi spre vest, decimând bancurile de stridii. In 1949 este semnalat la Gudautsk,
în 1954 la Yalta şi Sevastopol, pe coastele Crimeii.
Impact: modificarea drastică a satructurii asociaţiilor bentale.
  Căi de combatere: colectare manual.

Bivalvia
(Scoicile din Marea Neagră)

Bivalvele sunt o clasă de moluște caracterizate prin faptul ca au corpul protejat în totalitate
de două valve calcaroase, dispuse lateral. Au un mod de viață sedentar iar hrănirea se face prin
filtrarea apei. Datorită acestor particularități ecologice, morfologia lor externă și organizația internă
au suferit importante modificări. Cea mai importantă modificare este reducerea extremității cefalice,
care este marcată doar de prezența orificiului bucal, încadrat de cei patru lobi bucali care au rol de a
direcționa particulele alimentare acumulate la nivelul branhiilor în gură.
   Piciorul are o formă caracteristică, de lamă de secure (gr. pelecos), servind la îngroparea în
substrat și la deplasarea pe distanțe scurte.
   Masa viscerală are aspect saciform și atârnă în cavitatea paleală, delimitată lateral de cei doi
lobi ai mantalei care căptusesc la interior valvele.
   Branhiile, care pot fi de mai multe tipuri, se găsesc în partea posterior-inferioară a masei
viscerale, separând cavitatea paleală într-o cavitate branhială, ce comunică cu exteriorul printr-un
sifon branhial și o cavitate cloacală (la nivelul căreia se deschid orificiul anal, orificiile genitale și
orificiile excretoare), care comunică cu exteriorul printr-un sifon cloacal. Branhiile sunt ciliate și
datorită miscărilor ciliaturii se crează un permanent curent de apă în cavitatea paleală: astfel, apa
intră prin sifonul branhial, scaldă branhiile și este direcționată ulterior prin sistemul de branhii în
cavitatea cloacală, de unde este evacuată la exterior prin sifonul cloacal. În timpul filtrării, la nivelul
branhiilor sunt reținute particulele aflate în suspensie în apă, ulterior, aceste particule alimentare vor
fi antrenate spre gură de către lobii bucali. În timpul filtrării branhiale are loc și schimbul gazos,
astfel că apa care ajunge în cavitatea cloacală este curățită de particulele aflate în suspensie dar este
săracă în oxigen dizolvat. Bivalvele prezintă două branhii, stânga și dreapta, fiecare branhie fiind
formată din două lame branhiale. Cele două sifoane pot fi scurte sau lungi, sau pot fi separate sau
sudate. De asemenea, în cazul unor specii, lobii mantelei fuzionează pe cea mai mare parte a
lungimii lor, lăsând doar două orificii prin care ies la exterior piciorul și sifoanele, alte specii au
acești lobi nesudați, cavitatea paleală fiind în acest caz larg deschisă.
Valvele pot fi de forme și mărimi diferite. După formă, valvele pot fi echivalve sau
echilatere, în cazul în care cele două axe perpendiculare delimitează patru sectoare egale sau
aproximativ egale și inechivalve sau inechilatere, în caz că sectoarele delimitate de cele două axe
perpendiculare sunt inegale. Morfologic, la exteriorul valvelor se observă o zonă superioară
proeminentă „umbonele” de la care pornesc striuri sau coaste, de regulă lipsite de ornamentații (la
bivalve, ornamentația valvelor este mult mai săracă în comparație cu cea de la gasteropode, totuși,
pot fi prezenți și la acest grup spinii, țepii, tuberculii, mameloanele, etc). În spatele umbonelui, la
multe specii de bivalve se observă o structură cornoasă, ligamentul, care menține valvele unite în
partea dorsală. De cele mai multe ori, valvele sunt identice ca aspect, există însă și specii la care una
din valve are alt aspect, de exemplu la stridii (Ostrea), una din valve este aplatizată, din cauza
faptului că animalul se odihnește pe substrat pe aceeași parte. Există pe de altă parte bivalve la care
valvele se reduc, uneori aproape total, ca în cazul speciilor din genul Teredo, care perforează
structuri lemnoase.
    Bivalvele reprezintă a doua clasă ca mărime dintre moluștele actuale. În Marea Neagră sunt
reprezentate prin circa 100 de specii, încadrate din punct de vedere sistematic în subclasele
Protobranchia (4 specii), Pteriomorphia (26 specii) și Heterodonta (70 specii).
     În ecosistemul Mării Negre, scoicile sunt grupul dominant de moluște, sub aspect cantitativ.
În regiunea litoralului românesc sunt menționate circa 70 de specii (Gomoiu), din care, între cele
mai importante se numără midiile (Mytilus galloprovincialis) în zona litoralului stâncos dar și pe
fundurile sedimentare de la adâncimi de până la 50-60 m, Mya arenaria pentru zona litoralului
nisipos și Modiolula phaseolinus  pentru fundurile cu substrat mâlos de la adâncimi de peste 50 m
de pe platforma continentală.

