10 - Circuite polifazate

1. Sisteme de alimentare monofazate

• Sistemele de alimentare monofazate constau dintr-o sursă de alimentare (sau mai multe) având doar o
singură formă de undă a tensiunii

Circuitul de putere

Schema electrică alăturată este a unui circuit electric

simplu, monofazat, în curent alternativ. Dacă puterea
disipată pe sarcini este suficient de mare, putem denumi o
astfel de configuraţie „circuit de putere”.
Distincţia dintre un circuit de putere şi un circuit normal poate părea întâmplătoare, dar implicaţiile practice sunt
importante.

Una dintre implicaţii este costul şi mărimea conductorilor necesari pentru alimentarea sarcinilor de la sursa.
În mod normal, nu ne interesează astfel de probleme dacă analizăm un circuit doar pentru a învăţa despre
electricitate. Totuşi, în viaţa reală, acest lucru este de o importanţă deosebită.
Dacă, în circuitul de mai sus, considerăm sursa de
tensiune ca fiind de 120 V, iar puterile disipate pe
sarcini de 10 kW fiecare, putem determina tipul
conductorilor de care avem nevoie.

Curenţii şi puterile din circuitul de mai sus arată astfel:

Putem vedea că valoarea curentului prin circuit este foarte mare în acest caz, 88,33 A pentru fiecare
rezistor, adică 166,66 A pentru curentul total din circuit. Conductorii de cupru folosiţi pentru astfel de aplicaţii ar
ajunge undeva la 6 mm în diametru, cu o greutate de aproximativ 50 kg la 100 m, iar cuprul nu este nici el un

135
material ieftin. În cazul în care ar fi să proiectăm un astfel de sistem de putere, cea mai bună strategie ar fi să
căutăm soluţii pentru minimizarea acestor tipuri de costuri.

Creşterea tensiunii de alimentare

O soluţie ar fi creşterea tensiunii sursei de alimentare

folosind sarcini ce disipă aceeaşi cantitate de putere,
10 kW, pentru această tensiune mărită. Sarcinile ar
trebui să aibă valori mai mari ale rezistenţelor dacă
vrem să disipe aceeaşi putere la o tensiune mai mare. Avantajul constă în diminuarea curentului necesar, şi prin
urmare, folosirea unor conductori de dimensiuni mai mici, mai uşori şi mai ieftini.

De data aceasta, curentul total este 83,33 A, jumătate faţă de valoarea precedentă. Putem utiliza conductori
a căror greutate este jumătate din valoarea precedentă. Aceasta este o reducere considerabilă a costurilor sistemului,
fără niciun efect negativ asupra performanţelor. Acesta este şi motivul pentru care sistemele de distribuţie sunt
proiectate pentru transmiterea puterilor la tensiuni foarte înalte: pentru a profita de avantajul oferit de utilizarea
conductorilor cu diametru mai mic, mai uşori şi mai ieftini.

Liniile electrice de înaltă tensiune

Totuşi, această soluţie prezintă şi dezavantaje. O altă problemă ce trebuie luată în considerare în cadrul
circuitelor de putere, este pericolul electrocutărilor datorat tensiunilor înalte. Din nou, acesta nu este neapărat un
subiect luat în considerare atunci când învăţăm despre legile electricităţii, dar este o problemă reală în proiectarea
sistemelor electrice, mai ales atunci când puterile sunt foarte mari. Deşi am câştigat în eficienţă prin ridicarea
tensiunii sistemului, acest lucru duce pe de altă parte la mărirea pericolului electrocutării. Companiile de distribuţie
a curentului electric au rezolvat această problemă prin instalarea liniilor de putere pe stâlpi de „înaltă tensiune” şi
izolarea lor faţă de conductori prin dielectrici confecţionaţi din porţelan.

Utilizarea energiei electrice

136
 Dar această tensiune ridicată nu poate fi păstrată la aceleaşi valori atunci când ajunge la consumatori,
evident, din motive de siguranţă. Sistemele de putere din Europa folosesc această tensiune mai înaltă, de 240 V,
riscul crescut de electrocutare al utilizatorilor fiind compensat de eficienţa mărită a unui astfel de sistem. În
America de Nord, tensiune de alimentare este jumătate, şi anume 120 V, scăderea eficienţei în acest caz fiind
compensată de creşterea siguranţei utilizatorilor.

Alimentarea sarcinilor în serie cu o tensiune mai înaltă

O soluţie alternativă ar fi utilizarea unei surse de

tensiune mai înaltă pentru alimentarea celor două
sarcini în serie, căderea de tensiune pe fiecare
sarcină fiind astfel jumătate din tensiunea de
alimentare. Această soluţie combină eficienţa unui
sistem de tensiune înaltă cu siguranţa oferită de un
sistem de tensiune joasă.

Putem observa pe desen şi polarităţile („+” şi „-”) pentru fiecare tensiune, precum şi direcţia curentului prin
circuit. Chiar dacă este un circuit alternativ, vom utiliza aceste notaţii pentru a avea un sistem de referinţă pentru
fazele tensiunilor şi a curenţilor, sistem ce se va dovedi folositor în capitolele următoare.
Curentul pe fiecare sarcină este acelaşi ca şi în cazul circuitului alimentat de la 120 V, dar aceştia nu se
însumează, deoarece sunt în serie, nu în paralel. Căderea de tensiune pe fiecare sarcină este de doar 120 V, nu 240
V, aşadar nivelul de siguranţă a crescut. Diferenţa de potenţial între cei doi conductori ai sistemului de alimentare
este tot de 240 V, dar fiecare sarcină este alimentată la o tensiune mult mai mică. În cazul apariţiei electrocutării,
este foarte probabil ca persoana în cauză să intre în constat cu sarcina, sau conductorii acesteia, şi nu cu firele de
240 V.

Surse de tensiune duale cu fir neutru

Există însă un dezavantaj al acestui tip de circuit: în cazul defectării uneia dintre sarcinii, dacă aceasta este
închisă sau scoasă din circuit, vom avea practic un circuit deschis, curentul scăzând la zero şi întreaga cădere de
tensiune se va regăsi pe această sarcină „defectă”.

137
 Din acest motiv, trebuie să modificăm puţin
circuitul.

În locul unei singure surse de tensiune de 240 V, folosim două surse de 120 V, conectate în serie şi în fază
una cu cealaltă, pentru producerea unei tensiuni de 240 V, şi utilizăm un conductor suplimentar conectat între cele
două sarcini şi cele două surse, pentru a prelua curentul în cazul deschiderii uneia dintre sarcini. Dacă suntem
atenţi, observăm că firul neutru trebuie să conducă doar diferenţa de curent dintre cele două sarcini. În cazul de mai
sus, când sarcinile sunt echilibrate (egale), puterea consumată de acestea este egală, astfel că neutrul nu conduce
curent.
Calculele parametrilor circuitului, în acest caz, arată astfel:

Neutrul este conectat la împământare, fiind o practică des întâlnită în proiectarea sistemelor de putere cu fir
neutru. Această împământare asigură o diferenţă de potenţial cât mai mică, în fiecare clipă, între fază şi pământ.

Utilizarea transformatoarelor cu priză mediană

O componentă importantă a unui astfel de sistem o

reprezintă sursele de tensiune duale în curent
alternativ. Din fericire, construcţia unui astfel de
sistem nu este dificilă. Din moment ce majoritatea
sistemelor de curent alternativ sunt alimentate de
un transformator coborâtor de tensiune, acel
transformator poate fi construit cu o priză mediană pe înfăşurarea secundară.
Notarea polarităţilor („+” şi „-”) devine în acest moment importantă. Aceasta este folosită ca şi sistem de
referinţă al fazelor în circuitele de curent alternativ cu surse de alimentare multiple.

138
 Cele două surse de mai sus, conectate în serie, pot fi la fel de bine
reprezentate folosind notaţia polară: conectate în anti-serie şi defazaj
de 1800 între ele. Cele două moduri de reprezentare sunt echivalente.

Căderea de tensiune între cele două faze poate fi calculată conform

figurii alăturate.

Dacă marcăm conexiunea comună a celor două surse (firul neutru) cu aceeaşi polaritate (-), atunci va trebui
să exprimăm diferenţa de fază a celor două ca fiind 1800. În caz contrar, am avea două surse de tensiune acţionând
în direcţii opuse, ceea ceea ce ar duce la o diferenţa de 0 V între cele două faze.

Observaţie

În general, un astfel de sistem de alimentare este denumit monofazat, datorită faptului că ambele forme de
undă sunt în fază. De asemenea, toate circuitele electrice studiate până în acest moment au fost monofazate.

2. Sisteme de alimentare trifazate

• Un sistem de alimentare monofazat constă dintr-o singură sursă alimentare (un singur tip de formă de undă)
• Un sistem de alimentare polifazat utilizează mai multe surse de tensiune defazate între ele (mai multe
forme de undă existente). Un sistem polifazat poate transmite o putere electrică mai mare folosind
conductori de secţiuni mai mici
• Defazajul tensiunilor necesar pentru utilizarea unui sistem polifazat este creat cu ajutorul generatoarelor
polifazate ce utilizează seturi multiple de înfăşurări

Scop

Folosind modul „straniu” de însumare a vectorilor şi a numerelor complexe atunci când tensiunile
alternative sunt defazate între ele, putem construi sisteme de putere cu o eficienţă crescută şi risc scăzut de
electrocutare.

139
Surse de alimentare duale defazate cu 120o

Să presupunem că avem două surse de curent

alternativ conectate în serie, la fel ca în
secţiunea precedentă, cu diferenţa că fiecare
sursă este defazată cu 1200 faţă de cealaltă.

Din moment ce fiecare sursă de tensiune are 120 V, şi fiecare rezistor este conectat direct în paralel cu
sursa respectivă, căderea de tensiune pe fiecare sarcină trebuie să fie de asemenea de 120 V. Curenţii prin sarcină
fiind 83,33 A, acestea vor disipa tot 10 kW de putere. Totuşi, tensiunea dintre cele două faze nu mai este 240 V ca
în cazul precedent, deoarece diferenţa de fază între cele două tensiuni este de 120o, nu 180o (sau 0o).

Putem spune că tensiunea nominală dintre cele două fază este de 208 V, iar notaţia sistemului este 120/208.

Curentul prin conductorul neutru

Dacă acum calculăm şi curentul prin neutru, folosind legea

lui Kirchhoff pentru curent, vom vedea că acesta nu este
zero, chiar şi în cazul sarcinilor echilibrate (egale între ele).

140
 Prin urmare, firul neutru conduce acelaşi curent ca şi celelalte fire, şi anume, 83,33 A

Avantajele sistemului considerat

Şi în acest caz, puterea totală furnizată în sistem este de 20 kW, iar fiecare fază conduce tot 83,33 A, prin
urmare n-am reuşit o reducere a costurilor prin utilizarea unor conductori cu diametru mai mic. Totuşi, siguranţa
sistemului este mai mare în acest caz, deoarece căderea de tensiune între cele două faze este mai mică cu 32 V faţă
de cazul precedent (208 V în loc de 240 V).

Utilizarea neutrului pe post de fază

Putem profita de faptul că neutrul

conduce un curent de 83,33 A: din
moment ce oricum conduce curent,
de ce să nu folosim acest al treilea
fir pe post de fază, conectând o altă
sarcină în serie cu o sursă de 120 V,
defazată cu 240o faţă de tensiunea
de referinţă? În acest fel, putem
transmite mai multă putere (10 kW în plus), fără a fi nevoie de adăugarea unor conductori suplimentari.
O analiză matematică completă a tuturor curenţilor şi tensiunilor din circuit ar necesita utilizarea unei
teoreme de reţea, cea mai uşoară fiind teorema superpoziţiei. Căderea de tensiune pe fiecare sarcină este de 120 V,
iar căderea de tensiune între oricare două faze este de aproximativ 208 V. Curenţii prin conductori sunt egali între
ei, şi anume 83,33 A. La aceste valori, fiecare sarcină va disipa o putere de 10 kW.
Putem observa că acest circuit nu are un conductor neutru pentru asigurarea unei tensiuni stabile în cazul în
care una dintre sarcini este (accidental) deconectată (sistem dezechilibrat), situaţia fiind similară cu cea întâlnită în
secţiunea precedentă.

Adăugarea unui nou conductor neutru în circuit

141
 Pentru asigurarea stabilităţii tensiunii la
bornele sarcinilor în cazul deschiderii
accidentale a circuitului, avem nevoie de
un noi conductor neutru conectat între
nodul sursei şi nodul sarcinii.

Atâta timp cât sistemul este echilibrat (rezistenţe egale, curenţi egali), conductorul neutru nu va conduce
niciun curent. Acesta este folosit însă pentru cazurile în care una dintre sarcini este înlăturată din circuit (defect,
oprire, etc.).

Observaţie

Circuitul analizat mai sus, folosind trei surse de alimentare, poartă numele de circuit polifazat, mai exact,
este un circuit trifazat (trei surse de alimentare), folosit în sistemele de distribuţie a energiei electrice.

Avantajele unui sistem de alimentare trifazat

Să analizăm unele dintre avantajele unui astfel de circuit

trifazat faţă de un circuit monofazat de putere
echivalentă. Un sistem monofazat (o singură sursă de
alimentare, sau mai multe surse, dar în fază) cu trei
sarcini conectate în paralel ar produce un curent total foarte mare (3 * 83,33 A, sau 250 A).
Acest lucru ar necesita conductori cu secţiune foarte mare, cu o greutate de aproximativ optzeci de
kilograme la o sută de metri. Dacă distanţa dintre sursă şi sarcină ar depăşi cu puţin un kilometru, am avea nevoie
de aproximativ o tonă de cupru pentru realizarea acestui circuit!
Folosind în schimb un sistem trifazat, costurile cu conductorii se reduc considerabil, şi în plus, creşte şi
siguranţa la electrocutare a sistemului (208 V faţă de 240 V).
Mai rămâne însă o singură întrebare: cum putem obţine trei surse de curent alternativ defazate cu exact
120 între ele? Evident, nu putem folosi transformatoare cu prize pe înfăşurarea secundară, pentru că am obţine
o

forme de undă ale tensiunii fie în fază, fie defazate cu 180o între ele. Am putea folosi condensatoare şi bobine
pentru a crea un defazaj de 120o, dar atunci, aceste defazaje ar depinde şi de unghiurile de fază ale sarcinilor, în
cazul în care în loc de sarcină rezistivă avem o sarcină capacitivă sau inductivă.

142
Generatoare trifazate

Cea mai bună metodă de obţinere a

defazajelor dorite este chiar generarea lor
directă, folosind generatoare de curent
alternativ construite pentru exact acest
scop: câmpul magnetic rotitor trece pe
lângă trei seturi de înfăşurări, fiecare la o
distanţă de 120o una faţă de cealaltă în
jurul circumferinţei generatorului.
Împreună, cele şase înfăşurări ale generatorului trifazat sunt conectate astfel încât să formeze trei perechi de
înfăşurări (1a cu 1b, 2a cu 2b, 3a cu 3b), fiecare pereche producând o tensiune alternativă defazată cu 120o faţă de
oricare dintre celelalte două perechi/tensiuni. Conexiunile fizice existente pentru fiecare pereche de înfăşurări au
fost omise pentru simplitate. Acestea se pot vedea însă în cazul generatorului monofazat.

Configuraţia stea (Y)

În circuitul considerat, cele trei surse de alimentare au fost conectate în

configuraţie stea, sau „Y”, fiecare sursă având o parte conectată la punctul
comun (conductorul neutru). Descrierea unei astfel de circuit se face conform
figurii alăturate.

Aceasta însă nu este singura schema de conectare posibilă, după cum vom vedea în următorul capitol.

3. Secvenţa fazelor
• Secvenţa fazelor este ordinea formelor de undă, defazate între ele, a unui sistem polifazat de curent
alternativ. Pentru un sistem trifazat, sunt posibile doar două secvenţe, 1-2-3 sau 3-2-1, secvenţe ce
corespund direcţiei de rotaţie a generatorului de tensiune
• Secvenţa fazelor nu are niciun efect asupra sarcinilor rezistive, dar are efect asupra sarcinilor reactive
dezechilibrate, cum este cazul detectorului de secvenţă
• Secvenţa fazelor poate fi inversată prin inversarea oricăror două faze ale sistemului trifazat între ele, fără
efect asupra direcţiei de rotaţie a generatorului

143
Generatorul electric trifazat

Să considerăm din nou generatorul trifazat de curent alternativ din cazul

precedent şi să analizăm rotaţia magneţilor şi efectele acesteia.

Unghiul de fază de 120o dintre cele trei tensiuni se datorează poziţionării celor trei seturi de înfăşurări la un
unghi de 120o între ele. Dacă rotaţia magnetului se realizează în sensul acelor de ceasornic, înfăşurarea 3 va genera
tensiunea instantanee maximă după o rotaţie de exact 120o a înfăşurării 2, a cărei tensiune instantanee va atinge
pragul maxim la exact 120 o
după înfăşurarea 1. Modul de poziţionare al înfăşurărilor va decide valoarea
defazajului dintre formele de undă generate. Dacă luăm înfăşurarea 1 ca şi înfăşurare de referinţă (0o), atunci
înfăşurarea doi va avea un defazaj de -120o(120o în urmă, sau 240o înainte), iar înfăşurarea 3 un unghi de -240o(240o
în în urmă, sau 120o înainte).

Secvenţa fazelor

Ordinea secvenţelor formelor de undă într-un

sistem polifazat se numeşte secvenţa fazelor.
Secvenţa fazelor are o ordine bine stabilită.
Pentru rotaţia în sensul acelor de ceasornic,
ordinea este 1-2-3. Această ordine se repetă atâta
timp cât generatorul îşi continuă rotaţia (1-2-3-1-
2-3-etc.).

Inversarea sensului de rotaţie al generatorului

Dacă inversăm sensul de rotaţie al generatorului, în sensul invers acelor de ceasornic, sau sensul
trigonometric, magnetul va trece pe lângă perechile de poli în secvenţă inversă. În loc de 1-2-3, vom avea 3-2-1.
Forma de undă celei de a doua înfăşurări va fi defazată înaintea primei cu 120o iar a treia înaintea celei de a doua cu
120o.

144
 Dacă folosim un sistem polifazat pentru
alimentarea sarcinilor pur rezistive, rotaţia
fazelor nu are nicio importanţă. Fie că vorbim de
1-2-3 sau 3-2-1, curenţii şi tensiunile vor avea tot
aceeaşi valoare. Există însă aplicaţii ale
sistemelor trifazate în care secvenţa fazelor este
importantă. Din moment ce voltmetrele şi
ampermetrele nu pot măsura această secvenţă, avem nevoie de un alt tip de instrument pentru această sarcină.

Detectarea secvenţei fazelor într-un circuit trifazat

Un circuit ingenios pentru această aplicaţie, utilizează un

condensator pentru introducerea unui defazaj între tensiune şi
curent, ce sunt mai apoi folosite pentru detectarea secvenţei prin
comparaţia dintre intensitatea luminoasă a două lămpi.

Cele două lămpi au aceeaşi valoare a rezistenţei.

Condensatorul este ales astfel încât valoarea
reactanţei la frecvenţa sistemului să fie egală cu
rezistenţa unei lămpi. Dacă ar fi să înlocuim
condensatorul cu un rezistor de o valoare egală cu
cea a rezistenţei lămpii, intensitatea luminoasă a
celor două lămpi ar fi egală, circuitul fiind
echilibrat.

Totuşi, condensatorul introduce un defazaj între tensiune şi curent de 90o în faza #3. Acest defazaj, mai
mare de 0o, dar mai mic de 120o, „strică” valorile curenţilor şi ale tensiunilor celor două lămpi relativ la unghiul lor
de fază faţă de faza 3.
Diferenţa de fază rezultată prin introducerea condensatorului în circuit duce la scăderea tensiunii din faza 1
la 48 V, şi la creşterea tensiunii din faza 2 la 180 V. Acest lucru înseamnă că intensitatea luminoasă a celei de a
doua lămpi va fi mult mai mare, lucru ce poate fi observat lesne cu ochiul liber. Dacă inversăm secvenţa fazelor (3-
2-1), rezultatul este exact invers.

145
Inversarea secvenţei fazelor

Am văzut că putem inversa secvenţa fazelor prin schimbarea sensului de rotaţie al generatorului. Totuşi,
această modificare de rotaţie nu se poate realiza de către consumator, atunci când tensiunea de alimentare din reţea
provine de la un furnizor naţional de electricitate şi nu de la propriile sale generatoare. Mult mai simplu, o inversare
a secvenţei fazelor se realizează prin inversarea oricăror două faze între ele.
Putem observa mai bine acest lucru, dacă ne uităm la o secvenţă mai lungă a fazelor unei surse trifazate:
secvenţă 1-2-3 : 1-2-3-1-2-3-1-2-3-1-2-3-1-2-3 . . .

secvenţă 3-2-1 : 3-2-1-3-2-1-3-2-1-3-2-1-3-2-1 . . .

Secvenţa 1-2-3 poate la fel de bine să fie notată prin 2-3-1 sau 3-1-2. Asemănător, secvenţa inversă, 3-2-1,
o putem nota cu 2-1-3 sau 1-3-2.
Luând ca şi secvenţă iniţială combinaţia 3-
2-1, putem încerca toate combinaţiile
posibile de inversare a oricăror două faze şi
să vedem secvenţa rezultată.
Indiferent de perechea fazelor alese pentru
inversare, rezultatul este tot timpul o
secvenţă inversată (1-2-3 devine 2-1-3, 1-
3-2 sau 3-2-1, toate fiind echivalente).

4. Funcţionarea motoarelor electrice

• Direcţia de rotaţie a motoarelor de curent alternativ sincrone şi de inducţie este dată de câmpurile
magnetice alternative produse de înfăşurările staţionare
• Motoarele de curent alternativ monofazate au nevoie de ajutor pentru pornirea lor într-o anumită direcţie
• Prin introducerea unui defazaj mai mic de 180o între câmpurile magnetice ale unui motor de curent
alternativ monofazat, se poate obţine o direcţie precisă a rotorului
• Motoarele de curent alternativ monofazate folosesc adesea o înfăşurare auxiliară conectată în serie cu un
condensator pentru crearea defazajului necesar
• Motoarele polifazate nu au nevoie de asemenea măsuri; direcţia lor de rotaţie este fixată de secvenţa de
rotaţie a tensiunilor de la care sunt alimentate

146
 • Inversarea fazelor unui motor de curent alternativ polifazat între ele, va duce la inversare secvenţei fazelor,
şi implicit la inversarea direcţiei de rotaţie a acestuia

Motorul de curent alternativ monofazat

Probabil că cel mai mare avantaj al

sistemelor de curent alternativ
polifazate constă în proiectarea şi
operarea motoarelor de curent
alternativ.
După cum se ştie, unele tipuri de
motoare sunt practic identice din
punct de vedere constructiv cu
generatoarele electrice, constând
dintr-un set de înfăşurări staţionare
şi un set de magneţi
(electromagneţi) rotitori.

Să considerăm prima dată un motor de curent alternativ monofazat. Dacă magnetul rotitor va putea să ţină
pasul cu frecvenţa curentului alternativ prin înfăşurări, acesta va fi „tras” într-o mişcare permanentă în sensul acelor
de ceasornic.
Totuşi, aceasta nu este singura
direcţie posibilă. Ar putea la fel de
bine să se rotească în sensul invers
acelor de ceasornic (trigonometric),
folosind exact aceeaşi formă de undă
(vezi figura alăturată)

147
 Folosind aceeaşi formă de undă, rotorul magnetic se poate învârti în oricare dintre direcţii. Aceasta este o
caracteristică comună a tuturor motoarelor monofazate de „inducţie” şi „sincrone”: nu posedă o direcţie normală,
sau „corectă” de rotaţie. O întrebare este binevenită în acest moment: cum putem porni motorul în direcţia dorită,
dacă acesta se poate roti la fel de bine în orice direcţie? Adevărul este că aceste motoare au nevoie de puţin ajutor la
pornire. Odată ajutate să pornească într-o anumită direcţie, vor continua să se rotească în aceeaşi direcţie, atâta timp
când este menţinută puterea electrică pe înfăşurări.

Pornirea motorului de curent alternativ monofazat

În mod normal, acest ajutor vine din

partea unor seturi adiţionale de
înfăşurări poziţionate diferit faţă de
seturile de înfăşurări principale, şi
alimentate cu un curent alternativ
defazat faţă de curentul principal.

Aceste înfăşurări suplimentare sunt de obicei conectate în serie cu

un condensator pentru introducerea unui defazaj între curenţii
celor două seturi de înfăşurări.
Acest defazaj crează un câmp magnetic al înfăşurărilor 2a şi 2b ce
este defazat la rândul lui cu câmpul magnetic al înfăşurărilor 1a şi
1b. Rezultatul este un set de câmpuri magnetice cu o direcţie de
rotaţie precisă. Această secvenţă de rotaţie „trage” la rândul său
magnetul într-o direcţie precisă.

Pornirea motorului de curent alternativ polifazat

Motoarele de curent alternativ polifazate nu necesită astfel de mecanisme pentru pornirea lor într-o anumită
direcţie. Datorită faptului că formele de undă ale tensiunilor au deja o direcţie bine stabilită (secvenţa fazelor), şi

148
câmpurile magnetice generate de înfăşurări vor avea o direcţie precisă. De fapt, combinaţia tuturor seturilor de
înfăşurări, lucrând împreună, crează un câmp magnetic ce poartă numele de câmp magnetic rotitor. Acest concept l-
a inspirat şi pe Nikola Tesla să dezvolta primele sisteme electrice polifazate existente, pentru a realiza motoare mai
simple şi mai eficiente. Avantajele sistemelor polifazate faţă de cele monofazate nu au fost descoperite decât mai
târziu.

Analogie pentru funcţionarea motoarelor electrice

Dacă acest concept prezentat mai sus vă este încă confuz, putem folosi o analogie pentru explicarea lui mai
pe înţeles. Să considerăm un set de beculeţe alimentate intermitent (ce „clipesc”), precum cele folosite la decoraţiile
de crăciun. Unele seturi par să se „deplaseze” într-o anumită direcţie pe măsură ce becurile se aprind şi se sting într-
o secvenţă bine stabilită. Altele doar se sting şi se aprind fără nicio mişcare aparentă. Cum se realizează această
diferenţă între diferitele seturi de becuri? Cu ajutorul diferenţelor de fază!
Când toate becurile „1” sunt aprinse, toate
becurile „2” sunt stinse, şi invers. Cu acest tip
de secvenţă, nu există nicio „mişcare” vizibilă
a luminii becurilor. Putem la fel de bine să
urmărim o deplasare de la stânga la dreapta, la
fel de bine cum putem considera aceeaşi
mişcare ca realizându-se de la dreapta la stânga.
Tehnic, secvenţelor de aprindere-stingere ale celor două becuri sunt defazate cu 180o între ele (exact opus).
Acest lucru este analog motorului de curent alternativ monofazat, ce poate funcţiona la fel de bine în ambele
direcţii, dar care nu poate porni singur datorită faptul că variaţia câmpului său magnetic nu are o direcţie precisă.
Să considerăm prin urmare un nou set
de becuri, de această dată folosind trei
becuri pentru secvenţă în loc de două,
fiind şi acestea defazate între ele.

149
 Dacă secvenţa fazelor este 1-2-3, becurile par a se „deplasa” de
la stânga la dreapta. Ne putem acum imagina acelaşi set de
becuri, dar aranjate într-un cerc.
De data aceasta, becurile par a se deplasa în cerc, în direcţia
acelor de ceasornic, deoarece sunt aranjate circular şi nu liniar,
precum era cazul precedent. Desigur, aparenţa mişcării becurilor
se inversează dacă inversăm secvenţa de rotaţie a lor.

Motorul de curent alternativ trifazat

Mişcarea becurilor va fi fie în sensul acelor de ceasornic, fie în sens

trigonometric, în funcţie de secvenţa fazelor. Această situaţie este analoagă
unui motor de curent alternativ trifazat cu trei seturi de înfăşurări
alimentate cu trei surse de tensiune de faze diferite.

5. Configuraţii stea şi triunghi trifazate

• Conductorii conectaţi în cele trei puncte ale unei surse sau sarcini trifazate, se numesc linii
• Cele trei componente ale sursei sau sarcinii unui sistem trifazat, poartă numele de faze
• Tensiunea de linie, este tensiunea măsurată între oricare două linii ale unui circuit trifazat
• Tensiunea de fază, este tensiunea măsurată la bornele unui singur component a sursei sau sarcinii unui
sistem trifazat
• Curentul de linie este curentul prin oricare dintre liniile sursei sau sarcinii unui sistem trifazat
• Curentul de fază este curentul prin oricare dintre componentele sursei sau sarcinii unui sistem trifazat

150
 • Fiabilitatea sistemelor în configuraţie triunghi este mult mai bună decât cea a sistemelor în configuraţie stea
în caz de avarie. Totuşi, sursele în configuraţie stea pot asigura aceeaşi putere pe sarcină cu un curent de
linie mai mic faţă de conexiunea triunghi.

Configuraţia stea (Y)

Acest tip de configuraţie este cel considerat până acum în secţiunile precedente.
Aceasta se caracterizează prin existenţa unui punct comun tuturor surselor de
tensiune.

Dacă redesenăm circuitul, folosind în loc de sursele de tensiune

bobine, reprezentând înfăşurările generatorului, şi rearanjăm poziţia
acestora, configuraţia devine mai aparentă.

Linii şi faze

Cei trei conductori ce pleacă de la sursele de alimentare

(înfăşurări) înspre sarcină, poartă numele de „linii”, iar
înfăşurările propriu-zise sunt denumite „faze”. Într-un
sistem „Y” (stea), prezenţa conductorului neutru nu este
obligatorie, deşi ajută la evitarea problemelor de potenţial
în cazul în care una dintre sarcini este scoasă din
funcţiune.

Tensiunea şi curentul de linie şi de fază

La măsurarea tensiunilor şi curenţilor într-un sistem trifazat, trebuie să fim atenţi ce şi unde anume
măsurăm. Tensiunea de linie se referă la valoarea tensiunii măsurată între oricare doi conductori, într-un sistem
trifazat echilibrat. În circuitul de sus, tensiunea de linie este aproximativ 208 V. Tensiunea de fază se referă la
tensiunea măsurată la bornele oricărui component (înfăşurarea sursei sau impedanţa) într-un circuit trifazat. Acolo
unde există fir neutru, putem spune că tensiunea de fază se măsoară între linie şi neutru. în circuitul de sus, tensiune

151
de fază este de 120 V. Ambii termeni, tensiunea/curentul de linie şi tensiunea/curentul de fază au aceeaşi logică:
primul se referă la tensiunea/curentul prin oricare dintre conductori (linie), iar celălalt la tensiunea/curentul prin
oricare component.
Sursele şi sarcinile dintr-o configuraţie în stea au tot timpul tensiunile de linie mai mari decât tensiunile de
fază, iar curenţii de linie egali cu cei de fază. Mai mult, dacă sursa sau sarcina este echilibrată, tensiunea de linie va
fi egală cu produsul dintre tensiunea de fază şi radical de ordin doi din trei:

Configuraţia triunghi (Δ)

Un alt tip de configuraţie pentru sistemele de alimentare

trifazate este configuraţia triunghi, denumită şi „delta”, după
litera grecească Δ.

La o primă vedere, am putea presupune că sursele de tensiune astfel conectate, ar produce un scurt-circuit,
din cauză că electronii sunt liberi să se deplaseze în jurul triunghiului neexistând o altă rezistenţă decât impedanţa
internă a înfăşurărilor. Însă, datorită diferenţelor de fază dintre cele trei surse, acest lucru nu se întâmplă.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune

Putem verifica acest lucru aplicând legea lui Kirchhoff pentru tensiune şi să vedem dacă suma tensiunilor
din interiorul buclei formate din laturile triunghiului este într-adevăr zero. Dacă suma este zero, atunci nu va există
nicio cădere de tensiune necesară pentru împingerea electronilor de-a lungul buclei, şi prin urmare, nu va exista nici
curent şi nici posibilitatea apariţiei scurt-circuitului. Începând cu înfăşurarea de sus şi continuând în direcţie
trigonometrică, expresia legii lui Kirchhoff pentru tensiune arată astfel:

Într-adevăr, suma acestor trei vectori este zero.

Deschiderea circuitului de alimentare

152
 O altă metodă prin care putem demonstra că nu poate exista curent electric în
jurul circuitului format de cele trei surse de alimentare (înfăşurări), este să
„deschidem” bucla la unul dintre noduri, şi să calculăm diferenţa de potenţial
(tensiunea) dintre cele două ramuri.

Începând cu înfăşurarea din dreapta şi continuând în sens trigonometric, ecuaţia legii lui Kirchhoff pentru
tensiune arată astfel:

Rezultatul obţinut este într-adevăr zero, ceea ce înseamnă că nu va exista circulaţie de curent în bucla
formată de triunghiul surselor de alimentare, atunci când circuitul este închis.

Tensiunea şi curentul de linie şi de fază

Datorită faptului că fiecare pereche de conductori, într-o configuraţie triunghi, este conectată direct la
bornele unei singure înfăşurări, tensiunea de linie va fi egală cu tensiunea de fază. De asemenea, datorită faptului că
fiecare conductor are un punct comun cu două înfăşurări, curentul de linie va fi suma vectorilor celor doi curenţi de
fază.

Exemplu

153
 Să luăm un circuit ca şi exemplu.
Căderea de tensiune pe fiecare
rezistor va fi de 120 V, iar
curentul fiecărei faza va fi de
83,33 A.

Comparaţie între sistemele trifazate stea şi triunghi

Un avantaj al utilizării configuraţiei triunghi, constă în lipsa firului neutru. În conexiunea stea, firul neutru
este necesar pentru preluarea oricăror curenţi în cazul în care sarcina este dezechilibrată. Acest lucru nu este însă
necesar (nici măcar posibil!) într-o configuraţie triunghi. Fiecare element fiind conectat direct la bornele sursei
respective, tensiunea din circuit va fi aceeaşi indiferent de comportamentul individual al sarcinilor.
Probabil că cel mai mare
avantaj a conexiunii
triunghi este toleranţa
sistemului în caz de defect.
Defectarea uneia dintre
înfăşurări nu va influenţa
tensiunea sarcinii şi nici
curentul!
Singura consecinţă al unui defect într-una dintre înfăşurări, pentru un sistem în configuraţie triunghi, este
creşterea curentului de fază pentru înfăşurările rămase.
Să comparăm acest
comportament cu cel al unui
sistem în configuraţie stea,
dar cu aceeaşi configuraţie
sa sarcinii (triunghi).

154
 Cu o sarcină în configuraţie
triunghi (Δ),ăderea
c de
tensiune pe două dintre
sarcini scade la jumătate
(104 V), iar una dintre
sarcini rămâne la tensiunea
originală, 208 V. O sarcină
în configuraţie Y, suferă şi
mai mult de pe urma aceluiaşi defect al înfăşurării.
În acest caz, numărul sarcinilor ce suferă o reducere a tensiunii se ridică la două, iar căderea de tensiunea
pe cea de a treia sarcină este zero! Din această cauză, sursele de tensiune în configuraţie triunghi (Δ) sunt preferate
pentru fiabilitatea lor. Totuşi, dacă este necesară o tensiune duală (120/208), sau curenţi de linie mai mici, sunt
preferate sistemele în conexiune stea (Y).

6. Transformatorul trifazat
• Un transformator trifazat este compus din câte trei seturi de înfăşurări primare şi secundare, ce împart
acelaşi miez feromagnetic

Scop

Din moment ce sistemele trifazate sunt folosite atât de des în sistemele de distribuţie a energiei electrice,
este necesară folosirea transformatoarelor trifazate pentru ridicarea sau coborârea tensiunilor. Este adevărat că se
pot folosi individual transformatoare monofazate, câte unul pe fiecare fază şi în diverse combinaţii, pentru
realizarea acestei sarcini. Dar, transformatoarele trifazate sunt construite special pentru acest scop, folosind mult
mai puţin material, volum şi greutate decât utilizarea modulară a transformatoarelor monofazate.

Structura unui transformator trifazat

Un transformator trifazat este compus din trei seturi de înfăşurări

primare şi secundare, înfăşurate pe acelaşi miez feromagnetic şi
având fiecare propria sa latură.

155
Configuraţia înfăşurărilor

Aceste înfăşurări primare şi secundare pot fi conectate între ele în configuraţii stea sau configuraţii triunghi,
astfel:

Primar - Secundar
Y - Y
Y - Δ
Δ - Y
Δ - Δ

Motivul alegerii configuraţiei Δ sau Y pentru conexiunile înfăşurărilor transformatorului sunt aceleaşi ca şi
în cazul aplicaţiilor trifazate: conexiunile Y oferă posibilitatea tensiunilor multiple, iar conexiunile Δ oferă un nivel
mai ridicat de fiabilitate.
Cel mai important aspect al conectării celor trei seturi de înfăşurări o reprezintă secvenţa fazelor
înfăşurărilor (punctele sunt folosite pentru desemnarea „polarităţii” înfăşurărilor).
Putem revedea relaţiile dintre fazele înfăşurărilor Y şi Δ:
centrul înfăşurării trebuie să fie ori „-” ori „+”, pentru
toatele cele trei înfăşurări, iar polarităţile înfăşurării
Δ
trebuie să complementare, „+” şi „-”:

Secvenţa fazelor

Realizarea corectă a secvenţei fazelor, atunci când

înfăşurările nu sunt prezentate sub forma
configuraţiilor stea sau triunghi, poate să fie destul
de dificilă. Să ilustrăm acest lucru, pornind din
figura alăturată.

Fiecare transformator monofazat reprezintă o înfăşurare primară plus cea secundară, întreg ansamblul fiind
echivalent din punct de vedere funcţional unui transformator trifazat. Cele trei transformatoare monofazate sunt vor
fi conectate împreună pentru transformarea puterii dintr-un sistem trifazat în altul.

Configuraţia Y-Y (stea-stea)

156
 Să considerăm conexiunea Y-Y.
În cazul de faţă, toate înfăşurările marcate cu
punct sunt conectate la fazele lor respective, A, B,
C, iar înfăşurările fără punct sunt conectate
împreună (la firul neutru, N) pentru a forma
centrul fiecărei configuraţii stea. Dacă realizăm
ambele înfăşurări în configuraţie Y, putem folosi
conductori de nul (N1 şi N2) în fiecare sistem
trifazat.

Configuraţia Y-Δ (stea-triunghi)

În acest caz, înfăşurările secundare sunt conectate

în lanţ, înfăşurarea punctată fiind conectată la
următoarea înfăşurare ne-punctată, formând o
buclă Δ.

Configuraţia Δ-Y (triunghi-stea)

O asemenea configuraţie permite folosirea

tensiunilor multiple, linie-linie, sau linie-neutru,
în sistemul de putere secundar, folosind un sistem
primar fără neutru.

157
 Configuraţia Δ-Δ (triunghi-triunghi)

Atunci când nu avem nevoie de un conductor

neutru în sistemul secundar, cele mai folosite
configuraţii sunt cele triunghi-triunghi, datorită
fiabilităţii lor crescute.

Configuraţia V (triunghi deschisă)

Considerând faptul că o configuraţie triunghi

poate funcţiona suficient de bine folosind doar
două înfăşurări, unele scheme de transformare
trifazate utilizează doar două transformatoare,
reprezentând o configuraţie triunghi-triunghi, dar
fără una dintre înfăşurările primare şi secundare.

Această configuraţie mai este cunoscută şi sub numele de „V” sau „triunghi deschisă”. Fiecare dintre cele
două transformatoare va trebui să fie însă supradimensionat, pentru a putea face faţă aceleiaşi puteri precum o
configuraţie standard cu trei transformatoare în configuraţie triunghi, dar de multe ori, avantajele de cost, mărime şi
greutate, fac ca această configuraţie să merite realizată. Totuşi, în caz de avarie, sistemul nu poate funcţiona la fel
ca un sistem triunghi-triunghi în aceeaşi situaţie. Dacă unul din cele două transformatoare se defectează, tensiunile
şi curenţii de sarcină vor avea cu siguranţă de suferit.

158
 11 - Factorul de putere

1. Puterea în circuitele rezistive şi reactive

• Într-un circuit pur rezistiv, toată puterea se disipă pe rezistor, iar tensiunea şi curentul sunt în fază
• Într-un circuit pur reactiv, nu există putere disipată pe sarcină, ci, puterea este absorbită şi reintrodusă
alternativ dinspre şi înspre sursă. Curentul şi tensiunea sunt defazate cu 90o
• Într-un circuit mixt, ce conţine atât elemente rezistive cât şi elemente reactive, puterea disipată de sarcină
va fi mai mare decât puterea reintrodusă în circuit, dar totuşi, o parte din putere se disipă iar o parte este
absorbită şi reintrodusă în circuit de către elementele reactive. Tensiunea şi curentul sunt defazate cu un
unghi între 0o - 90o

Circuit pur rezistiv

Să considerăm un circuit monofazat de curent alternativ, compus dintr-

o sursă de tensiune de 120 V, la frecvenţa de 60 Hz, şi o sarcină
rezistivă.

Curentul efectiv prin sarcină va fi de 2 A, iar puterea disipată de 240 W. Deoarece sarcina este pur rezistivă
(fără reactanţă), curentul este în fază cu tensiunea, iar calculele sunt asemănătoare unui circuit de curent continuu.
Formele de undă ale tensiunii, curentului şi puterii, sunt
cele din figura alăturată.
Puterea este tot timpul pozitivă în acest caz. Acest lucru
înseamnă că puterea este tot timpul disipată de sarcina
rezistivă şi nu este reintrodusă în circuit, aşa cum este
cazul sarcinilor reactive.

De asemenea, frecvenţa formei de undă a puterii este dublul frecvenţei tensiunii şi a curentului. Această
diferenţa de frecvenţă face imposibilă exprimarea puterii în circuitele de curent alternativ folosind aceeaşi notaţie

159
complexă, rectangulară sau polară, folosită în cazul tensiunii, curentului şi a impedanţei, deoarece această formă de
exprimare matematică presupune o frecvenţă constantă pentru toate formele de undă implicate.
Cea mai bună metodă de calcul a puterii în circuitele de curent alternativ se realizează folosind notaţia
scalară, iar relaţiile de fază sunt evidenţiate cu ajutorul trigonometriei.

Circuit pur inductiv

Ca şi comparaţie, să considerăm un circuit simplu cu o sarcină

reactivă.

Putem observa defazajul dintre tensiune şi curent, precum şi

forma de undă a puterii, din figura alăturată.
În acest caz, puterea variază alternativ între partea pozitivă şi
cea negativă. Acest lucru înseamnă că puterea este alternativ
absorbită şi eliberată din şi în circuit. Dacă am considera sursa
ca fiind un generator mecanic, practic, energia consumată
pentru acţionarea arborelui ar fi zero, deoarece sarcina nu consumă deloc putere.

Circuit rezistiv-inductiv

Să considerăm acum un circuit cu sarcină rezistiv-inductivă.

160
 Aceasta este valoarea efectivă a curentului (1,41 A) pe care ar arăta-o un ampermetru conectat în serie cu
rezistorul şi bobina.
Graficul formelor de undă arată în acest caz, este cel
din figura alăturată.
Şi în acest caz, puterea alternează între partea negativă
şi cea pozitivă, dar valoarea puterii „pozitive” este mai
mare decât cea negativă. Cu alte cuvinte, o combinaţie
serie rezistor-bobină va consuma mai multă putere
decât va introduce înapoi în circuit.

2. Puterea reală, reactivă şi aparentă

• Puterea disipată de o sarcină, sub formă de rezistor, poartă numele de putere reală. Simbolul matematic: P,
unitatea de măsură: Watt (W)
• Puterea absorbită şi returnată în circuit datorită proprietăţilor reactive ale sarcinii, sub formă de condensator
sau bobină, poartă numele de putere reactivă. Simbolul matematic: Q, unitatea de măsură: Volt-Amper-
Reactiv (VAR)
• Puterea totală dintr-un circuit de curent alternativ, atât cea disipată cât şi cea absorbită/returnată, poartă
numele de putere aparentă. Simbolul matematic: S, unitatea de măsură: Volt-Amper (VA)

Puterea reală (P)

Puterea reală disipată, sau consumată dintr-un circuit, poartă numele de putere reală, unitatea sa de măsură
este Watt-ul, iar simbolul matematic este „P”.

161
Puterea reactivă (Q)

Se ştie că elementele reactive precum bobinele şi condensatoarele nu disipă putere, dar existenţa căderii de
tensiune şi a curentului la bornele lor, dă impresia că acestea ar disipa putere. Această „putere nevăzută” poartă
numele de putere reactivă, iar unitatea sa de măsură este Volt-Amper-Reactiv (VAR), şi nu Watt-ul. Simbolul
matematic pentru puterea reactivă este Q.

Puterea aparentă (S)

Combinaţia dintre cele două puteri, cea reactivă şi cea reală, poartă numele de putere aparentă. Unitatea de
măsură a puterii aparente este Volt-Amper (VA), iar simbolul matematic este „S”.

Observaţie

Ca şi regulă, puterea reală este o caracteristică a elementelor disipative, de obicei rezistori, puterea reactivă
caracterizează reactanţa (X) circuitului, iar puterea aparentă depinde de impedanţa (Z) totală a circuitului. Datorită
faptului că folosim valori scalare pentru reprezentarea puterilor, toate valorile complexe ale tensiunilor, curenţilor şi
impedanţelor trebuie să fie reprezentate sub formă polară şi nu sub formă reală sau rectangulară.
Există două ecuaţii pentru calcularea puterilor reale şi reactive, dar există trei ecuaţii pentru calcularea
puterii aparente, P = IE fiind folosită doar în acest scop.

Circuit pur rezistiv

162
Circuit pur inductiv Circuit rezistiv-inductiv

Triunghiul puterilor

Relaţia dintre cele trei tipuri de putere, reală, reactivă şi aparentă, poate fi
exprimată sub formă trigonometrică. Această exprimare este cunoscută
sub numele de „triunghiul puterilor”.
Folosind teorema lui Pitagora, putem afla lungimea oricărei laturi a
triunghiului dreptunghic, latură ce reprezintă de fapt puterea respectivă,
dacă ştim „lungimile” celorlalte două laturi, sau o lungime şi unghiul de
fază din circuit

3. Calcularea şi corectarea factorului de putere

• Factorul de putere reprezintă raportul dintre puterea reală şi puterea aparentă
• Corectarea factorului de putere dintr-un circuit poate fi realizată prin conectarea în paralel a unei reactanţă
opuse faţă de reactanţa sarcinii. Dacă reactanţă sarcinii este inductivă, ceea ce este cazul aproape tot timpul,
factorul de putere se corectează prin adăugarea unui condensator în paralel cu sarcina

163
Factorul de putere

Unghiul acestui „triunghi al puterilor” reprezintă raportul dintre valoarea puterii disipate (sau consumate) şi
cantitatea de putere absorbită/returnată. De asemenea, reprezintă şi unghiul de fază al impedanţei circuitului, sub
formă polară. Acest raport dintre puterea reală şi puterea aparentă poartă numele de factor de putere al circuitului
(k). De asemenea, din geometria triunghiului, putem deduce că factorul de putere este egal şi cu cosinusul unghiului
de fază. Folosind valorile din circuitul precedent:

Fiind calculat ca un raport, factorul de putere nu are unitate de măsură.

Circuite pur rezistive

Pentru circuitele pur rezistive, factorul de putere este 1 (perfect), deoarece puterea reactivă este egală cu
zero. În acest caz, triunghiul puterilor este o linie orizontală, deoarece latura opusă (puterea reactivă) va avea
lungimea zero.

Circuite pur reactive

Pentru circuitele pur inductive, factorul de putere este zero, datorită faptului că puterea reală este zero. În
acest caz, triunghiul puterilor este o linie verticală, deoarece latura adiacentă (puterea reală) va avea lungimea zero.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru circuitele pur capacitive, doar că sensul liniei verticale va fi în jos, nu în sus,
cum este cazul circuitelor pur inductive.

Importanţa factorului de putere

Factorul de putere este un element foarte important în proiectarea circuitelor electrice de curent alternativ,
deoarece un factor de putere mai mic decât 1 înseamnă că circuitul respectiv, sau mai bine spus, conductorii
circuitului în cauză, trebuie să conducă mai mult curent decât ar fi necesar dacă reactanţa circuitului ar fi zero, caz
în care, cu un curent mai mic, puterea reală distribuită pe sarcină ar fi aceeaşi. Un curent mai mare înseamnă
secţiuni ale conductorilor mai mari, ceea ce afectează direct costurile realizării instalaţiei electrice.
Dacă circuitul considerat mai sus, ar fi fost pur rezistiv, am fi putut transporta o putere de 169,25 W spre
sarcină, cu aceeaşi valoare a curentului de 1,410 A, şi nu doar 119,36 W, valoare ce este disipată în acest moment
pe sarcină. Un factor de putere scăzut se traduce printr-un sistem ineficient de distribuţie al energiei.

164
Corectarea factorului de putere

Factorul de putere poate fi însă corectat, paradoxal, prin adăugarea în circuit a unei sarcini suplimentare
care să „consume” o cantitate egală de putere reactivă, dar de sens contrar, pentru anularea efectelor reactanţei
inductive a sarcinii. Reactanţele inductive pot fi anulate şi cu ajutorul reactanţelor capacitive, şi anume, prin
adăugarea unui condensator în paralel cu sarcina (în circuitul precedent). Efectul celor două reactanţe opuse,
conectate în paralel, este să aducă impedanţa totală a circuitului la o valoare egală cu cea a rezistenţei totale.
Rezultatul este reducerea unghiului impedanţei la zero, sau o valoarea cât mai apropiată de zero.

Introducerea condensatorului în circuit

Ştim că puterea reactivă, necorectată, este de 119,99 VAR (inductiv), prin urmare, trebuie să calculăm
mărimea corectă a condensatorului, mărime necesară pentru a produce o cantitate egală de putere reactivă
(capacitivă). Condensatorul va fi conectat în paralel cu sursa, prin urmare, vom folosi următoarele formule:

Conform rezultatului de mai sus, folosim un

condensator cu o capacitate de 22 µF.

165
 Recalcularea factorului de putere

Factorul de putere al circuitului a crescut substanţial, fiind foarte aproape de valoarea 1. Curentul principal
a scăzut de la 1,41 A la 994,7 mA, iar puterea disipată pe rezistorul de sarcină a rămas neschimbată, 119,365 W:

Observaţii

Din moment ce impedanţa finală este un număr pozitiv, putem spune că, per total, inductivitatea circuitului
este mai mare decât capacitatea sa. Dacă corectarea factorului de putere ar fi fost perfectă, unghiul impedanţei ar fi
fost zero, sau pur rezistiv. Dacă în schimb, am fi adăugat un condensator prea mare în paralel, am fi obţinut un
unghi al impedanţei negativ, indicând faptul că inductivitatea circuitului este mai mică decât capacitatea sa. Cu un
factor de putere de 0,9999, defazajul dintre curent şi tensiune este foarte aproape de 0o.
Din moment ce curentul şi tensiunea sunt aproximativ în fază, produsul celor două va da o putere pozitivă
pe aproximativ întreaga perioadă. Cu un factor de putere mult sub 1, produsul celor două ar fi fost negativ, fapt ce
duce la reintroducerea puterii negative în circuit, înapoi spre generator. Această putere nu poate fi „vândută”, dar
circulaţia sa de la sursă la sarcină şi invers, duce la pierderi de putere în lungul liniilor de transport datorită
rezistenţei acestora. Conectarea condensatorului în paralel cu sarcina, rezolvă această problemă.
De notat faptul că reducerea pierderilor prin liniile de transport al curentului electric, se aplică doar de la
generator la punctul de corecţie a factorului de putere (datorită condensatorului). Cu alte cuvinte, există în
continuare circulaţie electrică între condensator şi sarcina (rezistiv-)inductivă. Acest lucru nu este în general o
problemă însă, deoarece aplicarea corecţiei factorului de putere se realizează în vecinătatea sarcinii în cauză.

Pericolul supra-corectării

166
 De asemenea, o capacitatea prea mare într-un circuit de curent alternativ va duce la un factor de putere
scăzut, la fel ca în cazul unei inductanţe prea mari. Trebuie să fim prin urmare foarte atenţi când realizăm
corectarea factorului de putere, pentru a nu supra-corecta circuitul.

Corectarea practică a factorului de putere

Atunci când avem nevoie de corectarea practică a factorului de putere într-un sistem de putere în curent
alternativ, probabil că nu vom fi atât de norocoşi încât să cunoaştem inductanţa exactă a sarcinii. Putem folosi un
aparat de măsură special, denumit cosfimetru pentru calcularea factorului de putere. Puterea aparentă o putem
calcula folosind un voltmetru şi un ampermetru. În cel mai rău caz însă, am putea fi nevoiţi să folosim un
osciloscop pentru calcularea diferenţei de fază, în grade, între formele de undă alte tensiunii şi ale curentului;
factorul de putere va fi cosinusul acelui unghi.
Dacă avem acces la un wattmetru pentru măsurarea puterii reale, putem compara valoarea citită cu valoarea
puterii aparente deduse din produsul tensiunii totale cu a curentului total.

167
 12 - Linii electrice lungi

1. Circuitele electrice şi viteza luminii

• Într-un circuit electric, curentul se „deplasează” cu viteza luminii, cu toate că electronii ce compun acest
curent au o viteză de deplasare mult mai mică

Circuit electric simplu

Să presupunem că avem un circuit electric simplu, format dintr-o baterie, o

lampă şi un întrerupător. La închiderea întrerupătorului, lampa se aprinde
instant. La deschiderea întrerupătorului, lampa se stinge instant.

De fapt, aprinderea lămpii durează o mică fracţiune de secundă până se încălzeşte şi emite lumină, timp
necesar pentru ca valoarea curentului să devină suficient de mare. Prin urmare, efectul nu este instantaneu. Pentru
aplicaţiile practice însă, putem considera că efectul este imediat, atunci când lampa şi întrerupătorul se află în
vecinătate, întrucât „deplasarea” electronilor în conductori are loc cu o viteză foarte mare, şi anume, viteza luminii
(aproximativ 300.000 de kilometri pe secundă).

Circuit electric format din conductori foarte lungi

Ce s-ar întâmpla însă dacă conductorii electrici

ai unui circuit ar avea o lungime de 300.000 de
kilometri? Din moment ce ştim că efectele
electricităţii au o viteză finită (deşi foarte mare),
un set de conductori foarte lungi ar introduce o
întârziere de timp în circuit, astfel că acţionarea
întrerupătorului şi aprinderea/stingerea lămpii nu ar mai fi instantanee.
Presupunând că filamentul lămpii nu necesită încălzire, iar rezistenţa în lungul celor 600.000 de km de fire
(dus-întors) este zero, lampa se va aprinde în aproximativ o secundă de la închiderea întrerupătorului. La închiderea
întrerupătorului, lampa va continua să primească putere pentru încă o secundă, apoi se va stinge.

Analogie pentru comportamentul electronilor în conductori

168
 Ne putem imagina comportamentul electronilor
printr-un conductor ca fiind echivalent cu
vagoanele unui tren, legate între ele, dar
prezentând o anumită „cursă” (distanţa parcursă
de un vagon faţă de celălalt, astfel încât
elementele de legătură să fie perfect întinse; doar
după parcurgerea acestei distanţă, vagonul al
doilea poate fi tras de primul vagon).
Astfel, când trenul se pune în mişcare, nu toate
vagoanele vor porni deodată, ci locomotiva trage
primul vagon, după eliberarea cursei, primul
vagon trage al doilea vagon după eliberarea cursei, etc. Astfel, mişcarea este transferată de la vagon la vagon la
viteza maximă permisă de cursă, dar la o viteză mult mai mare decât viteza individuală a vagoanelor.
O altă analogie este cea a valurilor în apă. Să
presupunem că punem în mişcare un obiect plan
pe suprafaţa apei, astfel încât acesta produce o
serie de valuri în urma sa. Apa se va „deplasa”
datorită faptului că moleculele sale se ciocnesc
una de cealaltă, transferând energia de mişcare
de-a lungul suprafeţei apei cu o viteza mai mare
decât viteza individuală a moleculelor.

Unda de curent într-un circuit real

În aceeaşi ordine de idei, „unda de curent” se deplasează cu viteza luminii, deşi electronii individuali nu au
o viteză într-atât de mare. Într-un circuit foarte lung, această diferenţă de viteză, această „cuplare” a electronilor
(exemplul trenului), devine vizibilă sub forma unei întârzieri între acţiunea întrerupătorului şi efectul asupra lămpii.

2. Impedanţa caracteristică
• O linie de transmisie este o pereche de conductori cu anumite caracteristici specifice datorate capacităţilor
şi inductanţelor distribuite pe lungimea ei

169
 • Impedanţa caracteristică (Z0) a unei linii de transmisie este echivalentă cu rezistenţa acesteia dacă lungimea
sa ar fi infinită. Impedanţa caracteristică depinde doar de capacitatea şi de inductanţa distribuită în lungul
liniilor de transmisie, şi este prezentă chiar şi atunci când dielectricul este perfect
• Factorul de viteză este o valoare subunitară tipică pentru cabluri coaxiale şi linii electrice lungi duble.
Pentru orice tip de cablu, factorul de viteză este egal cu inversa rădăcinii pătrate a permitivităţii relative a
dielectricului dintre cei doi conductori

Circuit electric format din conductori infiniţi

Să presupunem că am avea un set de conductori

de lungime infinită, fără nicio lampă conectată la
capăt. Ce s-ar întâmpla la închiderea
întrerupătorului (vezi şi secţiunea precedentă).
Din moment ce nu avem nicio sarcină conectată
la bornele sale, acest circuit este de fapt deschis.
Nu va exista deloc curent prin acest circuit?

Capacitatea electrică parazită

Chiar dacă am putea elimina rezistenţa firelor prin folosirea supraconductorilor în acest „experiment”, nu
am putea elimina însă capacitatea formată în lungimile conductorilor. Orice pereche de conductori separaţi între ei
printr-un mediu izolant, prezintă o anumită capacitate electrică parazită între ei.
Aplicarea unei diferenţe de potenţial între doi
conductori, duce la formarea unui câmp electric
între acei doi conductori. Acest câmp electric va
stoca energie, iar aceasta va duce la o opoziţie
faţă de variaţia tensiunii, efect descris de ecuaţia i
= C(de/dt), şi anume, curentul va fi proporţional
cu rata de variaţia a tensiunii cu timpul.
Astfel, la închiderea întrerupătorului, capacitatea dintre cei doi conductori va reacţiona împotriva creşterii
bruşte (variaţie) a tensiunii, ceea ce va duce la apariţie unui curent prin circuit (de la sursă). Conform ecuaţiei, o
variaţie instantă a tensiunii aplicate (produsă de închiderea perfectă a întrerupătorului) ar da naştere unui curent de
încărcare infinit.

Inductanţele serie

170
 Cu toate acestea, curentul prin cei doi conductori
paraleli nu va fi infinit, deoarece există o anumită
impedanţă serie în lungul conductorilor, datorită
inductanţei acestora.

Câmpul magnetic

Apariţia unui curent, prin orice conductor, dă

naştere unui câmp magnetic proporţional cu
valoarea acestuia (vezi şi
electromagnetismul). Acest câmp magnetic va
stoca energie, iar acest fapt va duce la o
opoziţie faţă de variaţia curentului.
Fiecare conductor va prezenta un câmp
magnetic datorat trecerii curentului, iar căderea de tensiune ce ia naştere se calculează cu ecuaţia e = L(di / dt).
Această cădere de tensiune limitează rata de variaţie a tensiunii în lungul capacităţilor distribuite, prevenind
creşterea curentului spre infinit.

Încărcarea capacităţilor şi a inductanţelor

Deoarece transferul de mişcare al electronilor celor doi conductori de la unul la celălalt se realizează la
viteza luminii, „frontul de undă” al variaţiei tensiunii şi curentului se va propaga în lungimea conductorilor cu
aproximativ aceeaşi viteză, ducând la încărcarea progresivă la valoarea maximă de tensiune şi curent a capacităţilor
şi inductanţelor distribuite, precum în figurile de mai jos:

171
Liniile de transmisie

Rezultatul final al acestor interacţiuni este un curent constant, de amplitudine limitată, prin sursa de
tensiune (baterie). Din moment ce lungimea conductorilor este infinită, capacităţile lor distribuite nu se vor putea
încărca niciodată la tensiunea sursei, iar inductanţele distribuite nu vor permite niciodată un curent de încărcare
nelimitat. Cu alte cuvinte, această pereche de conductori va consuma curent de la sursă atâta timp cât întrerupătorul
este închis, comportându-se precum o sarcină constantă. În acest caz, firele electrice nu mai sunt simple
conductoare de curent electric, ci constituie ele însele un component al circuitului, cu caracteristici unice care
trebuiesc luate în considerare. Spunem în acest caz, că cele două perechi de conductoare sunt linii de transmisie.

Impedanţa caracteristică

Pentru o sarcină constantă, răspunsul liniilor de transmisie, la aplicarea unei tensiuni, este rezistiv şi nu
reactiv, deşi sunt compuse în mare parte din inductanţe şi capacităţi (presupunând rezistenţa conductorilor ca fiind
zero). Merită menţionat acest lucru, deoarece, din punctul de vedere al bateriei, nu există nicio diferenţă între un
rezistor ce disipă tot timpul energie şi un set de linii electrice infinite ce absorb energie tot timpul. Impedanţă
(rezistenţa) acestei linii, măsurată în Ohmi, poartă numele de impedanţă caracteristică, şi este o cantitate ce depinde
exclusiv de geometria celor doi conductori.

172
 Conductori paraleli

Pentru un set de conductori paraleli,

cu aer pe post de dielectric, impedanţa
caracteristică poate fi calculată
conform figurii alăturate.

Cablu coaxial

Dacă linia de transmisie este un cablu coaxial,

impedanţa caracteristică se calculează conform figurii
alăturate.

Formula de calcul

Ignorând orice efecte disipative a conductorilor, impedanţa caracteristică a liniilor electrice lungi se poate
calcula cu următoarea formulă:

unde,
= impedanţa caracteristică a liniei
L = inductanţa pe unitate de lungime a liniei
C = capacitatea pe unitate de lungime a liniei

173
Factorul de viteză

În ambele ecuaţii se folosesc aceleaşi unităţi de măsură. Dacă dielectricul dintre cei doi conductori nu este
aer (sau vid), atât impedanţa caracteristică cât şi viteza de propagare a undelor vor avea de suferit. Raportul dintre
viteza reală de propagare a undelor într-o linie de transmisie şi viteza luminii, poartă numele de factorului de viteză
al acelei linii.
Factorul de viteză depinde doar de
permitivitatea relativă a materialului izolator
(dielectric), cunoscută şi sub numele de
constanta dielectrică, şi definită ca raportul
dintre permitivitatea electrică a materialului
respectiv şi permitivitatea electrică a vidului.
Factorul de viteză a oricărui tip de cablu
(coaxial sau alt tip), poate fi calculat cu formula
alăturată.

Observaţii

Impedanţa caracteristică mai este cunoscută şi sub numele de impedanţă naturală, şi se referă la rezistenţa
echivalentă a liniei de transmisie dacă lungimea acesteia ar fi infinită, datorită capacităţilor şi inductanţelor
distribuite.
Se poate vedea din ecuaţiile de mai sus, că impedanţa caracteristică (Z0) a liniilor de transmisie creşte odată
cu creşterea distanţei dintre conductori. Dacă distanţa dintre cei doi conductori creşte, capacitatea distribuită scade,
datorită distanţei mai mari dintre armături, iar inductanţa distribuită creşte, datorită efectelor de anulare a
câmpurilor magnetice opuse mult mai mici. O capacitate paralel mult mai mică, şi o inductanţă serie mult mai mare,
duce la un curent mult mai mic prin linie pentru aceeaşi valoare a tensiunii aplicate, ceea ce prin definiţie înseamnă
o impedanţă mai mare. Invers, dacă distanţa dintre cei doi conductori scade, capacitatea paralel creşte, iar
inductanţa serie scade. Rezultatul este un curent mai mare prin conductori pentru aceeaşi valoare a tensiunii, ceea
ce înseamnă de fapt o impedanţă mai mică.

3. Linii electrice finite

• O linie de transmisie de lungime finită va fi văzută de o sursă de tensiune de curent continuu ca o rezistenţă
constantă, pentru o perioadă scurtă de timp. După această perioadă, rezistenţa liniei este rezistenţa sarcinii
de la capătul acesteia

174
 • Un semnal ce se deplasează într-o linie de transmisie de la sursă spre sarcină poartă numele de undă
incidentă
• Un semnal ce se reflectă într-o linie de transmisie de la sarcină spre sursă poartă numele de undă reflectată
• Undele reflectate pot fi eliminate prin conectarea la capătul celălalt al liniei a unei rezistor a cărui rezistenţă
este egală cu impedanţa caracteristică a liniei
• O undă reflectată poate să fie re-reflectată de către sursă, dacă impedanţa internă a acesteia nu este exact
egală cu impedanţa caracteristică a liniei

Scop

O linie de transmisie infinită, precum cea considerată în secţiunea precedentă, este imposibil de realizat din
punct de vedere fizic, prin urmare, comportamentul lor nu va fi exact acelaşi precum o linie finită.
Totuşi, cunoaşterea/calcularea impedanţei caracteristice a liniilor de transmisie este importantă şi atunci
când avem de a face cu lungimi finite. Dacă celălalt capăt al unei liniei de transmisie finite este deschis, unda de
curent ce se propagă în lungimea conductorului trebuie să se oprească la un moment dat, din moment ce electronii
nu se pot deplasa într-un circuit deschis. Această întrerupere abruptă a curentului la sfârşitul liniei produce o
„îngrămădire” de electroni de-a lungul liniei de transmisie, pentru că aceştia nu au unde să se deplaseze.

Unda incidentă şi unda reflectată

Dacă ne imaginăm un tren lung în mişcare, cu o

anumită cursă între vagoane, iar primul vagon
(sau locomotiva) se opreşte brusc într-un parapet
fix, acesta se va opri; urmarea este că toate
celelalte vagoane din urma lui se vor opri rând pe
rând, după ce fiecare parcurge „cursa” sa. Trenul
nu se opreşte deodată, ci fiecare vagon pe rând,
de la primul, până la ultimul.

Unda incidentă

Propagarea unui semnal de la sursă până la capătul unei linii de transmisie (spre sarcină), poartă numele de
undă incidentă.

175
 Unda reflectată

Propagarea unui semnal de la sarcină (capătul liniei) spre sursă, poartă numele de undă reflectată
Această „îngrămădire” de electroni se propagă înapoi spre baterie, curentul prin baterie încetează, iar linia
electrică se comportă precum un circuit deschis. Toate aceste lucruri au loc foarte rapid pentru o linie de transmisie
de lungime rezonabilă, prin urmare, un ohmmetru nu poate măsura această perioadă foarte scurtă de timp în care
linia se comportă precum un rezistor. Pentru o linie de aproximativ un kilometru, cu un factor de viteză de 0,66,
durata de deplasare a semnalului de la un capăt la celălalt este de aproximativ şase microsecunde (3*10-6). Prin
urmare, semnalul reflectat ajunge înapoi la sursă în aproximativ 12µs, după care, linia de transmisie se comportă
precum un circuit deschis.

Utilizarea reflectometrelor

Există aparate ce pot măsura acest interval foarte scurt de timp de la sursă la capătul liniei şi înapoi, şi pot fi
folosite pentru măsurarea lungimilor cablurilor. Această tehnică poate fi folosită şi pentru determinarea prezenţei
cât şi a locaţiei unei întreruperi într-unul sau în ambii conductori ai unei linii de transmisie, deoarece curentul se va
„reflecta” din locul întreruperii la fel cum se reflectă şi într-un circuit deschis. Astfel de instrumente poartă numele
de reflectometre, iar principiul de funcţionare este identic cu cel al sonarelor: generarea unui puls sonor şi
măsurarea timpului necesar pentru întoarcerea ecoului.
Un fenomen similar are loc dacă scurt-circuităm capătul liniei de transmisie: când unda de tensiune ajunge
la capătul liniei, aceasta este reflectată înapoi spre sursă, deoarece tensiunea nu poate exista între două puncte
comune din punct de vedere electric. Când unda reflectată ajunge înapoi la sursă, din punctul de vedere al sursei,
întreaga linie de transmisie este scurt-circuitată. Din nou, acest lucru se întâmplă foarte rapid.

176
Explicarea reflexiei liniilor de transmisie

Putem ilustra acest fenomen de reflexie al

liniilor de transmisie cu un experiment simplu.

Acest lucru este analog unei linii de transmisie cu pierderi interne: puterea semnalului este din ce în ce mai
slabă pe măsură ce se propagă în lungimea liniei şi nu se reflectă niciodată înapoi spre sursă.

177
 Totuşi, dacă celălalt capăt
al firului este fixat într-un
punct în care amplitudinea
semnalului nu este încă
zero, în lungul sforii va
apărea o a doua undă,
reflectată înapoi spre
mână.

Observaţii

De obicei, rolul unei linii de transmisie este propagarea (transportul) energiei electrice dintr-un punct în
altul. Dar, chiar dacă semnalele sunt folosite doar pentru transmitere de informaţii, şi nu pentru alimentarea unei
sarcini, situaţia ideală ar fi ca semnalul original să fie transmis de la sursă spre sarcină şi absorbit complet de
aceasta, pentru un raport semnal/zgomot cât mai bun. Prin urmare, „pierderile” din lungul liniilor de transmisie sunt
nedorite, la fel ca şi undele reflectate, deoarece energia reflectată reprezintă energie ce nu este transmisă sarcinii.

Eliminarea reflexiei liniilor de transmisie

Reflexiile liniilor de transmisie pot fi eliminate dacă impedanţa sarcinii este egală cu impedanţa liniei. De
exemplu, un cablu coaxial de 50 Ω, ce este fie deschis, fie scurtcircuitat, va reflecta
întreaga energie incidentă
înapoi spre sursă. Dacă vom conecta însă un rezistor de 50
Ω la celălalt capăt al cablului, întreaga energia se va
disipa pe acesta şi nu vor exista unde reflectate înapoi spre sursă.

178
 În principiu, un rezistor a cărei impedanţă (rezistenţă) este exact impedanţa naturală (impedanţa
caracteristică a liniei), conectat la capătul liniei de transmisie, face ca linia să „pară” infinit de lungă din punctul de
vedere al sursei, deoarece un rezistor poate disipa energie pentru o durată infinită, în aceeaşi măsură în care o linie
de transmisie infinită poate absorbi energie pentru o durată de timp infinită.
În cazul în care rezistenţa nu este perfect egală cu impedanţa caracteristică a liniei de transmisie, vor apărea
unde reflectate înapoi spre sursă, cel puţin parţial.

Re-reflexia undei

Se poate întâmpla ca unda reflectată să fie re-reflectată de către sursă, dacă impedanţa internă (impedanţa
Thevenin echivalentă) a sursei nu este exact egală cu impedanţa caracteristică a liniei. O undă reflectată pe sursă va
fi disipată în întregime, dacă impedanţa sursei este egală cu cea a liniei, dar va fi reflectată înapoi pe linie precum
orice altă undă, cel puţin parţial, dacă impedanţa sursei nu este egală cu cea a liniei. Acest tip de reflexii pot fi
supărătoare, deoarece aparent, reflexia undei de către sursă duce la impresia că aceasta tocmai a emis un puls nou.

4. Linii electrice lungi şi linii electrice scurte

• Atunci când perioada de transmisie a semnalului de curent sau tensiune este mult mai mare decât timpul de
propagare al semnalului de-a lungul liniei de transmisie, spunem că linia este electric scurtă.
• Invers, când timpul de propagare este cu o fracţiune mai mare sau chiar un multiplu al perioadei semnalului
transmis, spune că linia este electric lungă
• Lungimea de undă a unui semnal reprezintă distanţa fizică pe care aceasta o poate parcurge pe durata unei
perioade.
• Ca şi regulă, lungimea liniei trebuie să fie mai mare decât un sfert (1/4) din lungimea de undă a semnalului
pentru a fi considerată linie electrică lungă
• Când la capătul unei linii de transmisie este conectată o sarcină de impedanţă exact egală cu impedanţa
caracteristică a liniei, nu vor exista unde reflectată, şi prin urmare, nu vor exista nici efecte nedorite
datorate lungimii liniei

Scop

În circuitele de curent continuu şi în cele de curent alternativ de frecvenţă joasă, impedanţa caracteristică a
conductorilor paraleli este de obicei ignorată, datorită duratelor de timp relativ scurte a reflexiilor din lungul
liniilor, faţă de perioada undelor sau a pulsurilor din circuit. După cum am văzut în secţiunea precedentă, dacă o
linie de transmisie este conectată la o sursă de curent continuu, aceasta se va comporta precum un rezistor a cărei

179
valoare este egală cu impedanţă caracteristică a liniei pentru o durată de timp egală cu durata de parcurgere a undei
până la capătul liniei şi înapoi spre sursă. După acea perioadă (aproximativ 12 µs pentru un cablu coaxial de un
kilometru), sursa „vede” doar impedanţa conectată în circuit, oricare ar fi aceasta.
Dacă circuitul în cauză foloseşte putere în curent alternativ, consecinţele unei asemenea întârzieri, introduse
de linia de transmisie între vârful tensiunii de curent alternativ generat de tensiune şi momentul în care sarcina
„vede” acest vârf, nu sunt de o importanţă crucială. Cu toate că amplitudinile instantanee ale semnalului în
lungimea liniei nu sunt egale, datorită propagării acestuia cu viteza luminii, diferenţa de fază a semnalelor dintre
începutul şi capătul liniei este neglijabilă, deoarece propagarea acestora în lungul liniilor au loc cu o fracţiune foarte
mică din perioada formei de undă alternative.

Linie de transmisie electric scurtă

Din considerente practice, putem spune că tensiunea de-a lungul unei linii de transmisie cu două
conductoare, de frecvenţă joasă, este egală şi în fază în oricare moment.
Acest tip de linie poartă denumirea de linie de transmisie scurtă, deoarece efectele propagării semnalelor
sunt mult mai rapide decât perioadele semnalelor transmise.
Invers, o linie electrică lungă are un timp de propagare mult mai mare ce poate ajunge să fie multiplu al
perioadei semnalului transmis.

Linie de transmisie electric lungă

O linie este considerată „lungă” atunci când semnalul sursei „parcurge” cel puţin un sfert de perioadă (90o)
înainte ca semnalul incident să ajungă la capătul liniei. Până în acest moment, toate liniile electrice au fost
considerate electric scurte.

Lungimea de undă

Trebuie să exprimăm distanţa parcursă de o undă de tensiune sau curent, în lungul liniei de transmisie, în
funcţie de frecvenţa sursei. Perioada unei forme de undă alternative cu o frecvenţă de 60 Hz este de 16,66 ms. La
viteza luminii, un semnal de tensiune sau curent va parcurge o distanţă de aproximativ 5 km. Dacă factorul de
viteză al liniei de transmisie este subunitar (mai mic decât 1), viteza de propagare va fi mai mică decât viteza
luminii, prin urmare şi distanţa parcursă va fi mai mică. Dar chiar şi dacă utilizăm un factor de viteză mai mic,
distanţa parcursă în acel interval va fi tot foarte mare. Distanţa calculată pentru o anumită frecvenţa, poartă
denumirea de lungime de undă a semnalului.

Formula de calcul

180
 Formula de calcul a lungimii de undă este următoarea:

unde,
= lungimea de undă
v = viteza de propagare
f = frecvenţa semnalului

Dominanţa impedanţei sarcinii

Când o sursă electrică este conectată la sarcină printr-o linie de transmisie scurtă, impedanţa sarcinii
domină circuitul. Cu alte cuvinte, când linia electrică este scurtă, impedanţa caracteristică a liniei are un impact
extrem de redus asupra performanţelor circuitului.

Dominanţa impedanţei caracteristice

La conectarea unei surse la sarcină prin intermediul unei linii de transmisii lungi, impedanţa caracteristică a
liniei domină impedanţa sarcinii. Cu alte cuvinte, liniile electrice lungi constituie componenta principală a
circuitului.

Minimizarea efectului lungimii liniilor de transmisie

Cea mai eficientă metodă de minimizare a impactului lungimii liniilor de transmisie asupra circuitului, este
egalarea impedanţei caracteristice a liniei cu impedanţa sarcinii. În acest caz, orice sursă de semnale conectată la
celălalt capăt al iniei va „vedea” exact aceeaşi impedanţă, şi va genera acelaşi curent în circuit, indiferent de
lungimea liniei. În această condiţie perfectă, lungimea liniei afectează doar durata de timp necesară pentru
transmiterea semnalului de la sursă la sarcină. Totuşi, egalarea perfectă a impedanţelor nu este tot timpul practică
sau posibilă.

Observaţii

Considerând o linie lungă ca având o lungime de cel puţin 1/4 din lungimea de undă, putem vedea de ce
toate liniile folosite în circuitele discutate au fost presupuse ca fiind linii electrice scurte. Pentru un circuit la
frecvenţa de 60 Hz, liniile de tensiune ar trebui să depăşească 1.200 de kilometri în lungime, înainte ca efectele
timpului de propagare a semnalelor să devină importante. Cablurile ce realizează conexiunea dintre difuzoare şi

181
amplificator ar trebui să depăşească lungimea de 7 kilometri pentru ca reflexiile acestuia să afecteze suficient de
mult semnalul audio de 10 kHz.
În cazul circuitelor de frecvenţă înaltă însă, lungimea liniei este foarte importantă. Să considerăm ca şi
exemplu un semnal radio de 100 MHz, lungimea sa de undă fiind de doar 3 m, chiar şi la viteza de propagare
maximă (factor de viteză 1). O linie de transmisie pentru acest semnal este considerată lungă dacă depăşeşte
lungimea de 0,75 m! Mai mult, cu un factor de viteză de 0.66, această lungime critică devine 0,5 m!

5. Unde staţionare şi rezonanţa

• Suprapunerea undelor reflectate cu undele „originale” poartă numele de unde staţionare

Definiţie

De câte ori există o diferenţă între impedanţa caracteristică a liniei şi impedanţa sarcinii, vor apărea şi
reflexii ale undelor. Dacă unda incidentă este o formă de undă alternativă, aceste reflexii se vor „amesteca” cu
semnalele incidente, iar formele de undă produse poartă numele de forme de undă staţionare.

Formarea undelor staţionare

182
 Ilustraţia alăturată exemplifică modul în care o undă
incidentă triunghiulară se transformă într-o reflexie
„în oglindă” după ce aceasta ajunge la capătul liniei
de transmisie (întrerupte). Linia de transmisă este
reprezentată în acest caz doar printr-o singură linie,
pentru simplitate. Unda incidentă se deplasează de la
stânga la dreapta, iar unda reflectată de la dreapta la
stânga.

183
 Dacă adăugăm cele două forme de undă, descoperim
că în lungul liniei se formează de fapt o a treia
formă de undă, staţionară.

184
 Cea de a treia undă, cea staţionară, reprezintă de fapt
singura tensiune din lungul liniei, fiind suma undelor
incidente şi a undelor reflectate. Amplitudinea sa
instantanee oscilează, dar unda nu se propagă în
lungimea liniei precum celelalte două forme de undă.
De observat că punctele de pe linie, ce marchează
amplitudinea zero a undei staţionare (locul în care
unda incidentă şi cea reflectată se anulează reciproc),
au tot timpul aceeaşi poziţie.

Exemplu

Undele staţionare sunt destul de frecvent

întâlnite în lumea înconjurătoare. Să
considerăm o coardă, legată la un capăt şi
„scuturată” la celălalt.

185
 Atât nodurile (punctele unde
vibraţia este foarte mică sau
inexistentă), cât şi anti-nodurile
(punctele unde vibraţia este
maximă) rămân fixe de-a
lungul corzii. Efectul este şi mai pronunţat când capătul liber este mişcat la frecvenţa corectă. Corzile fixe prezintă
acelaşi comportament. Diferenţa majoră este că aceasta vibrează la frecvenţa sa „corectă” pentru maximizarea
efectului undelor staţionare.

186
 Tony R. Kuphaldt

INTRODUCERE ÎN CIRCUITE ELECTRICE

Volumul 3:

Traducere: Mihai Olteanu

 Prefaţă

Cartea de faţă reprezintă varianta românească, tradusă de Mihai Olteanu, a

volumului „Electronica analogică” din seria „Lessons in Electric Circuits” scrisă de
Tony R. Kuphaldt sub licenţa „Design Science License”.

Cartea în limba română se distribuie gratuit prin intermediul site-ului

Scientia.ro. Orice comentarii sau sugestii de îmbunătăţire sunt binevenite şi pot fi
trimise pe adresa [email protected]. Puteţi utiliza conţinutul de faţă în orice
scop, respectând condiţiile impuse de licenţa DSL, în principal, menţionarea sursei
originale.

Atenţie, pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a

electronilor prin circuit, şi anume, dinspre borna negativă (-) spre borna pozitivă
(+) !
 CUPRINS

01 - INTRODUCERE ................................................................................................................................................................. 2
1. CIRCUITE ELECTRICE ŞI CIRCUITE ELECTRONICE ................................................................................................................................... 2
2. ELEMENTE ACTIVE ŞI ELEMENTE PASIVE ............................................................................................................................................ 3
3. AMPLIFICATORUL ........................................................................................................................................................................ 4
4. FACTORUL DE AMPLIFICARE ........................................................................................................................................................... 6
5. DECIBELUL ................................................................................................................................................................................. 8
02 - FIZICA DISPOZITIVELOR SEMICONDUCTOARE ................................................................................................................ 10
01. FIZICA CUANTICĂ ..................................................................................................................................................................... 10
02. VALENŢA ŞI STRUCTURA CRISTALINĂ ............................................................................................................................................ 20
03. BENZI DE ENERGIE ................................................................................................................................................................... 22
04. ELECTRONI ŞI GOLURI ............................................................................................................................................................... 25
05. JONCŢIUNEA P-N .................................................................................................................................................................... 28
06. DIODA .................................................................................................................................................................................. 31
07. TRANZISTORUL BIPOLAR CU JONCŢIUNE (BJT) ............................................................................................................................... 33
08. TRANZISTORUL CU EFECT DE CÂMP (FET) ..................................................................................................................................... 38
09. TRANZISTORUL CU EFECT DE CÂMP CU POARTĂ IZOLATĂ (MOSFET) ................................................................................................. 42
10. TIRISTORUL ............................................................................................................................................................................ 44
03 - DIODA ŞI REDRESORUL .................................................................................................................................................. 46
1. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL DIODEI ......................................................................................................................................... 46
2. VERIFICAREA DIODEI CU OHMMETRUL ........................................................................................................................................... 51
3. PARAMETRII CARACTERISTICI AI DIODEI .......................................................................................................................................... 52
4. CIRCUITE REDRESOARE ............................................................................................................................................................... 54
5. DIODA ZENER - PRINCIPII ŞI APLICAŢII ............................................................................................................................................ 60
04 - TRANZISTORUL .............................................................................................................................................................. 68
01. TRANZISTORUL - INTRODUCERE .................................................................................................................................................. 68
02. TRANZISTORULUI CA ŞI ÎNTRERUPĂTOR ........................................................................................................................................ 69
03. VERIFICAREA TRANZISTORULUI CU OHMMETRUL ............................................................................................................................ 72
04. ZONA ACTIVĂ DE FUNCŢIONARE A TRANZISTORULUI ........................................................................................................................ 74
05. PUNCTUL STATIC DE FUNCŢIONARE AL TRANZISTORULUI .................................................................................................................. 79
06. CONEXIUNEA EMITOR COMUN ................................................................................................................................................... 83
07. CONEXIUNEA COLECTOR COMUN ................................................................................................................................................ 91
08. CONEXIUNEA BAZĂ COMUNĂ ..................................................................................................................................................... 97
09. AMPLIFICATOARE CLASA A, B, AB, C ŞI D .................................................................................................................................. 101
10. METODE DE POLARIZARE ALE TRANZISTORULUI ............................................................................................................................ 105
11. CUPLAJUL DE INTRARE ŞI DE IEŞIRE ............................................................................................................................................ 109
12. AMPLIFICATOARE CU REACŢIE .................................................................................................................................................. 113
05 - DISPOZITIVE MULTIJONCŢIUNE ................................................................................................................................... 120
1 - HISTEREZA ............................................................................................................................................................................ 120
2 - TUBURI ELECTRONICE CU DESCĂRCARE ÎN GAZE............................................................................................................................. 120
3 - DIODA SHOCKLEY ................................................................................................................................................................... 124
4 - DIACUL ................................................................................................................................................................................ 129
5 - TIRISTORUL ........................................................................................................................................................................... 130
6 - TRIACUL ............................................................................................................................................................................... 139
7 - OPTOTIRISTORUL ................................................................................................................................................................... 142
06 - AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL ................................................................................................................................ 143

i
01. AMPLIFICATORUL CU POTENŢIAL DE REFERINŢĂ ŞI AMPLIFICATORUL DIFERENŢIAL ............................................................................... 143
02. AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL ............................................................................................................................................... 146
03. REACŢIA NEGATIVĂ ................................................................................................................................................................ 151
04. REACŢIA NEGATIVĂ PRIN DIVIZOR DE TENSIUNE............................................................................................................................ 154
05. AMPLIFICATORUL TENSIUNE-CURENT......................................................................................................................................... 157
06. CIRCUITE SUMATOARE ŞI DE MEDIERE ........................................................................................................................................ 159
07. REALIZAREA UNUI AMPLIFICATOR DIFERENŢIAL ............................................................................................................................ 161
08. AMPLIFICATORUL DE INSTRUMENTAŢIE ...................................................................................................................................... 162
9. CIRCUITE DE DERIVARE ŞI INTEGRARE ........................................................................................................................................... 163
10. REACŢIA POZITIVĂ ................................................................................................................................................................. 166

ii
 01 - Introducere

1. Circuite electrice şi circuite electronice

• Într-un circuit electronic, curentul este controlat de curent

Definiţia circuitelor electronice

Circuitele electrice reprezintă conexiuni ale conductorilor electrici cu elemente de circuit, în cadrul cărora
are loc o deplasare uniformă de electroni. Circuitele electronice adaugă o nouă dimensiune circuitelor electrice, prin
faptul că deplasarea electronilor este controlată, într-o oarecare măsură, de un semnal electric adiţional, fie sub
formă de curent, fie sub formă de tensiune.

Controlul curentului nu este neapărat specific electronicii. Întrerupătoarele şi potenţiometrele controlează şi

ele deplasarea electronilor. Prin urmare, diferenţa dintre electric şi electronic este dată de modul în care acest
control este exercitat în circuit, şi nu neapărat de existenţa sau absenţa acestuia. Întrerupătoarele şi potenţiometrele
controlează curentul mecanic, printr-un element acţionat de o anumită forţă fizică externă circuitului. În electronică,
pe de altă parte, avem de a face cu elemente speciale, capabile să controleze curentul cu ajutorul unui alt curent, sau
prin aplicarea unei tensiuni statice. Cu alte cuvinte, într-un circuit electronic, curentul controlează curentul.

Efectul Edison

Din punct de vedere istoric, precursorul electronicii moderne a fost inventat de Thomas Edison în 1880, pe
când acesta lucra la dezvoltarea becului cu incandescenţă.
Edison a descoperit că există un curent
electric între filamentul becului şi o placă
metalică instalată în interiorul învelişului
vidat (figura alăturată (b)). Astăzi, acest
comportament este cunoscut sub numele de
„efectul Edison”. De menţionat că bateria
este necesară doar pentru încălzirea
filamentului. Dacă am folosi orice altă
modalitate de încălzire a filamentului, efectul ar fi acelaşi.

2
Dioda şi trioda cu vid

În 1904, John Fleming a descoperit că introducerea în circuit a unui curent extern (bateria ataşată plăcii,
figura de mai sus (b)) se poate realiza doar într-o singură direcţie, de la filament la placă, dar nu şi invers. Această
invenţie este cunoscută sub numele de „dioda cu vid”, folosită pentru transformarea (redresarea) curentului
alternativ în curent continuu. Adăugarea celui de al treilea electrod de către Lee De Forest (figura de mai sus (c)), a
făcut posibil controlul curentului de la filament la placă cu ajutorul unui semnal mai mic. Invenţia triodei cu vid de
către De Forest a marcat practic începutul erei electronice.

Tranzistorul

Tehnologia electronici a cunoscut o revoluţie în anul 1948, odată cu invenţia tranzistorului. Acest
component electronic minuscul joacă acelaşi rol ca şi un tub cu vid, dar ocupă un loc mult mai mic şi este mult mai
ieftin. Tranzistorii realizează controlul curentului cu ajutorul materialelor semiconductoare şi nu prin vid.

2. Elemente active şi elemente pasive

• Elementele active de circuit sunt acele dispozitive ce pot controla curentul prin intermediul curentului
• Elementele pasive de circuit nu pot controla curentul la bornele lor cu ajutorul unui alt curent

Elemente active

Un element de circuit activ este orice tip de component ce poate controla deplasarea electronilor (curentul)
pe cale electrică. Pentru ca un circuit să poarte numele de circuit electronic, acesta trebuie să conţină cel puţin un
astfel de element activ.
Elementele active includ, printre altele, tuburile cu vid, tranzistoarele, redresoarele cu semiconductoare, şi
triacurile.
Toate dispozitivele active controlează curentul prin ele. Unele dispozitive active realizează acest lucru prin
intermediul unei tensiuni, iar altele prin intermediul curentului. Cele care utilizează o tensiune statică ca şi semnal
de control, sunt denumite dispozitive controlate în tensiune. Cele care folosesc un alt curent pentru controlul
curentului în cauză sunt cunoscute sub numele de dispozitive controlate în curent. Tuburile cu vid sunt dispozitive
controlate în tensiune iar tranzistoarele pot fi de ambele tipuri.

Elemente pasive

3
 Componentele ce nu pot controla curentul prin intermediul unui alt semnal electric, sunt denumite elemente
de circuit pasive. Rezistorii, condensatoarele, bobinele, transformatoarele şi chiar şi diodele, toate sunt considerate
elemente de circuit pasive.

3. Amplificatorul

• Comanda unei cantităţi mari de putere prin intermediul unei alte puteri, mai mici, poartă numele de
amplificare
• Dispozitivul ce realizează o asemenea amplificare de putere, poartă numele de amplificator

Definiţia amplificării

Practic, elementele active sunt folosite pentru proprietatea lor de amplificare. Indiferent dacă dispozitivul în
cauză este controlat în tensiune sau în curent, puterea necesară pentru semnalul de control este de obicei mult mai
mică decât puterea disponibilă în curentul controlat. Cu alte cuvinte, un element activ nu permite pur şi simplu
controlul curentului de către curent, ci, face posibil controlul unui curent mare de către un curent mic.
Datorită acestei diferenţe dintre puterea controlată şi puterea de control, elementele active de circuit pot fi
folosite pentru comanda unei cantităţi mari de putere (putere controlată) de către o cantitate mică de putere (putere
de control). Acest comportament poartă numele de amplificare.

Maşina perfectă

O lege fundamentală a fizicii, cea a conservării energiei, spune că energia nu poate fi creată dar nici
distrusă. Dacă această lege este adevărată, atunci construirea unui dispozitiv care să ia o cantitate mică de energie şi
să o transforme într-o cantitate mare de energie, pe cale magică, nu este posibilă.
Toate maşinile, incluzând circuitele electrice
şi electronice, au o eficienţă maximă de 100%.
În cele mai fericite cazuri, puterea de intrare
este egală cu puterea de ieşire.

Maşina reală

4
 În realitate însă, de cele mai multe ori,
maşinile nu ating nici măcar această limită
superioară, deoarece o parte din energia de
intrare se pierde sub formă de căldură radiată
în spaţiul din jur, iar această energie pierdută
nu se regăseşte în valoarea energiei de ieşire.

Perpetuum mobile

Au existat numeroase încercări, fără succes

însă, de a proiecta şi construi o maşină a cărei
putere de ieşire să fie mai mare decât puterea
de intrare. Acest lucru nu doar că ar viola
legea conservării energiei, dar ar duce lumea
într-o revoluţie tehnologică fără precedent,
deoarece acest tip de maşină s-ar putea
alimenta singură, într-o buclă circulară, şi ar
putea genera putere „gratuită”. Această maşină
este cunoscută sub numele de perpetuum
mobile.

Deşi au existat multe încercări în acest domeniu, până acum nu s-a reuşit construirea unei maşini capabile
să se alimenteze singură, cu propria ei energie plus generarea unei energii suplimentare.

Amplificatorul

Totuşi, există o gamă de maşini denumite amplificatoare, în cadrul cărora, semnalele de putere mică de la
intrare sunt „transformate” (cu ajutorul unei surse externe de putere) în semnale de ieşire de o putere mult mai
mare. Pentru a înţelege cum pot amplificatoarele să existe fără a viola legea conservării energiei, trebuie să
înţelegem modul de funcţionare al dispozitivelor active.

Principiul de funcţionare al amplificatoarelor

5
 Pentru că elementele active de circuit pot
controla cantităţi mari de putere electrică
cu ajutorul unei cantităţi mici de putere
electrică, acestea pot fi utilizate în circuite
pentru duplicarea formei semnalului de
intrare cu ajutorul unei surse externe de
putere electrică.

Rezultatul este un dispozitiv ce pare a transforma pe cale magică un semnal electric de putere mică într-un
semnal identic, dar de o putere/amplitudine mai mare. Legea conservării energiei nu este violată, deoarece puterea
adiţională este introdusă în circuit de o sursă externă, de obicei o baterie de curent continuu sau o sursă echivalentă.
Amplificatorul nu crează şi nici nu distruge energie, ci doar o „remodelează” într-o formă de undă dorită.
Cu alte cuvinte, abilitatea de control al curentului pe care elementele active le posedă, este folosită pentru
„transformarea” puterii de curent continuu dintr-o sursă externă în aceeaşi formă de undă precum a semnalului de
intrare, forma semnalului produs la ieşire fiind în acest caz identică cu cea de la intrare, dar de o amplitudine mult
mai mare. Tranzistorul, sau alte dispozitive active conţinute într-un amplificator, formează pur şi simplu o copie a
formei de undă a semnalului de intrare cu ajutorul sursei externe de curent continuu „brute”.

Eficienţa amplificatoarelor

Eficienţa amplificatoarelor, precum este cazul tuturor maşinilor, este limitată la un maxim de 100%. De
obicei, amplificatoarele electronice au o eficienţă mult sub acest nivel, datorită pierderilor considerabile de energie
sub formă de căldură.

4. Factorul de amplificare

• Raportul dintre valoarea de ieşire şi cea de intrarea a amplificatoarelor poartă numele de factor de
amplificare

Definiţie

Deoarece amplificatoarele pot să mărească amplitudinea semnalului de intrare, ar fi foarte util dacă am
descrie această proprietatea a lor printr-un raport ieşire/intrare, raport ce poartă numele de factor de amplificare, sau

6
amplificare. Acest factor nu are unitate de măsură, fiind un raport dintre două mărimi cu aceeaşi unitate de măsură.
Matematic, simbolul amplificării este „A”.

Exemplu

De exemplu, dacă la intrarea unui amplificator avem un semnal de tensiune alternativă efectivă de 2 V, iar
la ieşire avem o tensiune alternativă efectivă de 30 V, spunem că factorul de amplificare în tensiune al
amplificatorului este de 15, adică 30 împărţit la 2.

Prin aceeaşi metodă, dacă ştim factorul de amplificare şi amplitudinea semnalului de intrare, putem calcula
amplitudinea semnalului de ieşire. De exemplu, dacă un amplificator cu un factor de amplificare în curent alternativ
de 3,5, are la intrare un semnal de 28 mA efectiv, semnalul de ieşire va fi 98 mA efectiv, sau 3,5 * 28 mA:

În exemplele de mai sus, toate semnalele şi amplificările au fost considerate în curent alternativ. Trebuie
menţionat un principiu important: amplificatoarele electronice răspund diferit semnalelor de intrare în curent
alternativ şi curent continuu, iar amplificarea celor două poate să fie diferită. Înainte de a putea face calculele
amplificărilor, trebuie să înţelegem cu ce semnale avem de a face în primul rând, alternative sau de curent continuu.

Conectarea în serie a amplificatoarelor

Dacă conectăm mai multe amplificatoare în etaje, factorul de amplificare total va fi egal cu produsul
amplificărilor individuale.

În figura de sus, un semnal de 1 V este aplicat intrării unui amplificator cu factorul de amplificare 3. Ieşirea
acestuia, de 3 V, este introdusă la intrarea unui amplificator cu factorul de amplificare 5, semnalul de la ieşire fiind
15 V.

7
 5. Decibelul

• Factorul de amplificare se poate exprima cu ajutorul decibelului

Definiţie

În cea mai simplă formă, factorul de amplificare al amplificatorului este un raport dintre semnalul de ieşire
şi cel de intrare, fiind o mărime fără unitate de măsură. Totuşi, există o unitate de măsură pentru reprezentarea
amplificării, şi anume, bel-ul.
Ca şi unitate, bel-ul a fost folosit pentru reprezentarea pierderilor de putere din liniile telefonice, şi nu
pentru reprezentarea amplificărilor. Unitatea poartă numele inventatorului scoţian, Alexander Graham Bell, a cărui
muncă fundamentală a dus la dezvoltarea sistemelor telefonice. Sub forma sa originală, bel-ul reprezenta cantitatea
de semnal pierdută datorită rezistenţei pe o anumită lungime de conductor electric. Acum, acesta este definit ca
logaritm din baza zece a raportului dintre semnalul de ieşire şi cel de intrare:

Comparaţie

Deoarece bel-ul este o unitate logaritmică, acesta este ne-liniar. Să considerăm următorul tabel, ca şi o
comparaţie între pierderile de putere exprimate sub formă de raport şi aceleaşi pierderi exprimate sub formă de bel:

8
 Mai târziu a fost realizat faptul că bel-ul este o unitate de măsură prea mare pentru a fi utilizată direct; prin
urmare, a început să fie folosit tot mai des prefixul metric deci (1/10, sau 10-1), şi anume decibel-ul, sau dB. Astăzi,
expresia „dB” este atât de răspândită încât majoritatea nu realizează că aceasta este o combinaţie dintre „deci” şi
„bel”, sau că măcar există o unitate de măsură numită „bel”. Următorul tabel este asemănător celui precedent, dar
de data aceasta valorile sunt exprimate în dB:

9
 02 - Fizica dispozitivelor semiconductoare

01. Fizica cuantică

• Electronii există în atomi sub formă de „nori” ai probabilităţilor distribuite, şi nu sub forma unor corpuri
discrete ce orbitează în jurul nucleului precum sateliţii în jurul planetelor
• Fiecare electron din jurul nucleului atomului are o „stare” unică descrisă de patru numere cuantice: numărul
cuantic principal, cunoscut sub numele de strat; numărul cuantic orbital, cunoscut sub numele de substrat;
numărul cuantic magnetic, ce descrie orbitalul (orientarea stratului); numărul cuantic de spin, sau pur şi
simplu spin. Aceste stări sunt cuantificate, adică electronul nu poate exista „între” aceste stări ce sunt
definite de numerotaţia cuantică
• Numărul cuantic principal (n) descrie stratul pe care se află electronul. Cu cât acest număr este mai mare,
cu atât raza norului electronic este mai mare faţă de nucleul atomului, şi cu atât este mai mare energia
electronului. Aceste numere sunt numere întregi pozitive
• Numărul cuantic orbital (l) descrie forma norului electronic dintr-un anumit strat şi este cunoscut adesea
sub numele de substrat. Numărul substraturilor (formelor norilor electronici) din oricare strat este egal cu
numărul cuantic orbital. Acestea sunt numere întregi pozitive ce încep de la zero şi se termină la n-1 (n -
numărul cuantic principal)
• Numărul cuantic magnetic m l descrie orientarea substratului (forma norului electronic). Numărul
orientărilor substraturilor este de 2l + 1 (l - numărul cuantic orbital). Fiecare orientare unică poartă numele
de orbital. Aceste numere sunt întregi, cu valori între -l şi l
• Numărul cuantic de spin m s descrie o altă proprietate a electronului, iar valoarea acestuia poate să fie +1/2
sau -1/2
• Principiul de excluziune al lui Pauli spune că, într-un atom, nu există doi electroni cu acelaşi set de numere
cuantice. Prin urmare, numărul maxim de electroni pe fiecare orbital este de 2 (spin=1/2 şi spin=-1/2), de
exemplu
• Notaţia spectroscopică este o convenţie folosită pentru descrierea configuraţiei electronilor dintr-un atom.
Straturile sunt descrise de numere întregi, urmate de substraturi, descrise cu ajutorul literelor (s, p, d, f), iar
un indice superior este folosit pentru indicarea numărului total de electroni de pe fiecare substrat în parte
• Comportamentul chimic al unui atom este complet determinat de electronii din straturile neocupate
complet. Straturile inferioare ocupate complet nu au aproape niciun efect asupra formării legăturilor
chimice ale elementelor

10
Importanţa fizicii cuantice

Invenţia dispozitivelor semiconductoare a constituit cu siguranţă o nouă revoluţie industrială. Aceste

dispozitive au făcut posibilă miniaturizarea aparatelor electronice, incluzând calculatoarele personale, dezvoltarea
echipamentelor medicale de diagnoză şi tratament, apariţia dispozitivelor de telecomunicaţii moderne şi multe
altele.
Dar în spatele acestor realizări remarcabile se află o altă revoluţie a ştiinţei în general: fizica cuantică. Fără
această nouă înţelegere a lumii, dezvoltarea dispozitivelor semiconductoare nu ar fi fost posibilă. Fizica cuantică
este însă un domeniu al ştiinţei extrem de complicat, iar acest capitol reprezintă doar o mică introducere. Fără o
înţelegere de bază a fizicii cuantice, sau cel puţin o înţelegere a descoperirilor ştiinţifice ce au dus la formularea
acesteia, este imposibilă înţelegerea funcţionării dispozitivelor electronice semiconductoare. Majoritatea textelor de
electronică încearcă să explice semiconductorii cu ajutorul fizicii „clasice”, lucru ce duce la o confuzie şi mai mare,
nu la înţelegerea subiectului.

Modelul clasic al atomului (Rutherford)

Majoritatea dintre noi am văzut modele ale atomului

care arată aproximativ precum în figura alăturată
(vezi subiectul discutat în volumul I).
Acesta este cunoscut sub numele de „modelul lui
Rutherford”. Centrul atomului este format din
particule de materie minuscule denumite protoni şi
neutroni; electronii orbitează în jurul nucleului
precum planatele în jurul Soarelui. Nucleul prezintă
o sarcină electrică pozitivă datorită prezenţei
protonilor, neutronii neavând sarcină electrică, iar
electronii ce orbitează în jurul nucleului poartă o
sarcină negativă, întreg ansamblul fiind astfel echilibrat din punct de vedere al sarcinilor electrice.
Electronii sunt atraşi de protoni la fel cum planetele sunt atrase prin intermediul gravitaţiei de Soare, dar
orbitele sunt stabile datorită mişcării electronilor. Acest model extrem de popular al atomului a fost prezentat pentru
prima dată de Ernest Rutherford, ce a determinat pe cale experimentală, în jurul anului 1911, că sarcinile pozitive
ale atomului sunt concentrate într-un nucleu dens şi de dimensiuni reduse, în contradicţie cu modelul propus de J.J.
Thompson, care susţinea că aceste sarcini sunt distribuite egal în interiorul atomului.

11
 Experimentul de împrăştiere al lui Rutherford

Acest experiment a presupus bombardarea unei folii subţiri de aur cu

particule Alfa, încărcate pozitiv. Rezultatele au fost neaşteptate. O mică
parte din particule au fost deviate la unghiuri foarte mari. Câteva dintre
particulele Alfa au fost deviate înapoi, la aproape 180o, dar majoritatea
particulelor au trecut pur şi simplu prin folia de aur nedeviate, indicând
faptul că cea mai mare parte a foliei era compusă din aer. Faptul că o mică
parte a particulelor Alfa au fost deviate la unghiuri foarte mari nu se putea
explica decât prin prezenţă unui nucleu minuscul, încărcat cu sarcină pozitivă.
Cu toate că acest model al atomului era mai precis decât cel al lui Thompson, totuşi, nici acesta nu era
perfect. Au fost întreprinse, prin urmare, noi experimente pentru determinarea structurii atomice corecte, iar aceste
eforturi au dus la descoperirile bizare al fizicii cuantice. Astăzi, modelul atomului, aşa cum este el înţeles cel puţin,
este destul de complex.

„Moştenirea” modelului lui Rutherford

Totuşi, comparaţia atomului „lui Rutherford” cu sistemul solar continuă să domine chiar şi în mediile
academice.
De exemplu, următoarea descriere este luată dintr-o carte de electronică:
Electronii negativi ce orbitează în jurul nucleului pozitiv sunt atraşi de acesta, ceea ce ne face să ne
întrebăm: de ce electronii nu cad pe nucleul atomului? Răspunsul este că electronii rămân pe orbitele lor stabile
datorită existenţei celor două forţe egale şi de sens contrar: forţa centrifugă exercitată asupra electronilor aflaţi în
mişcare pe orbite ce anulează forţa centripetă ce atrage electronii spre nucleu datorită sarcinilor opuse.
Urmând modelul lui Rutherford, autorul consideră electronii ca fiind bucăţi solide de materie ce se
deplasează pe orbite circulare, atracţia faţă de nucleul încărcat cu o sarcină de semn contrar fiind balansată de
mişcarea lor. Referirea la „forţa centrifugă” nu este corectă din punct de vedere tehnic (nici chiar pentru planete),
dar este uşor de trecut cu vedere datorită popularităţii ei. În realitate, nu există nicio forţă care să împingă un corp,
orice corp, departe de centrul orbitei acestuia. „Iluzia” este dată de faptul că un corp ce are inerţie tinde să se
deplaseze în linie dreaptă, iar din moment ce o orbită este o deviaţie (acceleraţie) a deplasării în linie dreptă, există
tot timpul o opoziţie faţă de forţa de atracţia a corpului spre centrul orbitei, fie că este forţă gravitaţională, atracţie
electrostatică, sau orice altă forţă.
Însă, adevărata problemă a acestei explicaţii este idea că orbitele electronilor sunt circulare. Faptul că
sarcinile electrice accelerate emit radiaţie electromagnetică se ştie încă de pe vremea lui Rutherford, iar acest lucru
se poate dovedi pe cale experimentală. Din moment ce mişcarea orbitală este o formă de acceleraţie (corpul ce
orbitează este într-o acceleraţie constantă faţă de mişcarea normală, liniară), electronii aflaţi în stare de orbitare ar
trebui să „arunce” radiaţie precum o roată aflată în noroi. Dacă electronii ar pierde energie în acest mod, aceştia s-ar

12
apropia din ce în ce mai mult de nucleu, rezultatul fiind o coliziune cu nucleul pozitiv. Totuşi, acest lucru nu se
întâmplă în general în atomi. Într-adevăr, orbitele electronilor sunt extrem de stabile.

Spectrul luminii emis de către atomi

Mai mult decât atât, experimentele cu atomi „excitaţi” au demonstrat că energia electromagnetică emisă de
un atom posedă doar anumite frecvenţe specifice. Atomii excitaţi de influenţe externe, precum lumina, absorb
această energie şi emit unde electromagnetice de frecvenţe specifice. Când energia emisă de un atom este
descompusă în frecvenţele sale (culori) cu ajutorul unei prisme, spectrul culorilor este compus din linii distincte,
acestea fiind unice elementului respectiv. Acest fenomen este în general folosit pentru identificarea elementelor
atomice, şi chiar şi pentru determinarea proporţiilor fiecărui element dintr-o compoziţie chimică. Conform
modelului lui Rutherford şi a legilor fizicii clasice, domeniul frecvenţelor acestor atomi excitaţi ar trebui să fie
practic nelimitat. Cu alte cuvinte, dacă modelul lui Rutherford ar fi fost corect, spectrul luminii emise de oricare
atom ar apărea ca o bandă continuă de culori şi nu doar sub forma câtorva linii distincte.

Orbitalii

Niels Bohr a încercat să îmbunătăţească modelului lui Rutherford după ce a studiat o perioadă de câteva
luni în laboratorul acestuia în 1912. Încercând să armonizeze şi descoperirile celorlalţi fizicieni, precum Max Plank
şi Albert Einstein, Bohr a sugerat că fiecare electron posedă o anumită energie specifică, iar orbitele lor sunt
cuantificate, astfel că fiecare dintre electroni poate ocupa doar anumite locuri în jurul nucleului. Pentru a scăpa de
implicaţiile mişcării electronilor datorită legilor electromagnetismului şi a particulelor accelerate, Bohr a considerat
aceste orbite (orbitali) ca fiind staţionare.
Cu toate că încercarea lui Bohr de reconstruire a structurii atomului în termeni cât mai apropiaţi de
rezultatele experimentale, a constituit un pas foarte important pentru fizică, acesta nu a fost totuşi complet.
Analizele sale matematice au condus la predicţii mult mai bune a evenimentelor experimentale decât modelele
precedente ale atomului, dar câteva întrebări despre modul ciudat al comportamentului electronilor încă nu îşi
găsiseră răspunsul. Susţinerea faptului că electronii existau în stări staţionare şi cuantificate în jurul nucleului era un
pas înainte, dar motivul pentru care electronii se comportau astfel nu era încă cunoscut. Răspunsul acestor întrebări
avea să-l dea un alt fizician, Louis de Broglie, cu aproximativ zece ani mai târziu.

Dualismul corpuscul-undă

De Broglie a propus că electronii, precum fotonii (particule de lumină), manifestă atât proprietăţi ale
particulelor cât şi proprietăţi ale undelor. Bazându-se pe această interpretare, acesta a sugerată că o analiză a

13
orbitalilor electronilor din punct de vedere al undelor şi nu al particulelor, ar răspunde mai multor întrebări legate
de natura lor. Într-adevăr, acesta a reprezentat un nou pas în dezvoltarea unui model al atomului.
Ipoteza lui de Broglie a făcut posibilă introducerea suportului matematic şi analogiilor fizice pentru stările
cuantificate ale electronilor dintr-un atom, dar nici modelul acestuia nu era complet. În decurs de câţiva ani însă,
fizicienii Werner Heisenberg şi Erwin Schrödinger, fiecare lucrând individual, au creat un model matematic mult
mai riguros pentru particulele subatomice, plecând de la conceptul dualităţii undă-particulă a lui de Broglie.

Principiul incertitudinii al lui Heisenberg

Avansul teoretic de la modelul staţionar al undei propus de de Broglie la modelul matricial al lui
Heisenberg la ecuaţiile diferenţiale ale lui Schrödinger, este cunoscut sub numele de mecanică cuantică şi introduce
o caracteristică aparent şocantă a lumii particulelor subatomice, şi anume probabilitatea sau incertitudinea. Conform
teoriei mecanicii cuantice, poziţia exactă şi momentul exact al particulelor sunt imposibil de determinat în acelaşi
timp. Explicaţia acestui „principiu al incertitudinii” constă într-o eroare de măsură cauzată de obicei de procesul de
măsurare, şi anume, prin încercarea de măsurare exactă a poziţiei unui electron, are loc o interferenţă cu momentul
acestuia şi prin urmare nu putem ştii care a fost momentul acestuia înainte de efectuarea măsurătorii, şi invers.
Implicaţia surprinzătoare a mecanicii cuantice este că particulele nu au de fapt o poziţie şi un moment precis, ci
aceste două cantităţi sunt echilibrate astfel încât incertitudinea lor combinată nu scade niciodată sub o anumită
valoare minimă.

Norii electronici

Valoarea minimă a incertitudinii poziţiei şi momentului unei particule, exprimată de Heisenberg şi

Schrödinger, nu are nimic de a face cu aparatele de măsură „neperformante”, ci este o proprietate intrinsecă a
dualităţii undă-particulă. Prin urmare, electronii nu există în orbitele lor ca şi „bucăţi” de materie precis delimitate,
şi nici măcar sub formă de unde bine delimitate, ci sub formă de nori cu o distribuţie de probabilităţi, ca şi cum
fiecare electron ar fi „împrăştiat” pe o suprafaţă mare de poziţii şi momente.

Numerele cuantice

Poziţia radicală conform căreia, electronii existau sub formă de nori, părea să vină în contradicţie cu
principiile originale ale stărilor cuantificate ale electronilor: faptul că electronii există sub forma „orbitelor” discrete
şi bine definite în jurul nucleului atomului. Această din urmă explicaţie a fost cea care a constituit, până la urmă,
punctul de plecare al mecanicii cuantice. Totuşi, comportamentul „cuantic” al electronilor nu depinde de o anumită
poziţie şi moment, ci depinde de cu totul altă proprietate, numerele cuantice. Pe scurt, mecanica cuantică înlătură

14
noţiunile „clasice” de poziţie şi moment absolut înlocuindu-le pe acestea cu noţiuni ce nu au nicio analogie în viaţa
reală.
Cu toate că electronii există sub formă de „nori” cu probabilităţi distribuite şi nu sub formă de materie
discretă, aceşti nori au unele caracteristicei ce sunt discrete. Oricare electron dintr-un atom poate fi descris de patru
numere cuantice, şi anume: număr cuantic principal, orbital, magnetic şi de spin. Toate aceste numere luate
împreună determină starea unui electron la un moment dat.