1. Anadara inaequivalvis (Bruguière, 1789)

Areal invaziv: Marea Mediterană, Marea Neagră.

În Marea Mediterană apare pentru prima dată în nordul
Mării Adriatice, în zona Rabean, în 1969, de unde se
răspândește ulterior spre sud, dezvoltând populații de masă.
În prezent, este răspândită pe litoralul adriatic al Italiei, în
sudul Siciliei și este de asemenea menționată și pe litoralul
vestic italian. În Marea Neagră a fost semnalată pentru

Fig. 5 Anadara inaequivalvis 

prima dată în zona litorală situată la nord de Mamaia (Gomoiu, 1984), în exemplare destul de
numeroase. În prezent, este răspândită pe aproape tot litoralul pontic. Pătrunderea în Marea Neagră
s-a făcut în urma traficului naval dintre porturile pontice (Constanța) și cele din Marea Adriatică,
colonizarea fiind una ulterioară celei din Mediterană și una directă, cu larve provenite direct din
arealul nativ al speciei.
Căi de pătrundere: apa de balast a navelor.
Impact: modificare drastică a comunităților bentale autohtone.
Căi de combatere: nu există.

2. Crassostrea virginica (Gmelin, 1791)

Încrengătura: Mollusca
Clasa: Bivalvia
Suprafamilia: Ostreacea
Familia: Ostreidae
Genul: Crassostrea
Fig. 6 Crassostrea virginica

Descriere: Valvele sunt alungite sau rotunjite de până la 10–12 cm, de formă neregulată.
Valva stângă, concavă, este de regulă mai îngroşată comparativ cu valva dreaptă, care este
aplatizată. Culoarea valvelor albă mată la exterior, lucioasă în interior. De la umbone, pornesc
câteva coaste radiare, dispuse neregulat. La nivelul muşchiului adductor se observă o urmă
negricioasă sau roşiatică.
Ecologie: Exemplarele acestei specii se hrănesc cu zooplancton, fitoplancton şi
becterioplancton, îndepărtând de obicei flagelatele. În spectrul trofic intră şi particule în suspensie,
chiar şi grăuncioare de polen. Larvele se hrănesc cu fitoplancton, în special cu fitoflagelate, fără a
consuma bacterioplankton.
Areal nativ: coastele atlantice ale SUA
Areal invaziv: Marea Neagră.
Căi de pătrundere: introducere pentru ostreicultură.
Impact: modificarea structurii asociaţiilor autohtone.
Căi de combatere: colectare manual.