Numărul cuantic principal

Simbolizat prin litera „n”, acest număr descrie stratul pe care se află un electron. Învelişul electronic este un
spaţiu din jurul nucleului atomului, format din straturi, ce determină poziţiile în care electronii pot exista. Electronii
se pot deplasa de pe un strat pe altul, dar nu pot exista în regiunile dintre straturi.
Numărul cuantic principal al electronului este un număr întreg pozitiv (1, 2, 3, 4...). astfel, fiecare electron
poate exista pe unul dintre aceste straturi, în funcţia de componenţa atomului. Aceste valori nu au fost alese arbitrar,
ci ca urmare a experimentelor cu spectre de lumină: diferitele frecvenţe ale luminii emise de atomii de hidrogen
excitaţi, urmează o secvenţă matematică ce depinde de anumite valori întregi.
Fiecare strat poate susţine mai mulţi electroni. O analogie a acestei aşezări poate fi imaginată dacă luăm în
considerare un amfiteatru. Fiecare persoană trebuie să aleagă un rând în care să se aşeze (nu se poate aşeza între
rânduri); la fel, fiecare electron trebuie să „aleagă” un anumit strat în care să se „aşeze”. Ca şi în cazul
amfiteatrelor, stratul exterior poate susţine mai mulţi electroni decât stratul interior, din apropierea nucleului. De
asemenea, electronii tind să se „aşeze” pe cel mai de jos strat disponibil, la fel cum într-un amfiteatru, oamenii
caută să se aşeze cât mai aproape de scenă (în primul rând). Cu cât numărul stratului (numărul cuantic principal, n)
este mai mare, cu atât energia electronilor ce-l ocupă este mai mare.
Numărul maxim de electroni dintr-un strat este descris de următoarea ecuaţie:

Astfel, primul strat (n=1) poate fi ocupat de doar 2 electroni, cel de al doilea strat (n=2) de 8 electroni, al
treilea (n=3) de 18 electroni.
Straturile electronice (de la
electron) ale unui atom au fost
notate cu litere nu cu cifre.
Primul strat (n=1) se notează
cu litera K, al doilea (n=2) cu
L, al treilea (n=3) cu M, al
patrulea (n=4) cu M, al cincilea

15
(n=5) cu O, al şaselea (n=6) cu P şi al şaptelea (n=7) cu Q.

Numărul cuantic orbital

Fiecare strat este compus din substraturi. Substraturile sunt regiuni spaţiale ce descriu locul în care pot
exista „nori” electronici iar forma lor este diferită de la un substrat la altul.
Primul substrat are forma unei
sfere, dacă îl privim sub forma
unui nor de electroni ce
„înveleşte” tridimensional
nucleul atomic. Cel de al doilea
substrat însă, este compus din
doi „lobi” conectaţi împreună
într-un singur punct în
apropierea centrului atomului. Al treilea substrat este format dintr-un set de patru „lobi” aranjaţi în jurul nucleului.
Numărul orbital este un număr întreg, la fel ca şi numărul principal, doar că include şi zero. Aceste numere
sunt simbolizate prin intermediul literei l. Numărul substraturilor dintr-un strat este egal cu numărul cuantic orbital.

Astfel, primul strat (n=1) are un substrat, numerotat cu 0; al doilea strat (n=2) are două substraturi, 0 şi 1; al
treilea strat (n=3) are trei substraturi, 0,1 şi 2. O altă convenţie, foarte des întâlnită, este numerotarea substraturilor
prin s (l=0), p (l=1), d (l=2) şi f (l=3)

Numărul cuantic magnetic

Numărul cuantic magnetic al unui electron determină orientarea formei substratului. „Lobii” substraturilor
pot fi orientaţi în mai multe direcţii. Aceste orientării diferite poartă numele de orbitali. Primul substrat (s; l=0) este

16
o sferă fără posibilitatea de existenţă a unei direcţii, prin urmare, în acest caz, avem doar un orbital. Pentru al doilea
substrat (p; l=1) din fiecare strat, „lobii” acestora pot avea trei direcţii diferite.
Simbolul numărului magnetic este m l . Pentru a calcula numărul de orbitali din fiecare strat, utilizăm
următoarea formulă:

De exemplu, primul substrat (l=0) al oricărui strat, conţine un singur orbital, numerotat cu 0; al doilea
substrat (l=1) al oricărui strat conţine trei orbitali, -1, 0, 1; al treilea substrat (l=2) conţine cinci orbitali, numerotaţi
cu -2, -1, 0, 1 şi 2; etc.

Numărul cuantic de spin

Proprietatea de „spin” a electronilor a fost descoperită pe cale experimentală. O observaţie mai atentă a
liniilor spectrale a reliefat faptul că fiecare linie este de fapt o pereche de linii foarte apropiate una de cealaltă,
ipoteza fiind că această structură este rezultatul spin-ului fiecărui electron în jurul propriei sale axe. Atunci când
sunt excitaţi, electronii cu spin diferit vor emite energie sub frecvenţe diferite.
Numărul de spin este simbolizat prin m s . În fiecare orbital, din fiecare substrat al fiecărui strat, pot exista
doi electroni, unul cu spin +1/2, iar celălalt cu spin -1/2.

Principiul de excluziune al lui Pauli

Explicarea aşezării electronilor în atom cu ajutorul acestor numere cuantice poartă numele de principiul de
excluziune al lui Pauli. Acest principiu spune că, în acelaşi atom, nu pot exista doi electroni care să ocupe exact
aceleaşi stări cuantice. Cu alte cuvinte, fiecare electron al unui atom posedă un set unic de numere cuantice. Acest
lucru impune o limită a numărului de electroni ce pot ocupa orice orbital, substrat sau strat.

Notaţia spectroscopică

O metodă practică şi des întâlnită de descriere a acestui aranjament constă în scrierea electronilor în funcţie
de straturile şi substraturile ocupate; această convenţie portă numele de notaţia spectroscopică. Sub această notaţie,
numărul stratului este un număr întreg pozitiv, substratul este o literă (s, p, d, f), iar numărul total de electroni dintr-
un substrat (toţi orbitalii şi spinii incluşi) este reprezentat printr-un indice superior.

Structura atomului de Hidrogen

17
 Alăturat prezentat aranjamentul electronic al
atomului de hidrogen.
Cu nucleul format dintr-un singur proton, este
suficient un electron pentru ca atomul să
atingă echilibrul electrostatic (sarcina
electrică pozitivă a protonului este în
echilibru cu sarcina electrică negativă a
electronului). Acest electron ocupă stratul cel mai de jos (n=1), primul substrat (l=1), în singurul orbital (orientarea
spaţială) al acelui substrat (m l =0), cu un spin de 1/2. Folosind notaţia spectroscopică, hidrogenul, având doar un
singur electron în stratul inferior, se poate descrie prin notaţia 1s1.

Structura atomului de Heliu

Trecând la următorul atom (în ordinea

numărului atomic), avem elementul heliu.
Nucleul unui atom de heliu are în compoziţia
sa doi protoni, iar acest lucru necesită
existenţa a doi electroni pentru a echilibra
sarcina electrică totală a atomului. Din
moment ce ambii electroni, unul cu spin 1/2,
celălalt cu spin -1/2, „încap” pe un singur
orbital, configuraţia atomului de Heliu nu
necesită substraturi sau straturi suplimentare pentru cel de al doilea electron.
Totuşi, un atom ce conţine trei sau mai mulţi electroni, va necesita substraturi adiţionale pentru toţi acei
electroni, din moment ce pe stratul inferior (n=1) încap doar doi electroni.

Structura atomului de Litiu

Să considerăm următorul atom, cel de litiu.

Un atom de litiu foloseşte doar o fracţiune din
capacitatea stratului L (n=2), capacitatea
totală a acestuia fiind de opt electroni
(capacitatea maximă a stratului = 2n2, unde n
este numărul stratului).

18
 Structura atomului de Neon

Dacă examinăm aranjamentul electronic al unui

atom cu stratul L completat, putem vedea cum toate
combinaţiile de substraturi, orbitali şi spini sunt
ocupate de electroni. Elementul ce corespunde
acestei configuraţii este Neonul.

Observaţii

Adesea, atunci când se foloseşte notaţia spectroscopică a unui atom, toate straturile ce sunt ocupate complet
sunt ignorate, fiind scrise doar straturile neocupate sau stratul ocupat superior. De exemplu, neonul (prezentat mai
sus), ce are două straturi complet ocupate, poate fi descris pur şi simplu prin 2p6 în loc de 1s22s22p6. Litiul, având
stratul K complet ocupat, şi doar un singur electron în stratul L, poate fi descris prin notaţia 2s1 în loc de 1s22s1.
„Ignorarea” straturilor inferioare, complet ocupate, nu este doar o convenţie de scriere, ci ilustrează foarte
bine un principiu de bază al chimiei: comportamentul chimic al unui element este determinat în primul rând de
straturile sale neocupate. Atât hidrogenul cât şi litiul posedă un singur electron în straturile superioare (1s1 şi 2s1),
iar acest lucru se traduce printr-un comportament similar al celor două elemente. Ambele elemente sunt reactive, şi
au o reactivitate similară. Contează mai puţin faptul că litiul posedă un strat complet (K) în plus faţă de hidrogen.
Comportamentul său chimic este determinat de stratul său neocupat, L.

Elemente nobile

Elementele a căror straturi superioare sunt ocupate complet, sunt clasificate ca elemente nobile, fiind
aproape non-reactive faţă de celelalte elemente. Aceste elemente au fost clasificate în trecut ca inerte, crezându-se
că sunt complet non-reactive, dar acestea pot forma compuşi cu alte elemente în condiţii specifice.

19
 02. Valenţa şi structura cristalină

• Atomii încearcă să-şi completeze stratul exterior, de valenţă, cu toţi cei 8 electroni (2 electroni pentru
stratul inferior). Atomii pot dona, accepta sau împărţi electroni pentru a completa un strat
• Atomii formează adesea structuri ordonate şi rigide denumite cristale
• Un ion pozitiv se formează prin cedarea unui electron de către un atom neutru
• Un ion negativ se formează prin acceptarea unui electron de către un atom neutru
• Elementele semiconductoare din grupa IVA, C, Si şi Ge au o structură cristalină de tip diamant. Fiecare
atom al cristalului este parte a unei molecule gigantice, formând legături cu alţi patru atomi
• Majoritatea dispozitivelor semiconductoare sunt confecţionate din monocristale

Electronii de valenţă

Electronii din stratul exterior, sau stratul de valenţă, sunt cunoscuţi sub numele de electroni de valenţă.
Aceşti electroni sunt responsabil de proprietăţile chimice ale elementelor. Aceştia sunt electronii ce participă la
reacţiile chimice cu celelalte elemente.

Formarea ionilor şi a moleculelor

Conform unei reguli chimice simplificate, aplicabilă reacţiilor simple, atomii încearcă să-şi completeze
toate locurile libere ale stratului exterior cu electroni. Atomii pot ceda câţiva electroni pentru a „descoperi” un strat
complet, sau pot accepta câţiva electroni pentru a completa ultimul strat (stratul exterior). Ambele procese duc la
formarea ionilor. Atomii pot chiar să împartă electroni între ei în încercarea de completare a stratului exterior,
ducând la formarea legăturilor moleculare, adică, atomii se asociază pentru formarea unei molecule.

Ioni pozitivi

De exemplu, elementele din grupa

I din tabelul periodic, Li, Na, K,
Cu, Ag şi Au au doar un singur
electron de valenţă (numărul de
electroni de pe ultimul strat). Toate
aceste elemente posedă proprietăţi
chimice similare. Aceşti atomi cedează un electron pentru a reacţiona cu alte elemente, iar această proprietate face
ca aceste elemente să fie conductoare excelente de electricitate. Cedarea electronilor de către atomi duce la
formarea ionilor pozitivi

20
 Ioni negativi

Elementele din grupa VIIA, Fl, Cl

şi BR, au toate câte 7 electroni în
stratul exterior (stratul de valenţă).
Aceste elemente acceptă un
electron pentru completarea
stratului de valenţă la 8 electroni.
În cazul în care aceste elemente acceptă un electron, ele formează ioni negativi. Din moment ce nu cedează
electroni, aceste elemente sunt foarte buni izolatori electrici.

Definiţia ionului

De exemplu, un atom de Cl acceptă un

electron al unui atom de Na devenind ion
negativ Cl-, iar atomul de Na devine ion
pozitiv, Na+. Un ion este un atom, moleculă
sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. Acesta este modul în care Na şi Cl
se combină pentru formarea NaCl, sarea de masă, care este de fapt o pereche de ioni, Na+Cl-. Fiindcă sarcinile celor
doi ioni sunt de semn contrar, cei doi se atrag reciproc.

Exemple

Elementele din grupa a VIIIA, He, Ne, Ar, Kr

şi Xe au toate câte 8 electroni pe stratul de
valenţă. Acest lucru înseamnă că aceste
elemente nici nu donează dar nici nu acceptă
electroni, ne-participând la reacţii chimice cu
alte elemente. Toate sunt izolatori electrici şi se găsesc sub formă de gaz la temperatura camerei.
Elementele din grupa IVA, C, Si şi Ge au toate
câte 4 electroni în stratul de valenţă. Aceste
elemente formează compuşi cu alte elemente,
dar nu formează ioni. Acest tip de legătură este
cunoscută sub numele de legătură covalentă.
Se poate observa că atomul din centru are

21
completat stratul de valenţă prin punerea în comun a electronilor atomilor. Figura de mai jos este o reprezentare
bidimensională a unui aranjament tridimensional. Elementele din această grupă prezintă proprietăţile
semiconductoare pe care le vom studia în continuare.

Structura cristalină

Majoritatea substanţelor anorganice formează o structură ordonată denumită cristal atunci când se formează
legături între atomii sau ionii acestora. Chiar şi metalele sunt compuse din cristale, la nivel microscopic. Practic
însă, toate metalele industriale au o structură policristalină, în afară de materialele semiconductoare ce sunt
monocristaline.
Majoritatea metalelor sunt moi şi uşor deformabile pe cale industrială. În timpul prelucrării, microcristalele
sunt deformate, iar electronii de valenţă sunt liberi să se deplaseze prin reţeaua cristalină, şi de la cristal la cristal.
Electronii de valenţă nu aparţin unui atom anume, ci tuturor atomilor.
Structura cristalină rigidă a NaCl prezentată în figura alăturată, este compusă dintr-
o structură regulată repetitivă formată din ioni pozitivi de Na şi ioni negativ de Cl.
Odată ce atomii de Na şi Cl formează ionii de Na+ şi Cl- prin transferul unui
electron de la Na la Cl, fără existenţa electronilor liberi, electronii nu sunt liberi să
se deplaseze prin reţeaua cristalină, o diferenţa mare faţă de metale. Nici ionii nu
sunt liberi. Ionii sunt liberi să se deplaseze doar dacă NaCl este dizolvata în apă,
dar în acest caz, cristalul nu mai există. Materialele ionice formează structuri
cristaline datorită atracţiei electrostatice puternice dintre ionii încărcaţi cu sarcini opuse.

Materialele semiconductoare

Materialele semiconductoare din grupa IV (C, Si, Ge), formează de asemenea cristale. Fiecare atom
formează o legătură chimică covalentă cu alţi patru atomi. Cristalul format este practic o singură moleculă.
Structura cristalină este relativ rigidă şi rezistă deformaţiilor. Există un număr relativ mic de electroni liberi prin
cristal.

03. Benzi de energie

• Pentru îndepărtarea unui electron din banda de valenţă spre o bandă neocupată, superioară, denumită bandă
de conducţie, este nevoie de o anumită energie exterioară. Pentru deplasarea electronilor între straturi este
nevoie de o energie mai mare decât pentru deplasarea lor între substraturi.

22
 • Datorită faptului că banda de valenţă şi cea de conducţie se suprapun în cazul metalelor, energia necesară
pentru deplasarea unui electron este mică. Prin urmare, metalele sunt conductori de electricitate foarte buni
• Spaţiul foarte mare existent între banda de valenţă şi cea de conducţie în cazul materialelor izolatoare,
necesită o energie foarte mare pentru deplasarea electronilor între aceste benzi. Din această cauză, aceste
materiale sunt bune izolatoare şi nu conduc electricitate
• Materialele semiconductoare au un spaţiu relativ mic între banda de valenţă şi banda de conducţie.
Semiconductorii puri nu sunt nici buni izolatori, nici buni conductori

Nivelele energetice

Fizica cuantică descrie starea electronilor dintr-un atom cu ajutorul celor patru numere cuantice. Aceste
numere descriu stările permise ale electronilor dintr-un atom.
La fel ca spectatorii dintr-un amfiteatru, ce se pot deplasa liberi între scaune şi rânduri, şi electronii îşi pot
modifica starea în cazul existenţei unei energii suficiente şi loc pentru deplasarea acestora. Din moment ce nivelul
stratului este strâns legat de cantitatea de energie a unui electron, „salturile” între straturi (şi chiar substraturi)
necesită un transfer de energie. Pentru ca un electron să se poată deplasa pe strat mai înalt, acesta are nevoie de
energie adiţională dintr-o sursă externă. Folosind analogia amfiteatrului, pentru a ajunge într-un rând de scaune
superior, este nevoie de o energie din ce în ce mai mare, deoarece persoana trebuie să urce la o înălţime tot mai
mare ce necesită învingerea forţei gravitaţionale. De asemenea, dacă un electron coboară pe un strat inferior, acesta
cedează energie. Aceste nivele poartă numele de nivele energetice
Nu toate „salturile” sunt însă egale, cele dintre straturi necesită cel mai mare schimb de energie, pe când
salturile dintre substraturi sau dintre orbitali necesită un schimb de energie mai mic.

Benzile de energie

Când atomii se combină pentru

formarea substanţelor, straturile,
substraturile şi orbitalii exteriori
se combină între ei, ducând la
creşterea energiei disponibile
pentru electroni. Când un număr
foarte mare de atomi sunt foarte
aproape unul de celălalt, aceste
nivele de energie disponibile
formează o bandă de electroni aproape continuă, bandă pe care electroni se pot deplasa cu uşurinţă.

23
Electronii liberi

Lăţimea acestor benzi şi distanţa dintre ele determină mobilitatea electronilor în cazul aplicării unui câmp
electric asupra lor. În substanţele metalice, benzile libere se suprapun cu benzile ce conţin electroni, ceea ce
înseamnă că electronii unui singur atom se pot deplasa la un nivel energetic mai mare necesitând foarte puţină
energie externă sau chiar deloc. Astfel, electronii din stratul exterior sunt cunoscuţi sub numele de electroni liberi şi
se pot deplasa foarte uşor dacă sunt supuşi unui câmp electric exterior.

Cazul materialelor izolatoare

Suprapunerea benzilor nu are loc însă în toate

substanţele, indiferent de numărul atomilor ce se
află în proximitate. În cazul unor substanţe,
există o distanţa considerabilă între banda de
valenţă (nivelul energetic cel mai mare) şi
următoarea bandă goală, denumită banda de
conducţie.

Prin urmare, electronii de valenţă sunt „legaţi” de atomii lor şi nu pot deveni mobili în cadrul substanţelor
fără ajutorul unei energii externe considerabile. Aceste substanţe formează materialele izolatoare (dielectrice).

Cazul materialelor semiconductoare

Însă, materialele din categoria

semiconductorilor au o
„distanţă energetică” îngustă
între benzile de valenţă şi cele
de conducţie. Astfel, cantitatea
de energie necesară pentru
trecerea electronilor de valenţă
în banda de conducţie, de undă
devin mobili, este destul de modestă.
La temperaturi joase, energia termică disponibilă pentru „împingerea” electronilor de valenţă peste spaţiul
dintre banda de valenţă şi cea conducţie este foarte mică, iar materialul semiconductor se comportă precum un

24
izolator. La temperaturi înalte însă, energia termică devine suficient de mare pentru a forţa electronii peste „distanţa
energetică”, iar materialul se va comporta precum un material conductor.

04. Electroni şi goluri

• Golurile reprezintă absenţa electronilor din banda de valenţă

• Materialele semiconductoare pure, cu un procent de 1 parte la 10 miliarde, nu sunt bune conductoare
• Materialele semiconductoare de tip N sunt dopate cu o impuritate pentavalentă pentru crearea electronilor
liberi. Un astfel de material este conductor, iar purtătorii de sarcină majoritari sunt în acest caz electronii
• Materialele semiconductoare de tip P sunt dopate cu o impuritate trivalentă şi duce la crearea unei
abundenţe de goluri în structura semiconductorului. Un astfel de material este conductor, iar purtătorii de
sarcină majoritari sunt în acest caz golurile

Scop

Materialele semiconductoare pure sunt izolatori relativ buni, în comparaţie cu metalele, dar nu sunt la fel de
bune precum sticla, de exemplu. Pentru a putea fi folosit în aplicaţii cu semiconductori, materialul semiconductor
pur, nedopat, nu trebuie să conţină mai mult de o impuritatea la 10 miliarde de atomi semiconductori. Acest lucru
este analog unei impurităţi sub formă de „un fir de praf într-un sac de zahăr”. Materialele semiconductoare impure
sunt conductoare mult mai bune, dar nu la fel de bune precum metalele. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru a
putea răspunde acestei întrebări, trebuie să ne uităm la structura electronică a acestor materiale.

Structura electronică a semiconductorilor

În figura alăturată (a), cei patru electroni din stratul

de valenţă a unui material semiconductor formează
legături covalente cu alţi patru atomi. Toţi electronii
unui atom formează legături covalente. Electronii nu
se pot deplasa liberi în structura cristalului.

Prin urmare, semiconductorii puri (intrinseci) sunt izolatori relativ buni în comparaţie cu metalele. Energia
termică poate elibera ocazional un electron din structura cristalină a semiconductorului. Acest electron se poate
deplasa liber prin structura cristalului (electron liber). Când acest electron a fost eliberat cu ajutorul unei energii
exterioare, a lăsat în urma lui un loc liber cu sarcină pozitivă în structura cristalului, sarcină cunoscută sub numele

25
de gol. Acest gol nu este nici el fix, ci se poate deplasa liber. Atât electronul, cât şi golul contribuie la conducţia
electrică a cristalului. Electronul este liber până în moment în care „cade” într-un gol, proces cunoscut sub numele
de recombinare. Dacă se aplică un câmp electric extern asupra semiconductorului, electronii şi golurile se vor
deplasa în direcţii opuse.
Creşterea temperaturii duce le creşterea numărului de electroni şi goluri şi la descreşterea rezistenţei. Acest
lucru este exact opus comportamentului metalelor, unde rezistenţa creşte odată cu creşterea temperaturii datorită
creşterii coliziunilor dintre electroni şi structura cristalină. Numărul de electroni şi goluri într-un semiconductor
intrinsec este egal. Totuşi, viteza de deplasare ai celor doi purtători de sarcină (electroni şi goluri) nu este egală la
aplicarea unui câmp electric extern. Cu alte cuvinte, mobilitatea celor doi purtători de sarcină nu este aceeaşi.

Doparea materialelor semiconductoare

Materialele semiconductoare pure nu sunt foarte folositoare. Acestea trebuie să prezinte un nivel înalt de
puritate înainte de adăugarea impurităţilor specifice.
Materialele semiconductoare pure (1 parte la 10 miliarde), pot fi „murdărite” cu aproximativ 1 parte la 10
milioane pentru creşterea numărului de purtători de sarcină. Adăugarea unei impurităţi precise unui material
semiconductor este cunoscută sub numele de dopare. Doparea creşte conductivitatea semiconductorului, pentru ca
acesta să se comporta mai mult ca un metal decât ca un izolator.

Impuritatea donoare de tip N

Creşterea numărului sarcinilor electrice negative din structura cristalină a unui material semiconductor se
poate realiza prin doparea cu electroni a unui material donor precum fosforul. Materialele donatoare de electroni,
cunoscute şi sub numele de „materiale de tip N, includ elemente din grupa VA a tabelului periodic: N (azot), P
(fosfor), As (arsenic) şi Sb (stibiu sau antimoniu). Azotul şi fosforul sunt folosite ca dopanţi de tipul N pentru
diamant, iar fosforul, arsenicul şi stibiul sunt folosite ca şi dopanţi pentru siliciu.
Structura cristalină din figura
alăturată conţine atomi având
câte patru electroni în stratul de
valenţă, formând câte patru
legături covalente cu atomii
adiacenţi.

Aceasta este structura anticipată a materialului semiconductor. Adăugarea unui atom de fosfor cu cinci
electroni în stratul de valenţa introduce un electron suplimentar în structura materialului, în comparaţie cu atomul

26
de siliciu (figura alăturată (b)). Impuritatea pentavalentă formează patru legături covalente cu patru atomi de siliciu
cu ajutorul a patru electroni din cei cinci disponibili. Structura astfel formată va dispune de un electron liber, rămas
de la atomul de fosfor, ce nu are o legătură foarte strânsă cu cristalul la fel cum au ceilalţi electroni de siliciu, fiind
liber să se deplaseze în cristal.
Din moment de am dopat semiconductorul cu un atom de fosfor la fiecare 10 milioane de atomi de siliciu,
există relativ puţini electroni liberi creaţi prin dopaj, dacă facem o comparaţie cu numărul de atomi de siliciu
prezenţi în structură. Totuşi, dacă facem o comparaţie între numărul de electroni liberi ai materialului dopat cu
materialul pur, numărul de electroni liberi este relativ mare. Aplicarea unui câmp electric extern produce o
conducţie electrică puternică a materialului semiconductor dopat în banda de conducţie. Un nivel de dopaj mai
ridicat, produce o conducţie şi mai puternică. Astfel, un material conductor cu o conductivitate scăzută, a fost
„transformat” într-un material conductor destul de bun.

Impuritatea acceptoare de tip P

De asemenea, este posibilă introducerea unei purităţi cu trei electroni în stratul de valenţă, adică un electron
în minus faţă de siliciu. Acest lucru duce la formarea unui gol, un purtător de sarcină pozitivă. Atomul de bor (B),
ce are trei electroni pe stratul de valenţă, încearcă să realizeze patru legături covalente cu atomii de siliciu, iar pe
parcursul acestui proces, cei trei electroni se vor deplasa încercând să formeze aceste legături (figura de mai sus
(c)). Acesta lucru duce la impresia că golul se deplasează. Mai mult, atomul trivalent de bor poate împrumuta un
electron de la un atom de siliciu adiacent (sau distant) pentru formarea celor patru legături covalente. Dar acest
lucru înseamnă ca atomul de siliciu are un deficit de un electron. Cu alte cuvinte, golul s-a „deplasat” pe un atom de
siliciu vecin.
Golurile se regăsesc în banda de valenţă, cu un nivel mai jos decât banda de conducţie. Doparea cu un
acceptor - un atom ce poate accepta un electron - crează o deficienţă de electroni în structura materialului, sau un
exces de goluri (cele două exprimări sunt echivalente). Din moment ce golurile sunt purtători de sarcină pozitivă,
un dopant acceptor de electroni poartă numele de „dopant de tip P. Elementele dopante de tip P includ elementele
din grupa IIIA a tabelului periodic: B (bor), Al (aluminiu), Ga (galiu) şi In (indiu). Borul este folosit pe post de
dopant pentru siliciu şi diamant, iar indiul pentru germaniu.

Deplasarea electronilor şi a golurilor

27
 Există o strânsă legătură, în analogia „mărgelelor dintr-
un tub”, între deplasarea golurilor şi deplasarea
electronilor. Mărgelele reprezintă electronii dintr-un
conductor. Deplasarea electronilor de la stânga la
dreapta într-un semiconductor de tip N se poate explica
astfel: electronul intră în tub prin partea stângă şi iese
prin partea dreaptă. Deplasarea electronilor de tip N
are loc în banda de conducţie. Putem compara această deplasare cu deplasarea golurilor în banda de valenţă.
Ceea ce trebuie înţeles este că electronii se deplasează în direcţia contrară de deplasare a golurilor. Golurile
nu sunt altceva decât absenţa electronilor din banda de valenţă, având prin urmare o sarcină pozitivă, sarcină
datorată prezenţei protonilor din nucleu, şi de fapt aceasta este sarcina „imaginară” pe care o reprezentăm cu
ajutorul golurilor.

Deplasarea electronilor (curent) într-un semiconductor de tip N este similară deplasării electronilor dintr-un
conductor metalic. Atomii materialului dopant de tip N furnizează electroni pentru conducţie. Aceşti electroni
poartă numele de purtători de sarcină majoritari. Dacă aplicăm un câmp electric între două puncte ale unui
material semiconductor, electronii intră prin partea negativă (-) a materialului, traversează structura acestuia şi ies
prin partea dreaptă (+), terminalul pozitiv al bateriei.

05. Joncţiunea P-N

• Joncţiunile PN sunt fabricate dintr-o bucată mono-cristalină de material semiconductor şi conţin atât
regiuni dopate cu materiale de tip P cât şi regiuni dopate cu materiale de tip N, regiuni separate printr-o
joncţiune
• Transferul electronilor de la materialul de tip N spre golurile materialului de tip P, produce o barieră de
potenţial în jurul joncţiuni. Valoarea acesteia este de 0,6-0,7 V pentru siliciu, dar poate varia în cazul altor
semiconductoare
• Joncţiunea PN polarizată direct, conduce curent electric

28
 • Joncţiunea PN polarizată invers, nu conduce aproape deloc curent

Formarea joncţiunii PN

Două blocuri distincte de material semiconductor

Dacă un bloc de material semiconductor de tip P este adus în

contact cu un bloc de material semiconductor de tip N (figura
alăturată), rezultatul este nesatisfăcător. Vom avea două blocuri
conductoare aflate în contact unul cu celălalt, dar fără
proprietăţi unice. Problema constă în existenţă a două corpuri
cristaline distincte şi separate. Numărul de electroni este
echilibrat de numărul de goluri în ambele blocuri. Astfel, niciunul dintre cele două blocuri nu are o sarcină netă.

Utilizarea unui singur cristal semiconductor

Totuşi, dacă un singur cristal semiconductor este confecţionat

(dopat) cu un material de tip P la un capăt, şi un material de tip
N la celălalt capăt, combinaţia respectivă prezintă unele
proprietăţi unice. În materialul de tip P, majoritatea purtătorilor
de sarcină sunt goluri, aceştia putându-se deplasa liberi prin
structura cristalului. În materialul de tip N majoritatea
purtătorilor de sarcină sunt electroni, şi aceştia putându-se
deplasa liberi prin structura cristalului. În jurul joncţiunii însă
(intersecţia dintre cele două tipuri de materiale), electronii
materialului N trec peste joncţiune şi se combină cu golurile din materialul P (figura alăturată).
Regiunea materialului P din apropierea joncţiunii capătă o sarcină negativă datorită electronilor atraşi, iar
regiunea materialului N din apropierea joncţiunii capătă o sarcină pozitivă datorită electronilor cedaţi. Stratul
subţire al acestei structuri cristaline, dintre cele două sarcini de semne contrare, va fi „golit” de majoritatea
purtătorilor de sarcină, prin urmare, acesta este cunoscută sub numele de zona de golire, şi devine un material
semiconductor pur, non-conductor. De fapt, aproape că avem un material izolator ce separă cele două regiuni
conductive P şi N.

Bariera de potenţial

29
 Această separare de sarcini în jurul joncţiunii P-N (zona de golire) constituie în fapt o barieră de potenţial.
Această barieră de potenţial trebuie să fie „învinsă” de o sursă de tensiune externă pentru a se putea comporta
precum un material conductor. Formarea joncţiunii şi a barierei de potenţial are loc în timpul procesului de
fabricaţie. „Înălţimea” barierei de potenţial depinde de materialele folosite pentru fabricarea acestuia. Joncţiunile
PN din siliciu au o barieră de potenţial mai ridicată decât joncţiunile fabricate din germaniu.

Polarizarea directă a joncţiunii PN

În figura alăturată , bateria este poziţionată astfel încât

electronii să se deplaseze dinspre terminalul negativ înspre
materialul de tip N. Aceşti electroni se adună în jurul joncţiunii.
Terminalul pozitiv înlătură electronii din materialul
semiconductor de tip P, ceea ce duce la crearea golurilor ce se
îndreaptă şi ele spre joncţiune.

Dacă tensiunea bateriei este suficient de mare pentru a depăşi potenţialul joncţiunii (0,6 V în cazul
siliciului), electronii materialului N şi golurile materialului P se combină şi se anihilează reciproc. Acest lucru duce
la crearea unui spaţiu liber în structura materialului ce poate susţine o deplasare şi mai mare de purtători de sarcină
spre joncţiune. Astfel, curenţii purtătorilor de sarcină majoritari de tip N (electroni) şi de tip P (goluri) se
deplasează înspre joncţiune. Recombinarea ce are loc la joncţiune permite curentului bateriei să se „deplaseze” prin
joncţiunea PN a unei astfel de diode. În acest caz, spunem că o astfel de joncţiune este polarizată direct.

Polarizarea inversă a joncţiunii PN

Dacă polaritatea bateriei este inversată (figura alăturată),

majoritatea purtătorilor de sarcină vor fi atraşi dinspre joncţiune
spre terminalii bateriei. Terminalul pozitiv al bateriei atrage
purtătorii de sarcină majoritari (electronii) ai materialului N, iar
terminalu negativ al bateriei atrage purtătorii de sarcină
majoritari (golurile) ai materialului P.

Acest fapt duce la creşterea grosimii zonei de golire non-conductive. Nu are loc nicio recombinare a
purtătorilor de sarcină, prin urmare, nu are loc nicio conducţie. În acest caz, spunem că joncţiunea PN este
polarizată invers.

30
 Ceea ce am creat mai sus prin doparea aceluiaşi cristal atât cu material de tip N cât şi cu material de tip P,
este o diodă.

06. Dioda

Definiţia şi simbolul diodei

După cum am precizat şi în secţiunea precedentă, dioda este realizată

prin introducerea de impurităţi de tip N şi P în acelaşi cristal
semiconductor. Simbolul schematic al diodei este prezentat în figura
alăturată (b), şi corespunde semiconductorului dopat de la (a). Dioda
este un dispozitiv unidirecţional (vezi joncţiunea PN). Deplasarea
electronilor se poate realiza doar într-o singură direcţie, invers faţă de
direcţia săgeţii, atunci când dioda (joncţiunea PN) este polarizată direct.
Catodul, din reprezentarea diodei, reprezintă semiconductorului de tip
N, iar anodul corespunde materialului dopat de tip P.

Polarizarea directă a diodei

Dacă dioda este polarizată direct, curentul creşte foarte puţin pe măsură
ce tensiune creşte de la 0 V. În cazul în care materialul semiconductor
din care este confecţionată dioda este siliciu, curentul începe să crească
doar după ce tensiunea atinge valoarea de 0,6 V. Dacă tensiunea creşte
peste valoarea de 0,6 V, valoarea curentului creşte foarte rapid. O
tensiune peste 0,7 V poate foarte uşor să ducă la distrugerea diodei.
Această tensiune de „deschidere” a diodei în jurul valorii de 0,6 V,
poartă numele de tensiune de polarizare directă a diodei. Sub această
valoare, dioda este „închisă”, şi nu există curent pe la bornele acesteia.
Deşi pentru siliciu tensiunea de polarizare directă este de 0,6-0,7 V, pentru germaniu aceasta este de 0,3 V,
iar pentru LED-uri de câţiva volţi. Curentul ce străbate dioda la polarizarea directă poartă numele de curent direct,
iar acesta poate lua valori cuprinse între câţiva mA, până la sute sau mii de amperi pentru diodele de putere.

Polarizarea inversă a diodei

31
 Dacă dioda este polarizată invers, curentul invers va avea o valoarea foarte mică, care în condiţiile cele mai
extreme poate ajunge la un maxim de 1 µA (figura de mai sus, stânga). Valoarea acestui curent nu creşte
semnificativ odată cu creşterea tensiunii de polarizare inversă, decât la atingerea punctului de străpungere. Când
punctul de străpungere este atins, curentul prin diodă creşte la o valoare atât de mare, încât poate duce la distrugerea
diodei dacă nu există un rezistor serie pentru limitarea curentului prin diodă. De obicei se alege o diodă a cărei
tensiune de străpungere este mai mare decât valoarea tensiunilor aplicate la bornele sale. Diodele din siliciu au de
obicei tensiuni de străpungere de la 50, 100, 200, 400, 800 V sau chiar mai mare.

Curentul de dispersie

Am menţionat mai sus că există un curent de dispersie de sub un µA, pentru diodele de siliciu, la
polarizarea inversă. Explicaţia constă în faptul că energia termică produce câteva perechi de electroni-găuri, ce duc
la apariţia unui curent de dispersie până la recombinare. Practic, acest curent previzibil este doar o parte a
curentului de dispersie total. O mare parte a acestui curent se datorează conducţiei de suprafaţă datorită
impurităţilor de la suprafaţa conductorului. Ambele tipuri de curenţi de dispersie cresc odată cu creşterea
temperaturii. În cazul germaniului, curentul de dispersie este de câteva ori mai mare decât în cazul siliciului.

Dioda cu joncţiune

Deşi la început, cea mai folosită diodă a fost

dioda cu contact punctiform (figura alăturată
(a)), majoritatea diodelor folosite astăzi sunt
diode cu joncţiune (figura alăturată (b)). Deşi
joncţiunea PN din figură este puţin mai
complexă decât o joncţiune normală, aceasta
este tot o joncţiune PN.

Pornind de la catod, N+ indică faptul că această regiune este dopată puternic, şi nu are legătură cu
polaritatea. Acest lucru reduce rezistenţa serie a diodei. Regiunea N- din nou, nu are nicio legătură cu polaritatea, ci
indică faptul că această regiune este mai puţin dopată, ceea ce duce la o diodă a cărei tensiune de străpungere
inversă este mult mai mare, lucru important pentru diodele de putere folosite în redresare.

Observaţii

32
 Diodele de puteri mai mici, chiar şi redresoarele de putere de tensiuni mai mici, vor avea pierderi de
polarizare directă mult mai mici datorită dopajului mai puternic. Cel mai mare nivel de dopaj este folosit pentru
diodele Zener, proiectate pentru tensiuni de străpungeri mici. Totuşi, un dopaj puternic duce la creşterea curentului
invers de dispersie. Regiunea P+ de la anod, reprezintă un material semiconductor, puternic dopat, de tip P, o foarte
bună strategie pentru realizarea contactului. Diodele de joncţiune mici, încapsulate în sticlă, pot conduce curenţi de
ordinul zecilor sau sutelor de mA. Diodele de putere redresoare, încapsulate în plastic sau ceramică, pot conduce
curenţi de ordinul miilor de amperi.

07. Tranzistorul bipolar cu joncţiune (BJT)

• Tranzistorii bipolari conduc curentul folosind ca purtători de sarcină atât electroni cât şi goluri în cadrul
aceluiaşi circuit. De aici şi denumirea de „bipolar”
• Funcţionarea corectă a unui tranzistor bipolar ca şi amplificator de curent necesită polarizarea inversă a
joncţiunii colector-bază şi polarizarea directă e joncţiunii emitor-bază
• Amplificarea în curent a tranzistorului este exprimată prin relaţia β=I C / I B , iar valoarea ei este de la 100 la
300 pentru tranzistorii mici

Scurt istoric

Primul tranzistor bipolar a fost inventat la „Bell Labs” de către William Shockley, Walter Brattain, şi John
Bardeen în 1948 (de fapt, 1947, dar invenţia a fost publicată doar în 1948). Pentru această descoperire, cei trei au
fost recompensaţi cu premiul Nobel pentru fizică în anul 1956.

Definiţia tranzistorului

Tranzistorul bipolar cu joncţiune este un semiconductor format din trei straturi, două de tip N şi unul de tip
P (NPN). Contactele celor trei straturi poartă numele de emitor şi colector pentru semiconductorii de tip N, şi bază
pentru semiconductorul de tip P. Configuraţia este asemănătoare unei diode, doar că mai există un strat N în plus.
Stratul din mijloc însă, baza, trebuie să fie cât mai subţire cu putinţă, fără a afecta suprafeţele celorlalte două
straturi, emitorul şi colectorul.

Structura tranzistorului

33
 Dispozitivul din figura de sus este format din două joncţiuni, una între emitor şi bază, iar cealaltă între bază
şi colector, aceste joncţiuni formând două zone de golire.

Polarizarea joncţiunii bază-colector

În mod normal, joncţiunea bază-colector a tranzistorului este polarizată invers (b). Acest lucru duce la
creşterea regiunii de golire. Această tensiune poate fi de câţiva volţi până la zeci de volţi pentru majoritatea
tranzistorilor. În acest caz, nu există curent în circuitul colectorului, exceptând curentul de dispersie de o valoarea
foarte mică.

Polarizarea joncţiunii emitor-bază

Putem adăuga o sursă de tensiune şi în circuitul emitor-bază al

tranzistorului (figura alăturată). În mod normal, joncţiunea
emitor-bază este polarizată direct, în încercarea de depăşire a
barierei de potenţial de aproximativ 0,6 V. Acest lucru este
similar polarizării directe a joncţiunii diodei. Tensiunea acestei
surse trebuie să depăşească valoarea de 0,6 V pentru ca
majoritatea purtătorilor de sarcină (electroni pentru NPN) să
treacă din emitor spre bază, devenind purtători de sarcină
minoritari în semiconductorul de tip P.

Dacă regiunea bazei ar fi mult mai mare, ca şi în cazul poziţionării spate-în-spate a două diode, tot curentul
ce intră în bază prin emitor, ar ieşi prin contactul bazei spre borna pozitivă a bateriei.

34
 Totuşi, tranzistoarele sunt confecţionate cu o bază foarte subţire.
O mică parte a purtătorilor de sarcină majoritari din emitor,
injectaţi ca şi purtători de sarcină minoritari în bază, se
recombină cu golurile acesteia (figura alăturată). De asemenea,
o mică parte a electronilor ce intră în bază pe la emitor trec
direct prin bază spre borna pozitivă a bateriei. Dar majoritatea
curentului din emitor trece prin suprafaţă subţire a bazei direct
în colector. Mai mult, modificarea curentului mic al bazei duce
la modificări importante ale curentului din colector. Dacă
tensiunea bazei scade sub aproximativ 0.6 V, curentul emitor-
colector scade la zero.

Explicaţie

Să privim însă mai îndeaproape la acest mecanism de amplificare al curentului. Considerăm o joncţiune
NPN mărită, cu accentul pus pe bază. Chiar dacă nu sunt prezentate în figură, presupunem că joncţiunea emitor-
bază este polarizată direct de o sursă de tensiune, iar joncţiunea bază-colector este polarizată invers. Electronii,
purtătorii de sarcină majoritari, intră în emitor de la borna negativă a bateriei. Deplasarea electronilor dinspre bază
corespunde cu deplasarea acestor dinspre bază spre borna pozitivă a bateriei. Acesta este un curent foarte mic faţă
de curentul din emitor.
Majoritatea purtătorilor de sarcină în emitorul de tip N sunt electronii, ce devin purtători de sarcină
minoritară la intrarea în baza de tip P. Aceşti electroni au patru posibilităţi după ce intră în baza de tip P. O mică
parte „cad” în goluri (figura de sus (a)), lucru ce contribuie la curentul înspre terminalul pozitiv al bateriei. Deşi nu
este reprezentat pe figură, golurile pot trece din bază spre emitor, unde se recombină cu electronii, contribuind şi
aceştia la curentul bazei. O altă mică parte din electroni (b) trec direct prin bază înspre terminalul pozitiv al bateriei,
ca şi cum baza ar fi un rezistor. Atât (a) cât şi (b) contribuie curentului foarte mic al bazei. Curentul bazei este

35
aproximativ 1% din curentul emitor-colector, pentru tranzistoarele mici. Majoritatea electronilor din emitor însă (c),
trec direct prin zona îngustă de golire, înspre colector.
Putem observa polaritatea zonei de golire ce înconjoară electronul (d). Câmpul electric intens „trage”
electronul rapid în colector. Puterea câmpului electric este direct proporţională cu tensiunea de alimentare a
bateriei. astfel, 99% din curentul emitorului trece în colector. Această „trecere” este însă controlată de curentul
bazei, ce reprezintă aproximativ 1% din curentul emitorului. Acest lucru reprezintă o amplificare de curent de 99,
reprezentat de raportul dintre curentul colectorului şi curentul bazei (IC /I B ), cunoscut şi ca β.
Difuzia electronilor emitorului prin bază şi înspre colector este posibilă doar dacă baza este foarte subţire.
Ce s-ar întâmpla cu aceşti purtători de sarcină dacă baza ar fi de 100 de ori mai groasă? Este foarte posibil ca
majoritatea dintre ei, 99% în loc de 1%, să cadă în goluri, nemaiajungând la colector. Prin urmare, curentul de bază
poate controla 99% din curentul emitorului, doar dacă 99% din curentul emitorului trece înspre colector. Dacă
întreg curentul iese pe la bază, controlul nu este posibil.
Un alt motiv pentru care 99% dintre electroni trec din emitor, peste bariera de potenţial şi în colector, este
că joncţiunile bipolare reale folosesc un emitor mic dopat puternic. Concentraţia mare a electronilor din emitor
forţează trecerea acestora în bază. Concentraţia mică a dopajului din bază înseamnă că există mult mai puţine goluri
ce trec în emitor (lucru ce doar ar creşte curentul bazei). Difuzia purtătorilor de sarcină dintre emitor spre bază, este
puternic favorizată.

Eficienţa emitorului

Faptul că baza este subţire iar emitorul puternic dopat, ţin foarte sus eficienţa emitorului, 99% de exemplu.
Acest lucru corespunde ramificaţiei curentului emitorului de 100% în 1% bază şi 99% colector. Eficienţă emitorului
se exprimă astfel:

Joncţiunea PNP

36
 Tranzistoarele bipolare pot fi confecţionate şi sub forma PNP. Diferenţa dintre PNP şi NPN poate fi văzută
în figura de sus.
Diferenţa constă în polaritatea joncţiunilor bază-emitor, polaritate semnalată cu ajutorul săgeţii emitorului
în simbolul tranzistorului. Direcţia săgeţii este asemenea direcţiei anodului joncţiunii unei diode, împotriva sensului
real de deplasare al electronilor. Pentru tranzistorii NPN, direcţia săgeţii este dinspre bază spre emitor, iar în cazul
tranzistorilor PNP, direcţia este dinspre emitor spre bază. Colectorul nu este reprezentat în niciunul dintre cazuri cu
ajutorul vreunei săgeţi. Totuşi, polaritatea joncţiunii bază-colector este aceeaşi cu polaritatea joncţiunii bază-emitor
în comparaţie cu o diodă.

Structura

Emitorul tranzistorului bipolar

cu joncţiune de mai jos este
puternic dopat, după cum
indică şi notaţia N . Baza are
+

un nivel de dopaj P normal, dar

aceasta este mult mai subţire în
realitate decât este prezentat în
această figură (a).

Procentul de dopaj al colectorului este scăzut, după cum indică notaţia N-, pentru ca tensiunea de
străpungere a joncţiunii colector-bază să fie cât mai mare, ceea ce înseamnă că sursa de tensiune poate alimenta
tranzistorul la tensiuni mai mari. Tranzistoarele de siliciu mici, au o tensiune de străpungere de 60-80 V, dar aceasta
poate ajunge la sute de volţi pentru tranzistoarele de tensiune înaltă. Dar, colectorul trebuie să fie în acelaşi timp
dopat puternic pentru minimizarea pierderilor ohmice (datorită rezistenţelor), în cazul în care tranzistorul trebuie să
conducă curenţi mari. Îndeplinirea acestor cerinţe contradictorii se realizează prin doparea mai puternică a

37
colectorului spre partea de contact metalic, şi doparea mai uşoară a colectorului în apropierea bazei în comparaţie
cu emitorul. Tensiunea de străpungere a joncţiunii emitor-bază scade până la aproximativ 7 V datorită dopării
puternice a emitorului, în cazul tranzistorilor mici. Şi tot datorită acestei dopări puternice, joncţiunea emitor-bază se
comportă precum o diodă Zener polarizată invers.
Fabricarea mai multor tranzistoare pe acelaşi cip dă naştere unui circuit integrat, o reprezentare
aproximativă a acestuia este dată în figura de mai sus (c).

Observaţie

Calitatea tranzistorilor discreţi de tip PNP este aproape la fel de bună precum cea a tranzistorilor NPN.
Totuşi, tranzistorii PNP integraţi nu sunt la fel de buni precum cei de tipul NPN, prin urmare, circuitele integrate
folosesc tranzistori de tipul NPN în marea lor majoritate.

08. Tranzistorul cu efect de câmp (FET)

• Conducţia canalului unui tranzistor (unipolar) cu efect de câmp (FET sau JFET) se datorează unui singur
tip de purtător de sarcină
• Sursa, poarta şi drena unui JFET corespund emitorului, bazei şi colectorului unui tranzistor bipolar
• Polarizarea inversă a porţii duce la variaţia rezistenţei canalului prin extinderea zonei de golire

Scurt istoric

Tranzistorul cu efect de câmp a fost propus de Julius Liliendfel în 1926 şi 1933 sub formă de patent.
Shockley, Brattain şi Bardeen au investigat şi ei tranzistorul cu efect de câmp în 1947, dar dificultăţile întâmpinate
în realizarea acestuia i-au dus în schimb la dezvoltarea tranzistorului bipolar. Teoria tranzistorului cu efect de câmp
a lui Shockley a fost publicată în 1952, dar tehnologia de procesare a materialelor nu era suficient de bine
dezvoltată, astfel că doar în anul 1960 s-a reuşit fabricarea unui dispozitiv funcţional de către John Atalla.

Definiţie

38
 Un tranzistor cu efect de câmp (FET - field effect
transistor), este un dispozitiv unipolar, ceea ce
înseamnă că existenţa curentului depinde de un singur
tip de purtători de sarcină. Dacă dispozitivul se
bazează pe un material semiconductor de tip N,
purtătorii de sarcină sunt electronii. Invers, pentru
unul de tip P, purtătorii de sarcină sunt golurile.

Modul de funcţionare

La nivelul circuitului, funcţionarea tranzistorilor cu efect de câmp este simplă. O tensiune aplicată pe
poartă, elementul de intrare, controlează rezistenţa unei regiuni unipolare dintre sursă şi drenă denumită canal; într-
un dispozitiv de tip N, această regiune este reprezentată de un material semiconductor dopat de tip N-, cu terminale
la ambele capete. Sursa şi drena sunt terminale echivalente cu emitorul şi colectorul într-un tranzistor bipolar. Cu
alte cuvinte, sursa este locul de plecare al purtătorilor de sarcină, iar drena este locul înspre care aceştia se
deplasează. Poarta este echivalentă bazei tranzistorului bipolar, iar în cadrul unui dispozitiv de tip N, este
reprezentată de o regiune de tip P+ (dopată puternic) prezentă pe ambele laturi şi în jurul canalului din centrul
semiconductorului.
În figura de mai sus, este prezentat un tranzistor cu efect de câmp cu joncţiune (JFET). Poarta constituie o
joncţiune, şi este polarizată invers pentru funcţionarea corectă a dispozitivului. Curentul dintre sursă şi drenă poate
exista în ambele direcţii.

39
 În figura alăturată este reprezentată zona de golire a joncţiunii porţii, datorită difuziei golurilor din regiunea
de tip P (poartă) în regiunea de tip N (canal). Această difuzie duce la separarea purtătorilor de sarcină în zona
joncţiunii şi o zonă de golire non-conductivă la joncţiune.
Grosimea zonei de golire poate fi crescută prin aplicarea unei tensiuni moderate de polarizare inversă
(figura de mai sus(b)). Acest lucru duce la creşterea rezistenţei canalului sursă-drenă prin îngustarea acestuia.
Creşterea în continuare a tensiunii de polarizare inversă duce la creşterea zonei de golire, scăderea grosimii
canalului şi creşterea rezistenţei acestuia (c). Peste un anumit nivel (d), tensiunea de polarizare inversă, V GS va
bloca curentul prin canal, rezistenţa acestuia fiind foarte mare. Tensiunea de blocare, V P este de câţiva volţi în
majoritatea cazurilor. Pe scurt, rezistenţa canalului sursă-drenă poate fi controlat cu ajutorul valorii de polarizarea
inversă a porţii.
Sursa şi drena sunt interschimbabile, ceea ce înseamnă că există posibilitatea deplasării electronilor în
oricare dintre direcţii pentru o tensiune mică a bateriei drenei (0,6 V). Cu alte cuvinte, bateria drenei poate fi
înlocuită cu o sursă de tensiune scăzută în curent alternativ.

Pentru valori mai mari ale tensiunii drenei, de ordinul zecilor de volţi pentru dispozitive mici, polaritatea
alimentării este cea prezentată în figura alăturată (a). Atenţie, în unele cărţi de specialitate, poarta (P) mai este
denumită şi grilă (G), sau cele două notaţii sunt folosite chiar concomitent. Am ales în această carte să rămânem la
denumirea de poartă, iar aceasta este notată corespunzător pe desene cu P. În orice caz, cele două exprimări sunt
echivalente.
Această sursă de tensiune a drenei, ce nu este prezentă în figurile precedente, distorsionează zona de golire,
mărind-o înspre partea drenei. Aceasta este o reprezentare mult mai corectă o tensiunilor de curent continuu ale
drenei, de la câţiva volţi la zeci de volţi. Pe măsură ce tensiunea drenă-sursă (U DS ) creşte, zona de golire dinspre
drenă creşte spre această. Acest lucru duce şi la creşterea lungimii canalului, cu efecte asupra rezistenţei (creşte)
acestuia. Totuşi, această creştere a rezistenţei datorată creşterii lungimii canalului este foarte mică în comparaţie cu
rezistenţa datorată polarizării inverse a porţii. În figura de mai sus (b) este prezentat şi simbolul schematic al unui
tranzistor cu efect de câmp cu canal de tip N. Săgeata porţii indică aceeaşi direcţie ca şi joncţiunea diodei, şi
corespunde regiunii de tip P. Celelalte două extremităţi (S şi D), ce nu conţin nicio direcţie, corespund materialului
semiconductor de tip N.

40
 În figura de mai sus este reprezentată şi direcţia curentului de la terminalul (-) a bateriei spre sursă (S), apoi
spre drenă (D) şi înspre terminalul (+) al bateriei. Acest curent poate fi controlat prin variaţia tensiunii de polarizare
inversă a porţii (P). O sarcină conectată în serie cu bateria „vede” o versiune amplificată a variaţiei tensiunii de pe
poartă.

Tranzistorul cu efect de câmp cu canal de tip P

Tranzistoarele cu efect de câmp pot fi realizate şi cu canal de tip P, ceea ce înseamnă că poarta este
realizată dintr-un material semiconductor dopat de tip N+ (dopat puternic). Toate sursele de tensiune sunt inversate
într-un circuit cu JFET de tip P faţa de cel cu canal de tip N (figura alăturată (a)). Săgeata în acest caz este
îndreptată dinspre poartă înspre sursa de polarizare inversă (figura alăturată (b)).
Modul de funcţionare este asemănător tranzistorului cu efect de câmp cu canal de tip N prezentat mai sus.

Confecţionarea tranzistoarelor cu efect de câmp

Dispozitivele discrete sunt

confecţionate conform figurii
alăturate (a), iar circuitele integrate
cu tranzistoare cu efect de câmp,
sunt confecţionate conform figurii
alăturate (b).

Poarta este dopată puternic, P+, pentru obţinerea unei zone de golire cât mai mari. Sursa şi drena acestui
dispozitiv de tip N sunt şi ele dopate puternic, N+, pentru obţinerea unei rezistenţe de conexiune cât mai mici.
Totuşi, canalul din jurul porţii este dopat uşor, N-, pentru a permite trecerea golurilor dinspre poartă înspre canal.

Observaţie

41
 Curăţenia este absolut necesară în cazul producerii tranzistorilor cu efect de câmp. Deşi este posibilă
producerea tranzistorilor bipolari în afara unui spaţiu perfect curat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei cu
efect de câmp. Tranzistorul cu efect de câmp este mult mai simplu din punct de vedere conceptual decât cel bipolar,
dar este foarte greu de produs.

09. Tranzistorul cu efect de câmp cu poartă izolată (MOSFET)

• MOSFET-urile sunt dispozitive unipolare, precum FET-urile sau BJT-urile

• MOSFET-ul este un dispozitiv controlat în tensiune, precum FET-ul. O tensiune de intrare pe poartă
controlează curentul dinspre sursă spre drenă
• Poarta MOSFET-ului nu necesită prezenţa unui curent în timpul funcţionării, ci doar prezenţa unui curent
iniţial pentru încărcarea „condensatorului”

Definiţie

Tranzistorul cu efect de câmp cu poartă izolată (IGFET), cunoscut şi sub numele de „tranzistor cu efect de
câmp cu metal oxid” (MOSFET), este un dispozitiv derivat al tranzistorului cu efect de câmp (FET). În prezent,
majoritatea tranzistorilor folosiţi în circuitele integrate sunt de acest tip, cu toate că tranzistorii bipolari cu joncţiune
(BJT) discreţi sunt mult mai numeroşi decât dispozitivele discrete de tip MOSFET. Numărul de tranzistori
MOSFET dintr-un circuit integrat poate ajunge la câteva sute de milioane. Dimensiunea unui MOSFET individual
este sub un micron.

Structura şi modul de funcţionare

Sursa, poarta şi drena sunt asemănătoare cu cele de la FET-uri. Totuşi, contactul porţii nu realizează o
conexiune directă cu materialul semiconductor, cum era cazul FET-urilor. Poarta unui MOSFET reprezintă un strat

42
metalic sau de poli-siliciu aşezat peste un strat de dioxid de siliciu (SiO 2 ) izolator. Poarta seamănă foarte mult cu un
condensator de tip MOS.
La polarizare, polaritatea armăturilor condensatorului va deveni cea a terminalilor bateriei. Armătura
inferioară, de tip P formează un canal inversat datorită excesului de electroni din apropierea oxidului format prin
respingerea electronilor terminalului negativ al bateriei înspre oxid şi atragerea acestora spre armătura pozitivă.
Acest canal duce şi la formare unei zone de golire ce izolează canalul de restul substratului de siliciu.

Polarizarea directă

În figura alăturată, un condensator de tip MOS este plasat între o pereche de material semiconductor de tip
N aflată într-un substrat de tip P. Când nu există sarcină pe condensator (a), poarta nu este polarizată, iar sursa,
drena şi cele două regiuni de tip N rămân izolate din punct de vedere electric.
Aplicarea unei polarizări directe duce la încărcarea condensatorului (porţii) (figura de mai sus (b)). Poarta
de deasupra stratului de oxid se încarcă pozitiv de la baterie. Substratul de tip P de sub poartă se încarcă negativ.
Sub poarta oxidului se va forma o regiune inversată cu un exces de electroni. Această regiune conectează sursa şi
drena de tip N, formând o regiune continuă de tip N între cele două. astfel, MOSFET-u l, ca şi FET-ul, este un
dispozitiv unipolar. Doar un singur tip de purtător de sarcină este responsabil pentru conducţie. Exemplul de mai
sus este un MOSFET cu canat de tip N. Conducţia unui curent mare este posibilă prin aplicarea unei tensiuni între
sursă şi drenă. Un circuit practic ar avea conectată o sarcină în serie cu bateria drenei.
MOSFET-ul, ca şi FET-ul, este un dispozitiv controlat în tensiune. O tensiune aplicată porţii controlează
curentul dinspre sursă spre drenă. Poarta nu necesită un curent permanent, ci are nevoie doar de un curent iniţial
pentru încărcarea condensatorului porţii.

Modul de confecţionare

43
 Secţiunea transversală a unui MOSFET de
tip N este prezentată în figura alăturată (a).
Sursa şi drena sunt dopate puternic, N+,
pentru reducerea pierderilor rezistive
datorită curenţilor dinspre sursă spre
drenă. N- indică o regiune cu dopaj scăzut.
Regiunea P de sub poartă, aflată între sursă
şi drenă, poate fi inversată prin aplicarea
unei tensiuni de polarizare directă. Simbolul MOSFET-ului este reprezentat în figura alăturată (b).
MOSFET-urile sunt dispozitive cu patru terminale: sursă, poartă, drenă şi substrat. Substratul este conectat
la sursă în cazul MOSFET-urilor discrete, astfel încât dispozitivul final are doar trei terminale. MOSFET-urile
realizate într-un circuit integrat au un substrat comun tuturor dispozitivelor. Această conexiune comună se regăseşte
de obicei la ieşirea cipului şi se conectează la împământare sau la o sursă de tensiune.

Alte variante ale MOSFET-ului

O altă variantă a MOSFET-ului, V-MOS,

este de fapt un MOSFET de putere
îmbunătăţit, şi este prezentat în figura
alăturată. O altă variantă, similară, U-
MOS, este mult mai uşor de produs.

10. Tiristorul

• Redresoarele controlate pe bază de siliciu (SCR) sunt cele mai des întâlnite dispozitive din familia
tiristoarelor
• „Pornirea” conducţiei SCR-ului se realizează prin aplicarea unui impuls pozitiv porţii. Conducţia continuă
chiar şi după ce impulsul asupra porţii încetează. Conducţia poate fi oprită doar dacă tensiunea dintre anod
şi catod atinge valoarea zero
• SCR sunt folosite de obicei cu surse de tensiune de curent alternativ (sau de curent continuu pulsatorii)
datorită conducţiei continue
• Un dispozitiv GTO poate fi oprit prin aplicarea unui puls negativ asupra porţii

44
Definiţie şi clasificare

Tiristoarele reprezintă o plajă largă de dispozitive semiconductoare bipolare folosind patru (sau mai multe)
straturi alternante N-P-N-P. În categoria tiristoarelor intră: redresoare controlate pe bază de siliciu (SCR), TRIAC-
uri, DIAC-uri, tiristoare tip GTO, tranzistoare uni-joncţiune (UJT), tranzistoare uni-joncţiune programabile (PUT).
Vom analiza aici doar SCR-ul, deşi vom menţiona şi GTO-ul.
Tiristorul cu patru straturi a fost propus de Shockley în 1950, deşi practic, acesta a fost construi mulţi ani
mai târziu de către General Electric. Puterile suportate de SCR ajung până la ordinul MW.

Structura şi modul de funcţionare

Redresorul controlat pe bază de siliciu este o diodă

cu patru straturi şi o poartă, asemenea figurii
alăturate (a).
Dacă este „pornit”, acesta se comportă precum o
diodă, pentru o singură polaritate a curentului. Dacă
nu este „pornit”, nu conduce curent. Modul de
funcţionare poate fi explicat cu ajutorul conexiunii
echivalente realizate din tranzistoare bipolare cu
joncţiune din figura (b). Un semnal de pornire pozitiv este aplicat între poartă şi catod. Tranzistorul NPN echivalent
va începe să conducă curent ceea ce va duce şi la declanşarea conducţiei tranzistorului PNP. În acest moment,
tranzistorul NPN va conduce curent chiar şi în absenţa semnalului pe poartă, Odată ce un dispozitiv SCR începe să
conducă, o va face atâta timp cât este prezentă o tensiune pe anod (infinit, în cazul circuitului cu baterie de mai
sus).

Modul de confecţionare

Catodul unui SCR, ce corespunde emitorului

echivalent al tranzistorului NPN este puternic
dopat, N+. Anodul, ce corespunde emitorului
echivalent al tranzistorului PNP, este şi el
puternic dopat, P+. Celelalte două regiuni din
mijloc, ce corespund bazei şi colectorului
tranzistoarelor echivalente, sunt dopate mai
uşor, N- şi P (figura alăturată (a)). Simbolurile
tiristoarelor SCR şi GTO sunt prezentate de asemenea în figura alăturată ((b) respectiv (c)).

45
 03 - Dioda şi redresorul

1. Principiul de funcţionare al diodei

• Dioda este un component electric ce se comportă precum o valvă uni-direcţională de curent

• Spunem că dioda este polarizată direct atunci când aceasta permite trecerea curentului prin diodă
• Spunem că dioda este polarizată invers atunci când trecerea curentului prin diodă este blocată
• Căderea de tensiune la bornele unei diode polarizate direct poartă numele de tensiune de polarizare directă,
şi este de 0,7 V pentru diodele din siliciu şi 0,3 V pentru cele din germaniu. Această tensiune variază foarte
puţin pentru diferite valori ale curentului şi temperaturii
• Tensiunea de polarizare inversă maximă pe care o poate suporta o diodă fără apariţia fenomenului de
„străpungere” ce duce inevitabil la distrugerea acesteia, se numeşte tensiune de străpungere, V s

Definiţia diodei

Dioda este un dispozitiv electronic ce permite trecerea curentului doar într-o singură direcţie. Cea mai
folosită diodă în circuitele electronice este cea semiconductoare, deşi există şi alte tehnologii.

Simbolul diodei

Simbolul diodelor semiconductoare este prezentat în figura alăturată; săgeţile

indică deplasarea reală a electronilor prin diodă.

Conectarea în circuit

La conectarea într-un circuit simplu, format dintr-o

baterie şi o lampă, dioda fie va permite trecerea
curentului spre lampă, fie o va bloca, în funcţie de
polaritatea tensiunii aplicate.

Polarizarea directă

Atunci când polaritatea bateriei este astfel încât este permisă trecerea electronilor prin diodă, spunem că
dioda este polarizată direct.

46
 Polarizarea inversă

Invers, când trecerea electronilor este blocată datorită inversării bateriei, spunem că dioda este polarizată
invers. Putem să ne gândim la diodă ca la un întrerupător: „închisă”, când este polarizată şi „deschisă” când este
polarizată invers.

Dioda precum o supapă de închidere (analogie)

Comportamentul diodei este analog

comportamentului dispozitivului hidraulic
denumit supapă de închidere. O supapă de
închidere permite trecerea fluidului doar într-o
singură direcţie.

Supapele de închidere sunt de fapt dispozitive controlate cu ajutorul presiunii: acestea se deschid şi permit
trecerea fluidului dacă „polaritatea” presiunii pe suprafaţă lor este corectă. Dacă „polaritatea” presiunii este de sens
contrar, diferenţa de presiune pe suprafaţa valvei va duce la închiderea acesteia, iar curgerea fluidului nu mai este
posibilă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul diodelor, doar ca în acest caz presiunea este reprezentată de tensiune.

Explicaţie

Să reluăm circuitul de mai sus, dar folosind de această dată un aparat de măsură pentru determinarea
căderilor de tensiune pe diferite componente ale circuitului.
O diodă polarizată direct conduce curent şi prezintă o cădere mică de tensiune la bornele sale, astfel încât
majoritatea tensiunii disponibile la bornele sursei de alimentare se regăseşte pe lampă (sarcină). Dacă polaritatea

47
bateriei este inversată, dioda devine polarizată invers, şi toată tensiunea disponibilă la bornele sursei de alimentare
se regăseşte pe diodă, iar căderea de tensiune pe sarcină va fi egală cu zero. Putem considera dioda ca fiind un
întrerupător „automat” (se închide când este polarizat direct şi se deschide când este polarizat invers). Singura
diferenţă notabilă este căderea de tensiune mult mai mare la bornele diodei (0,7 V), faţa de căderea de tensiune pe
un întrerupător mecanic (câţiva mV).
Această cădere de tensiune de polarizare
directă se datorează acţiunii zonei de
golire formată de joncţiunea P-N sub
influenţa tensiunii aplicate. Dacă nu există
nicio tensiune aplicată la bornele diodei
semiconductoare, existenţa zonei de golire
înguste în jurul joncţiunii P-N previne
apariţia curentului (figura alăturată (a)).
Purtătorii de sarcină aproape că lipsesc în
zona de golire, şi prin urmare aceasta se
comportă precum un izolator.
Dacă dioda este polarizată invers, zona de golire se extinde şi
blochează şi mai bine trecerea curentului prin dispozitiv.

Tensiunea de polarizare directă

Dacă dioda este polarizată direct

însă, zona de golire devine mult
mai subţire (figura alăturată (a),
polarizare parţială), iar rezistenţa
faţă de curent scade. Pentru
funcţionarea corectă a diodei însă,
zona de golire trebuie să dispară
complet. Acest lucru se poate realiza prin aplicarea unei anumite tensiuni minime, denumită tensiune de polarizare
directă (figura alăturată (b)), care pentru diodele de siliciu este în mod normal 0,7 V, iar pentru cele de germaniu de
doar 0,3 V.

48
 Căderea de tensiune la bornele diodei rămâne aproximativ constantă pentru o gamă largă de curenţi prin
diodă. Pentru analiza circuitelor electronice simplificate, putem considera căderea de tensiune pe diodă ca fiind
constantă (nu depinde de valoarea curentului prin diodă).

Ecuaţia diodei

unde,
= curentul diodei (A)
= curentul de saturaţie (aproximativ A)
e = constanta lui Euler (2,718)
q = sarcina electronului (1,6 C)
= tensiunea aplicată la bornele diodei (V)
N = factor de idealitate sau coeficient de emisie (între 1 şi 2)
k = constanta lui Boltzmann (
T = temperatura joncţiunii (K)

Ecuaţia exactă ce descrie curentul printr-o diodă poartă numele de ecuaţia diodei. Termenul q/KT descrie
tensiunea produsă în joncţiunea P-N datorită acţiunii temperaturii, şi poartă numele de tensiune termică, sau V t . La
temperatura camerei, această temperatură este de aproximativ 26 mV.

Ecuaţia simplificată a diodei

unde,
= curentul diodei (A)
= curentul de saturaţie (aproximativ
e = constanta lui euler (2,718)
= tensiunea aplicată la bornele diodei (V)

Cunoscând acest fapt, şi considerând factorul de idealitate ca fiind 1, putem simplifica ecuaţia de mai sus şi
să ajungem la următoarea relaţie.

49
 Aceste ecuaţii nu trebuie neapărat luată în considerare la analiza circuitelor simple cu diode, ci este
menţionată aici doar pentru a înţelege faptul că există o variaţie a căderii de tensiune la bornele diodei pentru
diferite valori ale curenţilor prin diodă. Această variaţie este foarte mică, aceasta fiind şi motivul pentru care se
consideră că, la bornele diodei, căderea de tensiune rămâne constantă la 0,7 (siliciu) sau 0,3 V (germaniu). Totuşi,
unele circuite folosesc în mod intenţionat relaţia curent/tensiune a joncţiunii P-N, şi ele pot fi înţelese doar în
contextul acestei ecuaţii. De asemenea, din moment ce temperatura este un factor în ecuaţia diodei, o joncţiune P-N
polarizată direct poate fi folosită ca un dispozitiv de determinare a temperaturii, iar această utilizarea poate fi
înţeleasă doar dacă înţelegem în primul rând ecuaţia diodei de mai sus.

Curentul invers

Deşi o diodă polarizată invers, nu permite curentului să treacă prin ea datorită extinderii zonei de golire, în
realitate există un mic curent de scurgere ce trece prin diodă chiar şi la polarizarea inversă, iar acest curent poartă
numele de curent invers. Curentul invers poate fi însă ignorat pentru majoritatea aplicaţiilor.

Tensiunea de străpungere

Dioda nu poate suporta o tensiune de polarizare inversă infinit de mare. Dacă această tensiune devine prea
mare, dioda va fi distrusă datorită unei condiţii denumită străpungere. Această tensiune inversă maximă poartă
numele de tensiune de străpungere (inversă), notată cu V s . Tensiunea de străpungerea creşte odată cu creşterea
temperaturii şi scade cu scăderea temperaturii - exact invers faţă de tensiunea de polarizare directă.

Variaţia curent-tensiune a diodei

Alăturat este prezentat graficul curent-tensiune al

diodei.

50
 2. Verificarea diodei cu ohmmetrul

Conectarea diodei la ohmmetru

Din moment ce o diodă nu este nimic

altceva decât o valvă uni-direcţională
de curent, putem verifica acest lucru
folosind un ohmmetru alimentat în
curent continuu (cu baterie). La
conectarea diodei într-o anumită
direcţie, aparatul de măsură ar trebui
să indice o rezistenţă foarte mică (figura de alăturată (a)), iar la conectarea inversă, aparatul ar trebui să indice o
rezistenţă foarte mare (figura alăturată (b)). („OL” reprezintă o valoarea prea mare ce nu poate fi indicată de
aparatul de măsură (din engl. Over-Limit); în acest caz, putem considera rezistenţa ca fiind infinită).

Folosirea corectă ohmmetrului

Desigur, determinarea polarităţii diodei (care terminal este anodul şi care catodul) necesită ca în primul
rând să cunoaştem care din sondele aparatului de măsură este cea pozitivă (+) şi care sondă este cea negativă (-),
atunci când aparatul este trecut pe funcţia Ω”.
„ La majoritatea multimetrelor digitale, sondaşie
ro reprezintă
terminalul pozitiv iar sonda neagră reprezintă terminalul negativ, atunci când aparatul este setat pe măsurarea
rezistenţelor. Totuşi, acest lucru nu este valabil pentru toate multimetrele, existând posibilitatea ca sonda neagră să
fie pozitivă (+) şi cea roşie negativă (-).

Neajunsuri

Problema folosirii unui ohmmetru pentru verificarea unei diode, este că indicaţia afişajului are doar valoare
calitativă, nu şi cantitativă. Cu alte cuvinte, un ohmmetru poate doar să ne spună dacă dioda funcţionează (dacă
aceasta conduce curent), dar valoarea rezistenţei obţinute din măsurătoare nu ne este de niciun folos. Dacă un
ohmmetru indică o valoare de 1,73 Ω la polarizarea directă, acea stă valoarea nu este folositoare unui tehnician sau
proiectantului circuitului. Această valoare nu reprezintă nici căderea de tensiune la polarizarea directă şi nici
rezistenţa materialului semiconductor din diodă, ci este o mărime dependentă de ambele cantităţi şi variază
substanţial în funcţie de ohmmetrul folosit pentru efectuarea citirii.

Utilizarea funcţiei speciale de „verificare diodă”

51
 Din acest motiv, unele multimetre digitale sunt prevăzute cu o
funcţie specială de „verificare a diodei” ce indică tensiunea reală
de polarizare directă a diodei, în volţi, în loc de o rezistenţă în
ohmi. Principiul de funcţionare al acestor aparate de măsură
constă în forţarea unui curent mic prin diodă şi măsurarea căderii
de tensiune dintre cele două borne ale diodei.

Folosirea unui circuit special

Totuşi, valoarea tensiunii de polarizare directă

indicată de aceste aparate va fi de obicei mai mică
decât valoarea „normală” de 0,7 V, deoarece
curentul furnizat de aparatul de măsură prin diodă
este foarte mic. Dacă nu avem la dispoziţie un
multimetru cu funcţie de verificare a diodelor, sau
dacă vrem să măsurăm tensiunea de polarizare
directă a diodei folosind un curent mai mare,
putem realiza un circuit electric precum în figura alăturată, folosind o baterie, un rezistor şi un voltmetru.

3. Parametrii caracteristici ai diodei

Scop

Pe lângă tensiunea de polarizare directă (V f ) şi tensiunea de străpungere (V s ), mai există mulţi alţi
parametrii importanţi ai diodelor pentru proiectarea circuitelor şi alegerea componentelor. Producătorii de
dispozitive semiconductoare oferă aceste specificaţii ale produselor în publicaţii denumite cataloage. Cataloagele
producătorilor de componente pot fi găsite în cărţi de specialitate sau pe internet.
Pentru simplificarea explicaţiilor, am folosit în unele situaţii „tensiunea directă” în loc de „tensiunea de
polarizare directă” sau „curentul direct” în loc de „curentul de polarizare direct”. Cele două exprimări sunt însă
echivalente.

52
Lista parametrilor

Principalele caracteristici ale diodelor, trecute în cataloage, sunt următoarele:

V RRM - tensiunea inversă repetitivă maximă, este tensiunea maximă inversă la care poate rezista dioda,
atunci când această tensiune este atinsă în mod repetat. Ideal, această valoare ar fi infinită.
V R sau V DC - tensiunea maximă inversă de curent continuu, este valoarea maximă a tensiunii la care
dioda poate funcţiona neîntrerupt, fără distrugerea acesteia. Ideal, această valoare a fi infinită.
V F - tensiunea (de polarizare) directă maximă, de obicei este specificată împreună cu valoarea
curentului direct. Ideal, această valoare ar fi zero: ideal, dioda nu ar prezenta niciun fel de opoziţie în faţa deplasării
electronilor. În realitate, tensiunea directă este descrisă de ecuaţia diodei.
I F(AV) - valoarea maximă (medie) a curentului direct, valoarea maximă medie a curentului pe care
bobina o poate suportă la polarizarea directă. Această limitarea este practic o limitare termică: câtă căldură poate
„suporta” joncţiunea P-N, având în vedere că puterea disipată reprezintă produsul dintre curent şi tensiune, iar
tensiunea de polarizare directă depinde atât de curent cât şi de temperatura joncţiunii. Ideal, această valoare ar fi
infinită.
I FSM sau i f(vârf) - curentul de polarizare directă maxim, reprezintă curentul de vârf maxim pe care dioda
îl poate conduce la polarizare directă, fără ca acest curent să ducă la distrugerea diodei. Din nou, această valoare
este limitată de capacitatea termică a joncţiunii diodei, şi este de obicei mult mai mare decât valoarea curentului
mediu datorită inerţiei termice. Ideal, această valoare ar fi infinită.
P D - puterea maximă disipată totală, reprezintă valoarea puterii (în Watt) pe care dioda o poate disipa
fără ca această putere să ducă la distrugerea diodei. Această valoare este limitată de capacitatea termică a diodei.
Ideal, această valoare ar fi infinită.
T J - temperatura de funcţionare a joncţiunii, reprezintă temperatura maximă admisă a joncţiunii P-N a
diodei, valoare dată de obicei în oC. Căldura reprezintă punctul critic al dispozitivelor semiconductoare: acestea
trebuie menţinute la o temperatură cât mai apropiată de temperatura camerei pentru funcţionarea lor corectă şi o
durată de funcţionare cât mai lungă.
T STG - temperatura de depozitare, reprezintă valoarea temperaturii de stocare a diodelor (nepolarizate).
R(Θ) - rezistenţa termică, reprezintă diferenţa dintre temperatura joncţiunii şi temperatura aerului exterior
diodei (R(Θ) JA ), sau dintre joncţiune şi contacte (R( Θ)JL ), pentru o anumită putere disipată. Valoarea este exprimată
în oC/W. Ideal, această valoare ar fi zero, ceea ce ar înseamna că învelişul (carcasa) diodei ar fi un conductor şi
radiator termic perfect, fiind capabil să transfere energie sub formă de căldură dinspre joncţiune spre mediul
exterior (sau spre contacte) fără nicio diferenţă de temperatură existentă în grosimea carcasei. O rezistenţă termică
ridicată se traduce prin faptul că dioda va stoca o temperatură excesivă în jurul joncţiunii (punctul critic), în ciuda
eforturilor susţinute de răcire a mediului exterior diodei; acest lucru duce la limitarea puterii maxime disipate.
I R - curentul maxim de polarizare inversă, reprezintă valoarea curentului prin diodă la polarizarea
inversă şi aplicarea tensiunii de polarizare inversă maximă de curent continuu(V DC ). Mai este cunoscut şi sub

53
numele de curent de scăpări. Ideal, această valoare ar fi zero, deoarece o diodă perfectă ar bloca toţi curenţii
atunci când este polarizată invers. În realitate, această valoarea este mică în comparaţie cu valoarea curentului
maxim de polarizare directă.
C J - capacitatea tipică a joncţiunii, reprezintă capacitatea intrinsecă joncţiunii, datorită comportării zonei
de golire precum un dielectric între anod şi catod. Această valoare este de obicei foarte mică, de ordinul
picofarazilor (pF).
t rr - timpul de revenire invers, reprezintă durata de timp necesară „stingerii” diodei atunci când tensiunea
la bornele sale alternează între polarizare directă şi polarizare inversă. Ideal, această valoare ar fi zero: dioda se
„stinge” imediat după inversarea polarităţii. Pentru o diodă redresoare tipică, timpul de revenire este de ordinul
zecilor de microsecunde (ms); pentru o diodă de comutaţie rapidă, acest timp poate ajunge la doar câteva
nanosecunde (ns).

Observaţie

Majoritatea acestor parametrii variază cu temperatura sau alte condiţii de operare, prin urmare, o singură
valoarea nu poate descrie complet niciun parametru. Prin urmare, producătorii pun la dispoziţie grafice ale
variaţiilor parametrilor cu temperatura (sau alte variabile).

4. Circuite redresoare

• Redresarea este transformarea curentului alternativ în curent continuu

• Un redresor mono-alternanţa este un circuit ce permite aplicarea doar a unei semi-perioade (o jumătate de
perioadă) a tensiunii de curent alternativ asupra sarcinii, rezultând într-o polaritate non-alternantă a căderii
de tensiune a sarcinii. Tensiunea de curent continuu rezultată prezintă o „pulsaţie” semnificativă
• Un redresor dublă alternanţă este un circuit ce transformă întreaga perioadă (ambele semi-perioade) a
tensiunii de curent alternativ într-o serie de pulsuri neîntrerupte de tensiune de aceeaşi polaritate. Tensiunea
de curent continuu rezultată prezintă un număr mai mic de pulsuri
• Redresarea tensiunii de curent alternativ polifazate rezultă într-o formă de undă de curent continuu mult
mai „netedă” (tensiune de riplu mult mai scăzută) decât redresarea tensiunii monofazate

Definiţia redresării

54
 Cea mai populară aplicaţia e diodelor este redresarea. Pe scurt, redresarea reprezintă transformarea
curentului alternativ în curent continuu. Acest lucru implică folosirea unui dispozitiv ce permite trecerea
electronilor doar într-o singură direcţie, iar dioda realizează tocmai acest lucru.

Redresorul mono-alternanţă

Cel mai simplu circuit de redresare îl

reprezintă redresorul mono-
alternanţă. Acesta permite trecerea
doar a unei jumătăţi a formei de
undă de curent alternativ dinspre sursă înspre sarcină.

Neajunsuri

Pentru majoritatea aplicaţiilor de putere însă, redresarea mono-alternanţă nu este suficientă. Conţinutul
armonic al undei de ieşire este foarte mare şi prin urmare dificil de filtrat. Mai mult, sursa de tensiune alternativă
este „văzută” de sarcină doar odată la fiecare jumătate de perioadă, ceea ce înseamnă că mare parte din capacitatea
sursei nu este folosită.

Utilizare

Redresarea mono-alternanţă este totuşi o modalitatea foarte uşoară de reducere

a puterii generate pe o sarcină rezistivă. Unele comutatoare cu rezistenţă
reglabilă folosite la lămpi, aplică întreaga tensiune de curent continuu pe
filamentul „lămpii” în poziţia „maxim”, şi doar o jumătate (folosind un
redresor mono-alternanţă) din tensiunea maximă disponibilă pe cealaltă poziţie, pentru o intensitate luminoasă mai
scăzută.
Când întrerupătorul este în poziţie mediu, lampa incandescentă primeşte aproximativ jumătate din puterea
disponibilă la sursa de curent alternativ. Datorită faptului că forma de undă mono-alternanţa pulsează mult mai
rapid decât timpul necesar pentru încălzirea şi răcirea filamentului, lampa nu „clipeşte”, ci, filamentul ei pur şi
simplu operează la o temperatură mai mică decât temperatura normală de funcţionare.

Redresor dublă alternanţă cu punct median

Pentru redresarea şi folosirea ambelor alternanţe a undelor sinusoidale, avem nevoie de o altă configuraţie a
circuitului redresor, şi anume, un redresor dublă alternanţă.

55
 Una dintre posibilităţi este realizarea
redresorului cu punct median, folosind un
transformator cu priză mediană pe
înfăşurarea secundară şi două diode.
Putem înţelege mult mai bine funcţionarea
acestui redresor dacă luăm pe rând fiecare jumătate de perioadă (semi-perioadă).

Prima semi-perioadă

Să considerăm de exemplu prima jumătate a

perioadei, când polaritatea tensiunii de
alimentare este pozitivă (+) sus şi negativă (-
) jos. În această situaţie, doar dioda de sus va
conduce, iar dioda de jos este blocată.
Sarcina „vede” prima jumătate a formei de undă sinusoidale, pozitiv sus şi negativ jos. Doar partea de sus a
înfăşurării secundare a transformatorului conduce curent în acest caz.

A doua semi-perioadă

În a doua parte a perioadei, polaritatea

tensiunii alternative se inversează. În acest
caz, cealaltă diodă, cea de jos, şi cealaltă
jumătate a secundarului transformatorului,
vor conduce curent, iar celelalte porţiuni ale
circuitului ce au fost active la pasul precedent, nu vor conduce curent. Sarcina „vede” şi în acest caz o jumătate de
formă de undă sinusoidală, de aceeaşi polaritate ca şi în cazul precedent: pozitiv în partea de sus şi negativ în partea
de jos.

Redresor dublă alternanţă cu polaritate dublă

Polaritatea sarcinii poate fi inversată prin

inversarea direcţiilor diodelor. Mai mult,
diodele inversate pot fi conectate în
paralel cu configuraţia pozitivă deja
existentă. Rezultatul este un redresor
dublă alternanţă cu polaritate dublă.
Modul de conectare al diodelor este acelaşi ca şi la redresorul în punte.

56
 Dezavantaje

Un mare dezavantaj al acestei configuraţii este necesitatea folosirii unui transformator cu priză mediană pe
înfăşurarea secundară. Dacă circuitul în cauză este un circuit de putere mare, mărimea şi costul unui astfel de
transformator pot fi suficient de mari. Prin urmare, redresorul dublu alternanţa cu punct median este folosit doar în
aplicaţiile de putere mică.

Redresor dublă alternanţă în punte (punte redresoare)

Probabil că cel mai popular redresor este

cel dublă alternanţă în punte. Aceste
utilizează patru diode conectate în punte.

Semi-perioadele pozitive

Direcţia curentului pentru semi-perioadele

pozitive este prezentată în figura alăturată.

Semi-perioadele negative

Direcţia curentului pentru semi-perioadele

negative este prezentată în figura alăturată.

Avantaje şi dezavantaje

57
 Indiferent de polaritatea intrării, curentul prin sarcină are aceeaşi direcţie de curgere. Cu alte cuvinte, o
semi-perioadă negativă la sursă este o semi-perioadă pozitivă pe sarcină. Curgerea curentului are loc prin două
diode serie, pentru ambele polarităţi. Astfel, căderea de tensiune pierdută dinspre sursă spre sarcină datorită
diodelor este dublă (0,7 · 2 = 1,4 V pentru Si) faţa de redresorul dubă alternanţă cu punct median. Acest dezavantaj
reprezintă însă o problemă doar pentru sursele cu o tensiune de alimentarea foarte scăzută.

Reprezentarea echivalentă

Modul corect de aşezare în punte al

diodelor poate prezenta pentru începători
unele dificultăţi. O reprezentare alternativa,
dar echivalentă, a acestui circuit este mult
mai uşor de ţinut minte şi de înţeles. Este
exact acelaşi circuit, doar că toate diodele
sunt poziţionate orizontal, şi toate indică în aceeaşi direcţie.

Configuraţie trifazată

Un avantaj al acestei notaţii este că poate fi uşor

aplicată unei versiuni trifazate a redresorului.

Configuraţie polifazată

...sau oricărei configuraţii polifazate.

Forma de undă a tensiunii redresate

58
 În cazul redresării unui circuit de curent
alternativ polifazat, suprapunerea
pulsurilor defazate produce o tensiune de
curent continuu mult mai „netedă” (cu un
conţinut mai mic de curent alternativ)
decât cea produsă prin redresarea unei
singure faze de curent alternativ. Acesta
este un avantaj important în circuitele
redresoare de putere, unde doar mărimea fizică a componentelor necesare pentru realizarea filtrării ar impune unele
limite.

Tensiunea de riplu

Indiferent de tipul redresării - monofazată sau polifazată - cantitatea de tensiunea alternativă „amestecată”
cu tensiunea de curent continuu de ieşire a redresorului, poartă numele de tensiune de riplu, sau simplu riplu. În
majoritatea cazurilor, din moment ce la ieşire dorim o tensiune de curent continuu pură, riplul reprezintă o tensiune
nedorită. Dacă puterile implicate nu sunt foarte mari, se pot folosi reţele de filtrare pentru reducerea riplului
tensiunii de ieşire.

Numărul pulsurilor semnalului redresat

Câteodată, metoda rectificării (redresării) este descrisă numărând „pulsurile” tensiunii de curent continuu
pentru fiecare 360o electrice. Un redresor monofazat, mono-alternanţă, este prin urmare un redresor cu un puls,
deoarece produce un singur puls într-o perioadă completă (360o) a formei de undă alternative. Un redresor
monofazat, dublă alternanţă (indiferent dacă este cu punct median sau în punte), poate fi numit redresor cu două
pulsuri, deoarece produce două pulsuri de tensiune continuă într-o perioadă a tensiunii de curent alternativ. Un
redresor trifazat, dublă alternanţă poate fi denumit redresor cu şase pulsuri.

Dublarea numărului de pulsuri

59
 Este posibilă obţinerea unui număru
dublu de pulsuri faţă de numărul fazelor
cu ajutorului unui redresor. Folosind
transformatoare, putem conecta în paralel
un set de redresoare dublă alternanţă în
punte astfel încât să rezulte mai mult de 6
pulsuri de tensiune continuă pentru cele
trei faze ale curentului alternativ. Dacă se
introduce un defazaj de 30o între primarul
şi secundarul transformatorului trifazat
atunci înfăşurările nu sunt de acelaşi tip.
Cu alte cuvinte, un transformator în configuraţie Y-Δ (stea-triunghi) sau Δ-Y (triunghi-stea), va prezenta
acest defazaj de 30o, dar nu şi un transformator în configuraţie Y-Y sau Δ-Δ. Acest fenomen poate fi exploatat prin
utilizarea unui transformator în configuraţie Y-Y conectat la un redresor în punte, iar un alt transformator în
configuraţie Y-Δ conectat la un al doilea redresorîn punte; cele două pu nţi redresoare le conectăm apoi în parele.
Din moment de tensiunea de riplu dintre cele două redresoare este defazată cu 30o, tensiunea de riplu rezultată prin
superpoziţia lor va fi mai mică decât tensiunea de riplu luată individual pentru cele două redresoare: 12 pulsuri
pentru o perioadă (360o) în loc de 6.

5. Dioda Zener - principii şi aplicaţii

• Diodele Zener sunt proiectate să funcţioneze polarizate invers. Tensiunea la care aceste diode încep să
conducă este denumită tensiune Zener
• Dioda Zener poate funcţiona pe post de stabilizator de tensiune

Stabilizarea tensiunii cu ajutorul diodelor

La conectarea unei diode în serie cu un rezistor într-un circuit de curent continuu,

astfel încât dioda să fie polarizată direct, căderea de tensiune la bornele diodei va
rămâne aproximativ constantă pentru o plajă largă de tensiuni de alimentare (figura
alăturată).
Conform ecuaţiei diodei, curentul printr-o joncţiune P-N polarizată direct este direct proporţional cu e
ridicat la puterea tensiunii directe (tensiunea de polarizare directă). Deoarece ecuaţia este exponenţială, curentul
creşte foarte repede pentru creşteri modeste ale căderii de tensiune. Cu alte cuvinte, căderea de tensiune la bornele

60
unei diode polarizate direct variază foarte puţin pentru variaţi mari ale curentului prin diodă. În circuitul din figura
de mai sus, curentul prin diodă este limitat de tensiunea sursei de alimentare, de rezistorul conectat în serie şi de
căderea de tensiune la bornele diodei, care după câte ştim, nu se îndepărtează foarte mult de valoarea de 0.7 V.
Dacă am fi să creştem tensiunea generată de sursă, căderea de tensiune pe rezistor ar creşte cu aproape
aceeaşi valoare, iar căderea de tensiune pe diodă ar creşte doar foarte puţin. Invers, o scădere a tensiunii generată de
sursă, rezultă într-o descreştere aproape identică a căderii de tensiune pe rezistor şi doar într-o mică descreştere a
căderii de tensiune pe diodă. Pe scurt, putem spune că dioda stabilizează tensiunea la valoarea de 0,7 V.

Scopul stabilizării tensiunii

Stabilizarea tensiunii este o proprietatea foarte folositoare. Să presupunem că am construi un circuit, al

cărei sarcini nu ar tolera variaţii ale tensiunii sursei de alimentare, dar că acest circuit trebuie să fie alimentat de o
baterie, a cărei tensiune, după câte se ştie, variază pe durata sa de funcţionare. Am putea folosi în acest caz circuitul
din figura de mai sus, iar circuitul în cauză să-l conectăm la bornele diodei, astfel încât tensiunea de alimentare a
noului circuit să rămână stabilă la valoarea de 0,7 V.

Creşterea valorii tensiunii stabilizate

Majoritatea circuitelor reale necesită însă o sursă de tensiune stabilizată cu o valoare de peste 0,7 V. O
modalitate de creştere a tensiunii stabilizate este conectarea mai multor diode în serie, astfel încât tensiunile de
polarizare directă să se însumeze.
De exemplu, dacă am conecta zece diode în serie, valoarea
tensiunii stabilizate ar fi de zece ori mai mare faţă de cazul
precedent, adică 7 V.
Atâta timp cât tensiunea bateriei nu scade sub 7 V, vor exista tot
timpul 7 V (tensiune stabilizată) între bornele celor diode
conectate în serie.

Polarizarea inversă a diodei

Dacă avem nevoie de tensiuni stabilizate şi mai mari,

putem folosi şi mai multe diode în serie, sau putem încerca
o metodă complet diferită, folosindu-ne tot de diode. Ştim
că tensiunea de polarizare a diodei este o valoare
aproximativ constantă pentru o plajă largă de condiţii, dar

61
acelaşi lucru este valabil şi pentru tensiune (inversă) de străpungere, iar valoarea acestei tensiuni de străpungere
este de obicei mult mai mare decât tensiunea directă.
Dacă inversăm polaritatea diodei în circuitul stabilizator de mai sus, şi creştem tensiunea sursei de
alimentare până în punctul de străpungere al diodei, dioda va stabiliza şi în acest caz tensiunea la acel punct de
străpungere, nepermiţând tensiunii să crească peste această valoare.

Utilizarea diodelor Zener pentru stabilizarea tensiunii

Din păcate, când diodele redresoare normale ating punctul de străpungere, acest faptul duce şi la
distrugerea acestora. Totuşi, se pot construi diode speciale ce pot suporta tensiunea de străpungere fără
distrugerea completă a acestora. Acest tip de diodă poartă numele de diodă Zener, iar simbolul este cel
din figura alăturată.

Tensiunea Zener

La polarizarea directă, diodele Zener se comportă precum diodele redresoare standard: tensiunea directă are
valoarea de 0,7 V, conform ecuaţiei diodei. La polarizarea inversă însă, acestea nu conduc curentul decât peste o
anumită valoare a tensiunii de alimentare, valoare denumită tensiune Zener; după atingerea acestei valori, dioda
Zener va putea să conducă un curent substanţial, dar va limita căderea de tensiune la bornele sale la acea tensiune
Zener. Atâta timp când puterea disipată sub formă de căldură nu depăşeşte limita termică a diodei, aceasta nu va fi
afectată în niciun fel.
Diodele Zener sunt confecţionate cu tensiuni Zener de câţiva
volţi până la sute de volţi. Tensiunea Zener variază uşor cu
temperatura, dar acestea pot fi folosite cu succes ca
dispozitive de stabilizare a tensiunii datorită stabilităţii şi acurateţii lor în funcţionare.

Polarizarea corectă a diodelor Zener

Atenţie! Orientarea diodei Zener faţă de sursa de tensiune în circuitul de mai sus este astfel încât dioda să
fie polarizată invers. Acesta este modul corect de conectare a diodelor Zener în circuit! Dacă am fi să conectăm
dioda Zener invers, astfel încât să fie polarizată direct, aceasta s-ar comporta precum o diodă „normală”, iar
tensiunea de polarizare directă ar avea o valoare de doar 0,7 V.

Limita termică şi distrugerea diodei Zener

Ca şi oricare dispozitiv semiconductor, dioda Zener este sensibilă la temperatură. O temperatură excesivă
poate duce la distrugerea diodei, astfel că va trebui să se ţină seama de puterea maximă permisă a diodei la

62
proiectarea circuitelor. Interesant este faptul că, la distrugerea diodei Zener, datorită căldurii excesive, distrugerea
rezultată duce la scurt-circuitarea diodei, nu la deschiderea. O astfel de diodă „stricată” poate fi detectată foarte
uşor, întrucât se comportă precum un conductor electric: căderea de tensiune este aproape zero atât la polarizarea
directă cât şi la polarizarea inversă.

Exemplu practic de utilizare a diodei Zener

Vom rezolva matematic circuitul precedent, determinând toate

tensiunile, curenţii şi puterile disipate, pentru o tensiune Zener de 12,6
V, o sursă de tensiune de 45 V şi o valoare a rezistorului de 1.000 Ω.

Să calculăm prima dată puterile pe rezistor şi pe diodă:

O diodă Zener cu o putere de 0,5 W şi un rezistor cu o putere de 1,5

sau 2 W sunt suficiente pentru această aplicaţie.

Minimizarea puterii disipate

Dacă puterea excesivă disipată este atât de importantă, de ce nu am proiecta un circuit astfel încât să existe
o putere disipată minimă? De ce nu am introduce un rezistor cu o valoare foarte mare a rezistenţei, limitând prin
urmare curentul şi menţinând puterea disipată la valori foarte scăzute?

63
 Să luăm de exemplu circuitul alăturat, cu un rezistor
de 100 kΩîn loc de rezistorul de 1 Ω
k din circuitul
precedent. Atât tensiunea de alimentarea cât şi
tensiunea Zener sunt cele din exemplul precedent.
Având un curent de 100 de ori mai mic decât înainte
(324 µA în loc de 32,4 mA), ambele valori ale
puterilor disipate ar trebui să fie de 100 de ori mai mici:

Acestă configuraţie pare ideală. O putere disipată mai mică înseamnă temperaturi de funcţionare mai mici
atât pentru dioda Zener cât şi pentru rezistor şi o pierdere de energie mai mică în sistem. Într-adevăr, o rezistenţă
mai mare reduce puterile disipate din circuit, dar, introduce o altă problemă. Scopul unui stabilizator de tensiune
este alimentarea unui circuit secundar cu o tensiune stabilă. Va trebui până la urmă să alimentăm un alt circuit cu
12,6 V, iar acest circuit legat la bornele diodei Zener va necesita şi el un anumit curent.

Modificarea sarcinii

Să considerăm primul circuit,

conectat de această dată la o
sarcină de 500Ω în paralel cu
dioda Zener:
Dacă se menţine o tensiune de
12,6 V pe sarcina de 500 Ω,
aceasta va folosi un curent de 25,2
mA. Pen tru ca rezistoru l de 1 kΩ
în serie cu sursa de tensiune să prezinte o cădere de tensiune de 32,4 V (45 V, tensiunea sursei - 12,6 V, căderea de
tensiune pe diodă), acesta va trebui să conducă un curent de 32,4 mA. Acest lucru înseamnă ca prin dioda Zener va
trece un curent de 7.2 mA.

Modificarea rezistorului de intrare

64
 Să considerăm acum al doilea
circuit de stabilizare a tensiunii cu
un rezistor de 100 kΩ, alimentând
aceeaşi sarcină de 500 Ω. Ceea ce
ar trebui să facă acest circuit, este
să menţină o cădere de tensiune de
12,6 V la bornele sarcini, la fel ca
în circuitul precedent. Dar, după cum putem vedea, circuitul stabilizator nu poate realiza acest lucru.
Datorită prezenţei rezistorului foarte mare în serie cu sursa de tensiune, pe sarcină va exista o cădere de
tensiune de doar 224 mV, mult mai puţin decât valoarea dorită de 12,6 V. De ce se întâmplă acest lucru? Dacă am fi
să avem 12,6 V pe sarcină, curentul prin sarcină ar fi de 25,2 mA, la fel ca înainte. Acest curent de sarcină ar trebui
să treacă şi prin rezistorul serie de valoare mult mai mare faţă de cazul precedent, iar căderea de tensiune necesară
pentru susţinerea unui astfel de curent de 25,2 mA ar trebui să fie de 2.520 V! Din moment ce nu avem o tensiune
aşa de mare la bornele sursei de alimentare, acest lucru nu este posibil. De asemenea, putem observa, că în circuitul
de mai sus dioda este blocată.

Îndepărtarea temporară a diodei Zener

Putem înţelege mai uşor situaţia de

mai sus dacă îndepărtăm temporar
dioda Zener din circuit şi analizăm
doar comportamentul celor doi
rezistori.

Realizarea calculelor

Mărime R serie R sarcină Total Unitate Circuitul stabilizator cu rezistorul de 100 kΩ are totuşi o anumită valoare a
E 12,6 45 V rezistenţei sarcinii pentru care tensiunea la bornele sale este de 12,6 V.
I A Putem afla această valoare făcând un mic calcul. Introducem toate valorile
R 100k Ω cunoscute într-un tabel, de forma celui alăturat.

Mărime R serie R sarcină Total Unitate Căderea de tensiune pe rezistorul serie de 100 kΩ este diferenţa căderilor de
E 32,4 12,6 45 V tensiune dintre sursă (coloana total) şi sarcină.
I A
R 100k Ω

65
Mărime R serie R sarcină Total Unitate Putem calcula curentul prin rezistorul serie folosind legea lui Ohm (I = E /
E 32,4 12,6 45 V R).
I 324 µ A
R 100k Ω

Mărime R serie R sarcină Total Unitate Fiind un circuit serie, curentul este acelaşi prin toate componentele.
E 32,4 12,6 45 V
I 324 µ 324 µ 324 µ A
R 100k Ω

Mărime R serie R sarcină Total Unitate Putem acum calcula rezistenţa sarcinii folosind legea lui Ohm (R = E / I).
E 32,4 12,6 45 V
I 324 µ 324 µ 324 µ A
R 100k 38,89 k Ω

Concluzii

Prin urmare, dacă rezistenţa sarcini este exact 38,89Ω,k vom avea o ădere
c de tensiune de 12,6 V la
bornele sale, cu sau fără diodă. Orice rezistenţa de sarcină mai mică decât această valoare va duce la o cădere de
tensiune mai mică de 12,6 V, cu sau fără diodă. Dacă inserăm şi dioda Zener conform configuraţiei iniţiale, căderea
de tensiune maximă pe sarcină va fi stabilizată la o valoare maximă de 12,6 V pentru oricare sarcină mai mare decât
38,89 kΩ.
Cu valoarea iniţială a rezistorului serie de 1 Ω,
k circuitul putea să stabilizeze tensiunea chiar şi pentru o
sarcină mult mai mică, de 500 Ω. Ceea ce vedem este un compromis între puterea disipată şi valoarea acceptabilă a
sarcinii. Cu cât rezistorul serie este mai mare şi puterea disipată este mai mică, cu atât valoarea minimă a rezistenţei
sarcinii trebuie să fie mai mare. Dacă vrem să stabilizăm tensiunea pentru o sarcină mică (rezistenţă mică), circuitul
trebuie astfel conceput încât să suporte puteri mari de disipaţie.

Circuit limitator cu diode Zener

Un circuit limitator ce „taie” vârfurile formei de undă aproximativ la

tensiunea Zener a diodelor, este prezentat în figura alăturată.
Circuitul este format din două diode Zener conectate spate-în-spate.
Rolul rezistorului este de limitare a curentului prin diode, pentru
protecţia acestora.

66
Tensiunea de străpungere pentru cele două diode este fixată la 10 V.
Acest lucru duce la tăierea formei de undă la aproximativ 10 V.
Diodele, puse spate-în-spate, taie ambele vârfuri. Pentru semi-
alternanţa pozitivă, dioda de sus este polarizată invers. Căderea de
tensiune pe dioda de jos este 0,7 V, fiind polarizată direct. Astfel,
tăierea exactă a formei de undă se realizează în jurul valorii de 10,7
V. Acelaşi lucru este valabil şi pentru semi-alternanţa negativă (-10.7
V).

67
 04 - Tranzistorul

01. Tranzistorul - introducere

Structură şi definiţie

Un tranzistor bipolar cu joncţiune (BJT)

este alcătuit din trei straturi de materiale
semiconductoare, fie de tipul PNP, fie de
tipul NPN . Fiecare strat are un nume
specific şi un contact pentru conexiunea
în circuit.

Diferenţa dintre tranzistorul PNP şi NPN

Diferenţa funcţională dintre tranzistorul PNP şi NPN, este modul de polarizare corectă a joncţiunii.
Indiferent de starea în care se află, direcţiile curenţilor şi polarităţile tensiunii sunt exact invers la cele două tipuri
de tranzistoare.

Utilizarea tranzistorilor

Tranzistorii sunt regulatori de curent controlaţi în curent.

Cu alte cuvinte, tranzistorii limitează valoarea curentului
prin ei cu ajutorul unui curent de control mai mic.
Curentul principal, cel controlat, pleacă dinspre emitor
spre colector (tipul NPN), iar curentul mai mic, de
control, pleacă dinspre emitor spre bază (tipul NPN).
Pentru tranzistorul de tip PNP, direcţia curenţilor este exact inversă. Atenţie, folosim sensul real de deplasare al
electronilor, prin urmare, săgeţile indicate pe simbolurile elementelor semiconductoare vor indicat tot timpul
împotriva direcţiei de deplasare al electronilor.

Observaţii

68
 Denumirea tranzistoarelor bipolare vine de la faptul că deplasarea electronilor prin ele are loc prin două
tipuri de material semiconductor: P şi N. Cu alte cuvinte, există două tipuri de purtători de sarcină, electroni şi
goluri.
După cum se poate observa, curentul de control şi curentul controlat se însumează tot timpul pe emitor, iar
deplasarea electronilor are loc tot timpul împotriva direcţiei săgeţii. Aceasta este prima şi cea mai importantă regulă
a tranzistoarelor: toţi curenţii trebuie să meargă în direcţiile corecte pentru ca dispozitivul să funcţioneze ca şi
regulator de curent. De obicei, curentul de control este denumit curent de bază, iar curentul controlat este denumit
curent de colector, deoarece sunt singurii curenţii ce trec pe la aceste terminale. Curentul pe emitor este suma
curenţilor de bază şi colector, în conformitatea cu legea lui Kirchhoff pentru curent.
Atunci când nu există niciun curent prin bază, tranzistorul se comportă precum un întrerupător deschis, iar
trecerea curentului prin colector nu este posibilă. Un curent de bază porneşte tranzistorul, acesta comportându-se
precum un întrerupător închis şi permiţând trecerea unui curent proporţional prin colector. Curentul de colector este
limitat de curentul bazei, indiferent de valoarea căderii de tensiune pe colector.

02. Tranzistorului ca şi întrerupător

• Tranzistoarele pot fi folosite ca şi întrerupătoare pentru controlul puterii de curent continuu asupra sarcinii.
Curentul controlat trece prin emitor-colector; curentul de control trece prin emitor-bază
• Când curentul printr-un tranzistor este zero, spunem că acesta este blocat
• Când curentul printr-un tranzistor este maxim, spunem că acesta este saturat

Scop

Deoarece curentul colectorului tranzistorului este limitat proporţional de curentul bazei, acesta poate fi
folosit pe post de întrerupător controlat în curent. O cantitate relativ mică de electroni, prin bază, poate exercita un
control asupra unei cantităţi mult mai mari de electroni prin colector.

Exemplu - controlul pornirii/opririi unei lămpi

Întrerupător simplu

69
 Să presupunem că avem o lampă pe care vrei să o pornim/oprim cu ajutorul unui întrerupător.

Tranzistor NPN

Pentru exemplificare, să inserăm acum un tranzistor în locul întrerupătorului. Ţineţi

minte, curentul controlat trebuie să treacă prin tranzistor de la colector spre emitor. Din
moment ce curentul controlat este cel prin lampă, trebuie să poziţionăm colectorul şi
emitorul tranzistorului în locul contactelor întrerupătorului. Trebuie de asemenea să ne
asigurăm că direcţia curentului prin tranzistor este împotriva săgeţii emitorului, pentru a ne asigura că joncţiunea
tranzistorului este polarizată corect.

Tranzistor PNP

Putem de asemenea să folosim şi un tranzistor PNP pentru realizarea acestui circuit. Alegerea
făcută între PNP şi NPN este complet arbitrară, deşi, pentru exemplificarea funcţionării
tranzistoarelor, vom folosi în continuare cele de tipul NPN.

Adăugarea unui întrerupător între bază şi colector

Întorcându-ne la exemplu cu tranzistorul NPN , ne găsim în situaţia în care mai trebuie să adăugăm ceva în
circuit pentru a avea un curent de bază prin tranzistor. Fără o conexiune la terminalul bazei, curentul prin aceasta va
fi zero, iar tranzistorul va fi închis, ceea ce înseamnă că lampa va fi tot timpul oprită. Ţineţi minte, că pentru un
tranzistor NPN, direcţia curentului de bază trebuie să fie dinspre emitor spre bază (împotriva direcţiei săgeţii).
Probabil că cel mai simplu lucru ar fi să
conectăm un întrerupător între baza şi
colector, precum în figura alăturată (a).

Tranzistor blocat şi tranzistor saturat

Dacă întrerupătorul este deschis (a), baza tranzistorului nu va fi conectată la baterie şi nu va exista niciun
curent prin ea. În această situaţie, spune că tranzistorul este blocat. Dacă întrerupătorul este închis (b), va exista un

70
curent dinspre emitor spre bază, prin întrerupător şi prin lampă (partea stângă) înapoi la terminalul pozitiv al
bateriei. Acest curent de bază va permite trecerea unui curent mult mai mare dinspre emitor spre colector, iar lampa
se va aprinde. În această situaţie, în care curentul prin circuit este maxim, spunem că tranzistorul este saturat.

Surse de polarizare a tranzistorului

Putem însă folosi ceva total diferit pentru a controla lampa

(pornit/oprit). De exemplu, putem folosi o pereche de
celule solare pentru generarea unei tensiuni de 1 V, pentru
depăşirea tensiunii directe de 0,7 V (V BE ) între bază şi
emitor, tensiune necesară pentru apariţia curentului de bază
şi pornirea tranzistorului.
Sau putem folosi mai multe termocuple conectate în
serie pentru generarea curentului bazei necesar
pornirii tranzistorului.

Putem folosi chiar şi un microfon, care cu

o tensiune şi un curent (printr-un
amplificator) suficient de mari, ar putea
pune tranzistorul în funcţiune. Desigur,
ieşirea microfonului va trebui redresată
din curent alternativ în curent continuu,
pentru ca joncţiunea emitor-bază să fie tot
timpul polarizată direct.

Observaţii

Ceea ce vrem să demonstrăm, este că orice sursă de tensiune în curent continuu, capabilă să pornească
tranzistorul, poate fi folosită pentru controlul lămpii, iar puterea acestei surse de tensiune trebuie să fie doar o
fracţiune din puterea circuitului controlat. Tranzistorul în acest caz nu se comportă doar ca un întrerupător, ci şi ca
un amplificator: folosind un semnal de putere relativ mică pentru controlul unui semnal de putere relativ mare.

71
Atenţie, puterea necesară aprinderii lămpii este furnizată de bateria din circuitul principal, şi nu de celula solară,
termocuplă sau microfon. Acestea din urmă doar controlează puterea bateriei pentru aprinderea lămpii.

03. Verificarea tranzistorului cu ohmmetrul

• Tranzistorul se comportă precum o pereche de diode conectate spate-în-spate atunci când este verificat cu
ajutorul unui multimetru pe post de ohmmetru sau cu funcţia „verificare diodă”
• Joncţiunea emitor-bază de tip P-N, are o tensiune directă puţin mai mare decât joncţiunea colector-bază de
tip P-N, datorită dopajului mai puternic al emitorului. Acest lucru poate fi exploatat pentru identificarea
tranzistorilor

Comportamentul tranzistorului

Tranzistorii se comportă precum două diode puse spate-în-spate atunci când sunt verificaţi cu ajutorul
multimetrului pe post de ohmmetru sau cu funcţia „verificare diodă”, datorită celor trei straturi PNP sau NPN.
Tranzistorul alăturat este de tip PNP;
sonda neagră este terminalul negativ
(-) iar cea roşie corespunde
terminalului pozitiv (+)
Dacă multimetrul este echipat cu
funcţia „verificare diodă”, putem
folosi acea funcţie pentru aflarea
tensiunii de polarizare directă a joncţiunii PN. În cazul unui tranzistor NPN, indicaţia aparatului de măsură va fi
exact invers.

Determinarea tipului şi contactelor unui tranzistor bipolar nemarcat

Dacă folosim funcţia „verificare diodă”, vom vedea că joncţiunea emitor-bază are o tensiune directă mai
mare decât joncţiunea colector-bază. Această diferenţa a tensiunii directe se datorează diferenţei concentraţiilor de
dopaj dintre regiunile emitorului şi colectorului: emitorul este un material semiconductor dopat mult mai puternic
decât colectorul, ceea ce duce la producerea unei tensiuni directe mult mai mari a joncţiunii cu baza.
Cunoscând acest lucru, putem determina contactele unui tranzistor nemarcat. Acest lucru este important
deoarece nu există un standard cu privire la modul de împachetare al tranzistorilor. Desigur, toţi tranzistorii bipolari
au trei contacte, dar poziţie lor fizică în cadrul tranzistorului poate fi diferită de la un producător la altul.