3. Corbicula fluminea (Müller 1774)

Încrengătura: Mollusca
Clasa: Bivalvia
Ordinul: Heterodonta
Familia: Corbiculidae
Fig. 7 Corbicula fluminea
Descriere: Dimensiuni - circa 380 mm; valve triunghiulare sau
ovoidale, de culoare brunie gălbuie sau negricioasă, cu striuri de creştere concentrice şi dentiţie
heterodontă (trei dinţi cardinali pe fiecare valvă). Suprafaţa internă a valvelor la exemplarele
proaspete este alb - gălbui.
Ecologie: Specie care prezintă sexe separate, existând însă și exemplare hermafrodite care
se pot autofecunda; se reproduce la temperaturi ale masei apei mai ridicate de 15 grade Celsius.
Exemplarele devin capabile de reproducere la circa trei luni de viață, când ating 8 – 10 mm. În
cazul exemplarelor hermafrodite, după atingerea maturității sexuale sunt eliberate mai intâi
ovocitele și apoi spermatozoizii. Ulterior, atâta ovocitele cât și spermatozoizii sunt produse
simultan. Au loc mai multe reproduceri pe perioada sezonului cald, între sfârșitul lunii mai și până
toamna. Fecundarea are loc în cavitatea paleală a femelelor, la nivelul branhiilor. Atât larvele
trocofore, de 15 – 20 microni cât și veligerele (de circa 0,2 mm) se dezvoltă în interiorul cavității
paleale. Juvenilii sunt eliberați abia când ating talia de 1 mm. Stadiile larvare nu înoată, putând
produce un bissus în stadiul de pedoveligere. Sursa primară de hrană este fitoplanctonul. Un
exemplar poate elibera pana la 2000 de juvenili pe zi, iar numărul total de juvenili eliberați în
timpul vieții este estimat la peste 100000. Rezistă la expunerea la aer timp de săptămâni dar nu
suportă lipsa oxigenului. Se poate intâlni pe variate substrate naturale sau artificiale, în ape
stătătoare sau curgătoare cu regim care variază de la oligotrof la eutrof, chiar în sedimente mâloase
sau nisipoase bine oxigenate. Rezistă în canale de irigații sau conducte. Rezistă la temperaturi
cuprinse între 2 - 34 °C și salinități de circa 5‰, iar pentru perioade scurte în ape cu 14 psu. Nu
suportă ape cu încărcătură organică ridicată. Se apreciază că succesul invaziv este strâns legat de
încălzirea climatică globală.
Areal nativ: Extremul Orient (Rusia, China, Thailanda, Filipine, Corea, Japonia) și Africa.
În pliocen răspândită pe scară largă din Europa de vest până în Extremul Orient. Dispare ulterior,
arealul ei rămânând limitat la Extremul Orient, până în zona fluviului Amur (Grossa, 1962). În
România este prezentă sub formă fosilă din plionen.
Areal invaziv: Introdusă în SUA după toate probabilitățile de imigranți chinezi; există două
variante – introducerea în California in timpul goanei după aur (1848 – 1859) sau introdusă cel
târziu în 1924. Se răspândeşte ulterior în toată zona centrală a Amercii de Nord, în anii ‘80 şi ‘90
fiind semnalată de pe coasta de est. În anii 1960 apare şi în America de Sud (Argentina), iar la
mijlocul anilor ‘80 apare în Europa Centrală, devenind rapid specie dominantă în unele bazine cum
este cel al Rinului. În prezent, arealul acestei specii include zone întinse în Asia de Sud - Est,
America de Nord şi de Sud, nordul Africii şi Europa Centrală. În Europa, specia este cunoscută însă
ca fosilă din perioada cuaternară. În 1997, exemplare aparţinând acestei specii au fost identificate în
Dunăre în amonte de localitatea Berzasca şi în dreptul oraşului Moldova Nouă. Ulterior devine o
specie comună, pe tot cursul Dunării, în Deltă, canalul Dunăre - Marea Neagră, chiar şi din unele
lacuri din sudul litoralului.
Căi de patrundere: pătrundere activă prin intermediului canalului Rin – Dunăre.
Impact: schimbarea structurii asociaţiilor bentale.
Căi de combatere: nu există.