72
 Să presupunem că luăm un tranzistor la întâmplare, nemarcat, şi începem să măsurăm cu ajutorul
multimetrului setat pe funcţia „verificare diodă”. După măsurarea tuturor combinaţiilor de contacte,
ajungem la următoarele rezultate:

între punctele 1(+) şi 2(-): OL Singurele combinaţii de contacte pe care putem măsura tensiunea sunt 1 şi 3
între punctele 1(-) şi 2(+): OL (sonda roşie pe 1 şi sonda neagră pe 3), şi 2 şi 3 (sonda roşie pe 2 şi sonda
între punctele 1(+) şi 3(-): 0.655 V neagră pe 3). Aceste două citiri trebuie să indice tensiunea de polarizare
între punctele 1(-) şi 3(+): OL directă a joncţiunii emitor-bază (0,655 V) şi a joncţiunii colector-bază (0,621).
între punctele 2(+) şi 3(-): 0.621 V
între punctele 2(-) şi 3(+): OL

Putem acum căuta contactul comun ambelor seturi de măsurători „conductive”. Acest
contact trebuie să fie baza tranzistorului, deoarece acesta este singurul strat, al
dispozitivului format din trei straturi, ce este comun ambelor seturi de joncţiuni PN
(emitor-bază şi colector-bază). În acest exemplu, contactul căutat este numărul 3,
fiind comun combinaţiilor 1-3 şi 2-3. În ambele măsurători, sonda neagră (-) a
aparatului de măsură a venit în contact cu contactul 3, ceea ce ne spune că baza
acestui tranzistor este realizată dintr-un material semiconductor de tip N. Prin urmare,
tranzistorul în cauză este un tranzistor bipolar de tip PNP, cu baza - contactul 3, emitor - contactul 1 şi colector -
contactul 2.
După cum putem observa, baza tranzistorului în acest caz nu> este contactul din mijloc al tranzistorului,
aşa cum ne-am aştepta. Acest lucru se întâmplă foarte des în practică. Singura modalitate prin care ne putem
asigura de corectitudinea contactelor este prin verificarea cu ajutorului unui multimetru, sau cu ajutorul catalogului
producătorului.

Determinarea integrităţii unui tranzistor

Ştiind faptul că un tranzistor se comportă precum două diode aşezate spate-în-spate la testarea
conductivităţii cu un aparat de măsură, dacă în urma măsurătorilor descoperim că există continuitate în mai mult
sau mai puţin de două dintre cele şase combinaţii de contate, putem spune cu siguranţă că tranzistorul este defect,
sau ca dispozitivul aflat sub inspecţie nu este un tranzistor şi un cu totul alt dispozitiv!.

Modul de funcţionare al tranzistorului

73
 Totuşi, modelul „celor două diode” nu poate explica funcţionarea tranzistorului ca şi dispozitiv de
amplificare a semnalului.
Pentru ilustrarea acestui paradox, putem examina
circuitul alăturat, folosind diagrama fizică a tranzistorului
pentru uşurarea explicaţiilor.

Săgeata diagonală gri are direcţia deplasării electronilor prin joncţiunea emitor-bază. Acest lucru este clar,
din moment ce electroni se deplasează dinspre emitorul de tip N spre baza de tip N: joncţiunea este polarizată
direct. Totuşi, joncţiunea bază-colector se comportă mai ciudat. Săgeata îngroşată verticală indică direcţia de
deplasare a electronilor dinspre bază spre colector. Din moment ce baza este realizată dintr-un material de tip P iar
colectorul dintr-un semiconductor de tip N, direcţia de deplasare a electronilor este inversă faţă de direcţia normală
de deplasare printr-o joncţiune P-N! În mod normal, o joncţiune P-N nu ar permite deplasarea inversă a electronilor,
cel puţin nu fără a oferi o opoziţie extrem de mare.
Totuşi, un tranzistor saturat prezintă o opoziţie foarte mică faţă de deplasarea electronilor de la emitor la
colector, lucru demonstrat şi prin faptul că lampa este aprinsă!
Prin urmare, modelul celor două diode puse spate-în-
spate poate fi folosit doar pentru înţelegerea modului de
verificare al tranzistorilor cu ajutorul aparatului de
măsură, nu şi pentru înţelegerea funcţionării acestora în
circuitele practice.

04. Zona activă de funcţionare a tranzistorului

• Tranzistorul se află în zona activă de funcţionare, atunci când funcţionează între starea de blocare şi cea de
saturaţie
• Curentul bazei regulează curentul colectorului. Acest lucru înseamnă că prin colector nu poate trece un
curent mai mare decât valoarea permisă de către curentul bazei
• Raportul dintre curentul colectorului şi curentul bazei poartă numele de factor beta sau factor de
amplificare în curent al tranzistorului, şi se notează cu β sau hfe
• β variază pentru fiecare tranzistor în parte

74
 • β variază pentru diferite condiţii de operare

Definiţii

Tranzistor blocat

Când baza nu este polarizată, şi prin urmare nu există curent între emitor şi colector, spunem că tranzistorul
este blocat.

Tranzistor saturat

Invers, când între emitor şi colector trece cantitatea maximă de curent permisă de colector şi de sursa de
putere, spunem că tranzistorul este saturat.

Tranzistor în zona activă de funcţionare

Dar, în cazul în care curentul controlat este mai mare decât zero dar este sub valoarea maximă admisă de
sursă şi de circuit, tranzistorul va funcţiona între zonele de blocare şi saturare; în acest caz, spune că tranzistorul
funcţionează în zona activă.

Exemplu

Să considerăm circuit teoretic alăturat.

Circuitul este format dintr-un tranzistor (Q 1 ) de tip NPN,
alimentat de o baterie (V 1 ) şi controlat printr-o sursă de curent
(I 1 ). Sursa de curent va genera un curent fix, generând o
tensiune mai mică sau mai mare pentru asigurarea acestui
curent prin ea.

Variaţia curent-tensiune

75
 În această simulare, vom seta valoarea sursei de curent la 20
µA şi vom varia tensiunea sursei (V 1 ) între 0 V şi 2 V; vom
observa apoi curentul ce trece prin sursă.
Un curent de bază constant de 20 µA controlează un curent
maxim de 2 mA prin colector, de exact 100 de ori mai mare.
Pentru această valoare a curentului de bază, curentul prin
colector nu poate creşte mai mult. Putem observa de pe grafic
că forma curbei este plată în afară de prima porţiune, porţiune
unde tensiunea bateriei (V 1 ) creşte de la 0 V la 0,25 V. În
acest interval, curentul prin colector creşte rapid de la 0 A la 2
mA.

Creşterea tensiunii bateriei

Să observăm ce se întâmplă dacă lărgim plaja valorilor de

tensiune a bateriei, de la intervalul 0 - 2 V, la intervalul 0 - 50
V, menţinând un curent de bază constant de 20 µA.
După cum era de aşteptat, rezultatul este acelaşi. Curentul prin
colector nu poate trece de 2 mA (de exact 100 de ori valoarea
curentului bazei!), cu toate că tensiunea bateriei (V 1 ) variază
de la 0 V până la 50 V. Putem trage concluzia că tensiunea
dintre colector şi emitor nu are niciun efect asupra curentului
din colector, decât la valori foarte mici (puţin peste 0 volţi).

Peste această tensiune „critică”, valoarea tensiunii nu mai are nicio importanţă pentru valoarea curentului
colectorului. Tranzistorul se comportă în acest caz precum un regulator de curent, permiţând un curent de exact 2
mA prin colector, şi nu mai mult.

Creşterea curentului bazei

76
 Următorul pas constă în creşterea curentului bazei, de la 20
µA la 75 µA, menţinând tensiunea bateriei în intervalul 0 - 50
V.
Pentru curentul maxim de bază, 75 µA, curentul prin colector
este (din nou) de 100 de ori mai mare, 7,5 mA şi din nou
curba curent-tensiune este plată, cu excepţia primei părţi.
Putem trage concluzia că factorul decisiv ce contribuie la
valoarea curentului prin colector este curentul bazei, tensiunea
bateriei (V 1 ) fiind irelevantă atâta timp cât se situează peste o
anumită valoare minimă.

Curbe caracteristice

Această relaţie dintre curent şi tensiune este fundamental diferită faţă de relaţia curent-tensiune a
rezistorului. În cazul rezistorului, curentul creşte liniar pe măsură ce căderea de tensiune la bornele sale creşte. În
cazul tranzistorului, curentul dinspre emitor spre colector are o valoare limită fixă, valoare peste care nu poate
creşte, indiferent de căderea de tensiune dintre emitor şi colector.

O reprezentare a tuturor acestor curbe (variaţii) curent-tensiune pe un singur grafic, pentru un anumit
tranzistor, poartă numele de curbe caracteristice.

77
 Pentru funcţionarea corectă a tranzistorului, acesta trebuie să se afle tot timpul în zona activă de funcţionare
(pentru amplificatoare clasa A), nu în cea de blocare şi nici în cea de saturaţie. Ţineţi minte că tranzistorul este un
dispozitiv controlat în curent, prin urmare, dacă ar funcţiona în zona de saturaţie, acesta nu ar mai putea fi controlat
prin intermediul curentului bazei; o creştere a curentului bazei, atunci când tranzistorul se află în zona de saturaţie,
nu duce la o creştere a curentului colector-emitor, aşa cum era de aşteptat. În schimb, dacă tranzistorul se află în
zona activă de funcţionare, o creştere/scădere a curentului bazei duce la o creştere/scădere a curentului prin colector

Observaţie

Trebuie înţeles faptul foarte important, că în graficul de mai sus, avem trei variabile: tensiunea colector
emitor (E colector-emitor ), curentul de la emitor la colector (I colector ) şi curentul bazei (I bază ). Pentru fiecare variaţie a
curentului de bază, de la 5 µA la 20 µA la 40 până la 75 µA, vom avea o altă curbă caracteristică, şi practic, pot
exista o infinitate de curbe între aceste valori.

Factorul beta (factorul de amplificare în curent)

Din moment ce tranzistorul se comportă precum un regulator de curent, limitând curentul colectorului
printr-o proporţie fixă faţă de curentul bazei, putem exprima această caracteristică standard a tranzistoarelor printr-
un raport, cunoscut sub numele de factor beta sau factor de amplificare în curent, şi simbolizat prin litera grecească
β, sau prin h fe :

Factorul β al oricărui tranzistor este determinat de modul său de fabricare, şi este o mărime ce nu poate fi
modificată după confecţionarea acestuia. Este foarte greu să găsim doi tranzistori, de acelaşi tip, care să posede un
factor β identic, datorită variabilelor fizice ce afectează valoarea acestuia. Dacă vrem să construim un circuit în care
avem nevoie de tranzistori cu β egali, aceştia se pot cumpăra în seturi, la un preţ mai mare. Dar, construirea unor
circuite electronice cu astfel de dependinţe nu este indicată.
β nu rămâne constant pentru toate condiţiile de operare. Pentru un tranzistor fizic, raportul β poate varia cu
un factor mai mare decât trei între limitele curentului de operare. De exemplu, un tranzistor marcat cu β = 50, poate
în realitate să prezinte un raport I c / I b de 30 sau chiar de 100, în funcţie de valoarea curentului prin colector,
temperatura tranzistorului, frecvenţa semnalului amplificat, plus alte variabile. Deşi teoretic vom considera
β ca
fiind constant pentru oricare tranzistor, în realitate acest lucru nu este valabil!

Modelul diodă-potenţiometru al tranzistorului

78
 Pentru a înţelege mai uşor modul de funcţionare al tranzistorului,
putem considera modelul teoretic alăturat.
Conform acestui model, tranzistorul este o combinaţie dintre o diodă şi
un potenţiometru. Curentul prin dioda bază-emitor controlează
rezistenţa potenţiometrului colector-emitor, lucru evidenţiat prin linia
întreruptă dintre cele două componente, ceea ce duce la controlul
curentului prin colector. Tranzistorul de sus este de tipul NPN.
Tranzistorul de tipul PNP, va avea dioda bază-emitor inversată.

Modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului

Un model mult mai precis însă, este cel din figura alăturată. Conform
acestui model, tranzistorul este o combinaţie dintre o diodă şi o sursă
de curent, ieşirea sursei de curent fiind un multiplu (raportul beta) al
curentului de bază. Acest model descrie mult mai precis caracteristica
intrare/ieşire a tranzistorului: curentul de bază stabileşte o un anumit
curent în colector, şi nu o anumită rezistenţă colector-emitor, precum
în cazul precedent.
Din păcate, folosirea unei surse de curent îi poate induce pe cei mai ne-experimentaţi în eroare; un
tranzistor nu este în niciun caz o sursă de energie electrică, dar pe model, faptul că sursa de energie este externă
tranzistorului, nu este aparentă.

05. Punctul static de funcţionare al tranzistorului

• Punctul static de funcţionare reprezintă valoarea curentului bazei pentru care tranzistorul funcţionează
corect
• Pentru amplificatorul de clasă A, punctul static de funcţionare se află la jumătatea distanţei dintre punctul
de blocare şi zona de saturaţie a dreptei de sarcină

Definiţie

Punctul static de funcţionare al unui tranzistor reprezintă coordonatele de funcţionare ale tranzistorului în
zona activă de funcţionare.

79
Starea şi curentul de repaus

O stare de repaus se caracterizează prin faptul că semnalul de intrare al circuitului este zero. Curentul de
repaus, de exemplu, este valoarea curentului dintr-un circuit, atunci când tensiunea aplicată la intrare este zero.
Tensiunea de polarizare directă (curent continuu) forţează un nivel diferit al curentului colector-emitor prin
tranzistor pentru un semnal de intrare zero, faţă de cazul în care tensiunea de polarizare directă nu ar exista. Prin
urmare, valoarea tensiunii de polarizare într-un circuit de amplificare, determină valorile de repaus ale acestuia.
Pentru un amplificator de clasa A, curentul de repaus trebuie să fie exact între valoarea sa de saturaţie şi
valoarea sa de blocare. Amplificatoarele de clasa B şi C au un curent de repaos zero, din moment ce acestea sunt
proiectate pentru funcţionarea în zona de blocare, atunci când nu este aplicat niciun semnal la intrare.
Amplificatoarele de clasa AB, au un curent de repaus foarte mic, puţin peste zona de blocare.

Trasarea dreptei de sarcină

Pentru a ilustra grafic acest lucru, se trasează o dreaptă de sarcină peste curbele caracteristice ale
tranzistorului, pentru ilustrarea modului de funcţionare atunci când tranzistorul este conectat la o sarcină de o
anumită valoare.
O dreaptă de sarcină reprezintă graficul tensiunii colector-emitor pentru un anumit domeniu al curenţilor de
colector. În partea din dreapta jos, tensiunea este maximă şi curentul este zero, reprezentând o condiţie de blocare.
În stânga sus, tensiunea este zero, iar curentul este maxim, reprezentând o condiţie de saturaţie. Punctele de
intersecţie ale dreptei cu, curbele caracteristice, reprezintă condiţii de operare reale al tranzistorului pentru acei
curenţi de bază.

Reprezentarea punctului static de funcţionare

80
 Punctul static de funcţionare poate fi reprezentat pe acest grafic printr-un simplu punct la intersecţia unei
curbe caracteristice cu dreapta de sarcină. Pentru un amplificator de clasa A, punctul static de funcţionare se va
situa pe mijlocul dreptei de sarcină.
În acest caz particular, punctul static de funcţionare se află pe curba de 40 µA a curentului de bază.

Modificarea rezistenţei sarcinii

Dacă schimbăm însă rezistenţa sarcinii acestui circuit cu o rezistenţă mai mare, acest lucru va afecta panta
dreptei de sarcină, întrucât o rezistenţă de sarcină mai mare va limita curentul maxim prin colector la saturaţie, dar
nu va modifica tensiunea de blocare colector-emitor. Grafic, rezultatul este o dreaptă de sarcină cu un punct de
saturaţie (stânga sus) diferit, dar cu un punct de blocare (dreapta jos) identic.
Putem observa că în această situaţie, dreapta de sarcină nu mai intersectează curba caracteristică de 75 µA
pe porţiunea sa orizontală. Acest lucru este foarte important de realizat, deoarece porţiunea ne-orizontală a curbei

81
caracteristice reprezintă, după cum am mai menţionat, o condiţie de saturaţie a tranzistorului (curentul colector-
emitor nu mai poate fi controlat prin intermediul curentului bazei). Prin urmare, pentru un curent al bazei de 75 µA,
tranzistorul (amplificatorul) va fi saturat.

Adăugarea de noi curbe caracteristice

Pentru menţinerea funcţionării liniare (fără distorsiuni), amplificatoarele cu tranzistori nu ar trebui să

funcţioneze în zona de saturaţie, adică, acolo unde dreapta de sarcină nu intersectează curbele de sarcină pe
porţiunea lor orizontală. Vom mai adăuga câteva curbe caracteristice pe grafic, pentru a putea observa până unde
putem „împinge” tranzistorul prin creşterea curentului bazei fără ca acesta să intre în zona de saturaţie.
Se poate vedea de pe grafic că cel mai înalt punct de pe dreapta de sarcină ce intersectează curbele de
sarcină ale tranzistorului pe porţiunea orizontală, este pentru curba de 50 µA (curentul de bază). Acest punct ar
trebui considerat nivelul maxim al semnalului de intrare pentru funcţionarea amplificatorului de clasă A.

Alegerea unui nou punct static de funcţionare

82
 De asemenea, tot pentru funcţionarea corectă a amplificatorului de clasă A, tensiunea de polarizare ar trebui
să fie astfel încât punctul static de funcţionare să se regăsească la mijlocul drumului între punctul maxim de
funcţionare şi punctul de blocare:
Astfel, noul punct static de funcţionare, ales pe cale grafică, ne spune că, pentru funcţionarea corectă a
amplificatorului de clasă A, pentru sarcina în cauză, curentul bazei trebuie să aibă o valoare de aproximativ 25 µA.
Cunoscând această valoare, putem determina mai apoi şi tensiune de polarizare directă în curent continuu.

06. Conexiunea emitor comun

• Denumirea de emitor-comun vine de la faptul că tensiunile de intrare şi de ieşire ale tranzistorului au ca şi

punct comun contactul emitorului, ne-luând în considerare alte surse de putere
• Tranzistorii sunt în principiu dispozitive de curent continuu: nu pot conduce curenţi în direcţie inversă la
polarizarea inversă. Pentru a funcţiona cu semnale de curent alternativ, semnalul de intrare (alternativ)
trebuie să conţină şi o componentă de curent continuu pentru menţinerea tranzistorului în zona activă de
funcţionare pe toată durata perioadei semnalului de intrare
• Tensiunea de ieşire, între emitor şi colector, a unui amplificator în conexiune emitor comun, este defazată
cu 180o faţă de tensiunea de intrare. Amplificatorul emitor comun mai este cunoscut din această cauză şi ca
amplificator inversor
• Amplificarea în curent a tranzistorului emitor-comun, cu sarcina conectată în serie cu colectorul, este egală
cu β
• Amplificarea în tensiune a tranzistorului emitor-comun este dată de relaţia A V = β (R ieşire / R intrare ), unde
R ieşire reprezintă rezistorul conectat în serie cu colectorul, iar R intrare reprezintă rezistorul conectat în serie cu
baza tranzistorului

83
Definiţie

Să reluăm exemplu studiat în secţiunile precedente, unde

tranzistorul a fost folosit pe post de întrerupător.

Această configuraţie poartă numele de conexiune emitor

comun datorită faptului că, ignorând bateria de
alimentare, atât pentru sursa de semnal (celula solară) cât
şi pentru sarcină, contactul emitorului reprezintă un punct
comun celor două.

În exemplele precedente, am considerat că tranzistorul funcţionează saturat (la capacitate maximă).

Cunoscând faptul că, curentul prin colector poate varia în funcţie de curentul bazei, putem controla luminozitatea
lămpii din acest circuit în funcţie de expunerea celulei solare la lumină. Când intensitatea luminoasă ce cade pe
celula solară este minimă, lampa va lumina foarte slab. Pe măsură ce intensitatea luminoasă ce cade pe celula solară
creşte, va creşte şi intensitatea luminoasă a lămpii.

Exemplu - măsurarea intensităţii luminoase

Să presupunem acum că am dori să măsurăm intensitatea luminoasă cu ajutorul celulei solare. Vrem să
măsurăm de fapt intensitatea razei incidente pe celula solară folosind curentul său de ieşire conectat la un
instrument de măsură (ampermetru).

Conectarea directă la borne a unui ampermetru

Una dintre soluţii ar consta în conectarea ampermetrului direct la celula solară.

Cu toate că această metodă funcţionează pentru măsurători moderate ale
intensităţilor, ea nu poate fi folosită atunci când intensitatea luminoasă scade
sub o anumită valoare, datorită faptului că celula solară trebuie să alimenteze
şi ampermetrul iar precizia sistemului scade foarte mult în acest caz. Să
presupunem în continuare că în exemplul de mai sus, suntem interesaţi de măsurători extrem de scăzute ale
intensităţilor luminoase. În acest caz, trebuie să căutăm o altă soluţie.

Utilizarea unui tranzistor

84
 Soluţia cea mai la îndemână este utilizarea unui tranzistor
pentru amplificarea curentului generat de celula solară.
Acest lucru înseamnă că va exista o cantitate mult mai
mare de curent disponibilă pentru deviaţia acului indicator
al aparatului de măsură, pentru o valoare mult mai mică a
curentului generat de celula solară.
De această dată, curentul prin circuit (şi prin aparatul de măsură) va fi de β ori mai mare decât curentul prin
celula solară. Pentru un tranzistor cu β = 100, acest lucru reprezintă o creştere substanţială a preciziei măsurătorii.
Atenţie însă, puterea adiţională necesară funcţionării aparatului de măsură este „colectată” de la bateria din dreapta,
nu de către celula solară. Tot ceea ce realizează celula solară este controlul curentului bateriei pentru furnizarea
unei puteri mai mari necesară funcţionării aparatului de măsură, puterea ce nu ar fi putut fi generată de către celula
solară însăşi.
Deoarece tranzistorul este un dispozitiv de regulare a curentului, iar indicaţia aparatului de măsură depinde
doar de curentul ce trece prin bobina acestuia, indicaţia aparatului de măsură va depinde doar de celula solară şi nu
de valoarea tensiunii generată de baterie. Acest lucru înseamnă că acurateţea măsurătorii realizată de acest circuit
va fi independentă de condiţiile bateriei, un lucru extrem de important! Tot ceea ce trebuie bateria să facă, este să
genereze o anumită tensiune minimă şi un curent suficient pentru funcţionarea ampermetrului.

Înlocuirea ampermetrului cu un rezistor

Configuraţia emitor comun mai poate fi folosită şi

pentru producerea unei tensiuni dependente de
semnalul de intrare, în loc de curent. Să înlocuim
aşadar aparatul de măsură cu un rezistor şi să măsurăm
tensiunea dintre colector şi emitor.

Când intensitatea luminoasă pe celula solară este zero, tranzistorul va fi blocat şi se va comporta precum un
întrerupător deschis între colector şi emitor. Acest lucru va duce la apariţia unei căderi de tensiune maxime între
colector şi emitor, V ieşire , tensiune egală cu tensiunea de la bornele bateriei.
Când intensitatea luminoasă pe celula solară este maximă, celula solară va duce tranzistorul în zona de
saturaţie; acesta se va comporta precum un întrerupător închis între colector şi emitor. Rezultatul va fi o cădere de
tensiune minimă între colector şi emitor. Totuşi, această tensiune de saturaţie dintre colector şi emitor este destul de
mică, câteva zecimi de volţi, în funcţie de tranzistorul folosit.

Amplificator inversor

85
 Pentru intensităţi luminoase ce se regăsesc între aceste valori (minim/maxim), tranzistorul va funcţiona în
zona activă, iar tensiunea de ieşire va fi undeva între zero volţi şi tensiunea bateriei. De menţionat că tensiunea de
ieşire a tranzistorului în configuraţie emitor comun este invers proporţională cu intensitatea semnalului de intrare.
Cu alte cuvinte, tensiunea de ieşire scade cu creşterea semnalului de intrare. Din acest motiv, amplificatorul (cu
tranzistor) în configuraţie emitor comun poartă numele de amplificator inversor.

Exemplu

Să considerăm circuitul alăturat.

Variaţia curent-tensiune

Graficul variaţiei tensiune-curent este cel din figura alăturată

(căderea de tensiune dintre colector şi emitor şi curentul
bazei).
La începutul simulării, curentul generat de sursă (celula
solară) este zero, tranzistorul este blocat iar căderea de
tensiune între colector şi emitor este maximă, şi anume 15 V,
tensiunea bateriei. Pe măsură ce curentul generat de celula
solară începe să crească, tensiunea de ieşire începe să scadă
proporţional, până când tranzistorul intră în starea de saturaţie
la curentul de bază de 30 µA. Putem observa foarte clar de pe
grafic că variaţia tensiunii este perfect liniară, până în
momentul saturării, unde nu atinge de fapt niciodată valoarea
zero. Un tranzistor saturat nu poate atinge niciodată o cădere de tensiune de exact 0 volţi între colector şi emitor
datorită efectelor joncţiunii sale interne.

Amplificarea semnalelor alternative

Circuitul original

86
 Adesea avem nevoie însă de un amplificator în
curent alternativ. O aplicaţia practică este
utilizarea acestui tip de amplificare în
sistemele audio. Să reluăm circuitul cu
microfon, dar să încercăm de data aceasta să-l
modificăm astfel încât să alimenteze un
difuzor în loc de lampă.
În circuitul original, am folosit o punte redresoare pentru transformarea semnalului de curent alternativ al
microfonului în tensiune de curent continuu pentru polarizarea bazei tranzistorului. În acel caz ne-a interesat doar să
pornim lampa cu un semnal venit din partea microfonului, iar această configuraţie şi-a îndeplinit scopul. De data
aceasta însă, vrem să reproducem un semnal de curent alternativ pe difuzor. Acest lucru înseamnă ca nu mai putem
redresa semnalul de ieşire al microfonul, deoarece avem nevoie de semnalul de curent alternativ nedistorsionat la
intrarea tranzistorului.

Îndepărtarea punţii redresoare

Să îndepărtăm aşadar puntea

redresoare din circuit şi să
înlocuim lampa cu un difuzor.

Circuitul final

Fiindcă microfonul poate produce tensiuni

mai mari decât tensiunea de polarizare
directă a joncţiunii bază-emitor, vom
conecta şi un rezistor în serie cu
microfonul. Circuitul practic pe care îl
vom analiza este cel din figura alăturată.

Formele de undă ale curentului şi ale tensiunii

87
 Graficul variaţiei tensiune-curent, tensiunea de alimentare, V1
(1,5 V, f = 2.000 Hz) cu roşu, curentul prin difuzor (mai mare
de 10 ori pe grafic decât curentul real, pentru observarea mai
clară a acestuia), cu albastru, este prezentat alăturat.
Curentul prin difuzor este acelaşi cu cel prin baterie. Putem
vedea că semnalul de tensiune de intrare este un semnal
sinusoidal cu semi-perioda pozitivă şi negativă, iar semnalul
de curent de ieşire pulsează doar într-o singură direcţie (semi-
perioada negativă). Sunetul reprodus de difuzor în acest caz
va fi extrem de distorsionat.

Explicaţia comportamentului

Ce s-a întâmplat cu circuitul în acest caz? De ce nu reproduce în totalitate

semnalul de tensiune în curent alternativ de la intrare? Să revenim la
modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului pentru a încerca elucidarea
problemei.

Curentul prin colector este regulat, sau controlat, printr-un mecanism de curent constant ce depinde de
curentul prin dioda bază-emitor. Observaţi că ambele direcţii ale curentului sunt uni-direcţionale! În ciuda faptului
că se încearcă o amplificare de semnal în curent alternativ, acesta este de fapt un dispozitiv de curent continuu, fiind
capabil să conducă curenţi doar într-o singură direcţie. Chiar dacă aplicăm o tensiune alternativă între bază şi
emitor, electronii nu se pot deplasa prin circuit în semi-perioada negativă a semnalului ce polarizează invers
joncţiunea bază-emitor (dioda). Prin urmare, tranzistorul va fi blocat în acea porţiune a perioadei, şi va intra în
conducţie doar când polaritatea tensiunii de intrare este corectă, astfel încât să polarizeze direct dioda bază-emitor,
şi doar dacă acea tensiune este suficient de mare pentru a depăşi tensiune de polarizare directă a diodei. Reţineţi,
tranzistorii sunt dispozitive controlate în curent: aceştia controlează curentul prin colector în funcţie de existenţa
curentului între bază şi emitor (curentul de bază), şi nu în funcţie de tensiunea bază-emitor.

Conectarea unei surse de curent continuu la intrare

88
 Singura modalitate prin care tranzistorul
poate reproduce întreaga formă de undă pe
difuzor, este menţinerea acestuia în zona
activă pe întreaga perioadă a undei, adică,
trebuie să menţinem un curent prin bază în
toată această perioadă. Prin urmare,
joncţiunea bază-emitor trebuie polarizată
direct tot timpul. Din fericire, acest lucru se
poate realiza prin conectarea unei surse de curent continuu în serie cu semnalul de intrare.

Formele de undă ale curentului şi ale tensiunii

Graficul formelor de undă arată de data această precum în

figura alăturată.
Cu sursa de tensiune de polarizare (Vpolarizare) conectată în serie
cu sursa de semnal, tranzistorul rămâne în zona activă de
funcţionare pe toată perioada undei, reproducând cu exactitate
forma de undă de la intrare pe difuzor. Observaţi că tensiunea
de la intrare variază între valorile de 0,8 V şi 3,8 V, o
amplitudine vârf-la-vârf de exact 3 volţi (2 * amplitudinea de
vârf a sursei = 2 * 1,5 = 3 V). Curentul de ieşire, pe difuzor,
variază între zero şi aproximativ 300 mA, fiind defazat cu
180o cu semnalul de intrare (al microfonului).

Formele de undă în întreg circuitul

Dacă am conecta simultan mai multe

osciloscoape în circuitul de mai sus,
formele de undă ale tensiunilor ar
arăta astfel.

89
Amplificarea în tensiune a tranzistorului în conexiune emitor comun

Amplificarea în curent al circuitului de mai sus este dată de factorul beta β)

( al tranzistorului, în acest caz
particular, 100, sau 40 dB. Determinarea amplificării în tensiune este însă puţin mai complicată de determinat.
Să urmărim graficul tensiunii pe difuzor (albastru) şi al
tensiunii de intrare pe tranzistor (roşu, bază-emitor):
Dacă am lua aceeaşi scală, de la 0 la 4 V, putem vedea că
forma de undă a tensiunii de ieşire are o amplitudine vârf-la-
vârf mai mică decât tensiunea de intrare. Dim moment ce
amplificarea în tensiune a unui amplificator este definită ca şi
raportul dintre amplitudinile semnalelor de curent alternativ,
putem ignora componenta de curent continuu ce separă cele
două forme de undă. Chiar şi aşa, tensiunea de intrare este mai
mare decât cea de ieşire, ceea ce înseamnă ca amplificarea în
tensiune este sub-unitară.

Această amplificare mică în tensiune nu este caracteristică tuturor amplificatoarelor emitor-comun, ci este
consecinţa diferenţei mari dintre rezistenţele de intrare şi ieşire. Rezistenţa de intrare (R1) în acest caz este de 1.000
Ω, iar rezistenţa sarcinii (difuzor) este de doarΩ.8 Deoarece amplificareaîn curent a amplificatorului este
determinată doar de factorul beta (β) al tranzistorului, şi deoarece acest factor este fix, amplifi carea în curent nu se
va modifica odată cu variaţia niciuneia dintre cele două rezistenţe. Totuşi, amplificarea în tensiune depinde> de
aceste rezistenţe.

Mărirea rezistenţei sarcinii

Dacă mărim rezistenţa sarcinii, căderea de tensiune pe aceasta

va fi mai mare pentru aceleaşi valori ale curenţilor, rezultând
o formă de undă de ieşire mai mare. Să urmărim şi graficul
formelor de undă pentru sarcina de 30 Ω.
De data aceasta, amplitudinea formei de undă a tensiunii de
ieşire (albastru) este mult mai mare decât tensiunea de intrare.
Dacă ne uităm mai atent, putem vedea că amplitudinea vârf la
vârf este de 9 V, de 3 ori mai mare decât amplitudinea
tensiunii de intrare. Mai exact, tensiunea de intrare este de 1,5
V, iar cea de ieşire de 4,418 V.

90
 Calculul amplificării în tensiune

Să calculăm aşadar raportul (factorul) de amplificare în tensiune (AV).

Formula generală de calcul a amplificării în tensiune

Deoarece amplificarea în curent a amplificatorului emitor comun este fixată de factorulβ, iar tensiunile de
intrare şi ieşire vor fi egale cu produsul dintre curenţii de intrare şi ieşire şi rezistenţele rezistorilor respectivi, putem
scrie următoarea ecuaţie pentru aproximarea amplificării în tensiune:
Diferenţa dintre amplificarea reală (2,94) şi cea ideală (3), se datorează imperfecţiunilor tranzistorilor în
general.

Amplificator emitor comun cu tranzistor PNP

Până acum am folosit doar

tranzistori de tipul NPN, dar
putem la fel de bine utiliza
tranzistori NPN în orice tip de
configuraţie, atâta timp cât
polaritatea şi direcţiile curenţilor sunt cele corecte. Factorii de amplificare în curent şi tensiune sunt aceeaşi şi
pentru amplificatorul cu tranzistor PNP, doar polarităţile bateriilor sunt diferite.

07. Conexiunea colector comun

• Denumirea de colector comun vine de la faptul că tensiunea de intrare şi cea de ieşire au ca şi punct comun
terminalul colectorului tranzistorului, ne-luând în considerare sursele de putere din circuit
• Amplificator colector comun mai este cunoscut şi sub numele de repetor pe emitor
• Tensiunea de ieşire a unui amplificator în configuraţie colector comun este în fază cu tensiunea de intrare,
ceea ce înseamnă că acest tip de amplificator este ne-inversor

91
 • Factorul de amplificare în curent (AI) al amplificatorului colector comun este egal cu β plus 1, iar factorul
de amplificare în tensiune (AV este foarte aproape de 1
• Conectarea în serie a mai multor tranzistori în configuraţie colector comun, poartă numele de configuraţie
Darlington. Factorul de amplificare în curent rezultat este produsul dintre factorii de amplificare al fiecărui
tranzistor din configuraţie

Definiţie

Configuraţia amplificatorului colector comun arată astfel.

Denumirea de colector comun vine de la faptul că, ignorând sursa de

alimentare (bateria), sursa de semnal şi sarcina au ca punct comun
contactul colectorului.
Se poate observa că prin rezistorul de sarcină trece atât curentul
colectorului cât şi curentul bazei, fiind conectat în serie cu emitorul.
Amplificarea în curent a amplificatorului colector comun este cea mai
mare dintre toate configuraţiile, deoarece într-un tranzistor, cel mai
mare curent se regăseşte pe emitor, fiind suma dintre curentul bazei şi al colectorului.

Exemplu

Configuraţia circuitului

Să analizăm însă circuitul alăturat pentru a descoperi

particularităţile acestei configuraţii.

92
 Variaţia curent-tensiune

Graficul variaţiei căderii de tensiune de ieşire - cădere de

tensiune de intrare, este cel alăturat.
Faţa de conexiunea emitor comun, amplificatorul colector
comun produce la ieşire o cădere de tensiune de aceeaşi
polaritate cu tensiunea de intrare. Pe măsură ce tensiunea de
intrare creşte, creşte şi cea de ieşire. Mai mult, tensiunea de
ieşire, este aproape identică cu tensiunea de intrare, minus
căderea de 0,7 V a joncţiunii P-N.

Indiferent de factorul beta al tranzistorului, sau de valoarea sarcinii, amplificatorul colector comun are un factor de
amplificare în tensiune (AV) extrem de apropiat de valoarea 1. Din această cauză, conexiunea colector comun mai
este denumită şi repetor pe emitor.

Explicaţie

Este relativ uşor de înţeles motivul pentru care căderea de tensiune pe sarcina amplificatorului în colector comun
este aproximativ egală cu tensiunea de intrare.

Dacă ne referim la modelul diodă-sursă-de-curent al

tranzistorului, putem vedea că, curentul bazei trebuie să treacă
prin joncţiunea P-N bază-emitor, joncţiune echivalentă unei
diode redresoare. Dacă această joncţiune este polarizată
direct, va exista o cădere de tensiune de aproximativ 0,7 V
(siliciu) între terminalele acesteia. Această cădere de tensiune
de 0,7 V nu depinde de amplitudinea curentului de bază,
astfel că putem considera această cădere de tensiune ca fiind
constantă.
Cunoscând polarităţile tensiunilor joncţiunii P-N bază-emitor şi a rezistorului de sarcină, putem vedea că
tensiunea de intrare trebuie să fie egală cu suma celor două, în conformitatea cu legea lui Kirchhoff pentru tensiune.
Cu alte cuvinte, tensiunea sarcinii va fi tot timpul cu aproximativ 0,7 V mai mică decât tensiunea de intrare, atunci
când tranzistorul se află în stare de conducţie.

93
Tensiunea de polarizare în curent continuu

Pentru amplificarea semnalelor de curent alternativ cu ajutorul

configuraţiei colector comun, este nevoie de utilizarea unei
surse de tensiune în curent continuu (tensiune de polarizare), la
fel cum a fost cazul configuraţiei emitor comun. Rezultatul
este însă de această dată un amplificator ne-inversor.

Tensiunea de intrare şi de ieşire

Formele de undă ale tensiunii de ieşire (albastru) şi de intrare

(roşu) sunt prezentate în graficul alăturat.

Formele de undă în întreg circuitul

Dacă ar fi să conectăm mai multe osciloscoape în circuit, vom vedea că formele de undă ale tensiunilor arată astfel:

94
Factorul de amplificare în curent

Din moment ce această configuraţie nu oferă nicio amplificare în tensiune, singura amplificare realizată
este în curent. Configuraţia anterioară, emitor comun, oferea un factorul de amplificare în curent egal cu factorulβ
al tranzistorului, datorită faptului că, curentul de intrare trecea prin bază, iar curentul de ieşire (sarcină) trecea prin
colector, iar β este prin definiţie raportul dintre curentul de colector şi curentul de bază. În configuraţia colector
comun însă, sarcina este conectată în serie cu emitorul, prin urmare, curentul de ieşire este egal cu acest curent al
emitorului. Dar curentul prin emitor este curentul colectorului plus curentul bazei. Acest lucru înseamnă o
amplificare în curent (AI) egală cu β plus 1.

Amplificator colector comun cu tranzistor PNP

Şi în acest caz, se pot utiliza tranzistori

de tip PNP pentru realizarea
amplificatorului colector comun. Toate
calculele sunt identice. Singura diferenţă
este inversarea polarităţii tensiunilor şi a
direcţiei curenţilor.

Aplicaţie - stabilizarea tensiunii

Diode Zener

O aplicaţie populară a tranzistorului colector comun constă în stabilizarea surselor de putere în curent
continuu. Una dintre soluţii utilizează diode Zener pentru tăierea tensiunilor mai mari decât tensiunea Zener.

95
 Totuşi, curentul ce poate fi transmis sursei este destul de limitat în această situaţie. În principiu, acest
circuit regulează tensiunea la bornele sarcinii prin menţinerea curentului prin rezistorul serie la valori suficient de
mari pentru ca întreaga putere în exces a sursei de tensiune să cadă pe rezistor; dioda Zener va utiliza un curent
necesar menţinerii unei căderi de tensiune constante la bornele sale. Pentru sarcini mari, ce necesită un curent mare
pentru acţionarea lor, un stabilizator de tensiune cu diodă Zener ar trebui să şunteze un curent mare prin diodă
pentru a putea stabiliza tensiunea pe sarcină.

Tranzistor în conexiune colector comun

O metodă de rezolvare a acestei probleme constă în

utilizarea unui tranzistor în conexiune colector comun pentru
amplificarea curentului prin sarcină, astfel ca dioda Zener să
nu fie nevoită să conducă decât curentul necesar bazei
tranzistorului.
Singura problemă este că tensiunea pe sarcină va fi cu
aproximativ 0,7 V mai mică decât căderea de tensiune pe
dioda Zener. Acest lucru poate fi însă corectat prin utilizarea unei diode Zener cu o tensiune Zener mai mare cu 0,7
V decât tensiunea necesară pentru aplicaţia în cauză.

Tranzistori în configuraţie Darlington

Modul de conectare

În unele aplicaţii, factorul de amplificare în curent al unui singur tranzistor în configuraţie

colector comun nu este suficient. În acest caz, se pot conecta (etaja) mai mulţi tranzistori într-o
configuraţie Darlington.

Factorul de amplificare în curent

Configuraţia Darlington constă în conectarea pe sarcina unui tranzistor colector comun a unui alt tranzistor,
multiplicând astfel factorii de amplificare în curent al celor doi:

96
 unde:
β1 - factorul beta al primului tranzistor
β2 - factorul beta al celui de al doilea tranzistor

Factorul de amplificare în tensiune

Amplificarea în tensiune va fi şi de această dată apropiată de 1, cu

toate că tensiunea de ieşire va fi mai mică cu 1,4 V decât tensiunea
de intrare:

Observaţii

Tranzistorii în configuraţie Darlington pot fi cumpăraţi ca şi dispozitive discrete, sau pot fi construiţi din
tranzistori individuali. Desigur, dacă se doreşte obţinerea unor curenţi şi mai mari, se pot conecta chiar şi trei sau
patru tranzistori în configuraţie Darlington.

08. Conexiunea bază comună

• Denumirea de bază comună vine de la faptul că tensiunile de intrare şi de ieşire ale amplificatorului au ca şi
punct comun baza tranzistorului, ne-luând în considerare sursele de putere
• Factorul de amplificare în curent al amplificatorului bază comună este tot timpul mai mic decât 1
• Factorul de amplificare în tensiune depinde de rezistenţele de intrare şi de ieşire, cât şi de rezistenţa internă
a joncţiunii emitor-bază a tranzistorului, rezistenţa ce variază cu variaţia tensiunii de polarizare în curent
continuu. Această amplificare este însă foarte mare
• Raportul dintre curentul colectorului şi curentul emitorului unui tranzistor, poartă numele de factor alfa (α).
Pentru orice tranzistor, factorul alfa este subunitar (mai mic decât 1)

Definiţie

97
 Această configuraţie este mai complexă decât celelalte două, emitor
comun şi colector comun, şi este mai puţin folosită datorită
caracteristicilor ciudate de funcţionare.

Denumirea de bază comună vine de la faptul că semnalul sursei

de alimentare şi sarcina au ca şi punct comun baza tranzistorului.

Probabil că cea mai ciudată caracteristică a acestui tip de configuraţie constă în faptul că sursa de semnal de
intrare trebuie să conducă întreg curentul de pe emitor al tranzistorului, după cum este indicat în prima figură prin
săgeţile îngroşate. După câte ştim, curentul emitorului este mai mare decât oricare alţi curenţi ai tranzistorului, fiind
suma curenţilor de bază şi de colector. În celelalte două configuraţii, sursa de semnal era conectată la baza
tranzistorului, curentul prin sursă fiind astfel cel mai mic posibil.

Factorul de amplificare în curent (factorul alfa)

Deoarece curentul de intrare este mai mare decât toţi ceilalţi curenţi din circuit, inclusiv curentul de ieşire,
amplificarea în curent a acestui tip de amplificator este în realitatea mai mică decât 1. Cu alte cuvinte, acest
amplificator atenuează curentul, nu-l amplifică. În configuraţiile emitor şi colector comun, parametrul folosit pentru
amplificarea în curent esteβ, dar în configuraţie bază comună, avem nevoie de un alt parametru de bază al
tranzistorului: raportul dintre curentul colectorului şi curentul emitorului, raport ce este tot timpul mai mic decât 1,
şi poartă numele de factorul alfa (α).

Exemplu

Circuitul

Circuitul practic pe care îl vom studia, este cel alăturat.

98
 Variaţia tensiunea ieşire - tensiune intrare

Graficul variaţiei tensiunii de ieşire cu tensiune de intrare este

cel alăturat.
Putem observa de pe grafic, că tensiune de ieşire creşte de la 0
(tranzistor blocat) la 15,75 V (tranzistor saturat) pe când
tensiunea de intrare creşte de la 0,6 V până la doar 1,2 V. Mai
precis, tensiunea de ieşire nu începe să crească decât după ce
tensiunea de intrare a depăşit valoarea de 0,7 V, iar nivelul de
saturaţie este atins pentru o tensiune de intrare de 1,12 V.
Acest lucru reprezintă o amplificare în tensiune destul de
mare, de 37,5. Putem observa de asemenea, că tensiunea de
ieşire (măsurată la bornele rezistorului de sarcină, Rsarcină)
creşte peste valoarea sursei de tensiune (15 V) la saturaţie,
datorită conectării în serie a celor două surse de putere.

Adăugarea unei surse de curent continuu

O nouă analiză a circuitului, de data aceasta cu o sursă de

semnal în curent alternativ legată în serie cu o sursă de
polarizare de curent continuu, dezvăluie încă odată factorul
mare de amplificare în tensiune.

Graficul tensiunilor de intrare şi de ieşire

99
 După cum se poate observa în figura alăturată, semnalul de
intrare (roşu, mărit de 10 ori pentru uşurinţa vizualizării) este
în fază cu cel de ieşire (albastru), ceea ce înseamnă că
amplificatorul bază comun este non-inversor.

Vizualizarea formelor de undă în întreg circuitul

Putem vizualiza formele de undă

ale amplificatorului conectând
mai multe osciloscoape,
simultan, în punctele de interes.

Tranzistor PNP

Acelaşi lucru este valabil şi

pentru un tranzistor PNP.

Factorului de amplificare în tensiune

Calcularea factorului de amplificare în tensiune pentru configuraţie bază comună este destul de dificilă şi
presupune aproximări ale comportamentului tranzistorului ce sunt greu de măsurat direct. Faţă de celelalte

100
configuraţii, unde amplificarea era determinată fie de raportul dintre doi rezistori (emitor comun), fie avea o valoare
fixă (colector comun), în cazul de faţă această valoare depinde în mare măsură de valoarea tensiunii de polarizare în
curent continuu a semnalului de intrare. Rezistenţa internă a tranzistorului între emitor şi bază joacă un rol major în
determinarea factorului de amplificare în tensiune, iar această rezistenţă variază odată cu variaţia curentului prin
emitor.

Observaţie

Prin urmare, un factor de amplificare în curent subunitar şi un factor de amplificare în tensiune

imprevizibil, fac ca această configuraţie să ofere puţine aplicaţii practice.

09. Amplificatoare clasa A, B, AB, C şi D

• Amplificatorul clasa A se află în zona activă de funcţionare pe întreaga perioadă a formei de undă de la
intrare, prin urmare, aceasta este reprodusă în totalitate la ieşire
• Amplificatorul clasa B reproduce la ieşire doar o jumătate din forma de undă de la intrare: fie jumătatea
pozitivă, fie pe cea negativă. Tranzistorul se află doar o jumătate din timp în zona activă de funcţionarea,
iar în rest este blocat
• Amplificatorul clasa AB este o configuraţie ce se află între amplificatorul de clasa A şi cel de clasă B în
ceea ce priveşte timpul petrecut de acesta în zona activă de funcţionare
• Clasa D presupune (re)-proiectarea amplificatorului, şi nu se bazează doar pe tensiunea de polarizare în
curent continuu, aşa cum este cazul claselor precedente. Forma semnalului de ieşire este dreptunghiulară,
iar factorul de umplere al acestuia depinde de amplitudinea instantanee a semnalului de intrare. Tranzistorii
unui astfel de amplificator nu se află niciodată în zona activă de funcţionare, ei sunt fie blocaţi fie saturaţi.
Eficienţa acestui tip de amplificator este mare datorită puterii disipate sub formă de căldură foarte scăzută

Definiţie

După modul de reproducere la ieşire a formei de undă de la intrare, amplificatoarele pot fi împărţite pe
clase. Aceste clase sunt desemnate cu literele A, B, AB, C şi D.

Amplificator clasa A

101
 În cazul amplificatoarelor de clasă A, întreg
semnalul de intrare este reprodus la ieşire.
Acest mod de operare al tranzistorului poate
fi atins doar atunci când acest funcţionează
tot timpul în zona activă, ne-atingând
niciodată punctul de saturaţie sau de blocare.
Pentru realizarea acestui lucru, este nevoie de o tensiune de polarizare de curent continuu suficient de mare pentru
funcţionarea tranzistorului între zona de blocare şi cea de saturaţie. În acest fel, semnalul de intrare în curent
alternativ va fi perfect „centrat” între limita superioară şi cea inferioară a nivelului de semnal al amplificatorului.

Amplificator clasa B

Amplificatorul de clasă B este ceea ce am

obţinut în cazul amplificatorului emitor
comun, cu semnal de intrare în curent
alternativ dar fără nicio tensiune de
polarizare în curent continuu conectată la
intrare. În acest caz, tranzistorul petrece doar
o jumătate de timp în zona activă de funcţionare, iar în cealaltă jumătate de timp este blocat, datorită faptului că
tensiunea de intrare este prea mică, sau chiar de polaritate inversă, pentru a putea polariza direct joncţiunea bază-
emitor.

Configuraţia contratimp

Folosit individual, amplificatorul de clasă B nu este foarte folositor.

De cele mai multe ori, distorsiunile foarte mari introduse în forme
de undă, prin eliminarea unei semi-alternanţe, nu sunt acceptabile.
Totuşi, această modalitate de polarizare a amplificatoarelor este
folositoare dacă se folosesc două amplificatoare de clasă B în
configuraţie contratimp (push-pull), fiecare amplificator
reproducând doar o jumătate a formei de undă.

102
 Avantaje

Un avantaj al amplificatorului de clasă B (contratimp) faţă de cel de clasă A, constă într-o capacitate mai
mare a puterii de ieşire. În clasa A, tranzistorul disipă o putere considerabilă sub formă de căldură datorită faptului
că acesta se află tot timpul în zona activă de funcţionare. În clasa B, fiecare tranzistor conduce doar jumătate din
timp, iar în cealaltă jumătate este blocat, nu conduce curent electric, şi prin urmare, puterea disipată sub formă de
căldură este zero. Astfel, fiecare tranzistor are timp de „odihnă” şi de răcire, atunci când celălalt tranzistor se află în
conducţie. Amplificatoarele de clasă A sunt mai simplu de construit, dar sunt limitate doar la aplicaţiile de putere
joasă datorită căldurii generate.

Amplificator clasa AB

Amplificatoarele de clasă AB sunt undeva între clasa A şi clasa B; tranzistorul conduce mai mult de 50%
din timp, dar mai puţin de 100%.

Amplificator clasa C

Dacă semnalul de intrare al amplificatorului

este uşor negativ (sursa de tensiune în curent
alternativ inversată), semnalul de ieşire va fi
tăiat şi mai mult faţă de semnalul de ieşire al
amplificatorului de clasa B. Tranzistorul va
petrece majoritatea timpului în stare blocată.

Introducerea unui circuit rezonant la ieşire

Deşi această configuraţie nu pare practică,

dacă se conectează un circuit rezonant
condensator-bobină la ieşire, semnalul
ocazional produs de amplificator la ieşire
este suficient pentru punerea în funcţionare
a oscilatorului.

Observaţii

103
 Datorită faptului că tranzistorul este în mare parte a timpului blocat, puterea la bornele sale poate fi mult
mai mare decât în cazul celorlalte două configuraţii văzute mai sus. Datorită dependenţei de circuitul rezonante de
la ieşire, acest amplificator poate fi folosit doar pentru semnale de o anumită frecvenţă fixă.

Factorul de umplere

Factorul de umplere reprezintă raportul dintre durata în care semnalul este maxim şi durata în care semnalul
este zero. Cu alte cuvinte, reprezintă durata de funcţionare al unui dispozitiv, în general. Factorul de umplere
variază odată cu amplitudinea instantanee a semnalului de intrare.

Amplificator clasa D

Acest tip de amplificator este total diferit faţă de amplificatoarele de clasă A, B, AB sau C. Acesta nu este
obţinut prin aplicarea unei anumite tensiuni de polarizare, precum este cazul celorlalte clase, ci necesită o
modificare a circuitului de amplificare. Nu vom intra pentru moment în detaliile construirii unui astfel de
amplificator, dar vom discuta în schimb principiul său de funcţionare.
Un amplificator clasa D reproduce profilul formei
de undă a tensiunii de la intrare prin generarea
unui semnal de ieşire dreptunghiular cu o rată de
pulsaţie mare.
Cu cât amplitudinea instantanee a semnalului de
intrare este mai mare, cu atât factorul de umplere
al formei de undă dreptunghiulare este mai mare.
Singurul motiv pentru folosirea amplificatorului
de clasă D, este evitarea funcţionării tranzistorului în zona activă de funcţionare; tranzistorul va fi tot timpul fie
blocat fie saturat. Puterea disipată de tranzistor va fi foarte mică în acest caz.

Dezavantaje

Dezavantajul metodei constă în prezenţa armonicilor la ieşire. Din fericire, din moment ce frecvenţa acestor
armonici este mult mai mare decât frecvenţa semnalului de intrare, acestea pot fi filtrate relativ uşor cu ajutorul
unui filtru trece-jos, rezultând un semnal de ieşire mult mai asemănător cu semnalul de intrare original.

Aplicaţii

104
 Amplificatoarele de clasă D sunt folosite de obicei în locurile unde este nevoie de puteri mari la frecvenţe
relativ joase, precum invertoarele industriale (dispozitive ce transformă curentul continuu în curent alternativ) şi
amplificatoarele audio de înaltă performanţă.

10. Metode de polarizare ale tranzistorului

• Tensiunea de polarizare în curent continuu, necesară pentru funcţionarea amplificatoarelor de clasă A şi C,

poate fi obţinută prin utilizarea unui divizor de tensiune şi un condensator de cuplaj. Această configuraţie
este folosită practic în locul bateriei conectate în serie cu sursa de semnal de curent alternativ de la intrare
• Cuplajul capacitiv se comportă precum un filtru trece-sus faţă de semnalul de intrare al amplificatorului

Scop

Până în acest moment, am folosit o sursă de tensiune de curent continuu (baterie) conectată în serie cu
semnalul de intrare în curent alternativ pentru polarizarea tranzistorului, indiferent de clasa de funcţionare din care
făcea parte. În realitate, conectarea unei baterii cu o tensiune precisă la intrarea amplificatorului nu este o soluţie
deloc practică. Chiar dacă am putea găsi o baterie care să producă exact cantitatea de tensiune necesară pentru o
anumită polarizare, acea tensiune nu poate fi menţinută pe toată durata de funcţionare a bateriei. Când aceasta
începe să se descarce, tensiunea sa de ieşire scade, iar amplificatorul se va îndrepta spre clasa de funcţionare B.

Exemplu

Circuitul iniţial

Să considerăm circuitul alăturat.

Includerea unei baterii cu o tensiune de polarizare
(Vpolarizare) într-un circuit de amplificare, nu este
practică în realitate.

Utilizarea unui divizor de tensiune

105
 O metodă mult mai practică pentru obţinerea
tensiunii de polarizare este folosirea unei reţele
divizoare de tensiune conectată la bateria de 15 V,
baterie care oricum este necesară pentru
funcţionarea amplificatorului. Circuitele divizoare
de tensiune sunt şi ele uşor de proiectat şi
construit, prin urmare, o astfel de configuraţie se
prezintă conform figurii alăturate.

Dacă alegem o pereche de rezistori R2 şi R3 a căror rezistenţe să producă o tensiune de 2,3 V pe rezistorul
R3 dintr-o tensiune totală disponibilă de 15 V (R2 = 8,644 Ω, R3 = 1,533 Ω, de exemplu), vom obţine o tensiune de
polarizare în curent continuu de 2,3 V între baza şi emitorul tranzistorului, atunci când nu există semnal de intrare.
Singura problemă este că, această configuraţie conectează sursa de semnal de curent alternativ direct în paralel cu
rezistorul R3 al divizorului de tensiune.
Acest lucru nu este acceptabil, deoarece sursa de curent alternativ va „învinge” tensiunea de curent
continuu de la bornele rezistorului R3. Componentele conectate în paralel trebuie să posede acelaşi tip de tensiune la
bornele lor; prin urmare, dacă o sursă de curent alternativ este conectată direct la bornele unui rezistor dintr-un
divizor de tensiune de curent continuu, sursa de curent alternativ va „învinge” tot timpul, neexistând nicio
componentă de curent continuu în forma de undă a semnalului.

Utilizarea unui condensator de cuplaj

O modalitate prin care această

configuraţie poate funcţiona, deşi este
posibil să nu fie evident de ce, este prin
conectarea unui condensator de cuplaj
între sursa de curent alternativ şi
divizorul de tensiune, astfel.

Condensatorul formează un filtru trece-sus între sursa de tensiune în curent alternativ şi divizorul de
tensiune în curent continuu; întregul semnal (aproximativ) de curent alternativ va trece înspre tranzistor, iar
tensiunea de curent continuu nu va putea ajunge la sursa de semnal. Acest lucru este mult mai clar dacă ne folosim
de teorema superpoziţiei, conform căreia, orice circuit liniar poate fi analizat considerând că doar o singură sursă de
alimentare funcţionează în acelaşi timp în circuit. Rezultatul/efectul final poate fi aflat prin însumarea algebrică a
efectelor tuturor surselor de putere luate individual. Dacă am separa condensatorul şi divizorul de tensiune R2--R3

106
de restul amplificatorului, am înţelege mai bine cum funcţionează această superpoziţie între curentul continuu şi cel
alternativ.

Sursa de curent alternativ

Dacă luăm în considerare doar sursa de semnal de

curent alternativ şi un condensator cu o impedanţă
arbitrară mică la frecvenţa semnalului, majoritatea
semnalului de curent alternativ se va regăsi pe
rezistorul R3. Datorită impedanţei foarte mici a
condensatorului de cuplaj la frecvenţa de semnal,
acesta se comportă precum un scurt-circuit (fir
simplu), prin urmare, poate fi omis din figura
alăturată.

Sursa de curent continuu

Dacă ar fi să conectăm doar sursa de tensiune de

curent continuu (bateria de 15 V), condensatorul
se va comporta precum un circuit deschis, prin
urmare nici acesta şi nici sursa de semnal de
curent alternativ nu vor avea niciun efect asupra
modului de funcţionare al divizorului de tensiune
R2--R3.

Aplicarea teoremei superpoziţiei

Folosind teorema superpoziţiei, şi combinând cele

două analize separate ale circuitului, obţinem o
tensiune (de superpoziţie) de aproximativ 1,5 V
curent alternativ şi 2,3 V curent continuu, tensiuni
ce vor fi aplicate la intrarea tranzistorului.
Observaţi în circuitul alăturat, că tranzistorul nu a
fost conectat.

107
 Folosind un condensator de 100 µF, putem obţine o impedanţă
de 0,8 Ω la frecvenţa de 2.000 Hz.
Putem observa că acest circuit distorsionează puternic forma
undei curentului de ieşire (albastru). Unda sinusoidală este
tăiată pe majoritatea semi-alternanţei negativă a semnalului de
tensiune de intrare (roşu). Acest lucru ne spune că tranzistorul
intră în starea de blocare, deşi nu ar trebui. De ce se întâmplă
acest lucru? Această nouă metodă de polarizare ar trebui să
genereze o tensiune de polarizare în curent continuu de 2,3 V.

Conectarea tranzistorului în circuit

Dacă în circuit avem doar condensatorul şi divizorul de tensiune format din R2--R3, acesta va furniza o
tensiune de polarizare de exact 2,3 V. Totuşi, după ce conectăm tranzistorul la acest circuit, lucrurile se schimbă.
Curentul existent prin baza tranzistorului se va aduna la curentul deja existent prin divizor şi va reduce tensiunea de
polarizare disponibilă pentru tranzistor. Folosind modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului, problema
polarizării devine mai clară.

Modificarea rezistenţelor de intrare

Ieşirea unui divizor de tensiune depinde nu doar de mărimea rezistorilor săi componenţi, ci şi de cantitatea
de curent „divizată” de aceasta spre o sarcină. Joncţiunea P-N a tranzistorului reprezintă o sarcină datorită căreia
tensiunea de curent continuu la bornele rezistorului R3 scade; curentul de polarizare se însumează cu cel de pe
rezistorul R3, modificând raportul rezistenţelor calculat înainte, când am luat în considerare doar cei doi rezistori,
R2 şi R3. Pentru obţinerea unei tensiuni de polarizare de 2,3 V, valorile rezistorilor R2 şi/sau R3 trebuiesc ajustate

108
pentru compensarea efectului curentului de bază. Pentru creşterea tensiunii de polarizare de pe R3, putem scădea
valoarea lui R2, creşte valoarea lui R3, sau ambele.

Graficul formelor de undă

Folosind noi valori pentru cei doi rezistori (R2 = 6 kΩ, R3 = 4

kΩ), graficul formelor de undă corespunde unui amplificator
de clasă A, exact ceea ce urmăream.

11. Cuplajul de intrare şi de ieşire

Cuplaj de intrare

Cuplaj capacitiv

Pentru a rezolva problemele de polarizare în curent continuu ale amplificatorului, fără utilizarea unei baterii
conectată în serie cu sursa de semnal de curent alternativ, am folosit un divizor de tensiune conectat la sursa de
tensiune de curent continuu deja existentă în circuit. Pentru a putea folosi această configuraţie cu semnale de curent
alternativ, am „cuplat” semnalul de intrare la divizor printr-un condensator (cuplaj capacitiv), condensator ce s-a
comportat precum un filtru trece-sus. Folosind acest filtru, impedanţa foarte scăzută a sursei de semnal de curent
alternativ nu a putut scurt-circuita căderea de tensiunea de curent continuu de pe rezistorul de jos al divizorului de
tensiune. O soluţie simplă la prima vedere, dar care prezintă şi dezavantaje.

109
 Cea mai evidentă problemă este că, amplificatorul
poate acum să amplifice doar semnale de curent
alternativ. O tensiune constantă de curent continuu,
aplicată la intrare, va fi blocată de către
condensatorul de cuplaj. Mai mult, din moment ce
reactanţa condensatorului este dependentă de
frecvenţă, semnalele de curent alternativ de
frecvenţe joase nu vor fi amplificate la fel de mult
precum semnalele de frecvenţe înalte. Semnalele ne-sinusoidale vor fi distorsionate, din moment ce condensatorul
va răspunde diferit la fiecare dintre armonicele sale constituente. Un exemplu extrem ar fi un semnal dreptunghiular
de frecvenţa joasă.

Cuplaj direct

În situaţiile în care problemele ridicate de

cuplajul capacitiv nu pot fi tolerate, se poate
folosi un cuplaj direct. Cuplajul direct
foloseşte rezistori în locul condensatoarelor.
Această configuraţie nu este dependentă de
frecvenţa, fiindcă nu avem niciun condensator
pentru filtrarea semnalului de intrare.
Dacă un cuplaj direct amplifică atât semnale de curent continuu cât şi semnale de curent alternativ, de ce să
folosim cuplaje capacitive în primul rând? Unul dintre motive ar fi evitarea tensiunii naturale de polarizare în curent
continuu prezentă în semnalul de amplificat. Unele semnale de curent alternativ conţin şi o componentă de curent
continuu direct de la sursă, ce nu poate fi controlată, iar această tensiune necontrolată înseamnă că polarizarea
tranzistorului este imposibilă.
Un alt motiv pentru utilizarea unui cuplaj capacitiv este lipsa atenuării semnalului de la intrare. În cazul
cuplajului direct printr-un rezistor, atenuarea semnalului de intrare, astfel că doar o parte din acesta mai ajunge la
baza tranzistorului, este un dezavantaj demn de luat în considerare. Unele aplicaţii necesită atenuarea semnalului de
intrare într-o oarecare măsură, pentru prevenirea intrării tranzistorului în zona de saturaţie sau de blocare, astfel că o
atenuare existentă pe cuplajul de intrare este oricum folositoare. În alte situaţii însă, nu este permisă atenuarea
semnalului de intrare sub nicio formă, pentru obţinerea unei amplificării în tensiunea cât mai bune; în acest caz, un
cuplaj direct nu este o soluţie foarte bună.

Cuplaj de ieşire

110
 În circuitul din exemplu, sarcina este reprezentată de un difuzor. Majoritatea difuzoarelor sunt
electromagnetice: acestea folosesc forţa generată de un electromagnet uşor, suspendat într-un câmp magnetic
permanent, pentru deplasarea unui con de plastic sau hârtie, deplasare ce produce vibraţii în aer, care mai apoi sunt
interpretate de sistemul auditiv ca fiind sunete.
Aplicând o tensiune de o singură polaritate, conul se deplasează spre exterior; dacă inversăm polaritatea
tensiunii, conul se deplasează spre interior. Pentru a putea utiliza întreaga libertate de mişcare a conului, difuzorul
trebuie să primească o tensiune de curent alternativ pură (să nu conţină curent continuu). O componentă de curent
continuu va tinde să deplaseze permanent conul de la poziţia sa naturală din centru, iar deplasarea sa înainte-înapoi
va fi limitată la aplicarea unei tensiuni de curent alternativ ca urmare a acestui fapt.
Dar în circuitul nostru de mai sus, tensiunea aplicată la bornele difuzorului este de o singură polaritate
(tensiune alternativă + componentă de curent continuu), deoarece difuzorul este conectat în serie cu tranzistorul, iar
tranzistorul nu poate conduce curent decât într-o singură direcţie. Acest lucru nu este acceptabil pentru niciun
amplificator audio.

Transformator de cuplaj

Prin urmare, trebuie să izolăm difuzorul

faţă de componenta de curent continuu a
curentului de colector, astfel încât acesta
să primească doar tensiune de curent
alternativ. O modalitate de realizare a
acestui lucru, este cuplarea circuitului de
colector al tranzistorului la difuzor prin
intermediul unui transformator.
Tensiunea indusă în secundarul transformatorului (legat la difuzor) se va datora strict variaţiilor curentului
de colector, datorita faptului că inductanţa mutuală a unui transformator funcţionează doar la variaţiile curentului
prin înfăşurare. Cu alte cuvinte, doar componenta de curent alternativ al curentul de colector va fi cuplată la
secundar pentru alimentarea difuzorului.
Această metodă funcţionează foarte bine, dar, transformatoarele sunt de obicei mari şi grele, mai ales în
aplicaţiile de putere mare. De asemenea, este dificil de proiectat nu transformator care să fie folosit într-o plajă
largă de frecvenţe, ceea ce este şi cazul amplificatoarelor audio. Mai rău decât atât, curentul continuu prin
înfăşurarea primară duce la magnetizarea miezului doar într-o singură polaritate, ceea ce înseamnă ca
transformatorul se va satura mult mai uşor într-una dintre polarităţile semnalului de curent alternativ decât în
cealaltă.

Cuplaj capacitiv

111
 O altă metodă de izolare a
componentei de curent continuu din
semnalul de ieşire, este utilizarea
unui condensator de cuplaj pe ieşire,
într-o manieră similară cuplajului
capacitiv de intrare.

Circuitul de mai sus seamănă foarte bine cu un amplificator în conexiune emitor comun, având colectorul
tranzistorului conectat la baterie printr-un rezistor. Condensatorul se comportă precum un filtru trece-sus;
majoritatea semnalului de curent alternativ se va regăsi pe difuzor, dar tensiunea de curent continuu va fi blocată de
către filtru. Din nou, valoarea acestui condensator de cuplaj este aleasă astfel încât impedanţa la frecvenţa
semnalului să fie cât mai mică.

Cuplarea amplificatoarelor între ele

Cuplaj capacitiv

Blocarea tensiunii de c.c. de la ieşirea unui

amplificator, fie prin utilizarea unui
transformator sau a unui condensator, este
folositoare nu doar în cazul conectării unui
amplificator la o sarcină, ci şi la cuplarea
unui amplificator la un alt amplificator.
Amplificatoarele cu mai multe etaje sunt
folosite adesea pentru obţinerea unor factori de amplificare mult mai mari decât este posibil utilizând un singur
tranzistor.
Deşi fiecare etaj se poate cupla direct cu următorul, prin intermediul unui rezistor în loc de condensator,
acest lucru face ca întreg amplificatorul să fie foarte sensibil la variaţiile tensiunii de polarizare în c.c., datorită
faptului că această tensiune va fi amplificată în fiecare etaj odată cu semnalul de c.a. Dar, dacă etajele sunt cuplate
capacitiv între ele, tensiunea de c.c. al unui etaj nu influenţează tensiunea de polarizare al următorului etaj, deoarece
trecerea acestuia este blocată.

Cuplaj prin intermediul transformatoarelor

112
 De asemenea, etajele pot fi cuplate prin
intermediul transformatoarelor, dar acest
lucru nu se realizează prea des în practică,
datorită problemelor menţionate mai sus. O
excepţie o reprezintă amplificatoarele de
radio-frecvenţă, unde se utilizează
transformatoare de cuplaj mici, cu miez de
aer (fiind astfel imune la efectele de saturaţie), ce fac parte dintr-un circuit rezonant pentru blocarea trecerii
armonicilor de frecvenţe nedorite dintr-un etaj la celălalt. Circuitele rezonante se folosesc doar atunci când
frecvenţa semnalului rămâne constantă, ceea ce este valabil în cazul circuitelor de radio frecvenţă.

Cuplaj direct

Trebuie menţionat că este posibilă cuplarea directă a amplificatoarelor. În cazurile în care circuitul trebuie
să amplifice şi semnale de c.c., aceasta este singura alternativă.

12. Amplificatoare cu reacţie

• Reacţia înseamnă cuplarea ieşiri unui amplificator la intrarea acestuia

• Reacţia pozitivă produce oscilaţii într-un circuit, astfel că acesta devine instabil
• Reacţia negativă tinde să stabilizeze amplificatorul, astfel încât variaţia semnalului de ieşire este mai mică
pentru o anumită variaţie a semnalului de intrare

Definiţii

Dacă un anumit procent din semnalul de ieşire al amplificatorului este conectat la intrarea acestuia, astfel
încât amplificatorul amplifică o parte din propriul său semnal de ieşire, rezultatul va fi un amplificator cu reacţie.
Prin reacţie pozitivă se înţelege creşterea amplitudinii semnalului de intrare Prin reacţie negativă se înţelege o
scădere a amplitudinii semnalului de intrare

Amplificator cu reacţie negativă

Un amplificator echipat cu reacţie negativa este mai stabil, distorsionează mai puţin semnalul de intrare şi,
în general, este capabil de amplificarea unor frecvenţe mai largi. Dezavantajul este un factor de amplificare mai
scăzut.

113
 Amplificator simplu, fără reacţie

Să examinăm un amplificator simplu, iniţial fără

reacţie.
Configuraţia amplificatorului de mai sus este emitor
comun, cu o reţea de polarizare formată din divizorul
de tensiune R1--R2. Condensatorul cuplează semnalul
de intrare în c.a., astfel încât sursa de semnal să nu
conţină o componentă de c.c. datorită divizorului de
tensiune R1--R2. Rolul rezistorului R3 este de a
controla amplificarea în tensiune, şi l-am putea
îndepărta pentru o amplificare în tensiune maximă.
La fel ca şi în cazul tuturor
amplificatoarelor emitor comun, şi acesta
inversează semnalul de intrare. Putem
vedea alăturat formele de undă ale
tensiunilor de intrare şi ieşire.

Reacţia negativă între colector şi bază

Datorită faptului că semnalul de

ieşire este inversat (defazat cu
180o (anti-fază)), orice conexiune
între ieşirea (colector) şi intrarea
(bază) tranzistorului va duce la
apariţia unei reacţii negative.

Rezistenţele R1, R2, R3, şi Rreacţie funcţionează împreună precum o reţea de semnale, astfel că tensiunea de la
baza tranzistorului (faţă de pământ) reprezintă o medie a tensiunii de intrare şi a tensiunii de reacţie negativă,
rezultând un semnal de o amplitudine redusă la intrarea amplificatorului. Astfel, amplificatorul de mai sus, va avea
un factor de amplificare mai redus, dar o liniaritate îmbunătăţită (reducerea distorsiunilor) şi o bandă de frecvenţe
mărită.

114
 Reacţia negativă între emitor şi împământarea circuitului

Aceasta nu este însă singura

modalitate de introducere a
reacţiei negative într-un
amplificator emitor comun. O
altă metodă, deşi mai greu de
înţeles la început, constă în
introducerea unui rezistor între
terminalul emitorului şi
împământarea circuitului.
În acest caz, căderea de tensiune pe rezistorul de reacţie va fi direct proporţională cu valoarea curentului
prin emitorul tranzistorului, opunându-se în acest fel influenţei semnalului de intrare asupra joncţiunii bază-emitor a
tranzistorului.
Să ne uităm mai atent la joncţiunea emitor-bază pentru a ne da seama
de efectele introducerii acestui rezistor în circuit:
Atunci când nu avem rezistorul de reacţie în circuit (Rreacţie),
tensiunea de intrare (Vintrare) ce trece de condensatorul de cuplaj şi de
reţeaua formată din rezistorii R1/R2/R3, se va regăsi în totalitate pe
joncţiunea bază-emitor a tranzistorului sub forma tensiunii de intrare
(VB-E). Cu alte cuvinte, fără Rreacţie, VB-E = Vintrare. Prin urmare, dacă
Vintrare creşte cu 100 mV, atunci şi VB-E creşte cu 100 mV: variaţia
uneia este egală cu variaţia celeilalte, din moment ce ambele tensiunii
sunt egale.

Să examinăm acum efectele introducerii rezistorului

Rreacţie între emitor şi împământare.
De data aceasta, Vreacţie + VB-E = Vintrare. Odată cu
introducerea rezistenţei de reacţie în bucla (Vintrare, VB-E
nu va mai fi egală cu Vintrare. Ştim faptul că rezistorul
Rreacţie va avea o cădere de tensiune la bornele sale
proporţională cu valoarea curentului prin emitor,
valoare ce este controlată de curentul de bază, curent ce
este la rândul lui controlat de căderea de tensiune pe
joncţiunea bază-emitor (VB-E) a tranzistorului.

115
 Astfel, dacă tensiunea de intrare creşte, acest lucru va duce la creşterea lui VB-E, ce duce la creşterea
curentului bazei, ce duce la creşterea curentului prin colector (sarcină), ce cauzează creşterea curentului prin emitor,
care la rândul lui va determina creşterea căderii de tensiune pe rezistorul de reacţie Rreacţie. Dar această creştere a
căderii de tensiune pe Rreacţie se scade din tensiune de intrare (Vintrare), lucru ce duce la reducerea căderii de tensiune
între bază şi emitor (VB-E); creşterea reală a lui VB-E va fi de fapt mai mică decât creşterea lui Vintrare. O creştere de
100 mV a tensiunii de intrare nu va mai duce la o creştere de 100 mV a tensiunii de polarizare bază-emitor, întrucât
cele două tensiuni nu sunt egale între ele.
Ca urmare, tensiunea de intrare exercită un control mai redus asupra tranzistorului faţă de cazurile
precedente, iar amplificarea în tensiune este redusă şi ea ca urmare a introducerii rezistorului de reacţie.

Deriva termică

În circuitele emitor comun practice, reacţia negativă nu este doar un lux, ci o necesitate pentru funcţionarea
stabilă a circuitului. Într-o lume perfectă, am putea construi şi utiliza un amplificator emitor comun fără reacţie
negativă, iar acest lucru ne-ar furniza o amplificare mare în tensiune. Din păcate însă, relaţia dintre tensiunea bază-
emitor şi curentul bază-emitor variază cu temperatura, acest lucru fiind descris de ecuaţia diodei. Pe măsură ce
tranzistorul se încălzeşte, căderea de tensiune pe joncţiunea bază-emitor necesară pentru aceeaşi valoare a
curentului va fi tot mai mică.
Acest lucru nu este de dorit, întrucât divizorul de tensiune R1--R2 este proiectat să furnizeze curentul corect
pentru funcţionarea tranzistorului la punctul static de funcţionare. Dacă relaţia curent/tensiune a tranzistorului
variază cu temperatura, valoarea tensiunii de polarizare în c.c, necesară pentru operarea tranzistorului în clasa
dorită, se va modifica. Un tranzistor încălzit va conduce un curent şi mai mare pentru aceeaşi valoare a tensiunii de
polarizare, ducând la o încălzire şi mai mare a acestuia şi la un curent şi mai mare de polarizare. Efectul este
cunoscut sub numele de derivă termică.

Conexiunea colector comun

Amplificatoarele colector comun nu sunt afectate

de deriva termică. De ce? Răspunsul este strâns
legat de reacţia negativă.

116
 Putem observa că sarcina amplificatorului colector comun este conectată în exact acelaşi loc în care am
introdus Rreacţie în circuitul precedent, şi anume, între emitor şi împământare. Acest lucru înseamnă că singura
cădere de tensiune pe joncţiunea bază-emitor este reprezentată de diferenţa dintre Vintrare şi Vieşire, rezultatul fiind o
amplificare în tensiune foarte mică (de obicei aproape de 1). Apariţia derivei termice este imposibilă pentru acest
tip de amplificator: în cazul în care curentul bazei ar creşte datorită încălzirii tranzistorului, curentul emitorului va
creşte şi el, rezultând o cădere de tensiune mai mare pe sarcină, cădere de tensiune ce se scade din tensiunea de
intrare (Vintrare); acest lucru duce la descreşterea căderii de tensiune între bază şi emitor.

Avantajele utilizării reacţiei negative

Prin adăugarea unui rezistor de reacţie între emitor şi împământare în cazul unui amplificator emitor
comun, amplificatorul se va comporta mai puţin precum un amplificator emitor comun „pur” şi puţin mai mult
precum un amplificator colector comun. Valoarea acestui rezistor de reacţie este în general mult mai mică decât
valoarea sarcinii, minimizând cantitatea de reacţie negativă şi menţinând amplificarea în tensiune destul de ridicată.
Un alt beneficiu al reacţiei negative constă în faptul că scade dependenţa amplificării în tensiune de
caracteristicile tranzistorului. Observaţi că în cazul amplificatorului colector comun, amplificarea în tensiune este
aproximativ egală cu 1, indiferent de factorul beta β)
( al amplificatorului. Acest lucruînseamnă, printre altele, că
putem schimba tranzistorul din configuraţia colector comun cu un alt tranzistor al cărui factor beta este diferit, fără
a vedea modificări semnificative faţa de amplificarea tensiunii. Într-un amplificator emitor comun, amplificarea în
tensiune depinde foarte mult de β.
Dacă ar fi să înlocuim un tranzistor dintr-o configuraţie emitor comun, cu un tranzistor al căruiβ este
diferit, amplificarea în tensiune ar suferi modificări substanţiale. Într-un amplificator emitor comun cu reacţie
negativă, amplificarea în tensiune va fi de asemenea dependentă de factorul beta într-o oarecare măsură, dar nu într-
o asemenea măsură precum fără reacţie; circuitul va fi în acest caz mult mai previzibil, în ciuda variaţiilor factorului
β al tranzistorilor folosiţi.

Condensatorul de decuplare

Faptul că trebuie să introducem o reacţie negativă într-un amplificator emitor comun pentru evitarea derivei
termice nu este o soluţie satisfăcătoare. Putem evita deriva termică fără a fi nevoiţi a suprima factorul de
amplificare în tensiune ridicat al acestui tip de amplificator?
Putem găsi o soluţie dacă analizăm îndeaproape această problemă: tensiunea amplificată care trebuie
minimizată pentru evitarea derivei termice, este cea de c.c., nu cea de c.a. Nu semnalul de intrare în c.a. este cel
care duce la apariţia derivei termice, ci tensiunea de polarizare în c.c., tensiune necesară pentru o anumită clasă de
funcţionare; este acea tensiune de c.c. folosită pentru a „păcăli” tranzistorul (un dispozitiv de c.c.) să amplifice şi

117
semnale de c.a. Putem suprima amplificarea în c.c. fără ca acest lucru să afecteze amplificare în c.a., dacă putem
găsi o cale prin care reacţia negativă să funcţioneze doar în c.c. Cu alte cuvinte, dacă semnalul reintrodus de la
ieşire la intrare este un semnal de c.c., nu de c.a.
Dacă vrem ca reacţia negativă să conţină doar semnale de c.c., dar nu şi semnale de c.a., avem nevoie de o
impedanţa mare pentru c.c. dar mică pentru c.a. Ce tip de circuit prezintă o impedanţa mare la c.c. dar o impedanţă
mică la c.a.? Desigur, un filtru trece-sus.
Prin conectarea unui condensator în
paralel cu rezistorul de reacţie,
putem crea exact situaţia de care
avem nevoie: o cale dinspre emitor
spre împământare ce este mai uşor
de parcurs pentru semnalele de c.a.
decât cele de c.c.

Noul condensator decuplează semnalele de c.a. dinspre emitor spre împământare, astfel încât să nu existe o
cădere de tensiune apreciabilă (impedanţă mică, cădere de tensiune mică) între emitor şi împământare, tensiunea
care ar putea duce la suprimarea amplificării în tensiune a circuitului.
Curentul continuu, pe de altă parte, nu poate trece prin condensatorul de decuplare (impedanţă mare în c.c.)
şi trebuie să treacă prin rezistorul de reacţie; acest lucru duce la apariţia unei căderi de tensiune între emitor şi
împământare ce afectează amplificarea în tensiune a circuitului şi stabilizează răspunsul amplificatorului în c.c.
prevenind astfel deriva termică. Deoarece vrem ca reactanţa (XC) acestui condensator să fie cât mai mică posibilă,
acesta ar trebui să fie cât mai mare. Deoarece polaritatea acestui condensator nu se va modifica niciodată, putem
folosi un condensator polarizat (electrolitic) în această situaţie.

Folosirea amplificatoarelor etajate

O altă abordare a problemei

reducerii amplificării în tensiune
datorită utilizării reacţiei negative,
este folosirea mai multor etaje de
amplificare în loc de unul singur. În
cazul în care amplificarea atenuată
în tensiune a unui singur tranzistor
nu este suficientă pentru aplicaţia

118
respectivă, putem folosi mai mulţi tranzistori pentru compensarea reducerii cauzate de reacţia negativă. Circuitul
alăturat constă din trei etaje de amplificare în conexiune emitor comun cu reacţie negativă.
Reacţia negativă de la etajul final înspre intrare se realizează prin intermediul unui singur rezistor, Rreacţie.
Din moment ce fiecare etaj este un amplificator emitor comun (inversor), numărul impar de etaje dinspre intrare
spre ieşire va inversa semnalul de ieşire, iar reacţia va fi negativă. Se pot folosi valori relativ mari de reacţie fără a
sacrifica amplificarea în tensiune, deoarece această amplificare este foarte mare de la bun început.

Avantaje

La o privire de ansamblu, poate părea că această filozofie nu este elegantă şi este chiar contra-productivă.
Nu este adăugarea de etaje unul după altul o metodă cam grosolană de evitare a pierderilor de amplificare în
tensiune, datorită utilizării reacţiei negative? Ce rost are să creăm o amplificare în tensiune foarte mare, folosind
trei etaje de amplificare, dacă vom atenua oricum această amplificare prin intermediul reacţiei negative? „Rostul”
acestei configuraţii este creşterea stabilităţii şi a predictabilităţii circuitului, luat ca întreg. Dacă cele trei etaje de
amplificare sunt proiectate pentru furnizarea unei amplificări în tensiune foarte mari (zeci de mii, sau chiar mai
mult), fără reacţie, vom descoperi că adăugarea reacţiei negative în circuit se traduce printr-o dependenţă mult mai
mică a amplificării în tensiune faţă de amplificările fiecărui etaj în parte; amplificarea în tensiune va fi aproximativ
egală cu raportul Rreacţie/Rintrare. Cu cât circuitul prezintă o amplificare în tensiune mai mare (fără reacţie), cu atât
amplificarea în tensiune va fi mai apropiată de Rreacţie/Rintrare odată ce este introdusă şi reacţia în circuit. Cu alte
cuvinte, amplificarea în tensiune a acestui circuit depinde doar de valorile celor doi rezistori, şi de nimic altceva.
Acest lucru este un avantaj imens pentru producţia de serie a circuitelor electronice: dacă se pot construi
amplificatoare cu o amplificare previzibilă folosind tranzistori cu factori beta diferiţi între ei, selecţia şi înlocuirea
componentelor este foarte uşoară. Înseamnă de asemenea că amplificarea variază foarte puţin cu temperatura. Acest
principiu de stabilizare a amplificării este dus la extrem în cazul amplificatoarelor operaţionale.

119
 05 - Dispozitive multijoncţiune

1 - Histereza
Dispozitivele multijoncţiune sunt o clasă de componente semiconductoare cu histereză, o proprietate prin
care un sistem nu se reîntoarce la starea sa iniţială după ce acţiunea perturbatoare este îndepărtată. Un exemplu
foarte simplu de histereză îl constituie un întrerupător mecanic: atunci când braţul este acţionat, acesta se va
poziţiona pe una din cele două poziţii extreme şi va rămâne în acestă poziţie chiar şi după ce forţa exterioară este
îndepărtată.
Tranzistoarele bipolare cu joncţiune, cele cu efect de câmp şi cele cu efect de câmp cu poartă izolată sunt
toate dispozitive fără histereză. Acest lucru înseamnă că ele nu se „agaţă” într-o anumită stare după ce aplicarea
tensiunii sau a curentului exterior încetează. Oricare ar fi semnalul de intrare al acestor dispozitive într-un anumit
moment, acestea vor prezenta un răspuns de ieşire previzibil, aşa cum este el definit de curbele lor caracteristice.
Dispozitivele multijoncţiune, pe de altă parte, sunt dispozitive semiconductoare ce tind să rămână pornite odată ce
au fost pornite şi invers, oprite odată ce au fost oprite. O acţiune momentană poate duce la trecerea dispozitivelor
dintr-o stare în alta, stare în care vor rămâne şi după ce acţiunea externă încetează. Prin urmare, aceste dispozitive
sunt folositoare doar ca şi întrerupătoare şi nu pot fi folosite pe post de amplificatoare.
Dispozitivele multijoncţiune sunt construite folosind aceeaşi tehnologie precum a tranzistoarelor bipolare,
şi pot fi de fapt analizate ca şi circuite compuse din perechi de tranzistoare. Cum poate atunci un dispozitiv cu
histereză să fie construit din dispozitive ce nu prezintă această proprietate? Răspunsul este de data de reacţia
pozitivă. Acestă reacţie tinde să satureze dispozitivul.

2 - Tuburi electronice cu descărcare în gaze

Înainte de a studia însă dispozitivele multijoncţiune, este indicat să luăm în considerare şi predecesorul
tehnologic al acestora, şi anume, tuburile electronice cu descărcare în gaze.

Fulgerele şi histereza

Putem observa histereza electrică pe viu în cazul fulgerelor. Acţiunea vântului puternic şi a ploii duce la
acumularea de sarcini electrice imense între nori şi între nori şi pământ. Dezechilibrul de sarcină electrică se
manifestă sub formă de diferenţă de potenţial, sau tensiune electrică, iar când rezistenţa electrică a aerului nu mai

120
poate face faţă acestor tensiuni înalte, vor apărea cantităţi mari şi de scurtă durată de curent electric între polii opuşi
ai sarcinilor electrice, fenomen ce poartă numele de fulger.
Acumularea tensiunilor înalte sub acţiunea vântului şi a ploii este un proces aproximativ continuu, rata
acumulărilor de sarcină crescând atunci când condiţiile atmosferice sunt prielnice. Cu toate acestea, fulgerele nu
sunt un fenomen continuu: acestea există sub forma curenţilor mari şi de scurtă durată. De ce se întâmplă acest
lucru? De ce nu vedem arcuri electrice de lungă durată dar de o intensitate mai redusă? Răspunsul se regăseşte în
rezistenţa neliniară a aerului.

Formarea plasmei

În condiţii normale, aerul posedă o rezistenţa electrică extrem de mare, atât de mare încât o considerăm de
obicei ca fiind infinită iar conductivitatea prin aer aproape neglijabilă. Prezenţa apei şi a prafului scade rezistenţa
acestuia, dar practic, acesta rămâne tot un dielectric. Atunci când se aplică o tensiune suficient de mare între două
puncte separate de aer, proprietăţile electrice ale acestuia suferă unele modificări: electronii sunt „smulşi” de pe
poziţiile lor normale şi de pe atomii lor respectivi, eliberarea lor constituind un curent. În această stare, aerul este
considerat ca fiind ionizat şi poartă numele de plasmă şi nu de gaz, a patra stare a materiei, pe lângă cea solidă,
lichidă şi gazoasă. Plasma este un conductor relativ bun de electricitate, rezistivitatea acesteia fiind mult mai mică
decât cea a aceleiaşi substanţe sub formă gazoasă.

Menţinerea plasmei şi revenirea la forma gazoasă

Pe măsură ce curentul trece prin plasmă, va exista o energie disipată prin plasmă sub formă de căldură, la
fel ca şi în cazul curentului printr-un rezistor solid. În cazul fulgerelor, temperaturile sunt extrem de mari. Aceste
temperaturi ridicate sunt la rândul lor suficiente pentru transformarea aerului din forma gazoasă în plasmă sau
pentru menţinerea plasmei în acea stare fără prezenţa tensiunilor înalte. Pe măsură ce diferenţa de potenţial dintre
nori sau dintre nor şi pământ scade datorită echilibrării sarcinilor electrice, căldura degajată de fulger menţine
drumul dintre cele două acumulări de sarcină în stare de plasmă, iar rezistenţa este prin urmare scăzută. Fulgerul
rămâne sub formă de plasmă până în momentul în care tensiunea scade suficient de mult încât să nu mai poată
susţine un curent necesar disipării unei călduri suficient de mari. În final, aerul se reîntoarce în starea sa gazoasă iar
curentul încetează; din acest moment, va reîncepe acumularea sarcinilor.

Histereza aerului

Putem observa că în acest caz, aerul prezintă histereză. Atunci când nu conduce electricitate, tinde să
rămână un dielectric până în momentul în care acumularea de sarcini (tensiunea) trece de un anumit prag critic.
După acest punct, aerul tinde să rămână un conductor (sub formă de plasmă) până când tensiune scade sub un
anumit prag critic minim. Acest histerezis, combinat cu acumularea de tensiune datorită efectelor electrostatice ale
vântului şi ploii, explică în mare comportamentul de scurtă durată şi intensitate mare a fulgerelor.

121
Circuite oscilatoare

Din punct de vedere electronic, avem de a face cu un oscilator dinte de fierăstrău. Oscilatoarele sunt
circuite electronice ce produc o tensiune alternativă dintr-o sursă de tensiune continuă. Un oscilator dinte de
fierăstrău funcţionează pe principiul încărcării unui condensator şi descărcării bruşte ale acestuia de fiecare dată
când tensiunea atinge un prag critic.

Printre cele mai simple astfel de oscilatoare se numără un oscilator compus din trei componente (fără a
include sursa de putere de c.c): un rezistor, un condensator şi o lampă cu neon.
Lămpile cu neon nu sunt altceva decât doi electrozi metalici într-
un tub de sticlă etanş, separaţi de neonul din interior. La
temperatura camerei, fără existenţa niciunei tensiuni aplicate pe cei
doi electrozi, lampa prezintă o rezistenţă infinită. Totuşi, dacă se
depăşeşte o anumită tensiune de prag (această tensiune depinzând
de presiunea gazului şi de geometria tubului), neonul se va ioniza
(transforma în plasmă) iar rezistenţa sa va scădea brusc. În
principiu, lampa cu neon prezintă aceleaşi caracteristici precum aerul în cazul fulgerelor.
Condensatorul din circuitul de mai sus se încarcă cu o rată exponenţială inversă, rată determinată de
mărimea rezistorului. Atunci când tensiunea atinge pragul critic de tensiune al lămpii, lampa se va „aprinde” brusc
şi va duce la descărcarea rapidă a condensatorului spre o tensiune mică. Odată descărcat, lampa se va „stinge” şi va
permite reîncărcarea condensatorului. Rezultatul este o serie de „fulgere” de scurtă durată pe lampă, rata acestora
fiind determinată de tensiunea bateriei, rezistenţa rezistorului, capacitatea condensatorului şi pragul critic de
tensiune al lămpii.

Tiratronul

Deşi lămpile cu descărcări în gaze,

de genul celei de mai sus, sunt
folosite de obicei ca şi surse de
iluminat, proprietăţile lor de
histereză pot fi folosite sub
variante mult mai sofisticate, şi
anume tuburile tiratron. Fiind de
fapt o triodă, tiratronul poate fi
pornit cu ajutorul unei tensiuni de control mici aplicate între grilă şi catod, şi poate fi oprit prin reducerea tensiunii
dintre anod şi catod.

122
 În principiu, tiratroanele erau versiuni controlate ale lămpilor cu neon, proiectate special pentru comutarea
curentului pe sarcină. Punctul din interiorul simbolului indică faptul că acest dispozitiv este umplut cu gaz, spre
deosebire de celelalte tuburi cu vid. În circuitul de sus tiratronul permite trecerea curentului prin sarcină într-o
singură direcţie (observaţi polaritatea rezistorului) atunci când este pornit de către o tensiune de comandă de c.c.
dintre grilă şi catod. Sursa de putere a sarcinii este în c.a., indicând modul în care dispozitivul este oprit: din
moment ce tensiunea de c.a. trece periodic printr-o condiţie de 0 V, curentul prin sarcina alimentată în c.a. va atinge
periodic o valoarea de 0 A. Această pauză scurtă dintre semi-perioade permite tubului să se răcească şi să se
reîntoarcă în starea „oprit”. Conducţia va reîncepe doar dacă va exista o tensiune suficient de mare aplicată de sursa
de putere în c.a. şi dacă sursa de c.c. o va permite.

Tensiunea de sarcină într-un astfel de circuit va arăta aproximativ precum în figura alăturată.

Pe măsură ce tensiunea de c.a. creşte de la zero volţi spre primul vârf, tensiunea pe sarcină rămâne de zero
volţi (curent de sarcină zero) până când este atinsă valoarea tensiunii de prag. În acel moment, tubul trece în starea
„pornit” şi începe să conducă, tensiunea de sarcină fiind aceeaşi cu tensiunea sursei de alimentare în c.a. pentru
restul perioadei. Chiar şi după ce forma de undă de c.a. scade sub valoarea tensiunii de prag, va mai exista tensiune
pe sarcină, şi prin urmare şi curent. Acest lucru se datorează histerezei: dispozitivul rămâne în starea de conducţie
(pornit) dincolo de punctul de pornire iniţial, continuând să conducă până în momentul în care tensiunea de
alimentare scade spre aproximativ zero volţi. Datorită faptului că tiratroanele sunt dispozitive uni-direcţionale
(precum diodele), căderea de tensiune pe sarcină în cazul semi-perioadei negative a semnalului de c.a. este zero. În
circuitele practice, se vor folosi mai multe dispozitive aranjate sub forma unei punţi redresoare pentru a permite
trecerea întregii forme de undă spre sarcină.
Tuburile tiratron au fost înlocuite complet de către componentele semiconductoare moderne, exceptând
câteva aplicaţii speciale. Dispozitivele multijoncţiune moderne realizează însă acelaşi lucru precum dispozitivul
prezentat mai sus: pornirea şi oprirea curenţilor prin intermediul histerezei.

123
 3 - Dioda Shockley
• Dioda Shockley este un dispozitiv semiconductor format din patru straturi PNPN. Aceste straturi se
comportă precum o pereche de tranzistori PNP şi NPN interconectaţi
• La fel ca toate dispozitivele multijoncţiune, diodele Shockley tind să rămână în starea de conducţie odată
pornite şi în starea blocată odată oprite
• Pentru trecerea unei diode Shockley în starea de conducţie, este necesară depăşirea tensiunii de străpungere
anod-catod
• Pentru blocarea unei diode Shockley, este necesară reducerea curentului prin aceasta sub un anumit prag
critic

Reprezentarea echivalentă şi simbol

Primul dispozitiv din seria dispozitivele multijoncţiune pe care îl vom studia este o diodă cu patru straturi,
cunoscută sub numele de diodă PNPN, sau dioda Shockley, după cel care a inventat-o, William Shockley. Acest
dispozitiv nu trebuie confundat cu dioda Schottky, dispozitivul metal-semiconductor cunoscut pentru viteza mare
de comutaţie.
O reprezentare brută a diodei Shockely, reprezentare întâlnită adesea în manuale, constă din patru
straturi de material semiconductor P-N-P-N, unul peste altul.

Din păcate, această reprezentare nu explică deloc modul de funcţionare al acestui dispozitiv. Să
considerăm aşadar o reprezentare alternativă a construcţiei dispozitivului în figura alăturată.

Sub această reprezentare, dispozitivul pare a fi un set

de tranzistori bipolari interconectaţi, unul de tip PNP
iar celălalt de tip NPN. Utilizând simbolurile standard
şi respectând concentraţiile dopărilor, dioda Shockley
arată conform figurii alăturate.

124
Modul de funcţionare

Să conectăm un astfel de dispozitiv la o sursă variabilă de tensiune pentru a

observa comportamentul acestuia.
Desigur, fără nicio tensiune aplicată, nu va exista niciun curent. O creştere
iniţială a tensiunii nu va duce la apariţia niciunui curent datorită faptului că
ambii tranzistori se vor afla în stare blocată. Pentru a înţelege motivul unui
astfel de comportament, trebuie să înţelegem ce anume este necesar pentru
trecerea unui tranzistor în faza de conducţie, şi anume, existenţa unui curent
prin joncţiunea bază-emitor. Dar, după cum putem observa din diagramă, curentul de bază prin tranzistorul de jos
este controlat de către tranzistorul de sus, iar curentul de bază al tranzistorului de sus este controlat de către
tranzistorul de jos. Cu alte cuvinte, niciunul dintre tranzistori nu poate intra în starea de conducţie până când
celălalt nu se află şi el în starea de conducţie.

Pornirea diodei Shockley

Prin urmare, cum poate o diodă Shockley să conducă curent, dacă tranzistorii săi constituenţi se află tot
timpul în stare blocată? Răspunsul este dat de comportamentul tranzistorilor reali, spre deosebire de tranzistorii
ideali. Un tranzistor bipolar real nu va conduce niciodată curent prin colector fără existenţa unui curent de bază,
indiferent de valoarea tensiunii aplicate între colector şi emitor. Tranzistorii reali pe de altă parte, posedă limite
finite ale valorilor tensiunii colector-emitor pe care aceştia le pot susţine înainte de a intra în starea de conducţie.
Cu alte cuvinte, peste o anumită valoare a tensiunii colector-emitor, tranzistorul va intra în starea de conducţie,
indiferent de curentul de bază. Dacă doi tranzistori sunt conectaţi în acest mod pentru formarea unei diode
Shockley, fiecare dintre ei va conduce dacă se va aplica o tensiune suficient de mare prin intermediul bateriei dintre
anod şi catod. Odată ce unul dintre tranzistori intră în starea de conducţie, acesta va duce la apariţia unui curent de
bază prin celălalt tranzistor, ducând la funcţionarea normală a acelui tranzistor, ceea ce duce la apariţia unui curent
de bază prin tranzistorul iniţial. Rezultatul final este că ambii tranzistori se vor satura, menţinându-se unul pe
celălalt în conducţie.

Oprirea diodei Shockley

Prin urmare, putem forţă intrarea în conducţie a unei diode Shockley prin aplicarea unei tensiuni suficient
de mari între anod şi catod. După cum am văzut, acest lucru va duce inevitabil la pornirea unuia dintre tranzistori,
ceea ce duce la rândul său şi la pornirea celuilalt tranzistor şi „agăţarea” ambilor tranzistori în starea de conducţie,
acolo unde vor şi rămâne. Dar cum putem opri cei doi tranzistori acum? Chiar dacă tensiunea aplicată este redusă
cu mult sub punctul necesar intrării în conducţie a diodei, aceasta va rămâne în starea de conducţie datorită faptului

125
că prin ambii tranzistori există acum un curent de bază suficient pentru menţinerea conducţiei controlate. Răspunsul
este reducerea tensiunii aplicate sub un nivel mult mai mic, astfel încât valoarea curentului să fie mai mică decât
valoarea necesară polarizării directe a tranzistorilor, punct în care unul dintre tranzistori va intra în starea de
blocare, ducând la oprirea curentului prin baza celuilalt tranzistor şi intrarea ambilor în starea de blocare iniţială.

Vizualizarea histerezei pe grafic

Dacă trecem această serie de evenimente pe un grafic curent-tensiune, histerezisul este evident. Iniţial,
observăm circuitul atunci când sursa de tensiune de c.c. (bateria) este de zero volţi.

Următorul pas este creşterea treptată a tensiunii de c.c. aplicate. Curentul prin circuit este zero sau foarte
apropiat de această valoare, datorită faptului că limita de intrare în conducţie a tranzistorului nu a fost încă atinsă
pentru niciunul din cele două dispozitive.

126
 Atunci când limita de străpungere a unuia dintre tranzistori este atinsă, acest lucru va duce la apariţia unui
curent prin colector chiar şi fără existenţa unui curent de bază prin acesta. În mod normal, un astfel de scenariu ar
distruge un tranzistor bipolar cu joncţiune, dar joncţiunile PNP ale unei diode Shockley sunt proiectate să suporte
acest tip de abuz, într-un mod similar diodelor Zener, ce suporta tensiuni de străpungere inverse fără a se distruge.
De dragul exemplificării, vom presupune că tranzistorul inferior este cel care va intra prima dată în conducţie,
ducând la apariţia unui curent de bază prin tranzistorul superior.

După ce tranzistorul de sus primeşte un curent de bază, şi acesta va intra în conducţie. Acest fapt duce la
intrarea în conducţie normală (existenţa curentului de bază) şi a tranzistorului de jos, ambii tranzistori rămânând în
starea de conducţie. Curentul prin circuit trece rapid la valoarea maximă.
Reacţia pozitivă este evidentă în această situaţie. Atunci când are loc străpungerea unuia dintre tranzistori,
acest lucru duce la existenţa unui curent prin întreaga structură. Acest curent poate fi considerat semnalul de ieşire
al dispozitivului. Odată ce s-a stabilit un curent de ieşire, acesta tinde să menţină ambii tranzistori în saturaţie,
asigurând continuitatea unui curent de ieşire substanţial. Cu alte cuvinte, curentul de ieşire este reintrodus la intrare
(curentul de bază al tranzistorului) pentru menţinerea ambilor tranzistori în starea de conducţie.

127
 Cu ambii tranzistori menţinuţi într-o stare de saturaţie prin prezenţa unui curent de bază substanţial, fiecare
va continua să conducă chiar şi atunci când tensiunea aplicată este redusă mult sub nivelul de străpungere iniţial.
Efectul reacţiei pozitive este de menţinere a ambilor tranzistori într-o stare de saturaţie în ciuda pierderii semnalului
de intrare iniţial (tensiunea necesară străpungerii unuia dintre tranzistori).

Dacă tensiunea sursei de alimentare în c.c. scade la o valoare mult prea mică, circuitul va atinge eventual
un punct în care curentul nu va fi suficient pentru menţinerea ambilor tranzistori în starea de conducţie. Pe măsură
ce curentul de colector al unuia dintre tranzistori scade tot mai mult, va duce la scăderea curentului de bază prin
celălalt tranzistor, fapt ce duce la reducerea curentului de bază prin primul tranzistor. Acest cerc vicios continuă
rapid până în momentul în care ambii tranzistori intră în starea de blocare.
Din nou putem observa efectele reacţiei pozitive: faptul că ciclul cauză-efect dintre cei doi tranzistori este
„vicios” (o descreştere a curentului prin unul dintre ei duce la descreşterea curentului prin celălalt, ceea ce duce la
rândul său la o nouă descreştere a curentului prin primul tranzistor) indică o relaţie pozitivă dintre ieşire (curent
controlat) şi intrare (curent de control prin baza tranzistorilor).

128
 Curba graficului rezultată este un exemplu clasic de histereză: pe măsură ce semnalul de intrare (tensiune)
creşte şi descreşte, ieşirea (curent) nu urmăreşte aceeaşi cale la creşterea şi descreşterea acesteia.
Pe scurt, dioda Shockley tinde să rămână în stare de conducţie odată ce a fost pornită şi în stare blocată o
dată ce a fost oprită. Nu există un mod de operare între aceste două extreme şi nu există o zonă activă de
funcţionare precum în cazul tranzistoarelor bipolare de exemplu: acesta este un dispozitiv pur oprit-pornit,
asemenea tuturor dispozitivelor semiconductoare multijoncţiune.

4 - Diacul
• Din punct de vedere funcţional, diacul reprezintă două diode Shockley conectate în paralel şi având direcţii
opuse

Reprezentarea echivalentă şi simbol

Şi diodele Shockley sunt dispozitive unidirecţionale, la fel ca toate diodele:

acestea conduc curentul doar într-o singură direcţie. Dacă dorim în schimb
funcţionarea bidirecţională (c.a.), putem folosi două diode Shockley,
conectate în paralel şi având direcţii opuse pentru a forma un nou tip de
dispozitiv multijoncţiune, şi anume, diacul.

Modul de funcţionare

129
 Diacul se comportă asemeni unei diode Shockley atunci când tensiunea la bornele sale este o tensiune de
curent continuu. Cu o tensiune de curent alternativ însă, comportamentul este puţin diferit. Datorită inversării
periodice a direcţiei curentului alternativ, diacul nu se va agăţă într-una din stările pornit/oprit mai mult de o semi-
perioadă. Dacă diacul va intra în starea de conducţie, acesta va continua să conducă curent atâta timp cât tensiunea
disponibilă este suficientă pentru susţinerea unui curent suficient de mare în acea direcţie. La inversarea polarităţii
tensiunii de c.a., diacul va intra în starea de blocare datorită unui curent insuficient pentru menţinerea acestuia în
starea de conducţie, necesitând o nouă străpungere înainte de a putea conduce din nou. Rezultatul este o formă de
undă asemănătoarea cu cea din figura alăturată.
DIAC-ul nu este aproape niciodată folosit singur ci combinat cu alte dispozitive multijoncţiune.

5 - Tiristorul
• Tiristorul este practic o diodă Shockley cu un terminal în plus, terminal denumit poartă şi folosit pentru
aprinderea dispozitivului folosind o tensiune mică
• Pentru aprinderea tiristorului, tensiunea trebuie aplicată între poartă şi catod, pozitivă pe poartă şi negativă
pe catod

Diodele Shockley sunt dispozitive interesante, dar aplicaţiile lor sunt limitate. Utilitatea lor poate fi extinsă
prin echiparea lor cu o altă modalitate de agăţare. Dispozitivele astfel rezultate sunt dispozitive de amplificare în
adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă singurele stări existente sunt pornit şi oprit. Aceste dispozitive poartă
numele de tiristoare.

Reprezentare echivalentă şi simbol

130
 Trecerea de la dioda Shockley la tiristor se realizează cu o singură modificare, şi anume, adăugarea unui al
treilea contact structurii PNPN existente.

Aprinderea tiristorului

Dacă poartă unui tiristor nu este conectată în circuit, dispozitivul se comportă exact ca o diodă Shockley.
Totuşi, datorită faptului că poarta este conectată direct la baza tranzistorului inferior, aceasta poate fi folosită ca şi
alternativă la pornirea dispozitivului. Prin aplicarea unei tensiuni reduse între poartă şi catod, tranzistorul inferior va
fi forţat să intre în starea de conducţie datorită curentului de bază rezultat, ceea ce va duce la intrarea în conducţie şi
a tranzistorului superior ce va furniza la rândul lui un curent de bază către tranzistorul inferior, curent suficient de
mare astfel încât tensiunea pe poartă să nu mai fie necesară pentru rămânerea dispozitivului în starea de conducţie.
Curentul necesar pentru pornirea dispozitivului va fi desigur mult mai mic decât curentul prin tiristor dinspre catod
spre anod, astfel încât există un anumit nivel de amplificare existent în circuit.
Această metodă de intrare a tiristorului în conducţie poartă numele de aprindere, şi este cea mai folosită
metodă de „agăţare” a dispozitivului în practică. De fapt, tiristoarele sunt de obicei astfel alese încât tensiunea de
străpungere este mult mai mare decât cea mai mare valoare a tensiunii existente în circuit, astfel încât acestea să nu
poate fi pornite decât printr-o aprindere intenţionată.

Stingerea tiristorului

Trebuie menţionat că în unele cazuri, stingerea tiristorului se poate realiza prin conectarea directă dintre
poartă şi catod, sau prin „aprinderea inversă” a porţi cu o tensiune negativă (faţă de catod), astfel încât tranzistorul
inferior este forţat să intre în starea blocată. Acest lucru este posibil doar în unele cazuri deoarece implică şuntarea
întregului curent de colector al tranzistorului superior faţă de baza tranzistorului inferior. Acest curent poate să fie
substanţial, implicând o stingere dificilă a tiristorului.

Tiristorul GTO

131
 O variaţie a tiristorului simplu o constituie tiristorul cu stingere pe poartă, sau tiristorul GTO.
Dar chiar şi în acest caz, curentul pe poartă necesar stingerii dispozitivului poate urca până la o
valoare de 20% din curentul sarcinii. Simbolul tiristorului GTO este prezentat în figura
alăturată.
Singura diferenţa dintre cele două tipuri de tiristoare sunt detaliile proiectării acestora. În cazul GTO-ului,
tranzistorul NPN posedă un factor de amplificare în curent β mai mare decât tra nzistorul PNP. Acest lucru permite
unui curent pe poartă mult mai mic (direct sau invers) să exercite un grad de control mult mai mare asupra
conducţiei dintre catod şi anod, agăţarea tranzistorului PNP fiind mult mai dependentă de tranzistorul NPN şi
invers.

Verificarea tiristorului cu ohmmetrul

Un test rudimentar prin care se poate verifica un tiristor poate fi realizat cu

ajutorul unui ohmmetru. Datorită faptului că intern, conexiunea dintre
poartă şi catod reprezintă o singură joncţiune PN, un aparat de măsură ar
trebui să indice o continuitate între aceste terminale, atunci când sonda
roşie este conectată pe poartă iar sonda neagră pe catod.
Toate celelalte măsurători de continuitate vor indica un circuit deschis
(„OL” pe afişajul multimetrului). Trebuie înţeles că acesta este un test
foarte crud al tiristorului. Este posibil ca indicaţia ohmmetrului să fie bună
dar tiristorul să fie totuşi defect. Până la urmă, singura modalitate de testare a unui tiristor este supunerea acestuia
unui curent de sarcină.

Rezistorul intern dintre poartă şi catod

Dacă folosiţi un multimetru echipat cu funcţia „verificare diodă”, tensiunea

joncţiunii poartă-catod s-ar putea să nu corespundă celei prevăzute de o
joncţiune PN de siliciu (aproximativ 0,7 V), fiind mult mai mică. Acest lucru se
datorează rezistorului intern conectat în cazul unor tiristoare între poartă şi
catod . Acest rezistor este introdus pentru a preveni aprinderea accidentală
datorată creşterii bruşte şi de scurtă durată a tensiunii din cauza zgomotului
prezent în circuit sau datorită descărcării sarcinilor electrice statice. Cu alte
cuvinte, având un rezistor conectat între joncţiunea poartă-catod, necesită un
semnal de aprindere mult mai mare (curent substanţial) pentru a porni tiristorul.

132
Această caracteristică se regăseşte în cazul tiristoarelor mari şi nu în cazul celor mici. Trebuie menţionat faptul că
un tiristor echipat cu un rezistor intern între poartă şi catod va indica o continuitate în ambele direcţii ale acestor
terminale.
Tiristoarele „normale”, fără rezistor intern, poartă câteodată numele de tiristoare cu poartă sensibilă,
datorită faptului că acestea pot fi foarte uşor aprinse printr-un semnal pozitiv mic pe poartă.

Verificare tiristorului cu ajutorul unui circuit de test

Circuitul de test al tiristorului reprezintă atât un instrument de

diagnosticare al tiristoarelor suspecte cât şi o modalitate excelentă de
înţelegere a funcţionării de bază ale acestora. Se utilizează o sursă de
tensiune de c.c. şi două întrerupătoare folosite pentru aprinderea şi
stingerea tiristorului.

Acţionarea întrerupătorului normal-deschis duce la conectarea porţii la anod, permiţând trecerea curentului
dinspre terminalul negativ al bateriei, prin joncţiunea PN catod-poartă, prin întrerupător, prin rezistorul de sarcină şi
înapoi la baterie. Acest curent prin poartă ar trebui să forţeze aprinderea tiristorului, permiţând trecerea curentului
dinspre catod direct spre anod fără a mai fi nevoie de un curent prin poartă. Când întrerupătorul normal-deschis
revine la poziţia sa iniţială (deschisă), sarcina va rămâne energizată.
Acţionarea întrerupătorului normal-închis duce la deschiderea circuitului, forţând încetarea curentului prin
tiristor şi implicit stingerea acestuia.
Dacă aprinderea tiristorului nu are loc, se poate ca problema să fie sarcina şi nu tiristorul. Pentru
menţinerea tiristorului în stare de conducţie este necesară o anumită valoare minimă a curentului prin acesta.
Această valoare minimă poartă numele de curent de menţinere. O sarcină cu o rezistenţa mult prea mare nu va
putea permite existenţa unui curent suficient de mare pentru menţinerea tiristorului în stare de conducţie la
încetarea curentului pe poartă, dând impresia unui tiristor stricat în circuitul de test. Valorile curenţilor de menţinere
pentru diferite tiristoare sunt disponibile de la producători. Valorile tipice se situează în jurul a 1 mA-50 mA, sau
mai mult pentru tiristoarele mai mari.

Limita directă a tensiunii de străpungere

Testul nu este însă complet dacă nu se verifică şi limita tensiunii de străpungere directe a tiristorului prin
creşterea tensiunii sursei de c.c. (fără acţionarea întrerupătorului normal-deschis) până în momentul în care
tiristorul intră în conducţie fără existenţa unui curent pe poartă. Atenţie însă, un astfel de test s-ar putea să necesite
o tensiune extrem de mare: majoritatea tiristoarelor de putere au o tensiune de străpungere de 600 V sau chiar mai
mult !

133
 În această formă simplă, circuitul de test al tiristorului poate fi folosit pe post de
circuit de control al pornirii/opririi unui motor, lampă sau orice altă sarcină
practică.

Circuit de protecţie crowbar

O altă utilizare practică a unui tiristor într-un circuit de c.c. o reprezintă un dispozitiv crowbar pentru
protecţia la supratensiune. Un circuit crowbar este compus dintr-un tiristor conectat în paralel cu ieşirea unei surse
de tensiune de c.c.; scopul este plasarea unui scurt-circuit pe ieşirea sursei de tensiune pentru prevenirea unei
tensiuni excesive pe sarcină. Distrugerea tiristorului şi a sursei de tensiune se poate preveni prin amplasarea unei
siguranţe fuzibile sau a unei rezistenţe serie considerabile înaintea tiristorului pentru limitarea curentului de scurt-
circuit. În figura alăturată, circuitul de aprindere al tiristorului este omis pentru simplitate.
Se poate utiliza un dispozitiv sau un circuit de detectare a tensiunii de ieşire pe poarta tiristorului, astfel
încât, în momentul apariţiei unei supra-tensiuni, se va aplica o tensiune între poartă şi catod, tensiune ce duce la
aprinderea tiristorului şi arderea siguranţei fuzibile. Efectul este aproximativ similar cu aşezarea unei răngi solide
de fier (din engl. crowbar) direct între terminalele de ieşire ale sursei de tensiune, de aici şi denumirea circuitului.

Comanda circuitelor de putere

Majoritatea aplicaţiilor tiristoarelor însă sunt pentru comanda circuitelor de putere în c.a., chiar dacă aceste
dispozitive sunt uni-direcţionale (dispozitive de c.c.). În cazul curenţilor bidirecţionali, se pot utiliza mai multe
tiristoare în acelaşi circuit. Principalul motiv pentru care tiristoarele sunt folosite pentru circuitele de putere în c.a.
este răspunsul unic al acestora faţă de curentul alternativ. După cum am văzut şi în cazul tiratronului şi al diacului,
aceste dispozitive intră în starea de conducţie peste un anumită valoare a formei de undă alternative şi rămâne în
această stare pentru tot restul semi-perioadei, până în momentul în care curentul scade la zero. Cu puţin înainte de

134
trecerea prin zero a formei de undă de curent, tiristorul va intra în starea blocată datorită curentului prea mic (acest
comportament mai poartă numele şi de comutaţie naturală) şi va trebui re-pornit (re-aprins) în următoarea semi-
perioadă. Rezultatul este o formă de undă a curentului echivalentă cu o undă sinusoidală „tăiată”.

Graficul formei de undă al diacului ca şi răspuns la o tensiune de c.a a cărei vârf depăşeşte tensiunea de
străpungere este reluat în figura alăturată.
În cazul diacului, acea tensiune de străpungere are o valoare fixă. În cazul tiristoarelor, putem controla
exact momentul în care dispozitivul intră în starea de conducţie prin aprinderea porţii în orice moment de-a lungul
formei de undă. Prin conectarea unui circuit de control adecvat pe poarta tiristorului, putem „tăia” unda sinusoidală
în orice punct; rezultatul este un tiristor comandat în timp.

Exemplu de utilizare

Să considerăm circuitul alăturat, de exemplu. În acest caz, un tiristor este

conectat într-un circuit ce controlează puterea pe o sarcină de la o sursă de
curent alternativ.

Fiind un dispozitiv uni-direcţional, tot ceea ce poată să realizeze este să transmită doar o semi-perioadă spre
sarcină. Totuşi, pentru a putea demonstra conceptul de comandă a tiristorului, acest circuit simplu este mai bun
decât un circuit folosind două tiristoare pentru comanda întregii forme de undă.
Fără existenţa unui semnal pe poartă şi cu valoarea tensiunii c.a. mult sub tensiunea de străpungere a tiristorului,
dispozitivul nu va intra niciodată în starea de conducţie.

135
 Conectând poarta tiristorului la anod prin
intermediul unei diode redresoare standard
(pentru prevenirea curentului invers prin
poartă în cazul în care tiristorul posedă un
rezistor intern între poartă şi catod), pornirea
tiristorului va fi posibilă aproape instant la
începutul fiecărei semi-perioade pozitive.

Putem întârzia pornirea tiristorului prin introducerea unei rezistenţe în circuitul porţii, rezistenţă ce creşte valoarea
căderii de tensiune necesară pe poartă. Cu alte cuvinte, dacă mărim rezistenţa la care sunt supuşi electronii în
drumul lor către poartă, tensiunea de c.a. va trebui să atingă un punct mai mare în cadrul semi-alternanţei pentru a
crea un curent suficient de mare necesar aprinderii tiristorului.

Odată cu tăierea alternanţei pozitive a undei

sinusoidale la un nivel mai mare decât în
cazul precedent prin întârzierea intrării în
conducţie a tiristorului, puterea medie pe
sarcină este mai mică. Dacă înlocuim
rezistorul fix din circuitul porţii cu un
rezistor variabil, putem controla puterea pe
sarcină în timp. Creşterea rezistenţei duce la
creşterea pragului de aprindere, ducând la o
putere mai mică pe sarcină şi invers.

Din păcate, acest circuit are un neajuns

destul de mare. Folosind semnale de curent
alternativ pentru aprinderea tiristorului,
controlul asupra dispozitivului este limitat pe
prima jumătate a alternanţei pozitive. Cu alte
cuvinte, nu putem amâna pornirea tiristorului
până după atingerea vârfului formei de undă.
Astfel că putem opri puterea pe sarcină doar

136
până în punctul maxim în care tiristorul intră în conducţie, punct situat spre vârful formei de undă. În figura
alăturată circuitul este setat la puterea minimă la care sarcina poate fi alimentată în această configuraţie.
Dacă în această situaţie vom continua să mărim pragul de aprindere, tiristorul nu va mai intra deloc în
conducţie, din moment ce nici măcar vârful formei de undă de c.a. nu va mai fi necesar pentru aprinderea
tiristorului. Rezultatul este lipsa totală a puterii pe sarcină.
O soluţie ingenioasă la această problemă
constă în introducerea în circuit a unui
condensator pentru modificarea fazei.
Forma de undă de amplitudine mai mică
reprezintă căderea de tensiune la bornele
condensatorului.
Pentru simplitatea exemplificării,
presupunem o rezistenţă de comandă
maximă, adică tiristorul nu va intra deloc în
conducţie iar curentul pe sarcină va fi zero
exceptând un curent foarte mic ce trece prin rezistorul de comandă şi prin condensator. Căderea de tensiune pe
acest condensator va fi defazată cu un unghi între 0o şi 90o în urma undei de c.a. Atunci când această tensiune
defazată va atinge un nivel suficient de mare, tiristorul va intra în conducţie.
Cu o cădere de tensiune suficient de mare la
bornele condensatorului pentru aprinderea
periodică a tiristorului, rezultatul formei de
undă a sarcinii va fi aproximativ cel alăturat.
Datorită faptului că forma de undă a
condensatorului se află în creştere chiar şi
după ce forma de undă a c.a. şi-a depăşit
vârful şi este în scădere, aprinderea
tiristorului este posibilă la un prag ce se
situează dincolo de acest vârf, reuşindu-se tăierea formei de undă dincolo de limita maximă admisă de configuraţia
precedentă. În realitate, forma de undă a tensiunii condensatorului este puţin mai complexă cea prezentată aici,
forma sa sinusoidală fiind distorsionată de fiecare dată când tiristorul intră în conducţie.

137
 Utilizarea transformatoarelor de impulsuri

Tiristoarele pot fi aprinse cu ajutorul unor

circuite mult mai complexe. Chiar dacă circuitul
precedent este suficient pentru o aplicaţie
simplă precum comanda unei lămpi, comanda
motoarelor electrice industriale necesită metode
mult mai sofisticate de aprindere. Câteodată se
pot folosi transformatoare de impulsuri pentru cuplarea unui circuit de aprindere pe poarta şi catodul tiristorului
pentru asigurarea izolaţiei electrice dintre aprindere şi circuitele de putere.

Redresor comandat în punte cu tiristoare

Atunci când se folosesc mai multe tiristoare pentru comanda

puterii pe sarcină, adesea catozii nu sunt comuni din punct de
vedere electric, făcând dificilă conectarea unui singur circuit
de aprindere pentru toate tiristoarele. Un astfel de exemplu îl
reprezintă un redresor în punte comandat cu tiristoare.

În oricare circuit redresor în punte, diodele redresoare

(în acest caz, tiristoarele) trebuie să conducă în
perechi opuse: T1 şi T3 trebuie aprinse simultan;
acelaşi lucru este valabil şi pentru perechea T2 - T4.
După cum putem vedea însă, aceste perechi de
tiristoare nu posedă aceleaşi conexiuni ale catozilor,
ceea ce înseamnă că nu putem pur şi simplu să
utilizăm o singură sursă de tensiune pentru aprinderea
ambelor dispozitive, precum în figura alăturată.

138
 Deşi sursa de impulsuri de tensiune prezentată
mai sus va produce aprinderea tiristorului T4,
tiristorul T2 nu se va aprinde corespunzător
datorită faptului că cele două tiristoare nu au o
conexiune comună a catozilor, conexiune
utilizată ca şi punct de referinţă a tensiunii de
aprindere. Folosind transformatoare de
impulsuri pentru conectarea porţilor celor două
tiristoare la o sursă de impulsuri de tensiune continuă, vom obţine rezultatul aşteptat, aprinderea simultană a celor
două dispozitive.
Trebuie menţionat faptul că acest circuit prezintă doar conexiunile porţilor tiristoarelor T2 şi T4.
Transformatoarele de impulsuri şi sursele de tensiune pentru tiristoarele T1 şi T3, la fel şi detaliile surselor de
impulsuri de tensiune, au fost omise pentru simplitatea prezentării.

Redresoare comandate trifazate

Redresoarele comandate în punte cu tiristoare

pot fi folosite şi pentru redresarea tensiunilor
trifazate. Un astfel de redresor este prezentat în
figura alăturată, fără a include şi
transformatoarele de impulsuri şi circuitele de
aprindere.

6 - Triacul
• Comportamentul triacului este asemănător cu două tiristoare conectate în paralel şi în direcţii opuse
• Triacele se folosesc adesea în circuitele simple şi de puterea joasă
• Terminalii A1 şi A2 nu se pot interschimba! Pentru o aprindere corectă a triacului, curentul pe poartă trebuie
să treacă prin terminalul A2

139
Reprezentarea echivalentă şi simbol

TRIAC-ul nu este altceva decât două tiristoare în paralel aşezate spate în spate.

Circuit dimmer cu triac

Deoarece tiristoarele individuale sunt mult mai flexibile într-un sistem de comandă, acestea sunt adesea întâlnite în
aplicaţiile cu motoare electrice. triacele sunt de obicei folosite în
aplicaţii mai simple, de putere mică, precum dimmer-ele. Un astfel
de circuit simplu, pentru controlul unei lămpi, este prezentat în
figura alăturată. De observat că acest circuit include şi
condensatorul de defazare necesar pentru aprinderea dispozitivului
dincolo de valoarea de vârf a formei de undă de c.a.
Triacele sunt recunoscute pentru aprinderea lor nesimetrică. Acest lucru înseamnă că tensiunea de
străpungere este diferită pentru fiecare din cele două polarităţi a formei de undă. De obicei, acest lucru nu este de
dorit, datorită faptului că rezultatul aprinderii nesimetrice a dispozitivului înseamnă o formă de undă cu un conţinut
armonic mai mare. Formele de undă simetrice faţă de axa orizontală sunt compuse doar din armonici impare.
Formele de undă nesimetrice însă, conţin armonici pare, dar care pot fi, în funcţie de situaţie, însoţite şi de armonici
impare.
În interesul reducerii conţinutului aromonic al sistemelor de
putere, cu cât numărul armonicilor este mai scăzut şi mai puţin
diversificat, cu atât mai bine - un motiv în plus pentru care
tiristoarele sunt preferate triacelor în sistemele de control
complexe de putere mare. O modalitate de aducere a formei de
undă de curent a triacului la o formă mai simetrică este utilizarea unui dispozitiv extern pentru declanşarea
impulsurilor pe poartă. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul unui diac.
Tensiunile de străpungere ale diacurilor tind să fie mult mai simetrice (aceeaşi valoare pentru ambele
polarităţi ale formei de undă) faţă de tensiunile triacelor. Din moment ce diacul împiedică orice curent pe poarta
triacului până în momentul în care tensiunea de străpungere a atins un anumit nivel precis, repetabil în ambele

140
direcţii, punctul de aprindere al triacului de la o semi-alternanţă la alta tinde să fie mult mai consistent, simetria
formei de undă rezultată fiind mult îmbunătăţită faţă de axa orizontală.

Aprinderea corectă a triacului

Practic, toate caracteristicile tiristoarelor se aplică şi triacelor, cu excepţia faptului că triacele sunt
dispozitive bidirecţionale (pot conduce curenţi în ambele direcţii). Nu este necesar prin urmare să facem alte
observaţii cu privire la acest dispozitiv, cu excepţia modului de numerotare al terminalelor.
Din circuitul echivalent prezentat mai sus, s-ar putea înţelege faptul că terminalii 1 şi 2 se pot interschimba
între ei. Acest lucru nu este însă corect! Cu toate că ne putem imagina triacul ca fiind compus din două tiristoare,
adevărul este că acest dispozitiv este construit dintr-o singură bucată de material semiconductor, cu straturi şi
dopaje corespunzătoare. Caracteristicele actuale de operare pot să difere uşor faţă de modelul echivalent format din
două tiristoare.
Acest lucru poate fi scos în evidenţă considerând două circuite simple,
unul funcţional, celălalt nefuncţional. Circuitele considerate sunt
variante uşor modificate ale circuitului cu lampă prezentat mai sus, fără
a lua în considerare condensatorul de defazaj. Cu toate că circuitul
rezultat nu posedă acelaşi grad de control precum versiunea mai
complexă (cu condensator şi diac), acesta este funcţional.
Să presupunem acum că inversăm terminalii principali ai triacului între
ei. Conform circuitului echivalent cu două tiristoare de mai sus, această
modificare nu ar trebui să afecteze în niciun fel funcţionarea circuitului.

Presupunerea noastră nu este însă corectă! Dacă ar fi să construim acest circuit, vom observa că el nu
funcţionează. Puterea pe sarcină va fi zero, deoarece triacul nu va intra niciodată în starea de conducţie, indiferent
de valoarea rezistenţei de comandă. Aprinderea corectă a triacului se realizează asigurându-ne că poarta primeşte
curentul de comandă de la terminalul principal A2. Identificarea terminalilor A1 şi A2 se face folosind catalogul
producătorului.

141
 7 - Optotiristorul
Asemenea tranzistorilor bipolari, atât tiristoarele cât şi triacele se pot construi sub forma dispozitivelor
sensibile la lumină; în acest caz, tensiunea de aprindere a dispozitivelor este înlocuită de acţiunea luminii.
Tiristoarele controlate cu ajutorul luminii sunt adesea cunoscute sub acronimul LASCR (Light
Activated Silicon-Controlled Rectifier). Simbolul acestora este prezentat în figura alăturată.

Triacele controlate cu ajutorul luminii nu au un acronim al lor, dar sunt cunoscute sub numele de
opto-triace. Simbolul acestora este prezentat în figura alăturată.

142
 06 - Amplificatorul operaţional

01. Amplificatorul cu potenţial de referinţă şi amplificatorul diferenţial

• Simbolul amplificatorului electronic este un triunghi, unde baza semnifică intrarea iar vârful semnifică
ieşirea acestuia. Alimentarea amplificatorului este adesea omisă pentru simplificarea desenului
• Pentru amplificarea semnalelor de c.a. se poate folosi o sursă de tensiune duală, constând din două surse de
c.c. conectate în serie cu punctul median conectat la masă
• Majoritatea amplificatoarelor au o singură intrare şi o singură ieşire. Amplificatoarele diferenţiale au două
intrări şi o singură ieşire, semnalul de ieşire fiind direct proporţional cu diferenţa dintre cele două semnale
de intrare
• Tensiunea de ieşire a unui amplificator diferenţial este dată de ecuaţia:
Vieşire = AV(V(+) - V(-))

Simbolul amplificatorului

Pentru uşurinţa expunerii teoretice (desenării) a circuitelor electronice,

amplificatoarele sunt adesea simbolizate printr-un simplu triunghi , iar
componentele interne sunt „ascunse”. Această simplificare este foarte
folositoare pentru cazurile în care construcţia amplificatorului este
irelevantă pentru funcţionarea generală a circuitului.
Conexiunile +V şi -V simbolizează borna pozitivă, respectiv negativă, a
sursei de alimentare în c.c. Tensiunile de intrare şi de ieşire sunt reprezentate doar ca şi conductoare individuale,
deoarece se presupune că toate semnalele au ca şi referinţă o conexiune comună din circuit, denumită masă. Adesea
(dar nu tot timpul!), acest punct de referinţă îl reprezintă una dintre bornele sursei de alimentare în c.c., fie cea
pozitivă, fie cea negativă.

Exemplu - amplificator cu potenţial de referinţa

Un circuit practic cu amplificator arată astfel.

143
 Configuraţie cu sursă duală de tensiune

Dacă dorim să folosim amplificatorul şi pentru

semnale de c.a., va trebui să folosim două surse de
c.c., iar masa să fie situată electric între +V şi -V.
Această configuraţie poartă numele de sursă de
tensiune duală.

Tensiunea de alimentare a amplificatorului este tot 30 V, dar cădere de tensiune de pe sarcină poate lua
acum valori teoretice între +15 V şi -15V, în loc de +30 V şi 0 V. Aceasta este o modalitate simplă de obţinere a
c.a. la ieşirea unui amplificator fără a fi nevoiţi să folosim cuplaje capacitive sau cuplaje cu transformator la ieşire.

Amplificatorul diferenţial

Prin simbolizarea unui circuit complex printr-un singur triunghi, putem

studia mult mai uşor amplificatoare şi circuite mult mai complexe.
Unul dintre aceste amplificatoare mai complexe pe care le vom studia,
poartă numele de amplificator diferenţial. Faţă de amplificatoarele
„normale” ce amplifică un singur semnal de intrare (amplificatoare cu
potenţial de referinţă), cele diferenţiale amplifică diferenţa de tensiune
dintre două semnale de intrare.
Ca şi în circuitul precedent, toate tensiunile au ca şi referinţă masa circuitului. Se poate observa că un
terminal de intrare este marcat cu minus (-) iar celălalt cu plus (+). Întrucât un amplificator diferenţial amplifică
diferenţa dintre cele două semnale de la intrare, fiecare intrare influenţează tensiunea de la ieşire în mod diferit
(opus).

(-) Intrare1 0 0 0 0 1 2,5 7 3 -3 -2 Să considerăm următorul tabelul alăturat cu tensiunile de

(-) Intrare2 0 1 2,5 7 0 0 0 3 3 -7 intrare/ieşire pentru un amplificator diferenţial cu un factor de
Ieşire 0 4 10 28 -4 -10 -28 0 24 -20 amplificare în tensiune de 4.
Unde ecuaţia tensiunii de ieşire arată astfel:

144
 Explicarea modului de funcţionare

O creştere a tensiunii pe intrarea pozitivă (+) duce la creşterea pozitivă a amplificării, iar o creştere a
tensiunii pe intrarea negativă (-) duce la o creştere negativă a amplificării. De asemenea, o scădere a tensiunii pe (+)
duce la scăderea tensiunii de ieşire, iar o creştere a tensiunii pe (-) are un rezultat opus. Datorită acestei relaţii dintre
cele două terminale de intrare, intrarea negativă (-) mai poartă numele de intrare inversoare iar intrarea pozitivă (+)
poartă numele de intrare ne-inversoare.

Modelul amplificatorului diferenţial

Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare, putem reprezenta un

amplificator diferenţial ca şi o sursă variabilă de tensiune controlată de
un voltmetru sensibil.
Desigur, figura alăturata este doar un model, şi nu reprezintă schema
reală de construire a amplificatorului. Simbolul „G” reprezintă un
galvanometru, o deplasare sensibilă a unui voltmetru. Potenţiometrul
conectat între +V şi -V furnizează o tensiune variabilă la contactul de
ieşire (ce are ca şi referinţă una dintre bornele sursei de tensiune în
c.c.), tensiune stabilită de indicaţia galvanometrului. Trebuie înţeles faptul că orice sursă conectată la ieşirea unui
amplificator diferenţial este alimentată de sursa de tensiune de c.c. (baterie), şi nu de semnalul de intrare. Semnalul
de intrare (galvanometru) doar controlează ieşirea.

Ieşirea a unui amplificator diferenţial

Cu toate aceste polarităţi, este foarte uşor să greşim şi

să nu ne dăm seama care va fi ieşirea unui
amplificator diferenţial. Pentru evitarea acestor
situaţii, putem observa următoarea regulă.
Când polaritatea tensiunii diferenţiale de la intrare este
aceeaşi cu polaritatea intrărilor (inversoare şi ne-
inversoare) amplificatorului, tensiunea de ieşire va fi
pozitivă. Când polaritatea tensiunii diferenţiale este
inversă faţă de cea a intrărilor, ieşirea amplificatorului va fi negativă.

Utilizarea practică a amplificatoarelor diferenţiale

145
 Dacă tensiunile de intrare ale amplificatorului diferenţial reprezintă cantităţi matematice (cum este cazul
circuitelor analogice ale calculatoarelor), sau mărimi fizice de proces (cum este cazul circuitelor electronice de
instrumentaţie), putem vedea utilitatea unui astfel de dispozitiv. Am putea folosi amplificatoare operaţionale pentru
a compara două cantităţi şi a vedea care este mai mare (prin intermediul polarităţii tensiunii de ieşire), sau am putea
face o comparaţie a diferenţei dintre două cantităţi (precum nivelul apei din două bazine) şi acţionarea unei alarme
luminoase şi/sau sonore dacă diferenţa este prea mare (în funcţie de valoarea absolută a semnalului de ieşire).
În circuitele de control automat, cantitatea controlată poartă numele de variabilă de proces şi este
comparată cu o valoare fixă denumită punct de referinţă; deciziile sistemului automat sunt luate în funcţie de
diferenţa dintre aceste două valori. Primul pas într-o astfel de schemă constă în amplificarea diferenţei dintre
variabila de proces şi punctul de referinţă cu ajutorul unui amplificator diferenţial. În circuitele simple, ieşirea
amplificatorului poate fi utilizată pentru acţionarea unui element final de control (precum o valvă) şi menţinerea
procesului cât mai aproape de punctul de referinţă.

02. Amplificatorul operaţional

• Dacă nu este specificat altcumva, toate tensiunile din circuitele folosind amplificatoare au ca şi referinţa un
punct comun, denumit masă. Acest punct este de obicei conectat la unul dintre terminalele sursei de
alimentare. În acest fel, putem vorbi despre o anumită tensiune ca fiind „pe” un singur fir, dar neuitând
faptul că tensiunea se măsoară tot timpul între două puncte
• Un amplificator diferenţial este un dispozitiv ce amplifică diferenţa dintre două semnale de intrare. Una
dintre intrări poartă numele de intrare inversoare(-), iar cealaltă de intrare ne-inversoare(+)
• Un amplificator operaţional (AO) este un amplificator diferenţial cu o amplificare în tensiune foarte mare
(AV = 200.000, sau mai mult)
• AO au de obicei impedanţe de intrare şi de ieşire foarte mari, respectiv foarte mici
• AO pot fi folosite pe post de comparatoare, funcţionând saturate sau blocate în funcţie de care dintre intrări
are o tensiune mai mare
• Una dintre aplicaţiile comparatorului este modularea în durată a pulsurilor (PWM), şi constă în compararea
unui semnal de c.a. cu o tensiune de referinţă de c.c. Factorul de umplere a formei de undă de la ieşire poate
fi controlat prin ajustarea tensiunii de c.c. de referinţă, ce controlează, sau modulează durata (lăţimea)
pulsului semnalului de ieşire

Scurt istoric

146
 Cu mult înainte de apariţia tehnologiei digitale, calculatoarele erau construite electronic pentru efectuarea
calculelor, folosind curenţi şi tensiuni pentru reprezentarea cantităţilor numerice. Acest lucru a fost folositor în
special pentru simularea proceselor fizice. O tensiune variabilă, de exemplu, ar putea reprezenta viteza, sau forţa,
într-un sistem fizic. Prin utilizarea divizorilor de tensiune rezistivi şi a amplificatoarelor de tensiune, operaţiile
matematice de înmulţire şi împărţire putea să fie foarte uşor efectuate pe aceste semnale.
Proprietăţile reactive ale condensatoarelor şi bobinelor au fost utilizate pentru simularea variabilelor
folosite în funcţii ce necesitau utilizarea analizei matematice. Curentul printr-un condensator depinde de rata de
variaţie a tensiunii, variaţie desemnată prin intermediul unei derivate. Prin urmare, dacă tensiunea la bornele unui
condensator ar reprezenta viteza de deplasare a unui obiect, curentul prin acesta ar reprezenta forţa necesară pentru
accelerarea sau decelerarea acelui obiect, capacitatea condensatorului reprezentând în acest caz masa obiectului
respectiv.

unde,
iC = curentul instantaneu prin condensator
C = capacitatea condensatorului(F)
dv / dt = variaţia curentului cu timpul

unde,
F = forţa aplicată obiectului
m = masa obiectului
dv / dt = variaţia vitezei cu timpul (acceleraţia)

Această operaţie electronică poartă numele de derivare, şi este o funcţie naturală a curentului prin
condensator în relaţie cu tensiunea aplicată la bornele sale. Observaţi că acest circuit nu are nevoie de nicio
„programare” pentru efectuarea acestei funcţii matematice relativ avansate, lucru care nu se întâmplă în cazul unui
calculator digital.
Circuitele electronice sunt ieftine şi foarte uşor de construit în comparaţie cu sistemele fizice complexe, iar
asemenea simulări electronice au fost folosite pe bandă largă pentru cercetarea şi dezvoltarea sistemelor mecanice.
Pentru simulări realistice totuşi, au fost necesare circuite amplificatoare de precizie înaltă şi uşor de configurat
pentru aceste prime calculatoare.
Pe parcursul dezvoltării calculatoarelor, s-a ajuns la concluzia că amplificatoarele diferenţiale cu
amplificări în tensiune foarte mari, erau candidaţii perfecţi pentru aceste necesităţi. Folosind componente simple,
conectate la intrarea şi la ieşirea amplificatorului diferenţial, s-a putut obţine practic orice factor de amplificare era
necesar şi se putea calcula orice funcţie matematică, fără modificarea sau ajustarea circuitului intern al
amplificatorului însăşi. Aceste amplificatoare diferenţiale cu amplificări foarte mari, au ajuns să fie cunoscute sub

147
numele de amplificatoare operaţionale, pe scurt AO, datorită folosirii lor în cadrul operaţiilor matematice efectuate
de calculatoarele analogice.

Avantajele utilizării amplificatoarelor operaţionale

Amplificatoarele operaţionale moderne, precum modelul popular 741, sunt circuite integrate de o înaltă
performanţă şi ieftine pe de altă parte. Impedanţele lor de intrare sunt foarte mari, curenţii pe la bornele acestora se
situează în jurul valorii de 0,5 mA pentru modelul 741, şi mult mai puţin pentru AO cu tranzistori cu efect de câmp
la intrare. Impedanţa de ieşire este de obicei foarte mică, aproximativ Ω
75pentru modelul 741, multe modele
având protecţie integrată la scurt-circuit, ceea ce înseamnă că ieşirile acestora pot fi scurt-circuitate fără ca acest
lucru să afecteze circuitul intern al amplificatorului. Cu un cuplaj direct între etajele interne cu tranzistori ale AO,
acestea pot amplifica semnale de c.c., precum şi de c.a. Costurile de timp şi de bani pentru proiectarea unui circuitu
amplificator utilizând componente discrete se ridică mult peste costului unui amplificator operaţional. Din aceste
motive, AO au scos aproape complet din uz amplificatoarele de semnal folosind tranzistori discreţi.

Structura unui circuit integrat

În diagrama alăturată sunt prezentate conexiunile pinilor pentru un singur AO

(la fel şi pentru modelul 741) dintr-un circuit integrat DIP (Dual Inline
Package) cu 8 pini.

Unele circuite integrate conţin două AO într-un singur pachet, incluzând modelele
populare TL082 şi 1458. Aceste unităţi „duale” sunt împachetate tot într-un integrat
DIP cu 8 pini.

148
Factorul de amplificare

AO practice au un factor de amplificare în tensiune în jurul a 200.000 sau chiar mai mult, ceea ce înseamnă
că sunt inutile ca şi amplificatoare diferenţiale în sine. Pentru un AO cu o amplificare în tensiune, AV = 200.000, şi
o tensiune maximă de ieşire între +15V şi -15V, o diferenţă de tensiune de doar 75 µV între cele două intrări este
suficientă pentru intrarea amplificatorului în saturaţie sau blocare!
Înainte de a examina utilizarea componentelor externe pentru reducerea amplificării la un nivel rezonabil,
putem investiga mai întâi aplicaţiile AO „pur”.

Comparatorul

Una dintre aceste aplicaţii o reprezintă comparatorul. Practic,

putem spune că ieşirea unui AO va fi saturată pozitiv dacă
intrarea pozitivă (+) este mai pozitivă decât cea negativă (-), şi
saturat negativ dacă intrarea (+) este mai puţin pozitivă decât
intrarea (-). Cu alte cuvinte, amplificarea foarte mare în
tensiune a unui AO, înseamnă că acesta poate fi folosit pentru
a compara două tensiuni (una reprezentând o mărime de stare şi alta un punct de referinţa), şi folosirea semnalului
de la ieşire pentru semnalizarea cazului în care există o diferenţă între cele două semnale de intrare.
Comparatorul cu AO de mai sus, compară tensiunea de la intrare cu o tensiune de referinţă stabilită printr-
un potenţiometru (R1). Dacă Vintrare scade sub tensiunea stabilită de R1, ieşirea AO se va satura la +V, iar LED-ul se
va aprinde. Invers, dacă Vintrare se află sub valoarea tensiunii de referinţă, LED-ul va fi polarizat invers, cu -V, şi nu
se va aprinde. Dacă Vintrare este un semnal de tensiune produs de un instrument de măsură, acest circuit comparator
ar putea funcţiona precum o alarmă de „nivel”, nivel stabilit de R1. În loc de LED, am putea conecta un releu, un
tranzistor sau orice alt dispozitiv capabil să pună în funcţiune un mecanism de acţiune în cazul unei „alarme”.

Convertor de semnal dreptunghiular

149
 O altă aplicaţia a circuitului comparator este
un convertor de semnal dreptunghiular.
Presupunând că tensiunea de intrare aplicată
la terminalul inversor (-) al AO ar fi o undă
sinusoidală de c.a. în loc de c.c., tensiunea
de ieşire ar oscila între saturaţie pozitivă şi
saturaţie negativă de câte ori tensiune de
intrare va fi egală cu tensiunea de referinţă
produsă de potenţiometru. Rezultatul va fi
un semnal dreptunghiular.

Ajustarea potenţiometrului

Ajustarea potenţiometrului modifică

tensiunea de referinţă aplicată la intrarea ne-
inversoare (+), iar acest lucru modifică
punctele de intersecţie ale undei sinusoidale;
rezultatul este o formă de undă
dreptunghiulară cu un factor de umplere
diferit.

Semnalul de c.a. de la intrare nu trebuie să fie neapărat un semnal sinusoidal pentru ca acest circuit să-şi
îndeplinească funcţia. Semnalul de intrare ar putea la fel de bine să fie triunghiular, dinte de fierăstrău, sau orice alt
semnal periodic cu semi-alternanţe pozitive şi negative. Acest circuit comparator este foarte folositor pentru
formarea undelor dreptunghiulare cu factori de umplere diferiţi. Această tehnică mai este denumită şi modularea în
durată a pulsurilor sau PWM, adică variaţia, sau modularea unei forme de undă în funcţie de un semnal de control,
în acest caz, semnalul produs de potenţiometru.

Bargraph-ul

150
 Bargraph-ul este o altă aplicaţie unde se poate folosi un comparator.
Dacă am conecta mai multe AO pe post de comparatoare, fiecare
având propria sa tensiune de referinţă conectată la intrarea ne-
inversoare (+), dar fiecare primind acelaşi semnal de tensiune la
intrarea inversoare (-), putem construi un bargraph de tipul celor
văzute la egalizatoarele grafice sau în sistemele stereo. Pe măsură
ce semnalul de tensiune (reprezentând puterea semnalului radio sau
nivelul sunetului audio) creşte, comparatoarele vor „porni” unul
după altul şi vor pune în funcţiune LED-ul lor respectiv. Cu fiecare
comparator pornind la un nivel diferit al sunetului audio, numărul
LED-urilor aprinse va indica puterea semnalului de intrare.

În circuitul prezentat, LED1 va fi primul care se va aprinde pe măsură ce tensiunea de intrare va creşte într-
o direcţie pozitivă. Pe măsură ce tensiunea va continua să crească, şi celelalte LED-uri vor începe să pornească,
unul după altul, până când toate vor fi aprinse.

Convertor analog-digital (CAD)

aceeaşi tehnologie este folosită şi în cazul convertorului analog-digital (CAD), pentru „traducerea” unui
semnal analog într-o serie de tensiuni pornit/oprit, reprezentând un număr digital.

03. Reacţia negativă

• Conectarea ieşiri unui AO la intrarea sa inversoare (-) poartă numele de reacţie negativă
• Când ieşirea unui AO este conectată direct la intrarea inversoare (-), configuraţia creată poartă numele de
repetor de tensiune. Oricare ar fi semnalul de tensiune aplicat pe intrarea ne-inversoare (+), valoarea
semnalului de ieşire va fi egală cu acesta
• Un AO cu reacţie negativă tinde să aducă tensiunea sa de ieşire la nivelul necesar pentru ca diferenţa de
tensiune dintre cele două intrări ale sale să fie practic zero. Cu cât amplificarea AO este mai mare, cu atât
mai apropiată de zero va fi valoarea diferenţei de tensiune

151
 • Unele AO nu pot produce la ieşire o tensiune egală cu tensiunea de alimentare atunci când sunt saturate.
Limita superioară şi inferioară a tensiunii de saturaţie poartă numele de tensiunea pozitivă de saturaţie,
respectiv tensiunea negativă de saturaţie

Realizarea reacţiei negative

Dacă ar fi să conectăm ieşirea unui AO la intrarea sa inversoare (-)

şi în acelaşi timp să aplicăm un semnal te tensiune la intrarea sa
ne-inversoare (+), vom vedea că tensiunea de ieşire a AO este
foarte apropiată de cea de intrare (pentru simplitate, sursa de
putere, circuitul +V/-V şi masa nu au mai fost desenate în figură).
Pe măsură ce Vintrare creşte, Vieşire creşte şi ea pe măsura amplificării diferenţiale. Totuşi, pe măsură ce Vieşire
creşte, această tensiune de ieşire este furnizată înapoi spre intrarea inversoare, ducând astfel la scăderea diferenţei
de tensiune dintre cele două intrări şi scăderea tensiunii de ieşire. Rezultatul este că, pentru oricare valoare a
tensiunii de intrare, tensiunea de ieşire va fi aproape egală cu Vintrare, dar suficientă pentru menţinerea unei diferenţe
de tensiune între Vintrare şi intrarea (-) a cărei amplificare generează tensiunea de ieşire.

Explicaţia reacţiei negative

Circuitul va atinge foarte repede un punct de echilibru, unde valoare tensiunii de ieşire este astfel încât să
menţină o diferenţa necesară de tensiune la intrare, ce produce la rândul ei o tensiune de ieşire suficientă.
Introducerea la intrarea inversoare a amplificatorului a tensiunii sale de ieşire este o tehnică numită reacţie negativă,
şi este un concept fundamental şi esenţial pentru stabilizarea unui sistem în general. Această stabilitate oferă
amplificatorului operaţional posibilitatea funcţionării în zona sa liniară, şi nu doar saturat sau blocat, aşa cum a fost
cazul comparatorului (fără reacţie).
Deoarece amplificarea AO este atât de mare,
tensiunea pe intrarea inversoare poate fi menţinută
aproximativ egală cu Vintrare. Să presupunem de
exemplu că AO din exemplu are o amplificare de
200.000. Dacă Vintrare = 6 V, tensiunea de ieşire va
fi de 5,999970000149999 V. Această valoare este
suficientă pentru ca tensiunea diferenţială de 6 V -
5,999970000149999 V = 29,99985 µV, amplificată cu factorul de 200.000 să producă la ieşire exact
5,999970000149999 V; sistemul este astfel în echilibru, iar valoarea tensiunii de ieşire nu se (mai) modifică.

152
 După cum se poate vedea, diferenţa de tensiune nu este prea mare
(29,99985 µV); din considerente practice, putem presupune că
această diferenţă de tensiune dintre cele două intrări este menţinută
prin intermediul reacţiei negative la exact 0 V.

Avantajele utilizării reacţiei negative

Un mare avantaj al utilizării AO cu reacţie negativă este că valoarea amplificării în tensiune nu este
importantă, atâta timp cât este foarte mare. Dacă amplificarea diferenţială ar fi fost 250.000 în loc de 200.000,
atunci tensiunea de ieşire ar fi şi mai apropiată de valoarea Vintrare. În circuitul prezentat însă, tensiunea de ieşire ar
fi (din punct de vedere practic) şi în acest caz egală cu tensiunea de la intrarea ne-inversoare. Amplificările AO,
prin urmare, nu trebuie să fie foarte precise din fabricaţie pentru a putea fi folosite cu succes în circuitele
electronice. Circuitul de mai sus va urma pur şi simplu semnalul la intrare, cu o amplificare stabilă de 1.

Modelul amplificatorului operaţional

Reîntorcându-ne la modelul amplificatorului operaţional,

putem să ne imaginăm AO ca fiind o sursă de tensiune
variabilă controlată de un detector de nul extrem de
sensibil. „Potenţiometrul” din interiorul AO ce crează o
tensiune variabilă, se va deplasa spre orice poziţie este
nevoie, astfel încât să „balanseze” intrările inversoare şi
ne-inversoare, iar căderea de tensiune pe detectorul de
nul, ca urmare a acestui fapt, să fie zero (indicaţia
detectorului de nul = 0).
Peria potenţiometrului se va mişca astfel încât tensiunea de ieşire să ducă acul indicator al detectorului de
nul la zero volţi. Tensiune de ieşire va fi egală cu tensiunea de intrare, 6 V în acest caz. Dacă tensiunea de intrare se
modifică, potenţiometrul din interiorul AO îşi va modifica poziţia astfel încât detectorul de nul să fie echilibrat (0
V). Rezultatul este o tensiune de ieşire aproximativ egală cu cea de intrare.

Repetor de tensiune

153
 Acest lucru este valabil pentru întregul domeniu de tensiuni pe care AO îl poate susţine la ieşire. Cu o sursă
de putere de +15V/-15V, şi un amplificator ideal ce poate amplifica tensiunea de la intrare între aceste limite
maxime, ieşirea AO va „urmări” tot timpul intrarea sa între -15 V şi + 15 V. Din acest motiv, circuitul de mai sus
poartă numele de repetor de tensiune. Amplificarea în tensiune este 1 pentru această configuraţie, impedanţa de
intrare mare, cea de ieşire mică şi un factor de amplificare în curent mare.

Tensiunea pozitivă şi negativă de saturaţie

Trebuie menţionat faptul că multe AO nu pot genera la ieşire căderi de tensiune exact cât tensiunea de
alimentare. Tensiunea de ieşire a modelului 741, de exemplu, la saturaţie, este mai mică cu un volt pe partea
pozitivă (+V), şi cu doi volţi pe partea negativă (-V). Astfel, cu o sursă de tensiune duală de +15/-15 V, ieşirea unui
AO poate fi maxim +14 V şi minim -13 V (cu aproximare), dar nu poate creşte mai mult de atât datorită metodei de
confecţionare al AO. Aceste două limite sunt cunoscute sub numele de tensiunea pozitivă de saturaţie, respectiv
tensiunea negativă de saturaţie. Alte AO, precum modelul 3130, ce folosesc tranzistori cu efect de câmp pe etajul
de ieşire, pot urma tensiunea de alimentare cu o aproximaţie de câţiva milivolţi, în ambele părţi. Practic, tensiunile
de saturaţie pozitivă, respectiv negativă, sunt egale cu tensiunile de alimentare.

04. Reacţia negativă prin divizor de tensiune

• Prin conectarea reacţiei negative a unui AO prin intermediul unui divizor de tensiune, tensiune de ieşire
devine un multiplu al tensiunii de intrare
• Un AO cu reacţie negativă, a cărui semnal de intrare este conectat la intrarea non-inversoare (+), poartă
numele de amplificator ne-inversor. Polaritatea tensiunii de ieşire va fi aceeaşi cu a tensiunii de intrare.
Amplificarea în tensiune a circuitului este dată de următoarea formula:
AV = (R2 / R1) + 1

Adăugarea divizorului de tensiune

Dacă adăugăm un divizor de tensiune la reacţia negativă, astfel încât doar o fracţiune din tensiunea de ieşire
este reintrodusă la intrarea inversoare, şi nu întreaga valoare, tensiunea de ieşire va fi un multiplu al tensiunii de
intrare. Din nou, pentru simplitate, conexiunile alimentării în c.c. a AO au fost omise. Toate tensiunile au ca şi
referinţă punctul de masă (0 V).

Sursa de semnal conectată la intrarea ne-inversoare (+)

154
 Dacă R1 şi R2 sunt egale, iar tensiunea de intrare este de 6 V,
AO va genera o cădere de tensiune necesară pentru
menţinerea unei tensiuni de 6 V pe R1 (astfel încât tensiunea
la intrarea inversoare să fie egală cu 6 V, iar diferenţa de
tensiune dintre cele două intrări să fie egală cu zero). Cu un
raport al divizorului de tensiune R1--R2 de 2:1, acest lucru va
necesita o tensiune de 12 V la ieşirea AO.

Analiza circuitului

O altă metodă de analiză a acestui circuit constă în calcularea amplitudinii şi direcţiei curentului prin R1,
cunoscând tensiunea pe fiecare parte (şi prin urmare pe R1), şi rezistenţa rezistorului R1. Din moment ce partea
stângă a rezistorului R1 este conectată la masă (0 V), iar partea dreaptă are un potenţial de 6 V (datorită reacţiei
negative ce menţine tensiunea acelui punct egală cu Vintrare), putem vedea că avem 6 V la bornele lui R1. Acest lucru
înseamnă un curent de 6 mA prin R1, de la stânga la dreapta. Deoarece ştim că ambele intrări ale AO au impedanţe
foarte mari, putem afirma că, curentul prin acestea este zero, şi nu se comportă precum un divizor de curent în
punctul de conectare cu divizorul de tensiune. Cu alte cuvinte, putem considera că R1 şi R2 sunt conectate în serie:
toţi electronii ce trec prin R1 ajung în R2. Cunoscând curentul prin R2 şi rezistenţa lui R2, putem calcula căderea de
tensiune la bornele acestui rezistor (6 V) şi polaritatea acestuia. Calculând tensiunea totală dintre punctul de masă
(0 V) la dreapta rezistorului R2, ajungem la o valoarea de 12 V.

Explicaţie utilizând modelul AO

Dacă ne uităm pe desenul precedent, ne

putem întreba „unde anume se duce curentul
de 6 mA”. Figura de mai sus nu prezintă
întregul drum, dar în realitate, acest curent
vine de la sursa de putere de c.c., trece prin
masă, R1, R2, prin ieşirea AO şi înapoi la
borna pozitivă a sursei. Utilizând modelul AO
- potenţiometru/detector de nul, calea
curentului arată astfel.

155
 Sursa de semnal de 6 V nu trebuie să furnizeze niciun curent în circuit: aceasta doar comandă
amplificatorului operaţional echilibrul de tensiune dintre cele două intrări, iar ca urmare a acestui fapt, AO produce
la ieşire o tensiune de două ori mai mare decât tensiunea de semnal datorită reacţiei divizate a celor doi rezistori de
1 kΩ.

Factorul de amplificare

Putem modifica factorul de amplificare în tensiune al acestui circuit, prin simpla modificare a valorilor
celor doi rezistori. Amplificarea poate fi calculată cu formula alăturată.

Amplificator ne-inversor

Se poate observa că amplificarea unui astfel de amplificator nu poate să scadă sub valoarea 1. Dacă ar fi să
coborâm valoarea lui R2 la zero ohmi, circuitul rezultat ar fi identic cu repetorul de tensiune, unde ieşirea este
conectată direct la intrarea inversoare. Această amplificare poate fi mărită mult peste 1, prin creşterea valorii
rezistorului R2 faţa de R1.
Polaritatea tensiunii de ieşire este aceeaşi cu cea a tensiunii de intrare. O tensiune pozitivă de intrare
înseamnă o tensiune pozitivă de ieşire, şi invers (faţă de masă). Din acest motiv, acest circuit poartă numele de
amplificator ne-inversor.

Sursa de semnal conectată la intrarea inversoare (-)

Să reluăm circuitul de mai sus, dar de data aceasta să

aplicăm tensiunea de intrare în altă parte.
Prin conectarea la masă a intrării ne-inversoare, reacţia
negativă de la ieşire va încerca să menţină tensiunea intrării
inversoare la 0 V. Din acest motiv, intrarea inversoare, în
acest circuit, poartă numele de masă virtuală (având un
potenţial de 0 V, dar nefiind conectată direct la masă).
Tensiunea de intrare este aplicată de această dată din stânga divizorului de tensiune R1--R2 (= 1 kΩ). Prin
urmare, tensiune de ieşire trebuie să ia valoarea de -6 V pentru echilibrarea punctului de mijloc la potenţialul masei
(0 V). Folosind metodele amplificatorului ne-inversor, putem analiza funcţionarea circuitului prin determinarea
amplitudinilor şi direcţiilor curenţilor.

156
 Factorul de amplificare

Din nou, putem modifica amplificarea în tensiune a circuitului prin modificarea valorilor rezistorilor R1 şi
R2. Amplificarea poate fi calculată cu formula alăturată.

Amplificator inversor

De această dată, amplificarea în tensiune a circuitului poate fi sub 1, depinzând doar de raportul valorilor
celor doi rezistori. Polaritatea ieşirii este tot timpul opusă polarităţii tensiunii de intrare. O tensiune de intrare
pozitivă înseamnă o tensiune de ieşire negativă, şi invers (faţă de masă). Din acest motiv, acest circuit este cunoscut
sub numele de amplificator inversor. Semnul „-” din formula de mai sus scoate în evidenţă această inversare a
polarităţilor.

Observaţie

Astfel de circuite studiate mai sus sunt folosite pentru efectuarea operaţiilor matematice de înmulţire şi
împărţire în circuitele analogice ale calculatoarelor.

05. Amplificatorul tensiune-curent

• În industrie, semnalele de curent în c.c. sunt adesea folosite în dauna semnalelor de tensiune în c.c., pentru
reprezentarea mărimilor fizice
• Semnalele de tensiune se pot produce relativ uşor direct de la dispozitivele traductoare, pe când semnalele
de curent nu.
• AO pot fi folosite pentru realizarea „conversiei” unui semnal de tensiune într-un semnal de curent. În acest
mod de funcţionare, AO vor genera la ieşire o cădere de tensiune necesară pentru menţinerea curentului
prin circuitul de semnal la o valoarea bine stabilită

Avantajele utilizării semnalelor de c.c.

În circuitele de instrumentaţie, semnalele de c.c. sunt folosite adesea pentru reprezentarea analogică a unei
mărimi fizice precum temperatura, presiunea, greutatea şi mişcarea. De obicei se preferă utilizarea semnalelor de
curent şi nu a celor de tensiune, deoarece semnalele de curent sunt egale prin întreaga buclă a circuitului serie, de la

157
sursă (aparatul de măsură) până la sarcină (indicator, controler), pe când semnalele de tensiune în circuitele paralel
pot varia de la un capăt la celălalt datorită pierderilor rezistive din lungul conductoarelor. Mai mult, instrumentele
de măsură ale curentului posedă în general o impedanţa mică de intrare, pe când instrumentele de măsură ale
tensiunii au impedanţe mari de intrare; acest lucru înseamnă că cele de curent au o imunitate crescută faţă de
zgomotul electric.

AO pe post de sursă de curent

Pentru a putea folosi curentul ca şi metodă de

reprezentare a mărimilor fizice, trebuie să putem
genera o cantitate precisă de curent în circuitul de
semnal. Dar cum putem genera o cantitate precisă
de curent dacă nu cunoaştem rezistenţa buclei de
circuit.

Răspunsul constă în utilizarea unui amplificator cu scopul menţinerii curentului prin circuit la o valoare
prestabilită, aplicând o cădere de tensiune mai mică sau mai mare pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Un astfel de
amplificator se comportă precum o sursă de curent. Un AO cu reacţie negativă este o soluţie foarte bună pentru
această problemă.

Explicaţie

Se presupune că tensiunea de intrare a acestui circuit este generată de un circuit traductor/amplificator,

calibrat pentru producerea valorii de 1 V pentru 0% din mărimea de măsurat şi 5 V pentru 100% din valoarea
mărimii de măsurat. Semnalul de curent analog standard este între 4 mA (0%) şi 20 mA (100%). Pentru o tensiune
de intrare de 5 V, rezistorul (de precizie) de 250 Ω va avea o cădere de tensiune de 5 V la bornele sale, rezultând un
curent de 20 mA prin bucla circuitului (incluzând rezistorul de sarcină, Rsarcină). Nu contează rezistenţa rezistorului
Rsarcină, sau valoarea rezistenţei adiţionale prezentă în circuit datorită conductorilor, atâta timp cât AO are o sursă de
putere suficient de mare pentru generarea celor 20 mA prin Rsarcină. Rezistorul de 250 Ω stabile
şte relaţia dintre
tensiunea de intrare şi curentul de ieşire, ducând în acest caz la echivalenţa 1-5 V intrare / 4-20 mA ieşire.

Amplificator de transconductanţă

158
 Acest circuit mai este cunoscut şi sub numele de amplificator de transconductanţă. În electronică,
transconductanţa este raportul dintre variaţia curentului şi variaţia tensiunii (ΔI / Δ V),şi se măsoară în Siemens,
aceeaşi unitate de măsură pentru exprimarea conductanţei, reciproca matematică a rezistenţei. În acest circuit,
valoarea raportului de transconductanţă este fixată de către valoarea de 250
Ω a rezistorului, asigurând o relaţie
liniară curent-ieşire/tensiune-intrare.

06. Circuite sumatoare şi de mediere

• Un circuit de mediere realizează media aritmetică a tensiunilor de intrare

• Un circuit sumator realizează suma algebrică a semnalelor de tensiune de la intrare

Circuit de mediere

Dacă luăm trei rezistori egali şi conectăm

unul din capetele fiecăruia dintre ei la un
punct comun şi aplicăm apoi trei tensiuni
de intrare, câte o tensiune pe fiecare din
capetele libere ale rezistorilor, tensiunea
văzută la punctul comun reprezintă media
aritmetică a celor trei tensiuni de intrare.

Teorema lui Millman

Acest circuit nu este altceva decât o

aplicaţie practică a teoremei lui Millman.

Circuit sumator ne-inversor

159
 Dacă luăm un circuit de mediere pasiv şi îl folosim la intrarea
unui AO cu un factor de amplificare de 3, putem transforma
această funcţie de mediere într-o funcţie de adunare. Rezultatul
este un circuit sumator neinversor.

Cu un divizor de tensiune a cărui raport este 2Ω k/ 1 kΩ, circuitul amplificator ne -inversor va avea o
amplificare în tensiune de 3. Având ca şi intrare media celor trei tensiuni ((V1 + V2 + V3) / 3), prin circuitul de
mediere pasiv, şi înmulţind această medie cu 3, ajungem la o tensiune de ieşire egală cu suma celor trei tensiuni de
intrare (V1 + V2 + V3).

Circuit sumator inversor

Acelaşi lucru este realizabil şi cu un AO inversor, folosind un

circuit de mediere pasiv ca şi componentă a circuitului de
reacţie negativa. Rezultatul este cunoscut sub numele de
circuit sumator inversor.

Acum, cu partea dreaptă a circuitului de mediere pasiv conectată la punctul de masă virtual al intrării
inversoare, teorema lui Millman nu se mai poate aplica precum înainte. Tensiunea masei virtuale este menţinută la
valoarea de 0 V de către reacţia negativă a AO, pe când înainte, această valoare putea să oscileze spre valoarea
medie a celor trei tensiuni, V1, V2, V3. Totuşi, fiindcă valorile rezistorilor sunt egale între ele, curentul prin fiecare
dintre cei trei va fi proporţional cu valoarea tensiunii de intrare a fiecărui rezistor. Din moment ce curentul la nodul
comun va fi suma celor trei curenţi, acest curent total prin rezistorul de reacţie va produce o tensiune de ieşire egală
cu suma celor trei tensiuni, cu polaritate inversă, de aici şi denumirea de sumator inversor.

160
 07. Realizarea unui amplificator diferenţial

Un amplificator fără reacţie negativă este deja un amplificator diferenţial, amplificând diferenţa de tensiune
dintre cele două intrări. Totuşi, factorul său de amplificare nu poate fi controlat şi este de obicei prea mare pentru
orice aplicaţie practică. Folosirea reacţiei negative în circuitele cu AO a dus la „pierderea” unei intrări,
amplificatorul rezultat putând fi folosit doar pentru amplificarea unui singur semnal de intrare.

Circuitul amplificatorului diferenţial

Putem însă construi un circuit cu AO, menţinând ambele intrări, dar cu

un factor de amplificare controlat de elemente (rezistori) externe.

Amplificarea în tensiune unitară

Dacă valorile tuturor rezistorilor sunt egale, acest amplificator va avea o amplificare diferenţială a tensiunii
de 1. Analiza acestui circuit este practic identică cu cea a unui amplificator inversor, cu diferenţa că tensiunea pe
intrarea ne-inversoare (+) a AO este egală cu o fracţiune din V2, şi nu este conectată la masă cum era cazul
amplificatorului inversor. Prin urmare, V2 reprezintă semnalul pe intrarea ne-inversoare, iar V1 reprezintă semnalul
pe intrarea inversoare.

Amplificarea în tensiune ne-unitară

Dacă dorim realizarea unei amplificări diferenţiale de tensiune diferită de 1, va trebui să ajustăm valorile
ambelor divizoare de tensiune. Acest lucru necesită multiple schimbări ale rezistorilor şi echilibrarea celor doi
divizori de tensiune pentru funcţionarea simetrică a circuitului, ceea ce nu este foarte practic.

Cuplarea repetoarelor de tensiune la intrare

161
 O altă limitare a acestui circuit este faptul că
impedanţele sale de intrare sunt mici în comparaţie
cu alte configuraţii cu AO, în special amplificatorul
ne-inversor (cu o singură intrare). Fiecare sursă de
tensiune de intrare trebuie să genereze curenţi prin
rezistori, ceea ce contribuie la o impedanţă mult mai
mică decât impedanţa de intrare a unui AO „pur”.
Soluţia la această problemă, din fericire, este destul
de simplă. Tot ceea ce trebuie să facem este să trecem fiecare semnal de intrare printr-un repetor de tensiune.
De data aceasta, semnalele de intrare V1 şi V2 sunt conectate direct la intrările celor două AO repetoare de
tensiune, rezultând o impedanţă foarte mare de intrare. Cele două AO din stânga sunt folosite pentru generarea
curentului (prin intermediul unei surse de tensiune de c.c. exterioare) necesar prin rezistori în locul surselor de
tensiune de la intrare.

08. Amplificatorul de instrumentaţie

Scop

După cum am spus şi în secţiunea precedentă, este de dorit modificarea factorului de amplificare al
circuitului fără a schimba mai mult de un rezistor, aşa cum era cazul exemplului precedent. Această posibilitatea se
poate realiza cu ajutorul amplificatorului de instrumentaţie.

Circuitul amplificatorului de instrumentaţie

Circuitul este construit din două amplificatoare

diferenţiale şi trei rezistori ce conectează cele
două amplificatoare împreună. Considerăm că toţi
rezistorii din circuit sunt egali, cu excepţia
rezistorului Ramplificare. Reacţia negativă a AO din
stânga sus duce tensiunea din punctul 1 (deasupra
lui Ramplificare) la o valoare egală cu V1.
Asemănător, tensiunea la punctul 2 (sub Ramplificare)
este menţinută la o valoare egală cu V2.

162
 Caderea de tensiune la bornele lui Ramplificare va fi egală cu diferenţa de tensiune dintre V1 şi V2. Această
cădere de tensiune duce la apariţia unui curent prin Ramplificare, şi din moment ce curentul prin buclele de reacţie ale
celor două amplificatoare este zero, curentul prin Ramplificare trebuie să fie egal cu valoarea curentului prin cele două
rezistoare R din imediata sa vacinătate.
Căderea de tensiune între punctele 3 şi 4 va fi prin urmare egală cu:

Factorul de amplificare în tensiune

Amplificatorul diferenţial din dreapta va amplifica această cădere de tensiune dintre punctele 3 şi 4 cu un
factor de 1 (presupunând că valorile tuturor rezistorilor R sunt egale).
Din formula de mai sus reiese şi factorul de amplificare în tensiune al unui amplificator de instrumentaţie:

Cea mai mică amplificare posibilă cu ajutorul configuraţiei de mai sus este 1, atunci când Ramplificare este
deschis (rezistenţa infinită).

Avantaje

Deşi modul de realizare al acestui AO pare greoi, avantajul constă în impedanţele de intrare extrem de mari
pentru V1 şi V2, iar amplificarea se poate ajusta prin variaţia valorii unui singur rezistor.

9. Circuite de derivare şi integrare

• Un circuit derivator produce o tensiune constantă la ieşire pentru o tensiune variabilă la intrare
• Un circuit integrator produce o tensiune variabilă la ieşire pentru o tensiune de intrare constantă
• Ambele tipuri de dispozitive se construiesc uşor, folosind componente reactive (de obicei condensatoare şi
nu bobine) în bucla de reacţia a circuitului amplificatorului operaţional

163
Scop şi definiţii

Prin introducerea reactanţei în buclele de reacţie ale amplificatoarelor operaţionale, ieşirea acestora va
depinde de variaţia tensiunii de intrare cu timpul. Folosind nomenclatura analizei matematice, integratorul produce
o tensiune de ieşire proporţională cu produsul dintre tensiunea de intrare şi timp; derivatorul produce o tensiune de
ieşire proporţională cu variaţia tensiunii de intrare (dv / dt).

Circuit de derivare

Putem construi un circuit cu AO ce măsoară variaţia de tensiune

prin determinarea curentului printr-un condensator; tensiunea de
ieşire va fi proporţională cu valoarea acelui curent.
Partea dreaptă a condensatorului este menţinută constantă la o
tensiune de 0 V, datorită efectului „masei virtuale”. Prin urmare,
curentul „prin” condensator se datorează doar variaţiei tensiunii
de intrare. O tensiune constantă nu va duce la apariţia unui
curent prin condensator, ci doar o tensiune de intrare variabilă.
Curentul condensatorului va trece şi prin rezistorul de reacţie, producând o cădere de tensiune la bornele
sale, tensiune ce este egală cu tensiunea de ieşire. O variaţie liniară şi pozitivă a tensiunii de intrare va rezulta într-o
tensiune negativă la ieşirea AO, şi invers. Această inversare a polarităţii se datorează faptului că semnalul de intrare
este trimis la intrarea inversoare a AO, iar acesta se comportă precum un amplificator inversor. Cu cât variaţia
tensiunii de la intrare este mai mare (negativă sau pozitivă), cu atât tensiunea de la ieşire va fi mai mare. Formula
pentru determinarea tensiunii de ieşire a derivatorului:.

Aplicaţii ale circuitelor de derivare

Pe lângă utilizarea acestor circuite ca şi funcţie matematică de derivare în calculatoarele numerice, acestea
se folosesc ca şi indicatoare de variaţie a mărimilor în instrumentaţie. O astfel de aplicaţie include monitorizarea
(sau controlul) ratei de variaţie a temperaturii într-un furnal, unde o creştere sau scădere prea bruscă a temperaturii
poate crea probleme. Tensiunea de c.c. produsă de circuitul integrator poate fi folosită pentru acţionarea unui
comparator, ce ar putea activa o alarmă sau ar putea controla rata de variaţie, dacă aceasta depăşeşte o anumită
valoare prestabilită.

164
Circuit de integrare

În acest caz, AO va genera la ieşire o tensiune proporţională cu

amplitudinea şi durata de timp în care semnalul a deviat de la
valoarea de 0 V. Altfel spus, un semnal de intrare constat va
genera o anumită variaţie a tensiunii de ieşire: inversul
derivatorului. Pentru a realiza acest lucru, trebuie doar să inversăm
locul rezistorului cu cel al condensatorului din circuitul precedent.

Ca şi în cazul precedent, AO asigură faptul că intrarea inversoare va fi menţinută la o tensiune de 0 V

(masa virtuală). Dacă tensiunea de intrare este exact 0 V, nu va exista curent prin rezistor, condensatorul nu se va
încărca, şi prin urmare, tensiunea de ieşire nu se va modifica. Nu putem garanta valoarea tensiunii de la ieşire faţă
de masă în această situaţie, dar putem afirma că aceasta va fi constantă.
Totuşi, dacă aplicăm o tensiune constantă şi pozitivă la intrare, tensiunea de ieşire va scădea spre negativ,
într-un mod liniar, în încercarea de a produce o variaţia de tensiune pe condensator necesară menţinerii curentului
stabilit datorită diferenţei de tensiune la bornele rezistorului. Invers, o tensiune constantă şi negativă va duce la
apariţia unei variaţii de tensiune liniară şi pozitivă la ieşire. Rata de variaţie a tensiunii de ieşire este proporţională
cu valoarea tensiunii de intrare.
Formula de determinare a tensiunii de ieşire a integratorului este următoarea:

unde,
c = tensiunea de ieşire iniţială (t = 0)

Aplicaţii ale circuitelor de integrare

O aplicaţie a acestui circuit ar fi menţinerea expunerii totale la radiaţie, sau dozajul, în cazul în care
tensiunea de intrare ar fi conectată la un detector electronic de radiaţie. Un circuit integrator trebuie să ia în calcul
atât intensitatea radiaţiei (amplitudinea tensiunii de intrare) cât şi timpul de expunere, generând o tensiune de ieşire
ce reprezintă expunerea totală suferita.

165
 Circuitul de integrare poate fi folosit şi pentru integrarea unui semnal ce reprezintă curgerea unui lichid,
producând la ieşire un semnal ce reprezintă cantitatea totală de lichid ce a trecut printr-un anumit punct, într-o
anumită perioadă de timp.

10. Reacţia pozitivă

• Reacţia pozitivă crează o condiţie de histereză: tendinţa de „agăţare” într-una dintre cele două situaţii
extreme, saturaţie pozitivă sau saturaţie negativă

Definiţie

Spre deosebire de reacţia negativă, ce conectează ieşirea amplificatorului la

intrarea sa inversoare (-), reacţia pozitivă introduce semnalul de ieşire al AO
la intrarea sa ne-inversoare (+), asfel.

Circuitul bistabil

Intrarea inversoare nu este conectată la bucla de reacţie, prin urmare, se poate aplica o tensiune externă pe
aceasta. Să vedem pentru început efectele conectării intrării inversoare la masă (0 V).
În acest caz, tensiunea de ieşire va depinde de amplitudinea şi de polaritatea
tensiunii intrării ne-inversoare. Dacă această tensiune este pozitivă, ieşirea AO
va fi şi ea pozitivă, ducând la saturaţia pozitivă a amplificatorului ca urmare a
reacţiei pozitive pe intrarea ne-inversoare. Pe de altă parte, dacă tensiunea
intrării ne-invesoare porneşte de la o valoare negativă, AO se va satura
negativ.
Ceea ce avem în cazul de faţă poartă numele de circuit bistabil, şi anume stabil într-una dintre cele două
stări (saturat pozitiv sau saturat negativ). După atingerea uneia dintre aceste stări, circuitul tinde să rămână în acea
stare, nemodificat. Pentru aducerea circuitului dintr-o stare în cealaltă, este necesară aplicarea unei tensiuni de
aceeaşi polaritate pe intrarea inversoare (-), dar de o amplitudine mai mare. De exemplu, dacă circuitul este saturat
pozitiv la +12 V, va fi necesară o tensiune pe intrarea inversoare de cel puţin +12 V pentru ca AO să intre în
saturaţie negativă.
Prin urmare, un AO cu reacţie pozitivă tinde să rămână în starea în care se află deja. Tehnic, acest lucru
este cunoscut sub numele de histerezis.

166
Comparatorul cu histereză

După cum am mai văzut, comparatoarele pot fi utilizate pentru producerea unei unde dreptunghiulare
folosind orice tip de undă periodică (sinusoidală, triunghiulară, dinte de fierăstrău, etc.) pe intrare.

Comparatorul cu AO simplu

Dacă forma de undă în c.a. este pură, un

comparator simplu este suficient pentru realizarea
acestei transformări.

Pe de altă parte, dacă semnalul de intrare conţine

zgomot, ce cauzează creşterea sau descreşterea
semnificativă a amplitudinii în decurs de o
perioadă, ieşirea unui astfel de comparator poate
varia neaşteptat.
Ori de câte ori există o tranziţie a semnalului de
intrare prin semnalul de referinţa, indiferent cât de
mică ar fi, ieşirea comparatorului îşi va modifica
starea.

Introducerea histerezei prin reacţia pozitivă

167
 Dacă adăugăm o mică reacţie pozitivă circuitului
comparator, vom introduce histereză în circuit. Această
histereză va determina rămânerea circuitului în starea sa
actuală, modificându-şi starea doar dacă amplitudinea
tensiunii de intrare în c.a. suferă o modificarea majoră.

Acest rezistor de reacţie crează o referinţă duală pentru circuitul comparator. Tensiunea aplicată la intrarea
ne-inversoare (+) ca şi referinţă pentru comparaţia tensiunii de c.a, depinde de valoarea tensiunii de ieşire a AO.
Când ieşirea AO este saturată pozitiv, tensiunea de referinţa pe intrarea ne-inversoare va fi mai pozitivă decât
înainte. Invers, când ieşirea AO este saturată negativ, tensiunea de referinţă a intrării ne-inversoare va fi mai
negativă decât înainte. Rezultatul poate fi transpus pe un grafic, astfel:

Când ieşirea AO este saturată pozitiv, tensiunea de referinţa va fi cea superioară; ieşirea nu va fi saturată
pozitiv decât dacă intrarea de c.a. creşte peste această referinţă superioară. Invers, când AO este saturat negativ,
tensiunea de referinţă luată în considerare este cea inferioară; ieşirea nu va creşte spre saturaţie pozitivă decât dacă
intrarea de c.a. scade sub nivelul de referinţă inferior. Rezultatul este un semnal de ieşire dreptunghiular curat, în
ciuda existenţei unor distorsiuni mari ale semnalului de intrare de c.a. Pentru ca ieşirea comparatorului să sară de la
o stare la alta (lucru nedorit), este nevoie ca diferenţa dintre amplitudinile semnalului de intrare să fie cel puţin la
fel de mare precum diferenţa dintre tensiunile de referinţa superioară şi inferioară.

Circuite oscilatoare (circuite astabile)

Un oscilator este un dispozitiv ce produce o tensiune de ieşire alternativă sau pulsatorie. Tehnic, este
cunoscut sub numele de dispozitiv astabil: nu posedă o ieşire stabilă.

168
 Să vedem un circuit oscilator cu AO şi reacţie
pozitivă.
Când ieşirea este saturată pozitiv, Vreferinţa va fi
pozitivă, iar condensatorul se va încărca în
direcţia pozitivă. Când Vrampă este mai mare
decât Vreferinţa (chiar şi cu o valoare foarte mică),
ieşirea se va satura negativ, iar condensatorul se
va încărca în direcţia (polaritatea) opusă.
Oscilaţia are loc datorită faptului că reacţia
negativă este instantanee iar reacţia negativă
este întârziată (printr-o constantă de timp RC).
Frecvenţa acestui oscilator poate fi setată prin
variaţia mărimii oricărui component.

169
 Tony R. Kuphaldt

INTRODUCERE ÎN CIRCUITE ELECTRICE

Volumul 4: Electronica

Traducere: Mihai Olteanu

 Prefaţă

Cartea de faţă reprezintă varianta românească, tradusă de Mihai Olteanu, a

volumului „Electronica digitală” din seria „Lessons in Electric Circuits” scrisă de
Tony R. Kuphaldt sub licenţa „Design Science License”.

Cartea în limba română se distribuie gratuit prin intermediul site-ului

Scientia.ro. Orice comentarii sau sugestii de îmbunătăţire sunt binevenite şi pot fi
trimise pe adresa [email protected]. Puteţi utiliza conţinutul de faţă în orice
scop, respectând condiţiile impuse de licenţa DSL, în principal, menţionarea sursei
originale.

Atenţie, pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a

electronilor prin circuit, şi anume, dinspre borna negativă (-) spre borna pozitivă
(+) !
 CUPRINS
1 SISTEME DE NUMERAŢIE .............................................................................................................................................. 1
1.1 NUMERE ŞI SIMBOLURI ................................................................................................................................................ 1
1.2 SISTEME DE NUMERAŢIE .............................................................................................................................................. 2
2 ARITMETICĂ BINARĂ .................................................................................................................................................... 6
2.1 VALORI ŞI SISTEME DE NUMERAŢIE.................................................................................................................................. 6
2.2 ADUNAREA BINARĂ .................................................................................................................................................... 6
2.3 NUMERE BINARE NEGATIVE .......................................................................................................................................... 7
2.4 SCĂDEREA BINARĂ ................................................................................................................................................... 10
2.5 DEPĂŞIREA BINARĂ................................................................................................................................................... 12
2.6 GRUPĂRI DE BIŢI ...................................................................................................................................................... 15
3 PORŢI LOGICE ............................................................................................................................................................. 18
3.1 DEFINIŢIA UNEI PORŢI LOGICE...................................................................................................................................... 18
3.2 PORŢI LOGICE SIMPLE................................................................................................................................................ 20
3.3 PORŢI LOGICE CU DOUĂ INTRĂRI .................................................................................................................................. 23
3.4 PORŢI LOGICE EXCLUSIVE ........................................................................................................................................... 30
3.5 PRINCIPIUL UNIVERSALITĂŢII ....................................................................................................................................... 33
3.6 6. MODUL DE ÎMPACHETARE ...................................................................................................................................... 38
4 COMUTATOARE.......................................................................................................................................................... 40
4.1 TIPURI DE COMUTATOARE .......................................................................................................................................... 40
4.2 POZIŢIA „NORMALĂ” A CONTACTELOR........................................................................................................................... 47
5 RELEE ELECTROMECANICE .......................................................................................................................................... 52
5.1 1. CONSTRUCŢIA RELEELOR ........................................................................................................................................ 52
5.2 RELEE TEMPORIZATE ................................................................................................................................................. 54
5.3 RELEE SEMICONDUCTOARE ......................................................................................................................................... 58
6 LOGICA LADDER.......................................................................................................................................................... 61
6.1 DIAGRAME LADDER .................................................................................................................................................. 61
6.2 FUNCŢII LOGICE DIGITALE ........................................................................................................................................... 65
6.3 CIRCUITE PERMISIVE ŞI DE BLOCARE .............................................................................................................................. 73
6.4 CIRCUITE LOGICE CU AUTOPROTECŢIE ............................................................................................................................ 76
6.5 AUTOMATE PROGRAMABILE (PLC) ............................................................................................................................... 79
7 ALGEBRA BOOLEANĂ.................................................................................................................................................. 95
7.1 ARITMETICA BOOLEANĂ............................................................................................................................................. 95
7.2 IDENTITĂŢI ALGEBRICE BOOLEENE ................................................................................................................................. 99
7.3 PROPRIETĂŢI ALGEBRICE BOOLEENE ............................................................................................................................ 104
7.4 REGULI DE SIMPLIFICARE BOOLEANĂ ........................................................................................................................... 107
7.5 SIMPLIFICAREA CIRCUITELOR LOGICE ........................................................................................................................... 110
7.6 FUNCŢIA SAU-EXCLUSIV.......................................................................................................................................... 116
7.7 TEOREMELE LUI DEMORGAN .................................................................................................................................... 117
7.8 TRANSFORMAREA TABELELOR DE ADEVĂR ÎN EXPRESII BOOLEENE ........................................................................................ 124
8 HĂRŢI KARNAUGH .................................................................................................................................................... 135
8.1 DE CE HĂRŢI KARNAUGH .......................................................................................................................................... 135
8.2 DIAGRAME VENN .................................................................................................................................................. 135
8.3 RELAŢII BOOLEENE CU DIAGRAME VENN....................................................................................................................... 138
8.4 TRANSFORMAREA DIAGRAMELOR VENN ÎN HĂRŢI KARNAUGH ............................................................................................ 142
8.5 HĂRŢI KARNAUGH, TABELE DE ADEVĂR ŞI EXPRESII BOOLEENE ............................................................................................ 146
8.6 SIMPLIFICAREA CIRCUITELOR LOGICE CU HĂRŢI KARNAUGH ................................................................................................ 153

i
8.7 HĂRŢI KARNAUGH CU PATRU VARIABILE ....................................................................................................................... 160
8.8 MINTERMENI ŞI MAXTERMENI ................................................................................................................................... 166
8.9 EXEMPLU DE IMPLEMENTARE PRACTICĂ A CIRCUITELOR LOGICE .......................................................................................... 173
8.10 NOTAŢIA Σ (SUMĂ) ŞI NOTAŢIA Π (PRODUS) ................................................................................................................. 181
8.11 HĂRŢI KARNAUGH DE 5 ŞI 6 VARIABILE ........................................................................................................................ 183

ii
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Sisteme de numeraţie

1 Sisteme de numeraţie

1.1 Numere şi simboluri

• Cantităţile fizice pot fi exprimate sub două forme principale: analogică sau digitală

1.1.1 Reprezentarea valorilor

Exprimarea cantităţilor sub formă numerică ni se pare un lucru natural. Această situaţie este atât în
avantajul cât şi în dezavantajul nostru atunci când studiem electronica. Pe de o parte, suntem obişnuiţi să facem
calcule atunci când analizăm circuitele electrice sau electronice, iar acesta este un lucru bun. Pe de altă parte,
sistemul de notaţie utilizat zi de zi, încă din şcoala primară, nu este sistemul intern folosit şi de echipamentele
electronice moderne. Adoptarea unui nou sistem de notaţie şi o re-examinare a ideilor şi conceptelor deja învăţate
nu este tocmai un lucru peste care să putem trece cu uşurinţă.
În primul rând, trebuie să facem o diferenţiere între numere şi simbolurile utilizate pentru reprezentarea
acestor numere. Un număr este o cantitate matematică, corelată de obicei în cazul electronicii cu o cantitate fizică
precum tensiune, curent sau rezistenţă. Există o multitudine de tipuri de numere. De exemplu: numere naturale (1,
2, 3, ...), numere întregi (..., -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3, ...), numere iraţionale π( - aproximativ 3,1415927, e - aproximativ
2,718281828), rădăcina pătrată a oricărui număr prim, etc.), numere reale (toate valorile numerice uni-
dimensionale, negative şi pozitive, incluzând zero, numerele naturale, întregi şi iraţionale) şi complexe (3 - j4, 34, 5
∠ 20o).
În funcţie de aplicaţia practică în cauză, se utilizează diferite tipuri de numere. Numerele naturale sunt
perfecte şi suficiente pentru „inventarierea” obiectelor discrete, precum numărul de rezistori dintr-un circuit.
Numerele întregi sunt necesare atunci când avem nevoie şi de echivalentul negativ al celor naturale. Numerele
iraţionale reprezintă acele numere ce nu pot fi exprimate exact ca şi raport dintre două numere întregi; raportul
dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul acestuiaπ)( este un astfel de num
ăr iraţional. Valorile pentru tensiune,
curent şi rezistenţă ce le-am întâlnit în analiza circuitelor electrice de curent continuu pot fi exprimate sub forma
numerelor reale, atât sub formă de fracţii cât şi sub formă decimală. Pentru analiza circuitelor de curent alternativ
însă, numerele reale nu pot exprima esenţa duală a amplitudinii şi a unghiului de fază, astfel încât am fost nevoiţi să
utilizăm numerele complexe, fie sub forma rectangulară, fie sub formă polară.

1
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Sisteme de numeraţie

1.1.2 Forma analogică şi forma digitală

În cazul în care utilizăm numere pentru înţelegerea proceselor fizice din lumea reală, realizarea predicţiilor
ştiinţifice sau pentru calcule economice, avem nevoie de o simbolistică aparte. Aceste notaţii pot fi sub două forme:
analogică sau digitală. În cazul reprezentării analogice, cantitatea simbolizată este divizibilă la infinit. În cazul
reprezentării digitale, cantitatea simbolizată prezintă o diviziune discretă.
De exemplu, un termometru „clasic” precum cel de jos, reprezintă un aparat de măsură analogic. Practic
putem măsură orice temperatură din intervalul 0-50oC, rezoluţia termometrului fiind practic infinită. De exemplu,
putem spune că temperatura măsurată în acest caz este de 35oC, dar, dacă avem ochi buni, putem fi mai precişi şi
spune că ea este de fapt 35,7oC. Sau, dacă avem ochi foarte buni, sau un mijloc mult mai precis de citire a scalei, s-
ar putea să vedem că temperatura reală este de fapt 35,72545oC.

Fig. 1-1 termometru analogic

Acest lucru nu este valabil şi în cazul unui termometru digital. De exemplu, termometrul de mai jos nu
poate măsura temperatura cu o precizie mai mare de 0,1oC. Astfel că putem citi o temperatură fie de 33,0oC, fie o
temperatură de 33,1oC, dar în niciun caz nu putem citi o valoare între aceste două puncte (de exemplu, 33,0125oC),
aşa cum am fi putut face cu un termometru analogic.

Fig. 1-2 termometru digital

1.2 Sisteme de numeraţie

2
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Sisteme de numeraţie

1.2.1 Sistemul de numeraţie roman

Romanii au pus la punct un sistem de numeraţie pe bază de simboluri (cifre) pentru reprezentarea
cantităţilor, astfel:

Dacă o cifră este urmată de o altă cifră a cărei valoare este egală sau mai mică decât prima, niciuna dintre
cifre nefiind mai mare decât cele din stânga sa, valoarea acestei cifre se adaugă la valoarea totală. Astfel, VIII
reprezintă valoarea 8, iar CLVII reprezintă 157. Pe de altă parte, dacă o cifră este precedată la stânga sa de o altă
cifră a cărei valoare este mai mică decât prima, valoarea primei se scade din a doua. Prin urmare, IV = 4 (V minus
I), iar CM = 900 (M minus C). De exemplu, anul 1987 poate fi reprezentat în notaţia romană astfel:
MCMLXXXVII. O analiză a acestei notaţii este bine-venită:

Numerele mari sunt dificil de reprezentat prin intermediul acestei notaţii. Adunarea şi scăderea cifrelor ne
poate şi ea da bătăi de cap. O altă problemă majoră a acestui sistem este imposibilitatea reprezentării numerelor
negative sau a valorii nule (zero), ambele fiind concepte foarte importante în matematică.

1.2.2 Sistemul de numeraţie zecimal

Una dintre cele mai importante idei ale sistemului zecimal de numeraţie se datorează babilonienilor.
Aceştia au fost aparent prima civilizaţie ce s-a folosit de poziţia cifrei pentru reprezentarea numerelor mari (sistem
de numeraţie poziţional). În loc să inventeze cifre noi pentru reprezentarea cantităţilor mari, precum romanii (sistem
de numeraţie ne-poziţional), aceştia au refolosit aceleaşi cifre, dar plasate în poziţii diferite de la dreapta spre
stânga. Sistemul zecimal actual utilizează acest concept, folosind doar 10 cifre (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9) pentru
reprezentarea valorilor în funcţie de poziţia acestora. Fiecare cifră reprezintă o valoare întreagă, iar fiecare poziţie
de la dreapta spre stângă reprezintă o constantă de multiplicare pentru fiecare dintre aceste valori întregi. De
exemplu, notaţia zecimală „1206”, poate fi desfăcută în următorul produs:

3
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Sisteme de numeraţie

Fiecare simbol poartă numele de cifră, iar fiecare poziţie este de zece ori mai mare decât poziţia imediat
următoare (din dreapta). Astfel că, în cazul de mai sus, avem poziţia sau cifra unităţilor (6), cifra zecilor (0), cifra
sutelor (2) şi cifra miilor (1), de la dreapta spre stânga.

1.2.3 Sistemul de numeraţie binar

Ce s-ar întâmpla dacă am realiza un sistem de numeraţie cu aceleaşi principii de bază precum sistemul
zecimal, dar cu mai puţine sau mai multe cifre?
Sistemul binar este un astfel de sistem „modificat” ce utilizează doar două cifre, constanta de multiplicare a
fiecărei cifre fiind în acest caz de două ori mai mare decât a cifrei precedente (de la dreapta la stânga). Cele două
cifre sunt „0” şi „1”. Poziţia din dreapta este poziţia unităţilor, la fel ca în cazul notaţiei zecimale. Spre stânga,
constantele de multiplicare sunt după cum urmează: 2, 4, 8, 16, etc. De exemplu, următorul număr binar poate fi
exprimat, la fel ca şi numărul zecimal 1206, ca şi sumă dintre produsul fiecărei cifre cu, constanta de multiplicare
(în funcţie de poziţie):

1.2.4 Specificarea bazei

Mai sus, am scris un număru sub formă binară (11010) şi l-am transformat în formă zecimală (16 + 8 + 2 =
26). Prin urmare, am amestecat două notaţii diferite în acelaşi loc. Pentru a nu crea confuzii, va trebui să explicităm
tipul notaţiei folosite. Acest lucru se realizează prin specificarea bazei numărului respectiv prin folosirea indicilor, 2
pentru notaţia binară, şi 10 pentru cea zecimală, astfel: 11010 2 (baza doi) şi 26 10 (baza zece).
Aceşti indicii nu sunt operatori matematici, precum exponenţii (puteri). Tot ceea ce fac este să indice tipul
de sistem de numeraţie utilizat pentru reprezentarea numărului respectiv. De obicei, atunci când nu este specificată
nicio bază, se presupune că se lucrează în baza zece ( 10 ).
De remarcat că, în cazul notaţiei binare, fiecare poziţie poartă numele de bit

1.2.5 Scopul sistemului binar de numeraţie

De ce am vrea să folosim acest sistem de numeraţie binar? Sistemul decimal, cu cele zece cifre ale sale,
este intuitiv şi uşor de înţeles. Sistemul binar este folosit în principal de electronica digitală (utilizată de
calculatoare, de exemplu), datorită uşurinţei de reprezentare electronică a celor două stări (0 şi 1). Cu un circuit
relativ simplu, putem efectua operaţii matematice asupra numerelor binare reprezentând fiecare bit printr-un circuit

4
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Sisteme de numeraţie

care este fie pornit (curent) fie oprit (curent zero). La fel ca şi în cazul unui abac, putem adăuga mai multe circuite
pentru a reprezenta numere din ce în ce mai mari. Acest sistem este ideal pentru stocarea şi redarea informaţiei sub
format numeric: benzi magnetice, CD-uri, hard-disk-uri, etc.

5
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

3 Porţi logice

3.1 Definiţia unei porţi logice

• O poartă logică este un amplificator special proiectat pentru reprezentarea numerelor binare sub forma
tensiunilor de nivel logic

3.1.1 Principiul de bază al circuitelor digitale

Deşi sistemul de numeraţie binar reprezintă un concept matematic abstract şi interesant, încă nu am spus
nimic despre aplicaţiile practice în electronică. Acest capitol este dedicat prin urmare aplicării conceptelor binare
circuitelor electronice. Importanţa sistemului binar de numeraţie în electronica digitală este importantă datorită
uşurinţei cu care putem reprezenta biţii sub formă fizică. Deoarece un bit poate avea doar două stări diferite, fie 0
fie 1, orice mediu fizic ce poate funcţiona cu două stări saturate diferite, poate fi folosit pentru reprezentarea unui
bit. În consecinţă, orice sistem fizic ce este capabil să reprezinte biţi sub formă binară, poate reprezenta de
asemenea şi valori numerice. Prin urmare, are potenţialul de a manipula aceste numere.
Circuitele electronice sunt perfecte pentru reprezentarea numerelor binare. Tranzistorii, atunci când
funcţionează la limită, se pot afla într-un din cele două stări: fie în stare blocată (curent de control zero), fie în stare
de saturaţie (curent de control maxim). Dacă un circuit cu tranzistor este proiectat pentru maximizarea probabilităţii
de funcţionare într-una din cele două stări (evitarea funcţionării tranzistorului în zona activă de funcţionare), acesta
poate fi folosit ca şi reprezentare fizică a unui bit. Căderea de tensiune măsurată la ieşirea unui astfel de circuit
poate fi folosită pentru reprezentarea unui singur bit. O tensiune joasă reprezentând „0”, şi o tensiune (relativ) înaltă
reprezentând „1”.

3.1.2 Funcţionarea tranzistorului în stare blocată/saturată

18
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-3-1 tranzistor aflat în saturaţie

În figura de sus, tranzistorul este saturat datorită tensiunii de intrare de 5 V (prin intermediul comutatorului
cu două poziţii). Deoarece este saturat, căderea de tensiune dintre colector şi emitor este foarte mică, rezultând o
tensiune de ieşire de practic 0 V. Dacă am folosi acest circuit pentru reprezentarea numerelor binare, am spune că
semnalul de intrare este „1” binar, iar semnalul de ieşire este „0” binar.
Orice tensiune apropiată de tensiunea de alimentare (având ca referinţă masa), este considerată a fi „1”, iar
o lipsă de tensiune este considerată a fi „0”. Alternativ, se folosesc termenii de „înalt” (1 binar) sau jos (0 binar).
Termenul general pentru reprezentarea unui bit prin intermediul unei tensiuni poartă numele de „nivel logic”.

Fig. 3-3-2 tranzistor aflat în saturaţie

Trecând comutatorul pe cealaltă poziţie, aplicăm o intrare de 0 binar şi obţinem la ieşire 1 binar.

3.1.3 Poarta logică

Ceea ce am creat mai sus poartă numele de poartă logică, sau simplu, poartă. O poartă nu este altceva decât
un circuit amplificator special conceput pentru acceptarea şi generarea semnalelor de tensiune. Aceste semnale
corespund numerelor binare 0 si 1. Prin urmare, porţile nu sunt concepute pentru amplificarea semnalelor analogice
(semnale de tensiune între 0 şi tensiunea maximă). Mai multe porţi conectate împreună se pot folosi pentru stocare

19
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

(circuite de memorare) sau manipulare (circuite de calcul). Ieşirea fiecărei porţi reprezintă în acest caz un singur bit
dintr-un număr binar compus din mai mulţi biţi.

3.2 Porţi logice simple

3.2.1 Poarta inversoare (NU sau NOT)

Fig. 3-3-3 - poartă inversoare (NU)

Mai sus este simbolul folosit pentru reprezentarea unei porţi inversoare (NU). Aceasta se comportă identic
cu circuitul analizat înainte, şi anume: ieşirea porţii este inversă faţa de intrare (intrare 0, ieşire 1 sau intrare 1, ieşire
0). Aceste porţi sunt de fapt circuite cu tranzistoare de genul celui prezentat mai sus, dar, pentru simplificarea
analizei circuitelor, se vor folosi aceste simboluri specifice fiecărei porţi.
Un simbol alternativ pentru o poartă inversoare este următorul:

Fig. 3-3-4 poartă inversoare (simbol alternative)

Forma triunghiulară este asemănătoare simbolului amplificatorului operaţional. După cum am spus mai sus,
porţile sunt de fapt amplificatoare. Metoda standard de reprezentare a unei funcţii inversoare este prin intermediul
acelui mic cerc desenat pe terminalul de intrare sau de ieşire. Dacă îndepărtăm acest cerc din simbolul porţii, lăsând
doar triunghiul, acest simbol nu ar mai indica o inversare, ci o amplificare. Un astfel de simbol, şi o astfel de poartă
chiar există, şi poartă numele de poarta ne-inversoare, sau buffer.

3.2.2 Poarta ne-inversoare (buffer)

20
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-3-5 inversare dublă (două porţi inversoare conectate cap-coadă)

Dacă ar fi să conectăm două porţi inversoare, una în continuarea celeilalte, cele două funcţii de inversare s-
ar „anula” reciproc. În acest caz, semnalul de ieşire va fi acelaşi cu cel de intrare.

Fig. 3-3-6 poartă ne-inversoare (buffer)

Pentru acest scop, există o poartă logică separată, denumită buffer (sau poartă ne-inversoare). Simbolul este
un triunghiu simplu, precum în figura alăturată.

3.2.3 Reprezentarea conexiunilor

Asemănător simbolului amplificatorului operaţional, conexiunile de intrare şi de ieşire sunt reprezentate

printr-un singur fir, punctul de referinţă implicit pentru fiecare cădere de tensiune fiind masa. În circuitele logice,
masa este aproape tot timpul reprezentată de conexiunea negativă a sursei de alimentare. Sursele de alimentare
duale sunt rareori folosite în astfel de circuite. Datorită faptului că circuitele logice (cu porţi) sunt de fapt nişte
amplificatoare, acestea necesită o sursă de putere pentru funcţionare. La fel ca în cazul AO, conexiunile surselor de
alimentare sunt omise pentru simplitate.

Fig. 3-7 poartă inversoare; circuit de alimentare complet

21
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Dacă ar fi să reprezentăm toate conexiunile necesare pentru utilizarea acestei porţi, circuitul ar arăta precum
cel din figura de sus.

Fig. 3-8 poartă inversoare; circuit de alimentare complet

Conductorii surselor de alimentare sunt rareori reprezentaţi în circuitele electronice, chiar şi atunci când
sunt reprezentate conexiunile pe fiecare poartă. Astfel, eliminând liniile ce nu sunt necesare, obţinem rezultatul de
sus.
V cc reprezintă tensiunea constantă de alimentare a colectorului din circuitul cu tranzistor bipolar. Punctul
de referinţă este, desigur, masa. Punctele marcate cu V cc sunt toate conectate la acelaşi punct, iar acel punct este
borna pozitivă a sursei de alimentare de curent continuu. Valoarea acesteia este de obicei de 5 V.

3.2.4 Tabelul de adevăr

O modalitate de exprimare a funcţiei unei porţi logice, poartă numele de tabel de adevăr. Aceste tabele
descriu toate combinaţiile posibile ale intrărilor şi rezultatul ieşirilor. Pentru poarta inversoare, sau NU, prezentată
mai sus, tabelul de adevăr arată astfel:

Intrare Ieşire
0 1
1 0

Pentru poarta ne-inversoare, tabelul de adevăr este puţin diferit:

Intrare Ieşire
0 0
1 1

Pentru porţi mai complexe, tabelele de adevăr sunt mai mari decât acesta. Numărul liniilor unui astfel de
tabel trebuie să fie egal cu 2n, unde n reprezintă numărul intrărilor porţii logice considerate.

22
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

3.3 Porţi logice cu două intrări

• Poarta logică ŞI: ieşirea este 1 doar dacă ambele intrări sunt 1
• Poarta logică SAU: ieşirea este 1 dacă intrarea A sau intrarea B este 1

3.3.1 Numărul de intrări

Având doar o intrare, singurele porţi „disponibile” sunt cele inversoare şi cele ne-inversoare. Pentru a lucra
cu mai multe posibilităţi, trebuie să mărim numărul de intrări.
O poartă cu o singură intrare prezintă doar două posibilităţi: fie intrarea este „înaltă” (1), fie este „joasă”
(0). În schimb, o poartă cu doua intrări are patru posibilităţi (00, 01, 10, 11). O poartă cu trei intrări are opt
combinaţii posibile (000, 001, 010, 011, 100, 101, 110 şi 111). După cum am mai spus, numărul combinaţiilor
posibile este egal cu 2n, unde n este numărul de intrări.
Datorită faptului că există aşa de multe posibilităţi folosind doar două terminale, există mai multe tipuri de
porţi logice cu două intrări. Vom prezenta mai jos fiecare tip.

3.3.2 Poarta logică ŞI (AND)

Fig. 3-9 poarta logică ŞI cu două respectiv trei intrări; simbol

Una dintre cele mai uşor de înţeles porţi este poarta ŞI. Denumirea vine de la faptul că ieşirea porţii va fi 1
dacă şi numai dacă toate intrările sunt 1. Asemenea, ieşirea va fi 0, dacă şi numai dacă toate intrările sunt 0.
Alăturat este prezentat simbolul porţii ŞI cu două, respectiv trei intrări. Tabelul de adevăr pentru poarta ŞI cu două
intrări arată astfel:

23
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Practic, ceea ce se înţelege din tabelul de adevăr de mai sus poate fi ilustrat în cele ce urmează. Poarta
logică ŞI este supusă tuturor posibilităţilor de intrare. Pentru determinarea nivelului logic de ieşire, se foloseşte un
LED:

Fig. 3-10 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit practic

Fig. 3-11 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit practic

24
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-12 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit practic

Fig. 3-13 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit practic

LED-ul este alimentat cu energie electrică doar atunci când ambele intrări logice sunt 1.

3.3.3 Poarta logică ŞI-negat (NAND)

Fig. 3-14 circuitul echivalent al unei porţi logice ŞI negat (NAND)

Poarta ŞI negat este o variaţie a porţii ŞI. Practic, comportamentul porţii este acelaşi cu al porţii ŞI, doar că
la ieşire este conectată o poartă NU (inversoare).

25
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-15 poarta logică ŞI negat (NAND); simbol

Pentru simbolizarea acestui lucru se trece un mic cerculeţ pe terminalul de ieşire.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Tabelul de adevăr este exact invers faţă de cel prezentat anterior pentru poarta ŞI. După câte se poate
observa, principiul este asemănător: ieşirea este 1 dacă toate intrările sunt 0 şi invers.

3.3.4 Poarta logică SAU (OR)

Fig. 3-16 poarta logică SAU (OR); simbol

Ieşirea unei porţi logice SAU este 1 dacă oricare dintre intrări este 1. Ieşirea este 0 doar dacă toate intrările
sunt 0. Să vedem tabelul de adevăr:

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1

Următoarele ilustraţii redau modul de funcţionare a porţii SAU, atunci când cele două intrări formează
toate combinaţiile posibile. Indicaţia vizuală a ieşirii este furnizată de un LED:

26
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-17 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un circuit practic

Fig. 3-18 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un circuit practic

Fig. 3-19 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un circuit practic

27
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-20 exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un circuit practic

Dacă oricare dintre intrări se află în poziţia 1, LED-ul va fi alimentat cu energie electrică.

3.3.5 Poarta logică SAU-negat (NOR)

După cum probabil v-aţi dat seama, poarta SAU-negat este o partă SAU cu valoarea de ieşire negată (0
negat este 1, iar 1 negat este 0). Schema echivalentă arată astfel:

Fig. 3-21 schema echivalentă a unei porţi SAU-negat (NOR)

Pentru simplificarea reprezentării însă, există desigur un simbol special:

Fig. 3-22 simbolul unei porţi SAU negate (NOR)

Tabelul de adevăr este exact invers faţă de cel al porţii SAU.

28
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0

Principiul de bază este următorul: ieşirea este zero dacă cel puţin una dintre intrări este 1 şi este 1 doar
atunci când ambele intrări sunt 0.

3.3.6 Poarta logică ŞI negativă

Fig. 3-23 schema echivalentă a unei porţi logice ŞI negative

O poartă logică ŞI negativă funcţionează la fel ca o poartă ŞI având toate intrările inversate (conectate la
porţi NU).

Fig. 3-24 simbolul unei porţi logice ŞI negative

Conform standardului de notare, aceste intrări sunt simbolizate cu ajutorul unor cerculeţe.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0

Contrar intuiţiei, comportamentul logic al unei porţi ŞI negative nu este acelaşi cu al unei porţi ŞI-negat. De
fapt, tabelul său de adevăr este identic cu al unei porţi logic SAU-negat.

3.3.7 Poarta logică SAU negativă

29
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-25 schema echivalentă a unei porţi logice SAU negative

Conform aceluiaşi principiu, o poartă logică SAU negativă se comportă asemenea unei porţi SAU cu toate
intrările inversate.

Fig. 3-26 simbolul unei porţi logice SAU negative

Conform standardului de notare, aceste intrări inversate sunt simbolizate prin cerculeţe.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Comportamentul logic şi tabelul de adevăr este exact acelaşi cu al unei porţi logice ŞI-negat.

3.4 Porţi logice exclusive

• Ieşirea unei porţi SAU-exclusiv este 1 dacă intrările sunt diferite

• Ieşirea unei porţi ŞI-negat-exclusiv este 1 dacă toate intrările sunt identice

3.4.1 Poarta logică SAU-exclusiv (XOR)

30
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-27 simbolul unei porţi logice SAU-exclusiv

Ultimele şase variante de porţi logice au fost variaţii directe ale celor trei funcţii de bază: ŞI, SAU şi NU.
Poarta SAU-exclusiv este însă diferită.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Ieşirea este 1 doar dacă intrările se află la nivele logice diferite, fie 0 şi 1, fie 1 şi 0. Altfel, ieşirea este 0
dacă toate intrările se află la acelaşi nivel logic.

Fig. 3-28 schema echivalentă a unei porţi logice SAU-exclusiv formată din porţi SI, SAU şi NU

Circuitele echivalente pentru o poartă SAU-exclusiv sunt formate din porţi ŞI, SAU şi NU. O metodă
directă de simularea a unei porţi SAU-exclusiv este constă în introducerea în circuit pentru început a unei porţi
SAU. Apoi adăugăm porţi astfel încât să împiedicăm o valoare de 1 pe ieşire atunci când ambele intrări sunt 1.
Putem verifica faptul că tabelul de adevăr al circuitului echivalent de mai sus este acelaşi cu tabelul de
adevăr prezentat iniţial.
În acest circuit, poarta ŞI de ieşire se comportă ca un repetor (memorie) pentru poarta SAU atunci când
ieşirea porţii ŞI-negat este 1. Acest lucru se întâmplă pentru primele trei combinaţii (00, 01 şi 10). Totuşi, atunci
când ambele intrări sunt 1, ieşirea porţii SAU-negat este 0, forţând o valoare de 0 pe ieşirea porţii SAU.

31
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-29 schema echivalentă a unei porţi logice SAU-exclusiv formată din porţi ŞI, SAU şi NU

Un alt circuit echivalent pentru o poartă SAU-exclusiv este format din două porţi ŞI-negat (cu ajutorul unei
porţi NU). Acestea generează la ieşire o valoare de 1 dacă intrările sunt 01, respectiv 10. O poartă finală SAU
permite o ieşire de 1 dacă cel puţin o poartă ŞI are o ieşire de 1.
Porţile SAU-exclusiv sunt utilizate în circuitele unde este necesară o comparaţie bit cu bit a două sau mai
multe numere binare.

3.4.2 Poarta logică SAU-negat-exclusiv (XNOR)

Fig. 3-30 schema echivalentă a unei porţi logice SAU-negat-exclusiv

Ultima poartă pe care o vom analiza este poarta SAU-negat-exclusiv. Aceasta este echivalentă cu poarta
SAU-exclusiv, doar că ieşirea este inversată.

Fig. 3-31 simbolul unei porţi logice SAU-negat-exclusiv

Desigur, şi pentru această poartă există un simbol special. Şi, în sfârşit, să vedem cum arată tabelul de
adevăr pentru această poartă:

32
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Aşa cum reiese din acest tabel, scopul unei porţi logice SAU-negat-exclusiv este de a genera un nivel logic
1 atunci când ambele intrări sunt la acelaşi nivel (fie 00, fie 11).

3.5 Principiul universalităţii

• Toate porţile logice pot fi construite cu ajutorul porţilor ŞI-negat şi SAU-negat

3.5.1 Definiţia principiului universalităţii

Porţile logice ŞI-negat şi SAU-negat posedă o proprietate specială: sunt universale. Cu alte cuvinte, având
un număr suficient de astfel de porţi, fiecare din ele poate simula modul de funcţionare al oricărei alte porţi. De
exemplu, putem construi un circuit care să se comporte precum o poartă SAU, folosind trei porţi ŞI-negat
interconectate. Această abilitate este caracteristică doar acestor două tipuri de porţi. Practic, multe sisteme de
control digital sunt construite doar cu ajutorul porţilor ŞI-negat şi SAU-negat, toate funcţiile logice necesare fiind
derivate prin interconectarea acestor tipuri de porţi. Vom lua mai jos câteva astfel de exemple.

3.5.2 Realizarea funcţiei NU

Să revedem prima dată simbolul şi tabelul de adevăr pentru poarta NU:

Intrare Ieşire
0 1
1 0

Fig. 3-32 poartă logică NU

Mai jos este prezentat şi modul de realizare a acestei funcţii folosind porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat:
33
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-33 funcţia logică NU realizată cu porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat prin interconectarea intrărilor

Fig. 3-34 funcţia logică NU realizată cu porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat prin legarea uneia dintre intrări la masă

Această metodă de conectare împreună a intrărilor duce la creşterea curentului de intrare. Prin urmare, atât
în cazul de faţă, cât şi în exemplele ce urmează, se va folosi conectarea la masă a unuia dintre terminali (celălalt
terminal de intrare va fi legat la sursa de alimentare). Funcţional, rezultatul este acelaşi.

3.5.3 Realizarea funcţiei ne-inversoare (buffer)

Să revedem prima dată simbolul şi tabelul de adevăr pentru o poartă ne-inversoare:

Intrare Ieşire
0 0
1 1

Fig. 3-35 simbolul unei porţi ne-inversoare

34
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-36 realizarea funcţiei ne-inversoare cu două etaje de porţi ŞI-negat şi SAU-negat conectate împreună

Conform celor spuse mai sus, realizarea acestei funcţii folosind porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat se
realizează conectând două etaje împreună, conform figurii alăturate.

3.5.4 Realizarea funcţiei ŞI

Simbolul şi tabelul de adevăr al porţii logice ŞI:

A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Fig. 3-37 simbolul porţii logice ŞI

Fig. 3-38 realizarea funcţiei ŞI prin intermediul a două porţi logice ŞI-negat

Folosind porţi logice ŞI-negat pentru realizarea funcţiei ŞI, avem nevoie de adăugarea unui etaj inversor
(poartă NU) pe ieşirea porţii ŞI-negat. Dar, am văzut mai sus cum se poate realiza o poartă NU folosind o poartă ŞI-
negat. Prin urmare, schema finală este cea din figura alăturată.

35
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Fig. 3-39 realizarea funcţiei ŞI prin intermediul a două porţi logice ŞI-negat

Acelaşi lucru se poate realiza folosind porţi logice SAU-negat, prin inversarea (poartă NU) tuturor intrărilor
printr-o poartă SAU-negat. Din nou, am văzut mai sus cum se poate realiza o poartă NU dintr-o poartă SAU-negat.

3.5.5 Realizarea funcţiei ŞI-negat

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Fig. 3-40 simbolul unei porţi logice ŞI-negat

Desigur, nu avem ce „construi” la o funcţie ŞI-negat cu ajutorul porţilor ŞI-negat, pentru că nu este nimic
de făcut.

Fig. 3-41 realizarea funcţiei logice ŞI-negat cu ajutorul porţilor SAU-negat

36
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Cu ajutorul porţilor SAU-negat însă, va trebui să inversăm atât intrările cu o poartă SAU-negat, precum şi
ieşirea acesteia din urmă (cu o poartă NU). Din nou, am văzut mai sus cum se poate realiza o poartă NU cu ajutorul
porţii SAU-negat.

3.5.6 Realizarea funcţiei SAU

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1

Fig. 3-42 simbolul porţii logice SAU

Fig. 3-43 realizarea funcţiei logice SAU cu ajutorul porţilor logice SAU-negat

Inversarea ieşirii unei porţi SAU-negat (cu ajutorul unei alte porţi SAU-negat conectată ca şi poartă NU)
are ca rezultat funcţia SAU.

Fig. 3-44 realizarea funcţiei logice SAU cu ajutorul porţilor logice SAU-negat

Folosind porţi SAU-negat, trebuie să inversăm toate intrările pentru simularea funcţiei SAU, la fel cum a
trebuit să inversăm toate intrările unei porţi SAU-negat pentru a obţine funcţia ŞI.

37
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Ţineţi minte că inversarea tuturor intrărilor unei porţi logice rezultă în schimbarea funcţiei esenţiale ale
acesteia. Astfel, poarta ŞI devine SAU, iar poarta SAU devine ŞI, plus o ieşire inversată. Astfel, cu toate intrările
inversate, o poartă ŞI-negat se comportă precum o poartă SAU; o poartă SAU-negat se comportă precum o poartă
ŞI; o poartă ŞI se comportă precum o poartă SAU-negat; şi, în fine, o poartă SAU se comportă precum o poartă ŞI-
negat. În cadrul algebrei booleene, aceste transformări sunt cunoscute sub numele de „teorema lui DeMorgan”.

3.5.7 Realizarea funcţiei SAU-negat

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0

Fig. 3-45 simbolul porţii SAU-negat

Fig. 3-46 realizarea funcţiei SAU-negat prin intermediul porţilor ŞI-negat

Pentru realizarea acestei funcţii folosind porţi ŞI-negat, trebuie să inversăm toate intrările şi ieşirea.
Procedeul este asemănător cu cel prin care am realizat funcţia ŞI-negat folosind porţi logice SAU-negat.

3.6 Modul de împachetare

3.6.1 Circuite integrate

38
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Porţi logice

Circuitele digitale cu porţi logice sunt confecţionate ca şi circuite integrate: toţi tranzistori şi rezistorii ce
intră în componenţa circuitului sunt construiţi pe o singură bucată de material semiconductor. Prin urmare, dacă
avem nevoie de un număr relativ mare de porţi logice, putem folosi circuite integrate sub forma capsulelor DIP.
Aceste circuite integrate sunt disponibile cu un număr par de pini, cele mai comune fiind cu 8, 14, 16, 18 sau 24 de
pini
Numărul de catalog al acestor capsule indică numărul şi tipul porţilor conţinute în pachet. Aceste numere
de catalog sunt standardizate, ceea ce înseamnă că un circuit „74LS02” produs de Motorola este identic ca şi
funcţionalitate cu un circuit „74LS02” produs de Fairchild sau de oricare alt producător. Codul de litere ce precedă
aceste numere de catalog sunt însă unice fiecărui producător în parte. De exemplu „SN74LS02” reprezintă o
capsulă cu patru porţi logice SAU-negat, produsă de Motorola. Un „DM74LS02” este acelaşi circuit din punct de
vedere funcţional, dar produs de Fairchild. Mai jos sunt date ca şi referinţă câteva capsule DIP dintre cele mai
utilizate:

Fig. 3-47 capsule DIP

39
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

4 Comutatoare

4.1 Tipuri de comutatoare

• Un comutator este un dispozitiv electric, de obicei electromecanic, folosit pentru a controla continuitatea
electrică dintre două puncte distincte
• Comutatoarele manuale sunt acţionate de operatori umani
• Comutatoarele de limitare sunt acţionate de poziţia elementelor mecanice
• Comutatoarele de proces sunt acţionate de variaţia unei anumite variabile fizice de proces, precum
temperatură, presiune, nivel, etc.

4.1.1 Definiţia şi scopul comutatorului electric

Un comutator electric este orice dispozitiv folosit pentru întreruperea deplasării electronilor prin circuit.
Comutatoarele sunt practic dispozitive binare: fie sunt complet închise, fie complet deschise. Există o multitudine
de tipuri de comutatoare. Vom prezenta câteva din ele mai jos.
Deşi pare ciudat să prezentăm acest subiect elementar aşa de târziu, în capitolele următoare vom explora un
domeniu mai vechi al tehnologiei digitale. Aceasta din urmă se bazează pe contacte realizate cu ajutorul
comutatoarelor mecanice şi nu pe circuite digitale cu porţi. Prezentarea ambelor metode conduce la o mai bună
înţelegere a subiectului de faţă. Acest lucru ne va fi de folos atunci când vom învăţă despre algebra booleană,
matematica din spatele circuitelor logice digitale.
Cel mai simplu tip de comutator este acela în care contactul dintre doi conductori electrici se realizează prin
acţionarea unui mecanism de deplasare. Există şi comutatoare mult mai complexe, comutatoare conţinând circuite
electronice capabile să închidă sau să deschidă circuitul în funcţie de un stimul fizic (precum lumină sau câmp
magnetic). Indiferent de caz, rezultatul final al unui comutator este o pereche de terminali ce vor fi conectaţi prin
intermediul mecanismului intern al aparatului (comutator închis), fie vor fi separaţi (comutator deschis).
Orice comutator proiectat să fie folosit de către un operator uman, poartă numele de comutator manual.
Există mai multe tipuri de astfel de comutatoare.

4.1.2 Comutator basculant

40
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Fig. 4-1 comutator basculant; simbol

Aceste tipuri de comutatoare sunt acţionate cu ajutorul unei manete. Această manetă se poate regăsi într-
una dintre cele două sau mai multe poziţii disponibile (în funcţie de tip). Comutatorul obişnuit folosit pentru
aprinderea şi stingerea luminii în casă, este un bun exemplu de comutator basculant. Majoritatea comutatoarelor
basculante se pot regăsi în oricare dintre poziţii. Unele comutatoare sunt însă echipate cu un mecanism intern prin
intermediul căruia maneta revine tot timpul într-o poziţie normală, bine stabilită. În acest ultim caz, funcţionarea
(închiderea sau deschiderea circuitului, în funcţie de caz) comutatorului se face doar pentru o perioadă scurtă de
timp, după care acesta revine la poziţie iniţială.

4.1.3 Comutator buton

Fig. 4-2 comutator buton; simbol

Comutatoarele buton sunt dispozitive bi-poziţionale acţionate prin intermediul unui buton care este apăsat
iar apoi eliberat. Majoritatea butoanelor posedă un mecanism intern prin care butonul se reîntoarce la poziţia sa
iniţială (ne-apăsat sau eliberat). Prin urmare, acest dispozitiv funcţionează doar pe perioada în care butonul este
apăsat, revenind apoi la poziţia sa iniţială. Un bun exemplu de astfel de comutator este butonul de pornire al
calculatorului, sau de chemare al liftului. După apăsare, acestea revin la poziţia iniţială.
Unele comutatoare pot rămâne în poziţia apăsat până când acesta este tras înapoi. Aceste tipuri de
comutatoare sunt prevăzute cu un buton de tip ciupercă pentru uşurarea acţiunii.

4.1.4 Comutator selector

Fig. 4-3 comutator selector; simbol

41
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Comutatoarele selectoare sunt acţionate prin intermediul unui buton rotativ pentru selectarea uneia sau a
mai multor poziţii. La fel ca şi comutatoarele basculante, acestea se pot regăsi în oricare dintre poziţii, sau pot
conţine mecanisme pentru funcţionarea de scurtă durată (revenirea la poziţia normală).

4.1.5 Comutator joystick

Fig. 4-4 comutator joystick; simbol

Un comutator joystick este acţionat prin intermediul unei manete cu un grad de libertate sporit. În funcţie
de direcţia de deplasare a manetei, există unul sau mai multe mecanisme de contact ce intră în acţiune. Câteodată,
acest lucru depinde şi de distanţa de deplasare a manetei. Cercul şi punctul din simbolul comutatorului indică
direcţia de deplasare a manetei pentru acţionarea contactului. Aceste tipuri de comutatoare sunt folosite de obicei
pentru macarale şi pentru control industrial.

4.1.6 Comutatoare de limitare

Unele comutatoare sunt special concepute pentru acţionarea lor nu de către un operator uman, ci de către
mişcarea unui dispozitiv mecanic. Aceste comutatoare de mişcare poartă numele de comutatoare de limitare,
datorită faptului că sunt folosite pentru limitarea deplasării unei maşini. Acest lucru se realizează prin întreruperea
alimentării unui anumit component, dacă acesta se deplasează prea departe. La fel ca în cazul comutatoarelor
manuale, există mai multe tipuri de comutatoare de limitare.

4.1.7 Comutator de limitare cu manetă

Fig. 4-5 comutator de limitare cu manetă; simbol

Aceste limitatoare sunt asemănătoare comutatoarelor basculante sau selectoare. În cazul acestora însă,
maneta este acţionată de un dispozitiv mecanic, şi nu de către un operator uman.

42
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

4.1.8 Comutator de proximitate

Fig. 4-6 comutator de proximitate; simbol

Comutatoarele de proximitate detectează apropierea unei părţi metalice, fie prin intermediul unui câmp
magnetic, fie prin intermediul unui câmp electromagnetic de frecvenţă înaltă. Comutatoarele de proximitate simple
utilizează un magnet permanent pentru acţionarea unui mecanism întrerupător atunci când componenta metalică se
apropie prea mult (2-3 cm). Comutatoarele de proximitate mai complexe funcţionează asemenea unui detector de
metale, alimentând o bobină cu un curent de frecvenţă înaltă şi măsurând electronic amplitudinea acelui curent.
Dacă o componentă metalică (nu neapărat magnetică) se apropie prea mult de bobină, curentul va creşte şi va
acţiona mecanismul de monitorizare a circuitului. Simbolul alăturat este al unui comutator de proximitate de tip
electronic, indicat prin romb. Simbolul unui dispozitiv non-electric este acelaşi cu simbolul comutatorului de
limitare cu manetă.
O altă variantă a comutatorului de proximitate o reprezintă comutatorul optic. Acesta este compus dintr-o
sursă de lumină şi un element fotosensibil. Poziţia elementului mecanic este detectată prin întreruperea sau reflexia
undei de lumină. Comutatoarele optice sunt folosite în aplicaţii de siguranţă, unde o sursă de lumină poate fi
folosită pentru detectarea intrării persoanelor neautorizate într-o zonă periculoasă.