4. Mytilopsis leucophaeata (Conrad,

1831)
Increngătura: Mollusca
Clasa: Bivalvia
Ordinul: Heterodonta
Familia: Dreissenidae
Descriere: Talia atinge până la 2
cm lungime. Destul de asemănătoare cu
D. polymorpha de care se deosebeşte prin
valvele mai rotunjite, posterior și cu umbonele nu atât de proeminente. De culoare brun - închisă la
adulți, uneori pot apărea exemplare cu desen zebrat (Periostracum rugos), iar pe fața internă,
valvele sunt albe - cenuşii. În zona umbonelui, pe fața internă, prezintă un denticul caracteristic
orientat posterior, care lipseşte la
Fig. 8 Mytilopsis leucophaeata
D.polymorpha. Impresia paleală subțire,
cu un sinus mic, evident.
Ecologie: specie bentală, formând aglomerații în fouling ca alte dreissenide, dovedind largi
preferinţe faţă de salinitate și temperatură. Se hrănește preferențiat cu fitoplancton. În ce privește
salinitatea, poate supraviețui atât în ape dulci cât și în ape sărate, preferând însă zonele estuariene.
Limitele de salinitate se înscriu între 0,75 și 20,9 PSU. Larvele se pot dezvolta însă și în ape cu
salinitate de până la 32 PSU. În ce privește temperatura, cu toate că este o specie de origine
tropicală, poate suporta cu ușurință temperaturi mult mai scăzute, gama de temperaturi întinzându-
se între 6,8 si 30 oC. Toleranța la temperaturi medii reduse o face extrem de adaptabilă la condițiile
de mediu din Europa. Maturarea gameților are loc la temperaturi de circa 13 oC, iar reproducerea
are loc la temperaturi mai mari de 15-20 oC. Reproducerea începe în mai –iunie și durează până în
septembrie–octombrie, pentru limitele de temperatură de 16,2 –19,5 oC și salinități de 2 – 4,9 PSU.
Se observă de regulă două vârfuri de dezvoltare larvară pe timpul perioadei de reproducere.
 Areal nativ: litoralul nord-american, din Golful Mexic (Tampico) până în Golful Hudson.
În preglaciar, era răspândită în Eurasia, ulterior, în Eocen se extinde în America de Nord, dispărând
ulterior din zona eurasiatică în timpul perioadelor glaciare.
Areal invaziv: Europa de vest, Marea Neagră. În 1835 este semnalată pentru prima dată în
Belgia (Antwerpen), ulterior în Franța și Olanda (1849, 1858). În 1928 este descoperită la Kiel în
Germania, în 1931 la Dunkerque și Caen (Franța), în 1961 la Niewport (Belgia), în 1969 în Rin și
Olanda. În 2003 o populație importante este descoperită în râul Guadalquivir (Spania – Escot et al,
2003), iar în 2004 este semnalată în Marea Neagră la gurile Nistrului (limanul Nistrului –Thierriault
et al, 2004). Specie potențial invazivă pentru România.
Căi de pătrundere: stadii larvare în apa de balast, eventual fouling pe coca navelor.
Impact: modificarea drastică a asociațiilor de organisme autohtone; pierderi economice din
cauza dezvoltării în conducte, bazine
de răcire, instalații portuare, pe coca
navelor.
Căi de combatere:
managemenul apei de balast.