4.1.9 Comutatoare de proces

În multe aplicaţii industriale, este necesară o monitorizare a diferitelor mărimi fizice cu ajutorul
comutatoarelor. Astfel de dispozitive pot fi folosite pentru pornirea unei alarme, indicând faptul că variabila de
proces a depăşit parametrii normali de funcţionare. Sau pot fi folosite pentru oprirea proceselor sau a
echipamentelor dacă acele variabile au atins un nivel periculos sau distructiv. Desigur, există mai multe variante de
astfel de comutatoare de proces, prezentate mai jos.

4.1.10 Comutator de viteză

43
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Fig. 4-7 comutator de viteză; simbol

Aceste comutatoare pot detecta viteza de rotaţie a unui ax prin intermediul unui mecanism montat pe
acesta. Desigur, acest lucru este de preferat a se realiza fără un contact fizic între ax şi comutator, caz în care
detecţia se realizează optic sau magnetic.

4.1.11 Comutator de presiune

Fig. 4-8 comutator de presiune; simbol

Presiunea gazului sau a lichidului poate fi utilizată pentru acţionarea unui mecanism de comutare. Această
presiune trebuie să fie aplicată unui piston sau unei diafragme, care la rândul ei va converti presiunea în forţă
mecanică.

4.1.12 Comutator de temperatură

Fig. 4-9 comutator de temperatură; simbol

Un mecanism relativ ieftin de detectare a temperaturii constă dintr-o bandă bimetalică: o bandă subţire
formată din două metale diferite poziţionate spate-în-spate. Fiecare metal posedă un coeficient de dilatare termică
diferit. Această dilatare termică nu este altceva decât tendinţa corpurilor de a-şi creşte volumul în urma variaţiei
temperaturii (de obicei în urma creşterii acesteia, dar există şi excepţii). Fenomenul opus poartă numele de
contracţie termică.

44
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Atunci când banda se răceşte sau se încălzeşte, coeficienţii de dilatare diferiţi ale celor două metale
cauzează curbarea acestei benzi. Curbarea benzii poate fi folosită apoi pentru acţionarea unui mecanism de
comutare.
Alte comutatoare de temperatură utilizează un bec de alamă umplut fie cu gaz fie cu lichid, şi un tub ce
conectează acest bec de un comutator de presiune. Pe măsură de becul este încălzit, volumul gazului sau al
lichidului creşte, generând o creştere de presiune care mai apoi acţionează mecanismul de comutare.

4.1.13 Comutator de nivel

Fig. 4-10 comutator de nivel; simbol

Un obiect plutitor poate fi folosit pentru acţionarea unui mecanism atunci când nivelul de lichid dintr-un
bazin trece peste o anumită limită. Dacă lichidul este conductor din punct de vedere electric, acesta poate fi folosit
ca şi conductor pentru închiderea circuitului dintre două sonde metalice. Acestea sunt plasate în bazin la adâncimea
corespunzătoare. În majoritatea cazurilor însă, acest lucru nu este practic, ba mai mult, este chiar periculos.
Acest tip de comutatoare poate fi folosit şi pentru detectarea nivelului materialelor solide, precum rumeguş,
grâu, cărbune sau plante furajere. O metodă des întâlnită pentru această aplicaţie este utilizarea unei mici roţi cu
pale metalice sau din lemn, plasată în interiorul recipientului la înălţimea dorită. Această roată este conectată la un
motor electric ce o roteşte cu o anumită viteză. Atunci când recipientul este umplut cu material solid până la acel
nivel, materialul blochează roata şi împiedică rotirea ei. Răspunsul motorului este cel care acţionează mecanismul
de comutare.
O altă metodă utilizează un diapazon (instrument format dintr-o bară metalică în formă de U, ce vibrează la
lovire). Acesta este introdus în recipient din exterior, la înălţimea dorită. Diapazonul este supus unei vibraţii la
frecvenţa de rezonanţă prin intermediul unui circuit electronic şi un magnet/electromagnet. Când materialul solid
trece de înălţimea la care este montat diapazonul, vibraţiile acestuia vor fi atenuate. Această modificare a
amplitudinii vibraţiilor şi/sau frecvenţei este detectată de circuitul electronic.

4.1.13.1 Comutator nuclear

45
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Fig. 4-11 comutator nuclear de nivel; simbol

O ultimă metodă de realizare a unui comutator de nivel pe care o luăm aici în considerare, o reprezintă
comutatorul nuclear. Acesta este compus dintr-un material radioactiv ca şi sursă şi un detector de radiaţie. Ambele
elemente sunt montate în lungul diametrului recipientului pentru lichid sau pentru material solid. Dacă înălţimea
materialului trece de nivelul mecanismului sursă/detector, acesta va atenua puterea recepţionată de detectorul de
radiaţie. Această descreştere a radiaţiei pe detector poate fi folosită pentru acţionarea unui mecanism de comutare,
fie pentru măsurarea nivelului, fie pentru declanşarea unei alarme sau chiar şi pentru controlul nivelului din
recipient.
Atât sursa cât şi detectorul sunt montate în exteriorul recipientului, singurele elemente ce pătrund în interior
sunt radiaţiile. Sursele de radiaţie sunt extrem de slabe şi nu prezintă niciun risc imediat operatorilor sau
personalului de întreţinere.

4.1.14 Comutator de curgere

Fig. 4-12 comutator de curgere; simbol

Introdus într-o conductă, un comutator de curgere va detecta viteza de curgere a unui gaz sau a unui lichid.
În momentul în care această viteză depăşeşte o anumită limită, se va acţiona mecanismul de comutare. De obicei se
folosesc pale sau aripi ce sunt împinse de curgerea substanţei respective. O metodă alternativă constă în detectarea
căderii de presiune pe o anumită porţiune a conductei.

4.1.15 Observaţie

46
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Desigur, există tot timpul mai multe metode de implementare a unui comutator pentru monitorizarea sau
controlul unui proces fizic. De obicei nu există un singur comutator „perfect” pentru nicio aplicaţie, deşi unele
prezintă câteva avantaje clare faţă de altele. Comutatoarele trebuie alese inteligent în funcţie de aplicaţia în cauză.
Acest lucru va determina funcţionarea lor eficientă şi sigură în orice împrejurare

4.2 Poziţia „normală” a contactelor

• Poziţia normală a contactelor este poziţia în care acestea se regăsesc atunci când nu sunt conectate încă în
circuit
• Contactele deschise în poziţia normală poartă numele de contacte normal-deschise
• Contactele închise în poziţia normală poartă numele de contacte normal-închise

4.2.1 Contacte normal-închise şi normal-deschise

Orice tip de comutator poate fi proiectat astfel încât contactele sale să se închidă (stabilirea continuităţii
circuitului), sau să se deschidă (întreruperea continuităţii), atunci când este acţionat. Pentru comutatoarele
prevăzute cu un mecanism de re-întoarcere la poziţia iniţială, direcţia de re-întoarcere a comutatorului, atunci când
nu este aplicată nicio forţă externă, poartă numele de poziţie normală. Prin urmare, contactele ce sunt deschise în
poziţia normală, poartă numele de „normal-deschise”. Contactele ce sunt închise în poziţia normală, poartă numele
de „normal-închise”.
Pentru comutatoarele de proces, poziţia normală, este acea poziţie în care nu există nicio influenţă de
proces asupra comutatorului. O metodă simplă de determinare a poziţiei normale a unui comutator de proces,
constă în determinarea poziţiei comutatorului atunci când acesta nu a fost încă instalat (se află încă în cutie).

4.2.2 Exemple de utilizare

Să luăm câteva exemple de poziţii normale de proces. Comutator de viteză: axul este staţionar; comutator
de presiune: presiunea aplicată este zero; comutator de temperatură: temperatură ambientală (temperatura camerei);
comutator de nivel: recipient gol; comutator de curgere: viteza de curgere a lichidului este zero.
Este important să facem diferenţa între poziţia „normală” a comutatorului şi funcţionarea sa „normală” într-
un proces. Să considerăm exemplul unui comutator de curgere ce este utilizat pentru semnalizarea (pe cale sonoră
sau vizuală) scăderii debitului de apă dintr-un sistem de răcire. Funcţionarea normală a sistemului de răcire constă
într-un debit constant şi suficient de lichid de răcire prin conducte. Să presupunem că urmărim închiderea

47
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

contactelor comutatorului în cazul pierderii de lichid de răcire (pentru completarea unui circuit electric ce activează
alarma vizuală sau auditivă, de exemplu). În acest caz, va trebui să folosim un comutator de curgere cu contacte în
poziţia normal-închis şi nu în poziţia normal-deschis. În momentul în care există un debit normal şi suficient de
lichid prin conducte, contactele comutatorului rămân în poziţia deschis. Atunci când debitul lichidului scade sub un
anumit nivel critic, contactele se re-întorc în poziţia lor normală, şi anume, normal-închis.
Gândiţi-vă tot timpul la starea normală a unui comutator ca la acea stare în care se regăseşte dispozitivul
când nu este introdus în sistem (este încă în magazin, de exemplu).

4.2.3 Simbolul contactelor

Fig. 4-13 simbolul comutatorului tip buton în poziţia normal-deschis, respectiv normal-închis

Simbolul comutatoarelor este diferit în funcţie de scopul şi de modul de acţionare. Un comutator normal-
deschis este reprezentat în aşa fel încât să reprezinte un contact deschis, care în momentul acţionării să se închidă.
Invers, un comutator normal-închis este reprezentat ca şi un contact închis ce se deschide la acţionarea
dispozitivului. Alăturat este reprezentat simbolul comutatorului tip buton în poziţia normal-deschis, respectiv
normal-închis.

Fig. 4-14 simbolul general al comutatorului în poziţie normal-deschis, respectiv normal-închis

Există de asemenea un simbol generic pentru poziţia oricărui tip de comutator, fie normal-deschis, fie
normal-închis, asemeni figurii alăturate. Comutatorul din stânga se închide când este acţionat şi este deschis în
poziţia normală (atunci când nu este acţionat din exterior). Comutatorul din dreapta se deschide când este acţionat
şi este închis în poziţia sa normală (când nu este acţionat). Dacă se folosesc astfel de simboluri pentru reprezentarea
comutatoarelor, tipul acestora este de obicei trecut în vecinătatea simbolului, în cuvinte.
Atenţie, nu confundaţi simbolul (în figura de mai sus) cu simbolul condensatorului. În cazul în care se
doreşte reprezentarea unui condensator într-un circuit logic, se va folosi simbolul de jos:

48
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Fig. 4-15 simbolul condensatorului folosit în circuitele logice digitale

În electronica standard, acest simbol este rezervat condensatoarelor polarizate. În circuitele logice digitale,
acest simbol este folosit pentru orice tip de condensator, chiar şi în situaţia când condensatorul nu este un
condensator polarizat.

4.2.4 Secvenţa realizării contactelor

În cazul comutatoarelor cu mai multe poziţii, trebuie luat în considerare şi modul de deschidere şi de
închidere a contactelor, pe măsură ce selectorul se deplasează de pe o poziţie pe alta.

4.2.4.1 Comutator cu întrerupere

Fig. 4-16 comutator cu întrerupere; realizarea contactelor

Selectorul comutatorului din figura alăturată realizează contactul (închiderea circuitului) într-una din cele
cinci poziţii diferite. Poziţiile sunt numerotate de la 1 la 5. Configuraţia cea mai des întâlnită a unui comutator cu
pas reglabil, este aceea în care contactul cu o anumită poziţie este deschis înainte de realizarea contactului
(închiderea contactului) cu poziţia următoare. Sub această configuraţie, comutatorul este cunoscut sub numele de
comutator cu întrerupere.
Ca şi exemplu, să presupunem cazul în care comutatorul se află pe poziţia 3. Dacă selectorul este întors în
sensul acelor de ceasornic, acesta va deschide contactul 3, deschizând practic circuitul, şi se va deplasa între poziţia
3 şi 4. În acest moment, ambele circuite (3 şi 4) sunt deschise, ambele contacte fiind deschise. Dacă se continuă
deplasarea selectorului în sensul acelor de ceasornic, se va ajunge în poziţia 4, moment în care contactul se închide.

4.2.4.2 Comutator cu suprapunere

49
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

Fig. 4-17 comutator cu suprapunere (comutator fără întrerupere); realizarea contactelor

Există însă situaţii în care nu este permisă în nicio clipă deschiderea completă a circuitului ataşat
selectorului. Pentru astfel de aplicaţii, există o altă variantă de comutator, denumită comutator cu suprapunere, sau
comutator fără întrerupere. În acest caz, selectorul nu deschide circuitul precedent înainte de realizarea contactului
cu circuitul următor (în sensul de rotire). În exemplu precedent, contactul 4 este realizat înaintea deschiderii
contactului 3. Compromisul constă în faptul că circuitul trebuie să poată tolera asemenea contacte adiacente
realizata simultan (1 cu 2, 2 cu 3, 3 cu 4 şi 4 cu 5).

4.2.5 Comutatoare multipolare

Când contactul(e) mobil poate fi adus pe unul dintre contactele fixe, acele poziţii sunt denumite „direcţii”.
Numărul contactelor mobile poartă numele de poli. Ambele comutatoare prezentate mai sus cu un contact mobil şi
cinci contacte staţionare pot fi desemnate ca şi comutatoare monopolare cu cinci direcţii.

Fig. 4-18 comutator bipolar cu cinci direcţii

Să presupunem că două comutatoare bipolare cu cinci direcţii sunt legate împreună, astfel încât ele să fie
acţionate prin intermediul aceluiaşi mecanism. Întregul dispozitiv astfel format poartă numele de comutator bipolar
cu cinci direcţii. Simbolul unui astfel de comutator este prezentat în figura alăturată. De menţionat că linia

50
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Comutatoare

întreruptă trasată între cele două selectoare, desemnează faptul că acestea sunt acţionate simultan de acelaşi
mecanism extern. Să luăm şi alte exemple de comutatoare:

Fig. 4-19 comutator monopolar cu o direcţie

Fig. 4-20 comutator bipolar cu o direcţie

Fig. 4-21 comutator monopolar cu două direcţii

Fig. 4-22 comutator bipolar cu două direcţii

Fig. 4-23 comutator cvadripolar cu patru direcţii

51
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

5 Relee electromecanice

5.1 Construcţia releelor

• Un releu electromecanic este compus dintr-o bobină şi un element magnetic mobil, ce poartă numele de
armătură.
• La trecerea curentului prin bobină, aceasta produce un câmp magnetic ce atrage armătura. Armătura
acţionează la rândul său contactele unui comutator

5.1.1 Electromagnetul

Fig. 5-1 o bobină produce un câmp magnetic la trecerea curentului prin aceasta

La trecerea curentului electric printr-un conductor, va lua naştere un câmp magnetic în jurul acestuia. În
cazul în care conductorul este construit sub forma unei bobine, câmpul magnetic produs se va orienta în lungimea
bobinei. Cu cât intensitatea curentului este mai mare, cu atât puterea câmpului magnetic este mai mare, toţi ceilalţi
factori rămânând neschimbaţi.
Bobinele reacţionează la variaţia curentului prin ele datorită energiei stocate sub forma acestui câmp
magnetic. La construirea unui transformator din două bobine înfăşurate în jurul unui miez magnetic comun,
utilizăm de fapt acest câmp magnetic pentru a transfera energie electrică de la o înfăşurare la alta. Totuşi, există şi
alte metode mai simple şi mai directe de utilizare a câmpurilor electromagnetice.
Câmpul magnetic produs de o bobină poate fi folosit pentru exercitarea unei forţe mecanice asupra oricărui
obiect magnetic. În acelaşi fel folosim şi magneţi permanenţi pentru atragerea obiectelor magnetice. Diferenţa
constă în faptul că acest electromagnet (format din bobină) poate fi pornit şi oprit prin închiderea şi deschiderea
circuitului bobinei.

52
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

5.1.2 Deplasarea armăturii sub influenţa electromagnetului

Dacă plasăm un obiect magnetic (un obiect metalic, de exemplu) în apropierea unei astfel de bobine, acest
obiect se va deplasa atunci când prin bobină trece un curent electric. Obiectul magnetic deplasabil poartă numele de
armătură, iar majoritatea lor pot fi deplasate fie prin intermediul curentului continuu, fie cu ajutorul curentului
alternativ. Polaritatea câmpului magnetic este irelevantă din punct de vedere al atracţiei armăturii. Aceste
dispozitive pot fi folosite pentru deschiderea pe cale electrică a încuietorilor, deschiderea sau închiderea valvelor,
deplasarea braţelor mecanice, etc. Totuşi, în situaţia în care aceste dispozitive sunt utilizate pentru acţionarea unui
comutator, ele sunt cunoscute sub denumirea de relee electromecanice.

5.1.3 Utilizarea releelor electromecanice

Fig. 5-2 releu electromecanic într-un circuit electric

Releele sunt foarte practice pentru controlul unei cantităţi mari de curent sau tensiune prin intermediul unui
semnal electric de putere mică. Bobina releului ce produce câmpul magnetic poate să consume o putere mai mică
de 1 watt, de exemplu, pe când contactele acţionate de acest câmp magnetic pot susţine o putere de sute de ori mai
mare. Funcţional, un releu electromecanic se comportă precum un amplificator cu două stări: pornit şi oprit.
La fel ca în cazul tranzistorilor, abilitatea releelor de a controla un semnal electric prin intermediul unui alt
semnal electric este utilizat pentru realizarea funcţiilor logice. Pentru moment însă, vom explora abilitatea de
„amplificare” a releelor.
În figura de mai sus, bobina releului este energizată prin intermediul unei surse de tensiune de 12 V (c.c.).
În schimb, comutatorul monopolar cu o singură direcţie este conectat într-un circuit electric alimentat de la o sursă
de tensiune de 480 V (c.a.). În acest caz, curentul necesar energizării bobinei este de sute de ori mai mic decât
curentul nominal al contactului comutatorului.
Un singur dispozitiv bobină/armătură poate fi folosit pentru acţionarea mai multor seturi de contacte.
Aceste contacte pot fi normal-deschise, normal-închise, sau într-o combinaţie a celor două. Asemeni

53
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

comutatoarelor, poziţia „normal” a releelor reprezintă acea stare a contactelor atunci când bobina nu este
energizată, sau mai bine spus, atunci când releul este încă „în cutie”.
Pe lângă abilitatea de control a unui curent mare prin intermediul unui curent mic, releele oferă şi o izolaţie
electrică între circuitul bobinei şi circuitul contactelor. Acest lucru înseamnă că cele două elemente sunt izolate din
punct de vedere electric una de cealaltă. Unul din circuite poate fi de c.c, iar celălalt de c.a., precum în exemplul
anterior, sau chiar şi la tensiuni diferite.

5.2 Relee temporizate

• Releele temporizate introduc o anumită întârziere de la momentul energizării/de-energizării bobinei şi până

la închiderea/deschiderea contactelor.

5.2.1 Definiţia releelor temporizate

Unele relee sunt prevăzute cu un fel de „amortizor”. Acest mecanism, ataşat arăturii releului previne
deplasarea imediată şi completă a armăturii atunci când bobina este energizată sau de-energizată. Datorită acestui
lucru, releul are proprietatea unei acţionări temporizate (întârziate în timp). Astfel de relee temporizate pot fi
construite pentru temporizarea deplasării armăturii în momentul energizării bobinei, în momentul de-energizării
bobinei, sau pentru ambele situaţii.
Releele temporizate au ca şi specificaţie nu doar poziţia normal-închisă sau normal-deschisă a contactelor,
ci şi modul în care acţionează temporizarea (la închiderea sau la deschiderea contactelor). Mai jos este o descriere a
celor patru tipuri de relee temporizate.

5.2.2 Releu temporizat la închidere normal-deschis

Acest tip de contact este normal-deschis atunci când bobina nu este energizată. Contactul se închide doar
după aplicarea unui curent electric prin bobina releului, şi doar după o anumită perioadă de timp de la aplicarea
acestuia. Cu alte cuvinte, direcţia deplasării contactului este identică cu cea a unui contact normal-deschis, dar
există o întârziere (temporizare) la închiderea contactului. Datorită faptului că temporizarea are loc în direcţia
energizării bobinei, acest tip de contact mai poartă numele de contact normal-deschis cu acţionare întârziată.

54
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

Fig. 5-3 releu temporizat la închidere normal deschis

Releul din figura alăturată este un releu temporizat la închidere, normal-deschis. Acesta se închide după
cinci secunde de la energizarea bobinei. Deschiderea se realizează imediat după de-energizarea bobinei.

Fig. 5-4 diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la închidere, normal deschis

Alăturat este o diagramă de timp ce prezintă modul de funcţionare a contactelor acestui tip de releu
temporizat.

5.2.3 Releu temporizat la deschidere, normal-deschis

Asemenea releului precedent, şi acest dispozitiv este normal-deschis atunci când bobina este de-energizată.
La aplicarea unui curent pe bobină, contactele releului se închid. Faţă de cazul precedent însă, temporizarea
(întârzierea) are loc după de-energizarea bobinei şi nu după energizarea ei. Datorită faptului că temporizarea are loc
după de-energizarea bobinei, acest tip de contact mai poartă numele de contact normal-deschis cu întârziere la
revenire.

Fig. 5-5 releu temporizat la deschidere normal deschis

Releul temporizat la deschidere, normal-deschis, din figura alăturată se închide imediat după energizarea
bobinei. Deschiderea contactelor are loc însă la cinci secunde după de-energizarea bobinei. Să vedem şi diagrama
de timp:

55
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

Fig. 5-6 diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la deschidere, normal deschis

5.2.4 Releu temporizat la deschidere, normal-închis

Fig. 5-7 releu temporizat la deschidere normal închis

Acest tip de contact este normal închis atunci când bobina nu este energizată. Contactul se deschide la
aplicarea unui curent prin bobină, dar doar după o anumită perioadă de timp. Cu alte cuvinte, direcţia de deplasare a
contactului este identică cu a unui contact normal-închis, doar că există o temporizare în direcţia deschiderii
acestuia. Datorită faptului că temporizarea are loc în direcţia energizării bobinei, acest contact mai poartă numele
de contact normal-închis cu acţionare întârziată.

Fig. 5-8 diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la deschidere, normal-închis

5.2.5 Releu temporizat la închidere, normal-închis

56
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

Fig. 5-9 releu temporizat la închidere normal închis

Asemenea releului temporizat la deschidere normal-închis, acest tip de contact este normal-închis atunci
când bobina nu este energizată. Deschiderea se realizează prin aplicarea unui curent prin bobina releului. Totuşi, la
de-energizarea bobinei, contactele se închid cu o anumită întârziere de timp. Acest tip de contact mai poartă numele
de contact normal-închis cu întârziere la revenire.

Fig. 5-10 diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la închidere, normal închis

5.2.6 Alte tipuri de relee temporizate

Releele temporizate mecanice, mai vechi, utilizau amortizoare mecanice sau dispozitive cu
pistoane/cilindrii umplute cu fluid pentru întârzierea deplasării armăturilor. Modelele mai noi utilizează circuite
electronice cu reţele rezistor-condensator pentru generarea întârzierii. Energizarea (instantanee) a releului
electromecanic se realizează cu ajutorul semnalului de ieşire al circuitului electronic. Aceste relee electronice sunt
mai adaptabile decât variantele mecanice, şi mult mai durabile. Multe modele sunt capabile de efectuarea unor
operaţii de temporizare avansate:

Fig. 5-11 releu temporizat normal-deschis cu o singură închidere

57
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

Releu temporizat normal-deschis cu o singură închidere. Aceste relee se închid o singură dată, un anumit
interval de timp şi apoi se re-deschid, la o tranziţie a intrării de la starea de-energizată la starea energizată.

Fig. 5-12 releu temporizat normal-deschis cu deschideri/închideri repetate

Releu temporizat normal-deschis cu deschideri/închideri repetate. Acest releu se închide şi se deschide

pentru un anumit interval de timp atâta timp cât bobina este energizată.

Fig. 5-13 releu temporizat de supraveghere

Releu temporizat de supraveghere. Acest releu îşi schimbă starea în cazul în care semnalul de intrare nu
variază continuu de la starea energizată la starea de-energizată.
Această ultimă metodă de temporizare este utilă pentru monitorizarea sistemelor bazate pe calculatoare.
Dacă se foloseşte un calculator pentru controlul unui proces critic, este recomandată de obicei instalarea unui sistem
automat de alarmare în cazul în care calculatorul se blochează din diferite motive. O metodă relativ simplă de
instalare a unui astfel de sistem constă în energizarea şi de-energizarea unei bobine prin intermediul unui semnal
trimis de calculator. Dacă sistemul se blochează, semnalul de intrare pe releu nu se va mai modifica (se va bloca la
ultima stare). La puţin timp după aceasta, contactul releului se va închide semnalizând o problemă.

5.3 Relee semiconductoare

• Releele semiconductoare sunt realizate cu tiristori, triace şi tranzistori în loc de contacte mecanice

58
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

5.3.1 Limitările releelor electromecanice

Pe cât de utile sunt, releele electromecanice au totuşi multe inconveniente. Acestea sunt relativ scumpe, au
o durată de viaţă a contactelor limitată, ocupă mult loc, iar timpii de comutaţie sunt mari în comparaţie cu
dispozitivele semiconductoare moderne. Aceste limitări se aplică în special releelor de putere. Pentru a întâmpina
aceste neajunsuri, mulţi producători oferă relee semiconductoare ce folosesc tiristori, triace sau tranzistori în loc de
contactele mecanice.

5.3.2 Structura releelor semiconductoare

Fig. 5-14 releu semiconductor

Aceste dispozitive de ieşire (tiristori, triace, tranzistori) sunt cuplate optic la o sursă de lumină (LED) în
interiorul releului. Releul este pornit prin energizarea acestui LED, de obicei prin intermediul unei surse de tensiune
de c.c. scăzute. Această izolare optică între intrare şi ieşire se ridică la nivelul celor mai bune relee electromecanice
posibile.
Fiind dispozitive semiconductoare, nu există părţi mobile care să se deterioreze la uzură. Timpii de
comutaţie sunt mult mai mici decât viteza maximă posibilă de deplasare a armăturilor în cazul releelor mecanice.
Nu există pericolul apariţiei arcelor electrice între contacte şi nici probleme corozive. Totuşi, aceste dispozitive
semiconductoare sunt mai scumpe, mai ales pentru curenţi înalţi.

5.3.3 Avantaje şi dezavantaje

Un avantaj important al releelor cu tiristoare. este tendinţa naturală de deschidere a contactelor, într-un
circuit de c.a., doar la trecerea curentului prin zero. Histereza „naturală” a tiristoarelor menţine continuitatea
circuitului chiar şi după de-energizarea LED-ului, până în momentul în care c.a. scade sub un anumit prag (curentul
de menţinere). Practic, acest lucru înseamnă că circuitul nu se va întrerupe în mijlocul unei semi-perioade (atunci
când valoarea curentului este maximă, de exemplu). O asemenea întrerupere într-un circuit cu o inductanţă mare, va
produce în mod normal o creştere mare şi de scurtă durată tensiunii. Acest lucru se datorează „căderii” bruşte a

59
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Relee electromecanice

câmpului magnetic din jurul inductanţei. Acest lucru nu are loc însă în cazul unul releu semiconductor echipat cu
tiristori.
Un dezavantaj al releelor semiconductoare este tendinţa de scurt-circuitare în caz de defect. Releele
electromecanice tind să se deschidă la defect. Dintre cele două stări, deschiderea la defect este considerată mai
sigură faţă de scurt-circuitarea la defect. Din acest motiv, în anumite aplicaţii, releele electromecanice sunt încă
folosite în dauna celor semiconductoare.

60
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

7 Algebra booleană

7.1 Aritmetica booleană

• Adunarea booleană este echivalentă unei porţi logice SAU, precum şi contactelor conectate în paralel
• Înmulţirea booleană este echivalentă unei porţi logice ŞI, precum şi contactelor conectate în serie
• Complementarea booleană este echivalentă unei porţi logice NU, precum şi contactelor normal-închise

7.1.1 Numere binare şi numere booleene

Trebuie înţeles încă de la început faptul că numerele booleene nu sunt tot una cu numerele binare.
Numerele booleene reprezintă un sistem matematic total diferit de cel al numerelor reale, pe când notaţia binară
este doar atât: o notaţie alternativă a numerelor reale. Cele două sunt adesea confundate datorită faptului că
utilizează aceleaşi cifre: 0 şi 1. Diferenţa constă în faptul că valorile booleene sunt limitate la un singur bit (fie 0, fie
1), pe când numerele binare pot fi compuse din mai mulţi biţi.

7.1.2 Adunarea booleană

Să începem aşadar capitolul de algebră booleană prin adunarea numerelor:

0 + 0 = 0
0 + 1 = 1
1 + 0 = 1
1 + 1 = 1

Primele trei sume nu sunt deloc ieşite din comun din punct de vedere al operaţiei de adunare elementară.
Ultima sumă în schimb, s-a dovedit a fi responsabilă de mai multă confuzie decât oricare alt element al electronicii
digitale. Forma sa nu se supune principiilor de bază ale matematicii. Într-adevăr, aceasta contrazice principiile
adunării numerelor reale, dar nu şi a numerelor booleene. În cadrul matematicii booleene există doar două valori

95
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

posibile pentru oricare valoare şi pentru orice operaţie matematică: 0 sau 1. Nu există valoarea „2”. Din moment ce
suma „1 + 1” nu poate fi 0, prin eliminare, această sumă trebuie să fie 1.
De asemenea, nu contează nici câţi termeni conţine suma. Să considerăm următoarele sume, de exemplu:

0 + 1 + 1 = 1
1 + 1 + 1 = 1
0 + 1 + 1 + 1 = 1
1 + 0 + 1 + 1 + 1 = 1

Revenind la primul set de ecuaţii, putem observa că aceste sume nu sunt altceva decât tabelul de adevăr al
unei porţi logice SAU. Cu alte cuvinte, adunarea booleană corespunde funcţiei logice a porţii SAU, precum şi
comutatoarelor conectate în paralel:

Fig. 7-1 poartă logică SAU şi comutatoare paralel (0 + 0)

Fig. 7-2 poartă logică SAU şi comutatoare paralel (0 + 1)

Fig. 7-3 poartă logică SAU şi comutatoare paralel (1 + 0)

96
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-4 poartă logică SAU şi comutatoare paralel (1 + 1)

7.1.3 Scăderea şi împărţirea booleană

În cadrul matematicii booleene nu există noţiunea de scădere. Scăderea implică existenţa numerelor
negative: 5 - 3 este identic cu 5 + (-3), de exemplu. Dar în algebra booleană, nu există valori negative (doar 0 şi 1).
De asemenea, nu există nici operaţia de împărţire booleană. Împărţirea nu este altceva decât o scădere
compusă, la fel cum înmulţirea nu este altceva decât adunare compusă.

7.1.4 Înmulţirea booleană

Înmulţirea booleană este permisă, iar regulile sunt aceleaşi cu înmulţirea numerelor reale: orice număr
înmulţit cu 0 este 0, şi orice număr înmulţit cu 1 rămâne neschimbat:

0 x 0 = 0
0 x 1 = 0
1 x 0 = 0
1 x 1 = 1

Setul de ecuaţii ar trebui să vă fie cunoscut: sunt aceleaşi reguli ce se regăsesc în tabelul de adevăr al porţii
ŞI. Cu alte cuvinte, înmulţirea booleană corespunde funcţiei logice a porţii ŞI, precum şi comutatoarelor conectate
în serie:

Fig. 7-5 poartă logică ŞI şi comutatoare serie (0 x 0)

97
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-6 poartă logică ŞI şi comutatoare serie (0 x 1)

Fig. 7-7 poartă logică ŞI şi comutatoare serie (1 x 0)

Fig. 7-8 poartă logică ŞI şi comutatoare serie (1 x 1)

7.1.5 Variabile booleene şi complementul lor

La fel ca şi algebra „normală”, algebra booleană utilizează litere pentru desemnarea variabilelor. Dar, faţa
de algebra „normală”, aceste variabile se trec tot timpul cu majuscule. Datorită faptului că există doar două stări
posibile, fie 1, fie 0, fiecare variabilă posedă şi un complement: valoarea opusă a acesteia. De exemplu, dacă
variabila „A” este 0, atunci complementul ei este 1. Complementul se specifică prin intermediul unei linii
orizontale deasupra variabilei, astfel:

98
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-9 complementul unei variabile booleene

Sub formă scrisă, complementul lui „A” este desemnat prin „A-negat”. Câteodată se utilizează simbolul „'”
pentru reprezentarea complementului (A'). De obicei însă, simbolul cu linie este mai folosit decât simbolul „'”.
Motivele le vom afla puţin mai încolo.
Complementarea booleană este echivalentă cu o poartă logică NU, sau cu un contact normal-închis:

Fig. 7-10 complementul unei variabile booleene; poartă logică SAU şi contact normal-închis

Fig. 7-11 complementul unei variabile booleene; poartă logică SAU şi contact normal-închis

7.2 Identităţi algebrice booleene

• Suma dintre o variabilă booleană şi 0 este variabila iniţială

• Suma dintre o variabilă booleană şi 1 este 1
• Suma unei variabile booleene cu ea însăşi este egală cu variabila iniţială
• Suma dintre o variabilă booleană şi complementul ei este egală cu 1
• Produsul unei variabile booleene cu ea însăşi este variabila iniţială

99
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

• Produsul dintre o variabilă booleană şi complementul acesteia este 0

7.2.1 Ce este o identitate

În matematică, o identitate este o afirmaţie valabilă pentru toate valorile posibile ale variabilei sau
variabilelor implicate. Identitatea algebrică x + 0 = x, ne spune că suma dintre oricare variabilă (x) şi zero este egală
cu variabila iniţială (x), indiferent de valoarea acesteia. Asemenea algebrei obişnuite, există identităţi specifice
algebrei booleene. Aceste identităţi sunt bazate pe cele două stări posibile ale variabilelor booleene (0 sau 1).

7.2.2 Identităţi aditive

Prima identitate booleană este suma unei variabile cu zero. Rezultatul este valoarea variabilei iniţiale.
Această identitate nu este cu nimic diferită faţă de echivalentul algebric al numerelor reale:

Fig. 7-12 identitate booleană; suma unei variabile cu zero

Indiferent de valoarea lui A, ieşirea va fi tot timpul aceiaşi. Când A = 1, ieşirea va fi 1; când A = 0, ieşirea
va fi 0.
Următoarea identitate este cu siguranţă diferită faţă de cele văzute în algebra obişnuită. Aici putem vedea
că suma unei variabile cu 1 este 1:

Fig. 7-13 identitate booleană; suma unei variabile cu unu

100
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Indiferent de valoarea lui A, suma lui A cu 1 va fi tot timpul 1. Practic, ieşirea circuitului nu ţine cont de
valoarea lui A, ci este fixată pe 1.
Următoare identitate este suma unei variabile cu ea însăşi. Practic, acest lucru înseamnă conectarea
intrărilor unei porţi logice SAU şi activarea lor cu acelaşi semnal:

Fig. 7-14 identitate booleană; suma unei variabile cu ea însăşi

În algebra numerelor reale, suma a două variabile identice este dublul variabilei iniţiale (x + x = 2x). Dar în
cadrul algebrei booleene nu exista „2”, ci numai 0 şi 1. Prin urmare, nu putem spune că A + A = 2A. Adunarea unei
variabile cu ea însăşi este egală cu variabila originală: 0 + 0 = 0 şi 1 + 1 = 1.
Dacă introducem conceptul de complement într-o identitate aditivă, putem vedea un efect interesant. Din
moment ce între orice variabilă şi complementul acesteia trebuie să avem un 1, şi din moment ce suma oricărei
variabile booleene cu 1 este 1, suma dintre o variabilă şi complementul ei trebuie să fie 1:

Fig. 7-15 suma booleană dintre o variabilă şi complementul acesteia

7.2.3 Identităţi multiplicative

La fel cum există patru identităţi booleene aditive (A + 0, A + 1, A + A şi A + A'), există şi patru identităţi
multiplicative: A x 0, A x 1, A x A şi A x A'. Dintre acestea, primele două nu sunt deloc diferite de identităţile
echivalente ale algebrei numerelor reale:

101
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-16 identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi zero

Fig. 7-17 identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi unu

Cea de a treia identitate multiplicativă exprimă rezultatul unei variabile booleene înmulţită cu ea însăşi. În
algebra numerelor reale, acest tip de produs reprezintă pătratul variabilei în cauză (3 x 3 = 32 = 9). Conceptul de
„pătrat” implică existenţa valorii 2, valoare ce nu poate fi exprimată prin algebra booleană. Nu putem spune că A x
A = A2. În schimb, produsul unei valori booleene cu ea însăşi este valoarea iniţială, din moment ce 0 x 0 = 0 şi 1 x 1
= 1:

Fig. 7-18 identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi ea însăşi

A patra identitate multiplicativă nu are echivalent în algebra numerelor reale, deoarece utilizează
complementul variabilei. Acest concept este unic matematicii booleene. Din moment ce trebuie să avem o valoare
de „0” între oricare variabilă şi complementul acesteia, şi din moment ce produsul oricărei valorii booleene cu 0
este 0, produsul dintre o variabilă şi complementul acesteia trebuie să fie 0:

102
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-19 identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi complementul ei

În concluzie, avem patru identităţi booleene de bază pentru adunare şi patru pentru produs (multiplicative):

Identităţi aditive Identităţi multiplicative

A + A = A 0 A = 0
A + 1 = 1 1 A = A
A + A = A A A = A
A + A' = 1 A A' = 0

Fig. 7-20 identităţi algebrice aditive şi multiplicative

7.2.4 Identitatea complementului dublu

O altă identitate caracteristică complementului unei variabile este cea a complementului dublu: o variabilă
inversată de două ori. Rezultatul complementării duble a unei variabile este valoarea booleană iniţială a variabilei.
Acest lucru este similar înmulţirii cu -1 în algebra numerelor reale: un număr par de astfel de înmulţiri se anulează,
iar rezultatul final este valoarea iniţială:

103
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-21 identitate algebrică booleană; complementul dublu

7.3 Proprietăţi algebrice booleene

• Adunarea şi înmulţirea numerelor booleene este comutativă, asociativă şi distributiva

Un alt tip de identitate matematică, denumită „proprietate”, descrie relaţia dintre variabilele unui sistem de
numere.

7.3.1 Comutativitatea

Una dintre aceste proprietăţi poartă numele de comutativitate, şi se aplică atât adunării cât şi înmulţirii.
Ceea ce ne spune comutativitatea este că, putem inversa ordinea variabilelor atât în cazul adunării, cât şi în cazul
înmulţirii. Rezultatul expresiei rămâne neschimbat în ambele situaţii. Comutativitatea adunării arată astfel:

104
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-22 comutativitatea adunării booleene

Comutativitatea înmulţirii:

Fig. 7-23 comutativitatea înmulţirii booleene

7.3.2 Asociativitatea

Această proprietate spune că putem asocia grupuri de sume sau înmulţiri, prin intermediul parantezelor,
fără a modifica rezultatul ecuaţiilor. Şi în acest caz, asociativitatea se aplică atât adunării cât şi înmulţirii.
Asociativitatea adunării:

105
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-24 asociativitatea adunării booleene

Asociativitatea înmulţirii:

Fig. 7-25 asociativitatea adunării booleene

7.3.3 Distributivitatea

Proprietatea de distributivitate precizează modul de dezvoltare a unei expresii booleene formate din
înmulţirea unei sume:

106
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-26 distributivitatea booleană

În concluzie, avem trei proprietăţi booleene de bază: comutativitatea, asociativitatea şi distributivitatea:

Proprietăţi aditive Proprietăţi multiplicative

A + B = B + A A B = BA
A + (B + C) = (A + B) + C A (BC) = (AB) C

A (B + C) = A B + A C

Fig. 7-27 proprietăţi booleene: comutativitatea, asociativitatea şi distributivitatea

7.4 Reguli de simplificare booleană

• Există trei reguli de bază ale simplificării booleene; acestea sunt folosite pentru reducerea expresiei iniţiale
la o formă mai simplă dar identică din punct de vedere funcţional

7.4.1 Scopul simplificării booleene

Una dintre cele mai practice aplicaţii ale algebrei booleene constă în simplificarea circuitelor logice. Dacă
transcriem funcţia logică a unui circuit sub formă booleană, şi aplicăm anumite reguli ecuaţiei rezultate, putem
reduce numărul termenilor sau operaţiilor aritmetice necesare realizării funcţiei iniţiale. Ecuaţia simplificată poată
fi apoi transformată înapoi sub formă de circuit logic. Sub noua formă, circuitul logic realizează aceiaşi funcţie, dar

107
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

cu mai puţine componente. Dacă un circuit echivalent poate fi realizat cu mai puţine componente, costurile de
realizare şi de funcţionare vor scădea.
Identităţile şi proprietăţile exprimate în secţiunile precedente sunt foarte utile simplificării booleene. Toate
regulile prezentate în această secţiune sunt specifice matematicii booleene.

7.4.2 Prima regulă a simplificării booleene

Fig. 7-28 prima regulă a simplificări booleene

Această regulă poate fi demonstrată simbolic prin scoaterea termenului comun (A) în afara sumei. Aplicând
apoi regulile A + 1 = 1 şi 1A = A, ajungem la rezultatul final:

A + A B = A(1 + B) = A(1) = A

Observaţi cum a fost aplicată regula A + 1 = 1 pentru reducerea termenului (B + 1) la 1. Când aplicăm o
regulă precum „A + 1 = 1”, exprimată prin intermediul literei „A”, nu înseamnă că regula se aplică doar expresiilor
ce conţin „A”. A-ul din această expresie exprimă faptul că aceasta se aplică oricărei variabile sau grupuri de
variabile booleene.
De exemplu, expresia booleană ABC + 1 se reduce tot la 1 prin intermediul aplicării identităţii A + 1 = 1.
În acest caz, termenul standard „A” din definiţia identităţii reprezintă întregul termen „ABC” al expresiei de mai
sus.

7.4.3 A doua regulă a simplificării booleene

108
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Următoarea regulă este aproximativ similară cu prima. Practic însă, ea este destul de diferită, iar
demonstraţia este puţin mai dificilă:

Fig. 7-29 a doua regulă a simplificări booleene

Pentru început, dezvoltăm termenul A, folosind regula precedentă (A + AB = A). Scoatem termenul B în
afara celei de-a doua sume, şi aplicăm apoi identitatea A + A' = 1. La sfârşit, nu ne mai rămâne decât să aplicăm
identitatea 1A = A pentru obţinerea rezultatului final:

A + A' B = A + A B + A' B = A + B (A + A') = A + B(1) = A + B

7.4.4 A treia regulă a simplificării booleene

O altă regulă implică simplificarea expresiei unui produs de sume:

109
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-30 a treia regulă a simplificări booleene

Pentru a demonstra această relaţie, realizăm pentru început înmulţirea celor două sume. Aplicăm apoi
identitatea AA = A, apoi regula A + AB = A primilor doi termeni. Şi, în sfârşit, aplicăm aceiaşi regulă, A + AB = A
primilor doi termeni ai expresiei rezultate. Rezultatul este conform expresiei de mai sus:

(A + B)(A + C) = A A + A C + A B + B C = A + A C + A B + B C = A + A B + B C = A + B C

Pe scurt, acestea sunt cele trei reguli ale simplificării booleene:

A + AB=A
A + A' B = A + B
(A + B)(A + C) = A + B C

7.5 Simplificarea circuitelor logice

7.5.1 Simplificarea circuitelor cu porţi logice

110
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Să începem cu un circuit format din porţi logice ce necesită o simplificare. Presupunem că intrările A, B şi
C sunt asigurate de comutatoare, senzori sau alte porţi logice. Originea acestor semnale nu este importantă din
punct de vedere al simplificării.

Fig. 7-31 circuit cu porţi logice nesimplificat

7.5.1.1 Scrierea expresiei booleene

Primul pas al simplificării constă în scrierea expresiei booleene pentru acest circuit. Acest pas este cel mai
uşor de realizat dacă scriem sub-expresii pentru ieşirea fiecărei porţi, corespunzător semnalelor de intrare. Este bine
să reamintim faptul că o poartă SAU este echivalentă cu o adunare booleană, iar o poartă ŞI cu o înmulţire
booleană. Să scriem aşadar sub-expresii la ieşirea primelor trei porţi:

Fig. 7-32 scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Scriem apoi sub-expresiile următoarelor seturi de porţi. În cazul de faţă, avem doar o singură poartă pe
nivelul următor:

111
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-33 scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Şi, în sfârşit, ieşirea (Q) circuitului logic este egală cu următoarea expresie:

Fig. 7-34 scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

7.5.1.2 Simplificarea expresiei booleene

Acum că avem o expresie booleană, următorul pas este aplicarea regulilor algebrei booleene pentru
reducerea expresiei de mai sus la forma ei cea mai simplă. Reamintim faptul că cea mai simplă formă este acea
formă care necesită cele mai puţine porţi logice pentru implementarea ei.
Prin urmare, expresia AB + BC(B + C) poate fi redusă astfel: la primul pas realizăm înmulţirea termenilor;
aplicăm apoi identitatea AA = A termenilor doi şi trei; aplicăm identitatea A + A = A termenilor doi şi trei rezultaţi;
scoatem termenul comun B în faţa:

A B + B C( B + C) = A B + B B C + B C C = A B + B C + B C = A B + B C = B( A + C)

Expresia rezultată, B(A + C), este mult mai simplă decât cea originală. Ea realizează însă aceiaşi funcţie.
Dacă vreţi să verificaţi acest lucru, puteţi construi un tabel de adevăr pentru ambele expresii. Determinaţi apoi
rezultatul Q (ieşirea circuitului) pentru toate cele opt combinaţii posibile dintre A, B şi C pentru ambele circuite.
Cele două tabele trebuie să fie identice.
112
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

7.5.1.3 Evaluarea expresiei booleene rezultate

Următorul pas constă în generarea unei scheme logice folosind această expresie booleană simplificată.
Pentru realizarea acestui lucru, evaluăm expresia urmând ordinea matematică a operaţiilor (înmulţirea înainte
adunării, operaţiile din interiorul parantezelor înaintea celorlalte). La fiecare pas vom adăuga o nouă poartă. Porţile
SAU sunt echivalente cu adunarea booleană, iar porţile ŞI sunt echivalente operaţiei de înmulţirea booleană. În
exemplul de faţa, începem construirea circuitului cu sub-expresia „A + C”, expresie ce nu este altceva decât o
poartă SAU:

Fig. 7-35 poartă logică SAU

Următorul pas în evaluarea expresiei B(A + C) constă în înmulţirea (poartă ŞI) semnalului B cu ieşirea
porţii precedente (A + C):

Fig. 7-36 evaluarea expresiei booleene

Evident, acest circuit este mult mai simplu decât cel original, având doar două porţi logice în loc de cinci.
O astfel de reducere a numărului de componente conduce la viteze de funcţionare crescute (timpul de propagare a
semnalului de la intrare la ieşire este mai scurt), consum de energie mai scăzut, cost mai mic şi o fiabilitate mai
ridicată.

7.5.2 Simplificarea circuitelor cu relee electromecanice

Circuitele cu relee electromecanice pot profita foarte mult de pe urma simplificării booleene. De obicei,
acestea sunt mai lente, consumă mult mai multă energie, costă mai mult, iar durata de viaţă medie este mai scurtă
decât cea a porţilor logice semiconductoare. Să considerăm aşadar exemplul de mai jos:

113
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-37 circuit logic cu relee electromecanice

7.5.2.1 Scrierea expresiei booleene

Primul pas al reducerii acestui circuit la forma cea mai simplă este, din nou, scrierea circuitului sub forma
unei expresii booleene. Cea mai simplă metodă de realizare a acestui lucru este asemănătoare cu metoda reducerii
unui circuit rezistiv serie-paralel la o singură rezistenţă. De exemplu, să considerăm circuitul rezistiv de mai jos, cu
rezistorii aranjaţi asemeni contactelor circuitului precedent.

Fig. 7-38 circuit rezistiv serie-paralel

Formula corespunzătoare reducerii acestui circuit la o rezistenţă echivalentă, este următoarea:

114
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Contactele paralele sunt echivalente cu adunarea booleană, iar contactele serie cu înmulţirea booleană.
Expresia boolenă a circuitului cu relee de mai sus se scrie urmând aceleaşi reguli care se regăsesc în cazul reducerii
circuitelor serie-paralel la o rezistenţa totală echivalentă. Simplificarea ne este uşurată dacă scriem sub-expresii
booleene la stânga fiecărei linii în parte:

Fig. 7-39 circuit logic cu relee electromecanice

7.5.2.2 Simplificarea expresiei booleene

Acum că avem o expresie booleană, tot ceea ce trebuie să facem este să aplicăm regulile de simplificare
pentru a aduce expresia la forma ei cea mai simplă (formă ce necesită cele mai puţine relee pentru implementarea
fizică).
Paşii sunt următorii: extindem termenul B(A + C); aplicăm regula A + AB = A primilor doi termeni;
aplicăm regula A + AB = A primului termen şi termenului al treilea:

A + B( A + C) + A C = A + A B + B C + A C = A + B C + A C = A + B C

7.5.2.3 Evaluarea expresiei booleene rezultate

115
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

După cum putem vedea, circuitul redus este mult mai simplu decât originalul, dar funcţia logică pe care o
îndeplineşte este neschimbată:

Fig. 7-40 circuit logic cu relee electromecanice; forma simplificată

7.6 Funcţia SAU-exclusiv

• Expresia AB' + A'B (două porţi ŞI şi o poartă SAU), poate fi înlocuită de o singură poartă SAU-exclusiv

7.6.1 Simbolul operaţiei SAU-exclusiv

Un element ce nu l-am întâlnit până în acest moment în operaţiile booleene este funcţia SAU-exclusiv. Deşi
funcţia SAU este echivalentă cu o adunare booleană, funcţia ŞI cu înmulţirea iar funcţia NU cu complementarea, nu
există un echivalent boolean pentru funcţia SAU-exclusiv. Acest lucru nu ne împiedică însă să avem un simbol
pentru reprezentarea ei:

Fig. 7-41 poarta SAU-exclusiv; simbol

7.6.2 Echivalenţa operaţiei SAU-exclusiv

Acest simbol este folosit foarte rar în expresiile booleene, deoarece identităţile, proprietăţile şi regulile de
simplificare ce implică adunarea, înmulţirea şi complementarea nu se aplică şi acestei expresii. Totuşi, există o
modalitate de reprezentare a funcţiei SAU-exclusiv cu ajutorul funcţiilor SAU şi ŞI:

116
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-42 funcţia SAU-exclusiv realizată cu funcţiile SAU şi ŞI

Ca şi echivalenţă booleană. această regulă poate fi folositoare în cazul simplificării anumitor expresii
booleene. Orice expresie de forma AB' + A'B (două porţi ŞI şi o poartă SAU), poate fi înlocuită de o singură poartă
SAU-exclusiv.

7.7 Teoremele lui DeMorgan

• Teoremele lui DeMorgan descriu echivalenţă dintre porţile cu intrări inversate şi porţile cu ieşiri inversate
• O poartă ŞI-negat este echivalentă cu o poartă SAU-negativă; O poartă SAU-negat este echivalentă cu o
poartă ŞI-negativă

7.7.1 Definiţia teoremelor lui DeMorgan

DeMorgan a dezvoltat o serie de reguli importante în algebra liniară cu privire la complementul de grup.
Prin complementul de grup ne referim la complementul unui grup de termeni, şi nu doar complementul unei singure
variabile.
Ţineţi minte de la capitolul legat de porţi logice, că inversând toate intrările unei porţi, inversăm şi funcţia
logică esenţială a acesteia. O poartă SAU cu toate intrările inversate (o poartă SAU-negativă) se comportă precum o
poartă ŞI-negat. O poartă ŞI cu toate intrările inversate (o poartă ŞI-negativă) se comportă precum o poartă SAU-

117
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

negat. Teoremele lui DeMorgan exprimă aceiaşi echivalenţă în sens invers: inversând ieşirea unei porţi, funcţia
rezultată este aceiaşi cu tipul opus de poartă cu intrările inversate:

Fig. 7-43 teorema lui DeMorgan

O bară deasupra termenului AB se comportă precum un simbol de grup. Acest lucru este total diferit faţă de
produsul AB inversat separat (A'B'). Cu alte cuvinte, (AB)' nu este egal cu A'B'. Acest lucru are un impact profund
asupra modului de evaluare şi de reducere a expresiilor booleene, după cum vom vedea.
Teorema lui DeMorgan poate fi gândită ca şi „întreruperea” complementului (bara orizontală). Atunci când
simbolul complementului este rupt în doua, operaţia de sub el se modifică din adunare în înmulţire şi invers. După
aplicarea teoremei, fiecare variabilă are propriul ei complement. Ca şi exemplu:

Fig. 7-44 întreruperea complementului în aplicarea teoremei lui DeMorgan

7.7.2 Ruperea celui mai lung complement

118
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Când există mai multe complemente deasupra aceleiaşi expresii, nu putem întrerupe decât un complement
pe rând. Cel mai uşor este să începem cu cea mai lungă linie orizontală (cea de sus). Ca şi exemplu, să considerăm
expresia (A + (BC)')' redusă cu ajutorul teoremelor lui DeMorgan:

Fig. 7-45 aplicarea teoremei lui DeMorgan

Urmând consideraţiile exprimate mai sus, aplicăm următorii paşi:

Fig. 7-46 întreruperea complementului în aplicarea teoremei lui DeMorgan

Ca şi rezultat, circuitul original este redus la un circuit format dintr-o poartă ŞI cu trei intrări, unde intrarea
A este inversată printr-o poartă NU:

Fig. 7-47 circuit logic simplificat cu ajutorul teoremei lui DeMorgan

Ca şi contra-exemplu, nu întrerupeţi niciodată mai mult de un complement la un singur pas:

119
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-48 întreruperea greşită a complementului

Pe cât de tentant pare, pe atât de incorect este să scurtăm paşii simplificării prin întreruperea mai multor
complemente deodată. Prin urmare, nu faceţi niciodată acest lucru!
Putem simplifica expresia de mai sus şi prin întreruperea complementului scurt în primă instanţă, şi apoi a
complementului lung:

Fig. 7-49 întreruperea complementului scurt

Desigur, rezultatul final este acelaşi şi în acest caz. Paşii necesari pentru simplificare sunt însă mai
numeroşi faţă de exemplul precedent (întreruperea complementului lung la primul pas). La pasul al treilea, în
exemplul de mai sus, întreruperea complementului lung se realizează în două locuri simultan. Această operaţie
matematică este permisă, şi nu este identică cu întreruperea a două complemente deodată! Interdicţia întreruperii
mai multor complemente deodată nu interzice întreruperea complementului în mai multe locuri.

120
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

7.7.3 Menţinerea grupărilor prin intermediul parantezelor

Poate vă întrebaţi de ce am folosit paranteze în jurul sub-expresiei B' + C', din moment ce oricum le-am
îndepărtat la pasul următor. Am făcut acest lucru pentru a sublinia un aspect important dar neglijat al teoremei lui
DeMorgan. Din moment ce o linie orizontală lungă funcţionează ca şi simbol de grup, variabilele incluse sub
aceasta trebuie să rămână grupate. În caz contrar, ordinea operaţiilor se pierde. În exemplul anterior, nu contează
dacă am fi pus sau nu aceste paranteze, dar în alte cazuri s-ar putea să conteze. Să luăm un alt exemplu, menţinând
parantezele:

Fig. 7-50 simplificarea expresiei booleene cu ajutorul teoremei lui DeMorgan

În cazul în care nu menţinem parantezele, riscăm să obţinem un răspuns greşit:

Fig. 7-51 simplificarea expresiei booleene cu ajutorul teoremei lui DeMorgan

După cum se poate observa, menţinerea grupării realizate implicit prin liniile de complementare este
crucială pentru obţinerea răspunsului corect.

7.7.4 Simplificarea unui circuit logic - exemplu

121
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Să aplicăm acum principiile teoremelor lui DeMorgan pentru simplificarea unui circuit cu porţi logice:

Fig. 7-52 circuit cu porţi logice; forma iniţială

7.7.4.1 Expresia booleană echivalentă

Ca de obicei, primul pas al simplificării circuitului constă în găsirea expresiei booleene echivalente. Putem
face acest lucru prin notarea sub-expresiilor la ieşirea fiecărei porţi, pe măsură ce intrările ne sunt cunoscute:

Fig. 7-53 notarea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Apoi, notăm ieşirea primei porţi SAU-negat şi ieşirea porţii ŞI-negat. Atunci când aveam de-a face cu porţi
inversate pe ieşire, este mai uşor să scriem prima dată expresia fără inversarea finală. Observaţi şi de pe figură
faptul că săgeata indică ieşirea porţii chiar înaintea inversării (cerculeţul de la ieşire). Expresia finală, după
inversare, este complementul expresiei precedente. Astfel, ne putem asigura că nu uităm introducerea
complementului în cadrul expresiei:

122
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-54 notarea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Şi, în sfârşit, ultimul pas constă în scrierea expresiei pentru poarta SAU-negat finală:

Fig. 7-55 expresia finală

7.7.4.2 Simplificare expresiei echivalente

Trecem apoi la reducerea acestei expresii folosind identităţile, proprietăţile, regulile şi teoremele (lui
DeMorgan) algebrei booleene:

123
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-56 simplificarea expresiei booleene echivalente

7.7.4.3 Circuitul echivalent

Circuitul echivalent al expresiei mult simplificate:

Fig. 7-57 circuit cu porţi logice echivalent/simplificat

7.8 Transformarea tabelelor de adevăr în expresii booleene

• Expresiile booleene pot fi generate din tabelul de adevăr folosind suma-de-produse

124
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Procesul de proiectare al circuitelor digitale începe adesea cu un tabel de adevăr. Acest tabel descrie modul
de funcţionare al circuitului, pe scurt, ce funcţii trebuie acesta să îndeplinească. Partea de proiectare constă în mare
parte în determinarea tipului de circuit ce va realiza funcţia propusă în acest tabel de adevăr. Deşii există unii
oameni care pot determina circuitul final prin simpla privire a tabelului de adevăr, pentru noi ceilalţi există o serie
metode foarte utile. Se va dovedi că algebra booleană este de un real folos în această situaţie.

7.8.1 Incinerarea deşeurilor toxice - exemplu

Pentru ilustrarea acestor metode, cel mai indicat este să începem cu o problemă de proiectare practică. Să
presupunem că trebuie să proiectăm un circuit de detectare a flăcării unui incinerator de deşeuri toxice. Astfel de
tehnici de ardere sunt folosite de obicei pentru neutralizarea deşeurilor medicale, ce pot fi infectate cu viruşi sau
bacterii periculoase:

Fig. 7-58 incinerator deşeuri toxice

Atâta timp cât flacăra este menţinută în incinerator, injectarea deşeurilor toxice pentru neutralizare este
sigură. Dacă în schimb flacăra se stinge, această alimentare a incineratorului se poate dovedi periculoasă.
Evacuarea va conţine deşeurile toxice ne-neutralizate, reprezentând un pericol de sănătate pentru persoanele aflate
în apropiere. Avem nevoie prin urmare de un sistem de detectare a prezenţei flăcării. Injectarea deşeurilor va fi
permisă doar atunci când sistemul de detectare ne asigură de prezenţa flăcării.

7.8.2 Utilizarea senzorilor redundanţi

Există mai multe metode de detectare a flăcării: optic (detectarea luminii), termic (detectarea temperaturii
înalte) şi conducţie electrică (detectarea particulelor ionizate). Fiecare din aceste metode prezintă avantaje şi

125
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

dezavantaje. Să presupunem că, datorită pericolului ridicat al trecerii deşeurilor intacte prin evacuarea sistemului, s-
a decis ca sistemul de detectare să fie redundant (senzori multiplii). Astfel că, defectare unuia dintre senzori să nu
ducă la o situaţie nedorită. Fiecare senzor este echipat cu un contact normal-deschis (deschis - lipsă flacăra, închis -
flacără detectată) necesar activării intrărilor unui sistem logic:

Fig. 7-59 utilizarea senzorilor şi a circuitului logic pentru închiderea alimentării în cazul în care flacăra nu este detectată

Scopul nostru acum, este să proiectăm circuitul logic astfel încât acesta să deschidă valva de admisie doar
dacă există flacără (detectată de senzori). Prima dată trebuie să vedem comportamentul acestui sistem de control.
Dorim ca valva să se deschidă în cazul în care doar unul din cei trei senzori detectează flacăra? Probabil că nu.
Altfel, nu ar mai avea niciun rost să folosim trei senzori în loc de unul singur. Ceea ce ne dorim de la sistemul
logic, este ca acesta să deschidă valva de admisie doar în cazul în care toţi cei trei senzori detectează flacăra. În
acest caz, tabelul de adevăr arată astfel:

126
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Această funcţionalitate poate fi asigurată folosind o poartă ŞI cu trei intrări: ieşirea circuitului este 1 doar
dacă intrarea A ŞI intrarea B ŞI intrarea C este 1:

Fig. 7-60 adăugarea circuitului logic

127
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Dacă folosim în schimb relee electromecanice, putem crea această funcţie ŞI prin conectarea celor trei
contacte în serie. Sau pur şi simplu conectăm cei trei senzori în serie, astfel încât, singura modalitate prin care se
poate deschide valva de admisie, este dacă toţi cei trei senzori indică prezenţa flăcării:

Fig. 7-61 utilizare relee electromecanice

Deşi această strategie maximizează siguranţa sistemului, este totuşi foarte sensibilă la defect. În cazul în
care unul din cei trei senzori se defectează, indicând lipsa flăcării din incinerator, întregul sistem se va opri. Asta
chiar dacă ceilalţi doi senzori funcţionează şi indică prezenţa flăcării. Această oprire „gratuită” a incineratorului
duce la pierderi de producţie şi de combustibil (menţinerea unei flăcări ce nu este folosită pentru incinerarea
materialului toxic).
Va trebui să reproiectăm sistemul, astfel încât, un astfel de defect să nu ducă la închiderea întregului sistem.
Bazându-ne pe doi senzori în detectarea prezenţei flăcării, sistemul îşi păstrează şi în acest caz redundanţa. O astfel
de strategie implică un circuit logic cu trei intrări, a cărui ieşire este 1 în cazul în care cel puţin două din cele trei
intrări sunt 1. Tabelul de adevăr arată astfel:

128
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

7.8.3 Suma-de-produse

În această situaţie nu este foarte clar ce tip de circuit logic ar satisface tabelul de adevăr. O metodă simplă
de realizarea a unui astfel de circuit constă în utilizarea unei forme booleene standard, denumită sumă-de-produse.
Ca şi exemplu, o astfel de expresie ar putea arătă astfel: ABC + BC + DF, suma produselor ABC, BC şi DF.
Astfel de expresii sunt relativ uşor de realizat cu ajutorul tabelelor de adevăr. Trebuie doar să găsim acele
rânduri din tabel unde ieşirea este 1, şi să scriem apoi un produs boolean a cărui rezultat să fie 1, cunoscând
condiţiile de intrare. De exemplu, să luăm al patrulea rând din tabelul de adevăr de mai sus. Ieşirea acestuia este 1
(ceea ce căutăm), iar intrările sunt A = 0, B = 1 şi C = 1. Produsul acestor trei variabile este unu dacă expresia arată
astfel: A'BC.

129
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Să completăm şi celelalte rânduri care au o ieşire de 1, cu produsul termenilor:

Însumăm toate aceste patru expresii, pentru a crea o singură expresie booleană ce descrie în întregime
tabelul de adevăr:

130
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

7.8.4 Realizarea circuitului logic

După ce am obţinut expresia booleană sub formă de sumă-de-produse, putem trece la realizarea circuitului
logic bazat pe această expresie, fie cu porţi logice:

Fig. 7-62 incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (porţi logice)

Fie cu relee electromecanice:

131
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-63 incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (relee electromecanice)

7.8.5 Simplificarea expresiei booleene

Din păcate, ambele variante sunt destul de complexe. Din fericire însă, putem simplifica expresia iniţială
folosind regulile simplificării booleene:

132
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-64 simplificarea expresiei booleene

Ca şi rezultat al simplificării, putem acum construi un circuit logic mult simplificat, dar care îndeplineşte
exact aceiaşi funcţie logică, fie cu porţi logice:

133
www.circuiteelectrice.ro Electronică digitală Algebra booleană

Fig. 7-65 circuitul logic (porţi logice)

Fie cu relee electromecanice:

Fig. 7-66 circuitul logic (relee electromecanice)

134
 05 - Circuite serie şi paralel

1. Ce sunt circuitele „serie” şi „paralel”

• Într-un circuit serie, toate componentele sunt conectate unul în continuarea celuilalt, formând o singură cale
pentru curgerea electronilor.
• Într-un circuit paralel, toate componentele sunt conectate la acelaşi capăt, formând exact un set de două
puncte electric comune.
• O „ramură” într-un circuit paralel este o cale pentru curgerea curentului formată din cel puţin o sarcină
(rezistenţă) din circuit.

Circuitele formate dintr-o singură baterie şi o singură rezistenţă sunt foarte uşor de analizat, dar nu sunt
foarte des întâlnite în practică. De obicei circuitele conţin mai mult de două componente conectate între ele.

Conexiunea serie

Există două modalităţi de bază în care putem conecta mai mult de două componente într-un circuit: serie şi
paralel. Mai jos avem un exemplu de circuit serie:
În acest circuit avem 3 rezistori (R 1 ,R 2 şi R 3 ) conectaţi într-un singur lanţ de
la un terminal al bateriei la celălalt. Caracteristica principală a unui circuit
serie este existenţa unei singure căi pentru curgerea electronilor.

Idea de bază într-o conexiune serie este conectarea componentelor

de la un capăt la altul într-o linie dreaptă.

Conexiunea paralel

Să ne uităm acum şi la celălalt tip de circuit, cel paralel:

85
 Şi în acest caz avem tot 3 rezistori, dar de data această există mai multe
căi pentru curgerea electronilor. Există o cale de la 8 la 7, 2, 1 şi înapoi
la 8. Mai exista una de la 8 la 7, 6, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Şi mai există o
a treia cale de la 8 la 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Fiecare cale
individuală (prin R 1 ,R 2 şi R 3 ) poartă denumirea de ramură.

Caracteristica definitorie pentru un circuit paralel este faptul că toate

componentele sunt conectate electric între aceleaşi seturi de puncte. În
circuitul de mai sus, punctele 1, 2, 3 şi 4 sunt toate comune din punct
de vedere electric. La fel şi punctele 8, 7, 6 şi 5. Toate rezistoarele,
precum şi bateria, sunt conectate între aceste două puncte.

Într-un circuit pur paralel, nu există niciodată mai mult de două puncte comune, indiferent de numărul
componentelor din circuit conectate. Există mai mult de o singură cale pentru deplasarea electronilor, dar o singură
cădere de tensiune asupra tuturor componentelor.

Circuite serie-paralel combinate

Desigur, complexitatea nu se opreşte nici la circuite serie sau paralel! Putem avea de asemenea circuite ce
sunt o combinaţie dintre acestea două:
În acest circuit, avem două ramuri prin care electronii pot să circule: una de la
6 la 5, 2, 1 şi înapoi la 6, iar altă ramură de la 6 la 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 6.
Observaţi cum ambele drumuri trec prin R 1 (de la punctul 2 spre punctul 1). În
această configuraţie, spunem că R 1 şi R 2 sunt paralele între ele, în timp ce R 1
este în serie cu combinaţia paralelă R 1 şi R 2 .

Cele două tipuri de configuraţii, serie şi paralel, prezintă proprietăţi electrice total diferite.

86
 2. Circuite serie simple

• Într-un circuit serie, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor individuale a tuturor rezistorilor din
circuit: R Total = R 1 + R 2 + . . . R n
• Într-un circuit serie, curentul este acelaşi prin fiecare component: ITotal = I 1 = I 2 = . . . I n
• Într-un circuit serie, tensiunea totală este egală cu suma căderilor individuale de tensiune pe fiecare
component în parte: E Total = E 1 + E 2 + . . . E n

Curentul într-un circuit serie

Să începem cu un circuit electric format dintr-o baterie şi trei rezistori:

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem legat de circuitele serie este
păstrarea constantă a valorii curentului în întreg circuitul, şi prin urmare,
prin fiecare component (prin fiecare component va trece aceeaşi cantitate
de curent electric). Acest lucru se datorează existenţei unei singure căi
pentru trecerea electronilor, iar dacă privim circuitul ca un tub cu mărgele,
putem înţelege de ce rata de deplasare a mărgelelor trebuie să fie aceeaşi în
orice punct al tubului (circuitului).

Legea lui Ohm într-un circuit simplu

După modul în care este aşezată bateria de 9 volţi în circuit, ne putem da seama că deplasarea electronilor
se va realiza în sens invers acelor de ceasornic (atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor în circuit),
de la punctul 4 la 3, 2, 1 şi înapoi la 4. Totuşi, avem o singură sursa de tensiune şi trei rezistori. Cum putem aplica
legea lui Ohm în acest caz?
Un principiu important de ţinut minte legat de legea lui Ohm, este
relaţia dintre tensiune, curent şi a rezistenţă între aceleaşi două puncte
din circuit. De exemplu, în cazul unei singure baterii şi a unui singur
rezistor în circuit, putem calcula foarte uşor valorile curentului, pentru
că acestea se referă la aceleaşi două puncte din circuit.

87
 Din moment ce punctele 1 şi 2 sunt conectate împreună printr-un fir de o rezistenţă neglijabilă (la fel şi
punctele 3 şi 4), putem spune că punctele 1 şi 2 sunt comune, precum şi că punctele 3 şi 4 sunt comune între ele. De
asemenea, ştim faptul că avem o tensiune de 9 volţi între punctele 1 şi 4 (direct asupra bateriei), şi pentru că
punctele 1 şi 2 cu punctele 3 şi 4 sunt comune, trebuie de asemenea să avem tot 9 volţi între punctele 2 şi 3 (direct
asupra rezistorului).
Prin urmare, putem aplica legea lui Ohm (I=E/R) asupra curentului prin rezistor, pentru că ştim tensiunea
(E) la bornele rezistorului precum şi rezistenţa acestuia. Toţi termenii (E, I, R) se aplică în cazul aceloraşi două
puncte din circuit, asupra aceluiaşi rezistor, prin urmare putem folosi legea lui Ohm fără nicio problemă.

Circuite cu mai mult de un rezistor

Totuşi, în circuitele ce conţin mai mult de un singur rezistor, trebuie să fim

atenţi cum aplicăm legea lui Ohm. În exemplul de jos cu trei rezistori în
circuit, ştim că avem 9 volţi între punctele 1 şi 4, valoarea reprezentând
forţa electromotoare disponibilă pentru împingerea electronilor prin
conexiunea serie realizată din rezistorii R 1 ,R 2 şi R 3 . Nu putem însă împărţi
cei 9 volţi la 3kΩ, 10kΩ sau 5kΩ pentru a găsi valoarea curentului, pentru
că nu cunoaştem de fapt valoarea tensiunii pe fiecare din rezistori în parte, ci cunoaştem valoarea tensiunii pe întreg
ansamblul de rezistori.
Valoarea de 9 volţi reprezintă o cantitate totală a circuitului, pe când valorile Ω,
de 10kΩ
3k şi 5kΩ,
reprezintă cantităţi individuale. Dacă ar fi să folosim în cadrul legii lui Ohm o valoare totală (tensiunea în acest caz)
concomitent cu o valoare individuală (rezistenţa în acest caz), rezultatul nu va fi acelaşi pe care îl vom regăsi într-
un circuit real.
În cazul lui R 1 , legea lui Ohm se va folosi specificând tensiunea şi curentul la bornele rezistorului R 1 , şi
valoarea rezistenţei lui, 3kΩ:

Dar din moment ce nu cunoaştem tensiunea la bornele lui R 1 (doar tensiunea totală pe toţi cei trei rezistori
conectaţi în serie), şi nu cunoaştem nici curentul prin R 1 (curentul prin întreg circuitul de fapt, deci şi prin ceilalţi
doi rezistori), nu putem realiza niciun calcul cu niciuna dintre formule. Acelaşi lucru este valabil şi pentru R 2 şi R 3 .
Prin urmare, ce putem face? Dacă am cunoaşte valoarea totală a rezistenţei din circuit, atunci am putea
calcula valoarea totală a curentului pentru cantitatea totală a tensiunii (I=E / R).

Rezistenţa totală într-un circuit serie

88
 Cu această observaţie putem enunţa al doilea principiu al circuitelor serie: în oricare circuit serie, rezistenţa
totală a circuitului este egală cu suma rezistenţelor individuale a fiecărui rezistor, prin urmare, cu cât avem mai
multe rezistenţe în circuit, cu atât mai greu le va fi electronilor să se deplaseze prin circuit:

În exemplul nostru, avem trei rezistori în serie, de 3 Ω

k , 10 kΩ, respectiv 5 kΩ, ceea ce rezult
ă într -o
rezistenţă totală de 18Ω:

Ceea ce am făcut de fapt, a fost să calculăm rezistenţa echivalentă a rezistorilor de 3Ω,k 10 kΩ şi 5 kΩ

luaţi împreună. Cunoscând acest lucru, putem redesena circuitul cu un singur rezistor echivalent reprezentând
combinaţia serie a celor trei rezistori R 1 , R 2 şi R 3 .
Acum avem toate informaţiile necesare pentru calcularea
curentului prin circuit, deoarece avem tensiunea între
punctele 1 şi 4 (9 volţi), precum şi rezistenţa între punctele
1 şi 4 (18kΩ):

Cunoscând faptul că prin fiecare component curentul este acelaşi

(circuit serie), şi cunoscând valoarea curentului total în cazul de faţă,
putem reveni la circuitul iniţial pentru a nota valoarea curentului prin
fiecare component în parte.

Tensiunea totală într-un circuit serie

Întrucât valoarea curentului prin fiecare rezistor este acum cunoscută, putem folosi legea lui Ohm pentru
determinarea căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

89
Putem observa căderea de tensiune pe fiecare rezistor în parte şi faptul că suma acestor căderi de tensiune (1,5 V +
5 V + 2,5 V) este egală cu tensiunea la bornele bateriei, 9 V. Acesta reprezintă al treilea principiu al circuitelor
serie: tensiune electromotoare (a bateriei) este egală cu suma căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

Circuitele serie sunt folosite ca şi divizoare de tensiune.

3. Circuite paralel simple

• Într-un circuit paralel, căderea de tensiune pe fiecare component este aceeaşi: E Total = E 1 = E 2 = . . . E n
• Într-un circuit paralel, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali prin fiecare ramură: ITotal = I 1 +
I2 + . . . In.
• Într-un circuit paralel, rezistenţa totală este mai mică decât rezistenţele oricărui rezistor luat în parte: R Total
= 1 / (1/R 1 + 1/R 2 + . . . 1/R n )

Căderea de tensiune într-un circuit paralel

Să considerăm un circuit paralel format din trei rezistori şi o

singură baterie.

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem despre circuitele paralele este legat de faptul că într-un
circuit parale, tensiunea este egală la bornele tuturor componentelor. Acest lucru se datorează existenţei a unui
număr de numai două seturi de puncte comune din punct de vedere electric într-un circuit paralel, iar tensiunea
măsurată între seturi de puncte comune trebuie să fie tot timpul aceeaşi.
Prin urmare, în circuitul de mai sus, tensiunea la bornele rezistorului R 1 este egală cu tensiunea la bornele
rezistorului R 2 , egală cu tensiunea (căderea de tensiune) la bornele rezistorului R 3 şi de asemenea egală cu
tensiunea (electromotoare) la bornele bateriei:

90
 Ca şi în cazul circuitelor serie, dacă dorim aplicarea legii lui Ohm, valorile tensiunii, curentului şi ale
rezistenţei trebuie să fie în acelaşi context (total sau individual) pentru a obţine rezultate reale prin aplicarea
formulelor. Totuşi, în circuitul de mai sus, putem aplica de la început legea lui Ohm fiecărui rezistor în parte, pentru
că se cunoaşte tensiunea la bornele fiecărui rezistor (9 volţi) precum şi rezistenţa fiecărui rezistor.

Curentul total într-un circuit paralel

Până în acest moment, nu cunoaştem valoarea totală a curentului, sau rezistenţa totală a acestui circuit
paralel, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm pentru a afla valoarea totală a curentului prin circuit (între punctele
1 şi 8 de exemplu).
Totuşi, putem observa că valoarea totală a curentului prin
circuit trebuie să fie egală cu suma valorilor curenţilor prin
fiecare ramură (fiecare rezistor în parte).

Pe măsură ce curentul iese prin terminalul negativ (-) al bateriei la punctul 8 şi se deplasează prin circuit, o
parte din această cantitate se împarte în două la punctul 7, o parte mergând spre R 1 . La punctul 6 o parte din
cantitate se va îndrepta spre R 2 , iar ceea ce mai rămâne va curge spre R 3 . Acelaşi lucru se întâmplă pe partea
cealaltă , la punctele 4, 3 şi 2, numai că de această dată curenţii se vor aduna şi vor curge împreună spre terminalul
pozitiv al bateriei (+), la punctul 1. Cantitatea de electroni (curentul) ce se deplasează din punctul 2 spre punctul 1
trebuie să fie egală cu suma curenţilor din ramurile ce conţin rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 .
Acesta este al doilea principiu al circuitelor paralele: valoarea totală a curentului prin circuit este egală cu
suma curenţilor de pe fiecare ramură în parte:

Rezistenţa totală într-un circuit paralel

91
 Şi, în sfârşit, aplicând legea lui Ohm pe întreg circuitul, putem calcula valoarea totală a rezistenţei prezentă
în circuit:

Trebuie să observăm un lucru foarte important în acest caz. Valoarea rezistenţei totale este de numai 625 Ω:
mai puţin decât valoarea oricărei rezistenţe luate separat. În cazul circuitelor serie, unde rezistenţa totală este egală
cu suma tuturor rezistenţelor individuale, suma totală a fost mai mare decât valoarea oricărei rezistenţe luate
separat. În cadrul circuitelor paralel, este exact invers. Acesta este al treilea principiu al circuitelor electrice paralel,
iar matematic, această relaţie între rezistenţa totală şi rezistenţele individuale din circuit poate fi exprimată astfel:

4. Conductanţa electrică

• Conductanţa este opusul rezistenţei şi reprezintă uşurinţa electronilor la curgerea printr-un

circuit/component.
• Simbolul conductanţei este litera „G”, iar unitatea de măsură este „Siemens”.
• Matematic, conductanţa este inversul rezistenţei: G=1/R

Conductanţa reprezintă inversa rezistenţei

Prin definiţie, rezistenţa este mărimea ce măsoară frecarea întâmpinată de electroni atunci când se
deplasează prin componentul respectiv (rezistor). Totuşi, putem să ne gândim şi la inversa acestei mărimi electrice:
uşurinţa deplasării electronilor printr-un component. Denumirea acestei mărimi este conductanţa electrică, în
opoziţie cu rezistenţa electrică.
Matematic, conductanţa este inversa rezistenţei:

Cu cât valoarea rezistenţei este mai mare, cu atât mai mică va fi cea a conductanţei şi invers. Simbolul
folosit pentru desemnarea conductanţei este G, iar unitatea de măsură este Siemens, abreviat prin S.

92
 Întorcându-ne la circuitul paralel studiat, putem vedea că
existenţa mai multor ramuri în circuit reduce rezistenţa totală
a circuitului, pentru că electronii sunt capabil să curgă mult
mai uşor prin circuit atunci când există mai multe ramuri
decât atunci când există doar una.
În termeni de rezistenţă, ramurile în plus duc la o rezistenţă mai scăzută. Dacă folosim însă termenul de
conductanţă, ramurile adiţionale din circuit duc la o conductanţă (totală) mai mare.
Rezistenţa totală paralelă este mai mică decât oricare dintre rezistenţele ramurilor luate individual (R total
mai mică decât R 1 , R 2 , R 3 sau R 4 luate individual).

Conductanţa totală

Conductanţa paralelă este mai mare decât oricare dintre

conductanţele ramurilor luate individual, deoarece
rezistorii paraleli conduc mai bine curentul electric decât
o fac fiecare luat în parte(G total mai mare decât G 1 , G 2 ,
G 3 sau G 4 luate individual).

Matematic, această relaţie se exprimă astfel:

Cunoscând relaţia matematică inversă dintre conductanţă şi rezistenţă (1/x), putem transforma fiecare din
termenii formulei de mai sus în rezistenţe:

Rezolvând ecuaţia de mai sus pentru R total , ajungem la următoarea formulă:

..formula rezistenţei totale a circuitelor paralel.

5. Calcularea puterii
• Indiferent de configuraţia circuitelor rezistive, puterea totală este suma puterilor individuale de pe fiecare
component: P total = P 1 + P 2 + ... + P n

93
Ecuaţiile puterii

La calcularea puterii disipate pe componentele rezistive, putem folosi oricare dintre ecuaţiile de putere în
funcţie de mărimile cunoscute: tensiune, curent şi/sau rezistenţă pe fiecare component:

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Acest lucru este mult mai uşor de realizat prin simpla adăugare a unui rând
E V adiţional în tabelul tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor. Indiferent de
I A coloană, puterea se va afla folosind ecuaţia corespunzătoare a legii lui Ohm.
R Ω
P W

Puterea totală este aditivă

O regulă interesantă pentru puterea totală vizavi de puterea individuală, este că aceasta este aditivă
indiferent de configuraţia circuitului în cauză: serie, paralel, serie-paralel sau altfel. Fiind o expresie a lucrului
mecanic efectuat, configuraţia circuitului nu are niciun efect asupra calculelor matematice dacă luăm în considerare
şi faptul că puterea disipată trebuie să fie egală cu puterea totală introdusă de către sursă în circuit (conform legii
conservării energiei).

Observaţie

Atenţie, cele de mai sus se aplică doar în cazul calculării puterilor în circuitele pur rezistive (ce conţin doar
rezistori).

6. Aplicarea corectă a legii lui Ohm

• Folosind metoda tabelului, vom aplica legea lui Ohm vertical, pe fiecare coloană din tabel
• Folosind metoda tabelului, vom aplica regulile circuitelor serie/paralel pe fiecare linie

Variabilele utilizate se referă la acelaşi set de puncte

94
 Una dintre cele mai frecvente greşeli ale începătorilor în aplicarea legii lui Ohm constă în utilizarea greşită
a mărimilor pentru tensiune, curent şi rezistenţa. Cu alte cuvinte, se poate întâmpla ca în aplicarea legii să se
utilizeze valoarea curentului I printr-un rezistor şi valoarea căderii de tensiune U (sau E) pe un set de rezistori
interconectaţi, cu speranţa că rezistenţa totală astfel calculată este egală cu rezistenţa reala a configuraţiei în cauză.
Acest lucru este însă incorect!
Reţineţi acest principiu extrem de important: variabilele utilizate în ecuaţiile legii lui Ohm trebuie să
corespundă tot timpul aceluiaşi set de două puncte a circuitului analizat.
Cu alte cuvinte, dacă luăm în considerare o rezistenţă R AB aflată între două puncte din circuit, desemnate
prin A şi B, atunci şi curentul I AB cât şi căderea de tensiune U AB trebuie să se refere exact la aceleaşi puncte pentru
a putea aplica corect legea lui Ohm. Această observaţie este extrem de importantă în special în circuitele combinate
serie-paralel, acolo unde componente adiacente pot avea valori diferite atât pentru tensiune cât şi pentru curent.

Aplicarea corectă a legii folosind metoda tabelului

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Utilizând metoda tabelului, putem să ne asigurăm de aplicarea corectă a legii
E V lui Ohm considerând ca şi coloane doar rezistori individuali şi nu seturi de
I A rezistori conectaţi în combinaţii serie, paralel sau serie-paralel. Vom folosi
R Ω această metodă mai târziu pentru rezolvarea unor circuite mai complicate.
P W

Astfel, în cazul circuitelor serie, coloana total poate fi foarte uşor calculată utilizând regulile circuitelor
serie, şi anume: căderea totală de tensiune este egală cu suma căderilor individuale pe fiecare component, curentul
total este egal cu valoarea curentului prin oricare component, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor
individuale, iar puterea totală este şi ea egală cu suma puterilor individuale.
Pentru circuitele paralel, coloana total se calculează astfel: căderea de tensiune totală este aceeaşi cu
tensiunea de pe fiecare component, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali, rezistenţa totală se
calculează cu formula rezistenţei totale a circuitelor parale, iar puterea totală este egală cu suma puterilor
individuale.

7. Analiza circuitelor la defect

• Pentru determinarea efectelor unui component defect asupra funcţionării circuitului, redesenaţi circuitul
iniţial înlocuind rezistenţa iniţială a componentului cu rezistenţa echivalentă după defect şi reanalizaţi
circuitul
• Un component scurt-circuitat este un component al cărei rezistenţă a scăzut dramatic (spre zero)
• Un component deschis este un component al cărei rezistenţa a crescut dramatic (spre infinit)

95
 • Defectarea rezistorilor constă cel mai adesea în deschiderea acestora, nu în scurt-circuitarea lor, iar acest
lucru nu se întâmplă decât dacă sunt supuşi unui stres fizic sau electric peste limitele normale de
funcţionare

Introducere

Sarcina unui tehnician presupune adesea localizarea şi remedierea sau înlocuirea componentelor dintr-un
circuit defect. Identificarea componentelor defecte presupune un efort considerabil, necesitând o foarte bună
înţelegere a principiilor de bază, abilitatea de a formula ipoteze, de a judeca valoarea acestora bazându-se pe
probabilităţi şi creativitate în aplicarea unei soluţii pentru remedierea problemei. Deşi este posibilă trasarea unor
metode ştiinţifice în jurul acestor abilităţi, majoritatea tehnicienilor cu experienţă văd această activitate ca pe o artă
ce necesită ani de experienţă pentru a o deprinde.
O abilitate esenţială este înţelegerea rapidă şi intuitivă a modului în care defectarea componentelor
afectează comportamentului circuitului în ansamblul său, indiferent de configuraţia acestuia. Vom explora unele
dintre aceste efecte atât în cazul circuitelor serie cât şi în cazul circuitelor paralel.

Analiza defectelor într-un circuit serie simplu

Să considerăm circuitul alăturat.

Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Atunci când toate componentele acestui circuit funcţionează la parametrii
E 2 6 1 9 V normali, putem determina pe cale matematică toţi curenţii şi căderile de
I 20 m 20 m 20 m 20 m A tensiune din circuit.
R 100 300 50 450 Ω

Şuntarea rezistorului

Să presupunem acum că rezistorul R 2 este scurt-circuitat;

acest lucru înseamnă de fapt că, în locul rezistorului avem un
simplu fir ce prezintă o rezistenţa aproape nulă. Practic, în
circuitul alăturat, spunem că am realizat o şuntare a
rezistorului R 2 iar firul utilizat poartă numele de conductor de
şuntare, sau simplu, şunt.

96
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Odată cu scurt-circuitarea rezistorului R 2 , fie prin şuntarea intenţionată a
E 6 0 3 9 V acestuia fie printr-un defect intern, valoarea rezistenţei totale din circuit
I 60 m 60 m 60 m 60 m A va fi mai mică. Din moment ce tensiunea la bornele bateriei rămâne
R 100 0 50 150 Ω aceeaşi, o scăderea a rezistenţei totale din circuit conduce la creşterea
curentului total.
Odată cu creşterea curentului de la 20 mA la 60 mA, căderea de tensiune pe rezistorii R 1 şi R 3 (a căror
rezistenţă nu s-a modificat) creşte şi ea, astfel încât căderea de tensiune totală pe cele două componente rămase va
fi de tot 9 V. Rezistorul R 2 , fiind şuntat de rezistenţa foarte mică a conductorului de şuntare, este practic eliminat
din circuit, rezistenţa dintre cele două capete ale conductorului fiind practic zero. Din această cauză, căderea de
tensiune pe rezistorul R 2 este de zero V, chiar dacă valoarea totală a curentului din circuit a crescut.

Înlăturarea rezistorului din circuit

Pe de altă parte, dacă defectul suferit de rezistorul R 2 este de

aşa natură încât circuitul va rămâne deschis în acel punct -
rezistenţa dintre cele două capete libere ale conductorilor
rămaşi creşte practic spre infinit - efectele asupra circuitului
iniţial vor fi diferite, dar la fel de radicale.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cu R 2 având o rezistenţă infinită, iar rezistenţa totală într-un circuit serie fiind
E 0 9 0 9 V dată de suma tuturor rezistenţelor individuale, rezistenţa totală creşte spre
I 0 0 0 0 A infinit iar curentul total spre zero amperi. În această situaţie, nu va mai exista
R 100 ∞ 50 ∞ Ω nicio deplasare a electronilor prin circuit, deplasare necesară producerii unor
căderi de tensiune pe rezistorii R 1 sau R 3 . În schimb, întreaga cădere de tensiune dezvoltată de baterie se va regăsi
pe terminalii rezistorului R 2 .

Analiza defectelor într-un circuit paralel simplu

Putem aplica aceleaşi metode şi în cazul unui circuit

paralel.

97
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Să observăm prima dată comportamentul unui circuit paralel
E 9 9 9 9 V „sănătos”.
I 100 m 200 m 50 m 350 m A
R 90 45 180 25,71 Ω

Înlăturarea rezistorului

Să presupunem acum deschiderea rezistenţei R 2 în

acest circuit paralel.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Efectele acestui defect le putem observa în tabelul alăturat.
E 9 9 9 9 V
I 100 m 0 50 m 150 m A
R 90 45 180 60 Ω

În cazul acestui circuit paralel, deschiderea unei ramuri afectează doar curentul prin acea ramură precum şi
curentul total din circuit. Căderea de tensiune, fiind egală pe toate componentele va rămâne neschimbată pe toţi
rezistorii.
Datorită tendinţei sursei de alimentare de menţinere constantă a tensiunii de alimentare, aceasta nu se va
modifica, şi datorită faptului că este conectată în paralel cu toţi rezistorii, căderea de tensiune pe fiecare dintre ei,
după apariţia defectului, rămâne egală cu 9 V. Din această cauză (rezistenţa constantă, căderea de tensiune
constantă) curentul prin ceilalţi doi rezistori nu se modifică nici ei.
Acelaşi lucru îl putem observa şi într-un circuit casnic: toate
becurile sunt conectate în paralel. La pornirea sau oprirea unui bec
(o ramură din circuitul paralel se închide şi se deschide),
funcţionarea celorlalte becuri nu este afectată; singurul lucru care se
modifică este curentul prin acel bec (circuit de ramură) şi curentul
total din circuit.

98
 Şuntarea rezistorului

Într-un caz ideal (surse de tensiune perfecte şi conductori

cu rezistenţă zero), rezistorii scurt-circuitaţi dintr-un
circuit paralel simplu nu vor avea niciun efect asupra
comportamentului celorlalte ramuri din circuit. În
realitate însă, efectul nu este acelaşi, după cum putem
observa din exemplul alăturat.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Un rezistor scurt-circuitat (rezistenţa de 0 Ω) va permite, teoretic, trecerea

E 9 9 9 9 V unui curent infinit de la orice sursă finită de tensiune (I = E / 0). În acest
I 100 m ∞ 50 m ∞ A caz, rezistenţa nulă a rezistorului R 2 descreşte rezistenţa totală a
R 90 0 180 0 Ω circuitului la zero Ω, ducând la creşterea valorii curentului spre infinit.
Atâta timp cât tensiunea sursei rămâne constantă la 9 V, curenţii prin celelalte ramuri ale circuitului (IR1 şi
I R3 ) rămân neschimbaţi.
Ipoteza critică pe care ne-am asumat-o în această situaţie este că tensiunea de alimentare rămâne constantă
pentru un curent infinit introdus în circuit. Acest lucru nu este însă deloc realist. Chiar dacă scurt-circuitul prezintă
o rezistenţa mică (faţă de o rezistenţa egală cu zero), nicio sursă reală de tensiune nu poate genera un supra-curent
extrem de mare în acelaşi timp cu menţinerea valorii tensiunii la un nivel constant.
Acest lucru se datorează rezistenţei interne caracteristice tuturor surselor de
putere electrice, rezistenţe datorate proprietăţilor intrinseci ale materialelor din
care sunt construite.

Aceste rezistenţe interne, oricât de mici,

transformă circuitul paralel de mai sus într-o
combinaţie serie-paralel.

De obicei, rezistenţele interne ale surselor de putere sunt suficient de mici pentru a putea fi ignorate fără
nicio problemă, dar odată cu apariţia curenţilor foarte mari datorită componentelor scurt-circuitate, efectelor lor nu
mai pot fi neglijate.
În acest caz, scurt-circuitarea rezistenţei R 2 va duce la situaţia în care întreaga cădere de tensiune se va
regăsi pe rezistenţa internă a bateriei, căderile de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 fiind aproape de zero.

99
Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate
E mică mică mică Mică V
I mic mare mic mare A
R 90 0 180 0 Ω

Concluzie

Scurt-circuitarea intenţionată a terminalilor surselor de alimentare, indiferent de tipul acestora, trebuie

evitată cu orice preţ. Chiar şi în cazul în care curenţii mari dezvoltaţi (căldură, scântei, explozii) nu duc la rănirea
niciunei persoane din apropiere, sursa de tensiune va suferi cu siguranţă unele defecte în cazul în care nu este
proiectată a rezista la curenţi de scurt-circuit, iar majoritatea surselor de tensiune nu sunt prevăzute cu o astfel de
protecţie.

8. Realizarea practică a circuitelor simple

• Pentru realizarea practică a circuitelor se pot utiliza placi de teste, reglete de conexiuni sau plăci imprimate

Scop

Pe măsura studierii circuitele electrice, vom dori probabil la un moment dat să construim propriile circuite
utilizând baterii şi rezistori (becuri, de exemplu). Există câteva opţiuni pentru realizarea acestor circuite, unele mai
simple decât altele, opţiuni pe care le vom prezenta în acest capitol.

Utilizarea conductorilor cu banane/crocodili

Dacă dorim realizarea unui circuit simplu cu o sigură

baterie şi un singur rezistor, putem foarte bine să
utilizăm conductori cu cleme (crocodil/banană).

100
 Astfel de conductori, prevăzuţi cu banane pe capete, reprezintă o metodă practică şi sigură din punct de
vedere electric pentru conectarea componentelor între ele.

Dacă am dori să realizăm un circuit simplu cu o baterie

şi trei rezistori, putem utiliza aceeaşi metodă de
conectare a conductorilor.

Placa electronică de test

Totuşi, această tehnică se dovedeşte a nu fi

practică atunci când avem de a face cu circuite
mult mai complicate decât cele de mai sus. O
metodă mult mai practică de realizare a
circuitelor temporare este utilizarea unei plăci
de test (solderless breadboard), un dispozitiv
realizat din plastic ce permite realizarea uşoară
a unui număr relativ mare de conexiuni între
componente.

Alăturat este un exemplu de circuit

realizat cu ajutorul plăcii de test.

Sub fiecare cavitate există un arc metalic ce prinde orice conductor

sau terminal al componentelor introduse în acesta. Aceste arcuri
metalice sunt conectate între ele pe spatele plăcii, realizând astfel
conexiuni între conductorii inseraţi prin partea superioară. Modelul
plăcii este astfel încât, există o serie de cinci astfel de cavităţi unite

101
vertical între ele, conform figurii alăturate.
Astfel că, atunci când inserăm un conductor într-una dintre cavităţi, există încă o serie de patru astfel de
cavităţi pe aceeaşi coloană, ce sunt comune din punct de vedere electric cu prima. Introducerea unui terminal sau
conductor în oricare dintre aceste puncte comune este identică din punct de vedere electric cu conectarea directă
între ei a terminalilor sau conductorilor celor două componente. Rezultatul este o platformă extrem de flexibilă
pentru realizarea circuitelor electrice sau electronice temporare.
De exemplu, circuitul electric de
mai sus, format din trei rezistori,
poate fi construit cu ajutorul unei
plăci de test conform figurii
alăturate.

Un alt exemplu, de această dată a unui circuit

paralel cu trei rezistori, este prezentat în
figura alăturată.

Acest plăci de test au totuşi unele

neajunsuri. În primul rând, scopul lor sunt doar circuitele temporare. Dacă întoarcem placa şi o scuturăm,
componentele s-ar putea să cadă din locaţiile lor respective. De asemenea, plăcile sunt limitate la curenţi destul de
mici (sub 1 A). Acele arcuri metalice au o suprafaţă de contact destul de mică, prin urmare, nu pot suporta curenţi
mari fără încălzirea lor excesivă.

Regleta de conexiuni

O metodă alternativă constă în utilizarea unei reglete de conexiuni (regletă de borne). Acestea sunt
compuse dintr-un material izolator prevăzut cu spaţii metalice pentru prinderea conductorilor cu ajutorul unor
şuruburi; acest procedeu este similar modului de conectare al prizelor sau întrerupătoarelor casnice.

102
 Un exemplu de astfel de regletă, având o serie de conductori
ataşaţi, este prezentat în poza alăturată.

O altă variantă este cea din poza alăturată. Această variantă,

denumită şi „europeană” are şuruburile introduse într-un canal
pentru a preveni scurt-circuitarea accidentală între terminali
prin intermediul unei şurubelniţe sau al unui alt obiect
metalic.

În figura alăturată, este prezentat un circuit serie compus dintr-o singură

baterie şi trei rezistori folosind o regletă de conexiuni.

Conexiunile realizate cu ajutorul unei reglete sunt robuste şi pot fi prin urmare folosite atât pentru circuitele
temporare cât şi pentru construcţia circuitelor permanente.

Citirea şi punerea în practică a schemelor electrice

Una dintre deprinderile esenţiale ale celor care vor să pună în practică lecţiile învăţate despre circuitele
electrice şi electronice, este „traducerea” unei diagrame într-un circuit real. Diagramele circuitelor sunt de obicei

103
realizate pentru a facilita citirea lor cu uşurinţă, dar circuitele practice au de cele mai multe ori o orientare complet
diferită.
Să luăm ca şi exemplu un circuit paralel
format dintr-o singură baterie şi trei
rezistori.

Trecerea de la diagrama circuitului la realizarea propriu-zisă a acestuia - mai ales atunci când rezistori ce
trebuie conectaţi sunt aranjaţi liniar (asemănător circuitelor serie, nu paralel) pe regletă - nu este chiar aşa de
evidentă, prin urmare, vom prezenta procesul pas cu pas în cele ce urmează.
Pentru început, considerăm diagrama
iniţială a circuitului şi toate
componentele prinse pe regleta de
conexiuni dar fără niciun conductor
electric între ele.

Apoi, urmărim conductorul dinspre

terminalul pozitiv al bateriei spre primul
component al diagramei, realizând în
acelaşi timp o legătură fizică, prin
intermediul unui conductor, între aceste
două puncte pe circuitul real. Dacă ne
este mai uşor, putem trasa o linie de o
culoare diferită pe diagramă, pentru a reprezenta ce tip de conexiuni au fost deja realizate în circuitul real.
Continuăm acest proces, fir cu fir, până în momentul în care întreaga schemă electrică (diagramă) a
circuitului este acoperită.

104
 Următorul pas, aşadar, constă în
conectarea bornelor superioare a celor
doi rezistori rămaşi.

Având toate bornele superioare ale

tuturor rezistorilor din circuit conectate la
borna pozitivă a bateriei, următorul pas
este să conectăm bornele inferioare ale
acestora la borna negativă a bateriei.

Marcarea conductorilor electrici

În mod normal, în circuitele practice

folosite în industrie, toate firele sunt
marcate; conductorii comuni din punct
de vedere electric posedă acelaşi număr
de marcaj. În exemplu nostru, am marcat
conductorii cu 1 şi 2.

O altă convenţie constă în modificarea

uşoară a diagramei iniţiale pentru a indica
punctul de contact propriu-zis al
conductorului pe regletă. Acest lucru
necesită un sistem de marcaj al regletei:
„NB” (numărul blocului), urmat de un
număr ce reprezintă fiecare conexiune
metalică de pe regletă.

105
 În acest mod, diagrama poate fi utilizată ca şi o „hartă” pentru localizarea punctelor dintr-un circuit real,
indiferent cât de încâlcit şi de complex este în realitate. Această metodă poată părea exagerată pentru circuitul
simplu cu trei rezistori de mai sus, dar aceste detalii sunt absolut necesare pentru realizarea şi întreţinerea
circuitelor mari, în special ale acelora care se întind pe distanţe considerabile, folosind mai multe reglete localizate
în puncte diferite.
Pentru circuite permanente, se pot folosi plăci imprimate, un subiect destul de vast în ale cărui detalii nu
vom intra aici.

106
 06 - Circuite divizoare şi legile lui Kirchhoff

1. Circuite divizoare de tensiune

• Circuitele serie proporţionează, sau divizează, cantitatea totală de tensiune pe fiecare component în parte,
aceste proporţii depinzând strict de rezistori: E Rn = E Total (R n / R Total ).

Analiza unui circuit serie simplu (divizor de tensiune)

Să analizăm un circuit electric serie simplu, determinând căderile

de tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Vom introduce valorile cunoscute precum şi cele ce le vom afla prin
E 45 V aplicarea formulelor într-un tabel ce cuprinde tensiunea (E), curentul (I) şi
I A rezistenţa (R), precum şi suma acestora în întreg circuitul. Valorile sunt
R 5k 10k 7.5k Ω exprimate in volţi (V), amperi (A), respectiv ohmi (Ω).

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind valorile individuale ale rezistenţelor, putem determina valoarea
E 45 V rezistenţei totale din circuit, cunoscând că valoarea totală este suma
I A rezistenţelor individuale în cazul circuitelor serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate De aici, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea valorii
E 45 V totale a curentului, ce va fi aceeaşi cu valoarea curentului prin fiecare
I 2m 2m 2m 2m A rezistor, curenţii fiind egali în toate componentele într-un circuit serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe fiecare rezistor este direct proporţională cu rezistenţa sa

107
 Cunoscând valoarea curentului (2 mA), putem folosi legea lui Ohm (E = IR) pentru calcularea căderilor de
tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Putem observa că valoarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor este
E 10 20 15 45 V proporţională cu rezistenţa, datorită faptului că valoarea curentului este
I 2m 2m 2m 2m A aceeaşi prin toţi rezistorii (circuit serie).
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

De asemenea, căderea de tensiune pe rezistorul R 2 este dublă faţă de căderea de tensiunea pe rezistorul R 1 ,
la fel precum rezistenţa R 2 este dublă faţă de rezistenţa R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să modificăm valoarea totală a tensiunii din circuit, vom vedea că
E 40 80 60 180 V proporţionalitatea a căderilor de tensiune rămâne constantă.
I 8m 8m 8m 8m A
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe R 2 este în continuare exact dublul căderii de pe R 1 , în ciuda modificării tensiunii
sursei. Proporţionalitatea căderilor de tensiune este strict în funcţie de valoarea rezistenţelor.
Devine aparent faptul că pe fiecare rezistor, căderea de tensiunea este o fracţiune fixă din valoarea tensiunii
totale a sursei. Tensiunea pe R 1 de exemplu, era 10 volţi atunci când valoarea tensiunii sursei era de 45 de volţi.
Atunci când am crescut tensiunea bateriei până la 180 de volţi (de 4 ori mai mult), căderea de tensiune pe R 1 a
crescut de asemenea de 4 ori (de la 10 la 40 de volţi). Raportul dintre căderea de tensiune pe R 1 şi căderea de
tensiune totală a rămas acelaşi:

De asemenea, nici raporturile dintre căderile de tensiune pe celelalte două rezistenţe şi tensiunea totală a
bateriei nu s-au modificat:

Formula divizorului de tensiune

108
 Din această cauză, un circuit serie poartă adesea numele de divizor de tensiune, pentru abilitatea sa de
divizare a tensiunii totale în fracţii proporţionale cu o valoare constantă. Matematic, aceasta se poate exprima astfel:
În cadrul unui circuit divizor de tensiune, raportul dintre rezistenţele individuale şi cea totală este acelaşi ca
şi raportul dintre căderile de tensiune individuale şi tensiunea totală a sursei. Această formulă poartă denumirea de
formula divizorului de tensiune, şi este o metodă mai rapidă de aflare a căderilor de tensiune într-un circuit serie
faţa de folosirea repetată a legii lui Ohm

Reanalizarea circuitului

Folosind această formulă, putem reanaliza circuitul de mai sus folosind mai puţini paşi:

Aplicaţii

109
 Circuitele divizoare de tensiune se folosesc acolo unde o combinaţie
specifică de rezistori serie este folosită pentru a „diviza” tensiunea
în cantităţi precise (în cazul aparatelor de măsură, de exemplu).

2. Potenţiometrul

• Un potenţiometru este o dispozitiv rezistiv variabil cu trei puncte de conectare, folosit frecvent pe post de
divizor de tensiune ajustabil.

Potenţiometrul este un divizor de tensiune

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,

un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil,
denumit şi perie, face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele
selectate manual.

Pe măsură ce contactul periei se apropie de

terminalul 1 şi se îndepărtează de
terminalul 2, rezistenţa spre terminalul 1
scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă
apropiem contactul de terminalul 2, vom
obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele
două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.

110
Potenţiometre rotative şi potenţiometre liniare

Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

Raportul de divizare

Dacă aplicăm o tensiune constantă

între cei doi terminali de la
extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea
aplicată, măsurată între contactul
periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali.

Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei. Ca şi în cazul unui divizor de
tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate.
Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali
externi, căderea de tensiune între perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea
tensiunii aplicate, indiferent de valoarea aceteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum
un divizor variabil de tensiune, iar coeficientul de
diviziune este stabilit de poziţia periei.
Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte
folositoare pentru obţinerea unei tensiuni variabile
cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum
bateria.

111
 Dacă circuitul ce-l construim necesită o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la
bornele bateriei, putem conecta terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o
conectăm între terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul alăturat):

3. Legea lui Kirchhoff pentru tensiune

• Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit serie simplu

Să luăm un circuit serie cu trei rezistori şi să notăm punctele din

circuit.

Dacă ar fi să conectăm un voltmetru între punctele 2 şi 1, sonda roşie la punctul 2 şi sonda neagră la punctul 1,
voltmetru va indica valoarea de +45 V. În mod normal, semnul „+” nu este arătat, ci este implicit în cazul citirii
aparatelor de măsură digitale.

Când o tensiune este exprimată cu indice dublu („2-1”

în cazul notaţiei „E 2-1 ”), înseamnă ca tensiunea este
măsurată între cele două puncte. O tensiune exprimată
prin „E cd ” ar însemna că tensiunea măsurată este cea
indicată de un voltmetru cu sonda roşie conectată la
punctul „c” şi sonda neagră la punctul „d”.

112
 Dacă ar fi să luăm acelaşi voltmetru şi să
măsurăm căderea de tensiune de pe fiecare
rezistor, parcurgând circuitul în sensul acelor de
ceasornic, cu sonda roşie în faţă şi cu cea neagră
în spate, am obţine/citi următoarele valori:

Suntem deja familiarizaţi cu conceptul general al circuitelor serie, şi anume: suma căderilor de tensiune
individuale este egală cu tensiunea totală aplicată. Dar, măsurând căderile de tensiune în acest fel şi ţinând cont de
polaritatea („+” sau „-”) citirilor, descoperim o altă variantă a acestui principiu: suma tensiunilor măsurată în acest
fel este zero:

Definiţie

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de legea lui Kirchhoff pentru tensiune (descoperit în 1847 de
către Gustav R. Kirchhoff), şi poate fi exprimat astfel:
Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero.
Termenul de sumă algebrică este folosit pentru a desemna faptul că trebuie luate în considerarea semnele
(polarităţile) tensiunilor din circuit pe lângă valorile acestora. Prin buclă se înţelege orice drum prin circuit ce
începe şi se termină în acelaşi punct. În exemplul de mai sus, bucla s-a format între punctele 1-2-3-4-1, în exact
această ordine. Nu contează punctul din care începem sau direcţia pe care o urmăm (în sensul acelor de ceasornic,
sau invers), suma căderilor de tensiune va fi tot zero. Pentru a demonstra acest lucru, putem „modifica” bucla astfel
(3-2-1-4-3):

113
 Pentru o mai bună vizualizare, putem redesena
circuitul serie de mai sus, astfel încât toate
componentele să se regăsească pe aceeaşi linie dreaptă:

Este exact acelaşi circuit, doar că aranjamentul componentelor este diferit. Observaţi polaritatea căderilor
de tensiune de pe rezistori în comparaţie cu cea a bateriei: tensiunea bateriei este negativă în stânga şi pozitivă în
dreapta, pe când tensiunile la bornele rezistorilor sunt orientate în sens opus: pozitivă în stânga şi negativă în
drepta. Acest lucru se datorează faptului că rezistorii întâmpină o rezistenţă în faţa curegerii electronilor împinşi de
baterie. Cu alte cuvinte, rezistenţa împotriva curgerii electronilor trebuie să fie direcţionată în direcţie opusă sursei
de tensiune electromotoare.

Verificarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune cu ajutorul voltmetrului

Dacă am fi să introducem un voltmetru (sau mai

multe voltmetre simultan) în circuit, indicaţiile
acestuia ar fi următoarele (sonda neagră în stânga,
cea roşie în dreapta).

114
 Dacă am fi să luăm acelaşi voltmetru pentru a citi
căderile de tensiune pentru combinaţiile
componentelor din circuit începând cu R 1 , putem
observa adunarea algebrică a tensiunilor (spre
zero).

În cadrul măsurătorilor de mai sus, putem observa importanţa polarităţii căderilor de tensiune atunci când le
adunăm. Citind rezultatele măsurătorilor tensiunii la bornele lui R 1 , R 1 --R 2 şi R 1 --R 2 --R 3 (folosim simbolul „--”
pentru a desemna conexiunea „serie” între cei trei rezistori R 1 R 2 şi R 3 ) vedem că suma căderilor de tensiune are
valori tot mai mari (deşi negative), deoarece polaritatea căderilor de tensiune pe fiecare component are aceeaşi
orientare (stânga pozitiv, dreapta negativ).
Suma căderilor de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 este de 45 de volţi, aceeaşi cu tensiunea la ieşirea bateriei, cu
observaţia că polaritatea bateriei este opusă faţă de cea a rezistorilor (stânga negativ, dreapta pozitiv) şi prin urmare
rezultatul final este o măsurătoare de 0 volţi pe toate cele patru componente luate la un loc.
O un alt mod de a privi acest circuit este de a observa că partea stânga a circuitului (stânga rezistorului R 1 :
punctul 2) este conectată direct la partea dreapta a circuitului (dreapta bateriei: punctul 2), pas necesar pentru
închiderea circuitului. Din moment ce aceste două puncte sunt conectate direct, acestea sunt electric comune şi prin
urmare, căderea de tensiune dintre cele două trebuie să fie zero.

Analiza unui circuit paralel simplu

115
 Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (prescurtat LKT)
funcţionează pentru orice configuraţie a circuitului, nu doar
pentru cele serie. Să considerăm prin urmare un circuit paralel
simplu.

Fiind un circuit paralel, căderile de tensiune pe fiecare rezistor în parte sunt egale cu tensiunea sursei de
alimentare: 6 volţi. Măsurând tensiunile în bucla 2-3-4-5-6-7-2, obţinem:

Observaţi notaţia căderii de tensiune totale (sumei) cu E 2-2 . Din moment ce am început măsurătorile buclei
la punctul 2 şi am terminat tot la punctul 2, suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune va fi aceeaşi cu tensiunea
măsurată între acelaşi punct (E 2-2 ), care, desigur, trebuie să fie zero.

Legea lui Kirchhoff este universal valabilă

Faptul că acest circuit este paralel şi nu serie, nu încurcă cu

nimic aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune. Din punctul
nostru de vedere, întregul circuit ar putea să fie o „cutie neagră”
- configuraţia componentelor să fie complet ascunsă şi să avem
la dispoziţie doar un set de puncte unde să putem măsura
tensiunea - şi legea lui Kirchhoff tot ar fi valabilă.

Dacă încercăm orice combinaţie de paşi, pornind de la oricare terminal în diagrama de mai sus, completând
o buclă astfel încât să ajungem la punctul de plecare, vom vedea că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune
va fi tot timpul egală cu zero.

4. Circuite divizoare de curent

• Circuitele paralel împart cantitatea totală de curent pe fiecare ramură în parte, proporţiile fiind strict
dependente de valorile rezistenţelor: I n = I Total (R Total / R n )

116
Analiza unui circuit paralel simplu

Să analizăm un circuit paralel simplu, determinând valorile

curenţilor prin fiecare ramură, respectiv prin fiecare rezistor
în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cunoscând faptul că pe fiecare component în parte căderea de tensiune este
E 6 6 6 6 V aceeaşi, putem completa tabelul tensiune/curent/rezistenţă astfel (mărimile sunt
I A exprimate în volţi, amperi şi ohmi).
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind legea lui Ohm (I = E / R) putem calcula curentul prin fiecare ramură.
E 6 6 6 6 V
I 6m 2m 3m A
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ştiind că în circuitele paralele suma curenţilor de pe fiecare ramură reprezintă
E 6 6 6 6 V curentul total, putem completa tabelul cu valoarea totală a curentului prin
I 6m 2m 3m 11m A circuit, 11 mA.
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ultimul pas este calcularea rezistenţei totale, folosind legea lui Ohm (R = E /
E 6 6 6 6 V I), sau folosind formula rezistenţelor în paralel; indiferent de metoda folosită,
I 6m 2m 3m 11m A rezultatul este acelaşi.
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

Prin fiecare rezistor, curentul depinde strict de rezistenţa acestuia

Ar trebui să fie evident deja faptul că prin fiecare rezistor, curentul depinde de rezistenţa acestuia, ştiind că
valoarea tensiunii prin toţi rezistorii este aceeaşi. Această relaţie nu este una direct proporţională, ci invers
proporţională. De exemplu, curentul prin R 1 este dublu faţă de curentul prin R 3 , iar rezistenţa lui R 3 este de două
ori cea a rezistorului R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să schimbăm sursa de tensiune din acest circuit, am descoperi că
E 24 24 24 24 V acest raport nu se modifică.
I 24m 8m 12m 44m A
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

117
 Curentul prin R 1 este şi de data aceasta dublu curentului prin R 3 , cu toate că valoarea tensiunii de
alimentare (tensiunea bateriei) s-a modificat. Proporţionalitatea curenţilor între diferite ramuri ale circuitului
depinde de rezistenţă.
De asemenea, ca şi în cazul circuitelor divizoare de tensiune, curenţii ramurilor reprezintă fracţiuni fixe din
curentul total. Cu toate că tensiunea sursei a crescut de patru ori, raportul dintre curentul ramurii şi curentul total a
rămas acelaşi:

Formula divizorului de curent

Din acest motiv, un circuit paralel este denumit adesea un divizor de curent pentru abilitatea sa de divizare
a curentului total în fracţii. Putem determina o formulă pentru calculul curentului prin rezistorii paraleli, atunci când
cunoaştem curentul total, rezistenţa totală şi rezistenţele individuale:

Raportul dintre rezistenţa totală şi rezistenţa individuală este acelaşi ca şi între curentul individual (pe
ramură) şi cel total. Această formulă poartă denumirea de formula divizorului de curent, şi este o metodă mai scurtă
de determinare a curenţilor prin ramură într-un circuit paralel atunci când se cunoaşte curentul total.

Recalcularea circuitului paralel iniţial

118
 Folosind circuitul paralel original ca şi exemplu, putem recalcula curentul prin ramuri folosind această
formulă, dacă începem prin a cunoaşte valoarea totală a curentului şi a rezistenţei:

Comparaţie între formula divizorului de curent şi cea a divizorului de tensiune

Dacă facem o comparaţie între cele două formule divizoare, putem observa că sunt extrem de
asemănătoare. Putem observa totuşi, că în cazul divizorului de tensiune, raportul este R n (rezistenţă individuală) la
R total , iar în cazul divizorului de curent, raportul este chiar invers R total la R n :
Este foarte uşor să încurcăm cele două ecuaţii prin inversarea raportului rezistenţelor. O modalitate simplă
de memorare a formei corecte este să ţinem minte că ambele raporturi dintre cele două ecuaţii trebuie să reprezinte
un număr subunitar (între 0 şi 1). Dacă raportul este inversat, vom obţine o valoare mai mare decât unu, prin urmare
greşită. Cunoscând faptul că rezistenţa totală într-un circuit serie (divizor de tensiune) este tot timpul mai mare
decât oricare dintre rezistenţele luate separat, putem să deducem că raportul corect este R n /R total . La fel, cunoscând
faptul că rezistenţa totală într-un circuit paralel (divizor de curent) este tot timpul mai mică decât valoarea oricărei
rezistenţe luate individual, putem să deducem raportul corect, R n /R total .

Aplicaţii ale divizorului de curent

Circuitele divizoare de curent îşi găsesc aplicaţie (de exemplu)

în circuitele de măsură, acolo unde o fracţie din curentul de
măsurat trebuie să fie redirecţionat spre un dispozitiv sensibil de

119
detecţie. Folosind formula rezistorului de curent, se poate afla valoarea exactă a rezistenţei folosită pe post de şunt
pentru a „devia” cantitatea precisă de curent prin dispozitiv în orice situaţie.

5. Legea lui Kirchhoff pentru curent

• Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit paralel simplu

Să considerăm următorul circuit paralel.

Marime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Calculând toate valorile tensiunilor şi curenţilor din acest circuit, obţinem
E 6 6 6 6 V tabelul alăturat.
I 6m 2m 3m 11m A
R 1k 3k 2k 545,45 Ω

În acest moment cunoaştem valorile

curenţilor din fiecare ramură precum şi
valoarea totală a curentului din circuit.

Cunoaştem faptul că valoarea totală a curentului dintr-un circuit paralel trebuie să fie egală cu suma
curenţilor de pe fiecare ramură, dar mai putem observa un principiu foarte important în acest circuit.
Să observăm aşadar ce se întâmplă la fiecare nod (locul de întâlnire a cel puţin trei ramuri).

120
 Pe ramura negativă de jos (8-7-6-5), la fiecare nod curentul
principal se divide pe fiecare ramură succesivă spre rezistori.
Pe ramura pozitivă de sus (1-2-3-4) curentul de pe fiecare
ramură se „alătură” curentului principal. Dacă ne uităm mai
atent la un anumit nod, precum 3, observăm că valoarea
curentului ce intră într-un nod este egală cu valoarea curentului
ce părăseşte acel nod.

Definiţie

Avem doi curenţi care intră în nodul 3, din partea dreaptă şi de jos. Din partea stângă avem un singur curent
care iese din nod, egal ca şi valoare cu suma celor doi curenţi care intră. Acest lucru este valabil pentru oricare nod,
indiferent de numărul ieşirilor/intrărilor. Matematic, putem exprima această observaţie astfel:

O altă formă uşor diferită dar echivaletă din punct de vedere matematic este următoarea:

Pe scurt, legea lui Kirchhoff pentru curent sună astfel:

„Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero”

Adică, dacă notăm polaritatea fiecărui curent, cu „+” dacă intră într-un nod şi cu „-” dacă iese, suma lor va
da tot timpul zero.
În cazul nodului 3 de mai sus, putem determina valoarea curentului ce iese din nod prin partea stângă
folosind legea lui Kirchhoff pentru curent astfel:

Semnul negativ (-) pentru valoarea de 5 mA ne spune faptul că, curentul iese din acest nod, în contradicţie
cu cei doi curenţi de 2 mA şi 3 mA ce sunt cu semnul pozitiv (+), şi prin urmare intră în nod. Cele două notaţii („+”
şi „-”) pentru intrarea, respectiv ieşirea curentului din nod sunt pur arbitrare, atâta timp cât reprezintă semne diferite
pentru direcţii diferite şi prin urmare putem aplica legeal lui Kirchhoff pentru curenţi.

121
 07 - Circuite serie-paralel combinate

1. Ce este un circuit serie-paralel

• Regulile circuitelor serie şi paralel trebuie să fie aplicate selectiv atunci când avea de a face cu un circuit
combinat serie-paralel

Circuitele serie simple şi circuitele paralel simple

În cazul circuitelor serie simple, toate componentele sunt legate cap la cap şi
formează o singură cale pentru curgerea electronilor prin circuit.

În cazul circuitelor paralel simple, toate componentele sunt legate

între acelaşi set de puncte comune din punct de vedere electric,
formându-se astfel mai multe căi pentru curgerea electronilor de la
un capăt la celălalt al bateriei.

În ambele cazuri, avem de a face cu anumite seturi specifice de reguli pentru relaţiile dintre tensiune, curent
şi rezistenţă (vezi circuitele serie şi circuitele paralel).

122
Identificarea părţilor serie şi paralel

Dar, în cazul în care o parte dintre componente sunt legate

în serie şi o altă parte a componentelor în paralel, nu este
posibilă aplicarea unei singure reguli pentru întreg
circuitul, sau pentru fiecare parte constituentă. În schimb,
vom încerca identificarea părţilor serie din circuit şi a
părţilor paralele, ca mai apoi să aplicăm regulile necesare
în funcţie de tipul circuitului. Să vedem un exemplu.

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate Acesta nu este nici un circuit serie simplu nici unul paralel simplu, ci
E 24 V conţine elementele din ambele tipuri. Curentul iese prin partea de jos a
I A bateriei, se împarte (ramifică) pe cele două ramuri spre R 3 şi R 4 , se re-
R 100 250 350 200 Ω întâlneşte, se ramifică încă odată spre R 1 şi R 2 , se re-întâlneşte din nou şi
se reîntoarce la baterie. Există mai mult de un singur drum pentru circulaţia curentului (nu este serie), dar totuşi,
există mai mult de două seturi de puncte electric comune (nu este paralel).
Dacă putem distinge care părţi din circuit sunt serie şi care paralel, putem analiza circuitul în mai multe
etape, fiecare etapă pe rând, folosind regulile corecte pentru determinarea relaţiilor dintre tensiune, curent şi
rezistenţă.

2. Metode de analiză a circuitelor serie-paralel

Paşii pentru analiza unui circuit serie-paralel combinat sunt următorii:

• Reducerea circuitului original la un singur rezistor echivalent, cu redesenarea circuitului la fiecare pas, un
pas însemnând reducerea conxiunilor serie sau paralel la un singur rezistor echivalent
• Calcularea rezistenţei totale
• Calcularea curentului total
• Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor echivalent şi curenţii pe fiecare ramură la fiecare pas,
un pas însemnând „dezvoltarea” circuitului redus spre forma iniţială

Paşii necesari pentru rezolvarea unui circuit serie-paralel

123
Scopul analizei circuitului serie-paralel este determinarea tuturor căderilor de tensiune, curenţilor şi puterilor
disipate în circuit. Strategia generală pentru atingerea acestui scop este următoarea:

1. Determinăm conexiunile existente din circuit: care rezistori sunt legaţi în serie şi care în paralel
2. Redesenăm circuitul, înlocuind fiecare din combinaţiile serie sau parelel din circuit identificate la primul
punct, cu un singur rezistor echivalent. Dacă folosim un tabel pentru scrierea valorilor, atunci vom realiza o
nouă coloană în tabel pentru fiecare rezistenţă echivalentă
3. Repetăm paşii 1 şi 2 până ce întreg circuitul este redus la un singur rezistor echivalent
4. Calculăm curentul total cunoscând tensiunea şi rezistenţa totală utilizând legea lui Ohm (I = E / R)
5. Folosind valorile totale ale tensiunii şi ale curentului, mergem un pas înapoi, spre ultima reducere
echivalentă din circuit şi inserăm valorile în locurile necesare
6. Cunoscând rezistenţele şi tensiunea totală / curentul total de la pasul 5, folosim legea lui Ohm pentru
calcularea valorilor necunoscute (tensiuni sau curenţi) (E = IR sau I =E / R)
7. Repetăm paşii 5 şi 6 până când toate valorile tensiunilor şi ale curenilor sunt cunoscute în configuraţia
iniţială a circuitului. Practic, mergem pas cu pas de la versiunea simplificată a circuitului spre versiunea
originală, complexă a acestuia, introducând valorile tensiunii şi ale curentului acolo unde este necesar, până
când toate valorile tensiunilor şi curenţilor sunt cunoscute
8. Calculăm puterile disipate în circuit din valorile cunoscute ale tensiunilor, curenţilor şi/sau rezistenţelor.

Analiza unui circuit serie-paralel combinat

Deşi sună destul de complicat, vom înţelege întregul proces mult mai uşor dacă luăm un exemplu practic:

124
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 Ω

Simplificarea circuitului

În exemplul de mai sus, rezistorii R 1 şi R 2 sunt conectaţi în paralel; la fel şi R 3 cu R 4 . Pentru că am identificat acest
tip de conexiune ca fiind una paralelă, putem înlocui fiecare din cele două combinaţii printr-o singură rezistenţă
echivalentă. Circuitul redesenat arată astfel:
Simbolul (//) este folosit pentru a reprezentă faptul că valoarea
celor două rezistoare a fost obţinută cu ajutorul formulei 1/(1/R).
Rezistorul de 71.429 Ω de sus este echivalentul celor doi
rezistori R 1 şi R 2 legaţi în paralel. Rezistorul de 127.27 Ω de jos
este echivalentul celor doi rezistori R 3 şi R 4 legaţi în paralel.

Tabelul valorilor poate fi mărit cu două coloane pentru a include şi valorile acestori doi rezistori echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 Total Unitate Ar trebui să devină aparent că circuitul a fost redus la o

E 24 V configuraţie serie simplă ce conţine doar doi rezistori
I A (echivalenţi).
R 100 250 350 200 71,429 127,27 Ω

Pasul final în reducerea circuitului este adunarea acestor două rezistenţe şi aflarea rezistenţei totale a
circuitului. Rezultatul acestei adunări este 198.70
Ω. Acum putem re -desena circuitul cu o singură rezistenţă
echivalentă. Adăugăm, de asemenea, încă o coloană în tabel, coloană ce se va suprapune cu „Total”. Notaţia
coloanei este (R 1 //R 2 --R 3 //R 4 ) pentru a indica modul iniţial de conectare al rezistenţelor în circuit. Simbolul „--”
reprezintă conexiune „serie”, iar simbolul „//” reprezintă conexiune „paralel”.

125
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea curentului total din circuit

În acest moment, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea curentului total prin circuit şi

completarea coloanei corespunzătoare din tabel:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Reîntorcându-ne la diagrama circuitului, valoarea totală a curentului este momentan singura ce apare pe

desen:

126
 Revenirea la forma iniţială

Acum putem începe să ne re-întoarcem la paşii anteriori în

simplificarea circuitului spre configuraţia originală. Pasul
următor este să ne întoarcem la circuitul în care R 1 //R 2 şi
R 3 //R 4 sunt în serie.

Valoarea curentului prin ambele seturi de rezistori echivalenţi este aceeaşi

Din moment ce R 1 // R 2 şi R 3 // R 4 sunt în serie, curentul prin ambele seturi de rezistenţe echivalente este

acelaşi. Mai mult decât atât, valoarea curentului prin ele trebuie să fie egală cu valoarea curentului total; putem

completa coloana curent total din tabel cu valoarea curentului total pentru fiecare din cele două grupuri de rezistori

echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare grup echivalent

Cunoscând curentul prin rezistenţele echivalente R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 , putem aplica legea lui Ohm (E=IR)

pentru aflarea căderilor de tensiune pentru fiecare grup în parte, completând şi tabelul:

127
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor căderilor de tensiune

Ştim că R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 sunt de fapt conexiuni echivalente paralele, iar căderile de tensiune în circuitele

paralele sunt egale. Cu alte cuvinte, putem să mai facem un pas înapoi spre configuraţia iniţială a circuitului şi să

completăm tabelul cu valorile calculate:

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor curenţilor din circuit

128
 Secţiunea originală a tabelului pentru rezistori este acum completată (coloana R 1 la R 4 ). Aplicând legea lui
Ohm pentru celelalte valori rămase necompletate (I=E/R), putem determina valorile prin R 1 , R 2 , R 3 şi R 4 :

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 86,275m 34,510m 43,922m 76,863m 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Circuitul iniţial cu toate valorile tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor arată astfel:

129
 Tony R. Kuphaldt

INTRODUCERE ÎN CIRCUITE ELECTRICE

Volumul 1: Curentul continuu

Traducere: Mihai Olteanu

 Prefaţă

Cartea de faţă reprezintă varianta românească, tradusă de Mihai Olteanu, a

volumului „Curentul continuu” din seria „Lessons in Electric Circuits” scrisă de
Tony R. Kuphaldt sub licenţa „Design Science License”.

Cartea în limba română se distribuie gratuit prin intermediul site-ului

Scientia.ro. Orice comentarii sau sugestii de îmbunătăţire sunt binevenite şi pot fi
trimise pe adresa [email protected]. Puteţi utiliza conţinutul de faţă în orice
scop, respectând condiţiile impuse de licenţa DSL, în principal, menţionarea sursei
originale.

Atenţie, pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a

electronilor prin circuit, şi anume, dinspre borna negativă (-) spre borna pozitivă
(+) !
 CUPRINS

01 - CONCEPTE DE BAZĂ ÎN ELECTRICITATE ............................................................................................................................ 1

1. ELECTRICITATE STATICĂ ................................................................................................................................................................ 1
2. CONDUCTORI, DIELECTRICI ŞI DEPLASAREA ELECTRONILOR ................................................................................................................... 5
3. CIRCUITE ELECTRICE ..................................................................................................................................................................... 9
4. TENSIUNEA ŞI CURENTUL ............................................................................................................................................................ 10
5. REZISTENŢA ELECTRICĂ ............................................................................................................................................................... 18
6. TENSIUNEA ŞI CURENTUL ÎNTR-UN CIRCUIT PRACTIC.......................................................................................................................... 21
7. SENSUL CONVENŢIONAL ŞI SENSUL REAL DE DEPLASARE AL ELECTRONILOR ............................................................................................. 22
02 - LEGEA LUI OHM ............................................................................................................................................................. 26
1. LEGEA LUI OHM ........................................................................................................................................................................ 26
2. PUTEREA ÎN CIRCUITELE ELECTRICE ................................................................................................................................................ 30
3. CALCULAREA PUTERII ELECTRICE ................................................................................................................................................... 32
4. REZISTORUL ............................................................................................................................................................................. 34
5. CONDUCŢIA NELINIARĂ............................................................................................................................................................... 37
6. CONEXIUNEA UNUI CIRCUIT ......................................................................................................................................................... 41
7. POLARITATEA CĂDERILOR DE TENSIUNE .......................................................................................................................................... 44
03 - PROTECŢIA LA ELECTROCUTARE .................................................................................................................................... 46
1. SIGURANŢA ÎN DOMENIUL ELECTRIC .............................................................................................................................................. 46
2. DRUMUL CURENTULUI ÎN CAZUL ELECTROCUTĂRII ............................................................................................................................ 48
3. LEGEA LUI OHM (RECONSIDERARE) ............................................................................................................................................... 53
4. PRACTICI DE BAZĂ ..................................................................................................................................................................... 60
5. REACŢIA ÎN CAZURI DE URGENŢĂ .................................................................................................................................................. 62
6. SURSE POTENŢIALE DE PERICOL .................................................................................................................................................... 64
7. PROIECTAREA APARATELOR ELECTRICE ........................................................................................................................................... 67
8. UTILIZAREA APARATELOR DE MĂSURĂ - MULTIMETRUL...................................................................................................................... 71
04 - NOTAŢIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PREFIXE METRICE .................................................................................................................... 79
1. NOTAŢIA ŞTIINŢIFICĂ.................................................................................................................................................................. 79
2. ARITMETICA NOTAŢIEI ŞTIINŢIFICE ................................................................................................................................................. 81
3. NOTAŢIA METRICĂ..................................................................................................................................................................... 82
05 - CIRCUITE SERIE ŞI PARALEL............................................................................................................................................ 85
1. CE SUNT CIRCUITELE „SERIE” ŞI „PARALEL” ..................................................................................................................................... 85
2. CIRCUITE SERIE SIMPLE ............................................................................................................................................................... 87
3. CIRCUITE PARALEL SIMPLE ........................................................................................................................................................... 90
4. CONDUCTANŢA ELECTRICĂ .......................................................................................................................................................... 92
5. CALCULAREA PUTERII ................................................................................................................................................................. 93
6. APLICAREA CORECTĂ A LEGII LUI OHM ........................................................................................................................................... 94
7. ANALIZA CIRCUITELOR LA DEFECT.................................................................................................................................................. 95
8. REALIZAREA PRACTICĂ A CIRCUITELOR SIMPLE ............................................................................................................................... 100
06 - CIRCUITE DIVIZOARE ŞI LEGILE LUI KIRCHHOFF............................................................................................................ 107
1. CIRCUITE DIVIZOARE DE TENSIUNE .............................................................................................................................................. 107
2. POTENŢIOMETRUL ................................................................................................................................................................... 110
3. LEGEA LUI KIRCHHOFF PENTRU TENSIUNE ..................................................................................................................................... 112
4. CIRCUITE DIVIZOARE DE CURENT ................................................................................................................................................. 116
5. LEGEA LUI KIRCHHOFF PENTRU CURENT ....................................................................................................................................... 120

i
07 - CIRCUITE SERIE-PARALEL COMBINATE......................................................................................................................... 122
1. CE ESTE UN CIRCUIT SERIE-PARALEL ............................................................................................................................................. 122
2. METODE DE ANALIZĂ A CIRCUITELOR SERIE-PARALEL....................................................................................................................... 123
08 - APARATE DE MĂSURĂ ................................................................................................................................................. 130
01. CE ESTE UN APARAT DE MĂSURĂ .............................................................................................................................................. 130
02. VOLTMETRUL ....................................................................................................................................................................... 133
03. IMPACTUL VOLTMETRULUI ASUPRA CIRCUITULUI .......................................................................................................................... 138
04. AMPERMETRUL..................................................................................................................................................................... 143
05. IMPACTUL AMPERMETRULUI ASUPRA CIRCUITULUI ....................................................................................................................... 147
06. OHMMETRUL ....................................................................................................................................................................... 149
07. OHMMETRE CU TENSIUNI ÎNALTE .............................................................................................................................................. 153
08. MULTIMETRUL ..................................................................................................................................................................... 156
09. WATTMETRUL ...................................................................................................................................................................... 157
10. TERMINALI TIP KELVIN ŞI REZISTORI DE PRECIZIE........................................................................................................................... 158
11. CIRCUITE ÎN PUNTE - PUNTEA WHEATSTONE ŞI THOMSON ............................................................................................................. 162
12. REALIZAREA PRACTICĂ A REZISTORILOR DE CALIBRARE ................................................................................................................... 167
09 - SEMNALE ELECTRICE DE INSTRUMENTAŢIE ................................................................................................................. 170
1. SEMNALE ANALOGICE ŞI SEMNALE DIGITALE .................................................................................................................................. 170
2. SISTEME CU SEMNALE DE TENSIUNE ............................................................................................................................................ 173
3. SISTEME CU SEMNALE DE CURENT ............................................................................................................................................... 174
4. TAHOGENERATORUL ................................................................................................................................................................ 177
5. TERMOCUPLA ......................................................................................................................................................................... 177
6. TERMOPILA ............................................................................................................................................................................ 180
10 - ANALIZA REŢELELOR DE CURENT CONTINUU............................................................................................................... 183
01. CE ESTE ANALIZA UNEI REŢELE ELECTRICE .................................................................................................................................... 183
02. METODA RAMURII DE CURENT ................................................................................................................................................. 185
03. METODA BUCLEI DE CURENT.................................................................................................................................................... 190
04. METODA NODULUI DE TENSIUNE .............................................................................................................................................. 195
05. TEOREMA LUI MILLMAN ......................................................................................................................................................... 199
06. TEOREMA SUPERPOZIŢIEI ........................................................................................................................................................ 202
07. TEOREMA LUI THEVENIN......................................................................................................................................................... 207
08. TEOREMA LUI NORTON .......................................................................................................................................................... 211
09. ECHIVALENŢA TEOREMELOR THEVENIN-NORTON ......................................................................................................................... 214
10. TEOREMA LUI MILLMAN REVIZUITĂ........................................................................................................................................... 215
11. TEOREMA TRANSFERULUI MAXIM DE PUTERE .............................................................................................................................. 218
12. TRANSFORMAREA TRIUNGHI-STEA ŞI STEA-TRIUNGHI .................................................................................................................... 220
11 - BATERII ŞI SURSE DE ALIMENTARE .............................................................................................................................. 225
1. LEGĂTURA CHIMICĂ ................................................................................................................................................................. 225
2. PILA VOLTAICĂ ........................................................................................................................................................................ 227
3. BATERIILE ELECTRICE ................................................................................................................................................................ 229
4. CAPACITATEA BATERIILOR (AH) .................................................................................................................................................. 231
5. BATERII SPECIALE .................................................................................................................................................................... 234
6. CONSIDERAŢII PRACTICE (BATERII) .............................................................................................................................................. 237
12 - CONDUCTORI ŞI DIELECTRICI ....................................................................................................................................... 239
1. FIZICA CONDUCTORILOR ŞI A DIELECTRICILOR................................................................................................................................. 239
2. MĂRIMEA ŞI AMPERAJUL CONDUCTORILOR................................................................................................................................... 242
3. SIGURANŢE FUZIBILE ................................................................................................................................................................ 243
4. REZISTIVITATEA ELECTRICĂ ........................................................................................................................................................ 248
5. COEFICIENTUL DE TEMPERATURĂ AL REZISTENŢEI ........................................................................................................................... 250

ii
 6. SUPRACONDUCTIBILITATEA ....................................................................................................................................................... 252
7. STRĂPUNGEREA DIELECTRICĂ ..................................................................................................................................................... 255
13 - CONDENSATORUL ŞI CÂMPUL ELECTRIC ...................................................................................................................... 256
1. CÂMPUL, FORŢA ŞI FLUXUL MAGNETIC ŞI ELECTRIC ......................................................................................................................... 256
2. CONDENSATORUL.................................................................................................................................................................... 258
3. RELAŢIA TENSIUNE-CURENT A CONDENSATORULUI ......................................................................................................................... 261
4. FACTORI CE AFECTEAZĂ CAPACITATEA ELECTRICĂ ........................................................................................................................... 266
5. CONECTAREA ÎN SERIE ŞI ÎN PARALEL A CONDENSATORILOR .............................................................................................................. 269
6. CONSIDERAŢII PRACTICE (CONDENSATORUL) ................................................................................................................................. 270
14 – ELECTROMAGNETISM ................................................................................................................................................. 272
1. MAGNEŢI PERMANENŢI ............................................................................................................................................................ 272
2. ELECTROMAGNETISM ............................................................................................................................................................... 275
3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ALE CÂMPULUI MAGNETIC............................................................................................................................. 278
4. PERMEABILITATEA, SATURAŢIA ŞI CURBELE DE HISTEREZIS ................................................................................................................ 280
5. INDUCŢIA ELECTROMAGNETICĂ .................................................................................................................................................. 284
6. TRANSFORMATORUL ŞI INDUCTANŢA MUTUALĂ ............................................................................................................................. 286
15 - BOBINA ŞI CÂMPUL MAGNETIC ................................................................................................................................... 287
1. BOBINA ................................................................................................................................................................................. 288
2. RELAŢIA TENSIUNE-CURENT A BOBINEI ......................................................................................................................................... 291
3. FACTORI CE AFECTEAZĂ INDUCTANŢA BOBINEI ............................................................................................................................... 296
4. CONECTAREA ÎN SERIE ŞI ÎN PARALEL A BOBINELOR ......................................................................................................................... 298
5. CONSIDERAŢII PRACTICE (BOBINA) .............................................................................................................................................. 299
16 - CONSTANTELE DE TIMP RC ŞI L/R ................................................................................................................................ 300
1. RĂSPUNSUL TRANZITORIU AL CONDENSATORULUI .......................................................................................................................... 301
2. RĂSPUNSUL TRANZITORIU AL BOBINEI.......................................................................................................................................... 303
3. ANALIZA CIRCUITELOR TRANZITORII RC ŞI L/R ............................................................................................................................... 304
4. DE CE L/R ŞI NU LR ................................................................................................................................................................. 309
5. CAZURI SPECIALE DE CALCUL ...................................................................................................................................................... 312
6. CIRCUITE COMPLEXE ................................................................................................................................................................ 314
7. REZOLVAREA CIRCUITULUI PENTRU VARIABILA TIMP ........................................................................................................................ 316

iii
 01 - Concepte de bază în electricitate

1. Electricitate statică

• Toate materialele sunt construite din blocuri denumite atomi

• Toţi atomii în mediul lor natural conţin particule numite electroni, protoni şi neutroni, cu excepţia
izotopului de protiu ( 1 H1) al hidrogenului
• Electronii au o sarcină electrică negativă (-)
• Protonii au o sarcină electrică pozitivă (+)
• Neutronii posedă o sarcină electrică neutră
• Electronii pot fi îndepărtaţi de atomi mult mai uşor decât protonii şi neutronii
• Numărul protonilor din nucleu determină identitatea atomului ca şi element unic

Atracţia electrostatică

Cu secole în urmă, a fost descoperit faptul că anumite tipuri de materiale se atrag

„misterios” după frecare. De exemplu: după frecarea unei bucăţi de mătase de o
bucată de sticlă, cele două materiale vor tinde să se lipească unul de celălalt.
Într-adevăr, există o forţă de atracţie ce acţionează chiar şi atunci când cele două
materiale sunt separate unul de celălalt.
Sticla şi mătasea nu sunt singurele materiale ce se comportă astfel. Oricine
s-a frecat vreodată de un balon din latex s-a confruntat cu exact acelaşi
fenomen atunci când a observat că balonul tinde să se lipească de el/ea.
Parafina şi mătasea sunt o altă pereche de materiale ce manifestă forţe de
atracţie după frecare.
Acest fenomen a devenit şi mai interesant după ce a fost descoperit faptul că
materialele identice se resping întotdeauna după frecare .

1
 A fost de asemenea observat faptul că o bucată de sticlă frecată cu mătase
adusă în apropierea unei bucăţi de parafină frecată în prealabil cu cu lână,
conduce la fenomenul de atracţie dintre cele două materiale.

Mai mult decât atât, s-a descoperit că orice material care posedă proprietăţi de atracţie sau respingere după
frecare, poate fi clasificat într-una din cele două categorii: atras de sticlă şi respins de parafină, sau respins de sticlă
şi atras de parafină. Nu s-au găsit materiale care să fie atrase sau respinse atât de sticlă cât şi de parafină, sau care să
reacţioneze faţă de una fără să reacţioneze faţă de cealaltă.
O atenţie sporită a fost îndreptată spre materialele folosite pentru frecare. S-a descoperit că după frecarea a
două bucăţi de sticlă cu două bucăţi de mătase, atât bucăţile de sticlă cât şi bucăţile de mătase se resping reciproc
Acest lucru era foarte straniu. Până la urmă, niciunul dintre aceste materiale nu era vizibil modificat în
urma frecării, dar cu siguranţă se comportau diferit după frecare. Oricare ar fi fost schimbarea ce avea loc pentru a
determina atracţia sau respingerea acestor materiale unul de celălalt, era una invizibilă.

Sarcina electrică

Unii experimentatori au speculat existenţa „fluidelor” invizibile ce se deplasează de pe un obiect pe celălalt

în timpul frecării, şi că aceste „fluide” induc o forţă fizică pe o anumită distanţă. Charles du Fay a făcut parte din
primii experimentatori ce au demonstrat existenţa categorică a două tipuri de schimbări ca urmare a frecării
împreună dintre două tipuri de obiecte. Existenţa a mai mult de un singur tip de schimbare suferită de aceste
materiale, era evidentă din faptul că rezultau două tipuri de forţe: atracţie şi respingere. Transferul ipotetic de fluid
a devenit cunoscut sub numele de sarcină.

Sarcina electrică pozitivă şi sarcina electrică negativă

Un cercetător renumit, Benjamin Franklin, ajunge la concluzia existenţei unui singur tip de fluid ce se
deplasează între obiectele frecate, şi că cele două „sarcini” diferite nu sunt decât fie un exces, fie o deficienţă din
exact acelaşi fluid. După ce a experimentat cu parafină şi lână, Franklin a sugerat că lâna neprelucrată transferă o
parte din acest fluid invizibil de pe parafina netedă, ducând la un exces de fluid pe lână, şi un deficit de fluid pe
parafină. Diferenţa rezultată de conţinut în lichid dintre cele două obiecte ar cauza prin urmare o forţă de atracţie,
datorită faptului că fluidul încercă să-şi recapete echilibrul existent anterior între cele două materiale.
Postularea existenţei unui singur „fluid” ce era fie câştigat, fie pierdut în timpul frecării, se potrivea cel mai
bine comportamentului observat: că toate aceste materiale se împărţeau simplu într-una din cele două categorii
atunci când erau frecate, şi cel mai important, că cele două materiale active frecate unul de celălalt se încadrau
întotdeauna în categorii opuse, fapt evidenţiat de atracţia inevitabilă dintre cele două materiale. În alte cuvine, nu s-

2
a întâmplat niciodată ca două materiale frecate unul de celălalt, să devină amândouă în acelaşi timp fie pozitive, fie
negative.
După speculaţiile lui Franklin legate de îndepărtarea „fluidului” de pe parafină cu ajutorul lânii, sarcina ce
avea să fie asociată cu parafina frecată a devenit cunoscută sub denumirea de negativă (pentru presupusa deficienţă
de fluid), iar tipul de sarcină asociat cu lâna frecată a devenit cunoscută ca fiind pozitivă (pentru presupusul exces
de fluid). Această conjunctură inocentă va cauza multe bătăi de cap celor ce vor studia electricitatea în viitor!

Unitatea de măsură a sarcinii electrice şi sarcina electrică elementară

Măsurători precise ale sarcinii electrice au fost efectuate de către fizicianul francez Charles Coulomb în anii
1780, cu ajutorul unui dispozitiv numit balanţă de torsiune, măsurând forţa generată între două obiecte încărcate din
punct de vedere electric. Rezultatele muncii lui Coulomb au dus la dezvoltarea unităţii de măsură pentru sarcina
electrică, şi anume Coulomb-ul. Dacă două corpuri „punctiforme” (corpuri ipotetice fără suprafaţă) sunt încărcate
cu o sarcină egală de 1 Coulomb şi plasate la 1 metru distanţă, acestea ar genera o forţă de atragere (sau de
respingere, în funcţie de tipul sarcinilor) de aproximativ 9 miliarde de Newtoni. Definiţia operaţională a unui
Coulomb, ca şi unitate a sarcinii electrice (în termeni de forţă generată între cele două puncte încărcate cu sarcină
electrică), s-a descoperit că este egală cu un exces sau o deficienţă de aproximativ 6.250.000.000.000.000.000 (6.25
x 1018 de electroni. Sau invers, un electron are o sarcină de aproximativ 0.00000000000000000016 Coulombi (1,6 x
10-19). Prin faptul că electronul este cel mai mic purtător de sarcină electrică cunoscut, această ultimă valoare a
sarcinii pentru electron a fost desemnată ca sarcina electrică elementară.

Electronii şi structura atomică a materialelor

Mult mai târziu se va descoperi faptul

că acest „fluid” este defapt compus din
bucăţi mici de materie numite
electroni, denumiţi astfel după
cuvântul antic grecesc dat
chihlimbarului: un alt material ce
manifestă proprietăţi electrice când
este frecat de lână. Experimentele
realizate de atunci au relevat faptul că
toate obiectele (corpurile) sunt
compuse din „blocuri” extrem de mici,
denumite atomi, iar aceşti atomi la

3
rândul lor sunt compuşi din componente şi mai mici, denumite particule. Cele trei particule fundamentale regăsite
în compoziţia majorităţii atomilor poartă denumirea de protoni, neutroni şi electroni. Deşi majoritatea atomilor sunt
o compoziţie de protoni, neutroni şi electroni, nu toţi atomii au neutroni; un exemplu este izotopul de protiu ( 1 H1) al
hidrogenului, ce reprezintă forma cea mai uşoară şi mai răspândită a hidrogenului, cu doar un singur proton şi un
singur electron. Atomii sunt mult prea mici pentru a fi văzuţi, dar dacă am putea privi unul, ar arăta aproximativ
conform figurii de mai sus.
Chiar dacă fiecare atom dintr-un material tinde să rămână o unitate, în realitate există mult spaţiu liber între
electroni şi „ciorchinele” de protoni şi neutroni din mijloc
Acest model brut este cel al carbonului, cu 6 protoni, 6 neutroni şi 6 electroni. În oricare atom, protonii şi
neutronii sunt foarte strâns legaţi între ei, ceea ce reprezintă o calitatea importantă. Masa strâns legată de protoni şi
neutroni din centrul unui atom poartă denumirea de nucleu, iar numărul de protoni din nucleul unui atom, determină
identitatea elementului: dacă schimbăm numărul protonilor din nucleul unui atom, schimbăm implicit şi tipul
atomului. Legătura strânsă a protonilor de nucleu este responsabilă de stabilitatea elementelor chimice.
Neutronii au o influenţă mult mai mică asupra caracterului chimic şi a identităţii atomului faţă de protoni,
cu toate că sunt la fel de greu de scos sau adăugat din nucleu, datorită legăturii lor puternice. În cazul adăugării sau
câştigării unui neutron, atomul îşi menţine aceeaşi identitate chimică, dar va avea loc o modificară uşoară a masei
sale, şi ar putea dobândi proprietăţi nucleare ciudate precum radioactivitatea.

Electronii se pot deplasa liberi în interiorul atomului

Totuşi, electronii posedă o libertate de mişcare în cadrul atomului semnificativ mai mare decât cea a
protonilor şi neutronilor. Aceştia pot fi mutaţi de pe poziţiile lor (sau pot chiar părăsi atomul cu totul!) de către o
energie mult mai mică decât cea necesară îndepărtării particulelor din nucleu. Dacă se întâmplă acest lucru, atomul
îşi păstrează proprietăţile sale chimice, dar apare un dezechilibru important. Electronii şi protonii sunt unici prin
faptul că sunt atraşi unii de ceilalţi la distanţă. Este acea atracţie la distanţă responsabilă de atracţia în urma frecării
corpurilor, unde electronii sunt îndepărtaţi de atomii lor originali şi ajung pe atomii unui alt corp.

Sarcina electrică netă a atomului este zero

Electronii tind să respingă alţi electroni la distanţă, precum este şi cazul protonilor cu alţi protoni. Singurul
motiv pentru care protonii se atrag în nucleul atomului se datorează unei forţe mult mai puternice, numită forţă
nucleară tare ce îşi face simţit efectul doar pe distanţe foarte scurte. Datorită acestui efect de atracţie/respingere
între particulele individuale, spunem că electronii şi protonii au sarcini electrice opuse. Adică, fiecare electron are o
sarcină negativă, şi fiecare proton are o sarcină pozitivă. În număr egal în cadrul unui atom, îşi neutralizează unul
altuia prezenţa, astfel încât sarcina electrică netă a atomului este zero.

4
 De aceea imaginea atomului de carbon are şase electroni: pentru a balansa sarcina electrică a celor şase
protoni din nucleu. Dacă pleacă electroni, sau vin electroni în plus, sarcina netă a atomului va suferi un
dezechilibru, lăsând atomul „încărcat” în ansamblu, şi ducând la interacţiunea acestuia cu particule sau alţi atomi
încărcaţi din apropiere. Neutronii nu sunt nici atraşi dar nici respinşi de către electroni, protoni, sau alţi neutroni,
prin urmare se spune că ei nu au sarcină electrică.

Frecarea materialelor şi deplasarea electronilor

Procesul de adăugare sau de îndepărtare a electronilor este exact ceea ce se întâmplă atunci când anumite
combinaţii de materiale sunt frecate unele de celelalte: electronii din atomii unui material sunt forţaţi prin frecare
să-şi părăsească atomii, şi să ajungă pe atomii unui alt material. Cu alte cuvinte, electronii reprezintă „fluidul” lui
Benjamin Franklin despre care vorbeam mai sus.

Electricitatea statică şi eroarea lui Benjamin Franklin

Rezultatul dezechilibrului acestui „fluid” (electroni) dintre obiecte poartă numele de electricitate statică. Se
numeşte „statică”, pentru că electronii mutaţi de pe un material pe altul tind să rămână staţionari. În cazul parafinei
şi a lânii, s-a determinat printr-o serie de experimente, că electronii din lână sunt transferaţi pe atomii din parafină,
ceea ce este exact opusul ipotezei lui Franklin! În onoarea lui Franklin, ce a desemnat sarcina parafinei ca fiind
„negativă”, şi pe cea a lânii ca fiind „pozitivă”, spunem că electronii posedă o sarcină „negativă”.
Astfel, un obiect a cărui atomi au primit un surplus de electroni, se spune că este încărcat „negativ”, pe
când un obiect a cărui atomi au pierdut electroni se spune că este încărcat „pozitiv”, cu toate că aceste denumiri
sunt uşor de încurcat. În momentul în care a fost descoperită adevărata natură a „fluidului” electric, nomenclatura
moştenită de la Franklin legată de sarcina electrică era prea adânc înrădăcinată ca să mai poată fi schimbată cu
uşurinţă, prin urmare, a rămas la fel până în zilele noastre.

2. Conductori, dielectrici şi deplasarea electronilor

• În conductori, electronii din învelişurile superioare ale atomilor se pot deplasa cu uşurinţă, iar aceştia sunt
denumiţi electroni liberi
• În dielectrici, electronii din învelişurile superioare nu au aceeaşi libertate de mişcare
• Toate metalele sunt conductoare din punct de vedere electric
• Electricitatea dinamică, sau curentul electric, reprezintă mişcarea uniformă a electronilor printr-un
conductor.

5
 • Electricitatea statică este imobilă (în cazul unui dielectric), sarcină electrică fiind acumulată fie printr-un
exces sau o deficienţa de electroni dintr-un corp. De obicei este formată prin separare de sarcină atunci
când două obiecte sunt aduse în contact şi apoi despărţite
• Pentru ca electronii să curgă continuu (la nesfârşit) printr-un conductor, este necesară existenţă unui drum
complet şi neîntrerupt pentru a facilita atât intrarea cât şi ieşirea electronilor din acel conductor

Conductivitatea electrică a materialelor

Electronii diferitelor tipuri de atomi posedă grade diferite de libertate. În cazul unor tipuri de materiale,
precum metalele, electronii de la marginea atomilor prezintă legături atât de slabe încât se deplasează haotic în
spaţiul dintre atomii materialului respectiv sub simpla influenţă a temperaturii camerei. Pentru că aceşti electroni
practic nelegaţi sunt liberi să-şi părăsească atomii şi să plutească în spaţiul dintre atomii învecinaţi, sunt adesea
denumiţi electroni liberi.
În alte tipuri de materiale, precum sticla, electronii atomilor au o libertate de mişcare foarte restrânsă. Chiar
dacă forţe exterioare, precum frecarea fizică a materialului, pot forţa o parte din aceşti electroni să-şi părăsească
atomii respectivi pentru a ajunge pe atomii unui alt material, aceştia nu se mişcă totuşi foarte uşor între atomii
aceluiaşi material.

Materiale conductoare şi materiale dielectrice

Această mobilitate a electronilor în cadrul unui material poartă numele de conductivitate. Conductivitatea
este determinată de tipul atomilor existenţi într-un material (numărul protonilor din nucleul atomului determinându-
i identitatea chimică) şi modul în care atomii sunt legaţi unul de celălalt. Materialele cu o mobilitate ridicată a
electronilor (mulţi electroni liberi) se numesc conductoare, pe când materialele cu o mobilitate scăzută a
electronilor (puţini electroni liberi sau deloc) se numesc dielectrice (materiale izolatoare).
Câteva exemple comune de conductori şi dielectrici:
Conductori: argint, cupru, aur, aluminiu, fier, oţel, alamă, bronz, mercur, grafit, apă murdară, beton
Dielectrici: sticlă, cauciuc, ulei, asfalt, fibră de sticlă, porţelan, ceramică, cuarţ, bumbac, hârtie (uscată),
plastic, aer, diamant, apă pură
Trebuie înţeles faptul că nu toate materialele conductoare au acelaşi nivel de conductivitate, şi nu toţi
dielectricii impun o rezistenţă egală mişcării electronilor. Conductivitatea electrică este analoagă transparenţei
materialelor la lumină: materialele ce „conduc” cu uşurinţă lumina se numesc „transparente”, pe când cele ce nu o
fac, se numesc „opace”. Dar, nu toate materialele transparent conduc lumina în aceeaşi măsură. Sticla de geam este
mai bună decât majoritatea materialelor plastice, şi cu siguranţă mai bună decât fibra de sticlă „curată”. Acelaşi
lucru este valabil şi în cazul conductorilor electrici.

6
 De exemplu, argintul este cel mai bun conductor din această listă, oferind o trecere mai uşoară electronilor
precum niciun alt material enumerat nu o face. Apa murdară şi betonul sunt şi ele trecute ca şi materiale
conductoare, dar acestea sunt mult sub nivelul oricărui metal din punct de vedere al conductivităţii.

Factori ce influenţează conductivitatea electrică

Dimensiunea fizică afectează de asemenea conductivitatea. De exemplu, dacă luăm două fâşii din acelaşi
material conductiv - una subţire, alta groasă - cea groasă se va dovedi un conductor mai bun decât cea subţire la o
aceeaşi lungime. Dacă luăm o altă pereche de fâşii - de data aceasta amândouă cu aceeaşi grosime, dar una mai
scurtă decât cealaltă - cea scurtă va oferi o trecere mai uşoară a electronilor faţă de cea lungă. Acest lucru este
analog curgerii apei printr-o ţeavă: o ţeavă groasă oferă o trecere mai uşoară decât una subţire, iar o ţeavă scurtă
este mai uşor de parcurs de apă decât o ţeavă lungă, toate celelalte dimensiuni fiind egale.
Trebuie de asemenea înţeles faptul că unele materiale îşi modifică proprietăţile electrice în diferite situaţii.
De exemplu, sticla este un foarte bun dielectric la temperatura camerei, dar devine conductoare atunci când este
încălzită la o temperatură foarte înaltă. Gaze precum aerul, în mod normal materiale dielectrice, devin de asemenea
conductoare atunci când sunt aduse la temperaturi foarte ridicate. Majoritatea metalelor devin conductoare mai
slabe atunci când sunt încălzite, şi mai bune atunci când sunt răcite. Multe materiale conductoare devin conductoare
perfecte (fenomenul poartă denumirea de supraconductivitate) la temperaturi extrem de scăzute.

Deplasarea electronilor poartă numele de curent electric

Deşi în mod normal deplasarea electronilor „liberi” dintr-un conductor este aleatoare, fără vreo direcţie sau
viteză particulară, electronii pot fi influenţaţi să se deplaseze într-un mod coordonat printr-un material conductor.
Această deplasare uniformă a electronilor poartă denumirea de electricitate, sau curent electric. Pentru a fi mai
exacţi, s-ar putea numi electricitate dinamică, în contrast cu electricitatea statică, ce reprezintă o acumulare de
sarcină electrică nemişcată.
Asemenea curgerii apei prin spaţiul liber al unei ţevi, electronii sunt liberi să se deplaseze prin spaţiul liber
din interiorul şi dintre atomi unui conductor. Conductorul poate părea că este solid atunci când îl privim, dar ca
oricare alt material compus în marea lui parte din atomi, este în mare parte gol! Analogia curgerii lichidului se
potriveşte aşa de bine încât deplasarea electronilor printr-un conductor este adesea denumită curgere.
Trebuie să facem o observaţie importantă. Mişcându-se
uniform printr-un conductor, fiecare electron îl împinge pe cel
de lângă el, astfel încât toţi electronii se mişcă împreună
precum un grup. Punctul de plecare şi cel final al mişcării unui electron printr-un conductor electric este atins
practic instant, dintr-un capăt în celălalt al conductorului, chiar dacă viteza de deplasare a fiecărui electron în parte
este mică. O analogie aproximativă este cea a unui tub umplut dintr-un capăt în celălalt cu mărgele.

7
 Tubul este plin de mărgele, precum un conductor este plin de electroni liberi, pregătiţi să fie puşi în mişcare
de o influenţă externă. Dacă o singură mărgea este introdusă brusc în acest tub plin prin partea stângă, o alta va ieşi
instant pe partea cealaltă. Chiar dacă fiecare mărgea a parcurs doar o distanţă scurtă, transferul de mişcare prin tub
este practic instant (din partea stângă înspre capătul din dreapta), oricât ar fi tubul de lung. În cazul electricităţii,
efectul de ansamblu dintr-un capăt în celălalt al conductorului are loc la viteza luminii. Fiecare electron în parte
însă, se deplasează prin conductor la o viteza mult mai mică.

Deplasarea electronilor necesită un drum neîntrerupt

Dacă dorim ca electronii să se deplaseze pe o direcţie anume, trebuie să la punem la dispoziţie traseul
respectiv, precum un instalator trebuie să instaleze conductele de apă necesare pentru aprovizionarea cu apă. În
acest scop, firele sunt confecţionate din metale bune conductoarea de electricitate precum cuprul sau aluminiul,
într-o mare varietatea de dimensiuni.
Ţineţi minte că electronii se pot deplasa doar atunci când au oportunitatea de a se mişca în spaţiul dintre
atomii unui material. Acest lucru înseamnă că există curent electric doar acolo unde există o traiectorie continuă din
material conductor ce permite deplasarea electronilor. În analogia cu mărgelele, acestea pot fi introduse prin partea
stângă a tubului (şi ieşi pe partea dreaptă), doar dacă tubul este deschis la celălalt capăt pentru a permite ieşirea
mărgelelor. Dacă tubul este închis la capătul din dreapta, mărgelele se vor „aduna” în tub, iar „curgerea” lor nu va
avea loc. Acelaşi lucru se poate spune despre curentul electric: curgerea continuă a curentului necesită un drum
neîntrerupt pentru a permite deplasarea.

Putem ilustra acest lucru prin desenul alăturat.

O linie subţire, continua (precum cea de sus) reprezintă simbolul convenţional pentru o porţiune continuă
de fir (electric). Din moment ce firul este compus din material conductor, precum cuprul, atomii conţinuţi în acesta
posedă mulţi electroni liberi ce se pot deplasa cu uşurinţă în interiorul firului. Dar, nu va exista niciodată o
deplasarea continuă sau uniformă a electronilor prin acest fir dacă nu au de unde să vină şi încotro să se îndrepte.
Să presupunem prin urmare o sursă şi o destinaţie
a electronilor.
Acum, cu sursa împingând noi electroni pe fir prin partea stângă, curgerea electronilor prin fir este posibilă
(indicată de săgeţi). Dar, această curgere va fi întreruptă în cazul în care calea formată de firul conductor este
întreruptă.
Întrucât aerul este un dielectric (material
izolator), iar spaţiul dintre cele două fire este
ocupat de aer, calea ce era înainte continuă, este acum întreruptă, iar electronii nu se pot deplasa de la Sursă spre
Destinaţie. Această situaţie este asemănătoare tăierii conductei de apă în două şi astupării celor două capete: apa nu

8
poate curge dacă nu are pe unde să iasă din ţeavă. În termeni electrici, atunci când firul era format dintr-o singură
bucată avea condiţia de continuitate electrică, iar acum, după tăierea şi separarea firului în două, acea continuitatea
este întreruptă.

Dacă ar fi să luam un alt fir ce duce spre

Destinaţie şi pur şi simplu am face contact fizic
cu firul ce duce spre Sursă, am avea din nou o
cale continuă pentru curgerea electronilor. Cele
două puncte din diagramă reprezintă contactul fizic (metal-metal) dintre cele două fire.
Acum avem continuitate dinspre Sursă, prin noua conexiune, în jos, în dreapta, şi apoi în sus, spre
Destinaţie. Acest aranjament este analog instalării unui teu într-o instalaţie de apă pentru dirijarea apei prin această
nouă ţeavă, spre destinaţie. Atenţie, segmentul de fir întrerup nu conduce curent electric pentru că nu mai face parte
dintr-un drum complet de la Sursă spre Destinaţie.

3. Circuite electrice

• Un circuit electric este o buclă de material conductor ce permite electronilor curgerea continuă fără început
sau sfârşit
• Întreruperea unui circuit înseamnă că elementele sale conductoarea nu mai formează un drum complet, iar
curgerea continuă a electronilor nu mai poate avea loc
• Locul întreruperii este irelevant în ceea ce priveşte capacitatea circuitului de a susţine curgerea electronilor.
Orice întrerupere, oriunde în circuit împiedică curgerea electronilor prin acesta

Circuitul electric

Poate vă întrebaţi cum este posibil ca electronii să se deplaseze continuu într-o direcţie uniformă prin fire
dacă nu am lua în considerare aceste Surse şi Destinaţii ipotetice. Pentru ca aceste idealizări să funcţioneze, ambele
ar trebui să posede o capacitate infinită pentru a putea susţine o curgere continuă a electronilor! Folosind analogia
cu mărgelele şi tubul, sursa de mărgele şi destinaţia acestora ar trebui să fie infinit de mari pentru a conţine o
cantitate suficientă de mărgele necesară „curgerii” lor continue.

9
 Răspunsul acestui paradox se regăseşte în conceptul
de circuit: o buclă continuă şi neîntreruptă pentru
curgerea electronilor. Dacă luăm un fir, sau mai
multe fire puse cap la cap, şi îl aranjăm sub formă de
buclă, astfel încât să formeze un drum continuu,
curgerea uniformă a electronilor fără ajutorul surselor
şi destinaţiilor ipotetice de mai sus, este posibilă.
În cadrul acestui circuit, în sensul acelor de ceasornic, fiecare electron împinge electronul din faţa lui, ce
împinge electronul din faţa lui, şi aşa mai departe, precum un circuit din mărgele. astfel, putem susţine o deplasare
continuă a electronilor fără a recurge la sursele şi destinaţiile infinite (surse teoretice). Tot ceea ce avem nevoie este
prezenţa unei motivaţii pentru aceşti electroni, lucru ce-l vom discuta în următoarea secţiune din acest capitol.

Continuitatea circuitului asigură deplasarea electronilor

Trebuie realizat faptul că şi în acest caz, continuitatea circuitului este la fel de

importantă precum în cazul firului conductor analizat mai sus. La fel ca şi în
acel exemplu, orice întrerupere a circuitului opreşte curgerea (deplasarea)
electronilor.

Punctul de discontinuitate din circuit este irelevant

Un principiu important de reţinut este că nu contează locul întreruperii.

Orice discontinuitate din circuit va întrerupe curgerea electronilor prin întreg
circuitul. O curgere continuă a electronilor prin circuit poate fi realizată doar
dacă există un drum (cale) continuu şi neîntrerupt printr-un material
conductor prin care aceştia să se poată deplasa.

4. Tensiunea şi curentul

• Electronii pot fi „motivaţi” să se deplaseze printr-un conductor de către aceeaşi forţă prezentă în cazul
electricităţii statice

10
 • Tensiunea este măsura energiei potenţiale specifice (energie potenţială pe unitate de sarcină electrică)
dintre două puncte. În termeni non-ştiinţifici, este măsura „împingerii” disponibile pentru motivarea
electronilor
• Tensiunea, ca şi expresie a energiei potenţiale, se măsoară tot timpul între două puncte. Câteodată se mai
numeşte şi cădere de tensiune
• Când o sursă de tensiune este conectată la un circuit, tensiunea electrică determină o deplasare a
electronilor prin acel circuit, deplasare ce poartă numele de curent
• Într-un circuit format dintr-o singură buclă, valoarea curentului este aceeaşi în oricare punct al circuitului
• Dacă un circuit ce conţine o sursă de tensiune este întrerupt, întreaga tensiune electrică se va regăsi la
capetele firelor unde a avut loc întreruperea
• Căderea de tensiune desemnată prin +/- se numeşte polaritate. Este de asemenea relativă, ea depinde de
ambele puncte la care se face referire.

Dezechilibrul de sarcină

Precum am menţionat mai sus, doar un drum continuu (circuit) nu este suficient pentru a putea deplasa
electronii: avem de asemenea nevoie de un mijloc de „împingere” a lor prin circuit. La fel ca mărgelele dintr-un tub
sau apa dintr-o ţeavă, este nevoie de o forţă de influenţă pentru a începe curgerea. În cazul electronilor, această
forţă este aceeaşi ca şi în cazul electricităţii statice: forţa produsă de un dezechilibru de sarcină electrică.
Dacă luăm exemplul parafinei şi lânii frecate împreună, vedem că
surplusul de electroni de pe parafină (sarcină negativă) şi deficitul de
electroni de pe lână (sarcină pozitivă) crează un dezechilibru de
sarcină între cele două. Acest dezechilibru se manifestă printr-o forţă
de atracţie între cele două corpuri.

Dacă introducem un fir conductor între cele două corpuri încărcate din
punct de vedere electric, vom observa o curgere a electronilor prin
acesta datorită faptului că electronii în exces din parafină trec prin fir
înapoi pe lână, restabilind dezechilibrul creat.

Dezechilibrul dintre numărul electronilor din atomii parafinei şi cei ai lânii crează o forţă între cele două
materiale. Neexistând niciun drum prin care electronii se pot deplasa de pe parafină înapoi pe lână, tot ce poate face
această forţă este să atragă cele două corpuri împreună. Acum că un conductor conectează cele două corpuri,
această forţă va face ca electronii să se deplaseze într-o direcţie uniformă prin fir, chiar dacă numai pentru un timp

11
foarte scurt, până în momentul în care sarcina electrică este neutralizată în această zona (restabilirea echilibrului),
iar forţa dintre cele două materiale se reduce.

Stocarea energiei

Analogia rezervorului de apă

Sarcina electrică formată prin frecarea celor două materiale reprezintă stocarea
unei anumite cantităţi de energie. Această energie este asemănătoare energiei
înmagazinate într-un rezervor de apă aflat la înălţime, umplut cu ajutorul unei
pompe dintr-un bazin aflat la un nivel mai scăzut.

Influenţa gravitaţiei asupra apei din rezervor dă naştere unei forţe ce tinde să
deplaseze apa spre nivelul inferior. Dacă construim o ţeavă de la rezervor spre
bazin, apa va curge sub influenţa gravitaţiei din rezervor prin ţeavă spre bazin.

Este nevoie de o anumită energie pentru pomparea apei de la un nivel inferior (bazin) la unul superior
(rezervor), iar curgerea apei prin ţeavă înapoi la nivelul iniţial constituie eliberarea energiei înmagazinată prin
pomparea precedentă.

12
 Dacă apa este pompată la un nivel şi mai ridicat, va fi
necesară o energie şi mai mare pentru realizarea
acestui lucru, prin urmare, va fi înmagazinată o energie
şi mai mare, şi de asemenea, va fi eliberată o energie
mai mare decât în cazul precedent.

Cazul electronilor

Electronii nu sunt foarte diferiţi. Dacă frecăm parafina şi lâna împreună, în fapt, „pompăm” electronii de pe
„nivelurile” lor normale, dând naştere unei condiţii în care există o forţă între parafină şi lână, datorită faptului că
electronii încearcă să-şi recâştige vechile poziţii (şi echilibru în cadrul atomilor respectivi). Forţa de atragere a
electronilor spre poziţiile originale în jurul nucleelor pozitive ale atomilor, este analoagă forţei de gravitaţie
exercitată asupra apei din rezervor, forţă ce tinde să tragă apa înapoi în poziţia sa originală.
La fel precum pomparea apei la un nivel mai înalt rezultă în înmagazinare de energie, „pomparea”
electronilor pentru crearea unui dezechilibru de sarcină electrică duce la înmagazinare de energie prin acel
dezechilibru. Asigurarea unui drum prin care electronii să poată curge înapoi spre „nivelurile” lor originale are ca

13
rezultat o eliberare a energiei înmagazinate, asemenea eliberării energiei în cazul rezervorului, atunci când este pus
la dispoziţie un drum pe care apa poate să curgă prin intermediul unei ţevi.

Tensiunea electrică

Atunci când electronii se află într-o poziţie statică (prin analogie cu apa dintr-un rezervor), energia
înmagazinată în acest caz poartă numele de energie potenţială, pentru că are posibilitatea (potenţialul) eliberării
acestei energii în viitor.
Această energie potenţială, înmagazinată sub forma unui dezechilibru de sarcină electrică capabilă să
provoace deplasarea electronilor printr-un conductor, poate fi exprimată printr-un termen denumit tensiune, ceea ce
tehnic se traduce prin energie potenţială pe unitate de sarcină electrică, sau ceva ce un fizician ar denumi energie
potenţială specifică. Definită în contextul electricităţii statice, tensiunea electrică este măsura lucrului mecanic
necesar deplasării unei sarcini unitare dintr-un loc în altul acţionând împotriva forţei ce tinde să menţină sarcinile
electrice în echilibru. Din punct de vedere al surselor de putere electrică, tensiunea este cantitatea de energie
potenţială disponibilă pe unitate de sarcină, pentru deplasare electronilor printr-un conductor.

Exprimarea tensiunii electrice

Deoarece tensiunea este o expresie a energiei potenţiale, reprezentând posibilitatea sau potenţialul de
eliberare a energiei atunci când electronii se deplasează de pe un anumit „nivel” pe un altul, tensiunea are sens doar
atunci când este exprimată între două puncte distincte.
Datorită diferenţei dintre înălţimile căderilor de apă, potenţialul de
energie eliberată este mai mare prin ţeava din locaţia 2 decât cea
din locaţia 1. Principiul poate fi înţeles intuitiv considerând
aruncarea unei pietre de la o înălţime de un metru sau de la o
înălţime de zece metri: care din ele va avea un impact mai puternic
cu solul? Evident, căderea de la o înălţime mai mare implică
eliberarea unei cantităţi mai mari de energie (un impact mai
violent).

Nu putem aprecia valoarea energiei înmagazinate într-un rezervor de apă prin simpla măsurare a volumului
de apă: trebuie să luăm de asemenea în considerare căderea (distanţa parcursă) apei. Cantitatea de energie eliberată
prin căderea unui corp depinde de distanţa dintre punctul iniţial şi cel final al corpului. În mod asemănător, energia
potenţială disponibilă pentru a deplasa electronii dintr-un punct în altul depinde de aceste puncte. Prin urmare,
tensiune se exprimă tot timpul ca şi o cantitate între două puncte. Este interesant de observat că modelul „căderii”

14
unui corp de la o anumită distanţă la alta este atât de potrivit, încât de multe ori tensiune electrică dintre două
puncte mai poartă numele de cădere de tensiune.

Alte modalităţi de generare a tensiunii

Tensiunea poate fi generată si prin alte mijloace decât frecare diferitelor tipuri de materiale împreună.
Reacţiile chimice, energia radiantă şi influenţa magnetismului asupra conductorilor sunt câteva modalităţi prin care
poate fi produsă tensiunea electrică. Ca şi exemple practice de surse de tensiune putem da bateriile, panourile solare
şi generatoarele (precum „alternatorul” de sub capota automobilului). Pentru moment, nu intrăm în detalii legate de
funcţionarea fiecărei dintre aceste surse - mai important acum este să înţelegem cum pot fi aplicate sursele de
tensiune pentru a crea o deplasare uniformă şi continuă a electronilor prin circuit.

Conectarea surselor de tensiune în circuit

Să luăm pentru început simbolul bateriei electrice şi să construim apoi un circuit pas cu pas.
Orice sursă de tensiune, incluzând bateriile, are două puncte de contact electric. În acest caz
avem punctul 1 şi punctul 2 de pe desenul de mai sus. Liniile orizontale de lungimi diferite
indică faptul că această sursă de tensiune este o baterie, şi mai mult, în ce direcţia va împinge
tensiunea acestei bateri electronii prin circuit.

Faptul că liniile orizontale ale bateriei din simbol par să fie separate (prin urmare reprezintă o întrerupere a
circuitului prin care electronii nu pot trece) nu trebuie să ne îngrijoreze: în realitate, aceste linii orizontale reprezintă
plăci metalice (anod şi catod) introduse într-un lichid sau material semi-solid care nu doar conduce electronii, dar şi
generează tensiunea electrică necesară împingerii lor prin circuit datorită interacţiunii acestui material cu plăcile.
Puteţi observa cele două semne + respectiv - în imediata apropiere a simbolului bateriei. Partea negativă (-)
a bateriei este tot timpul cea cu liniuţă mai scurtă, iar partea pozitivă (+) a bateriei este tot timpul capătul cu liniuţa
mai lungă. Din moment ce am decis să denumim electronii ca fiind încărcaţi negativ din punct de vedere electric,
partea negativă a bateriei este acel capăt ce încearcă să împingă electronii prin circuit, iar partea pozitivă este cea
care încearcă să atragă electronii.

Deplasarea electronilor

Atunci când capetele „+” şi „-” ale bateriei nu sunt conectate la un circuit, va exista o tensiune electrică
între aceste două puncte, dar nu va exista o deplasare a electronilor prin baterie, pentru că nu există un drum
continuu prin care electronii să se poată deplasa.

15
 Acelaşi principu se aplică şi în cazul analogiei
rezervorului şi pompei de apă: fără un drum
(ţeavă) înapoi spre bazin, energia înmagazinată în
rezervor nu poate fi eliberată prin curgerea apei.
Odată ce rezervorul este umplut complet, nu mai
are loc nicio curgere, oricât de multă presiune ar
genera pompa. Trebuie să există un drum complet
(circuit) pentru ca apa să curgă continuu dinspre
bazin spre rezervor şi înapoi în bazin.

Realizarea unui drum continuu

Putem asigura un astfel de drum pentru baterie prin

conectarea unui fir dintr-un capăt al bateriei spre celălalt.
Formând un circuit cu ajutorul unei bucle din material
conductor, vom iniţia o deplasare continuă a electronilor în
direcţia acelor de ceasornic (în acest caz particular).

Curentul electric

Atâta timp cât bateria va continua să producă tensiune electrică, iar continuitatea circuitului electric nu este
întreruptă, electronii vor continua să se deplaseze în circuit. Continuând cu analogia apei printr-o ţeavă, curgerea

16
continuă şi uniformă de electroni prin circuit poartă numele de curent. Atâta timp cât sursa de tensiune electrică
continuă să „împingă” în aceeaşi direcţie, electronii vor continua să se deplaseze în aceeaşi direcţie prin circuit.
Această curgere uni-direcţională a electronilor prin circuit poartă numele de curent continuu, prescurtat c.c.. În
următorul volum din această serie vom analiza circuitele electrice în care deplasarea electronilor are loc alternativ,
în ambele direcţii: curent alternativ, prescurtat a.c.. Dar pentru moment, vom discuta doar despre circuite de curent
continuu
Curentul electric fiind compus din electroni individuali ce se deplasează la unison printr-un conductor
împingând electronii de lângă ei, precum mărgelele dintr-un tub sau apa dintr-o ţeavă, cantitatea deplasată în
oricare punct din circuit este aceeaşi (circuit serie). Dacă ar fi să monitorizăm o secţiune transversală dintr-un fir
într-un singur circuit, numărând electronii ce trec prin ea, am observa exact aceeaşi cantitate în unitate de timp
(curent) în oricare parte a circuitului, indiferent de lungimea sau diametrul conductorului.

Întreruperea circuitului

Dacă întrerupem continuitatea circuitului în oricare punct,

curentul electric se va întrerupe în întreg circuitul, iar întreaga
tensiune electrică produsă de baterie se va regăsi acum la
capetele firelor întrerupte, ce erau înainte conectate.

Observaţi semnele „+” şi „-” puse la capătul firelor unde a fost realizată întreruperea circuitului, şi faptul că
ele corespund celor două semne „+” şi „-” adiacente capetelor bateriei. Aceste semne indică direcţia pe care
tensiunea electrică o imprimă curgerii electronilor, acea direcţie potenţială ce poartă denumirea de polaritate. Ţineţi
minte că tensiunea electrică se măsoară tot timpul între două puncte. Din acest motiv, polaritatea unei căderi de
tensiune depinde de asemenea de cele două puncte: faptul că un punct din circuit este notat cu „+” sau „-” depinde
de celălalt capăt la care face referire.
Să ne uităm la următorul circuit, în care fiecare colţ al circuitului este marcat
printr-un număr de referinţă.

17
 Continuitatea circuitului fiind întreruptă între punctele 2 şi 3, polaritatea căderii de tensiune între punctele 2
şi 3 este „-” pentru punctul 2 şi „+” pentru punctul 3. Polaritatea bateriei (1 „-” şi 4 „+”) încearcă împingerea
electronilor prin circuit în sensul acelor de ceasornic din punctul 1 spre 2, 3, 4 şi înapoi la 1.

Să vedem acum ce se întâmplă dacă conectăm punctele 2 şi 3 din nou

împreună, dar efectuăm o întrerupere a circuitului între punctele 3 şi 4.

Întreruperea fiind acum între punctele 3 şi 4, polaritatea căderii de tensiune între aceste două puncte este
„+” pentru 4 şi „-” pentru 3. Observaţi cu atenţie faptul că semnul punctului 3 este diferit faţă de primul exemplu,
acolo unde întreruperea a fost între punctele 2 şi 3 (3 a fost notat cu „+”). Este imposibil de precizat ce semn va
avea punctul 3 în acest circuit, fie „+” fie „-”, deoarece polaritate, la fel ca tensiunea, nu reprezintă o caracteristică a
unui singur punct, ci depinde tot timpul de două puncte distincte!

5. Rezistenţa electrică

• Rezistenţa electrică reprezintă opoziţia faţă de curentul electric

• Un scurt circuit reprezintă un circuit electric ce oferă o rezistenţă foarte scăzută curgerii electronilor (sau
deloc). Scurt circuitele sunt periculoase în cazul surselor de tensiune înaltă datorită curenţilor intenşi ce pot
cauză eliberarea unei cantităţi mari de energie sub formă de căldură
• Un circuit deschis este un circuit electric ce nu are continuitate, prin urmare nu există o cale pe care
electronii să o poată urma
• Un circuit închis este un circuit electric complet, continuu, cu un drum pe care electronii îl pot urma
• Termenii deschis şi închis se referă atât la întrerupătoare cât şi la întregul circuit. Un întrerupător deschis
este un întrerupător fără continuitate: electronii nu se pot deplasa prin el. Un întrerupător închis este un
întrerupător ce oferă un drum direct, cu o rezistenţă scăzută, electronilor pentru curgere.

Rezistenţa şi rezistorul sunt doi termeni diferiţi

Este foarte uşor să confundăm termenii de rezistenţă şi rezistor. Rezistenţa reprezintă opoziţia faţă de
curentul electric, iar rezistorul este un dispozitiv fizic utilizat în circuitele electrice. Este adevărat, rezistorii posedă
rezistenţă electrică, dar trebuie să înţelegem că cei doi termeni nu sunt echivalenţi!

18
Scurt-circuitul

Circuitele prezentate în capitolele precedente nu sunt foarte practice. De fapt, conectarea directă a polilor
unei surse de tensiune electrică cu un singur fir conductor este chiar periculoasă. Motivul pentru care acest lucru
este periculos se datorează amplitudinii (mărimii) curentului electric ce poate atinge valori foarte mari într-un astfel
de scurt-circuit, iar eliberarea energiei extrem de dramatică (de obicei sub formă de căldură). Uzual, circuitele
electrice sunt construite pentru a folosi energia eliberată într-un mod practic, cât mai în siguranţă posibil. Evitaţi
conectarea directă a polilor surselor de alimentare !

Utilizarea practică a energiei electrice

O utilizare practică şi populară a curentului

electric este iluminatul electric (artificial). Cea
mai simplă formă a lămpii electrice îl
reprezintă un „filament” introdus într-un balon
transparent de sticlă ce dă o lumină albă-caldă
(„incandescenţă”) atunci când este parcurs de
un curent electric suficient de mare.

Ca şi bateria, becul are două puncte de contact electric, unul pentru intrarea electronilor, celălalt pentru
ieşirea lor. Conectată la o sursă de tensiune, o lampă electrică arată precum în circuitul alăturat.

Opoziţia faţă de trecerea electronilor prin conductori poartă numele de rezistenţă

Atunci când electronii ajung la filamentul din material conductor subţire al lămpii, aceştia întâmpină o
rezistenţă mult mai mare la deplasare faţă de cea întâmpinată în mod normal în fir. Această opoziţie a trecerii
curentului electric depinde de tipul de material, aria secţiunii transversale şi temperatura acestuia. Termenul tehnic
ce desemnează această opoziţie se numeşte rezistenţă. (Spunem că dielectricii au o rezistenţă foarte mare şi
conductorii o rezistenţă mică).
Rolul acestei rezistenţe este de limitare a curentului electric prin circuit dată fiind valoarea tensiunii
produsă de baterie, prin comparaţie cu „scurt circuitul” în care nu am avut decât un simplu fir conectat între cele
două capete (tehnic, borne) ale sursei de tensiune (baterie).

Disiparea energiei sub formă de căldură

19
 Atunci când electronii se deplasează împotriva rezistenţei se generează „frecare”. La fel ca în cazul frecării
mecanice, şi cea produsă de curgerea electronilor împotriva unei rezistenţe se manifestă sub formă de căldură.
Rezultatul concentrării rezistenţei filamentului lămpii pe o suprafaţă restrânsă este disiparea unei cantităţi relativ
mari de energie sub formă de căldură, energie necesară pentru „aprinderea” filamentului, ce produce astfel lumină,
în timp ce firele care realizează conexiunea lămpii la baterie (de o rezistenţă mult mai mică) abia dacă se încălzesc
în timpul conducerii curentului electric.
Ca şi în cazul scurt circuitului, dacă continuitatea
circuitului este întreruptă în oricare punct, curgerea
electronilor va înceta prin întreg circuitul. Cu o
lampă conectată la acest circuit, acest lucru
înseamnă că aceasta va înceta să mai lumineze.

Circuitul deschis şi circuitul închis

Ca şi înainte, fără existenţa curentului (curgerii electronilor), întregul potenţial (tensiune) al bateriei este
disponibil la locul întreruperii, aşteptând ca o conexiune să „astupe” întreruperea, permiţând din nou curgerea
electronilor. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de circuit deschis, o întrerupere a continuităţii
circuitului ce întrerupe curentul în întreg circuitul. Este suficientă o singură „deschidere” a circuitului pentru a
întrerupe curentul electric în întreg circuitul. După ce toate întreruperile au fost „astupate” iar continuitatea
circuitului restabilită, acum circuitul poate fi denumit circuit închis.

Întrerupătorul electric

Ceea ce observăm aici se regăseşte în principiul pornirii şi

opririi lămpilor prin intermediul unui întrerupător.
Deoarece orice întrerupere în continuitatea circuitului
rezultă în oprirea curentului în întreg circuitul, putem folosi
un dispozitiv creat exact pentru acest scop, denumit
întrerupător, montat într-o locaţie oarecare, dar astfel încât
să putem controla deplasarea electronilor prin circuit.

Acesta este modul în care întrerupătorul poate controla becul din cameră. Întrerupătorul însuşi constă dintr-
o pereche de contacte metalice acţionate de un buton sau de un braţ mecanic. Când contactele se ating, electronii se
vor deplasa dintr-un capăt în celălalt al circuitului iar continuitatea acestuia este restabilită (circuit/contact închis);

20
când contactele sunt separate, curgerea electronilor este întreruptă de către izolaţia dintre contacte reprezentată în
acest caz de aer, iar continuitatea circuitului este întreruptă (circuit/contact deschis).

Întrerupător închis şi întrerupător deschis

Folosind în continuare terminologia circuitelor electrice, un întrerupător ce realizează contactul între cei doi
terminali ai săi crează continuitate pentru curgerea electronilor prin acesta, şi este denumit un întrerupător închis.
Analog, un întrerupător ce crează o discontinuitate nu va permite electronilor să treacă, şi se numeşte un
întrerupător deschis.

6. Tensiunea şi curentul într-un circuit practic

Curentul într-un circuit simplu este acelaşi în oricare punct, dar tensiunea nu

Deoarece este nevoie de energie pentru a forţa electronii să se deplaseze împotriva opoziţiei unei rezistenţe,
va exista întotdeauna o tensiune electrică între oricare două puncte ale unui circuit ce posedă rezistenţă. Este
important de ţinut minte că, deşi cantitatea de curent (cantitatea de electroni ce se deplasează într-un anumit loc în
fiecare secundă) este uniformă într-un circuit simplu, cantitatea de tensiune electrică (energia potenţială pe unitate
de sarcină) între diferite seturi de puncte dintr-un singur circuit poate varia considerabil.
Să luăm acest circuit ca şi exemplu. Dacă luăm patru puncte din acest
circuit (1, 2, 3 şi 4), vom descoperi că valoarea curentului ce trece prin
fir între punctele 1 şi 2 este exact aceeaşi cu valoarea curentului ce trece
prin bec între punctele 2 şi 3. aceeaşi cantitate de curent trece prin fir şi
între punctele 3 şi 4, precum şi prin baterie între punctele 1 şi 4.

Dar, vom descoperi că tensiunea ce apare între oricare două puncte din acest circuit, este direct
proporţională cu rezistenţa prezentă între cele două puncte, atunci când curentul este acelaşi în întregul circuit (în
acest caz, el este). Într-un circuit normal precum cel de mai sus, rezistenţa becului va fi mult mai mare decât
rezistenţa firelor conductoare, prin urmare ar trebui să vedem o cantitate substanţială de tensiune între punctele 2 şi

21
3 , şi fo arte p uţină între p un ctele 1 şi 2 , sau între 3 şi 4 . Desigur, tensiunea dintre punctele 1 şi 4 va fi întreaga
„forţă” oferită de baterie, şi va fi doar cu foarte puţin mai mare decât tensiune dintre punctele 2 şi 3 (bec).
Putem aduce din nou în discuţie analogia rezervorului de apă:
Între punctele 2 şi 3, acolo unde apa ce cade eliberează
energie asupra roţii, există o diferenţă de presiune,
reflectând opoziţia roţii la trecerea apei. Din punctul 1 în
punctul 2, sau din punctul 3 la punctul 4, acolo unde apa
curge liberă prin rezervor şi bazin întâmpinând o
rezistenţă extrem de scăzută, nu există o diferenţă de
presiune (nu există energie potenţială).

Totuşi, rata de curgere a apei prin acest sistem continuu este aceeaşi peste tot (presupunând că nivelul apei
din rezervor şi bazin nu se schimbă): prin pompă, prin roată şi prin toate ţevile. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
circuitelor electrice simple: rata de curgere a electronilor este aceeaşi în oricare punct al circuitului, cu toate că
tensiunile pot varia între diferite seturi de puncte.

7. Sensul convenţional şi sensul real de deplasare al electronilor

• Sensul convenţional de deplasare al electronilor: de la borna pozitivă (+) la borna negativă (-)
• Sensul real de deplasare al electronilor: de la borna negativă (-) la borna pozitivă (+)
• Pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit, şi anume, de la (-) la
(+)

Purtătorii sarcinii electrice

Când Benjamin Franklin a presupus direcţia de curgere a sarcinii electrice (de pe parafină spre lână), a creat
un precedent în notaţiile electrice ce există până în zilele noastre, în ciuda faptului că acum se ştie că electronii sunt
purtătorii de sarcină electrică, şi că aceştia se deplasează de pe lână pe parafină - nu invers - atunci când aceste două
materiale sunt frecate unul de celalalt. Din această cauză spunem că electronii posedă o sarcină electrică negativă:
deoarece Franklin a presupus că sarcina electrică se deplasează în direcţia contrară faţă de cea reală. Prin urmare,
obiectele pe care el le-a numit „negative” (reprezentând un deficit de sarcină) au de fapt un surplus de electroni.

Termenii de „pozitiv” şi „negativ” sunt pure convenţii tehnice

22
 În momentul în care a fost descoperită adevărata direcţie de deplasare a electronilor, nomenclatura
„pozitiv” şi „negativ” era atât de bine stabilită în comunitatea ştiinţifică încât nu a fost făcut niciun efort spre
modificarea ei, deşi numirea electronilor „pozitivi” ar fi mult mai potrivită ca şi purtători de sarcină în „exces”.
Trebuie să realizăm că termenii de „pozitiv” şi „negativ” sunt invenţii ale oamenilor, şi nu au nici cea mai mică
însemnătate dincolo de convenţiile noastre de limbaj şi descriere ştiinţifică. Franklin s-ar fi putut foarte bine referi
la un surplus de sarcină cu termenul „negru” şi o deficienţă cu termenul „alb” (sau chiar invers), caz în care oamenii
de ştiinţă ar considera acum electronii ca având o sarcină „albă” (sau „neagră”, în funcţie de alegerea făcută iniţial).

Sensul convenţional de deplasare al electronilor

Datorită faptului că tindem să asociem termenul de „pozitiv” cu un „surplus”, şi

termenul „negativ” cu o „deficienţă”, standardul tehnic pentru denumirea sarcinii
electronilor pare să fie chiar invers. Datorită acestui lucru, mulţi ingineri se decid să
menţină vechiul concept al electricităţii, unde „pozitiv” înseamnă un surplus de sarcină,
şi notează curgerea curentului în acest fel. Această notaţie a devenit cunoscută sub
denumirea de sensul convenţional de deplasare al electronilor. În această situaţie,
sarcinile electrice se deplasează de la terminalul pozitiv (+) la terminalul negativ (-).

Sensul real de deplasare al electronilor

Alţii aleg să descrie deplasarea sarcinii exact aşa cum se realizează ea din punct de
vedere fizic într-un circuit. Această notaţia a devenit cunoscută sub numele de sensul
real de deplasare al electronilor. În această situaţie, sarcinile electrice se deplasează
dinspre „-” (surplus de electroni) spre „+” (deficienţă de electroni).

Atenţie, pentru tot restul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a electronilor !!!

Rezultatul analizei circuitelor este acelaşi indiferent de notaţia folosită

În cazul sensului convenţional de deplasare al electronilor, deplasarea sarcinii electrice este indicată prin
denumirile (tehnic incorecte) de + şi -. În acest fel aceste denumiri au sens, dar direcţia de deplasare a sarcinii este
incorectă. În cazul sensului real de deplasare al electronilor, urmărim deplasarea reală a electronilor prin circuit, dar
denumirile de + şi - sunt puse invers. Contează chiar aşa de mult modul în care punem aceste etichete într-un
circuit? Nu, atâta timp cât folosim aceeaşi notaţie peste tot. Putem folosi direcţia imaginată de Franklin a curgerii
electronilor (convenţională) sau cea efectivă (reală) cu aceleaşi rezultate din punct de vedere al analizei circuitului.

23
Conceptele de tensiune, curent, rezistenţă, continuitate şi chiar elemente matematice precum legea lui Ohm sau
legile lui Kirchhoff, sunt la fel de valide oricare notaţie am folosi-o.
Notaţia convenţională este folosită de majoritatea inginerilor şi ilustrată în majoritatea cărţilor de inginerie.
Notaţia reală este cel mai adesea întâlnita în textele introductive (aceste, de exemplu) şi în scrierile oamenilor de
ştiinţă, în special în cazul celor ce studiază fizica materialelor solide pentru că ei sunt interesaţi de deplasarea reală
a electronilor în substanţe. Aceste preferinţe sunt culturale, în sensul că unele grupuri de oameni au găsit avantaje
notării curgerii curentului fie real fie convenţional. Prin faptul că majoritatea analizelor circuitelor electrice nu
depinde de o descriere exactă din punct de vedere tehnic a deplasării electronilor, alegerea dintre cele două notaţii
este (aproape) arbitrară.

Dispozitive polarizate şi dispozitive nepolarizate

Multe dispozitive electrice suportă curenţi electrici în ambele direcţii fără nicio diferenţă de funcţionare.
Becurile cu incandescenţă, de exemplu, produc lumină cu aceeaşi eficienţa indiferent de sensul de parcurgere al
curentului prin ele. Funcţionează chiar foarte bine în curent alternativ, acolo unde direcţia se modifică rapid în timp.
Conductorii şi întrerupătoarele sunt de asemenea exemple din această categorie. Termenul tehnic pentru această
„indiferenţă” la curgere este de dispozitive nepolarizate. Invers, orice dispozitive ce funcţionează diferit în funcţie
de direcţia curentului se numesc dispozitive polarizate.
Există multe astfel de dispozitive polarizate folosite în circuitele electrice. Multe dintre ele sunt realizate
din substanţe denumite semiconductoare. Ca şi în cazul întrerupătoarelor, becurilor sau bateriilor, fiecare din aceste
dispozitive este reprezentat grafic de un simbol unic. Simbolurile dispozitivelor polarizate conţin de obicei o
săgeată, undeva în reprezentarea lor, pentru a desemna sensul preferat sau unic al direcţiei curentului. În acest caz,
notaţia convenţională şi cea reală contează cu adevărat. Deoarece inginerii din trecut au adoptat notaţia
convenţională ca şi standard, şi pentru că inginerii sunt cei care au inventat dispozitivele electrice şi simbolurile lor,
săgeţile folosit în aceste reprezentări, indică sensul convenţional de deplasare al electronilor, şi nu cel real. Ce vrem
să spunem este că toate aceste dispozitive nu indică în simbolurile lor deplasarea reală a electronilor prin ele.
Probabil că cel mai bun exemplu de dispozitiv polarizat o reprezintă dioda.O diodă este o „valvă”
electrică cu sens unic. Ideal, dioda oferă deplasare liberă electronilor într-o singură direcţie (rezistenţă
foarte mică), dar previne deplasarea electronilor în direcţia opusă (rezistenţă infinită). Simbolul folosit
este cel alăturat.
Introdusă într-un circuit cu o baterie şi un bec, se
comportă astfel.

24
 Când dioda este plasată în direcţia curgerii curentului, becul se aprinde. Altfel, dioda blochează curgerea
electronilor precum oricare altă întrerupere din circuit, iar becul nu va lumina.

Notaţia convenţională

Dacă folosim notaţia convenţională, săgeata diodei este foarte uşor de înţeles: triunghiul
este aşezat în direcţia de curgere a curentului, de la pozitiv spre negativ.

Notaţia reală

Pe de altă parte, dacă folosim notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit,
săgeata diodei pare aşezată invers.

Din acest motiv simplu, mulţi oameni tind să folosească notaţia convenţională atunci când reprezintă
direcţia sarcinii electrice prin circuit. Dispozitivele semiconductoare precum diodele sunt mai uşor de înţeles astfel
în cadrul unui circuit. Totuşi, unii aleg să folosească notaţia reală pentru a nu trebui să-şi reamintească lor însuşi de
fiecare data faptul că electronii se deplasează de fapt în direcţia opusă, atunci când această direcţie de deplasare
devine importantă dintr-un oarecare motiv.

25
 02 - Legea lui Ohm

1. Legea lui Ohm

• Tensiunea se măsoară în volţi şi este simbolizată prin „E” sau „V”

• Curentul se măsoară în amperi şi este simbolizat prin „I”
• Rezistenţa se măsoară în ohmi şi este simbolizată prin „R”
• Legea lui Ohm: E = IR; I = E / R; R = E / I

Curentul

Un circuit electric este format atunci când este construit un drum prin care electronii se pot deplasa
continuu. Această mişcare continuă de electroni prin firele unui circuit poartă numele curent, şi adeseori este
denumită „curgere”, la fel precum curgerea lichidului dintr-o ţeavă.

Tensiunea

Forţa ce menţine „curgerea” electronilor prin circuit poartă numele de tensiune. Tensiunea este o mărime
specifică a energiei potenţiale ce este tot timpul relativă între două puncte. Atunci când vorbim despre o anumită
cantitate de tensiune prezentă într-un circuit, ne referim la cantitate de energie potenţială existentă pentru
deplasarea electronilor dintr-un punct al circuitului într-altul. Fără a face referinţa la două puncte distincte, termenul
de „tensiune” nu are sens.

Rezistenţa electrică

Electronii liberi tind să se deplaseze prin conductori cu o anumită rezistenţă sau opoziţie la mişcare din
partea acestora. Această opoziţie poartă numele de rezistenţă. Cantitatea de curent disponibilă într-un circuit
depinde de cantitatea de tensiune disponibilă pentru a împinge electronii, dar şi de cantitatea de rezistenţă prezentă
în circuit. Ca şi în cazul tensiunii, rezistenţa este o cantitate ce se măsoară între două puncte distincte. Din acest
motiv, se folosesc termenii de „între” sau „la bornele” când vorbim de tensiunea sau rezistenţă dintre două puncte
ale unui circuit.

Unităţile de măsură pentru tensiune, curent şi rezistenţă

26
Mărime Simbol Unitate de măsură Prescurtare Pentru a putea vorbi concret despre valorile acestor mărimi
Curent I Amper A într-un circuit, trebuie să putem descrie aceste cantităţi în
Tensiune E sau V Volt V acelaşi mod în care măsurăm temperatura, masa, distanţă sau
Rezistenţă R Ohm Ω oricare altă mărime fizică. Pentru masă, putem folosi
„kilogramul” sau „gramul”. Pentru temperatură, putem folosi grade Fahrenheit sau grade Celsius. În tabelul alăturat
avem unităţile de măsură standard pentru curentul electric, tensiune electrică şi rezistenţă:
„Simbolul” pentru fiecare mărime este litera din alfabet folosită pentru reprezentarea mărimii respective
într-o ecuaţie algebrică. astfel de litere standard sunt folosite adesea în discipline precum fizica şi ingineria, şi sunt
recunoscute la nivel internaţional. „Unitatea de măsură” pentru fiecare cantitate reprezintă simbolul alfabetic folosit
pentru a prescurta notaţia respectivei unităţi de măsură.
Fiecare unitate de măsură poartă numele unei personalităţi importante din domeniul electricităţii: amper-ul
după Andre M. Ampere, volt-ul după Alessandro Volta, şi ohm-ul după Georg Simon Ohm.

Valoarea instantanee a curentului şi a tensiunii

Toate aceste valori sunt exprimate cu litere de tipar, exceptând cazurile în care o mărime (în special
tensiunea sau curentul) este exprimată în funcţie de o durată scurtă de timp (numită valoarea instantanee). De
exemplu, tensiunea unei baterii, fiind stabilă pe o perioadă lungă de timp, va fi simbolizată prin „E”, pe când
tensiunea maximă atinsă de un fulger în momentul lovirii unei linii electrice va fi simbolizată cu litere mici, „e”
(sau „v”) pentru a desemna această valoare ca existentă într-un anumit moment în timp. aceeaşi convenţie se
foloseşte şi în cazul curentului, litera „i” fiind folosită pentru a reprezenta curentul instantaneu. Majoritatea
mărimilor din curent continuu, fiind constante de-a lungul timpului, vor fi simbolizate cu litere mari (de tipar).

Coulomb-ul şi sarcina electrică

O mărime de bază în măsurătorile electrice, predată adesea la începutul cursurilor de electronică dar
nefolosită mai târziu, este Coulomb-ul, mărimea sarcinii electrice proporţională cu numărul de electroni în stare de
dezechilibru. O sarcină de un Coulomb este egală cu 6,25x1018 electroni. Simbolul mărimii sarcinii electrice este
litera Q, iar unitatea de măsura, Coulombul, este abreviata prin C. Vedem prin urmare faptul că unitate de măsură
pentru deplasarea electronilor, amperul, este egal cu o cantitate de electroni egală cu 1 Coulomb ce se deplasează
printr-un punct al circuitului într-un interval de 1 secundă. Pe scurt, curentul este gradul de deplasare al sarcinii
electrice printr-un conductor.

Joule-ul şi energia electrică

27
 După cum am mai spus, tensiunea este mărimea energiei potenţiale pe unitatea de sarcină disponibilă
pentru motivarea electronilor dintr-un punct în altul. Înainte de a putea da o definiţie exactă a „volt”-ului, trebuie să
înţelegem cum putem măsura această cantitate pe care o numim „energie potenţială”. Unitatea generală pentru orice
tip de energie este Joule-ul, egal cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1 Newton pentru a deplasa un corp pe o
distanţă de 1 metru. Definit prin aceşti termeni ştiinţifici, 1 volt este egal cu raportul dintre o energie electrică
potenţială de 1 Joule şi o sarcină electrică de 1 Coulomb. astfel, o baterie de 9 volţi eliberează o energie de 9 Jouli
pentru fiecare Coulomb de electroni ce se deplasează prin circuit.

Definirea legii lui Ohm

Aceste simboluri şi unităţi pentru mărimile electrice vor fi foarte importante atunci atunci când vom începe
să folosim relaţiile dintre ele în cadrul circuitelor. Prima, şi poate cea mai importantă, este relaţia dintre curent,
tensiune şi rezistenţă, legea lui Ohm, descoperită de Georg Simon Ohm şi publicată în 1827 în lucrarea Die
galvanishe Kette, mathematisch berabeitet (de) (Analiza matematică a circuitului galvanic). Principala descoperire
a lu i Oh m a fo st că, cantitatea de curent printr-un conductor metalic într-un circuit este direct proporţională cu
tensiunea aplicată asupra sa, oricare ar fi temperatura, lucru exprimat printr-o ecuaţie simplă ce descrie relaţia
dintre tensiune, curent şi rezistenţă.
Această relaţie fundamentală este cunoscută sub numele de legea lui Ohm:

În această expresie algebrică, tensiunea(E) este egală cu produsul dintre curent(I) şi rezistenţa(R). Această
formulă poate fi rescrisă sub următoarele forme, în funcţie de I, sau de R:

Analiza circuitelor simple folosind legea lui Ohm

Să folosim acum aceste ecuaţii pentru a analiza circuitele simple.

În circuitul alăturat, există doar o singură sursă de tensiune (bateria), şi doar o
singură rezistenţă (becul, neglijând rezistenţa datorată conductorilor). În această
situaţie legea lui Ohm se poate aplica foarte uşor. În cazul în care cunoaştem două
din cele trei variabile (tensiune, curent şi rezistenţă) din acest circuit, putem folosi
legea lui Ohm pentru determinarea celei de a treia.

28
 În acest prim exemplu, vom calcula cantitatea de curent (I)
dintr-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E)
şi a rezistenţei (R).

Care este valoarea curentului (I) din acest circuit?

În al doilea exemplu, vom calcula valoarea rezistenţei (R)

într-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E) şi
a curentului (I).

Care este valoarea rezistenţei becului în acest caz?

În ultimul exemplu, vom calcula valoarea tensiunii generate de

baterie (E), atunci când cunoaştem valoarea curentului (I) şi a
rezistenţei (R).

Care este valoarea tensiunii generate de baterie?

29
 2. Puterea în circuitele electrice

• Puterea este mărimea lucrului mecanic într-o anumită perioadă de timp.

• Puterea mecanică se măsoară de obicei în „cal putere”.
• Puterea electrică se măsoară aproape tot timpul în „watt” şi poate fi calculată cu formula P=IE.
• Puterea electrică este un produs al tensiunii şi al curentului, nu doar al unuia dintre aceşti termeni
• Calul putere şi watt-ul sunt pur şi simplu două unităţi de măsură ce descriu acelaşi principiu fizic, un cal
putere fiind egal cu 745,7 de Watti

Definiţia puterii electrice

Pe lângă tensiune şi curent, mai există o altă mărime a activităţii electronilor liberi din circuit: puterea. În
primul rând trebuie să înţelegem ce este puterea, înainte de a o analiza într-un circuit.
Puterea este mărimea lucrului mecanic ce poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Puterea este de
obicei definită ca şi ridicarea unui corp (greutăţi) atunci când asupra acestuia acţionează forţa gravitaţiei. Cu cât
corpul este mai greu şi/sau cu cât este ridicat la o înălţime mai mare, cu atât a fost efectuat un lucru mecanic mai
mare. Puterea măsoară cât de rapid a fost efectuată o cantitate standard de lucru mecanic.
În cazul automobilelor, puterea unui motor este dată în „cai putere”, termen inventat iniţial de producătorii
motoarelor cu aburi ca şi mijloc de cuantificare a abilităţii maşinilor lor de a efectua lucru mecanic în relaţia cu cea
mai utilizată sursă de putere din acele vremuri: calul. Puterea unui motor de automobil nu indică mărimea dealului
ce-l poate urca sau ce greutate poate transporta, ci indică cât de repede poate urca un anumit deal sau trage o
anumită greutate.
Puterea unui motor mecanic depinde atât de viteza motorului cât şi de cuplul ce se regăseşte pe arbore.
Viteza arborelui unui motor se măsoară în rotaţii pe minut, sau r.p.m. Cuplul este cantitatea de forţă de torsiune
produsă de motor şi se măsoară în Newton-metru (Nm). Dar nici viteza nici cuplul nu măsoară puterea unui motor.
Un motor diesel de tractor de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie mică, dar un cuplu mare. Un motor
de motocicletă de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie foarte mare, dar un cuplu mic. Ambele produc 100 de cai
putere, dar la viteze şi cupluri diferite. Ecuaţia pentru calcului calului putere (CP) este simplă:

unde,
S = viteza arborelui în r.p.m.
T = cuplul arborelui în Nm
π = 3.14 (constanta pi)

30
 Putem observa că există doar două variabile în partea dreaptă a ecuaţiei, S şi T. Toţi ceilalţi termeni sunt
constanţi (nu îşi modifică valoarea în funcţie de timp sau de situaţie). CP (cal putere) variază doar atunci când
variază fie viteza fie cuplul şi nimic altceva. Putem rescrie ecuaţia pentru a arăta această relaţie:

unde,
∝ înseamnă direct proporţional (adesea prescurtat d.p.)
S şi T au semnificaţiile de mai sus
Deoarece unitatea de măsură „cal putere” nu coincide exact cu viteza în rotaţii pe minut înmulţită cu, cuplul
în Newton-metru, nu putem spune că acesta este egal cu ST. Cu toate acestea, „calul putere” este proporţional cu
ST. Valoarea calului putere se va modifica în aceeaşi proporţie cu produsul ST (atunci când acesta variază).

Puterea în circuitele electrice

Pentru circuitele electrice, puterea este o funcţie (depinde) de curent şi tensiune. Nu este surprinzător faptul
că această relaţie seamănă izbitor cu formula „proporţională” a calului putere de mai sus:

Totuşi, în acest caz, puterea (P) este exact egală curentului (I) înmulţit cu tensiunea (E), şi nu este doar
proporţională cu acest produs (IE). Când folosim această formulă, unitatea de măsură pentru putere este watt-ul,
prescurtat prin litera W.
Trebuie înţeles faptul că nici tensiunea nici curentul nu înseamnă putere ele însele. Puterea este combinaţia
celor două într-un circuit. Reţineţi că tensiunea este lucrul specific (sau energia potenţială) pe unitate de sarcină, în
timp ce curentul este rata de deplasare a sarcinilor electrice printr-un conductor. Tensiunea (lucrul specific) este o
mărime analoagă lucrului efectuat în ridicarea unei greutăţi atunci când asupra acesteia acţionează forţa gravitaţiei.
Curentul (rata) este analoagă vitezei de ridicare a greutăţii respective. Împreună ca şi produs (înmulţire), tensiunea
(lucru) şi curentul (rata) constituie puterea.
La fel ca în cazul unui motor diesel de tractor şi un motor de motocicletă, un circuit cu o tensiune mare şi
curent scăzut, poate disipa aceeaşi putere precum un circuit cu o tensiune scăzută şi curent mare. Nici valoarea
tensiunii şi nici cea a curentului, nu pot să indice singure cantitatea de putere prezentă într-un circuit.
Într-un circuit deschis puterea disipată este zero, indiferent de valoarea tensiunii existente. Din moment ce
P = IE şi I = 0, şi înmulţirea cu zero are ca şi rezultat tot timpul zero, înseamnă că şi puterea disipată în circuit
trebuie să fie egală cu zero. Dacă am fi să construim un scurt-circuit cu ajutorul unei bucle din material
supraconductor (rezistenţă zero), am putea obţine o situaţie în care tensiunea de-a lungul buclei să fie egală cu zero,
şi în acest caz puterea ar fi de asemenea zero, folosind logica de mai sus.

31
Relaţia dintre Watt şi cal putere (CP)

Fie că măsurăm puterea în „cal putere” sau în „watt”, vorbim despre acelaşi lucru: ce cantitate de lucru
poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Cele două unităţi nu sunt egale din punct de vedere numeric, dar
exprimă acelaşi lucru. Relaţia dintre cele două puteri este:

Prin urmare, cele două motoare de 100 de cai putere de mai sus pot fi de asemenea notate cu „74570” de
Watti, sau „74,57” kW.

3. Calcularea puterii electrice

• Puterea se măsoară în Watti, simbolizat prin litera „W”.

• Legea lui Joule (ecuaţiile de putere): P = I2R ; P = IE ; P = E2 / R

Exemplu

Am văzut formula pentru determinarea puterii într-un circuit

electric: prin înmulţirea curentului (în amperi) cu tensiunea (în
volţi) ajungem la „watti”. Să aplicăm această formulă unui
circuit.

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi curentul

În circuitul de mai sus avem o baterie de 18 V, şi un bec cu o rezistenţă deΩ.3 Folosind legea lui Ohm
pentru determinarea curentului, obţinem:

După ce am aflat valoarea curentului, putem lua această valoare şi să o înmulţim cu cea a tensiunii pentru a
determina puterea:

32
 Prin urmare, becul degajă o putere de 108 W, atât sub formă de lumină, cât şi sub formă de căldură.
Să încercăm acum să luăm acelaşi circuit, dar să mărim
tensiunea la bornele bateriei (schimbăm bateria) şi să
vedem ce sa întâmplă. Intuiţia ne spune că va creşte
curentul prin circuit pe măsură ce tensiunea bateriei creşte
iar rezistenţa becului rămâne aceeaşi. Şi puterea va creşte
de asemenea.

Acum, tensiunea bateriei (tensiunea electromotoare) este de 36 V în loc de 18 V cât era înainte. Becul are o
valoarea a rezistenţei tot de 3 Ω. Curentul este acum:

Trebuia să ne aşteptăm la acest lucru: dacă I = E / R, şi dublăm E-ul pe când R-ul rămâne acelaşi, curentul
ar trebui să se dubleze. Într-adevăr, asta s-a şi întâmp lat; acu m avem 1 2 A în lo c d e 6 A câţi aveam în ain te. Să
calculăm acum şi puterea:

Observăm că puterea a crescut precum ne-am fi aşteptat, dar a crescut puţin mai mult decât curentul. De
ce? Pentru că puterea este funcţie de produsul dintre tensiune şi curent, iar în acest caz, ambele valori, şi curentul şi
tensiunea, s-au dublat faţă de valorile precedente, astfel că puterea a crescut cu un factor de 2 x 2, adică 4. Puteţi
verifica acest lucru împărţind 432 la 108 şi observând că proporţia dintre cele două valori este într-adevăr 4.
Folosind reguli algebrice pentru a manipula formulele, putem lua formula originală a puterii şi să o
modificăm pentru cazurile în care nu cunoaştem şi tensiunea şi curentul:

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar tensiunea (E) şi rezistenţa (R):

33
Calcularea puterii cunoscând curentul şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar curentul (I) şi rezistenţa (R):

Notă istorică

James Prescott Joule este cel care a descoperit relaţia matematică dintre disiparea puterii şi curentul printr-o
rezistenţă, nu Georg Simon Ohm. Această descoperire, publicată în 1843 sub forma ultimei ecuaţii (P = I2R), este
cunoscută ca „Legea lui Joule”. Datorită faptului că aceste ecuaţii ale puterii sunt strâns legate de ecuaţiile legii lui
Ohm pentru tensiune, curent şi rezistenţă (E=IR; I=E/R; R=E/I) sunt adeasea acreditate lui Ohm.

4. Rezistorul

• Dispozitivele numite rezistori sunt construite pentru a asigura cantităţi precise de rezistenţă electrică într-un
circuit. Rezistorii sunt clasificaţi atât în funcţie de rezistenţa lor (în ohmi) cât şi de capacitatea acestora de a
disipa căldura (Watti).
• Rezistenţa unui rezistor nu poate fi determinată prin mărimea fizică a acestuia, cu toate că valorile
aproximative ale puterii pot fi determinate. Cu cât este mai mare un rezistor, cu atât poate disipa mai multă
putere sub formă de căldură fără a se distruge.
• Orice dispozitiv electric ce transformă energia într-o manieră practică poartă numele de sarcină. De multe
ori, într-un circuit electric, se foloseşte simbolul rezistenţei pentru a desemna şi alt fel de dispozitive non-
specifice, nu neapărat un rezistor propriu-zis.

Rezistenţa şi rezistorul

Este foarte uşor să confundăm termenii de rezistenţă şi rezistor. Rezistenţa reprezintă opoziţia faţă de
curentul electric, iar rezistorul este un dispozitiv fizic utilizat în circuitele electrice. Este adevărat, rezistorii posedă
rezistenţă electrică, dar trebuie să înţelegem că cei doi termeni nu sunt echivalenţi!

Scopul rezistorilor

Datorită relaţiei dintre tensiune, curent şi rezistenţă în oricare circuit, putem controla oricare variabilă prin
simplul control al celorlalte două. Probabil că cea mai uşor de controlat variabilă dintr-un circuit este rezistenţa.

34
Acest lucru poate fi realizat prin schimbarea materialului, mărimii sau formei componentelor conductive (ţineţi
minte cum filamentul metalic subţire al unui bec crează o rezistenţă electrică mai mare decât un fir gros?)
Componentele speciale numite rezistori sunt confecţionate cu singurul scop de a crea o cantitate precisă de
rezistenţă electrică la introducerea lor în circuit. Sunt construite din fir metalic sau de carbon în general, şi realizate
astfel încât să menţină o rezistenţă stabilă într-o gamă largă de condiţii externe. Rezistorii nu produc lumină precum
este cazul becurilor, dar produc căldură atunci când degajă putere electrică într-un circuit închis în stare de
funcţionare. În mod normal, totuşi, scopul unui rezistor nu este producerea căldurii utile, ci pur şi simplu asigurarea
unei rezistenţe electrice precise în circuit.

Simbolul rezistorului

Simbolul rezistorului pe care îl vom folosi în circuite este cel în formă de zig-zag.

Valorile rezistenţelor în ohmi sunt de obicei reprezentate printr-un

număr adiacent, iar dacă într-un singur circuit sunt prezenţi mai mulţi
rezistori, fiecare va fi notat cu R 1 , R 2 , R 3 , etc. După cum se poate
vedea, simbolurile pentru rezistor pot fi prezentate fie orizontal, fie
vertical.

Dacă ne luăm după aparenţa lor fizică, un simbol alternativ pentru rezistori este cel alăturat
(simbolul european).

Rezistoare cu rezistenţă variabilă

Rezistoarele pot de asemenea să fie cu rezistenţă variabilă, nu neapărat fixă.

Această proprietate o putem întâlni în cadrul unui rezistor construit chiar pentru
acest scop, sau o putem întâlni în cadrul unui component a cărui rezistenţă este
instabilă în timp.
În general, ori de câte ori vedeţi simbolul unui component reprezentat cu o săgeată diagonală prin el, acel
component are o valoarea variabilă şi nu statică (fixă). Acest simbol este o convenţie electronică standard.

Disiparea energiei

Deoarece rezistori produc energie sub formă de căldură la trecerea curentului prin ei datorită frecării,
aceştia pot fi împărţiţi în funcţie de cantitatea de căldură ce o pot susţine fără a se supra-încălzi şi distruge. Această

35
categorie este specificată în „Watti”. Majoritatea rezistorilor din aparatele electronice portabile sunt în categoria de
1/4 (0.25) watt sau mai puţin. Puterea unui rezistor este aproximativ proporţională cu mărimea sa: cu cât rezistorul
este mai mare, cu atât mai mare este puterea sa. De menţionat şi faptul că rezistenţa (în ohmi) nu are deloc legătură
cu mărimea!

Rezistorii sunt elemente extrem de importante într-un circuit

Chiar dacă apariţia rezistorilor într-un circuit pare pe moment a nu avea niciun sens, aceştia sunt nişte
dispozitive cu un rol extrem de folositor în cadrul circuitelor (divizoare de tensiune şi divizoare de curent, de
exemplu). Pentru că sunt atât de simplii şi de des utilizaţi în domeniul electricităţii şi a electronicii, vom dedica o
bună bucată de vreme analizei circuitelor compuse doar din rezistenţe şi baterii.

Sarcina electrică

În diagramele schematice, simbolul rezistorilor este adesea folosit pentru a indica un dispozitiv general
dintr-un circuit electric ce transformă energia electrică primită în ceva folositor (bec, de exemplu). Orice astfel de
dispozitiv non-specific într-un circuit electric poartă de obicei denumirea de sarcină electrică, sau scurt, sarcină.

Analiza unui circuit simplu

Pentru a rezuma ceea ce am spus până acum, vom analiza

circuitul alăturat, încercând să determinăm tot ceea ce
putem cu ajutorul informaţiilor disponibile.

Tot ceea ce cunoaştem în acest circuit este tensiunea la bornele bateriei (10 volţi) şi curentul prin circuit (2
amperi). Nu cunoaştem rezistenţa rezistorului în ohmi sau puterea disipată de acesta în Watti. Folosindu-ne însă de
ecuaţiile lui Ohm, putem găsi două ecuaţii ce ne pot oferi răspunsuri folosind doar cantităţile cunoscute, tensiunea,
respectiv curentul:

Introducând cantităţile cunoscute de tensiune (E) şi curent (I) în aceste două ecuaţii, putem determina
rezistenţa circuitului (R), şi puterea disipată (P):

36
 Pentru circuitul de faţă, în care avem 10 volţi şi 2 amperi, rezistenţa rezistorului trebuie să fie de 5 Ω. Dacă
ar fi să proiectăm un circuit pentru a opera la aceste valori, ar trebui să folosim un rezistor cu o putere de minim 20
de Watti; în caz contrar, s-ar distruge din cauza supra-încălzirii.

5. Conducţia neliniară

• Marea majoritatea a materialelor posedă o rezistenţă stabilă în timp sub diferite condiţii de funcţionare, dar
există şi materiale care fac excepţie de la această regulă
• Orice funcţie care poate fi descrisă pe un grafic printr-o linie dreaptă se numeşte funcţie liniară. În cadrul
circuitelor cu rezistenţe constante, graficul curent-tensiune este liniar (I = E / R).
• În circuitele în care rezistenţa variază odată cu variaţia tensiunii sau a curentului, graficul curent-tensiune
va fi neliniar
• Un varistor este un component ce-şi modifică rezistenţa cu valoarea tensiunii aplicate la terminalele sale.
Cu o tensiunea mică, rezistenţa sa este mare. Pentru o anumită tensiune de „străpungere”, rezistenţa sa
scade dramatic.
• Rezistenţă negativă este porţiunea în care curentul printr-un component scade odată cu creşterea tensiunii la
bornele sale.

Rezistenţa ideală

Legea lui Ohm este un instrument simplu şi puternic pentru analiza circuitelor electrice, dar are şi unele
limitări pe care trebuie să le înţelegem dacă vrem să o aplicăm cu succes circuitelor reale. Pentru majoritatea
conductorilor, rezistenţa este o proprietate aproximativ constantă, neafectată de tensiune şi curent. Din acest motiv,
considerăm rezistenţa majorităţii componentelor dintr-un circuit ca fiind constantă, astfel că tensiunea şi curentul
sunt în relaţie directă unul cu celălalt.

37
 De exemplu, în cazul precedent cu becul de 3 Ω, am calculat
curentul prin circuit împărţind tensiunea la rezistenţă
(I=E/R). Cu o baterie de 18 volţi, curentul prin circuit a fost
de 6 amperi. Dublând tensiunea bateriei la 36 de volţi, am
dublat şi curentul la 12 amperi. Toate acest lucruri sunt
evidente, atâta timp cât rezistenţa becului la deplasarea
electronilor rămâne constantă la 3 Ω.

Rezistenţa reală

Totuşi, realitatea nu este atât de simplă. Unul din fenomenele prezentate într-un capitol viitor este cel al
variaţiei rezistenţei odată cu variaţia temperaturii. Într-un bec incandescent, rezistenţa filamentului va creşte
dramatic atunci când aceasta îşi modifică temperatura de la cea a camerei la temperatura în stare de funcţionare.
Dacă ar fi să mărim tensiunea furnizată într-un circuit real simplu, creşterea rezultată a curentului electric ar cauza
creşterea temperaturii filamentul becului, creştere ce duce la creşterea rezistenţei acestuia, fapt ce face posibilă o
nouă creştere a curentului prin circuit doar prin creşterea tensiunii furnizate de baterie. Prin urmare, tensiunea şi
curentul nu se supun ecuaţiei simple I=E/R, deoarece rezistenţa filamentului unui bec nu rămâne stabilă odată cu
modificarea curenţilor.
Fenomenul variaţiei rezistenţei cu temperatura este caracteristic majorităţii metalelor din care sunt
confecţionate firele conductoare. Pentru majoritatea aplicaţiilor însă, aceste variaţii ale rezistenţei sunt suficient de
mici, astfel încât ele sunt neglijabile şi nu sunt luate în considerare. În cazul filamentelor becurilor, variaţia
rezistenţei este destul de mare.

Variaţia liniară a curentului cu tensiunea

38
 Acesta este doar un exemplu din domeniul ne-liniarităţii circuitelor
electrice. Dar nu este nicidecum singurul. În matematică, o funcţie
„liniară” este o funcţie reprezentată grafic printr-o linie dreaptă.
Versiunea simplificată a circuitului simplu cu bec, cu o rezistenţă
constantă a filamentului de 3 Ω, generează un grafic asemănător celui
alăturat.

Linia dreaptă de pe grafic desemnează faptul că rezistenţa este stabilă pentru o varietate de tensiuni şi
curenţi din circuit. Acest lucru se întâmplă însă doar într-un caz ideal. Fiindcă rezistorii sunt construiţi astfel încât
rezistenţa lor să fie cât mai stabilă, aceştia se comportă în general conform graficului de mai sus. Matematic, acest
comportament se numeşte liniar.

Variaţia neliniară a curentului cu tensiunea

Un exemplu mai realist al unui circuit electric simplu cu bec, atunci

când tensiunea la bornele bateriei variază într-un domeniu larg, este
reprezentat prin graficul alăturat.

Acest grafic nu mai este o linie dreaptă. Acesta creşte brusc în partea stângă, odată cu creşterea tensiunii de
la zero la o valoarea scăzută. Pe măsură ce tensiunea creşte, vedem o creştere din ce în ce mai mică a curentului;
astfel că circuitul are nevoie de o creştere din ce în ce mai mare a tensiunii pentru a păstra o creştere egală şi
constantă a curentului.
Dacă încercăm să aplicăm legea lui Ohm pentru determinarea rezistenţei acestui circuit folosind valorile
curentului şi ale tensiunii din graficul de mai sus, ajungem la mai multe seturi de valori diferite. Putem spune că
rezistenţa este neliniară: creşte cu creşterea tensiunii şi a curentului. Ne=liniaritatea este cauzată de efectul
temperaturii ridicate a metalului ce compune filamentul becului.

Ionizarea gazelor şi ne-liniaritatea graficului curent-tensiune

39
 Un alt exemplu de ne-liniaritate a curentului este prin gaze precum
aerul. La temperaturi şi presiuni normale, aerul este un dielectric
(izolator) eficient. Totuşi, dacă tensiunea dintre doi conductori separaţi
printr-o porţiune de aer creşte suficient de mult, moleculele de aer se
vor „ioniza”, iar electronii acestora se vor deplasa sub influenţa forţei
generate de tensiunea ridicată dintre fire.