5. Mya arenaria (Linne 1758)

Increngătura: Mollusca
Clasa: Bivalvia
Subordinul: Adapedonta
Suprafamilia: Myoidea
Familia: Myidae
Descriere: Dimensiunile valvelor ating 50-100 mm lungime şi 32- 65 mm lăţime. Piciorul
este mic, slab dezvoltat la adult. Sifoanele sunt sudate, de lungime mare (100 mm în extensie
maximă). Valvele mari, ovale, aproape echilaterale, cu umbonele puţin proeminent, de culoare albă
mată. Pe suprafaţa valvelor se disting striuri de creştere şi linii concentrice mai grosiere. Partea
posterioară a valvelor este uşor
Fig. 9 Mya arenaria
îngustată. Periostracumul este subţire,
brun, caduc. Pe faţa internă, valvele sunt alb-mate; muşchiul adductor posterior este mai mare decât
cel anterior. Platoul cardinal de pe valva stângă prezintă dentiţie desmodontă.
Ecologie: Specie psamobiontă larg eurihalină, rezistentă la poluare şi eutrofizare, Mya a
dezvoltat populații enorme, devenind specia dominantă ca efective şi biomasă între 0 şi 20 m
adâncime. Adulţii se găsesc adesea în aglomeratii, mai spre adânc. La litoralul românesc este mai
abundentă la nord de Mamaia, între 4 şi 15 m adâncime. În sudul litoralului, pe nisipurile grosiere
sunt prezente bancuri mai mici de Mya, datorită particularităților sedimentelor. Eficientă din punct
de vedere ecologic, Mya arenaria a reușit într-un interval extrem de scurt să înlocuiască în
biocenozele psamicole pe Corbula mediterranea, specia dominantă autohtonă. După 1990, Mya
arenaria continuă să rămână specia dominantă în biocenozele infralitoralului nisipos, chiar şi după
refacerea efectivelor de Corbula mediterranea.
Areal nativ: coastele atlantice ale SUA și Canadei.
Areal invaziv: Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Mediterană. În Marea Neagră a fost
semnalată pentru prima dată în golful Odessa în 1966. Mya arenaria se răspândeste rapid spre sud,
ajungând să fie citată la începutul anilor ‘70 şi din dreptul litoralului românesc.
Căi de pătrundere: Pentru prima dată apare pe coastele europene în Marea Baltică, în
secolele XI- XII, adusă probabil de navigatorii vikingi pentru a o folosi ca nadă. În perioada
modernă, modul de pătrundere este prin intermediul apei de balast a navelor.
Impact: schimbarea drastică a
structurii asociaţiilor bentale.
Căi de combatere: controlul
apelor de balast.

6. Musculista senhousia (Benson, 1842)

Clasa: Bivalvia
Ordinul: Mytiloida (Filibranchia)
Familia: Mytilidae
Descriere: Dimensiunea maximă a
valvelor este de 35 mm. Valvele alungite, inechilaterale, netede și strălucitoare, cu marginea
inferioră uşor concavă, au culoare brun-verzui, cu striuri radiare purpurii palid pornind de la
umbone spre marginea valvelor. De asemenea, unele exemplare pot prezenta pete brune cu aspect
zigzagat care urmează striurile de creștere. Fața internă a valvelor este gri-purpuriu strălucitor,
adesea cu striuri vizibile prin transparenţă.
Ecologie: Este prezentă atât pe Fig. 10 Musculista senhousia
substrat dur cât şi pe funduri sedimentare,
în zona litorală, până la adancimi de 20 m. Dovedeşte toleranţă la hipoxie şi variaţii de salinitate (17
–37 ppt) ca și față de temperatură (17 – 27 oC). Trăieşte circa 2 ani, maturitatea sexuală fiind atinsă
după 9 luni. Larvele pot fi întâlnite în plancton de la 14 la 55 de zile. Pe substrat sedimentar se
grupează în aglomeraţii dense, adesea îngropându-se în substrat cu zona umbonelui, unde se
atașează cu bissus de particule sedimentare mai mari. Poate forma aglomerări de peste 2500 ex/m 2
(excepțional au fost atinse densități de 2800 ex/m 2 în Japonia, 3300 ex/m2 în Noua Zeelandă, 8600
ex/m2 în Golful San Francisco, 12400 ex/m 2 în golful San Diego, 16000 ex/m2 în zona portului
Auckland – Noua Zeelandă; în golful San Francisco au fost înregistrate cazuri în care juvenilii au
atins densităţi de peste 28650 ex/m2, iar uneori au fost înregistrate chiar densităţi de 150 000 ex/m 2).
Studii efectuate asupra acestor asociaţii arată că bivalvele autohtone suferă un declin datorită
densităților mari atinse de această specie, dar populaţiile de amfipode, tanaidacee, gasteropode sau
polichete devin mai numeroase. De asemenea, aglomerările de Musculista determină inhibarea
dezvoltării asociaţiei cu Zostera în vreme ce populaţii de iarbă de mare sau de alge viguroase inhibă
dezvoltarea unor aglomeraţii mari ale bivalvei.
Areal nativ: Pacificul de vest și de nord – din Singapore până în zona Insulelor Kurile.
Areal invaziv: Coastele americane, din Canada până în Baja California unde a fost
introdusă în 1924, Australia -1983, Tasmania, Noua Zeelandă, Tanzania, Madagascar; Semnalată în
zona Canalului de Suez (Hoenselaar and Dekker, 1998). În Mediterană este semnalată din Israel
(Barash, Danin, 1971), laguna Bardawil - Egipt (Barash and Danin, 1971a), Franța, Etang de Thau
(Hoenselaar and Hoenselaar, 1989); laguna Ravenna (Italia) (Lazzari, Rinaldi, 1994); Slovenia (De
Min, Vio, 1997). În Marea Neagră (semnalată în zona portului Constanța, la sud de digul care
mărginește portul Agigea – D. Micu, în 2004). Exemplare izolate au fost identificate în foulingul
navelor oceanice din portul Constanța.
Căi de pătrundere: fouling sau apa de balast în stadii larvare sau prin intermediul
mariculturii.
Impact: modificarea structurii asociaţiilor bentale autohtone.
Căi de combatere: respectarea regulilor cu privire la fouling și apa de balast. După instalare
nu există mijloace de combatere.
7. Corbula amurensis (Schrenck, 1861)