Odată ionizate, aerul (şi alte gaze) devin bune conductoare de electricitate, permiţând curgerea electronilor.
Dacă realizăm graficul curent-tensiune precum în circuitul precedent, putem observa foarte clar efectul neliniar al
ionizării.
Graficul de mai sus este aproximat pentru o grosime a dielectricului (aer) de 1cm. O eventuală mărire a
distanţei dintre cei doi conductori ar duce la un potenţial de ionizare mai ridicat, dar graficul curbei I/E ar rămâne
similar: practic, nu există curent prin dielectric până în momentul atingerii potenţialului de ionizare, dar conducţia
curentului este foarte bună după acest punct.
Acesta este şi motivul pentru care fulgerele există sub forma de şoc de scurtă durată şi sub o formă continuă
de curgere a electronilor. Tensiunea formată între pământ şi nori (sau între diferiţi nori) trebuie să crească până la o
valoare ce depăşeşte potenţialul de ionizare al golului de aer dintre cele două puncte. După atingerea acestui punct,
aerul se ionizează suficient de mult pentru a permite curgerea substanţială a electronilor, iar curentul produs va
exista prin aerul ionizat până în momentul în care sarcina electrică statică dintre cele două puncte se consumă.
După scăderea sarcinii electrice până în punctul în care tensiunea scade sub un anumit punct de ionizare,
aerul dintre cele două puncte (nor şi pământ) se de-ionizează şi devine din nou un foarte bun dielectric (rezistenţă
ridicată).

Fenomenul de străpungere dielectrică

Multe materiale dielectrice solide posedă proprietăţi rezistive similare: rezistenţă extrem de mare la trecerea
curentului electric sub o anumită tensiune critică, iar apoi, o rezistenţă mult diminuată la depăşirea acelei valori a
tensiunii. Odată ce un material dielectric a trecut prin faza de străpungere (termenul folosit pentru acest fenomen),
de cele mai multe ori acesta nu se reîntoarce la faza dielectrică precedentă aşa cum o fac majoritatea gazelor. Este
posibil ca după străpungere, materialul să se comporte asemenea unui dielectric la tensiuni scăzute, dar valoarea
pragului tensiunii de ionizare este mult sub valoarea iniţială, ceea ce duce la străpungeri mult mai uşoare pe viitor.
Acesta este un mod de defectare des întâlnit în circuitele de tensiune înaltă: distrugerea izolaţiei prin străpungere.

40
Asemenea defecte pot fi detectate folosind aparate speciale de măsură a rezistenţei utilizând tensiuni ridicate (peste
1000 V).

Varistorul

Există componente de circuit special concepute pentru proprietăţile lor rezistive neliniare; unul dintre
acestea este varistorul. Confecţionat de obicei din oxid de zinc sau carbură de siliciu, aceste dispozitive menţin o
rezistenţă ridicată la bornele lor până în momentul atingerii unei tensiuni de „străpungere” (echivalentă cu
„potenţialul de ionizare” a golului de aer), moment în care rezistenţa lor scade dramatic. Dar, faţă de străpungerea
unui izolator, străpungerea unui varistor este repetabilă: adică, design-ul acestuia este de aşa natură încât permite
străpungeri repetate fără apariţia distrugerii fizice a componentului.

Rezistenţa negativă

Alte componente electrice posedă curbe de variaţie curent/tensiune şi mai

ciudate. Unele dispozitive suferă o descreştere a rezistenţei odată cu
creşterea tensiunii. Datorită faptului că panta curent/tensiune în acest caz
este negativă, fenomenul este cunoscut sub denumirea de rezistenţă
negativă.

Observaţie

Pentru simplitatea expunerii totuşi, vom considera rezistenţele din circuit stabile în timp oricare ar fi
condiţiile de funcţionare, exceptând faptul în care vom preciza altcumva.

6. Conexiunea unui circuit

• Considerăm firele conductoare dintr-un circuit ca având o rezistenţă zero.

• Firele dintr-un circuit pot fi lungite sau scurtate fără a afecta funcţia circuitului - ceea ce este important este
ca toate componentele să fie legate unul de celălalt (circuit închis) în aceeaşi ordine.
• Într-un circuit, punctele direct conectate între ele printr-un fir cu rezistenţă zero, sunt considerate comune
din punct de vedere electric

41
 • Între punctele comune, cu rezistenţă zero între ele, nu va exista cădere de tensiune (0 V), indiferent de
valoarea curentului (caz ideal)
• Valorile tensiunii sau curentului între seturi de puncte comune vor fi egale

Lungimea şi modul de aşezare a conductorilor în circuit

Până în acest moment am analizat circuite cu o singură baterie şi o singură rezistenţă fără a lua în calcul
firele conductoare dintre componente, atâta timp cât am format un circuit complet. Contează lungimea firelor sau
„forma” circuitului pentru calculele noastre? Să considerăm câteva configuraţii de circuitelor:

Atunci când conectăm două puncte dintr-un circuit

printr-un fir conductor, presupunem de obicei că acele
fire prezintă o rezistenţă neglijabilă. Prin urmare, ele
nu contribuie într-o măsură hotărâtoare la rezistenţă
totală a circuitului, iar singura rezistenţă pe care o
luăm în calcul este rezistenţă componentelor din
circuit. În circuitele de mai sus, singura rezistenţă este
rezistenţă de 5 Ω a rezistoarelor, şi o vom considera
doar pe aceasta în calculele noastre.

În realitate, firele metalice au o anumită rezistenţă (precum şi sursele de tensiune!), dar acele rezistenţe sunt
în general mult mai mici decât rezistenţa prezentă în celelalte componente din circuit încât pot fi neglijate. Excepţie
fac firele din circuitele de putere (curenţi mari), unde chiar şi o rezistenţă foarte mică poate genera căderi de
tensiune importante.

Punctul electric comun

Dacă rezistenţă firelor conductoare este mică spre zero, putem considera punctele conectate din circuit ca
fiind comune din punct de vedere electric. Punctele 1 şi 2 din circuitele de mai sus pot exista fizic foarte aproape
unul de celălalt sau la o distanţă destul de mare pentru că, din punct de vedere al măsurătorilor tensiunii şi
rezistenţei, acest lucru nu contează. Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 3 şi 4. Este ca şi cum capetele
rezistorilor ar fi ataşate direct la terminalele bateriei din punct de vedere al legii lui Ohm. Este bine de ştiut acest
lucru, pentru că asta înseamnă că putem retrasa circuitul, lungind sau scurtând firele după bunul nostru plac, fără a

42
afecta funcţionarea circuitului în mod decisiv. Tot ceea ce contează este legarea componentelor unul de celălalt în
aceeaşi secvenţă.
Rezultă şi faptul că valorile tensiunii între seturi de puncte „comune” vor fi identice. Adică, tensiunea între
punctele 1 şi 4 (la bornele bateriei), este aceeaşi cu tensiunea dintre punctele 2 şi 3 (la bornele rezistorului) în
circuitul de mai sus.

Să analizăm circuitul alăturat şi să vedem care sunt punctele comune.

Aici avem doar două componente fără a lua în considerare şi firele:

bateria şi rezistorul. Cu toate că firele au un drum mai încâlcit, ele
formează un circuit şi există câteva puncte comune din punct de vedere
electric în acest circuit, şi anume: punctele 1, 2 şi 3 pentru că acestea
sunt toate conectate între ele printr-un singur fir (fără alt component
electric între ele). Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 4, 5 şi 6.
Tensiunea între punctele 1 şi 6 este de 10 volţi, direct de la baterie. Dar, pentru că punctele 5 şi 4 sunt
comune cu 6, iar punctele 2 şi 3 sunt comune cu 1, între aceste două grupe de puncte se regăsesc de asemenea 10
volţi:

Între punctele 1 şi 4 = 10 volţi

Între punctele 2 şi 4 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 4 = 10 volţi (direct la bornele rezistorului)
Între punctele 1 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 2 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 1 şi 6 = 10 volţi (direct la bornele bateriei)
Între punctele 2 şi 6 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 6 = 10 volţi

Din moment ce aceste puncte sunt conectate împreună prin fire cu rezistenţă zero (ideală), căderea de
tensiune dintre aceste puncte este zero, indiferent de valoarea curentului prin aceste puncte/fire. Dacă am fi să citim
tensiunea între puncte comune, aceasta ar trebui să fie practic zero.

Punctele 1, 2, şi 3 sunt comune din punct de vedere electric

Între punctele 1 şi 2 = 0 volţi
Între punctele 2 şi 3 = 0 volţi
Între punctele 1 şi 3 = 0 volţi

43
Punctele 4, 5, şi 6 sunt comune din punct de vedere electric
Între punctele 4 şi 5 = 0 volţi
Între punctele 5 şi 6 = 0 volţi
Între punctele 4 şi 6 = 0 volţi

Acest lucru are sens şi din punct de vedere matematic. Cu o baterie de 10 volţi şi un rezistorΩ,de 5
curentul va fi de 2 amperi. Rezistenţa firelor fiind zero, căderea de tensiune pe întregul circuit poate fi determinată
cu ajutorul legii lui Ohm, astfel:

Pentru că punctele comune din punct de vedere electric dintr-un circuit au aceeaşi tensiune şi rezistenţă
relativă, firele ce conectează aceste puncte sunt de obicei desemnate printr-o aceeaşi notaţie. Asta nu înseamnă că
punctele terminalelor au aceeaşi denumire, ci doar firele de legătură. De exemplu:

Punctele 1, 2 şi 3 sunt comune, prin urmare firul ce conectează

punctele 1 şi 2 este notat asemenea (firul #2) firului ce conectează
punctele 2 şi 3 (firul #2). Într-un circuit real, firul dintre punctele 1
şi 2 poate avea culori şi mărimi diferite faţă de firul ce conectează
punctele 2 şi 3, dar notaţia lor ar trebui să fie asemănătoare. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru firele ce conectează punctele 6, 5 şi 4.

7. Polaritatea căderilor de tensiune

• Polaritatea căderii de tensiune la bornele oricărui component rezistiv este determinată de direcţia de
deplasare a electronilor prin acesta, astfel: negativă pentru ieşire, pozitivă pentru intrare.

44
Direcţia curentului într-un circuit

Putem determina direcţia deplasării electronilor într-un circuit, urmărind

drumul ce duce de la terminalul negativ (-) la cel pozitiv (+) al bateriei,
singura sursă de tensiune din circuit. Observăm că electronii se
deplasează contrar acelor de ceasornic, din punctul 6 spre 5, 4, 3, 2, 1 şi
înapoi la 6.

În momentul în care curentul întâmpină rezistenţa de 5Ω, se va î nregistra o cădere de tensiune la capetele
acesteia. Polaritatea acestei căderi de tensiune este minus (-) la punctul 4 şi plus (+) la punctul 3 (ţineţi minte,
tensiunea este o mărime relativă între două puncte). Prin urmare, marcăm polaritatea căderii de tensiune la bornele
rezistenţei cu aceste simboluri, folosind sensul real de deplasare al electronilor prin circuit, ceea ce înseamnă că
borna pe unde curentul intră în rezistor este cea negativă, iar borna (capătul) pe unde curentul iese din rezistor este
cea pozitivă.

Între punctele 1 (+) şi 4 (-) = 10 volţi

Între punctele 2 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 6 (-) = 10 volţi

Chiar dacă pare puţin neinspirată realizarea unui tabel cuprinzând căderile de tensiune în întreg circuitul,
acesta este un concept foarte important de ţinut minte, pentru că se va folosi la analiza circuitelor mult mai
complexe, cuprinzând rezistenţe şi baterii multiple.

Observaţie

Trebuie înţeles faptul că polaritatea nu are nimic de-a face cu legea lui Ohm: nu vom introduce niciodată
tensiuni, curenţi sau rezistenţe negative într-o ecuaţie a legii lui Ohm! Există într-adevăr alte principii electrice unde
folosirea polarităţii (+ sau -) contează, dar nu este cazul legii lui Ohm.

45
 03 - Protecţia la electrocutare

1. Siguranţa în domeniul electric

• Curentul electric poate produce arsuri adânci şi puternice asupra corpului datorită disipării puterii asupra
rezistenţei electrice a acestuia
• Apariţia contracţiei involuntare a muşchilor datorată trecerii unui curent electric extern prin corp poartă
denumirea de tetanos
• Curentul electric afectează şi diafragma toracică, muşchiul responsabil cu buna funcţionare a inimii şi a
plămânilor. Chiar şi curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru
a da peste cap semnalele celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând
la o condiţie cunoscută sub numele de fibrilaţie

Arsuri

Pe măsură ce curentul electric „curge” printr-un material, orice opoziţie în calea deplasării electronilor
(rezistenţă) are ca rezultat disiparea de energie, de obicei sub formă de căldură. Acesta este efectul principal şi cel
mai uşor de înţeles al electricităţii asupra ţesutului viu: încălzirea acestuia datorită curentului. În cazul generării
unei cantităţi suficiente de căldură, ţesutul poate prezenta arsuri. Fiziologic vorbind, efectul este asemănător celui
cauzat de o flacără deschisă sau orice altă sursă de căldură ridicată, doar că electricitatea poate arde ţesutul în
adâncime, nu doar la suprafaţa pielii, şi poate afecta chiar şi organele interne.

Sistemul nervos

Un alt efect al curentului electric asupra corpului, probabil cel mai periculos, este cel asupra sistemului
nervos. Prin „sistem nervos” înţelegem reţeaua de celule speciale din corp denumite „celule nervoase” sau
„neuroni” ce procesează şi conduc o multitudine de semnale responsabile pentru controlul unui număr mare de
funcţii ale corpului. Creierul, coloana vertebrală şi organele de simţ şi motoare funcţionează împreună pentru a
permite corpului să simtă, să se deplaseze, să răspundă şi să gândească.
Comunicarea dintre celulele nervoase este asemenea unor „traductoare”: crează semnale electrice (curenţi
şi tensiuni mici) ca şi răspuns la prezenţa unor compuşi chimici numiţi neurotransmiţători, şi eliberează
neurotransmiţători atunci când sunt stimulaţi de un curent electric. Dacă printr-un corp viu (uman sau altfel) trece
un curent electric suficient de mare, acesta va înlocui impulsurile de intensitate mică generate în mod normal de
neuroni, suprasolicitând sistemul nervos şi prevenind acţionarea muşchilor prin intermediul reflexelor şi a

46
semnalelor voite. În cazul în care muşchii sunt excitaţi (acţionaţi) de o sursă externă de curent (şoc electric), aceştia
se vor contracta involuntar, iar victima nu poate face nimic în această privinţă.

Tetanosul - imposibilitatea victimei de a se elibera de sub tensiune

Această situaţie este cu atât mai periculoasă dacă victima strânge conductorul aflat sub tensiune în mâini.
Muşchii antebraţelor responsabili pentru mişcare degetelor tind să fie mai bine dezvoltaţi pentru acei muşchi
responsabili cu contractarea degetelor decât pentru întinderea lor; prin urmare, dacă ambele seturi de muşchi sunt
excitate la maxim datorită curentului electric prezent prin mâna victimei, muşchii de „contractare” vor câştiga, iar
persoana va strânge mâna într-un pumn. În cazul în care conductorul atinge exact palma mâinii, această strângere
va forţa mâna să prindă strâns firul în mână ducând la o agravare a situaţiei datorită contactului excelent dintre corp
şi fir prin intermediul mâinii. Victima nu va fi capabilă să lase firul din mână fără un ajutor extern.
Din punct de vedere medical, această condiţie de contracţie involuntară a muşchilor se numeşte tetanos, şi
poate fi întrerupt doar prin oprirea curentului prin victimă.
Chiar şi după încetarea curentului, s-ar putea ca victima să nu-şi recapete pentru o perioadă de timp
controlul voluntar asupra muşchilor, până la revenirea la normal a stării neurotransmiţătorilor. Acesta este şi
principiul aplicat la construcţia pistoalelor tip „Taser” ce induc un şoc electric asupra victimei prin intermediul a
doi electrozi. Efectul unui şoc electric bine poziţionat poate imobiliza temporar (câteva minute) victima.

Fibrilaţia şi stopul cardiac

Dar efectele curentului electric asupra victimei nu se reduc doar la muşchii braţelor. Muşchiul ce
controlează plămânii şi inima (diafragma toracică) poate fi şi el blocat de efectul curentului electric. Chiar şi
curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru a da peste cap semnalele
celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând la o condiţie cunoscută sub
numele de fibrilaţie. Inima aflată în fibrilaţie mai mult trepidează decât bate, şi este ineficientă în pomparea
sângelui spre organele vitale din organism. În orice caz, în urma unui curent electric suficient de mare prin corp,
există posibilitatea decesului prin asfixiere sau stop cardiac. În mod ironic, personalul medical foloseşte un şoc
electric aplicat deasupra pieptului victimei pentru a „porni” inima aflată în fibrilaţie.

Curentul alternativ este mai periculos decât cel continuu

Modul în care curentul alternativ afectează corpul viu depinde în mare măsura de frecvenţă. Frecvenţele
joase (50 şi 60 Hz, folosite în Europa, respectiv SUA) sunt mai periculoase decât frecvenţele înalte, iar curentul
alternativ este de până la cinci ori mai periculos decât curentul continuu la aceeaşi valoarea a curentului şi a
tensiunii. Curentul alternativ de frecvenţă joasă produce o contracţie îndelungată a muşchilor (tetanie, sau spasm

47
muscular intermitent) ce blochează mâna pe sursa de curent electric prelungind timpul de expunere la efectele
acestuia. Curentul continuu este mult mai probabil să cauzeze doar o singură contracţie, ce permite adesea victimei
să se îndepărteze de locul pericolului.
Curentul alternativ, prin natura sa, tinde să ducă pacemaker-ul inimii într-o stare de fibrilaţie, în timp de
curentul continuu tinde doar să oprească inima. Odată ce şocul electric încetează, este mult mai uşor de „repornit” o
inimă blocată decât una aflată în stare de fibrilaţie. Acesta este şi motivul pentru care echipamentul de „defibrilaţie”
folosit de personalul medical de urgenţa funcţionează: şocul de curent produs de echipament este sub formă de
curent continuu şi are ca şi efect oprirea fibrilaţiei inimii pentru a permite inimii să revină la normal.
Oricare ar fi cazul, curenţii electrici suficienţi de mari pentru a cauza contracţia involuntară a muşchilor
sunt periculoşi şi trebuie evitaţi cu orice preţ.

2. Drumul curentului în cazul electrocutării

• Electrocutarea poate avea loc doar atunci când există un contact între două puncte din circuit şi este aplicată
o tensiune electrică asupra corpului victimei
• Circuitele electrice au de obicei un punct special legat la pământ: tije sau plăci metalice îngropate în
pământ pentru asigurarea faptului că cel puţin o parte din circuit se află la potenţialul pământului (tensiune
zero între acel punct şi pământ)
• Un defect de împământare este o conexiune accidentală dintre un conductor al circuitului şi pământ
• Există echipamente speciale de protecţie la lucrul cu tensiuni periculoase, precum încălţăminte şi preşuri
din cauciuc, dar acestea trebuiesc menţinute într-o stare perfectă de curăţenie şi uscate pentru a-şi dovedi
eficienţă. Încălţămintea obişnuită nu oferă o protecţie suficient de bună la electrocutare prin izolarea
purtătorului faţă de pământ
• Cu toate că pământul este un conductor slab de electricitate, curentul pe care îl poate conduce este suficient
pentru accidentarea gravă sau chiar decesul persoanei în cauză

Pentru apariţia electrocutării sunt necesare două puncte de contact

După cum am văzut deja, deplasarea continuă a electronilor necesită prezenţa unui circuit închis. Acesta
este motivul pentru care şocul electric datorat electricităţii statice este doar de moment: deplasarea electronilor este
de scurtă durată, până când se reface echilibrul electric dintre cele două obiecte. Aceste tipuri de şocuri limitate sunt
rareori periculoase.

48
 Fără existenţa a două puncte pe corp necesare intrării şi ieşirii
curentului, nu există riscul electrocutării. Din acest motiv
păsările pot sta pe liniile de înaltă tensiune fără a suferi nicio
electrocutare: contactul între acestea şi circuit se realizează
doar într-un singur punct electric.

Pentru ca electronii să circule printr-un conductor, este necesară prezenţa unei tensiuni pentru motivarea
lor. Tensiunea electrică este tot timpul relativă între două puncte. Nu există tensiune „la” sau „pe” un anumit punct
dintr-un circuit; prin urmare, nu există nicio tensiune aplicată păsării ce face contact cu circuitul în exemplul de mai
sus într-un singur punct, prin urmare, nu există nici curent. Da, chiar dacă aceasta atinge circuitul cu ambele
picioare, totuşi, ele ating acelaşi fir comun din punct de vedere electric. Din moment ce picioarele păsării ating
acelaşi fir electric comun, nu există diferenţă de potenţial (tensiune) între cele două puncte şi nu există nici curent.

Electrocutarea datorită închiderii circuitului prin împământare

Aceste consideraţii pot duce la formarea părerii

(greşite!) că nu putem fi electrocutaţi prin
atingerea unui singur fir electric. Spre
deosebire de păsări, oamenii stau de obicei pe
suprafaţa pământului atunci când ating un fir
prin care trece curent electric.

Adesea, o parte din sistemul de alimentare este conectat intenţionat la pământ, iar persoana ce atinge un
singur fir, realizează de fapt contactul între două puncte din circuit (firul şi împământarea).

Împământarea

Simbolul împământării (legării la pământ) este setul de trei linii orizontale cu lungimi descrescătoare, aflat
în partea stângă-jos a circuitului de mai sus, precum şi la piciorul persoanei curentate. În realitate, sistemul de
împământare a sistemelor de alimentare constă dintr-un conductor metalic îngropat în pământ la o adâncime mare
pentru un contact maxim cu acesta. Acel conductor este conectat la rândul său într-un punct din circuit. Conectarea
victimei la pământ (împământare) se realizează prin piciorul acesteia, datorită faptului că acesta atinge pământul.
Câteva întrebări sunt binevenite:

49
 • Dacă prezenţa unui punct de împământare în circuit poate duce la electrocutarea unei persoane, de ce îl
avem în circuit în primul rând? Nu ar fi mai sigur un circuit fără împământare?
• Persoana electrocutată probabil că nu este desculţă. Dacă cauciucul şi materialele din care este realizată
încălţămintea sunt materiale izolatoare, atunci de ce aceasta nu protejează persoanele electrocutate prin
împiedicarea formării unui circuit închis
• Cât de bun conductor electric poate să fie pământul? Dacă putem fi electrocutaţi datorită curgerii curentului
prin pământ, de ce să nu folosim pământul ca şi conductor în circuitele noastre de putere?

Motivul legării la pământ a circuitelor (împământarea)

Cât priveşte prima întrebare, prezenţa unui punct

de împământare „intenţional” asigură că cel puţin
contactul cu o parte din circuit este sigură. Dacă
persoana din cazul precedent ar fi să atingă partea
de jos a rezistorului, aceasta nu s-ar electrocuta,
chiar dacă picioarele sale vin în contact cu
pământul.

Deoarece partea de jos a circuitului este conectată la împământare în partea stângă, conductorul din dreapta
jos este comun din punct de vedere electric cu acesta, atunci când este atins precum în figura de mai sus. Din
moment ce nu poate exista o diferenţă de potenţial (tensiune) între două puncte comune, asupra persoanei ce vine în
contact cu firul nu va fi aplicată nicio tensiune iar aceasta nu va suferi niciun şoc electric.
Din acelaşi motiv, firul ce conectează circuitul la împământare nu are de obicei izolaţie; orice obiect
metalic ce vine în contact cu acesta se va transforma într-un punct electric comun cu pământul, eliminând orice
pericol de electrocutare. Legarea unui circuit la pământ asigură faptul că există cel puţin un punct din circuit care
dacă este atins nu duce la electrocutare.

Defectul de împământare

Dar dacă nu am lega circuitul deloc la pământ?

Nu ar înseamna acest lucru că atingerea oricărui
fir ar fi la fel de sigură? Ideal, da. Practic însă, nu.
Să observăm ce se întâmplă fără niciun fel de
împământare.

50
 În ciuda faptului că picioarele persoanei vin în contact direct cu pământul, atingerea oricărui punct din
circuit este sigură. Din moment ce nu se formează un drum complet/închis prin corpul persoanei, nu este posibilă
trecerea niciunui curent prin corpul acesteia.
Totuşi, toate acestea se pot schimba radical în
momentul formării unei legături accidentale cu
pământul, precum atingerea liniilor de înaltă
tensiune de către o creangă ce duce la formarea
unei legături directe cu pământul.

O asemenea conexiune accidentală dintre conductorul circuitului şi pământ poartă numele de defect de
împământare. Cauzele defectelor de împământare pot fi numeroase şi prin urmare nu pot fi luate toate în
considerare la proiectarea liniilor electrice.

În cazul copacilor, este imposibil de prezis firul

de contact accidental. Dacă contactul se
realizează între firul de sus, atunci aceste poate
fi atins în siguranţă; dacă în schimb contactul se
realizează între copac şi firul de jos, atunci
atingerea acestui fir este cea care nu prezintă
riscul electrocutării, adică exact invers faţă de
cazul precedent.

51
 Precum am spus şi mai sus, ramurile copacilor
sunt doar o sursă potenţială ale defectelor de
împământare. Să considerăm un circuit
neconectat la pământ, fără niciun contact
accidental dintre copac şi pământ, dar de data
aceasta avem doi oameni ce ating circuitul în
două puncte cu potenţiale diferite.

În acest caz, contactul fiecărei persoane cu pământul asigură închiderea circuitului prin pământ şi prin
ambele persoane. Chiar dacă fiecare din cele două persoane crede că se află în siguranţă în momentul atingerii
punctului respectiv din circuit, atingerea lor concomitentă transformă situaţia de mai sus într-un scenariu periculos.
De fapt, una dintre persoane reprezintă defectul de împământare în acest caz, ceea ce face ca atingerea
conductorului de către cealaltă persoană să fie periculoasă pentru ambii. Acesta este motivul pentru care circuitele
fără împământare sunt periculoase: tensiunea dintre oricare punct din circuit şi pământ este imprevizibilă, deoarece
este posibilă apariţia unui defect de împământare în orice moment în oricare punct al circuitului. În acest scenariu,
doar pasărea este sigură, deoarece nu are niciun contact cu pământul. Prin conectarea unui punct din circuit la
pământ, putem asigura siguranţa atingerii cel puţin în acel punct. Deşi nu reprezintă o măsură de siguranţă 100%,
tot este mai mare decât lipsa completă a împământării.

Purtarea încălţămintei adecvate

Pentru a răspunde celei de a doua întrebări, încălţămintea cu talpă de cauciuc asigură într-adevăr o anumită
protecţie la electrocutare prin prevenirea închiderii circuitului între victimă şi pământ. Cu toate acestea, majoritatea
tipurilor de încălţăminte nu sunt proiectate pentru asigurarea siguranţei electrice, având în majoritatea cazurilor o
talpă prea subţire sau dintr-un material neadecvat.
De asemenea, orice umezeală, mizerie sau săruri conductive provenite de la transpiraţie aflate pe suprafaţă
sau ce străpung talpa încălţămintei duce la compromiterea valorii izolaţiei iniţiale ale acesteia. Există încălţăminte
special concepută pentru lucrul la tensiune înaltă, precum şi preşuri din cauciuc pentru stat, dar aceste echipamente
speciale de lucru trebuiesc menţinute uscate şi într-o stare perfectă de curăţenie pentru a-şi dovedi eficienţa. În
concluzie, încălţămintea obişnuită nu este o garanţia a protecţiei la electrocutare atunci când intrăm în contact cu un
circuit electric.
Cercetările efectuate asupra rezistenţei contactului dintre corpul uman şi pământ au relevat aproximativ
următoarele valori:

• Contact prin intermediul mâinii sau piciorului protejat prin izolaţie de cauciuc: 20 M Ω

52
 • Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (uscat): între 100 kΩ şi 500 kΩ
• Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (ud): între 5 k Ω şi 20 kΩ

Din cele de mai sus reiese că, faţă de piele, cauciucul este un material izolator mult mai bun, iar prezenţa
apei într-un material poros precum pielea, reduce semnificativ rezistenţa electrică a acestuia.

Pământul nu este un foarte bun conductor

Ca să răspundem şi la a treia întrebare, pământul nu este un conductor foarte bun, cel puţin nu atunci când
este uscat. Acesta este un conductor mult prea slab pentru a putea susţine un curent continuu pentru alimentarea
unei sarcini. Totuşi, pentru accidentarea sau decesul unei persoane este suficientă chiar şi o cantitate foarte mică de
curent, prin urmare chiar şi conductivitatea slabă a pământului poate fi suficientă pentru apariţia situaţiilor
periculoase.
Unele suprafeţe de pământ sunt materiale izolatoare mai bune decât altele. Asfaltul de exemplu, fiind o
substanţă în mare parte uleioasă, prezintă o rezistenţă mult mai mare decât majoritatea tipurilor de piatră sau
pământ. Betonul pe de altă parte, posedă o rezistenţă electrică mică datorită conţinutului său de apă şi electrolit.

3. Legea lui Ohm (reconsiderare)

• Efectele nedorite ale şocului electric asupra corpului sunt datorate curentului electric. O tensiune mai mare
permite producerea unui curent mai mare şi mai periculos. Rezistenţa se opune curgerii curentului;
creşterea rezistenţei electrice este o măsură bună de prevenire a şocului electric
• Orice tensiune mai mare de 30 V este capabilă să producă şocuri de curent periculoase
• Nu este indicat să purtăm inele sau brăţări atunci când lucrăm cu circuitele electrice. Acestea asigură un
contact excelent între corp şi circuitul electric, şi pot chiar ele să conducă curenţi suficienţi de mari pentru
producerea arsurilor chiar şi la tensiuni mici
• Chiar şi tensiunile mici pot fi periculoase într-un mod indirect. Acestea pot crea şocuri electrice suficiente
pentru a arunca victima într-un loc periculos din încăpere (elicele unui motor, ţevi încinse, contact cu
substanţe periculoase, etc.)
• Atunci când trebuie neapărat să lucrăm cu un circuit electric alimentat, este indicat să lucrăm doar cu o
singură mână pentru a preveni închiderea circuitului prin piept

Curentul electric este responsabil de efectele nedorite ale electrocutării

53
 În cadrul teoriei protecţiei la electrocutare este rostită adeseori fraza: Nu tensiunea omoară, ci curentul!
Deşi există o urmă de adevăr în această zicală, trebuie să înţelegem mult mai multe despre pericolul electrocutării
decât atât.
Principiul conform căruia „curentul omoară” este în esenţă corect. Curentul electric este cel responsabil de
arderea ţesuturilor, blocarea muşchilor şi intrarea inimii în fibrilaţie. Totuşi, curentul electric nu poate exista singur:
trebuie să existe o anumită cădere de tensiune pentru motivarea deplasării electronilor prin corpul victimei. Corpul
persoanei are şi el o anumită rezistenţă electrică, rezistenţă ce trebuie luată de asemenea în considerare.
Conform legii lui Ohm, curentul este egal cu raportul dintre tensiune şi rezistenţă:

Rezistenţa corpului poate reduce semnificativ efectele tensiunilor înalte

Cantitatea de curent printr-un corp este egală cu raportul dintre valoarea tensiunii aplicate între două puncte
distincte de pe corp şi rezistenţa electrică oferită de acesta între cele două puncte. Evident, cu cât valoarea tensiunii
disponibile pentru „împingerea” electronilor este mai mare, cu atât aceştia se vor deplasa mai uşor (curent mai
mare) pentru aceeaşi valoare a rezistenţei. De aici rezultă si pericolul tensiunii înalte: tensiunea înaltă înaseamnă un
potenţial mai mare de trecere a unor cantităţi mari de curent prin corp. Invers, cu cât corpul oferă o rezistenţă
electrică mai mare împotriva curentului, cu atât deplasarea electronilor este mai lentă (curent mai mic). Pericolul
tensiunii se datorează până la urmă valoarii rezistenţei totale disponibile în circuit pentru împiedicarea transferului
de electroni prin corp.
Rezistenţa corpului nu este nici ea o valoarea fixă. Aceasta variază de la o persoană la alta şi nu este aceeaşi
de-a lungul timpului. Dintre factorii ce afectează rezistenţa totală a unei persoane se numără procentul de grăsime şi
gradul de hidratare al organismului.
Rezistenţa organismului depinde şi de modul de realizare al contactului dintre fir şi piele: între cele două
mâini, între mână şi picior, între cele două picioare, între picior şi cot, etc. Sudoarea, fiind un lichid bogat în săruri
şi minerale, este un conductor excelent de electricitate. La fel este şi sângele. Prin urmare, contactul realizat cu o
mână transpirată sau o rană deschisă va reduce substanţial valoarea rezistenţei disponibile.
Dacă măsurăm rezistenţa electrică între cele două mâini, valoarea indicată de un multimetru va fi de
aproximativ un milion de ohmi (1 MΩ)
ţinând
( cele două sonde, fiecare într -o mână). Multimetrul indică o
rezistenţă mai mică dacă strângem puternic sondele în mână decât atunci când le ţinem uşor.

Efectele diferitelor valori ale curenţilor asupra corpului uman

Care este valoarea pentru care curentul este periculos? Răspunsul la această întrebare depinde şi el de
câţiva factori. Fiecare corp este diferit din punct de vedere chimic, iar acest lucru duce la reacţii diferite la trecerea

54
aceluiaşi curent prin două corpuri diferite. În ciuda acestor diferenţe, de-a lungul timpului s-au stabilit unele valori
cu ajutorul testelor ce indică efectele curentului electric asupra organismului. Toate valorile curenţilor sunt date în
miliamperi (1 mA = 0.001 A) (C.A. = curent alternativ):

EFECT ASUPRA CORPULUI CURENT CONTINUU C.A (60 Hz) C.A. (10 kHz)
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Senzaţia uşoară Bărbaţi = 1.0 mA 0.4 mA 7 mA
de gâdilire Femei = 0.6 mA 0.3 mA 5 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pragul de Bărbaţi = 5.2 mA 1.1 mA 12 mA
percepţie Femei = 3.5 mA 0.7 mA 8 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 62 mA 9 mA 55 mA
dar se poate menţine Femei = 41 mA 6 mA 37 mA
controlul voluntar
al muşchilor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 76 mA 16 mA 75 mA
victima nu poate lăsa Femei = 51 mA 10.5 mA 50 mA
firul din mână
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Durere severă, Bărbaţi = 90 mA 23 mA 94 mA
apar dificultăţi Femei = 60 mA 15 mA 63 mA
de respiratie
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Posibilitatea Bărbaţi = 500 mA 100 mA
apariţiei fibrilaţiei Femei = 500 mA 100 mA
inimii după 3 secunde

Atenţie, aceste date sunt doar aproximative, pentru că fiecare individ s-ar putea să reacţioneze diferit la
trecerea curentului prin organism. S-a sugerat chiar, că o valoarea a curentului de doar 17 mA (0.017 A!) este
suficientă în anumite condiţii pentru inducerea fibrilaţiei inimii atunci când este aplicată de-a lungul pieptului.

Pericolul electrocutării creşte odată cu descreşterea rezistenţei corpului victimei

Să presupunem de exemplu că am prinde terminalele unei surse de tensiune alternativă la o frecvenţă de 60

Hz cu ambele mâini. Care este valoarea tensiunii necesare pentru a produce un curent de 20 mA (suficient pentru a
face imposibilă desprinderea voluntară de pe fir) în condiţiile în care pielea este uscată şi curată? Folosim legea lui
Ohm pentru a determina această valoare:

55
 Ţineţi minte că aceasta este situaţia cea mai favorabilă victimei (piele curată şi uscată) din punct de vedere
al siguranţei electrice, iar valoarea tensiunii de 20 kV este valoarea necesară inducerii tetanosului. Pentru cauzarea
unui şoc electric dureros, este suficientă o valoare mult mai mică a tensiunii! De asemenea, ţineţi minte că efectele
fiziologice ale curentului electric variază în mare măsură de la o persoană la alta, iar aceste valori calculate sunt
doar aproximări.

Transpiraţia mâinilor scade rezistenţa electrică a corpului

Dacă ne udăm pe mâini pentru a încerca să simulăm transpiraţia, rezistenţă electrică dintre cele două mâini
scade până la o valoare de aproximativ 17.000 de ohmi (17
Ω)k(încercaţi să folosiţi un multimetru în diferite
scenarii pentru calcularea rezistenţei electrice dintre diferite puncte ale corpului dumneavoastră!), atingând cu doar
un deget fiecare dintre cele două sonde. O recalculare a tensiunii necesare inducerii unui curent de 20 mA, duce la
următorul rezultat:

În această situaţie realistă, este nevoie de o cădere de tensiune de doar 340 de volţi între cele două mâini
pentru a induce un curent de 20 mA (vedeţi tabelul efectelor curentului asupra corpului).

Inelele sau brăţările purtate pe mână se pot dovedi periculoase

Totuşi, este posibilă apariţia unui şoc electric la o tensiune mult mai mică decât aceasta. În cazul în care
rezistenţa electrică a corpului scade şi mai mult datorită contactului cu un inel purtat pe deget (un inel din aur în
jurul degetului reprezintă un contact excelent pentru apariţia şocului electric), sau cu o suprafaţă de contact cu un
corp metalic mare precum o ţeavă sau mânerul unei scule de lucru, valoarea rezistenţei poate scădea până la valori
în jurul a 1.000 de ohmi (1 kΩ), caz în care chiar şi o tensiune joasă prezintă un risc crescut de electrocutare:

În această situaţie, sunt suficienţi 20 V pentru producerea unui curent de 20 mA prin corpul victimei,
suficient pentru inducerea tetanosului. Luând în considerare faptul că, teoretic, 17 mA sunt suficienţi pentru
inducerea fibrilaţiei inimii, o rezistenţă electrică de 1 kΩ între cele două mâini face ca o cădere de tensiune de doar
17 V să fie extrem de periculoasă.

56
 Şaptesprezece volţi nu este o valoare foarte mare din punct de vedere al reţelelor electrice. Desigur, aceasta
este situaţia cea mai proastă posbil, cu o tensiune alternativă la 60 Hz şi conductivitate excelentă a corpului, dar
utilitatea ei constă în exemplificarea faptului că o tensiune foarte mică se poate dovedi periculoasă în anumite
condiţii şi situaţii.

„Îngheţarea” victimei pe fir agravează efectele electrocutării

Nu este necesar ca aceste condiţii de realizare a rezistenţei electrice de 1 kΩ să fie atât de extreme precum a
fost prezentat mai sus. Rezistenţa corpului poate scădea odată cu aplicarea tensiunii (în special dacă tetanosul face
ca victima să strângă şi mai bine conductorul în mână), astfel încât cu o tensiune constantă, severitatea unui şoc
electric se poate agrava în timp după contactul iniţial. Ceea ce începe ca un şoc uşor - suficient pentru a îngheţa
victima pe fir, astfel încât să nu-l poată lăsa din mână - se poate transforma într-un şoc suficient de sever pentru a
cauza decesul pe măsură ce rezistenţa corpului scade iar curentul corespunzător creşte.
Următoarele seturi de date au fost prelevate prin intermediul cercetărilor asupra valorilor rezistenţei
corpului între diferite puncte şi condiţii de contact:

Scenariu Rezistenţa electrică Rezistenţa electrică

(condiţii uscate) (condiţii umede)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Fir atins de deget 40 kΩ - 1 MΩ 4 kΩ - 15 kΩ
Fir prins în mână 15 kΩ - 50 kΩ 3 kΩ - 5 kΩ
Cleşti metalici ţinuţi în mână 5 kΩ - 10 Ωk 1 kΩ - 3 kΩ
Contact cu palma mâinii 3 kΩ - 8 kΩ 1 kΩ - 2 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinută cu o mână 1 kΩ - 3 kΩ 0.5 kΩ - 1,5 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinuta cu ambele mâini 0.5 kΩ - 1,5 kΩ 0.25 kΩ - 0.75 kΩ
Mână introdusă în lichid conductor 0.2 kΩ - 0.5 kΩ
Picior introdus în lichid conductor 0.1 kΩ - 0.3 kΩ

Observaţi valorile rezistenţei pentru scenariul contactului cu o bară groasă de 4

cm. Rezistenta măsurată în cazul contactului cu ambele mâini este exact jumătate
cazului de contact cu o singură mână.

57
 Cu ambele mâini pe bară, suprafaţa de contact este de două ori
mai mare decât cu o singură mână. Aceasta este o lecţie
importantă de ţinut minte: rezistenţa electrică dintre două puncte
de contact scade odată cu creşterea suprafeţei contactului, toţi
ceilalţi factori rămânând constanţi. Dacă ţinem bara metalică cu
ambele mâini, electronii au două căi paralele de curgere dinspre
bară spre corp şi invers.

Conexiunea în paralel rezultă tot timpul într-o rezistenţă electrică totală mai mică decât oricare dintre
rezistenţele conectate luate individual.
În industrie, valoarea de 30 V este considerată ca fiind pragul maxim de siguranţă; tot ce depăşeşte această
valoare reprezintă un potenţial pericol de electrocutare.

Folosiţi o singură mână când lucraţi cu circuitele electrice

Drumul urmat de curent prin corpul uman este foarte important atunci când vorbim de efectele sale asupra
organismului. Curentul afectează orice fel de ţesut/muşchi prin care trece, şi din moment ce muşchii inimii şi ai
plămânilor sunt cei mai importanţi pentru supravieţuire, şocurile de curent ce traversează pieptul trebuiesc privite
ca fiind cele mai periculoase. Din această cauză, închiderea circuitului prin mâini (electrocutare) este cea mai
probabilă cauză a accidentelor şi deceselor.
Pentru a veni în întimpinarea acestor scenarii neplăcute, este indicat să folosim o singură mână atunci când
lucrăm cu circuitele electrice alimentate la tensiuni ce pot pune viaţa în pericol; cealată mână se va ţine departe de
sursa de tensiune, preferabil în buzunar pentru a nu atinge din greşeală circuitul. Evident, cel mai sigur este să
lucrăm tot timpul pe un circuit electric nealimentat, dar acest lucru nu este tot timpul practic sau posibil.
Pentru lucrul cu o singură mână, este indicat să folosim mâna dreaptă, şi nu cea stângă, din două motive:
majoritatea oamenilor sunt dreptaci (prin urmare îndemânarea este mai mare), iar inima este de obicei situată în
partea stângă sau la mijlocul pieptului. Desigur, stângacii vor folosi mâna stângă pentru că deşi pericolul este mai
mare în eventualitatea unui şoc electric, şansele apariţiei acestuia sunt mai mici datorită coordonării crescute faţă de
mâna dreapta a acestora.

Folosiţi echipamente şi instrumente de lucru izolate electric

58
 Contact direct

Cea mai bună protecţie împotriva electrocutării este rezistenţa

electrică, iar aceasta poate fi adăugată rezistenţei corpului prin
folosirea instrumentelor de lucru, echipamentelor, mănuşilor şi
încălţămintei izolate electric. Curentul prin circuit (factorul periculos
la electrocutare) este raportul dintre tensiunea electrică prezentă şi
valoarea totală a rezistenţei în calea curgerii curentului. Valoarea totală a rezistenţelor conectate în serie este mai
mare decât valoarea oricărei rezistenţe luată individual.
Persoanele ce intră în contact direct cu sursele de tensiune: curentul este limitat doar de rezistenţa corpului:

Utilizarea echipamentului de protecţie

Circuitul echivalent pentru aceeaşi situaţie, dar cu persoana în

cauză purtând mănuşi şi încălţăminte de protecţie (izolate electric).
Persoanele ce poartă mănuşi şi încălţăminte de protecţie: curentul
este limitat acum de valoarea totală a rezistenţei din circuit:

Deoarece curentul trebuie acum să treacă prin încălţăminte, prin corp şi prin mănuşi pentru a închide
circuitul spre baterie, suma tuturor acestor rezistenţe se opune trecerii curentului într-o măsură mai mare decât
oricare rezistenţă luată în parte.

Siguranţa liniilor electrice de înaltă tensiune

Siguranţa este unul din motivele pentru care conductoarele electrice sunt de obicei acoperite cu izolaţie de
plastic sau cauciuc: pentru a creşte substanţial valoarea rezistenţei dintre conductori şi persoanele ce ar putea veni
în contact cu acestea, oricare ar fi motivul. Din păcate, izolarea conductorilor din liniile electrice de înaltă tensiune
este mult prea scumpă datorită cantităţii de izolaţie necesară pentru protecţia în caz de contact accidental; siguranţa
la electrocutare în acest caz este asigurată prin construirea şi menţinerea acestora la înălţime (de aici şi denumirea
de linii electrice aeriene (LEA)), pentru a evita în primul rând contactul accidental dintre acestea şi persoanele
neautorizate.

59
 4. Practici de bază

• Orice circuit, echipament sau sistem trebuie adus într-o stare de energie zero atunci când se doreşte
atingerea directă a elementelor acestuia
• Întrerupătoarele de siguranţă trebuie să fie prezente în orice circuit electric pentru a putea asigura cu
uşurinţă o situaţie de energie zero în circuit
• Pentru o siguranţă suplimentară, la bornele sarcinii la care se efectuează operaţii de reparaţie sau
întreţinere, se poate conecta o împământare temporară sau un conductor de scurt-circuit între cele două
părţi cu potenţiale diferite ale circuitului
• Verificaţi întotdeauna dacă circuitul a fost adus într-o stare de energie zero cu ajutorul aparatelor de
măsură. Asiguraţi-vă de funcţionalitatea aparatului şi înainte şi după ce aţi verificat circuitul
• După ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, ultimul pas înaintea contactului propriu-zis cu circuitul
este atingerea scurtă şi uşoară a acestuia cu partea posterioară a palmei; în cazul apariţiei şocului electric,
reacţia muşchilor va îndepărta mână de pericolul existent

Opriţi alimentarea cu energie electrică înainte de atingerea elementelor de circuit

Dacă este posibil, închideţi întotdeauna alimentarea reţelei electrice înainte de atingerea oricăror elemente
de circuit. Trebuie de asemenea asigurate toate sursele de energie înainte ca un sistem să poate fi considerat sigur.
Asigurarea faptului că în circuit nu se află energie periculoasă (starea de energie zero) se face prin înlăturarea
energiei potenţiale sau stocate din circuit.

Asigurarea circuitelor se poate realiza prin intermediul întrerupătoarelor

Toate circuitele trebuiesc prevăzute cu mecanisme de

„deconectare” pentru asigurarea tensiunii din circuit. În
unele cazuri, aceste dispozitive servesc un scop
secundar în circuit, şi anume, deschiderea automată a
acestuia în cazul în care valoarea curentului depăşeşte
valoarea nominală permisă în circuit. În alte situaţii,
întrerupătoarele de deconectare sunt operate manual, nu automat.
În ambele cazuri, acestea sunt utilizate pentru protecţie şi este necesară folosirea lor corespunzătoare.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste dispozitive de deconectare trebuie să fie diferite faţă de întrerupătoarele ce
închid şi deschid circuitul în mod normal. Acestea sunt dispozitive de siguranţă pentru asigurarea stării de energie
zero a circuitului.

60
 Cu întrerupătorul în poziţia deschis (precum în figură), continuitatea circuitului este întreruptă şi curentul
din circuit este zero. Căderea de tensiune pe sarcină este şi ea zero, deoarece întreaga tensiune a sursei se regăseşte
la bornele contactelor întrerupătorului deschis. Observaţi că nu este nevoie de încă un întrerupător în partea de jos a
circuitului. Datorită faptului că acea parte din circuit este conectată la împământare, ea este electric comună cu
pământul şi nu sunt necesare măsuri suplimentare de siguranţă.

Pentru o siguranţă maximă se pot realiza împământări temporare

Pentru o siguranţă maximă a persoanelor ce lucrează

pe partea de sarcină a circuitului, se poate stabili o
legătură temporară la pământ a părţii superioare a
circuitului, pentru a ne asigura că nu este posibilă în
niciun fel apariţia unei căderi de tensiune la bornele
sarcinii.

După realizarea împământării temporare, ambele părţi ale sarcinii sunt conectate la pământ, asigurând o
stare de energie zero la bornele acesteia.

Asigurarea circuitului prin scurt-circuitarea temporară a sarcinii

Din moment ce existenţa împământărilor pe ambele

părţi ale circuitului înseamnă practic scurt-circuitarea
sarcinii cu un conductor, putem asigura circuitul prin
exact această metodă.

Indiferent de măsura luată, ambele părţi ale sarcinii se vor afla la acelaşi potenţial, cel al pământului,
neexistând nicio cădere de tensiune între oricare parte/bornă a sarcinii şi persoanele ce lucrează în acel loc prin
intermediul pământului. Această tehnică este des întâlnită atunci când se lucrează la întreţinerea liniilor electrice de
înaltă tensiune din reţeaua de distribuţie a energiei electrice.
Chiar şi după luarea acestor măsuri de siguranţă, trebuie să ne asigurăm că într-adevăr nu există niciun fel
de energie electrică prezentă în circuit. O modalitate este să acţionăm (închidem) întrerupătorul motorului/becului/
sau oricărui alt element din circuit la care lucrăm. Dacă acesta porneşte, înseamnă că încă mai există energie în
circuit.

61
Folosiţi aparatul de măsură pentru asigurarea electrică a circuitului

În afară de asta, va trebui întotdeauna să ne asigurăm de prezenţă tensiunilor electrice periculoase din
circuit cu ajutorul unui aparat de măsură înaintea atingerii directe a oricărui element sau conductor din circuit. Paşii
pentru asigurarea circuitului cu ajutorul aparatului de măsură sunt următorii:

• Asiguraţi-vă că aparatul de măsură folosit indică corect o cădere de tensiune cunoscută; folosiţi-l pentru a
măsura tensiunea unei bateri, de exemplu
• Folosiţi aparatul de măsură pentru determinarea prezenţei oricărei tensiuni electrice periculoase din circuit,
doar după ce aţi urmat pasul de mai sus
• Este important să verificaţi încă odată funcţionalitatea aparatului de măsură pentru a vă asigura că şi acum
indică valoarea corectă; puteţi folosi aceeaşi baterie şi în acest caz

Chiar dacă aceste metode par exagerate sau chiar paranoice, cei trei paşi de mai sus sunt o metodă a cărei
eficienţă a fost demonstrată în practică. Există tot timpul riscul ca aparatul de măsură din dotare să fie defect chiar
în momentul în care îl folosiţi pentru determinarea tensiunilor potenţial periculoase din circuit. Urmând paşii de mai
sus, vă puteţi asigura că nu sunteţi păcăliţi de un aparat de măsură stricat. Eventual, folosiţi un al doilea aparat de
măsură în cazul în care nu sunteţi absolut sigur de indicaţia primului aparat.

Atingeţi circuitul doar după ce aţi luat toate măsurile de siguranţă

Într-un final, după ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, atingerea directă a elementelor şi
conductorilor din circuit este permisă. Atenţie totuşi, chiar şi după ce toate măsurile de siguranţă au fost urmate,
este posibil ca încă să mai existe surse de tensiuni periculoase în circuit (deşi este puţin probabil). O ultimă măsură
de precauţie constă în atingerea uşoară şi de scurtă durată a circuitului cu partea anterioară a palmei înainte de
prinderea oricărui element de circuit în mână. De ce?
În cazul în care încă mai există tensiune prezentă între acel element şi pământ, atingerea acestuia duce la
strângerea degetelor în pumn datorită efectului curentului electric asupra muşchilor şi la îndepărtarea persoanei de
locul periculos. Acesta este însă ultima măsură de siguranţă ce trebuie luată şi nu prima, şi nu trebuie folosită ca şi
metodă alternativă de verificare a existenţei tensiunilor periculoase în circuit.

5. Reacţia în cazuri de urgenţă

• O persoană electrocutată trebuie deconectată de la sursa de energie electrică. Pentru aceasta, se va localiza
şi acţiona cel mai apropiat întrerupător de tensiune. Altfel, dacă este imposibilă localizarea la timp a

62
 dispozitivului de întrerupere, victima poate fi îndepărtată de pe circuit prin dezlipire sau lovire cu un obiect
nemetalic, izolator.
• Victimele electrocutărilor necesită asistenţă medicală de urgenţă: verificaţi respiraţia şi pulsul, iar apoi
aplicaţi metodele de resuscitare cardio-pulmonară pentru menţinerea oxigenării corpului acesteia
• Dacă victima este conştientă după electrocutare, este totuşi necesară supravegherea atentă şi îngrijirea
acesteia până la apariţia personalului medical calificat. Există pericolul instalării şocului fiziologic;
asiguraţi prin urmare victimei un mediu călduros şi confortabil
• Victimele electrocutărilor pot prezenta probleme cu inima chiar şi după câteva ore de la accident. Pericolul
şocului electric nu ia sfârşit după acordarea imediată a asistenţei medicale

Oprirea alimentării cu energie electrică

În ciuda tuturor măsurilor de siguranţă luate, din când în când au loc şi accidente neplăcute. În majoritatea
cazurilor acestea sunt urmarea nerespectării procedurilor de siguranţă. Dar indiferent de natura lor, este bine ca cei
ce lucrează în domeniul sistemelor electrice să cunoască măsurile de prim ajutor ce trebuiesc acordate victimei
electrocutării.
Primul lucru atunci când observăm o persoană „îngheţată pe circuit” este să oprim alimentarea cu energie
electrică de la cel mai apropiat întrerupător. Dacă o a doua persoană vine în contact cu victima, există riscul ca
valoarea căderii de tensiune asupra ambelor persoane să fie suficient de mare pentru electrocutarea amândoura,
ducând la „îngheţarea” ambelor persoane pe circuit, nu doar a victimei iniţiale.
Una dintre problemele acestei proceduri este imposibilitatea depistării la timp a sursei de energie electrică
pentru salvarea victimei. Dacă funcţionarea inimii şi respiraţia victimei electrocutate sunt paralizate de curentul
electric, durata de supravieţuire este extrem de limitată. Dacă şocul de curent este suficient de mare, carnea şi
organele interne ale victimei sunt făcute scrum într-un timp foarte scurt.

Îndepărtarea victimei prin smulgere sau lovire

Dacă nu se poate localiza întrerupătorul circuitului într-un timp suficient de scurt, se poate încerca
dezlipirea victimei de pe circuit prin smulgere sau lovire cu ajutorul unui lemn uscat(coadă de mătură, de ex) sau
orice alt material non-metalic, izolant, ce poate fi găsit în împrejurime. O metodă bună de îndepărtare a victimei
este folosirea unui prelungitor electric plasat în jurul corpului victimei şi tragerea acesteia din preajma circuitului.
Ţineţi minte că victima va strânge conductorul cu toată forţa, prin urmare tragerea şi dezlipirea acesteia de pe
circuit nu va fi deloc uşoară!

Acordarea ajutorului medical

63
 După îndepărtarea victimei de la sursa de energie electrică, cea mai mare problemă din punct de vedere
medical este respiraţia şi circulaţia (pulsul). Pentru a preveni dezoxigenarea victimei, se vor aplica metodele de
resuscitare cardio-pulmonara (RCP), dacă salvatorul le cunoaşte, până la sosirea unui echipaj medical specializat.
Dacă victima este conştientă, aceasta trebuie ţinută pe loc până la sosirea unui echipaj medical specializat la
locul accidentului. Există posibilitatea căderii victimei într-un şoc fiziologic - o situaţie în care circulaţia sângelui
nu este suficientă, situaţie diferită de cea a şocului electric - prin urmare, temperatura şi confortul victimei trebuie
să fie o prioritate. Este posibil ca un şoc electric iniţial insuficient pentru a cauza întreruperea imediată a bătăii
inimii, să cauzeze probleme şi să ducă la un infarct câteva ore mai târziu; victima va trebui să fie foarte atentă la
condiţia ei generală după incident, ideal, sub supraveghere.

6. Surse potenţiale de pericol

• Condiţiile de umezeală sporesc riscul apariţiei electrocutării prin reducerea rezistenţei electrice a pielii
• Scoateţi din funcţiune şi înlocuiţi imediat dispozitivele şi aparatele electrice uzate sau defecte. Puteţi evita
folosirea în necunoştinţă de cauză a unui prelungitor sau dispozitiv electric prin tăierea capătului cablului
de alimentare după scoaterea acestuia din priză
• Liniile electrice aeriene sunt deosebit de periculoase şi trebuie evitate sub orice formă. Dacă observaţi
posibilitatea existenţei unui punct de contact între o linie electrică şi pământ, pentru evitarea riscului
electrocutării, staţi într-un picior sau alergaţi (un singur picior atinge pământul în acelaşi moment); în acest
fel nu va exista o diferenţa de potenţial asupra corpului victimei şi nici posibilitatea apariţiei unui curent
periculos

Cu siguranţă că există un adevărat pericol de electrocutare atunci când lucrăm într-un circuit electric.
Totuşi, posibilitatea apariţiei electrocutării depăşeşte această graniţă datorită răspândirii aparatelor electrice în jurul
nostru.
După cum am văzut, rezistenţa electrică a corpului şi a pielii este un factor foarte important atunci când
vorbim de pericolul electrocutării. Cu cât rezistenţa corpului este mai mare, cu atât pericolul apariţiei unui curent
periculos pentru aceeaşi valoare a tensiunii este mai scăzut, şi invers.

Nu folosiţi aparate şi dispozitive electrice în baie

Cea mai sigură modalitate de descreştere a rezistenţei pielii este udarea acesteia. Atingerea dispozitivelor
electrice cu mâinile sau picioarele ude sau transpirate (apa sărată este un conductor electric mult mai bun decât apa
dulce) este periculoasă. În casă, baia este locul cel mai periculos din acest punct de vedere; din aceasta cauză se
recomandă ca prizele să fie montate în afara băii iar pentru descurajarea utilizării dispozitivelor electrice deasupra

64
căzii, chiuvetei sau a duşului. Nu folosiţi niciodată telefoane (fixe sau mobile), radiouri, casetofoane, laptop-uri sau
orice alte dispozitive electrice, alimentate fie direct de la reţeaua de alimentare sau cu baterii, în incinta băii.

Tăiaţi capătul prelungitoarelor defecte pentru evitarea electrocutărilor

O altă sursă potenţială de pericol o reprezintă prelungitoarele electrice folosite acasă sau în industrie. Toate
prelungitoarele trebuiesc verificate regulat; trebuie să ne asigurăm că izolaţia acestora nu este deteriorată sau
crăpată. O metodă sigură de scoatere din funcţiune a prelungitoarelor deteriorate ce prezintă risc de electrocutare
este scoaterea acestora din priză şi tăierea prizei mascul (ştecher) ce se conectează în mod normal la priză de
alimentare; în acest fel, ne putem asigura că nimeni nu va folosi acel prelungitor până când nu este reparat. Această
operaţie este importantă mai ales în industrie, acolo unde mai mulţi oameni folosesc acelaşi echipament şi nu toţi
cunosc pericolul la care se pot expune.

Nu puneţi în funcţiune aparate electrice defecte

Nu folosiţi niciodată un dispozitiv sau aparat electric dacă acesta prezintă probleme electrice de
funcţionare. Acesta trebuie scos imediat din funcţiune şi nu trebuie refolosit până la remedierea situaţiei. La fel ca
şi în cazul prelungitoarelor, orice dispozitiv electric poate fi scos (temporar) din funcţiune prin tăierea cablului de
alimentare după deconectarea din circuit (tăierea ştecherului).

Evitaţi liniile electrice căzute la pământ şi stâlpii de înaltă tensiune

Liniile electrice căzute la

pământ sunt un real pericol de
electrocutare şi trebuiesc
evitate în toate cazurile.

Tensiunile prezente între liniile de alimentare sau între o linie de alimentare şi pământ sunt în mod normal
foarte mari. Dacă o linie electrică se rupe iar conductorul metalic cade la pământ, rezultatul imediat este producerea
arcurilor electrice (scântei) suficient de puternice pentru smulgerea bucăţilor de ciment sau asfalt. Intrarea în
contact cu o linie electrică alimentată căzută la pământ este moarte sigură, dar există şi alte pericole ce nu sunt aşa
de evidente.
Când o linie atinge pământul, circuitul electric se închide prin pământ, ceea ce duce la apariţia unui curent
prin acesta până la cel mai apropiat punct de împământare din sistem.

65
 Pământul, fiind un conductor
(chiar dacă unul prost), va
conduce curentul între linia
căzută la pământ şi cel mai
apropiat punct de împământare,
reprezentat de un conductor
îngropat în pământ pentru un
contact cât mai bun.

Datorită faptului că pământul este un conductor electric mult mai slab decât conductoarele electrice de pe
stâlpi, majoritatea căderii de tensiune se va regăsi între punctul de contact al cablului căzut la pământ şi conductorul
folosit pentru împământare; căderea de tensiune în lungul cablului electric va fi mult mai mică (cifrele din figură
sunt foarte aproximative).
Dacă distanţa dintre punctul de
contact al liniei cu pământul şi
locul împământării este mică,
atunci va exista o cădere mare
de tensiune pe o distanţă relativ
scurtă.

Prin urmare, o persoană ce stă pe pământ între aceste două puncte este în pericol de electrocutare datorită
diferenţei de potenţial dintre picioarele sale ( Curentul „alege” calea cea mai puţin rezistentă din punct de vedere
electric).
Din nou, aceste cifre sunt foarte aproximative, dar ilustrează foarte bine principiul conform căruia o
persoană poate deveni victimă a electrocutării datorită unei linii electrice căzute la pământ fără să intre în contact
direct cu aceasta!

Contactul cu pământul

Un mod de a evita acest tip de electrocutare este ca atunci când observăm o linie electrică căzută la pământ
să facem contact cu pământul doar într-un singur punct; acest lucru îl putem realiza alergând (când alergăm, doar
un singur picior atinge pământul deodată), sau, dacă nu avem unde fugi, să stăm într-un singur picior. Desigur, dacă
putem să o facem, alegatul este cea mai bună opţiune. Eliminând contactul în două puncte cu pământul, nu va exista

66
o diferenţă de potenţial şi nici o cădere de tensiune asupra corpului pentru pentru apariţia unui potenţial curent
periculos prin organism.

7. Proiectarea aparatelor electrice

• Sistemele de alimentare au adesea conectată o parte a sursei de tensiune la împământare pentru asigurarea
împotriva electrocutării în acel punct
• Conductorul conectat la împământare într-un sistem de alimentare poartă numele de conductor neutru, iar
celălalt conductor se numeşte fază
• Împământarea sistemelor de alimentare se realizează pentru prevenirea electrocutărilor şi nu afectează
performanţa circuitului şi a sarcinii
• Siguranţa în utilizare a aparatelor electrice poate fi îmbunătăţită prin folosirea prizelor şi conectorilor
polarizaţi, a izolaţiei duble sau a prizelor cu împământare
• Întrerupătoarele automate pot detecta diferenţa de curent dintre fază şi neutru; în cazul în care această
diferenţă este prea mare, circuitul se deschide automat pentru a preveni pericolul apariţiei electrocutării

Conductorul de fază şi conductorul neutru

Odată cu realizarea împământării circuitului, cel puţin un

punct din circuit este comun cu pământul şi prin urmare nu
prezintă niciun risc de electrocutare. Într-un sistem electric
simplu, format din două fire, conductorul conectat la
împământare se numeşte neutru, iar conductorul aflat sub
tensiune se numeşte fază.

Atingerea neutrului şi a fazei

În ceea ce priveşte sursa de alimentare şi sarcina propriu-zisă, existenţa punctului de împământare nu are
niciun efect asupra funcţionării circuitului. Acesta există doar pentru siguranţa persoanelor ce intră în contact cu
circuitul, şi înseamnă o căderea de tensiunea de 0 volţi între circuit şi pământ, tensiune la care atingerea circuitului
este sigură. Conductorul aflat sub tensiune, în schimb, poate produce electrocutarea persoanelor ce vin în contact cu
acesta în cazul în care alimentarea cu energie electrică nu este întreruptă în prealabil.
Este bine de înţeles această diferenţă de pericole între cei doi conductori într-un circuit electric simplu.
Următoarele ilustraţii sunt realizate pe baza unui circuit electric de apartament/casă tipic (folosind curentul
continuu în acest caz pentru simplitatea prezentării, şi nu curent alternativ).

67
Carcase metalice neconectate la împământare

Dacă luăm, de exemplu, un aparat electric, precum

un prăjitor de pâine, cu o carcasă metalică, putem
observa că teoretic acesta nu ar trebui să prezinte
niciun pericol de electrocutare în cazul în care
funcţionează corespunzător. Firele metalice din
interiorul aparatului ce conduc curentul spre
elementul de încălzire sunt izolate faţă de carcasa
metalică, precum şi între ele, cu un material plastic
sau de cauciuc.

Totuşi, în cazul în care unul dintre firele

existente în interiorul aparatului vine în
contact direct cu carcasa metalică,
potenţialul electric al acesteia va fi egal cu
cel al firului, iar atingerea carcasei va fi în
acest caz la fel de periculoasă precum
atingerea directă a firului. Dacă aceasta
situaţie duce sau nu la electrocutare depinde
de natura firului ce atinge carcasa.

În cazul în care firul ce intră în

contact cu carcasa metalică este faza
(firul aflat „sub tensiune”),
utilizatorul aparatului se află într-un
real pericol. Pe de altă parte, dacă
neutrul este cel ce atinge carcasa
metalică, nu există niciun pericol de
electrocutare.

68
Utilizarea prizelor polarizate

Pentru a se asigura că primul caz este

mai puţin probabil decât celălalt, se
încearcă în general proiectarea
aparatelor electrice astfel încât riscul
ca faza să intre în contact direct cu
carcasa metalică să fie minim.

Totuşi, această măsură preventivă este eficientă doar în cazurile în care polaritatea prizei poate fi garantată.
Dacă polaritatea acesteia poate fi inversată, atunci firul ce intră în contact cu carcasa poate la fel de bine să fie cel
aflat sub tensiune.
Aparatele electrice proiectate astfel se folosesc la prizele polarizate, un picior al conectorului fiind mai lat
iar celălalt mai îngust (prizele sunt şi ele construite în acest fel). Prin urmare, conectorul nu poate fi introdus
„invers” în priză, iar identitatea firelor din interiorul aparatului poate fi asigurată în acest fel. Acest lucru nu are
niciun efect asupra funcţionării aparatului, ci serveşte doar ca şi mijloc de siguranţă în utilizare.

Aparate electrice dublu izolate

O altă metodă este realizarea carcasei exterioare a aparatului dintr-un material non-conductor. Astfel de
aparate se numesc dublu-izolate, doarece carcasa serveşte ca şi izolaţie adiţională pe lângă cea oferită de
conductori. Dacă se întâmplă ca un fir din interiorul aparatului să intre în contact cu carcasa, aceasta nu prezintă
niciun pericol de electrocutare pentru utilizator.

Conectarea directă a carcasei metalice la împământare

Iar o altă metodă constă în menţinerea carcasei

metalice, dar şi adăugarea unui al treilea
conductor între punctul de împământare şi
carcasa metalică pentru asigurarea unei
legături directe şi sigure între aceasta şi
pământ.

69
 Al treilea contact al conectorului prezent la capătul cablului de alimentare asigură o conexiune directă între
carcasa metalică a aparatului şi pământ. Cele două puncte fiind în acest caz electric comune, nu poate exista nicio
cădere de tensiune între ele. Dacă firul aflat sub tensiune (faza) atinge accidental carcasa metalică, se va produce un
scurt-circuit prin sursa de tensiune şi firul de împământare, scurt-circuit ce va declanşa dispozitivele de protecţie la
supracurent. Utilizatorul aparatului se va afla în siguranţa în tot acest timp.
Datorită acestui lucru, nu îndepărtaţi niciodată al treilea contact al prizei în cazul în care doriţi să
introduceţi un conector fără împământare într-o priză cu împământare Aparatul va funcţiona în continuare fără nicio
problemă, dar, prin îndepărtarea acestui contact, nu va mai exista nicio legătură directă între carcasa metalică a
aparatului şi pământ, existând astfel un real pericol de electrocutare pentru persoanele ce vin în contact direct cu
carcasa aparatului în cazul apariţiei defectelor.

Detectarea diferenţei de curent între fază şi neutru

Asigurarea împotriva electrocutării se

poate realiza şi în altă parte, nu doar
asupra aparatului electric.

În cazul unui aparat electric ce funcţionează corespunzător, precum în figura de mai sus, valoarea
curentului măsurat prin fază ar trebui să fie exact aceeaşi cu valoarea curentului măsurat prin neutru, datorită
faptului că există o singură cale pentru deplasarea electronilor. Dacă nu există nicio defecţiune în interiorul
aparatului, nu există niciun pericol de electrocutare.
În schimb, dacă faza atinge accidental
carcasa metalică, va exista un curent prin
persoana electrocutată şi prin pământ, ce
reduce curentul prin neutru şi amplifică
valoarea sa prin fază, ducând la o diferenţă
de curent între cele două.

70
 Diferenţa de curent între cei doi
conductori, fază şi neutru, va exista
doar în cazul existenţei unui curent
prin împământare, caz în car există o
defecţiune în sistem.

O astfel de diferenţă a valorilor curenţilor poate fi folosită pentru detectarea defecţiunilor şi a existenţei
pericolului de electrocutare. Dacă folosim un dispozitiv pentru măsurarea diferenţei de curent dintre cei doi
conductori, existenţa acesteia poate fi folosită pentru deschiderea unui întrerupător şi „închiderea„ alimentării cu
energie electrică de la reţea şi prevenirea electrocutării.

8. Utilizarea aparatelor de măsură - multimetrul

• Multimetrul este un aparat de măsură capabil să măsoare tensiunea, curentul şi rezistenţa

Multimetrul

Utilizarea corectă şi în condiţii de siguranţă a unui aparat de măsură este o deprindere extrem de importantă
pentru orice electrician sau electronist. Această utilizare prezintă un anumit risc de electrocutare datorită tensiunilor
şi curenţilor prezenţi în circuitul de măsurat. Din această cauză, trebuie acţionat foarte atent atunci când utilizăm
aparatele de măsură.
Cel mai utilizat aparat de măsură electric poartă numele de multimetru. Denumirea vine de la faptul că
aceste aparate sunt capabile să măsoare o plajă largă de variabile, precum tensiune, curent, rezistenţă şi altele. În
mâinile unei persoane competente, multimetrul reprezintă un instrument de lucru eficient dar şi un dispozitiv de
protecţie. În mâinile unei persoane ignorante sau neatente, acesta poate deveni o reală sursă de pericol la conectarea
într-un circuit alimentat.

Prezentarea generală a unui multimetru

71
 Cu siguranţă că există o multitudine de modele, fiecare cu caracteristici diferite, totuşi,
multimetrul prezentat aici este unul general, utilizat pentru prezentarea principiilor sale de bază.
Putem observa că afişajul este digital, din acest motiv, acest tip de multimetru mai poartă
numele de multimetru digital.
Selectorul rotativ (setat pe poziţia Off (închis) în acest caz) se poate găsi în 5 poziţii diferite: 2
poziţii „V” (tensiune), 2 poziţii „A” (curent), şi o poziţieΩ (rezistenţă). De asemenea, poziţia
marcată cu o pereche de linii orizontale, paralele, una continuă şi cealaltă întreruptă, reprezintă
curentul continuu, iar poziţia reprezentată cu ajutorul unei forme de undă sinusoidale,
reprezintă curentul alternativ.
Cu alte cuvinte, intern, multimetrul utilizează metode diferite pentru măsurarea curentului şi a tensiunii în
curent continuu respectiv curent alternativ, de aici şi necesitatea existenţei a două poziţii pentru fiecare dintre cele
două variabile.
Pe suprafaţa multimetrului există trei prize în care putem
introduce sondele de test. Sondele nu sunt altceva decât
conductori speciali utilizaţi pentru realizarea legăturii
dintre circuit şi multimetru. Conductorii sunt acoperiţii de o
izolaţie colorată, neagră sau roşie, pentru a preveni
contactul direct, iar vârfurile sunt ascuţite şi rigide.
Sonda neagră va fi tot timpul introdusă în priza neagră a
multimetrului, cea marcată cu „COM” (comun). Sonda
roşie va fi introdusă fie în priza marcată pentru tensiune şi
rezistenţă (V Ω) sau în cea pentru curent (A), în funcţie de
ce variabilă dorim să măsurăm.

Utilizarea multimetrului – exemple

Măsurarea unei tensiuni de curent continuu

Primul exemplu constă din măsurarea unei tensiuni de

c.c. la bornele unei baterii. Observaţi prizele la care
sunt conectate cele două sonde ale multimetrului (V
Ω şi COM) şi faptul că selectorul este setat pe „V” în
curent continuu.

72
 Măsurarea unei tensiuni de curent alternativ

Singura diferenţa constă în schimbarea poziţiei selectorului pe

poziţia „V” în curent alternativ. Din moment ce efectuăm tot o
măsurătoare de tensiune, sondele multimetrului vor rămâne
conectate în aceleaşi prize.

Surse de pericol

În ambele cazuri de mai sus, este extrem de important

să nu atingem vârfurile celor două sonde între ele,
atunci când acestea se află în contact cu punctele lor
respective din circuit. Dacă acest lucru are loc, se va
forma un scurt-circuit, lucru pe care nu-l dorim.

Măsurarea tensiunilor este probabil cea mai utilizată funcţie a unui multimetru. Este cu siguranţă cea mai
folosită metodă pentru asigurarea împotriva electrocutărilor, şi din acest motiv, trebuie foarte bine înţeleasă de către
utilizatorul acestuia. Fiindcă tensiunea este tot timpul relativă între două puncte, aparatul de măsură trebuie să fie
conectat între două puncte din circuit pentru a putea oferi un rezultat satisfăcător. Acest lucru înseamnă că ambele
sonde trebuie ţinute de mâinile utilizatorului pentru crearea contactelor. Dar ştim deja că cea mai periculoasă cale
pentru curent, în cazul electrocutărilor, este între cele două mâini, deoarece curentul în acest caz trece direct prin
inimă; din această cauză, o astfel de măsurătoare reprezintă tot timpul un potenţial pericol.
Dacă izolaţia sondelor este deteriorată sau crăpată, degetele utilizatorului pot intra în contact direct cu
conductorii de curent în timpul măsurătorilor. Dacă putem folosi doar o singură mână pentru ambele sonde, aceasta
ar fi cea mai sigură metodă de efectuare a măsurătorilor. Câteodată este posibilă „agăţarea” uneia dintre sonde pe
circuit, nefiind nevoiţi să o mai ţinem în mână; acest lucru reprezintă o reducere a pericolului electrocutării. Pentru
această operaţie, exista accesorii speciale ce pot fi ataşate pe vârful sondelor.

73
 Ţineţi minte că sondele aparatului de măsură sunt parte integrantă a aparatului însuşi. Dacă aveţi nevoie de
accesorii speciale pentru sonde, consultaţi catalogul producătorului aparatului de măsură sau cataloagele altor
producători de echipamente de măsură. Nu încercaţi să vă construiţi propriile sonde! Proiectarea sau realizarea lor
defectuoasă vă pot pune într-un real pericol atunci când lucraţi într-un circuit alimentat!
De asemenea, trebuie ţinut minte că multimetrele digitale realizează diferenţa dintre c.c. şi c.a. După cum
am văzut mai devreme, atât tensiunile de curent continuu cât şi cele de curent alternativ se pot dovedi periculoase;
prin urmare, când folosiţi un multimetru pentru asigurarea unui circuit împotriva electrocutării, fiţi siguri că aţi
efectuat măsurătorile atât în c.c. cât şi în c.a., chiar dacă nu v-aţi aştepta să le găsiţi pe amândouă!

Numărul măsurătorilor necesare

Atunci când verificăm prezenţa unor posibile tensiuni periculoase, trebuie să luăm în calcul toate punctele
din scenariul respectiv.
De exemplu, să presupunem că deschidem un panou electric
şi găsim trei conductori ce alimentează o sursă în curent
alternativ. Oprim alimentarea prin intermediul
întrerupătorului, încercăm să pornim sarcina pentru a
verifica absenţa oricărei tensiuni şi vedem că nu se întâmplă
nimic. Următorul pas îl reprezintă măsurarea tensiunii cu
ajutorul aparatului de măsură.

Prima dată verificăm aparatul de măsură asupra unei surse de tensiune cunoscute, pentru a ne asigura de
funcţionarea sa corectă (priză de c.a., de exemplu). Facem acest lucru şi observăm ca multimetrul funcţionează
corect. Apoi, trebuie să măsurăm căderea de tensiune dintre aceste fire ale panoului. Dar tensiunea reprezintă o
valoare între două puncte, prin urmare, ce puncte trebuie să luăm în considerare?
Adevărul este că trebuie să măsurăm căderea de tensiune între toate combinaţiile posibile, A cu B, B cu C
şi A cu C. Dacă măsurăm o cădere de tensiune diferită de zero, în oricare din aceste scenarii, circuitul nu se află
într-o stare de energie zero. Dar asta nu e tot. Un multimetru nu va înregistra tensiunile de c.c. atunci când
selectorul este poziţionat pe c.a. şi invers; prin urmare, trebuie să mai efectuăm un set de trei măsurători pentru
fiecare din cele două stări.
Totuşi, nici în acest caz nu am reuşit să acoperim toate posibilităţile. Ţineţi minte că tensiunile periculoase
pot să apară între oricare dintre conductori şi pământ (în cazul de faţă, carcasa metalică a panoului electric). Prin
urmare, trebuie să măsurăm căderile de tensiune şi între fiecare din cele trei puncte şi pământ, atât în c.c cât şi în

74
c.a. Acest lucru duce numărul măsurătorilor la 12, pentru un scenariu aparent simplu. Desigur, după ce toate
măsurătorile au fost încheiate, trebuie să re-testăm funcţionarea corectă a multimetrului, prin măsurarea unei căderi
de tensiune cunoscute (priza, de exemplu).

Măsurarea rezistenţelor

În cazul măsurării rezistenţelor, sondele vor rămâne

conectate în aceleaşi prize ale multimetrului ca şi în cazul
măsurătorilor de tensiune, dar selectorul trebuie poziţionat
pe Ω (vezi figura). Măsurătoarea se realizează simplu, prin
poziţionarea vârfurilor celor două sonde pe capetele libere
ale rezistorilor.

Atenţie însă, măsurarea rezistenţelor se face doar asupra componentelor nealimentate! Atunci când
multimetrul se află în modul „rezistenţă”, acesta se foloseşte de o mică baterie internă pentru generarea unui curent
mic prin componentul de măsurat. Prin sesizarea dificultăţii de trecere a curentului prin component, se poate
determina rezistenţa acestuia. Dacă există o sursă adiţională de tensiune în circuitul format din aparatul de măsură
şi componentul în cauză, măsurătorile realizate vor fi greşite. În cel mai rău caz, prezenţa unei surse adiţionale de
tensiune în circuit, poate duce la deteriorarea aparatului de măsură.

Continuitatea firelor

Modul „rezistenţă” a unui multimetru este foarte folositor

şi pentru determinarea continuităţii conductorilor. Atunci
când există un contact bun între vârfurile sondelor,
aparatul va indica o valoare aproximativ egală cuΩ.0
Dacă sondele nu ar prezenta nicio rezistenţa internă,
această măsurătoare ar da exact 0 Ω.

75
 Dacă sondele nu se află în contact direct una cu cealaltă,
sau dacă sunt conectate la capetele opuse ale unui
conductor întrerupt, acesta va indica o rezistenţă infinită,
reprezentată de obicei pe afişajul multimetrului prin
prescurtarea „O.L.” (open loop (eng.) - circuit deschis).

Măsurarea curentului cu ajutorul multimetrului

Aceasta reprezintă cea mai complexă şi periculoasă aplicaţie a

multimetrului. Motivul este destul de simplu: curentul de
măsurat trebuie să treacă prin aparatul de măsură, ceea ce
înseamnă că multimetrul trebuie integrat în circuit.

Pentru a realiza acest lucru, circuitul iniţial trebuie oprit, iar multimetrul conectat între cele două puncte ale
circuitului deschis. Pentru realizarea propriu-zisă a măsurătorii, selectorul trebuie să se afle în poziţia „A”, fie în
c.a., fie în c.c., iar sonda roşie trebuie introdusă în priza marcata cu „A” (vezi figura).

Următorul pas este deschiderea circuitului pentru a putea

conecta multimetrul.

76
 Închiderea circuitul se realizează apoi prin multimetru, astfel:
conectăm vârfurile sondelor la capetele libere ale circuitului
deschis, sonda neagră la terminalul negativ al bateriei de 9 V, iar
sonda roşie la capătul conductorului liber ce duce la bec.

Deşi acest circuit, cu o sursă de 9 V, este sigur din punct de vedere al electrocutărilor, în circuitele de
putere această metodă reprezintă o adevărată sursă de pericol.

Selectarea curentului sau a tensiunii

La modificarea poziţiei multimetrului din modul „curent”

(ampermetru) în modul „tensiune” (voltmetru), se întâmplă
adesea să schimbăm poziţia de pe „A” pe „V” dar să uităm
sonda roşie în priza „A” şi nu în priza (V Ω).
Dacă aparatul de măsură este apoi conectat la bornele unei surse
de tensiune suficient de mari, rezultatul va fi un scurt-circuit
prin aparatul de măsură.

Atunci când multimetrul se află în poziţia „A”, acesta este proiectat pentru o rezistenţă între vârfurile
sondelor ce tinde practic la 0 Ω. În poziţia „V”, lucrurile stau exact invers, rezistenţa dintre vârfurile sondelor este
de ordinul mega-ohmilor (MΩ).
Pentru a preveni acest lucru, majoritatea multimetrelor produc un avertisment sonor în cazul în care sonda
este introdusă în priza „A” iar selectorul este poziţionat pe „V”.

Verificarea siguranţei fuzibile interne

77
 Toate multimetrele de calitate sunt echipate cu
siguranţe fuzibile interne, siguranţe ce se ard la
trecerea unui curent excesiv prin ele, precum este
cazul exemplului anterior.
La fel ca toate dispozitivele de siguranţă, şi aceste
siguranţe sunt proiectate în primul rând pentru
protecţia echipamentului şi doar apoi pentru
protecţia utilizatorului.

Un multimetru poate fi utilizat pentru verificarea propriei siguranţe prin setarea pe poziţia „Ω”, iar sondele
pe poziţia „A” respectiv „V Ω”. Verificarea se realizează prin contactul direct al celor două sonde.
O siguranţa bună va indica o rezistenţa foarte mică, pe când o siguranţa arsă va indica tot timpul un circuit
deschis (O.L.). Valoarea măsurătorii nu este de o importanţă foarte mare, atâta timp cât este mica.

78
 04 - Notaţia ştiinţifică şi prefixe metrice

1. Notaţia ştiinţifică

• Orice valoare poate fi reprezentată prin intermediul cifrelor sale semnificative şi o putere a lui zece

Scopul notaţiei ştiinţifice

În multe discipline ştiinţifice şi inginereşti, trebuie să lucrăm adesea cu valori foarte mari sau foarte mici.
Unele dintre aceste cantităţi sunt foarte greu de reprezentat, fiind extrem de mari sau extrem de mici. Să luăm ca şi
exemplu masa protonului, una dintre particulele nucleului atomului:

Sau, numărul de electroni ce trec printr-un punct al unui circuit în fiecare secundă, sub influenţa unui curent
de 1 Amper:

În ambele cazuri, avem de a face cu mulţi de zero. Evident, este destul de incomod să lucrăm cu atât de
multe cifre, chiar şi cu ajutorul calculatoarelor.

Cifrele semnificative

În cazul celor două valori de mai sus, putem observa că există relativ puţine cifre diferite de zero în
componenţa acestora. În cazul masei protonului, avem doar „167” precedat de 23 de zero înainte de virgula
decimală. Pentru numărul de electroni pe secundă într-un Amper, avem „625” urmat de 16 zerouri. Numim aceste
cifre diferite de zero (de la prima la ultima), plus oricare zerouri ce se află între aceste limite, „cifrele
semnificative” ale oricărui număr.
Cifrele semnificative rezultate în urma unei măsurători reale indică de obicei acurateţea acelei măsurători.
De exemplu, dacă spunem că o maşină cântăreşte 1.000 kg, probabil că nu dorim să fim foarte exacţi referitor la
greutatea acesteia, ci am făcut o rotunjire aproximativă şi comodă. Această valoare conţine doar o cifră
semnificativă, şi anume, „1”-ul din faţa, zerourile fiind folosite în acest caz doar pentru a indica un multiplu al
primei cifre, şi nu „posedă” nicio valoare propriu-zisă. Totuşi, dacă am spune că maşina cântăreşte 1.005 kg, atunci
valoarea ar avea 4 cifre semnificative, şi anume „1.005”, iar în acest caz, zerourile sunt parte componentă a mărimii
măsurate.

79
 În aceeaşi ordine de idei, numerele cu mai mulţi de zero nu sunt neapărat reprezentative pentru o anumita
cantitate reală până la punctul decimal. În acest caz, un asemenea număr poate fi scris printr-o prescurtarea
matematică pentru a fi mai uşor de citit. Prescurtarea poartă denumirea de notaţia ştiinţifică.

Scrierea numerelor mari folosind notaţia ştiinţifică

Folosind notaţia ştiinţifică, un număr poate fi scris prin intermediul cifrelor semnificative ca şi o valoare
între 1 şi 10 (sau -1 şi -10 pentru numerele negative), iar zerourile sunt reprezentate ca şi puteri ale lui 10. De
exemplu:

poate fi scris sub forma

10 la puterea 18 (1018) înseamnă 10 înmulţit cu el însuşi de 18 ori, sau, un 1 urmat de 18 zerouri. Înmulţit
cu 6,25, rezultă „625” urmat de 16 zerouri (luăm 6,25 şi mutăm virgula cu 18 locuri spre dreapta). Avantajele
notaţiei ştiinţifice sunt evidente: numărul nu mai este atât de „imposibil” de scris iar cifrele semnificative sunt
foarte uşor de identificat.

Scrierea numerelor mici folosind notaţia ştiinţifică

Ce putem face însă în cazul numerelor foarte mici, precum masa protonului în grame? Putem folosi şi în
acest caz notaţia ştiinţifică, doar că puterile lui 10 vor fi negative în acest caz, şi nu pozitive, ceea ce se traduce
printr-o deplasare a virgulei decimale înspre stânga şi nu înspre dreapta, precum în cazul precedent.

poate fi scris sub forma

10 ridicat la puterea -24 (10-24) înseamnă inversa (1 / x) lui 10 înmulţit cu el însuşi de 24 de ori, sau, un 1
precedat de o virgulă decimală şi de 23 de zerouri. Înmulţit cu 1,67, rezultatul este „167” precedat de virgula
decimală şi 23 de zerouri. La fel ca şi în cazul numerelor foarte mari, notaţia prescurtată este mult mai uşor de
utilizat. Şi în acest caz, cifrele semnificative sunt exprimate clar.
Revenind la exemplul precedent, putem exprima valoarea de 1.000 kg cu ajutorul notaţiei ştiinţifice, astfel:

80
 În cazul în care maşina ar cântări 1.005 kg, notaţia ştiinţifică ar fi următoarea:

2. Aritmetica notaţiei ştiinţifice

• Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează înmulţind cele două cifre semnificative şi
adunând exponenţii puterilor lui zece
• Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează împărţind cele două cifre semnificative şi
scăzând exponenţii puterilor lui zece

Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Beneficiile notaţiei ştiinţifice nu se opresc doar la uşurinţa scrierii numerelor. O asemenea notaţie este uşor
de folosit în cazul înmulţirii şi împărţirii numerelor. Să presupunem, de exemplu, că vrem să aflăm numărul de
electroni ce trec printr-un anumit punct al unui circuit ce transportă un curent de 1 A într-o perioadă de 25 de
secunde. Dacă ştim numărul de electroni pe secundă din circuit (ceea ce cunoaştem), tot ceea ce trebuie să facem
este să înmulţim acea cantitate cu numărul de secunde (25) pentru aflarea răspunsului:

Utilizând notaţia ştiinţifică putem reformula problem astfel:

Dacă luăm „6,25” şi îl înmulţim cu 25, obţinem 156,25. Prin urmare, răspunsul poate fi scris astfel:

Totuşi, dacă dorim să menţinem convenţia standard a notaţiei ştiinţifice, trebuie să reprezentăm cifrele
semnificative ca şi numere între 1 şi 10. În cazul de faţă, „1,5625” înmulţit cu o anumită putere a lui 10. Pentru a
obţine 1,5625 din 156,25, trebuie să trecem virgula decimală cu două poziţii în stânga. Acest lucru se realizează
astfel:

Adică, mutăm virgula decimală cu două poziţii în stânga, dar în acelaşi timp înmulţim numărul nou format
cu 10 la puterea 2 (numărul de poziţii). Rezultatul final arată acum astfel (înmulţim numărul de mai sus cu 1018):

81
 Dacă am dori în schimb să aflăm numărul de electroni ce trec într-un interval de o oră (3.600 secunde)? În
acest caz, putem trece şi timpul sub forma notaţiei ştiinţifice:

Pentru realizarea acestui produs, înmulţim cele două cifre semnificative între ele (6,25 şi 3,6), precum şi
cele două puteri ale lui zece între ele, astfel:

Ceea ce înseamnă:

sau

Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Pentru ilustrarea operaţiei de împărţire cu numere sub forma notaţiei ştiinţifice, putem să luăm exemplul de
mai sus invers, şi anume, să aflăm cât timp le-ar trebui acelui număr de electroni (2,25 x 1022) să treacă prin circuit,
în cazul unui curent de 1 A:

La fel ca şi în cazul înmulţirii, putem realiza calculele separat pentru cifrele semnificative şi pentru puterile
lui zece:

Putem vedea că am ajuns la aceeaşi valoarea, 3.600 secunde (3,6 x 103).

3. Notaţia metrică

• Faţă de notaţia ştiinţifică, notaţia metrică utilizează prefixe alfabetice în loc de puteri ale lui zece

82
Scop şi prezentare

Sistemul metric, pe lângă faptul că reprezintă o colecţie de unităţi de măsură pentru diferite mărimi fizice,
este structurat în jurul conceptului de notaţie metrică. Diferenţa faţa de notaţia ştiinţifică o reprezintă faptul că
puterile lui zece sunt reprezentate cu ajutorul prefixelor alfabetice.
În imaginea alăturată sunt prezentate
câteva dintre cele mai uzuale prefixe
alături de reprezentarea lor sub forma
puterilor lui zece. Pentru o descriere
completă a tuturor prefixelor metrice
utilizate, vedeţi intrarea de pe Wikipedia,
aici.

Urmărind această scală, putem vedea că, de exemplu, 2,5 G (giga) înseamnă de fapt 2,5 x 109, sau 2,5
miliarde. De asemenea, 3,21 pA (picoamperi) înseamnă 3,21 x 10-12 Amperi.
Deoarece majoritatea prefixelor în sistemul metric se referă la puteri ale lui 10 ce sunt multiplii de 3,
notaţia metrică diferă de notaţia ştiinţifică prin faptul că cifrele semnificative se pot regăsi oriunde în intervalul 1 -
1000, în funcţie de prefixul ales. De exemplu, pentru o greutate de 0,000267 grame, cele două notaţii arată astfel:

Conversia prefixelor metrice

Pentru a exprima o cantitate printr-un prefix metric diferit faţă de cel iniţial, trebuie doar să mutăm virgula
decimală spre stânga sau spre dreapta, în funcţie de caz.
De exemplu, să exprimăm 0,000023 A (amperi) în mA (microamperi). Putem observa că 0,000023 A nu
utilizează niciun prefix metric, ci reprezintă doar unitatea de măsură „pură”. Din graficul de mai sus, vedem că
micro (µ) reprezintă 10-6, prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 6 poziţii spre drepta, iar rezultatul
arată astfel:

83
 Un alt exemplu: dorim să exprimăm 304.212 V (volţi) în kV (kilovolţi). Din nou, putem observa că acest
număr nu are momentan niciun prefix. Astfel, dacă dorim să trecem de la 100 (vezi graficul de mai sus) la 103 (kilo)
în stânga, trebuie să mutăm virgula decimală cu 3 poziţii spre stânga:

Să presupunem acum că dorim să transformăm 50,3 M

Ω (megaohmi)în mΩ (miliohmi). 50,3 MΩ
înseamnă 50,3 x 106 Ω. Uitându-ne pe graficul de mai sus, observăm că de la Mega la mili există o diferenţă de 9
puteri ale lui zece (de la 106 la 10-3, de la stânga la dreapta), prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 9
poziţii spre drepta:

84
 05 - Circuite serie şi paralel

1. Ce sunt circuitele „serie” şi „paralel”

• Într-un circuit serie, toate componentele sunt conectate unul în continuarea celuilalt, formând o singură cale
pentru curgerea electronilor.
• Într-un circuit paralel, toate componentele sunt conectate la acelaşi capăt, formând exact un set de două
puncte electric comune.
• O „ramură” într-un circuit paralel este o cale pentru curgerea curentului formată din cel puţin o sarcină
(rezistenţă) din circuit.

Circuitele formate dintr-o singură baterie şi o singură rezistenţă sunt foarte uşor de analizat, dar nu sunt
foarte des întâlnite în practică. De obicei circuitele conţin mai mult de două componente conectate între ele.

Conexiunea serie

Există două modalităţi de bază în care putem conecta mai mult de două componente într-un circuit: serie şi
paralel. Mai jos avem un exemplu de circuit serie:
În acest circuit avem 3 rezistori (R 1 ,R 2 şi R 3 ) conectaţi într-un singur lanţ de
la un terminal al bateriei la celălalt. Caracteristica principală a unui circuit
serie este existenţa unei singure căi pentru curgerea electronilor.

Idea de bază într-o conexiune serie este conectarea componentelor

de la un capăt la altul într-o linie dreaptă.

Conexiunea paralel

Să ne uităm acum şi la celălalt tip de circuit, cel paralel:

85
 Şi în acest caz avem tot 3 rezistori, dar de data această există mai multe
căi pentru curgerea electronilor. Există o cale de la 8 la 7, 2, 1 şi înapoi
la 8. Mai exista una de la 8 la 7, 6, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Şi mai există o
a treia cale de la 8 la 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Fiecare cale
individuală (prin R 1 ,R 2 şi R 3 ) poartă denumirea de ramură.

Caracteristica definitorie pentru un circuit paralel este faptul că toate

componentele sunt conectate electric între aceleaşi seturi de puncte. În
circuitul de mai sus, punctele 1, 2, 3 şi 4 sunt toate comune din punct
de vedere electric. La fel şi punctele 8, 7, 6 şi 5. Toate rezistoarele,
precum şi bateria, sunt conectate între aceste două puncte.

Într-un circuit pur paralel, nu există niciodată mai mult de două puncte comune, indiferent de numărul
componentelor din circuit conectate. Există mai mult de o singură cale pentru deplasarea electronilor, dar o singură
cădere de tensiune asupra tuturor componentelor.

Circuite serie-paralel combinate

Desigur, complexitatea nu se opreşte nici la circuite serie sau paralel! Putem avea de asemenea circuite ce
sunt o combinaţie dintre acestea două:
În acest circuit, avem două ramuri prin care electronii pot să circule: una de la
6 la 5, 2, 1 şi înapoi la 6, iar altă ramură de la 6 la 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 6.
Observaţi cum ambele drumuri trec prin R 1 (de la punctul 2 spre punctul 1). În
această configuraţie, spunem că R 1 şi R 2 sunt paralele între ele, în timp ce R 1
este în serie cu combinaţia paralelă R 1 şi R 2 .

Cele două tipuri de configuraţii, serie şi paralel, prezintă proprietăţi electrice total diferite.

86
 2. Circuite serie simple

• Într-un circuit serie, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor individuale a tuturor rezistorilor din
circuit: R Total = R 1 + R 2 + . . . R n
• Într-un circuit serie, curentul este acelaşi prin fiecare component: ITotal = I 1 = I 2 = . . . I n
• Într-un circuit serie, tensiunea totală este egală cu suma căderilor individuale de tensiune pe fiecare
component în parte: E Total = E 1 + E 2 + . . . E n

Curentul într-un circuit serie

Să începem cu un circuit electric format dintr-o baterie şi trei rezistori:

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem legat de circuitele serie este
păstrarea constantă a valorii curentului în întreg circuitul, şi prin urmare,
prin fiecare component (prin fiecare component va trece aceeaşi cantitate
de curent electric). Acest lucru se datorează existenţei unei singure căi
pentru trecerea electronilor, iar dacă privim circuitul ca un tub cu mărgele,
putem înţelege de ce rata de deplasare a mărgelelor trebuie să fie aceeaşi în
orice punct al tubului (circuitului).

Legea lui Ohm într-un circuit simplu

După modul în care este aşezată bateria de 9 volţi în circuit, ne putem da seama că deplasarea electronilor
se va realiza în sens invers acelor de ceasornic (atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor în circuit),
de la punctul 4 la 3, 2, 1 şi înapoi la 4. Totuşi, avem o singură sursa de tensiune şi trei rezistori. Cum putem aplica
legea lui Ohm în acest caz?
Un principiu important de ţinut minte legat de legea lui Ohm, este
relaţia dintre tensiune, curent şi a rezistenţă între aceleaşi două puncte
din circuit. De exemplu, în cazul unei singure baterii şi a unui singur
rezistor în circuit, putem calcula foarte uşor valorile curentului, pentru
că acestea se referă la aceleaşi două puncte din circuit.

87
 Din moment ce punctele 1 şi 2 sunt conectate împreună printr-un fir de o rezistenţă neglijabilă (la fel şi
punctele 3 şi 4), putem spune că punctele 1 şi 2 sunt comune, precum şi că punctele 3 şi 4 sunt comune între ele. De
asemenea, ştim faptul că avem o tensiune de 9 volţi între punctele 1 şi 4 (direct asupra bateriei), şi pentru că
punctele 1 şi 2 cu punctele 3 şi 4 sunt comune, trebuie de asemenea să avem tot 9 volţi între punctele 2 şi 3 (direct
asupra rezistorului).
Prin urmare, putem aplica legea lui Ohm (I=E/R) asupra curentului prin rezistor, pentru că ştim tensiunea
(E) la bornele rezistorului precum şi rezistenţa acestuia. Toţi termenii (E, I, R) se aplică în cazul aceloraşi două
puncte din circuit, asupra aceluiaşi rezistor, prin urmare putem folosi legea lui Ohm fără nicio problemă.

Circuite cu mai mult de un rezistor

Totuşi, în circuitele ce conţin mai mult de un singur rezistor, trebuie să fim

atenţi cum aplicăm legea lui Ohm. În exemplul de jos cu trei rezistori în
circuit, ştim că avem 9 volţi între punctele 1 şi 4, valoarea reprezentând
forţa electromotoare disponibilă pentru împingerea electronilor prin
conexiunea serie realizată din rezistorii R 1 ,R 2 şi R 3 . Nu putem însă împărţi
cei 9 volţi la 3kΩ, 10kΩ sau 5kΩ pentru a găsi valoarea curentului, pentru
că nu cunoaştem de fapt valoarea tensiunii pe fiecare din rezistori în parte, ci cunoaştem valoarea tensiunii pe întreg
ansamblul de rezistori.
Valoarea de 9 volţi reprezintă o cantitate totală a circuitului, pe când valorile Ω,
de 10kΩ
3k şi 5kΩ,
reprezintă cantităţi individuale. Dacă ar fi să folosim în cadrul legii lui Ohm o valoare totală (tensiunea în acest caz)
concomitent cu o valoare individuală (rezistenţa în acest caz), rezultatul nu va fi acelaşi pe care îl vom regăsi într-
un circuit real.
În cazul lui R 1 , legea lui Ohm se va folosi specificând tensiunea şi curentul la bornele rezistorului R 1 , şi
valoarea rezistenţei lui, 3kΩ:

Dar din moment ce nu cunoaştem tensiunea la bornele lui R 1 (doar tensiunea totală pe toţi cei trei rezistori
conectaţi în serie), şi nu cunoaştem nici curentul prin R 1 (curentul prin întreg circuitul de fapt, deci şi prin ceilalţi
doi rezistori), nu putem realiza niciun calcul cu niciuna dintre formule. Acelaşi lucru este valabil şi pentru R 2 şi R 3 .
Prin urmare, ce putem face? Dacă am cunoaşte valoarea totală a rezistenţei din circuit, atunci am putea
calcula valoarea totală a curentului pentru cantitatea totală a tensiunii (I=E / R).

Rezistenţa totală într-un circuit serie

88
 Cu această observaţie putem enunţa al doilea principiu al circuitelor serie: în oricare circuit serie, rezistenţa
totală a circuitului este egală cu suma rezistenţelor individuale a fiecărui rezistor, prin urmare, cu cât avem mai
multe rezistenţe în circuit, cu atât mai greu le va fi electronilor să se deplaseze prin circuit:

În exemplul nostru, avem trei rezistori în serie, de 3 Ω

k , 10 kΩ, respectiv 5 kΩ, ceea ce rezult
ă într -o
rezistenţă totală de 18Ω:

Ceea ce am făcut de fapt, a fost să calculăm rezistenţa echivalentă a rezistorilor de 3Ω,k 10 kΩ şi 5 kΩ

luaţi împreună. Cunoscând acest lucru, putem redesena circuitul cu un singur rezistor echivalent reprezentând
combinaţia serie a celor trei rezistori R 1 , R 2 şi R 3 .
Acum avem toate informaţiile necesare pentru calcularea
curentului prin circuit, deoarece avem tensiunea între
punctele 1 şi 4 (9 volţi), precum şi rezistenţa între punctele
1 şi 4 (18kΩ):

Cunoscând faptul că prin fiecare component curentul este acelaşi

(circuit serie), şi cunoscând valoarea curentului total în cazul de faţă,
putem reveni la circuitul iniţial pentru a nota valoarea curentului prin
fiecare component în parte.

Tensiunea totală într-un circuit serie

Întrucât valoarea curentului prin fiecare rezistor este acum cunoscută, putem folosi legea lui Ohm pentru
determinarea căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

89
Putem observa căderea de tensiune pe fiecare rezistor în parte şi faptul că suma acestor căderi de tensiune (1,5 V +
5 V + 2,5 V) este egală cu tensiunea la bornele bateriei, 9 V. Acesta reprezintă al treilea principiu al circuitelor
serie: tensiune electromotoare (a bateriei) este egală cu suma căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

Circuitele serie sunt folosite ca şi divizoare de tensiune.

3. Circuite paralel simple

• Într-un circuit paralel, căderea de tensiune pe fiecare component este aceeaşi: E Total = E 1 = E 2 = . . . E n
• Într-un circuit paralel, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali prin fiecare ramură: ITotal = I 1 +
I2 + . . . In.
• Într-un circuit paralel, rezistenţa totală este mai mică decât rezistenţele oricărui rezistor luat în parte: R Total
= 1 / (1/R 1 + 1/R 2 + . . . 1/R n )

Căderea de tensiune într-un circuit paralel

Să considerăm un circuit paralel format din trei rezistori şi o

singură baterie.

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem despre circuitele paralele este legat de faptul că într-un
circuit parale, tensiunea este egală la bornele tuturor componentelor. Acest lucru se datorează existenţei a unui
număr de numai două seturi de puncte comune din punct de vedere electric într-un circuit paralel, iar tensiunea
măsurată între seturi de puncte comune trebuie să fie tot timpul aceeaşi.
Prin urmare, în circuitul de mai sus, tensiunea la bornele rezistorului R 1 este egală cu tensiunea la bornele
rezistorului R 2 , egală cu tensiunea (căderea de tensiune) la bornele rezistorului R 3 şi de asemenea egală cu
tensiunea (electromotoare) la bornele bateriei:

90
 Ca şi în cazul circuitelor serie, dacă dorim aplicarea legii lui Ohm, valorile tensiunii, curentului şi ale
rezistenţei trebuie să fie în acelaşi context (total sau individual) pentru a obţine rezultate reale prin aplicarea
formulelor. Totuşi, în circuitul de mai sus, putem aplica de la început legea lui Ohm fiecărui rezistor în parte, pentru
că se cunoaşte tensiunea la bornele fiecărui rezistor (9 volţi) precum şi rezistenţa fiecărui rezistor.

Curentul total într-un circuit paralel

Până în acest moment, nu cunoaştem valoarea totală a curentului, sau rezistenţa totală a acestui circuit
paralel, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm pentru a afla valoarea totală a curentului prin circuit (între punctele
1 şi 8 de exemplu).
Totuşi, putem observa că valoarea totală a curentului prin
circuit trebuie să fie egală cu suma valorilor curenţilor prin
fiecare ramură (fiecare rezistor în parte).

Pe măsură ce curentul iese prin terminalul negativ (-) al bateriei la punctul 8 şi se deplasează prin circuit, o
parte din această cantitate se împarte în două la punctul 7, o parte mergând spre R 1 . La punctul 6 o parte din
cantitate se va îndrepta spre R 2 , iar ceea ce mai rămâne va curge spre R 3 . Acelaşi lucru se întâmplă pe partea
cealaltă , la punctele 4, 3 şi 2, numai că de această dată curenţii se vor aduna şi vor curge împreună spre terminalul
pozitiv al bateriei (+), la punctul 1. Cantitatea de electroni (curentul) ce se deplasează din punctul 2 spre punctul 1
trebuie să fie egală cu suma curenţilor din ramurile ce conţin rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 .
Acesta este al doilea principiu al circuitelor paralele: valoarea totală a curentului prin circuit este egală cu
suma curenţilor de pe fiecare ramură în parte:

Rezistenţa totală într-un circuit paralel

91
 Şi, în sfârşit, aplicând legea lui Ohm pe întreg circuitul, putem calcula valoarea totală a rezistenţei prezentă
în circuit:

Trebuie să observăm un lucru foarte important în acest caz. Valoarea rezistenţei totale este de numai 625 Ω:
mai puţin decât valoarea oricărei rezistenţe luate separat. În cazul circuitelor serie, unde rezistenţa totală este egală
cu suma tuturor rezistenţelor individuale, suma totală a fost mai mare decât valoarea oricărei rezistenţe luate
separat. În cadrul circuitelor paralel, este exact invers. Acesta este al treilea principiu al circuitelor electrice paralel,
iar matematic, această relaţie între rezistenţa totală şi rezistenţele individuale din circuit poate fi exprimată astfel:

4. Conductanţa electrică

• Conductanţa este opusul rezistenţei şi reprezintă uşurinţa electronilor la curgerea printr-un

circuit/component.
• Simbolul conductanţei este litera „G”, iar unitatea de măsură este „Siemens”.
• Matematic, conductanţa este inversul rezistenţei: G=1/R

Conductanţa reprezintă inversa rezistenţei

Prin definiţie, rezistenţa este mărimea ce măsoară frecarea întâmpinată de electroni atunci când se
deplasează prin componentul respectiv (rezistor). Totuşi, putem să ne gândim şi la inversa acestei mărimi electrice:
uşurinţa deplasării electronilor printr-un component. Denumirea acestei mărimi este conductanţa electrică, în
opoziţie cu rezistenţa electrică.
Matematic, conductanţa este inversa rezistenţei:

Cu cât valoarea rezistenţei este mai mare, cu atât mai mică va fi cea a conductanţei şi invers. Simbolul
folosit pentru desemnarea conductanţei este G, iar unitatea de măsură este Siemens, abreviat prin S.

92
 Întorcându-ne la circuitul paralel studiat, putem vedea că
existenţa mai multor ramuri în circuit reduce rezistenţa totală
a circuitului, pentru că electronii sunt capabil să curgă mult
mai uşor prin circuit atunci când există mai multe ramuri
decât atunci când există doar una.
În termeni de rezistenţă, ramurile în plus duc la o rezistenţă mai scăzută. Dacă folosim însă termenul de
conductanţă, ramurile adiţionale din circuit duc la o conductanţă (totală) mai mare.
Rezistenţa totală paralelă este mai mică decât oricare dintre rezistenţele ramurilor luate individual (R total
mai mică decât R 1 , R 2 , R 3 sau R 4 luate individual).

Conductanţa totală

Conductanţa paralelă este mai mare decât oricare dintre

conductanţele ramurilor luate individual, deoarece
rezistorii paraleli conduc mai bine curentul electric decât
o fac fiecare luat în parte(G total mai mare decât G 1 , G 2 ,
G 3 sau G 4 luate individual).

Matematic, această relaţie se exprimă astfel:

Cunoscând relaţia matematică inversă dintre conductanţă şi rezistenţă (1/x), putem transforma fiecare din
termenii formulei de mai sus în rezistenţe:

Rezolvând ecuaţia de mai sus pentru R total , ajungem la următoarea formulă:

..formula rezistenţei totale a circuitelor paralel.

5. Calcularea puterii
• Indiferent de configuraţia circuitelor rezistive, puterea totală este suma puterilor individuale de pe fiecare
component: P total = P 1 + P 2 + ... + P n

93
Ecuaţiile puterii

La calcularea puterii disipate pe componentele rezistive, putem folosi oricare dintre ecuaţiile de putere în
funcţie de mărimile cunoscute: tensiune, curent şi/sau rezistenţă pe fiecare component:

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Acest lucru este mult mai uşor de realizat prin simpla adăugare a unui rând
E V adiţional în tabelul tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor. Indiferent de
I A coloană, puterea se va afla folosind ecuaţia corespunzătoare a legii lui Ohm.
R Ω
P W

Puterea totală este aditivă

O regulă interesantă pentru puterea totală vizavi de puterea individuală, este că aceasta este aditivă
indiferent de configuraţia circuitului în cauză: serie, paralel, serie-paralel sau altfel. Fiind o expresie a lucrului
mecanic efectuat, configuraţia circuitului nu are niciun efect asupra calculelor matematice dacă luăm în considerare
şi faptul că puterea disipată trebuie să fie egală cu puterea totală introdusă de către sursă în circuit (conform legii
conservării energiei).

Observaţie

Atenţie, cele de mai sus se aplică doar în cazul calculării puterilor în circuitele pur rezistive (ce conţin doar
rezistori).

6. Aplicarea corectă a legii lui Ohm

• Folosind metoda tabelului, vom aplica legea lui Ohm vertical, pe fiecare coloană din tabel
• Folosind metoda tabelului, vom aplica regulile circuitelor serie/paralel pe fiecare linie

Variabilele utilizate se referă la acelaşi set de puncte

94
 Una dintre cele mai frecvente greşeli ale începătorilor în aplicarea legii lui Ohm constă în utilizarea greşită
a mărimilor pentru tensiune, curent şi rezistenţa. Cu alte cuvinte, se poate întâmpla ca în aplicarea legii să se
utilizeze valoarea curentului I printr-un rezistor şi valoarea căderii de tensiune U (sau E) pe un set de rezistori
interconectaţi, cu speranţa că rezistenţa totală astfel calculată este egală cu rezistenţa reala a configuraţiei în cauză.
Acest lucru este însă incorect!
Reţineţi acest principiu extrem de important: variabilele utilizate în ecuaţiile legii lui Ohm trebuie să
corespundă tot timpul aceluiaşi set de două puncte a circuitului analizat.
Cu alte cuvinte, dacă luăm în considerare o rezistenţă R AB aflată între două puncte din circuit, desemnate
prin A şi B, atunci şi curentul I AB cât şi căderea de tensiune U AB trebuie să se refere exact la aceleaşi puncte pentru
a putea aplica corect legea lui Ohm. Această observaţie este extrem de importantă în special în circuitele combinate
serie-paralel, acolo unde componente adiacente pot avea valori diferite atât pentru tensiune cât şi pentru curent.

Aplicarea corectă a legii folosind metoda tabelului

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Utilizând metoda tabelului, putem să ne asigurăm de aplicarea corectă a legii
E V lui Ohm considerând ca şi coloane doar rezistori individuali şi nu seturi de
I A rezistori conectaţi în combinaţii serie, paralel sau serie-paralel. Vom folosi
R Ω această metodă mai târziu pentru rezolvarea unor circuite mai complicate.
P W

Astfel, în cazul circuitelor serie, coloana total poate fi foarte uşor calculată utilizând regulile circuitelor
serie, şi anume: căderea totală de tensiune este egală cu suma căderilor individuale pe fiecare component, curentul
total este egal cu valoarea curentului prin oricare component, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor
individuale, iar puterea totală este şi ea egală cu suma puterilor individuale.
Pentru circuitele paralel, coloana total se calculează astfel: căderea de tensiune totală este aceeaşi cu
tensiunea de pe fiecare component, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali, rezistenţa totală se
calculează cu formula rezistenţei totale a circuitelor parale, iar puterea totală este egală cu suma puterilor
individuale.

7. Analiza circuitelor la defect

• Pentru determinarea efectelor unui component defect asupra funcţionării circuitului, redesenaţi circuitul
iniţial înlocuind rezistenţa iniţială a componentului cu rezistenţa echivalentă după defect şi reanalizaţi
circuitul
• Un component scurt-circuitat este un component al cărei rezistenţă a scăzut dramatic (spre zero)
• Un component deschis este un component al cărei rezistenţa a crescut dramatic (spre infinit)

95
 • Defectarea rezistorilor constă cel mai adesea în deschiderea acestora, nu în scurt-circuitarea lor, iar acest
lucru nu se întâmplă decât dacă sunt supuşi unui stres fizic sau electric peste limitele normale de
funcţionare

Introducere

Sarcina unui tehnician presupune adesea localizarea şi remedierea sau înlocuirea componentelor dintr-un
circuit defect. Identificarea componentelor defecte presupune un efort considerabil, necesitând o foarte bună
înţelegere a principiilor de bază, abilitatea de a formula ipoteze, de a judeca valoarea acestora bazându-se pe
probabilităţi şi creativitate în aplicarea unei soluţii pentru remedierea problemei. Deşi este posibilă trasarea unor
metode ştiinţifice în jurul acestor abilităţi, majoritatea tehnicienilor cu experienţă văd această activitate ca pe o artă
ce necesită ani de experienţă pentru a o deprinde.
O abilitate esenţială este înţelegerea rapidă şi intuitivă a modului în care defectarea componentelor
afectează comportamentului circuitului în ansamblul său, indiferent de configuraţia acestuia. Vom explora unele
dintre aceste efecte atât în cazul circuitelor serie cât şi în cazul circuitelor paralel.