Clasa: Bivalvia
Ordinul: Heterodonta (Myoida)
Suprafamilia: Myoidea
Familia: Corbulidae
Descriere: Specie sedimentofilă de talie
mică 1 –3 cm lungime, cu valve uşor
inechilaterale, netede, de culoare alb-murdar,
gălbuie sau portocalie. Sifoanele scurte, de
culoare brunie.
Ecologie: Preferă fundurile sedimentare
(de la diferite tipuri de mâl până la funduri nisipoase; cele mai mari aglomeraţii le prezintă pe
funduri cu amestec de mâl şi nisip), exemplarele stând pe jumătate sau cu 2/3 din corp îngropat în
sediment, unde se ancorează cu fire de bissus. Se găsește atât în zona subtidală cât şi în zone care
pot fi expuse la aer o perioada de câteva ore. Rezistă foarte bine la salinitate scăzută. Este prezentă
atât în ape tropicale cât şi în ape temperat reci. De asemenea, dovedeste rezistanța la poluare.
Reproducerea are loc tot timpul anului în zonele mai calde, iar maturitatea sexuală se atinge în
câteva luni. În golful San Francisco se reproduce de două ori, odată primavara şi odată toamna iar în
Korea în mai – iunie și septembrie – octombrie. O femelă poate produce între 45 000 si 220 000
ovocite (Nicolini & Penry (2000). În Golful San Francisco s-a stabilit după marile inundaţii din
1986 care au eliminat concurenţa speciilor autohtone. Se hrăneşte atât cu fito cât şi cu zooplancton
(în special diatomee si copeode). În timpul filtrării, aspiră și omoară stadiile larvare ale altor
bivalve. S-a dovedit mai competitiv ca Mya arenaria, pe care a înlocuit-o în anumite zone din
Golful San Francisco. A produs modificări radicale ale asociaţiilor de organisme bentale autohtone.
Areal nativ: Marea Chinei, Marea Japoniei, Coreea
Areal invaziv: Coastele pacifice ale SUA (golful San Francisco); posibilă specie invazivă
pentru Marea Neagră; ținând cont de ecologia speciei și de condiţiile particulare din Marea Neagră,
această specie se numară printre cele mai periculoase specii invazive.
Căi de pătrundere: apa de balast.
Impact: modificarea drastică a comunităților autohtone bentale.
Căi de combatere: respectarea regulamentelor privind apa de balast.

Bibliografie:
 Alexandru V. Grosu- The catalogue of the moluscs from Romania ,1992
 Marius Skolka- Zoologia nevertebratelor vol I II, Constanta 2003
 Specii invazive- impact, efecte asupra biotei, caracteristice, Frîncu Ana-Maria.
 Marius Skolka, Marian Traian Gomoiu - Specii invazive in Marea Neagra - Impactul
ecologic al patrunderii de noi specii in ecosistemele acvatice
 http://nature22.com/estran22/mollusques/gasteropodes/gasteropodes21.
 https://ecomareaneagra.wordpress.com/ecosistemul/animalia/mollusca/
 https://cunoastenatura.ro/informatii/importanta-speciilor/speciile-invazive/