Analiza defectelor într-un circuit serie simplu

Să considerăm circuitul alăturat.

Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Atunci când toate componentele acestui circuit funcţionează la parametrii
E 2 6 1 9 V normali, putem determina pe cale matematică toţi curenţii şi căderile de
I 20 m 20 m 20 m 20 m A tensiune din circuit.
R 100 300 50 450 Ω

Şuntarea rezistorului

Să presupunem acum că rezistorul R 2 este scurt-circuitat;

acest lucru înseamnă de fapt că, în locul rezistorului avem un
simplu fir ce prezintă o rezistenţa aproape nulă. Practic, în
circuitul alăturat, spunem că am realizat o şuntare a
rezistorului R 2 iar firul utilizat poartă numele de conductor de
şuntare, sau simplu, şunt.

96
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Odată cu scurt-circuitarea rezistorului R 2 , fie prin şuntarea intenţionată a
E 6 0 3 9 V acestuia fie printr-un defect intern, valoarea rezistenţei totale din circuit
I 60 m 60 m 60 m 60 m A va fi mai mică. Din moment ce tensiunea la bornele bateriei rămâne
R 100 0 50 150 Ω aceeaşi, o scăderea a rezistenţei totale din circuit conduce la creşterea
curentului total.
Odată cu creşterea curentului de la 20 mA la 60 mA, căderea de tensiune pe rezistorii R 1 şi R 3 (a căror
rezistenţă nu s-a modificat) creşte şi ea, astfel încât căderea de tensiune totală pe cele două componente rămase va
fi de tot 9 V. Rezistorul R 2 , fiind şuntat de rezistenţa foarte mică a conductorului de şuntare, este practic eliminat
din circuit, rezistenţa dintre cele două capete ale conductorului fiind practic zero. Din această cauză, căderea de
tensiune pe rezistorul R 2 este de zero V, chiar dacă valoarea totală a curentului din circuit a crescut.

Înlăturarea rezistorului din circuit

Pe de altă parte, dacă defectul suferit de rezistorul R 2 este de

aşa natură încât circuitul va rămâne deschis în acel punct -
rezistenţa dintre cele două capete libere ale conductorilor
rămaşi creşte practic spre infinit - efectele asupra circuitului
iniţial vor fi diferite, dar la fel de radicale.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cu R 2 având o rezistenţă infinită, iar rezistenţa totală într-un circuit serie fiind
E 0 9 0 9 V dată de suma tuturor rezistenţelor individuale, rezistenţa totală creşte spre
I 0 0 0 0 A infinit iar curentul total spre zero amperi. În această situaţie, nu va mai exista
R 100 ∞ 50 ∞ Ω nicio deplasare a electronilor prin circuit, deplasare necesară producerii unor
căderi de tensiune pe rezistorii R 1 sau R 3 . În schimb, întreaga cădere de tensiune dezvoltată de baterie se va regăsi
pe terminalii rezistorului R 2 .

Analiza defectelor într-un circuit paralel simplu

Putem aplica aceleaşi metode şi în cazul unui circuit

paralel.

97
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Să observăm prima dată comportamentul unui circuit paralel
E 9 9 9 9 V „sănătos”.
I 100 m 200 m 50 m 350 m A
R 90 45 180 25,71 Ω

Înlăturarea rezistorului

Să presupunem acum deschiderea rezistenţei R 2 în

acest circuit paralel.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Efectele acestui defect le putem observa în tabelul alăturat.
E 9 9 9 9 V
I 100 m 0 50 m 150 m A
R 90 45 180 60 Ω

În cazul acestui circuit paralel, deschiderea unei ramuri afectează doar curentul prin acea ramură precum şi
curentul total din circuit. Căderea de tensiune, fiind egală pe toate componentele va rămâne neschimbată pe toţi
rezistorii.
Datorită tendinţei sursei de alimentare de menţinere constantă a tensiunii de alimentare, aceasta nu se va
modifica, şi datorită faptului că este conectată în paralel cu toţi rezistorii, căderea de tensiune pe fiecare dintre ei,
după apariţia defectului, rămâne egală cu 9 V. Din această cauză (rezistenţa constantă, căderea de tensiune
constantă) curentul prin ceilalţi doi rezistori nu se modifică nici ei.
Acelaşi lucru îl putem observa şi într-un circuit casnic: toate
becurile sunt conectate în paralel. La pornirea sau oprirea unui bec
(o ramură din circuitul paralel se închide şi se deschide),
funcţionarea celorlalte becuri nu este afectată; singurul lucru care se
modifică este curentul prin acel bec (circuit de ramură) şi curentul
total din circuit.

98
 Şuntarea rezistorului

Într-un caz ideal (surse de tensiune perfecte şi conductori

cu rezistenţă zero), rezistorii scurt-circuitaţi dintr-un
circuit paralel simplu nu vor avea niciun efect asupra
comportamentului celorlalte ramuri din circuit. În
realitate însă, efectul nu este acelaşi, după cum putem
observa din exemplul alăturat.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Un rezistor scurt-circuitat (rezistenţa de 0 Ω) va permite, teoretic, trecerea

E 9 9 9 9 V unui curent infinit de la orice sursă finită de tensiune (I = E / 0). În acest
I 100 m ∞ 50 m ∞ A caz, rezistenţa nulă a rezistorului R 2 descreşte rezistenţa totală a
R 90 0 180 0 Ω circuitului la zero Ω, ducând la creşterea valorii curentului spre infinit.
Atâta timp cât tensiunea sursei rămâne constantă la 9 V, curenţii prin celelalte ramuri ale circuitului (IR1 şi
I R3 ) rămân neschimbaţi.
Ipoteza critică pe care ne-am asumat-o în această situaţie este că tensiunea de alimentare rămâne constantă
pentru un curent infinit introdus în circuit. Acest lucru nu este însă deloc realist. Chiar dacă scurt-circuitul prezintă
o rezistenţa mică (faţă de o rezistenţa egală cu zero), nicio sursă reală de tensiune nu poate genera un supra-curent
extrem de mare în acelaşi timp cu menţinerea valorii tensiunii la un nivel constant.
Acest lucru se datorează rezistenţei interne caracteristice tuturor surselor de
putere electrice, rezistenţe datorate proprietăţilor intrinseci ale materialelor din
care sunt construite.

Aceste rezistenţe interne, oricât de mici,

transformă circuitul paralel de mai sus într-o
combinaţie serie-paralel.

De obicei, rezistenţele interne ale surselor de putere sunt suficient de mici pentru a putea fi ignorate fără
nicio problemă, dar odată cu apariţia curenţilor foarte mari datorită componentelor scurt-circuitate, efectelor lor nu
mai pot fi neglijate.
În acest caz, scurt-circuitarea rezistenţei R 2 va duce la situaţia în care întreaga cădere de tensiune se va
regăsi pe rezistenţa internă a bateriei, căderile de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 fiind aproape de zero.

99
Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate
E mică mică mică Mică V
I mic mare mic mare A
R 90 0 180 0 Ω

Concluzie

Scurt-circuitarea intenţionată a terminalilor surselor de alimentare, indiferent de tipul acestora, trebuie

evitată cu orice preţ. Chiar şi în cazul în care curenţii mari dezvoltaţi (căldură, scântei, explozii) nu duc la rănirea
niciunei persoane din apropiere, sursa de tensiune va suferi cu siguranţă unele defecte în cazul în care nu este
proiectată a rezista la curenţi de scurt-circuit, iar majoritatea surselor de tensiune nu sunt prevăzute cu o astfel de
protecţie.

8. Realizarea practică a circuitelor simple

• Pentru realizarea practică a circuitelor se pot utiliza placi de teste, reglete de conexiuni sau plăci imprimate

Scop

Pe măsura studierii circuitele electrice, vom dori probabil la un moment dat să construim propriile circuite
utilizând baterii şi rezistori (becuri, de exemplu). Există câteva opţiuni pentru realizarea acestor circuite, unele mai
simple decât altele, opţiuni pe care le vom prezenta în acest capitol.

Utilizarea conductorilor cu banane/crocodili

Dacă dorim realizarea unui circuit simplu cu o sigură

baterie şi un singur rezistor, putem foarte bine să
utilizăm conductori cu cleme (crocodil/banană).

100
 Astfel de conductori, prevăzuţi cu banane pe capete, reprezintă o metodă practică şi sigură din punct de
vedere electric pentru conectarea componentelor între ele.

Dacă am dori să realizăm un circuit simplu cu o baterie

şi trei rezistori, putem utiliza aceeaşi metodă de
conectare a conductorilor.

Placa electronică de test

Totuşi, această tehnică se dovedeşte a nu fi

practică atunci când avem de a face cu circuite
mult mai complicate decât cele de mai sus. O
metodă mult mai practică de realizare a
circuitelor temporare este utilizarea unei plăci
de test (solderless breadboard), un dispozitiv
realizat din plastic ce permite realizarea uşoară
a unui număr relativ mare de conexiuni între
componente.

Alăturat este un exemplu de circuit

realizat cu ajutorul plăcii de test.

Sub fiecare cavitate există un arc metalic ce prinde orice conductor

sau terminal al componentelor introduse în acesta. Aceste arcuri
metalice sunt conectate între ele pe spatele plăcii, realizând astfel
conexiuni între conductorii inseraţi prin partea superioară. Modelul
plăcii este astfel încât, există o serie de cinci astfel de cavităţi unite

101
vertical între ele, conform figurii alăturate.
Astfel că, atunci când inserăm un conductor într-una dintre cavităţi, există încă o serie de patru astfel de
cavităţi pe aceeaşi coloană, ce sunt comune din punct de vedere electric cu prima. Introducerea unui terminal sau
conductor în oricare dintre aceste puncte comune este identică din punct de vedere electric cu conectarea directă
între ei a terminalilor sau conductorilor celor două componente. Rezultatul este o platformă extrem de flexibilă
pentru realizarea circuitelor electrice sau electronice temporare.
De exemplu, circuitul electric de
mai sus, format din trei rezistori,
poate fi construit cu ajutorul unei
plăci de test conform figurii
alăturate.

Un alt exemplu, de această dată a unui circuit

paralel cu trei rezistori, este prezentat în
figura alăturată.

Acest plăci de test au totuşi unele

neajunsuri. În primul rând, scopul lor sunt doar circuitele temporare. Dacă întoarcem placa şi o scuturăm,
componentele s-ar putea să cadă din locaţiile lor respective. De asemenea, plăcile sunt limitate la curenţi destul de
mici (sub 1 A). Acele arcuri metalice au o suprafaţă de contact destul de mică, prin urmare, nu pot suporta curenţi
mari fără încălzirea lor excesivă.

Regleta de conexiuni

O metodă alternativă constă în utilizarea unei reglete de conexiuni (regletă de borne). Acestea sunt
compuse dintr-un material izolator prevăzut cu spaţii metalice pentru prinderea conductorilor cu ajutorul unor
şuruburi; acest procedeu este similar modului de conectare al prizelor sau întrerupătoarelor casnice.

102
 Un exemplu de astfel de regletă, având o serie de conductori
ataşaţi, este prezentat în poza alăturată.

O altă variantă este cea din poza alăturată. Această variantă,

denumită şi „europeană” are şuruburile introduse într-un canal
pentru a preveni scurt-circuitarea accidentală între terminali
prin intermediul unei şurubelniţe sau al unui alt obiect
metalic.

În figura alăturată, este prezentat un circuit serie compus dintr-o singură

baterie şi trei rezistori folosind o regletă de conexiuni.

Conexiunile realizate cu ajutorul unei reglete sunt robuste şi pot fi prin urmare folosite atât pentru circuitele
temporare cât şi pentru construcţia circuitelor permanente.

Citirea şi punerea în practică a schemelor electrice

Una dintre deprinderile esenţiale ale celor care vor să pună în practică lecţiile învăţate despre circuitele
electrice şi electronice, este „traducerea” unei diagrame într-un circuit real. Diagramele circuitelor sunt de obicei

103
realizate pentru a facilita citirea lor cu uşurinţă, dar circuitele practice au de cele mai multe ori o orientare complet
diferită.
Să luăm ca şi exemplu un circuit paralel
format dintr-o singură baterie şi trei
rezistori.

Trecerea de la diagrama circuitului la realizarea propriu-zisă a acestuia - mai ales atunci când rezistori ce
trebuie conectaţi sunt aranjaţi liniar (asemănător circuitelor serie, nu paralel) pe regletă - nu este chiar aşa de
evidentă, prin urmare, vom prezenta procesul pas cu pas în cele ce urmează.
Pentru început, considerăm diagrama
iniţială a circuitului şi toate
componentele prinse pe regleta de
conexiuni dar fără niciun conductor
electric între ele.

Apoi, urmărim conductorul dinspre

terminalul pozitiv al bateriei spre primul
component al diagramei, realizând în
acelaşi timp o legătură fizică, prin
intermediul unui conductor, între aceste
două puncte pe circuitul real. Dacă ne
este mai uşor, putem trasa o linie de o
culoare diferită pe diagramă, pentru a reprezenta ce tip de conexiuni au fost deja realizate în circuitul real.
Continuăm acest proces, fir cu fir, până în momentul în care întreaga schemă electrică (diagramă) a
circuitului este acoperită.

104
 Următorul pas, aşadar, constă în
conectarea bornelor superioare a celor
doi rezistori rămaşi.

Având toate bornele superioare ale

tuturor rezistorilor din circuit conectate la
borna pozitivă a bateriei, următorul pas
este să conectăm bornele inferioare ale
acestora la borna negativă a bateriei.

Marcarea conductorilor electrici

În mod normal, în circuitele practice

folosite în industrie, toate firele sunt
marcate; conductorii comuni din punct
de vedere electric posedă acelaşi număr
de marcaj. În exemplu nostru, am marcat
conductorii cu 1 şi 2.

O altă convenţie constă în modificarea

uşoară a diagramei iniţiale pentru a indica
punctul de contact propriu-zis al
conductorului pe regletă. Acest lucru
necesită un sistem de marcaj al regletei:
„NB” (numărul blocului), urmat de un
număr ce reprezintă fiecare conexiune
metalică de pe regletă.

105
 În acest mod, diagrama poate fi utilizată ca şi o „hartă” pentru localizarea punctelor dintr-un circuit real,
indiferent cât de încâlcit şi de complex este în realitate. Această metodă poată părea exagerată pentru circuitul
simplu cu trei rezistori de mai sus, dar aceste detalii sunt absolut necesare pentru realizarea şi întreţinerea
circuitelor mari, în special ale acelora care se întind pe distanţe considerabile, folosind mai multe reglete localizate
în puncte diferite.
Pentru circuite permanente, se pot folosi plăci imprimate, un subiect destul de vast în ale cărui detalii nu
vom intra aici.

106
 06 - Circuite divizoare şi legile lui Kirchhoff

1. Circuite divizoare de tensiune

• Circuitele serie proporţionează, sau divizează, cantitatea totală de tensiune pe fiecare component în parte,
aceste proporţii depinzând strict de rezistori: E Rn = E Total (R n / R Total ).

Analiza unui circuit serie simplu (divizor de tensiune)

Să analizăm un circuit electric serie simplu, determinând căderile

de tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Vom introduce valorile cunoscute precum şi cele ce le vom afla prin
E 45 V aplicarea formulelor într-un tabel ce cuprinde tensiunea (E), curentul (I) şi
I A rezistenţa (R), precum şi suma acestora în întreg circuitul. Valorile sunt
R 5k 10k 7.5k Ω exprimate in volţi (V), amperi (A), respectiv ohmi (Ω).

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind valorile individuale ale rezistenţelor, putem determina valoarea
E 45 V rezistenţei totale din circuit, cunoscând că valoarea totală este suma
I A rezistenţelor individuale în cazul circuitelor serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate De aici, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea valorii
E 45 V totale a curentului, ce va fi aceeaşi cu valoarea curentului prin fiecare
I 2m 2m 2m 2m A rezistor, curenţii fiind egali în toate componentele într-un circuit serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe fiecare rezistor este direct proporţională cu rezistenţa sa

107
 Cunoscând valoarea curentului (2 mA), putem folosi legea lui Ohm (E = IR) pentru calcularea căderilor de
tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Putem observa că valoarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor este
E 10 20 15 45 V proporţională cu rezistenţa, datorită faptului că valoarea curentului este
I 2m 2m 2m 2m A aceeaşi prin toţi rezistorii (circuit serie).
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

De asemenea, căderea de tensiune pe rezistorul R 2 este dublă faţă de căderea de tensiunea pe rezistorul R 1 ,
la fel precum rezistenţa R 2 este dublă faţă de rezistenţa R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să modificăm valoarea totală a tensiunii din circuit, vom vedea că
E 40 80 60 180 V proporţionalitatea a căderilor de tensiune rămâne constantă.
I 8m 8m 8m 8m A
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe R 2 este în continuare exact dublul căderii de pe R 1 , în ciuda modificării tensiunii
sursei. Proporţionalitatea căderilor de tensiune este strict în funcţie de valoarea rezistenţelor.
Devine aparent faptul că pe fiecare rezistor, căderea de tensiunea este o fracţiune fixă din valoarea tensiunii
totale a sursei. Tensiunea pe R 1 de exemplu, era 10 volţi atunci când valoarea tensiunii sursei era de 45 de volţi.
Atunci când am crescut tensiunea bateriei până la 180 de volţi (de 4 ori mai mult), căderea de tensiune pe R 1 a
crescut de asemenea de 4 ori (de la 10 la 40 de volţi). Raportul dintre căderea de tensiune pe R 1 şi căderea de
tensiune totală a rămas acelaşi:

De asemenea, nici raporturile dintre căderile de tensiune pe celelalte două rezistenţe şi tensiunea totală a
bateriei nu s-au modificat:

Formula divizorului de tensiune

108
 Din această cauză, un circuit serie poartă adesea numele de divizor de tensiune, pentru abilitatea sa de
divizare a tensiunii totale în fracţii proporţionale cu o valoare constantă. Matematic, aceasta se poate exprima astfel:
În cadrul unui circuit divizor de tensiune, raportul dintre rezistenţele individuale şi cea totală este acelaşi ca
şi raportul dintre căderile de tensiune individuale şi tensiunea totală a sursei. Această formulă poartă denumirea de
formula divizorului de tensiune, şi este o metodă mai rapidă de aflare a căderilor de tensiune într-un circuit serie
faţa de folosirea repetată a legii lui Ohm

Reanalizarea circuitului

Folosind această formulă, putem reanaliza circuitul de mai sus folosind mai puţini paşi:

Aplicaţii

109
 Circuitele divizoare de tensiune se folosesc acolo unde o combinaţie
specifică de rezistori serie este folosită pentru a „diviza” tensiunea
în cantităţi precise (în cazul aparatelor de măsură, de exemplu).

2. Potenţiometrul

• Un potenţiometru este o dispozitiv rezistiv variabil cu trei puncte de conectare, folosit frecvent pe post de
divizor de tensiune ajustabil.

Potenţiometrul este un divizor de tensiune

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,

un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil,
denumit şi perie, face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele
selectate manual.

Pe măsură ce contactul periei se apropie de

terminalul 1 şi se îndepărtează de
terminalul 2, rezistenţa spre terminalul 1
scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă
apropiem contactul de terminalul 2, vom
obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele
două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.

110
Potenţiometre rotative şi potenţiometre liniare

Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

Raportul de divizare

Dacă aplicăm o tensiune constantă

între cei doi terminali de la
extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea
aplicată, măsurată între contactul
periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali.

Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei. Ca şi în cazul unui divizor de
tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate.
Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali
externi, căderea de tensiune între perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea
tensiunii aplicate, indiferent de valoarea aceteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum
un divizor variabil de tensiune, iar coeficientul de
diviziune este stabilit de poziţia periei.
Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte
folositoare pentru obţinerea unei tensiuni variabile
cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum
bateria.

111
 Dacă circuitul ce-l construim necesită o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la
bornele bateriei, putem conecta terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o
conectăm între terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul alăturat):

3. Legea lui Kirchhoff pentru tensiune

• Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit serie simplu

Să luăm un circuit serie cu trei rezistori şi să notăm punctele din

circuit.

Dacă ar fi să conectăm un voltmetru între punctele 2 şi 1, sonda roşie la punctul 2 şi sonda neagră la punctul 1,
voltmetru va indica valoarea de +45 V. În mod normal, semnul „+” nu este arătat, ci este implicit în cazul citirii
aparatelor de măsură digitale.

Când o tensiune este exprimată cu indice dublu („2-1”

în cazul notaţiei „E 2-1 ”), înseamnă ca tensiunea este
măsurată între cele două puncte. O tensiune exprimată
prin „E cd ” ar însemna că tensiunea măsurată este cea
indicată de un voltmetru cu sonda roşie conectată la
punctul „c” şi sonda neagră la punctul „d”.

112
 Dacă ar fi să luăm acelaşi voltmetru şi să
măsurăm căderea de tensiune de pe fiecare
rezistor, parcurgând circuitul în sensul acelor de
ceasornic, cu sonda roşie în faţă şi cu cea neagră
în spate, am obţine/citi următoarele valori:

Suntem deja familiarizaţi cu conceptul general al circuitelor serie, şi anume: suma căderilor de tensiune
individuale este egală cu tensiunea totală aplicată. Dar, măsurând căderile de tensiune în acest fel şi ţinând cont de
polaritatea („+” sau „-”) citirilor, descoperim o altă variantă a acestui principiu: suma tensiunilor măsurată în acest
fel este zero:

Definiţie

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de legea lui Kirchhoff pentru tensiune (descoperit în 1847 de
către Gustav R. Kirchhoff), şi poate fi exprimat astfel:
Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero.
Termenul de sumă algebrică este folosit pentru a desemna faptul că trebuie luate în considerarea semnele
(polarităţile) tensiunilor din circuit pe lângă valorile acestora. Prin buclă se înţelege orice drum prin circuit ce
începe şi se termină în acelaşi punct. În exemplul de mai sus, bucla s-a format între punctele 1-2-3-4-1, în exact
această ordine. Nu contează punctul din care începem sau direcţia pe care o urmăm (în sensul acelor de ceasornic,
sau invers), suma căderilor de tensiune va fi tot zero. Pentru a demonstra acest lucru, putem „modifica” bucla astfel
(3-2-1-4-3):

113
 Pentru o mai bună vizualizare, putem redesena
circuitul serie de mai sus, astfel încât toate
componentele să se regăsească pe aceeaşi linie dreaptă:

Este exact acelaşi circuit, doar că aranjamentul componentelor este diferit. Observaţi polaritatea căderilor
de tensiune de pe rezistori în comparaţie cu cea a bateriei: tensiunea bateriei este negativă în stânga şi pozitivă în
dreapta, pe când tensiunile la bornele rezistorilor sunt orientate în sens opus: pozitivă în stânga şi negativă în
drepta. Acest lucru se datorează faptului că rezistorii întâmpină o rezistenţă în faţa curegerii electronilor împinşi de
baterie. Cu alte cuvinte, rezistenţa împotriva curgerii electronilor trebuie să fie direcţionată în direcţie opusă sursei
de tensiune electromotoare.

Verificarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune cu ajutorul voltmetrului

Dacă am fi să introducem un voltmetru (sau mai

multe voltmetre simultan) în circuit, indicaţiile
acestuia ar fi următoarele (sonda neagră în stânga,
cea roşie în dreapta).

114
 Dacă am fi să luăm acelaşi voltmetru pentru a citi
căderile de tensiune pentru combinaţiile
componentelor din circuit începând cu R 1 , putem
observa adunarea algebrică a tensiunilor (spre
zero).

În cadrul măsurătorilor de mai sus, putem observa importanţa polarităţii căderilor de tensiune atunci când le
adunăm. Citind rezultatele măsurătorilor tensiunii la bornele lui R 1 , R 1 --R 2 şi R 1 --R 2 --R 3 (folosim simbolul „--”
pentru a desemna conexiunea „serie” între cei trei rezistori R 1 R 2 şi R 3 ) vedem că suma căderilor de tensiune are
valori tot mai mari (deşi negative), deoarece polaritatea căderilor de tensiune pe fiecare component are aceeaşi
orientare (stânga pozitiv, dreapta negativ).
Suma căderilor de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 este de 45 de volţi, aceeaşi cu tensiunea la ieşirea bateriei, cu
observaţia că polaritatea bateriei este opusă faţă de cea a rezistorilor (stânga negativ, dreapta pozitiv) şi prin urmare
rezultatul final este o măsurătoare de 0 volţi pe toate cele patru componente luate la un loc.
O un alt mod de a privi acest circuit este de a observa că partea stânga a circuitului (stânga rezistorului R 1 :
punctul 2) este conectată direct la partea dreapta a circuitului (dreapta bateriei: punctul 2), pas necesar pentru
închiderea circuitului. Din moment ce aceste două puncte sunt conectate direct, acestea sunt electric comune şi prin
urmare, căderea de tensiune dintre cele două trebuie să fie zero.

Analiza unui circuit paralel simplu

115
 Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (prescurtat LKT)
funcţionează pentru orice configuraţie a circuitului, nu doar
pentru cele serie. Să considerăm prin urmare un circuit paralel
simplu.

Fiind un circuit paralel, căderile de tensiune pe fiecare rezistor în parte sunt egale cu tensiunea sursei de
alimentare: 6 volţi. Măsurând tensiunile în bucla 2-3-4-5-6-7-2, obţinem:

Observaţi notaţia căderii de tensiune totale (sumei) cu E 2-2 . Din moment ce am început măsurătorile buclei
la punctul 2 şi am terminat tot la punctul 2, suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune va fi aceeaşi cu tensiunea
măsurată între acelaşi punct (E 2-2 ), care, desigur, trebuie să fie zero.

Legea lui Kirchhoff este universal valabilă

Faptul că acest circuit este paralel şi nu serie, nu încurcă cu

nimic aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune. Din punctul
nostru de vedere, întregul circuit ar putea să fie o „cutie neagră”
- configuraţia componentelor să fie complet ascunsă şi să avem
la dispoziţie doar un set de puncte unde să putem măsura
tensiunea - şi legea lui Kirchhoff tot ar fi valabilă.

Dacă încercăm orice combinaţie de paşi, pornind de la oricare terminal în diagrama de mai sus, completând
o buclă astfel încât să ajungem la punctul de plecare, vom vedea că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune
va fi tot timpul egală cu zero.

4. Circuite divizoare de curent

• Circuitele paralel împart cantitatea totală de curent pe fiecare ramură în parte, proporţiile fiind strict
dependente de valorile rezistenţelor: I n = I Total (R Total / R n )

116
Analiza unui circuit paralel simplu

Să analizăm un circuit paralel simplu, determinând valorile

curenţilor prin fiecare ramură, respectiv prin fiecare rezistor
în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cunoscând faptul că pe fiecare component în parte căderea de tensiune este
E 6 6 6 6 V aceeaşi, putem completa tabelul tensiune/curent/rezistenţă astfel (mărimile sunt
I A exprimate în volţi, amperi şi ohmi).
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind legea lui Ohm (I = E / R) putem calcula curentul prin fiecare ramură.
E 6 6 6 6 V
I 6m 2m 3m A
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ştiind că în circuitele paralele suma curenţilor de pe fiecare ramură reprezintă
E 6 6 6 6 V curentul total, putem completa tabelul cu valoarea totală a curentului prin
I 6m 2m 3m 11m A circuit, 11 mA.
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ultimul pas este calcularea rezistenţei totale, folosind legea lui Ohm (R = E /
E 6 6 6 6 V I), sau folosind formula rezistenţelor în paralel; indiferent de metoda folosită,
I 6m 2m 3m 11m A rezultatul este acelaşi.
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

Prin fiecare rezistor, curentul depinde strict de rezistenţa acestuia

Ar trebui să fie evident deja faptul că prin fiecare rezistor, curentul depinde de rezistenţa acestuia, ştiind că
valoarea tensiunii prin toţi rezistorii este aceeaşi. Această relaţie nu este una direct proporţională, ci invers
proporţională. De exemplu, curentul prin R 1 este dublu faţă de curentul prin R 3 , iar rezistenţa lui R 3 este de două
ori cea a rezistorului R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să schimbăm sursa de tensiune din acest circuit, am descoperi că
E 24 24 24 24 V acest raport nu se modifică.
I 24m 8m 12m 44m A
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

117
 Curentul prin R 1 este şi de data aceasta dublu curentului prin R 3 , cu toate că valoarea tensiunii de
alimentare (tensiunea bateriei) s-a modificat. Proporţionalitatea curenţilor între diferite ramuri ale circuitului
depinde de rezistenţă.
De asemenea, ca şi în cazul circuitelor divizoare de tensiune, curenţii ramurilor reprezintă fracţiuni fixe din
curentul total. Cu toate că tensiunea sursei a crescut de patru ori, raportul dintre curentul ramurii şi curentul total a
rămas acelaşi:

Formula divizorului de curent

Din acest motiv, un circuit paralel este denumit adesea un divizor de curent pentru abilitatea sa de divizare
a curentului total în fracţii. Putem determina o formulă pentru calculul curentului prin rezistorii paraleli, atunci când
cunoaştem curentul total, rezistenţa totală şi rezistenţele individuale:

Raportul dintre rezistenţa totală şi rezistenţa individuală este acelaşi ca şi între curentul individual (pe
ramură) şi cel total. Această formulă poartă denumirea de formula divizorului de curent, şi este o metodă mai scurtă
de determinare a curenţilor prin ramură într-un circuit paralel atunci când se cunoaşte curentul total.

Recalcularea circuitului paralel iniţial

118
 Folosind circuitul paralel original ca şi exemplu, putem recalcula curentul prin ramuri folosind această
formulă, dacă începem prin a cunoaşte valoarea totală a curentului şi a rezistenţei:

Comparaţie între formula divizorului de curent şi cea a divizorului de tensiune

Dacă facem o comparaţie între cele două formule divizoare, putem observa că sunt extrem de
asemănătoare. Putem observa totuşi, că în cazul divizorului de tensiune, raportul este R n (rezistenţă individuală) la
R total , iar în cazul divizorului de curent, raportul este chiar invers R total la R n :
Este foarte uşor să încurcăm cele două ecuaţii prin inversarea raportului rezistenţelor. O modalitate simplă
de memorare a formei corecte este să ţinem minte că ambele raporturi dintre cele două ecuaţii trebuie să reprezinte
un număr subunitar (între 0 şi 1). Dacă raportul este inversat, vom obţine o valoare mai mare decât unu, prin urmare
greşită. Cunoscând faptul că rezistenţa totală într-un circuit serie (divizor de tensiune) este tot timpul mai mare
decât oricare dintre rezistenţele luate separat, putem să deducem că raportul corect este R n /R total . La fel, cunoscând
faptul că rezistenţa totală într-un circuit paralel (divizor de curent) este tot timpul mai mică decât valoarea oricărei
rezistenţe luate individual, putem să deducem raportul corect, R n /R total .

Aplicaţii ale divizorului de curent

Circuitele divizoare de curent îşi găsesc aplicaţie (de exemplu)

în circuitele de măsură, acolo unde o fracţie din curentul de
măsurat trebuie să fie redirecţionat spre un dispozitiv sensibil de

119
detecţie. Folosind formula rezistorului de curent, se poate afla valoarea exactă a rezistenţei folosită pe post de şunt
pentru a „devia” cantitatea precisă de curent prin dispozitiv în orice situaţie.

5. Legea lui Kirchhoff pentru curent

• Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit paralel simplu

Să considerăm următorul circuit paralel.

Marime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Calculând toate valorile tensiunilor şi curenţilor din acest circuit, obţinem
E 6 6 6 6 V tabelul alăturat.
I 6m 2m 3m 11m A
R 1k 3k 2k 545,45 Ω

În acest moment cunoaştem valorile

curenţilor din fiecare ramură precum şi
valoarea totală a curentului din circuit.

Cunoaştem faptul că valoarea totală a curentului dintr-un circuit paralel trebuie să fie egală cu suma
curenţilor de pe fiecare ramură, dar mai putem observa un principiu foarte important în acest circuit.
Să observăm aşadar ce se întâmplă la fiecare nod (locul de întâlnire a cel puţin trei ramuri).

120
 Pe ramura negativă de jos (8-7-6-5), la fiecare nod curentul
principal se divide pe fiecare ramură succesivă spre rezistori.
Pe ramura pozitivă de sus (1-2-3-4) curentul de pe fiecare
ramură se „alătură” curentului principal. Dacă ne uităm mai
atent la un anumit nod, precum 3, observăm că valoarea
curentului ce intră într-un nod este egală cu valoarea curentului
ce părăseşte acel nod.

Definiţie

Avem doi curenţi care intră în nodul 3, din partea dreaptă şi de jos. Din partea stângă avem un singur curent
care iese din nod, egal ca şi valoare cu suma celor doi curenţi care intră. Acest lucru este valabil pentru oricare nod,
indiferent de numărul ieşirilor/intrărilor. Matematic, putem exprima această observaţie astfel:

O altă formă uşor diferită dar echivaletă din punct de vedere matematic este următoarea:

Pe scurt, legea lui Kirchhoff pentru curent sună astfel:

„Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero”

Adică, dacă notăm polaritatea fiecărui curent, cu „+” dacă intră într-un nod şi cu „-” dacă iese, suma lor va
da tot timpul zero.
În cazul nodului 3 de mai sus, putem determina valoarea curentului ce iese din nod prin partea stângă
folosind legea lui Kirchhoff pentru curent astfel:

Semnul negativ (-) pentru valoarea de 5 mA ne spune faptul că, curentul iese din acest nod, în contradicţie
cu cei doi curenţi de 2 mA şi 3 mA ce sunt cu semnul pozitiv (+), şi prin urmare intră în nod. Cele două notaţii („+”
şi „-”) pentru intrarea, respectiv ieşirea curentului din nod sunt pur arbitrare, atâta timp cât reprezintă semne diferite
pentru direcţii diferite şi prin urmare putem aplica legeal lui Kirchhoff pentru curenţi.

121
 07 - Circuite serie-paralel combinate

1. Ce este un circuit serie-paralel

• Regulile circuitelor serie şi paralel trebuie să fie aplicate selectiv atunci când avea de a face cu un circuit
combinat serie-paralel

Circuitele serie simple şi circuitele paralel simple

În cazul circuitelor serie simple, toate componentele sunt legate cap la cap şi
formează o singură cale pentru curgerea electronilor prin circuit.

În cazul circuitelor paralel simple, toate componentele sunt legate

între acelaşi set de puncte comune din punct de vedere electric,
formându-se astfel mai multe căi pentru curgerea electronilor de la
un capăt la celălalt al bateriei.

În ambele cazuri, avem de a face cu anumite seturi specifice de reguli pentru relaţiile dintre tensiune, curent
şi rezistenţă (vezi circuitele serie şi circuitele paralel).

122
Identificarea părţilor serie şi paralel

Dar, în cazul în care o parte dintre componente sunt legate

în serie şi o altă parte a componentelor în paralel, nu este
posibilă aplicarea unei singure reguli pentru întreg
circuitul, sau pentru fiecare parte constituentă. În schimb,
vom încerca identificarea părţilor serie din circuit şi a
părţilor paralele, ca mai apoi să aplicăm regulile necesare
în funcţie de tipul circuitului. Să vedem un exemplu.

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate Acesta nu este nici un circuit serie simplu nici unul paralel simplu, ci
E 24 V conţine elementele din ambele tipuri. Curentul iese prin partea de jos a
I A bateriei, se împarte (ramifică) pe cele două ramuri spre R 3 şi R 4 , se re-
R 100 250 350 200 Ω întâlneşte, se ramifică încă odată spre R 1 şi R 2 , se re-întâlneşte din nou şi
se reîntoarce la baterie. Există mai mult de un singur drum pentru circulaţia curentului (nu este serie), dar totuşi,
există mai mult de două seturi de puncte electric comune (nu este paralel).
Dacă putem distinge care părţi din circuit sunt serie şi care paralel, putem analiza circuitul în mai multe
etape, fiecare etapă pe rând, folosind regulile corecte pentru determinarea relaţiilor dintre tensiune, curent şi
rezistenţă.

2. Metode de analiză a circuitelor serie-paralel

Paşii pentru analiza unui circuit serie-paralel combinat sunt următorii:

• Reducerea circuitului original la un singur rezistor echivalent, cu redesenarea circuitului la fiecare pas, un
pas însemnând reducerea conxiunilor serie sau paralel la un singur rezistor echivalent
• Calcularea rezistenţei totale
• Calcularea curentului total
• Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor echivalent şi curenţii pe fiecare ramură la fiecare pas,
un pas însemnând „dezvoltarea” circuitului redus spre forma iniţială

Paşii necesari pentru rezolvarea unui circuit serie-paralel

123
Scopul analizei circuitului serie-paralel este determinarea tuturor căderilor de tensiune, curenţilor şi puterilor
disipate în circuit. Strategia generală pentru atingerea acestui scop este următoarea:

1. Determinăm conexiunile existente din circuit: care rezistori sunt legaţi în serie şi care în paralel
2. Redesenăm circuitul, înlocuind fiecare din combinaţiile serie sau parelel din circuit identificate la primul
punct, cu un singur rezistor echivalent. Dacă folosim un tabel pentru scrierea valorilor, atunci vom realiza o
nouă coloană în tabel pentru fiecare rezistenţă echivalentă
3. Repetăm paşii 1 şi 2 până ce întreg circuitul este redus la un singur rezistor echivalent
4. Calculăm curentul total cunoscând tensiunea şi rezistenţa totală utilizând legea lui Ohm (I = E / R)
5. Folosind valorile totale ale tensiunii şi ale curentului, mergem un pas înapoi, spre ultima reducere
echivalentă din circuit şi inserăm valorile în locurile necesare
6. Cunoscând rezistenţele şi tensiunea totală / curentul total de la pasul 5, folosim legea lui Ohm pentru
calcularea valorilor necunoscute (tensiuni sau curenţi) (E = IR sau I =E / R)
7. Repetăm paşii 5 şi 6 până când toate valorile tensiunilor şi ale curenilor sunt cunoscute în configuraţia
iniţială a circuitului. Practic, mergem pas cu pas de la versiunea simplificată a circuitului spre versiunea
originală, complexă a acestuia, introducând valorile tensiunii şi ale curentului acolo unde este necesar, până
când toate valorile tensiunilor şi curenţilor sunt cunoscute
8. Calculăm puterile disipate în circuit din valorile cunoscute ale tensiunilor, curenţilor şi/sau rezistenţelor.

Analiza unui circuit serie-paralel combinat

Deşi sună destul de complicat, vom înţelege întregul proces mult mai uşor dacă luăm un exemplu practic:

124
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 Ω

Simplificarea circuitului

În exemplul de mai sus, rezistorii R 1 şi R 2 sunt conectaţi în paralel; la fel şi R 3 cu R 4 . Pentru că am identificat acest
tip de conexiune ca fiind una paralelă, putem înlocui fiecare din cele două combinaţii printr-o singură rezistenţă
echivalentă. Circuitul redesenat arată astfel:
Simbolul (//) este folosit pentru a reprezentă faptul că valoarea
celor două rezistoare a fost obţinută cu ajutorul formulei 1/(1/R).
Rezistorul de 71.429 Ω de sus este echivalentul celor doi
rezistori R 1 şi R 2 legaţi în paralel. Rezistorul de 127.27 Ω de jos
este echivalentul celor doi rezistori R 3 şi R 4 legaţi în paralel.

Tabelul valorilor poate fi mărit cu două coloane pentru a include şi valorile acestori doi rezistori echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 Total Unitate Ar trebui să devină aparent că circuitul a fost redus la o

E 24 V configuraţie serie simplă ce conţine doar doi rezistori
I A (echivalenţi).
R 100 250 350 200 71,429 127,27 Ω

Pasul final în reducerea circuitului este adunarea acestor două rezistenţe şi aflarea rezistenţei totale a
circuitului. Rezultatul acestei adunări este 198.70
Ω. Acum putem re -desena circuitul cu o singură rezistenţă
echivalentă. Adăugăm, de asemenea, încă o coloană în tabel, coloană ce se va suprapune cu „Total”. Notaţia
coloanei este (R 1 //R 2 --R 3 //R 4 ) pentru a indica modul iniţial de conectare al rezistenţelor în circuit. Simbolul „--”
reprezintă conexiune „serie”, iar simbolul „//” reprezintă conexiune „paralel”.

125
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea curentului total din circuit

În acest moment, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea curentului total prin circuit şi

completarea coloanei corespunzătoare din tabel:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Reîntorcându-ne la diagrama circuitului, valoarea totală a curentului este momentan singura ce apare pe

desen:

126
 Revenirea la forma iniţială

Acum putem începe să ne re-întoarcem la paşii anteriori în

simplificarea circuitului spre configuraţia originală. Pasul
următor este să ne întoarcem la circuitul în care R 1 //R 2 şi
R 3 //R 4 sunt în serie.

Valoarea curentului prin ambele seturi de rezistori echivalenţi este aceeaşi

Din moment ce R 1 // R 2 şi R 3 // R 4 sunt în serie, curentul prin ambele seturi de rezistenţe echivalente este

acelaşi. Mai mult decât atât, valoarea curentului prin ele trebuie să fie egală cu valoarea curentului total; putem

completa coloana curent total din tabel cu valoarea curentului total pentru fiecare din cele două grupuri de rezistori

echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare grup echivalent

Cunoscând curentul prin rezistenţele echivalente R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 , putem aplica legea lui Ohm (E=IR)

pentru aflarea căderilor de tensiune pentru fiecare grup în parte, completând şi tabelul:

127
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor căderilor de tensiune

Ştim că R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 sunt de fapt conexiuni echivalente paralele, iar căderile de tensiune în circuitele

paralele sunt egale. Cu alte cuvinte, putem să mai facem un pas înapoi spre configuraţia iniţială a circuitului şi să

completăm tabelul cu valorile calculate:

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor curenţilor din circuit

128
 Secţiunea originală a tabelului pentru rezistori este acum completată (coloana R 1 la R 4 ). Aplicând legea lui
Ohm pentru celelalte valori rămase necompletate (I=E/R), putem determina valorile prin R 1 , R 2 , R 3 şi R 4 :

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 86,275m 34,510m 43,922m 76,863m 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Circuitul iniţial cu toate valorile tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor arată astfel:

129
 08 - Aparate de măsură

01. Ce este un aparat de măsură

• Mecanismul de afişaj al unui aparat de măsură analogic presupune deplasarea unui ac indicator pe o scală
gradată
• Aparatele de măsură electromagnetice funcţionează pe principiul generării unui câmp magnetic la trecerea
unui curent electric printr-un conductor
• Aparatele de măsură electrostatice funcţionează pe principiul generării unei forţe fizice datorate câmpului
electric dintre două plăci
• Tuburile catodice utilizează un câmp electrostatic pentru devierea unui fascicol de electroni

Definiţia aparatului de măsură

Un aparat de măsură este orice dispozitiv special realizat pentru afişarea unei mărimi electrice într-un
format ce poate fi interpretat de către un operator uman. De obicei, acest format este sub formă vizuală: deplasarea
unui indicator pe o scală, o serie de dispozitive luminoase aranjate sub forma unui bargraph, sau un afişaj format
din cifre.
În analiza şi testarea circuitelor, există dispozitive proiectate pentru realizarea măsurătorilor mărimilor
electrice de bază, şi anume, tensiune, curent şi rezistenţă. Există multe alte tipuri de aparate de măsură, dar în acest
capitol ne vom concentra atenţia, în principal, pe modul de funcţionare al acestora trei.
Majoritatea aparatelor de măsură moderne sunt digitale, folosind un afişaj numeric. Modelele mai vechi de
aparate de măsură sunt însă mecanice, utilizând un indicator mecanic pentru afişarea mărimii măsurate. În ambele
cazuri, este nevoie de o setare a aparatului pentru indicarea corespunzătoare a mărimilor măsurate. În acest capitol
ne vom referi exclusiv asupra principiilor de funcţionare ale aparatelor de măsură analogice (mecanice).

Aparate de măsură electromagnetice

Majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, şi anume, pe
faptul că trecerea unui curent printr-un conductor produce un câmp magnetic perpendicular pe axa de deplasare a
electronilor. Cu cât valoarea curentului este mai mare, cu atât mai mare va fi câmpul magnetic produs. Dacă acest
câmp magnetic produs de conductor este liber să interacţioneze cu un alt câmp magnetic, vom asista la dezvoltarea
unei forţe fizice între cele două surse ale câmpurilor magnetice. Dacă una dintre acest surse este liberă să se
deplaseze faţă de cealaltă sursă, aceasta se va deplasa pe măsură ce curentul trece prin conductor, deplasarea fiind
direct proporţională cu valoarea curentului.

130
Galvanometrul
Primele astfel de aparate de măsură construite erau cunoscute sub numele de
galvanometre, fiind recunoscute pentru precizia lor. Un model foarte simplu de
galvanometru constă dintr-un ac magnetizat (asemenea celui folosit la compas)
suspendat la capătul unui fir şi poziţionat în interiorul unei înfăşurări
conductoare. La trecerea curentului prin această înfăşurare, se va produce un
câmp magnetic ce va modifica poziţia iniţială a acului. Un astfel de aparat antic
este prezentat în figura alăturată.

Astfel de aparate nu mai sunt însă practice în prezent, fiind extrem de sensibile la orice tip de mişcare şi la
interferenţele datorate câmpului magnetic al pământului. Singurul lor scop rămâne prezentarea conceptelor de bază
ale dispozitivelor experimentale. În prezent, termenul de „galvanometru” este utilizat pentru desemnarea oricărui
tip de aparat de măsură de o precizie excepţională, nefiind neapărat un dispozitiv ca cel prezentat mai sus.

Aparate de măsură cu magnet permanent

Aparatele de măsură electromagnetice sunt realizate în prezent dintr-o

bobină suspendată într-un câmp magnetic, protejată de majoritatea
influenţelor externe. Astfel de dispozitive sunt cunoscute sub numele de
aparate de măsură cu magnet permanent.

În figura de mai sus, acul indicator este poziţionat aproximativ la 35% pe scala gradată, zero fiind în stânga
iar valoarea maximă regăsindu-se în partea dreaptă. O creştere a curentului de măsurat va duce la o deplasare a
acului indicator spre dreapta iar o descreştere a lui va duce la o deplasare a acului spre stânga. Afişajul aparatului de
măsură conţine o scală gradată cu cifre pentru indicarea valorilor mărimii de măsurat, indiferent de tipul acesteia.
Cu alte cuvinte, dacă este necesară o valoare de 50 µA pentru deplasarea maximă a acului indicator (spre
capătul din dreapta), scala va avea scrisă o valoarea de 0 µA în partea stângă şi o valoare de 50 µA în partea
dreaptă; mijlocul va fi desigur 25 µA.

131
 În exemplul din figură, acul ar indica în acest caz ipotetic o valoare a curentului de 17,5 µA. De obicei,
scala este împărţită în gradaţii mult mai mici, din 5 în 5 µA, sau chiar la 1 µA, pentru a permite o citire mult mai
precisă a indicaţiei acului.
Majoritatea aparatelor pot detecta polaritatea curentului, o direcţie a acestuia
ducând la deplasarea acului într-un anumit sens, iar direcţia opusă a curentului
ducând la o deplasare în sens contrar al acului indicator. Modele D'Arsonval şi
Weston sunt de acest tip.

Există însă şi aparate care nu sunt sensibile la modificarea sensului curentului prin circuit, bazându-se pe
atragerea unui cursor mobil de fier, nemagnetizat, către conductorul de curent fix pentru deplasarea acului
indicator. Astfel de aparate sunt folosite pentru măsurător în curent alternativ. Un dispozitiv sensibil la variaţia
polarităţii curentului, ar vibra pur şi simplu înainte şi înapoi fără a putea da o indicaţie practică a mărimii de
măsurat.

Aparate de măsură electrostatice

Deşi majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, câteva

dintre ele se bazează pe electrostatică, cu alte cuvinte, pe forţa de atracţie sau de respingere generată de sarcinile
electrice în mediul dintre ele.
Dacă aplicăm o tensiune între două suprafeţe conductoare separate printr-un
dielectric format din aer, va exista o forţă fizică de atracţie între cele două
suprafeţe, forţa capabilă să indice valoare tensiunii. Această forţă este direct
proporţională cu tensiunea aplicată între plăci şi invers proporţională cu pătratul
distanţei dintre ele. De asemenea, forţa nu depinde de polaritate, rezultând astfel
un dispozitiv insensibil la variaţia polarităţii tensiunii.
Din păcate, forţa generată de atracţia electrostatică este foarte mică în cazul tensiunilor normale, astfel încât
aceste tipuri de aparate de măsură nu sunt practice pentru instrumentele de test normale. Astfel de aparate
electrostatice sunt folosite pentru măsurarea tensiunilor înalte, de ordinul miilor de volţi.
Unul dintre cele mai mare avantaje al aparatelor electrostatice constă în rezistenţa electrică extrem de mare,
faţă de aparatele electromagnetice care au o rezistenţa electrică mult mai mică. După cum vom vedea în cele ce
urmează, o rezistenţa electrică mare, rezultând într-un curent mult mai mic prin dispozitiv, este absolut necesară
pentru realizarea unui voltmetru profesional.

132
Tubul catodic (CRT)

O aplicaţie mult mai întâlnită a dispozitivelor

electrostatice este tubul catodic. Acestea sunt tuburi
speciale din sticlă, similare celor întâlnite la
televizoarele clasice. Într-un astfel de tub, un fascicol de
electroni ce se deplasează prin vid, este deviat prin
intermediul unei tensiuni existente între două plăci
metalice aşezate de o parte şi de cealaltă a tubului.

Datorită faptului că electronii posedă o sarcină electrică negativă, aceştia tind să fie respinşi de placa
negativă şi atraşi de placa pozitivă. O inversare a polarităţii tensiunii dintre cele două plăci va duce la modificarea
în sens contrar al traseului fascicolului de electroni, acest dispozitiv fiind prin urmare sensibil la polaritate.
Electronii, având o greutate mult mai mică decât plăcile metalice, se deplasează mult mai uşor sub acţiunea
forţei dintre cele două plăci decât plăcile propriu-zise. Traseul lor deviat poate fi detectat pe măsură ce aceştia se
lovesc de afişajul din sticla de la capătul tubului, unde întâlnesc un strat subţire de fosfor; rezultatul este emiterea
unei unde luminoase ce poate fi observată din exteriorul tubului. Cu cât tensiunea dintre cele două plăci este mai
mare, cu atât electronii vor fi deviaţi mai puternic de la traseul lor iniţial, punctul luminos de pe afişaj regăsindu-se
la o distanţa mai mare faţă de centrul acestuia.
Într-un tub real există două perechi de plăci metalice pentru deviaţia electronilor, nu doar una singură,
pentru a putea acoperi întreaga aria a afişajului de sticlă din capătul dispozitivului.
Cu toate că aceste dispozitive pot înregistra tensiuni mici cu o precizie ridicată, ele sunt totuşi greoaie,
fragile şi necesită putere electrică pentru funcţionare, spre deosebire de dispozitivele electromagnetice ce sunt mult
mai compacte şi sunt alimentate direct de semnalul de măsurat ce se regăseşte la bornele lor.
De obicei, tuburile catodice sunt folosite în combinaţie cu circuite externe precise pentru formarea unui
echipament de test mult mai mare, şi anume, osciloscopul. Acest din urmă dispozitiv poate indica variaţia tensiunii
cu timpul, o abilitatea extrem de importantă în cazul circuitelor cu tensiuni şi curenţi variabili în timp.

02. Voltmetrul
• Măsurarea căderilor de tensiune din circuite se realizează cu ajutorul voltmetrului
• Voltmetrul se conectează tot timpul în paralel

Limitări ale circuitelor de măsură

133
 Majoritatea aparatelor de măsură sunt dispozitive foarte sensibile. Unele modele, precum D'Arsonval,
necesită un curent de doar 50 µA pentru a duce acul indicator în poziţia maximă a scalei de valori; rezistenţa internă
a acestor tipuri de aparate nu este mai mare de 1000ÎnΩ.consecinţă, un astfel de vo ltmetru poate măsura o
tensiune maximă de doar 50 mV (50 µA X 1000Ω), pentru că la această valoare, acul indicator este în poziţia sa
maximă (dreapta) şi nu se mai poate deplasa. Pentru a putea realiza voltmetre practice, cu capabilităţi de măsurare a
unor tensiuni mult mai mari, folosind aceste dispozitive sensibile, trebuie găsită o metodă de reducere a deplasării
acului indicator.

Modelul D'Arsonval

Să luăm ca şi prim exemplu un dispozitiv tip

D'Arsonval, cu o rezistenţa internă a bobinei de 500Ω,
şi a cărei deplasare maximă (D.M.) se realizează pentru
un curent de 1 mA.

Aplicând legea lui Ohm, putem determina tensiunea necesară deplasării acului indicator la valoarea
maximă:

Dacă am dori să folosim acest aparat pentru măsurarea tensiunilor ce nu depăşesc o jumătate de volt,
această configuraţie ar fi mai mult decât suficientă. Dar pentru a măsură tensiuni peste această valoare, trebuie să
aducem unele modificări. Pentru a obţine o deplasare observabilă a acului pentru o valoare a tensiunii de peste 0,5
V, este nevoie ca doar o parte din tensiunea de măsurat să se regăsească pe bobina internă. Desigur, va trebui să
modificăm şi scala aparatului de măsură, astfel încât să existe o legătură directă între deplasarea acului indicator şi
valoarea reală a tensiuni măsurate.

Introducerea unui divizor de tensiune

134
 Această operaţie se poate realiza foarte uşor cu
ajutorul unui divizor de tensiune. Ştiind că un divizor
de tensiune se realizează cu ajutorul rezistorilor
conectaţi în serie, tot ceea e trebuie să facem este să
conectăm un rezistor în serie cu rezistenţa internă a
configuraţiei iniţiale (inclusă în dispozitiv), rezultatul fiind un divizor de tensiune format din doi rezistori.
Rezistorul serie poartă numele de „rezistor de multiplicare” datorită faptului că multiplică valoarea
tensiunii ce poate fi măsurată. Determinarea valorii rezistenţei este uşoară dacă suntem familiarizaţi cu analiza
circuitelor serie. De exemplu, să determinăm valoarea R multiplicare pentru ca dispozitivul de mai sus (1 mA, 500 Ω) să
poată măsura tensiuni de până la 10 V.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Putem folosi metoda tabelului pentru a ne uşura calculele.
E V
I A
R Ω

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Cunoscând faptul că deplasarea va fi maximă pentru un curent de 1
E 10 V mA, precum şi faptul că tensiunea la care dorim ca acest lucru să se
I 1m 1m 1m A întâmple este de 10 V (circuit serie, valoare totală), putem completa
R 500 Ω tabelul astfel.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Există mai multe metode de determinare a rezistenţei de
E 10 V multiplicare. O variantă presupune determinarea rezistenţei totale a
I 1m 1m 1m A circuitului aplicând legea lui Ohm pe coloana „total” (R = E / I),
R 500 9,5 k 10 k Ω scăzând apoi valoarea de 500
Ω a deplasării pentru a obţine
valoarea R multiplicare .
O a doua metodă constă în determinarea căderii de tensiune pe rezistenţa internă atunci când deplasarea
acului indicator este maximă (E = IR), căderea de tensiunea pe rezistorul de multiplicare fiind egală cu diferenţa
dintre căderea de tensiune totală şi căderea de tensiune pe rezistenţa internă.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Ultimul pas constă în aplicarea legii lui Ohm (R = E / I) pentru
E 0,5 9.5 10 V determinarea rezistenţei rezistorului de multiplicare.
I 1m 1m 1m A
R 500 9,5 k 10 k Ω

135
 Indiferent de metoda folosită, răspunsul final este acelaşi
(9,5 kΩ). Putem aplica ambele metode, pentru a ne asigura
că rezultatul final este corect.

Cu o cădere de tensiune de exact 10 V între terminalii aparatului de măsură, curentul prin bobina internă va
fi de exact 1 mA, acest curent fiind limitat de rezistorul de multiplicare şi de rezistenţa internă a bobinei. Căderea
de tensiune pe bobină va fi de exact 0,5 V, iar deplasarea acului indicator va fi maximă (spre dreapta).
Dacă am modifica şi scala astfel încât valorile acesteia să fie cuprinse între 0 şi 10 V (în loc de 0 şi 1 mA),
orice persoană care va citi indicaţia aparatului o va interpreta ca fiind 10 V. Nu este necesar ca utilizatorii
voltmetrului să cunoască faptul că aparatul foloseşte doar o fracţiune din tensiunea totală de măsurat (10 V) a sursei
externe. Tot ceea ce contează este ca circuitul să funcţioneze corect pentru a putea indica tensiunea totală aplicată.
Acesta este într-adevăr şi modul de realizare şi utilizare al aparatelor de măsură: dispozitivul de detectare al
mărimii de măsurat este construit astfel încât să fie necesară doar o cantitate foarte mică de tensiune şi de curent
pentru funcţionarea acestuia, pentru o sensibilitatea cât mai ridicată. Această configuraţie este apoi conectată la un
circuit divizor realizat cu rezistori de precizie, pentru a putea indica o tensiune sau un curent mult mai mari.

Rezistori de multiplicare şi selectorul

În general, este foarte utilă prezenţa mai multor astfel

de circuite divizoare, pentru a putea măsură o plajă
destul de largă de valori folosind acelaşi mecanism de
bază pentru detectarea semnalului. Acest lucru se poate
realiza printr-un comutator multi-polar şi câţiva
rezistori de multiplicare, fiecare pentru o anumită bandă
de tensiuni, conform figurii alăturate.

Comutatorul cu cinci poziţii intră în contact doar cu câte un rezistor deodată. În poziţia de jos, acesta nu
face contact cu niciun rezistor, fiind de fapt în poziţia „oprit”. Fiecare rezistor realizează o deplasare maximă
diferită a voltmetrului, şi toate se bazează pe aceleaşi caracteristici principale (1 mA, 500 Ω).

136
 Cu o astfel de variantă, valoarea
fiecărui rezistor este determinată
folosind aceiaşi metodă utilizată
mai sus, cunoscând tensiunea
totală necesară în fiecare caz.
Pentru un voltmetru cu scala
tensiunilor de 1 V, 10 V, 100 V
şi 1000 V, rezistenţele de
multiplicare sunt conform figurii
alăturate.

Putem observa că valorile

rezistorilor de multiplicare sunt
puţin ciudate. Este puţin
probabil să găsim un rezistor de
precizie cu o valoare de 999,5
kΩ, astfelîncât suntem nevoiţi
să folosim o altă configuraţie.

Cu fiecare pas, tot mai mulţi rezistori sunt conectaţi în circuit prin intermediul comutatorului (selectorului),
astfel că rezistenţa totală va fi egală cu suma rezistenţelor individuale. De exemplu, atunci când comutatorul se află
în poziţia „1000 V”, ştim din exemplu precedent că avem nevoie de o rezistenţă de 999,5 kΩ. Folosind configuraţia
anterioară, aceasta este exact valoarea obţinută:

Avantajul constă, desigur, în faptul că rezistorii de 900 kΩ, 90 kΩ şi 9 kΩ sunt mult mai uşor de procurat
decât cei precedenţi (999,5 kΩ, 99,5 kΩ şi 9,5 kΩ). Din punct de vedere funcţional, nu există nicio diferenţa între
cele două configuraţii prezentate.

137
 03. Impactul voltmetrului asupra circuitului
• Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită
• Un detector de nul este un dispozitiv pentru determinarea curenţilor şi a tensiunilor. Acesta se evidenţiază
prin sensibilitatea sa extrem de ridicată

Voltmetrul ideal şi voltmetrul real

Orice aparat de măsură introdus în circuit modifică comportamentul acestuia din urmă într-o oarecare
măsură. Deşi impactul este inevitabil, acesta poate fi minimizat printr-o proiectare bună a aparatului de măsură în
cauză.
Din moment ce voltmetrele se conectează tot timpul în paralel cu componentul sau componentele aflate sub
test, orice curent prin voltmetru va modifica curentul total din circuitul de măsurat, ducând inevitabil şi la
modificarea tensiunii reale din circuit. Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită, astfel încât curentul
care trece prin acesta să fie de 0 A pentru a nu afecta circuitul testat. Totuşi, astfel de voltmetre nu există decât în
paginile cărţilor, nu şi în viaţa reală!

Efectul voltmetrului asupra circuitului; exemplu

Să luăm ca şi exemplu circuitul divizor de tensiune din figura alăturată, ca

şi un exemplu extrem al efectelor unui voltmetru asupra circuitului de
măsurat.

Atunci când voltmetrul nu este conectat în circuit, vom aveam o

cădere de tensiune de exact 12 V pe fiecare dintre cei doi rezistori.
Totuşi, dacă voltmetrul considerat în acest exemplu posedă o
rezistenţa internă între cele două sonde de Ω
10 (o
M valoare
normală pentru un voltmetru digital), aceasta va crea un sub-circuit
paralel cu rezistorul inferior al divizorului.

138
 Acest lucru duce la scăderea rezistenţei inferioare de la 250
MΩ la 9,61 MΩ (circuit paralel), modific
ând fundamental
căderile de tensiune din circuit.

Un divizor de tensiune cu rezistenţele de 250 MΩ, respectiv 9,61 MΩ va diviza o tensiune de 24 V în 23,11
V, respectiv 0,88 V. Din moment ce voltmetrul face parte din rezistenţa de 9,61 Ω,
M aceasta este şi valoarea pe
care o va indica: 0,88 V.
Voltmetrul poate indica doar căderea de tensiune dintre punctele în care este conectat. Acesta nu poate
„ştii” că înainte de introducerea sa în circuit, în acea locaţie exista o cădere de tensiune de 12 V şi nu de 0,88 V.
Conectarea aparatului de măsură în circuit modifică rezistenţa circuitului şi prin urmare şi valoarea căderii de
tensiune măsurate, aceasta nefiind prin urmare cea reală.
Acest efect este prezent, într-o anumită măsură, ori de câte ori folosim un voltmetru. Scenariul prezentat
mai sus este unul extrem, cu o rezistenţa a voltmetrului mult mai mică decât rezistenţa divizorului de tensiune. Din
aceste motive, cu cât rezistenţa internă a voltmetrului este mai mare, cu atât efectul acestuia asupra circuitului de
măsurat va fi mai mic. Din această cauză, un voltmetru ideal posedă o rezistenţă infinită. Dar, indiferent de valoarea
acestei rezistenţe, efectul considerat mai sus va fi tot timpul prezent într-un circuit.

Sensibilitatea voltmetrelor

Impactul creat de voltmetrele electromecanice asupra circuitelor este desemnat prin numărul de ohmi
prezenţi între terminalii aparatului pentru fiecare domeniu de tensiune (poziţii diferite ale selectorului). Practic,
acesta este un număr exprimat înΩ/V. Voltmetrele digitale posedă de obicei o rezistenţa constantă între sond ele
aparatului indiferent de domeniu de
tensiune ales.
Să reluăm exemplu din secţiunea
precedentă. Pe domeniul 1000 V,
rezistenţa totală este de Ω1 M
(999,5 kΩ + 500Ω), ceea ce
înseamnă 1 MΩ / 1000 V, sau 1
kΩ/V. Această sensibilitate rămâne
constantă indiferent de domeniul
ales.

139
domeniul 100 V; sensibilitatea: 100 kΩ / 100 V = 1 kΩ / V
domeniul 10 V; sensibilitatea: 10 kΩ / 10 V = 1 kΩ / V
domeniul 1 V; sensibilitatea: 1 kΩ / 1 V = 1 kΩ / V

Astfel, valoarea exprimată în ohm/volt este o caracteristică principală a voltmetrului, şi nu depinde de

domeniul selectat. Dacă suntem foarte atenţi, putem observa că această valoare este determinată de un singur factor:
curentul necesar pentru deplasarea maximă a acului indicator, în acest caz, 1 mA. „Ohm/volt” este inversa
matematică a raportului „volt/ohm”, ceea ce conform legii lui Ohm, este chiar curentul (I = E / R).
Prin urmare, curentul necesar deplasării maxime dictează sensibilitatea ohm/volt a aparatului, indiferent de
domeniile de tensiune disponibile şi de valorile rezistorilor de multiplicare. În cazul nostru particular, o deplasare
maximă pentru valoarea de 1 mA rezultă într-o sensibilitate de 1000 Ω/V, indiferent de modul de aranjare al
rezistorilor de multiplicare.
Pentru minimizarea efectelor asupra circuitelor, curentul de deplasare maximă trebuie să fie prin urmare cât
mai mic. Acest lucru se poate realiza prin reproiectarea aparatului pentru o sensibilitatea maximă (un curent mai
mic pentru o deflecţie maximă). Variabila ce trebuie luată însă în considerarea este robusteţea aparatului: cu cât
deplasarea este mai sensibilă, cu cât acesta tinde să fie mai fragil.

Amplificarea curentului

O altă modalitate constă în amplificarea electronică a curentului

necesar deplasării, astfel încât curentul ce este absorbit de către aparat
din circuit să fie cât mai mic. Acest tip de circuit electronic poartă
numele de amplificator.

Nu vom intra în detaliile modului de funcţionare ala amplificatorului aici, dar putem spune că circuitul
permite tensiunii de măsurat să controleze valoarea curentului prin ampermetru. Astfel, curentul necesar deplasării
acului indicator este generat de o baterie internă şi nu de circuitul exterior. Şi în acest caz există un anumit curent
absorbit de aparat din circuitul măsurat, dar acesta este de sute sau mii de ori mai mic decât curentul absorbit în
mod normal de un astfel de aparat fără amplificare.

Detectorul de nul

140
 O ultimă soluţie, şi una foarte ingenioasă, la problema efectului introdus de voltmetru în circuit, îl
constituie detectorul de nul. Acesta nu necesită un circuit complicat, dar este nevoie de multă pricepere din partea
utilizatorului.
Într-un detector de nul, o sursă de tensiune de
precizie, ajustabilă, este comparată cu tensiunea de
măsurat iar aparatul indică diferenţa de tensiune
dintre cele două. În cazul în care indicaţia este zero
(nulă), căderea de tensiune din circuitul de test este
egală cu tensiunea sursei de tensiune de precizie, iar
curentul absorbit din circuit va fi zero. În unele
situaţii, aparatul este prevăzut cu un potenţiometru
de precizie pentru reglarea fină a tensiunii.
Deoarece scopul unui detector de nul este indicarea precisă a condiţiei de zero (volţi), şi nu indicarea unei
valori specifice diferite de zero, scala de valori folosită este irelevantă. Aceste dispozitive sunt proiectate a fi cât
mai sensibile cu putinţă.

Detector de nul realizat cu căşti audio

Un detector de nul extrem de simplu constă dintr-un set de căşti, utilizând difuzoarele pe post de „ac
indicator”. Dacă aplicăm o tensiune de c.c. unui difuzor, curentul rezultat va deplasa conul acestuia, iar difuzorul va
produce un „clic” scurt. Un alt „clic” se poate auzi la deconectarea sursei de c.c.
Luând în considerare acest principiu, un detector de nul sensibil poate fi
realizat dintr-o simplă pereche de căşti şi un întrerupător.

Dacă folosim o pereche de căşti de Ω,

8 sensibilitatea aparatului
poate fi crescută prin conectarea sa la un transformator coborâtor
de tensiune. La închidere/deschiderea întrerupătorului, curentul
mic de la intrare va avea o valoare mult mai mare la ieşirea
transformatorului. Rezultatul este un „clic” mai puternic şi mai
uşor de sesizat, chiar şi pentru curenţi mult mai mici.

141
 Conectat în circuitul cu detector de nul prezentat
mai sus, configuraţia arată precum în figura
alăturată.

Principiul detectorului de nul

Scopul oricărui detector de nul este să se comporte

precum o balanţă de laborator, indicând condiţia de
egalitate ale celor două tensiuni, sau, altfel spus, lipsa unei
căderi de tensiune între cele două puncte (1 şi 2). O astfel
de balanţă nu măsoară de fapt nimic, ci doar indică
egalitatea între o greutate necunoscută şi un set de greutăţi
calibrate standard.
Asemănător, detectorul de nul indică pur şi simplu momentul în care căderea de tensiune între punctele 1 şi
2 este egală (potenţialul celor două puncte este egal). Conform legii lui Kirchhoff pentru tensiune, acest lucru se va
întâmpla atunci când sursa de tensiune ajustabilă este egală cu căderea de tensiune pe rezistorul R 2 .
Pentru a utiliza acest instrument, trebuie să
ajustăm manual sursa de tensiune prin
intermediul unui potenţiometru, acţionând de
fiecare dată întrerupătorul, până în momentul
în care detectorul de nul va indica o condiţie de
zero.

Circuitul este echilibrat atunci când, în urma acţionării întrerupătorului, nu se va mai auzi nici un sunet la
căşti. Valoarea căderii de tensiune pe R 2 va fi citită de pe un voltmetru conectat la sursa de tensiune de precizie.
Voltmetrul utilizat la bornele sursei de tensiune de precizie nu trebuie neapărat sa aibă o sensibilitateΩ/V
foarte ridicată, deoarece curentul necesar funcţionării acestuia va fi generat de către sursă. Atâta timp cât căderea de
tensiune pe detectorul de nul este zero, nu va exista niciun curent între punctele 1 şi 2, impactul voltmetrului asupra
circuitului fiind inexistent.

142
 Observaţii

Merită să reamintim faptul că această metodă, executată perfect, aproape că nu introduce nicio rezistenţă
suplimentară în circuitul de măsurat. Ideal, această rezistenţa ar fi zero, dar pentru atingerea acestui scop, căderea
de tensiune pe detectorul de nul ar trebui să fie exact zero volţi. Acest lucru ar fi posibil doar prin intermediul unei
metode de detectarea infinit sensibile şi o tensiune la fel de precisă din partea sursei de tensiune de precizie. Totuşi,
în ciuda acestui „neajuns”, un astfel de circuit reprezintă o metodă excelentă de măsurare a căderilor de tensiune.
Şi, comparată cu soluţia amplificatorului, ce rezolvă această problemă cu ajutorul tehnologiei avansate, soluţia de
faţă rezolvă problema aproape perfect utilizând o lege fundamentală a circuitelor electrice (legea lui Kirchhoff
pentru tensiune).

04. Ampermetrul
• Măsurarea curentului din circuitele electrice se realizează cu ampermetrul
• Ampermetrul se conectează tot timpul în serie
• Curentul poate fi măsurat şi cu ajutorul voltmetrului, atunci când în circuit este introdus un rezistor de şunt;
căderea de tensiune pe şunt măsurată de voltmetru este în acest caz direct proporţională cu valoarea
curentului prin şunt

Definiţie

Un aparat de măsură conceput special pentru măsurarea valorii curentului electric (în amperi), poartă
numele de ampermetru.

Introducerea rezistorilor de şunt

La proiectarea ampermetrelor, rezistorii de multiplicare (rezistori de şunt în acest caz) se vor conecta în
paralel şi nu în serie, precum era cazul voltmetrelor. Asta datorită faptului că dorim o divizare a curentului, nu a
tensiunii, iar un divizor de curent se realizează prin rezistori conectaţi în serie.
Considerând aceiaşi deplasare precum în cazul voltmetrului, putem observa că un astfel de aparat este
destul de limitat, deplasarea maximă realizându-se pentru un curent de doar 1 mA.

143
 Odată cu extinderea plajei de valori ale aparatului de
măsură, trebuie să modificăm şi scala valorilor pentru a
reflecta această modificare. De exemplu, pentru un
ampermetru a cărei valoare maximă măsurată poate
atinge 5 A, deplasarea indicatorului fiind aceiaşi, va
trebui să modificăm marcajul astfel: 0 A în partea stângă
şi 5 A în partea dreaptă, în loc de 0 mA şi 1 mA.
După ce ne-am hotărât ca vrem să extindem domeniul maxim la 5
A, vom trece la determinarea rezistenţei de şuntare. Aceasta va
asigura o valoare maximă a curentului prin dispozitivul de detectare
propriu-zis de maxim 1 mA şi nu de 5 A (în situaţia în care curentul
printre cele două sonde nu depăşeşte nici el valoarea de 5 A).

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Putem introduce datele cunoscute într-un tabel, pentru uşurarea
E V calculelor.
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Din valorile cunoscute, putem determina căderea de tensiune pe aparatul
E 0,5 V de măsură, aplicând legea lui Ohm (E = IR).
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Circuitul de faţă este un circuit paralel, prin urmare, căderile de tensiune
E 0,5 0,5 0,5 V pe şunt, pe sistemul de detectare a deplasării, precum şi între cele două
I 1m 5 A sonde ale aparatului de măsură, trebuie să fie egale.
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Ştim de asemenea ca prin şunt, curentul trebuie să fie egal cu diferenţa
E 0,5 0,5 0,5 V dintre curentul total (5 A) şi curentul deplasării (1 mA), datorită adunării
I 1m 4,99 5 A curenţilor de ramuri în configuraţia paralel.
R 500 Ω

144
Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Aplicând apoi legea lui Ohm (R = E / I), determinăm rezistenţa de
E 0,5 0,5 0,5 V şunt necesară.
I 1m 4,99 5 A
R 500 100,02 m Ω

Desigur, în realitate, rezistenţa de şunt se regăseşte în interiorul aparatului de măsură.

Selectarea domeniului de valori

La fel ca şi în cazul voltmetrelor, pot exista mai multe valori

ale curenţilor de deplasare maximă. Acest lucru se realizează
prin introducerea în circuit a unui număr suplimentar de
rezistori de şunt. Selectarea lor se realizează printr-un
comutator (selector) multi-polar.

Observăm că rezistorii sunt conectaţi în paralel cu aparatul de măsură, şi nu în serie precum în cazul
voltmetrului. Selectorul cu cinci poziţii realizează contact doar cu câte un rezistor pe rând. Mărimea fiecărui
rezistor este diferită şi conformă cu deplasarea maximă a domeniului respectiv de valori, bazându-se pe
caracteristicile sistemului de detectare al deplasării (1 mA, 500 Ω).

Valoarea fiecărui rezistor se

determină prin aceiaşi metodă,
luând în considerare curentul total,
deplasarea maximă şi rezistenţa
internă. Pentru un ampermetru cu
un domeniu de valori maxim de
100 mA, 1 A, 10 A, respectiv
100A, rezistenţele de şunt sunt
conform figurii alăturate.

Aceste rezistenţe de şunt sunt extrem de mici! Pentru a atinge astfel de rezistenţe, rezistori de şunt ai
ampermetrelor trebuie realizaţi de cele mai multe ori printr-o comandă specială din conductori cu diametru relativ
mare sau din plăci metalice solide.

145
 Trebuie să fim atenţi însă la puterea disipată în această situaţie. Faţă de voltmetru, curentul prin rezistorii
unui ampermetru sunt destul de mari. Dacă acei rezistori nu sunt proiectaţi corespunzător, se pot încălzi şi distruge,
sau, în cel mai „fericit” caz, îşi pot pierde acurateţea prin încălzire excesivă. Pentru exemplul precedent, puterea
disipată pentru valoarea maximă a deplasării, în valori aproximative, este următoarea:

Un rezistor de 1/8 W este suficient pentru R 4 , unul de 1/2 W pentru R 3 şi unul de 5 W pentru R 2 . Totuşi,
rezistorii îşi menţin acurateţea pentru o perioadă mult mai îndelungată de timp dacă nu funcţionează foarte aproape
de valoarea maximă admisă; prin urmare, o supra-dimensionare a rezistorilor R 2 şi R 3 ar fi binevenită. Dar,
rezistorii de precizie cu o putere nominală de 50 W sunt extrem de rari şi de scumpi. Singura modalitate este
realizarea la comandă a acestora.

Măsurarea curentului cu voltmetrul

În unele cazuri, rezistorii de şunt sunt utilizaţi în combinaţie cu voltmetre cu

rezistenţa de intrare ridicată pentru măsurarea curenţilor. Curentul prin
voltmetru va fi suficient de mic pentru a-l putea neglija, iar rezistenţa de şunt
poate fi dimensionată în funcţie de numărul de volţi sau milivolţi produşi
pentru fiecare amper de curent.

De exemplu, dacă rezistorul de şunt din figura de mai sus ar fi

dimensionat la o valoare de exact 1 Ω, pentru fiecare creştere de un amper,
căderea de tensiune la bornele acestuia va creşte cu un volt. Indicaţia
voltmetrului va putea fi considerată ca fiind direct legată de valoarea
curentului prin şunt.

146
 Pentru valori foarte mici ale curentului, rezistenţa de şunt trebuie să fie mare pentru a putea genera tensiuni
mai mari pentru fiecare unitate de curent, extinzând astfel gama valorilor măsurate cu voltmetrul spre mărimi foarte
mici. Această metodă de măsurare este des întâlnită în aplicaţiile industriale. Desigur, în acest caz, scala
voltmetrului poate fi modificată/înlocuită pentru a putea citi direct valorile curentului.
Utilizarea unui rezistor de şunt în combinaţie cu un voltmetru poate simplifica operaţiile de măsurare ale
curenţilor, atunci când acestea sunt dese, În mod normal, atunci când măsurăm curentul dintr-un circuit cu
ampermetrul, circuitul trebuie întrerupt (deschis), iar ampermetrul conectat între cele două capete libere închizând
astfel din nou circuitul.

Dacă avem un circuit în care această operaţie trebuie realizată des, sau dacă
dorim simplificarea procesului de măsură, putem plasa permanent un rezistor
de şunt între cele două capete rămase libere după deschiderea circuitului.
Curentul poate fi măsurat de acum încolo cu ajutorul unui voltmetru, fără a
necesita întreruperea circuitului la fiecare măsurătoare.

Desigur, dimensiunea şuntului trebuie să fie suficient de mică pentru a nu afecta funcţionarea normală a
circuitului în care este introdus. Va exista o mică eroare de măsură datorită prezenţei şuntului, dar aceasta se
încadrează în limite acceptabile.

05. Impactul ampermetrului asupra circuitului

• Rezistenţa unui ampermetru ideal este zero
• Un clampmetru măsoară valoarea curentului prin determinarea câmpului magnetic din jurul conductorului

Ampermetrul ideal

Asemenea voltmetrelor, şi ampermetrele tind să influenţeze cantitatea de curent din circuitele în care sunt
conectate. Totuşi, spre deosebire de voltmetrul ideal, rezistenţa interna a ampermetrului ideal este zero. Motivul îl
reprezintă o cădere de tensiune cât mai mică la bornele acestuia. Observaţi că acest lucru este exact opus
voltmetrului (curent cât mai mic consumat din circuit).

147
Efectul ampermetrului asupra circuitului; exemplu

Să vedem un exemplu pentru identificarea efectelor unui

ampermetru asupra circuitului. Atunci când ampermetrul nu
este introdus în circuit, curentul prin rezistorul de 3Ω este
de 666,7 mA, iar curentul prin rezistorul de 1,5 Ω este de
1,33 A.

Dacă ampermetrul cu care efectuăm măsurătorile are o

rezistenţă internă de 0,5 Ω, introducerea acestuia într-una din
ramurile circuitului va afecta puternic circuitul. Modificând
practic rezistenţa ramurii din stânga de laΩ 3la 3,5 Ω,
ampermetrul va indica un curent de 571,43 mA în loc de
666,7 mA.

Introducerea ampermetrului în ramura din dreapta va avea

un efect şi mai mare asupra curentului din aceasta. În acest
caz, curentul de ramură va fi de 1 A, în loc de 1,33 A, din
cauza creşterii rezistenţei prin introducerea ampermetrului.

La utilizarea ampermetrelor standard, ce se conectează în serie cu circuitul de măsurat, reproiectarea

aparatului pentru o rezistenţa mai mică între cele două terminale, nu este practică sau poate chiar imposibilă.
Totuşi, dacă măsurăm curentul cu ajutorul unui voltmetru şi a unui rezistor de şunt, cel mai indicat lucru este să
alegem o rezistenţa cât mai mică. Orice rezistenţă adiţională introdusă în circuitul iniţial, va duce la modificarea
comportamentului acestuia.

148
Cleştele ampermetric (clampmetrul)

O metodă ingenioasă de reducere a impactului pe care îl are un

aparat de măsură asupra circuitului, este utilizarea conductorului ca
parte integrantă a ampermetrului. Toţi conductorii produc un câmp
magnetic în jurul lor la trecerea curentului prin ei; valoarea acestui
câmp magnetic este direct proporţională cu valoarea curentului prin
conductor. Construind un instrument pentru măsurarea puterii
acelui câmp magnetic, se poate evita contactul direct şi întreruperea
circuitului. Un astfel de ampermetru poartă numele de clampmetru
sau cleşte ampermetric.
Acesta constă practic din doi cleşti ce se pun în jurul conductorului. Cu
ajutorul acestor dispozitive se pot realiza măsurător rapide şi sigure, în
special în cazul circuitelor de putere. Datorită faptului că acest clampmetru
nu introduce nicio rezistenţa suplimentară în circuitul de test, nu va exista
practic nicio eroare de măsurătoare în acest caz.

06. Ohmmetrul

Scopul ohmmetrului

Chiar dacă ohmmetrele mecanice (analogice) sunt folosite destul de rar astăzi, fiind înlocuite de
instrumentele digitale, modul lor de funcţionare este foarte interesant şi merită prin urmare studiat.
Scopul unui ohmmmetru este, desigur, măsurarea rezistenţei conectată între bornele sale. Citirea valorii
rezistenţei se face prin observarea deplasării unui mecanism de măsură acţionat de un curent electric. Prin urmare,
ohmmetrul trebuie echipat cu o sursă internă de tensiune pentru a crea curentul necesar acţionării deplasării. Avem
nevoie, de asemenea, de rezistenţe suplimentare pentru a permite trecerea unui curent necesar şi suficient prin
mecanismul de deplasare, pentru oricare valoare a rezistenţei de măsurat.

Realizarea unui ohmmetru simplu

149
 Începem cu un circuit simplu, format din mecanismul de măsură şi o baterie:
Când avem o rezistenţă infinită (nu există continuitate între cele două
sonde), curentul prin circuitul intern al ohmmetrului este zero. În acest
caz, nu avem nicio deplasare, iar acul indicator este poziţionat în
partea stângă a scalei de valori. Din acest punct de vedere, indicaţia
ohmmetrului este chiar „inversă”, deoarece valoarea maximă (infinit)
este la stânga scalei. Indicaţia voltmetrelor şi ampermetrelor este chiar inversă.
Dacă sondele acestui ohmmetru sunt conectate împreună (scurt-circuitate, rezistenţa 0Ω), curentul prin
aparatul de măsură va fi maxim. Valoarea acestui curent este limitată doar de tensiunea bateriei şi de rezistenţa
internă a mecanismului de măsură.
Cu o tensiune a bateriei de 9 V şi o rezistenţa internă a mecanismului
de deplasare de doar 500 Ω, curentul prin circuit va fi de 18 mA.
Această valoare este mult peste deplasarea maximă (D.M. = 1 mA)
permisă de dispozitivul nostru. Un asemenea exces va duce cu
siguranţă la distrugerea aparatului.

Pe lângă aceste aspecte, dispozitivul de mai sus nu va fi nici foarte practic. Dacă partea din stânga a scalei
reprezintă o rezistenţă infinită, atunci partea din dreapta (deplasare maximă) ar trebui să reprezinte 0Ω. Trebuie să
ne asigurăm de faptul că deplasarea acului indicator este maximă spre dreapta doar când sondele sunt conectate
împreună (scurt-circuitate).
Acest lucru se realizează prin adăugarea unei rezistenţe serie în
circuitul aparatului de măsură.

Pentru determinarea valorii lui R, calculăm rezistenţa totală din circuit necesară pentru a limita curentul la 1
mA (curentul necesar pentru deplasarea maximă). Ştim de asemenea că avem o diferenţă de potenţial de 9 V,
dinspre baterie. Valoarea rezistenţei pe care o căutăm va fi diferenţa dintre această rezistenţă totală şi rezistenţa
internă a aparatului de măsură:

150
Împărţirea scalei

Acum că avem valoarea corectă a rezistorului R, mai avem o problemă: scala aparatului de măsură. După
cum se ştie deja, în stânga scalei avem infinit, iar în drepta zero. În afara faptului că această scală este inversă faţă
de cea a voltmetrelor şi ampermetrelor, mai are o ciudăţenie: valorile între care se face citirea se află între două
extreme (infinit şi zero). În cazul celorlalte aparate de măsură, valorile citite se află între zero şi o anumită valoare
(10 V, 1 A, etc.). Prin urmare, ce valoare reprezintă mijlocul scalei ?! Ce valoare se află exact între infinit şi zero?
Răspunsul acestui paradox poartă numele de „scală ne-liniară”. Pe scurt, scala unui ohmmetru nu reprezintă
o trecere liniară de la zero spre infinit, pe măsură ce acul indicator se deplasează dinspre dreapta spre stânga. Iniţial,
indicaţia este maximă spre dreapta (rezistenţa zero), iar valorile rezistenţelor se adună din ce în ce mai rapid una
lângă cealaltă pe măsură ce trecem înspre partea stângă a scalei:
Nu ne putem apropia de infinit printr-o manieră liniară, pentru că nu
am ajunge niciodată acolo! Cu o scală ne-liniară, cantitatea de
rezistenţă acoperită de o anumită distanţă creşte pe măsură ce scala se
apropie de infinit. În acest caz, putem spune că infinitul este o
„valoare” ce poate fi atinsă.

Mai există totuşi încă o nelămurire legată de scala noastră. Care este valoarea necesară a rezistenţei dintre
sonde, astfel încât acul indicator să se regăsească la jumătatea scalei? Cunoaştem că deplasarea maximă este 1 mA.
Atunci, 0,5 mA (500 µA) este valoare curentului necesar pentru această deplasare la mijlocul scalei. Păstrând
bateria de 9 V în circuit, obţinem următorul rezultat:

Cu o rezistenţa internă de 500 Ω , şi un rezistor serie de 8,5 kΩ, ne mai rămân 9 kΩ pentru o rezistenţă de
test externă (conectată între sonde), pentru o deplasare la jumătate a scalei. Cu alte cuvinte, rezistenţa de test
necesară unei deplasări la jumătatea scalei a acului indicator, este egală în valoare cu rezistenţa serie internă totală a
aparatului de măsură. Aplicând din nou legea lui Ohm, putem determina valoarea rezistenţei de test pentru o
deplasare la 1/4 şi 3/4 a scalei:
Deplasare la 1/4 (0,25 mA):

151
 Deplasare la 3/4 (0,75 mA):

Prin urmare, scala finală a ohmmetrului arată astfel:

Dezavantajele metodei de mai sus

O problemă majoră a acestui aranjament constă în necesitatea utilizării unei baterii precise. În caz contrar,
valorile citite nu vor fi reale. Dacă tensiunea bateriei scade (acest lucru se întâmplă cu toate bateriile chimice),
ohmmetrul va pierde din precizie. Cu rezistorul de scală conectat în serie şi la o valoare constantă de 8,5
Ω, ok
descreştere a tensiunii bateriei va însemna că deplasarea acului indicator nu se va realiza înspre poziţia dreapta-
maximă la conectarea sondelor împreună (0 Ω). Identic, o rezistenţa de test de 9 kΩ nu va reuşi să deplaseze acul
indicator la exact jumătatea scalei de măsură, dacă tensiunea bateriei scade.
Desigur, există metode de compensare a acestei pierderi de tensiune a bateriei. Aceste „artificii” însă nu
rezolvă în totalitate problema, şi sunt considerate în cel mai bun caz doar aproximaţii. Din acest motiv, şi datorită
scalei neliniare, acest tip de ohmmetru nu poate fi în niciun caz considerat un instrument de precizie.

Observaţie asupra utilizării ohmmetrelor

Mai există încă o particularitate a ohmmetrelor ce trebuie menţionată: acestea funcţionează corect doar
atunci când măsoară o rezistenţă ce nu este alimentată de o sursă de curent sau de tensiune. Cu alte cuvinte, nu

152
putem măsură rezistenţa cu un ohmmetru, atunci când circuitul este alimentat (conectat la o sursă de tensiune).
Motivul este simplu: indicaţia precisă a ohmmetrului se bazează pe faptul că singura sursă de tensiune din circuit
este propria sa baterie internă. Prezenţa unei alte căderi de tensiune la bornele componentului supus măsurătorii va
da peste cap funcţionarea corectă a ohmmetrului. Dacă această cădere de tensiune este suficient de mare, poate duce
chiar la distrugerea acestuia.

07. Ohmmetre cu tensiuni înalte

Limitările ohmmetrelor de joasă tensiune

Majoritatea ohmmetrelor de tipul celui prezentat în secţiunea precedentă folosesc o baterie cu o tensiune
relativ mică, de 9 V sau chiar mai puţin. Acest lucru este suficient pentru măsurarea rezistenţelor cu valori mai mici
de câţiva mega-ohmi (MΩ). Pentru a măsura însă rezistenţe extrem de mari, o baterie de 9 V nu este suficientă
pentru generarea unui curent necesar acţionării mecanismului electromecanic de deplasare.
De asemenea, după cum am discutat deja, rezistenţa nu este tot timpul o valoare stabilă (liniară). Acest
lucru este valabil în special în cazul materialelor ne-metalice. Un dielectric format dintr-o mică porţiune de aer,
prezintă (aproximativ) următorul grafic curent-tensiune:
Deşi acesta este un exemplu extrem de conducţie non-
liniară, aceleaşi proprietăţi izolatoare/conductoare se
regăsesc şi în cazul altor substanţe când sunt supuse
tensiunilor înalte. Evident, un ohmmetru echipat cu o baterie
de tensiune joasă ca şi sursă de putere, nu poate măsura
rezistenţa gazului în zona potenţialului de ionizare, sau la
punctul de străpungere a unui dielectric. Dacă este necesară
măsurarea unor astfel de rezistenţe, avem nevoie de un
ohmmetru echipat cu o sursă de tensiune înaltă.

153
Modul de proiectare al ohmmetrelor de tensiune înaltă

Metoda cea mai directă de măsurare a rezistenţelor folosind

tensiuni înalte, constă în simpla înlocuire a bateriei, păstrând
structura precedentă a ohmmetrului neschimbată.

Totuşi, cunoscând faptul că rezistenţa unora dintre materiale tinde

să se modifice odată cu variaţia tensiunii aplicate, ar fi avantajos
dacă am putea selecta tensiunea de funcţionare a ohmmetrului în
funcţie de condiţiile de realizare a măsurătorii:

Din păcate, această situaţie crează o problemă de calibrare a ohmmetrului. Dacă deplasarea acului indicator
este maximă cu o anumită valoare a curentului prin aparat, scala aparatului de măsură (în ohmi) se va modifica
odată cu variaţia tensiunii sursei de alimentare. Imaginaţi-vă că am conecta o rezistenţă stabilă la bornele
ohmmetrului, variind tensiunea sursei de alimentare: pe măsură ce tensiunea creşte, curentul prin aparat va fi din ce
în ce mai mare; deplasarea acului indicator va fi la rândul ei din ce în ce mai mare.

Megohmmetrul

Avem nevoie prin urmare de un sistem electromecanic ce produce

o deplasare stabilă, indiferent de rezistenţa de măsurat şi de
tensiunea aplicată. Această nevoie poate fi îndeplinită folosind un
sistem electromecanic special, sistem tipic megohmmetrelor.

154
 Blocurile rectangulare numerotate din figura de mai sus reprezintă secţiuni transversale ale bobinelor.
Toate cele trei bobine se deplasează odată cu acul indicator. Nu există niciun arc care să readucă acul la poziţia
iniţială. Când aparatul nu este alimentat, acul indicator va „pluti” într-o poziţie aleatoare.
Electric, bobinele sunt conectate conform figurii alăturate.

Când avem o rezistenţă infinită între cele două sonde (circuit

deschis, precum în figura de sus), singurul curent existent în
circuit va fi prin bobinele 2 şi 3, dar nu şi prin bobina 1. Când sunt
alimentate, aceste bobine încearcă să se alinieze în spaţiul liber
dintre cei doi poli magnetici. Acul indicator se va deplasa spre
dreapta scalei (infinit).

Existenţa unui curent prin bobina 1 (printr-o rezistenţă de măsurat conectată între cele două sonde de
măsură) tinde să ducă acul indicator spre stânga scalei (zero). Valorile rezistenţelor interne ale sistemului de măsură
sunt calibrate astfel încât, în cazul în care sondele sunt scurt-circuitate, acul indicator indică exact 0 Ω.
Datorită faptului că orice variaţie a tensiunii bateriei interne va afecta cuplul generat de ambele seturi de
bobine (bobinele 2 şi 3, ce deplasează acul indicator spre dreapta, şi bobina 1 ce deplasează acul spre stânga),
aceste variaţii nu vor avea niciun efect asupra setării deplasării. Cu alte cuvinte, precizia sistemului de măsură a
acestui ohmmetru nu este afectată de tensiunea bateriei: o anumită valoare a rezistenţei de măsurat va produce o
anumită deplasare a acului indicator, indiferent de valoarea tensiunii produsă de baterie.

155
 08. Multimetrul
Am văzut modul în care un sistem electromecanic poate funcţiona pe post de voltmetru, ampermetru sau
ohmmetru prin simpla conectare a unor reţele externe de rezistori. Ne putem gândi că am putea realiza un aparat de
măsură universal (multimetru), în care să fie încorporate toate funcţiile de mai sus. Acest lucru se realizează practic
prin utilizarea corespunzătoare a contactelor şi a rezistorilor.

Voltmetru/ampermetru analogic

Schema de principiu a unui voltmetru/ampermetru analogic simplu, arată astfel:

În cele trei poziţii de jos ale
comutatorului, mecanismul de
detecţie al aparatului este conectat la
prizele „common” şi V printr-unul
din cei trei rezistori serie (R multiplicare ).
În acest caz, aparatul se comportă
precum un voltmetru. În cea de a
patra poziţie, mecanismul de
deplasare este conectat în paralel cu
rezistorul de şunt (R şunt ).

Astfel, aparatul este în acest caz un ampermetru. Curentul intră pe la priza „common” şi iese pe la priza A.
În ultima poziţie, mecanismul de deplasare este deconectat de la ambele prize roşii (V şi A), dar scurt-circuitat prin
intermediul comutatorului.

Adăugarea unui ohmmetru

Dacă dorim şi adăugarea unui ohmmetru aparatului de măsură de mai sus, putem înlocui una din cele trei
poziţii ale voltmetrului, astfel:

156
 Cu toate cele trei funcţii disponibile,
acest multimetru mai este cunoscut şi
sub numele de volt-ohm-
miliampermetru.

09. Wattmetrul
Puterea într-un circuit electric este produsul dintre tensiune şi curent. Prin urmare, orice aparat de măsură a
puterii trebuie să poată măsură ambele variabile.
Un mecanism de deplasare proiectat special pentru măsurarea puterii este mecanismul de tip dinamometru.
Structura acestuia este similară modelelor D'Arsonval şi Weston, cu diferenţa că se utilizează o bobină (staţionară)
în locul unui magnet permanent pentru generarea câmpului magnetic. Bobina mobilă este în general alimentată de
la tensiunea circuitului, iar bobina staţionară este alimentată de curentul circuitului. Într-un circuit, o astfel de
structură arată astfel:
Bobina de sus (orizontală) măsoară curentul, în timp ce bobina
de jos (verticală) măsoară căderea de tensiune. La fel ca în
cazul voltmetrelor, deplasarea dinamometrului este de obicei
conectată în serie cu un rezistor pentru a nu aplica întreaga
cădere de tensiune pe mecanism.
Asemănător, bobina (staţionară) de curent va fi prevăzută cu rezistori de şunt pentru a diviza curentul în
jurul acesteia. Totuşi, de multe ori nu este nevoie de rezistori de şunt, deoarece grosimea conductorului din care
este realizată bobina staţionară poate fi oricât de mare (pentru reducerea curentului), fără a influenţa răspunsul
aparatului de măsură. Bobina mobilă nu se poate bucura de această „libertate”, deoarece ea trebuie realizată din
conductori cât mai uşori pentru a o inerţie minimă.

157
 10. Terminali tip Kelvin şi rezistori de precizie

Măsurarea rezistenţelor aflate la distanţă

Să presupunem că vrem să măsurăm rezistenţa unui anumit

component ce se află la o distanţă destul de mare de aparatul
nostru de măsură (ohmmetru). Un asemenea scenariu va crea
probleme, deoarece ohmmetrul măsoară rezistenţa totală din
bucla de circuit. Aici este inclusă şi rezistenţa conductorilor
(R fir ) ce realizează conexiunea ohmmetrului cu rezistenţa de
măsurat (R măsură ).
În mod normal, rezistenţa firelor conductoare este foarte mică. Dar, dacă firele conductoare sunt foarte
lungi, sau în cazul în care componentul de măsurat are o rezistenţă foarte mică, eroarea de măsură introdusă de
conductori poate fi substanţială:

indicaţia ohmmetrului = R fir + R măsură + R fir

Măsurarea rezistenţei cu o combinaţie ampermetru-voltmetru

O metodă ingenioasă de măsurare a unei rezistenţe în acest caz, presupune utilizarea împreună a unui
ampermetru şi a unui voltmetru. Ştim din legea lui Ohm că rezistenţa este egală cu raportul dintre tensiune şi curent

158
(R = E / I). Putem determina prin urmare rezistenţa componentului dacă măsurăm curentul ce trece prin el şi
căderea de tensiune la bornele sale:
Valoarea curentului este aceiaşi în întreg circuitul, deoarece
este un circuit serie. Întrucât măsurăm doar căderea de
tensiune la bornele rezistenţei de măsurat (şi nu pe
rezistenţele conductorilor), rezistenţa calculată cu ajutorul
legii lui Ohm reprezintă doar rezistenţa componentului în
cauză.

R măsură = indicaţia voltmetrului / indicaţia ampermetrului

Dar, voltmetrul se află în apropierea componentului de măsurat, ceea ce este imposibil în situaţia de faţă
(am convenit că dorim să măsurăm rezistenţa componentelor aflate la o distanţa apreciabilă faţă de aparatele
noastre de măsură). Prin urmare, dacă ar fi să conectăm voltmetrul la o distanţa apreciabilă faţă de component, vom
introduce din nou rezistenţa „parazită” a firelor conductoare în circuit. Ce este de făcut în acest caz?
Dacă suntem puţin mai atenţi, putem observa că nu
există nicio problemă legată de căderea de tensiune în
lungul conductorilor, deoarece valoarea curentului prin
conductorii voltmetrului este minusculă.

Prin urmare, căderea de tensiune în lungul conductorilor este neglijabilă. Indicaţia voltmetrului este
aproape identică în cele două cazuri: voltmetru conectat în apropierea componentului de măsurat şi voltmetru
conectat la o distanţă apreciabilă.
Orice cădere de tensiune existentă pe conductorii
principali nu va fi măsurată de voltmetru. Precizia
măsurătorii poate fi îmbunătăţită dacă reducem
curentul prin voltmetru la o valoare minimă, fie
folosind un aparat de măsură de calitate (curent
mic pentru deplasare maximă), fie un sistem cu
detector de nul.

159
Metoda Kelvin (metoda celor patru conductori)

Această metodă de măsurare ce evită erorile cauzate de

rezistenţa conductorilor poartă numele de metoda Kelvin, sau
metoda celor patru conductori. Există anumiţi terminali speciali,
denumiţi terminali Kelvin, ce sunt special realizaţi pentru a
facilita acest tip de măsurători.

Terminalii/clemele tip crocodil (banane) au ambele

jumătăţi ale braţului comune din punct de vedere electric
(de obicei în zona articulaţiei). În cazul terminalilor
Kelvin însă, cele două jumătăţi sunt izolate între ele în
zona articulaţiei. Singurul contact se realizează în zona
vârfurilor ce se „prind” pe conductorul sau pe terminalul componentului de măsurat. Astfel, curentul prin braţele
„C” (curent) nu trece prin braţele „P” (potenţial, sau tensiune) şi nu va exista o cădere de tensiune în lungul lor care
să ducă la erori de măsură.

Rezistori de şunt de precizie înaltă

Acelaşi principiu de utilizare a diferitelor puncte de contact pentru măsurarea curentului şi a tensiunii poate
fi folosit în cazul rezistorilor de şunt de precizie pentru măsurarea valorilor mari de curent. După cum am mai
discutat, rezistorii de şunt sunt folosiţi pe post de dispozitive de măsură de curent.
Căderea de tensiune la bornele acestora depinde strict de valoare curentului ce-i străbate, această cădere de
tensiune fiind măsurată cu un voltmetru. În acest caz, un şunt de precizie „transformă” valoarea curentului în
tensiune. Curentul poate fi măsurat cu o precizie ridicată prin măsurarea căderii de tensiune la bornele şuntului:
Măsurarea curentului cu ajutorului unui rezistor de şunt şi un voltmetru este
indicată în aplicaţiile de curent înalt. În astfel de cazuri, rezistenţa şuntului are
valori de ordinul miliohmilor sau microohmilor.

Căderea de tensiune la bornele sale va fi foarte mică, chiar şi pentru o valoare maximă a curentului de
măsurat. O rezistenţă aşa de mică este comparabilă cu rezistenţa firelor conductoare. Acest lucru înseamnă că

160
tensiunea măsurată la bornele unui astfel de şunt trebuie măsurată astfel încât să se evite introducerea unei erori de
măsură datorate căderilor de tensiune din lungul conductorilor dintre voltmetru şi şunt.
Pentru ca voltmetrul să măsoare doar căderea de tensiune la bornele şuntului, fără
nicio altă cădere de tensiune parazită datorată firelor conductoare, şunturile sunt
adesea prevăzute cu patru terminali.

Rezistori de precizie cu patru terminali

În aplicaţii metrologice (metrologie = "ştiinţă măsurătorilor”), unde acurateţea este de o importanţă

crucială, rezistorii „standard” de precizie sunt prevăzuţi de asemenea cu patru terminali: doi pentru transportul
curentului de măsurat, şi doi pentru măsurarea căderii de tensiune cu ajutorului voltmetrului. În acest mod,
voltmetrul măsoară doar căderea de tensiune pe rezistorul de precizie, fără introducerea altor tensiuni parazite
datorită firelor conducătoare sau a rezistenţelor datorate contactelor dintre fire şi terminale.
Observaţi că rezistorul de precizie standard deΩ1 din figura de mai jo s are patru terminali: cei doi
terminali mari pentru curent şi cei doi terminali mai mici pentru tensiune:

161
 Trebuie să facem observaţia că rezistenţa măsurată astfel, folosind atât un voltmetru cât şi un ampermetru,
este supusă unei erori compuse. Datorită faptului că rezultatul final depinde de precizia de măsură a ambelor
instrumente, precizia măsurătorii finale s-ar putea să fie mai mică decât cea a fiecărui instrument individual. De
exemplu, dacă precizia ampermetrului este de +/- 1%, iar cea a voltmetrului este şi ea de +/- 1%, orice măsurătoare
ce depinde de indicaţia ambelor instrumente are o precizie de +/- 2% (valoarea reală este mai mică sau mai mare cu
2% decât valoarea măsurată).
O precizie sporită poate fi obţinută prin înlocuirea ampermetrului cu un rezistor de precizie standard, folosit
pe post de şunt de măsurare a curentului. Şi în acest caz va exista o eroare compusă din eroarea rezistorului cu cea a
voltmetrului utilizat pentru măsurarea căderii de tensiune. Această eroare va fi însă mai mică decât eroare prezentă
în cazul utilizării unui aranjament voltmetru + ampermetru, datorită faptului că precizia unui rezistor standard este
mult mai mare decât precizia unui ampermetru obişnuit. Folosind terminali de tip Kelvin pentru realizarea
contactelor cu rezistenţa de măsură, circuitul arată astfel:
Toţi conductorii din figura alăturată prin care
trece curent sunt reprezentaţi cu linie
îngroşată, pentru a face distincţie între
conductori.

11. Circuite în punte - puntea Wheatstone şi Thomson

Circuitele în punte se folosesc de un detector de nul pentru a compara două tensiuni. Principiul este
asemănător unei balanţe de laborator ce compară două greutăţi pentru a indica egalitatea lor. Spre deosebire de
circuitul „potenţiometric” utilizat pentru a măsura pur şi simplu o cădere de tensiune necunoscută, circuitele în
punte pot fi folosite pentru a măsura o varietate de mărimi electrice, una din ele fiind rezistenţa.

Puntea Wheatstone

Circuitul în puncte standard, numit adesea şi punte Wheatstone, arată astfel:

162
 Atunci când căderea de tensiune între punctul 1 şi borna negativă a
bateriei este egală cu tensiunea dintre punctul 2 şi borna negativă a
bateriei, detectorul de nul va indica valoarea zero. În acest caz
spunem că puntea este „echilibrată”. Starea de echilibru a „balanţei”
este dependentă da raporturile R a / R b şi R 1 / R 2 şi este independentă
de tensiunea de alimentare (a bateriei).

Pentru măsurarea rezistenţelor folosind puntea Wheatstone, rezistenţa necunoscută se conectează în locul
rezistorului R a sau R b . Celelalte trei componente sunt dispozitive de precizie, a căror rezistenţă este cunoscută.
Oricare din cei trei rezistori poate fi înlocuit sau ajustat, astfel încât puntea să fie echilibrată. Când se ajunge la
echilibru, valoarea rezistorului necunoscut se determină din raporturile rezistenţelor cunoscute.
O cerinţă a acestui sistem de măsură constă în existenţa unor seturi de
rezistori variabili de precizie. Din moment ce rezistenţa acestora este
cunoscută, pot fi folosiţi ca şi referinţă. De exemplu, dacă folosim o
punte Wheatstone pentru a măsura o rezistenţă necunoscută R x , va
trebui să cunoaştem valorile exacte ale celorlalţi trei rezistori în
starea de echilibru, dacă dorim să determinăm valoarea lui R x .

Ecuaţia de echilibru a punţii Wheatstone este următoarea:

Fiecare din cei patru rezistori a unei punţi poartă numele de braţ. Rezistorul conectat în serie cu rezistenţa
necunoscută R x (R a în figura de mai sus) poartă de obicei numele de reostat de reglaj. Din fericire, rezistenţele
standard precise şi stabile nu sunt aşa de greu de realizat.
Punţile Wheatstone sunt considerate superioare circuitelor de măsură standard prezentate în secţiunea
precedentă din punct de vedere al măsurării rezistenţelor. Spre deosebire de acele circuite, punţile Wheatstone sunt
liniare şi extrem de precise.
Având la dispoziţie rezistenţe standard de o precizie ridicată şi un detector de nul cu o sensibilitate
suficientă, putem măsura rezistenţe cu o precizie de cel puţin +/- 0,05 %. Această metodă este preferată şi indicată
pentru măsurarea rezistenţelor de laborator datorită preciziei ridicate.

163
 Există multe variaţii a circuitului în punte Wheatstone de bază. Majoritatea circuitelor în punte de curent
continuu sunt folosite pentru măsurarea rezistenţei. Dar circuitele alimentate în curent alternativ pot fi folosite
pentru a măsura diferite mărimi electrice precum inductanţă, capacitate şi frecvenţă.

Puntea Thomson (puntea Kelvin dublă)

O variantă interesantă a punţii Wheatstone o reprezintă puntea dublă Kelvin, cunoscută şi sub numele de
punte Thomson. Acest circuit este utilizat pentru măsurarea rezistenţelor extrem de mici (sub 1/10 ohmi):
Rezistorii de valoare mică sunt reprezentaţi prin simboluri cu linie
îngroşată, la fel şi conductorii (prin care trece un curent mare) la care
sunt conectaţi. Această punte „ciudată” poate fi cel mai bine înţeleasă
dacă reluăm puntea Wheatstone standard pentru măsurarea
rezistenţelor mici, pentru a ajunge apoi, pas cu pas (datorită
problemelor întâmpinate), la forma finală a punţii Thomson.

Dacă am dori să folosim o punte Wheatstone standard pentru a măsura rezistenţe de o valoare foarte mica,
circuitul ar arăta astfel:
Când detectorul de nul indică o tensiune zero, ştim că puntea este
echilibrată iar raporturile R a / R b şi R M / R N sunt egale. Cunoscând
valorile rezistorilor R a , R M şi R N putem determina R x ...aproximativ.

164
 Avem totuşi o problemă: contactele şi firele conductoare dintre R a şi
R x prezintă şi ele o anumită rezistenţă. Aceste rezistenţe parazite pot fi
substanţiale în comparaţie cu rezistenţele mici R a şi R x . De asemenea,
căderea de tensiune pe aceste rezistenţe parazite va fi suficient de
mare, ducând la un curent mare prin ele. Toate aceste lucruri vor
afecta indicaţia detectorului de nul, şi prin urmare, starea de echilibru
a punţii.

Din moment ce nu dorim măsurarea acestor rezistenţe parazite, ci doar a rezistenţei R x , trebuie găsita o
modalitate de corectare a detectorului de nul astfel încât acesta să nu fie influenţat de căderile de tensiune din
lungul acestor rezistenţe parazite. În cazul în care conectăm detectorul de nul şi braţele R M / R N direct la bornele
rezistorilor R a şi R x , ne vom apropia de o soluţie mai practică:
În această configuraţie, cele două căderi de tensiune E fir din partea de
sus şi de jos nu au niciun efect asupra detectorului de nul şi nu vor
influenţa precizia măsurătorii lui R x . Totuşi, celelalte două căderi de
tensiune E fir vor cauza probleme.

Cunoscând faptul că partea stângă a detectorului de nul trebuie

conectată la cele două borne ale rezistorilor R a şi R x pentru evitarea
introducerii căderilor de tensiune E fir în bucla detectorului de nul, şi că
orice conductor ce face legătura cu cele două terminale va conduce el
însuşi un curent substanţial (ce va duce la căderi de tensiune parazite
adiţionale), singura soluţie în această situaţie este realizarea unui drum
puternic rezistiv între partea de jos a rezistorului R a şi partea de sus a
rezistorului R x .

165
 Putem controla căderile de tensiune parazite între R a şi R x prin
dimensionarea celor doi rezistori noi, astfel încât raportul celui de sus
cu cel de jos să fie egal cu raportul celor două braţe de pe partea
cealaltă a detectorului de nul. Acesta este şi motivul pentru care aceşti
rezistori au fost denumiţi R m şi R n în schema iniţială a puncţii
Thomson: pentru a scoate în evidenţa proporţionalitatea lor cu
rezistorii R M şi R N .

Raportul R m / R n fiind egal cu raportul R M / R N , braţul R a (reostatul) este ajustat până în momentul în care
detectorul de nul indică echilibrul punţii. În acest moment putem spune că R a / R x este egal cu R M / R N . Putem
calcula R x cu următoarea ecuaţie:

De fapt, ecuaţia de echilibru a punţii Thomson este următoarea:.

unde R fir este rezistenţa firului conductor gros dintre rezistenţa standard de jos R a şi rezistenţa de test R x .
Atâta timp cât raportul dintre R M şi R N este egal cu raportul dintre R m şi R n , ecuaţia de echilibru nu este
mai complexă decât cea a punţii Wheatstone normale. R x / R a va fi egal cu R N / R M , deoarece ultimul termen al
ecuaţiei va fi zero, anulând efectele tuturor rezistorilor cu excepţia lui R x , R a , R M şi R N .

Observaţii asupra punţii Thomson

În multe cazuri, R M = R m şi R N = R n . Totuşi, cu cât rezistenţele R m şi R n sunt mai mici, cu atât detectorul
de nul va fi mai sensibil, deoarece rezistenţa conectată în serie cu el va fi mai mică. Creşterea sensibilităţii
detectorului este un lucru bun, deoarece permite detectarea unor dezechilibre mult mai mici, şi prin urmare,
atingerea unei situaţii de echilibru mult mai precise. Din această cauză, unele punţi Thomson folosesc rezistori R m
şi R n a căror valori sunt spre 1/100 din raportul braţelor opuse (R M şi R N ).
Din păcate totuşi, cu cât valorile rezistorilor R m şi R n sunt mai mici, cu atât vor conduce un curent mai
mare, ceea ce va duce la creşterea efectului oricăror rezistenţe prezente la joncţiunea dintre acestea şi rezistorii Ra şi
R x . După cum se poate vedea, instrumentele de precizie înalta necesită luarea în considerare a tuturor factorilor

166
susceptibili de a produce erori de măsură. De cele mai multe ori, cea mai bună soluţie reprezintă un compromis
între două sau mai multe tipuri diferite de erori.

12. Realizarea practică a rezistorilor de calibrare

De multe ori, în cazul realizării circuitelor de măsură, avem nevoie de rezistenţe precise pentru a obţine
circuitul dorit. În majoritatea cazurilor însă, valorile necesare ale rezistorilor nu se găsesc pe piaţă. În acest caz, ne
vedem nevoiţi să ne construim proprii noştri rezistori.

Realizarea unei înfăşurări bifilare

O soluţie a acestei dileme este realizarea rezistorilor dintr-un conductor special cu rezistenţă mare. Putem
folosi o mică „bobină” ca şi suport pentru înfăşurarea rezultată. Înfăşurarea este astfel realizată încât să elimine
orice efecte electromagnetice: lungimea dorită a firului conductor este împăturită în două, şi înfăşurată apoi în jurul
bobinei. Astfel, curentul se deplasează în sensul acelor de ceasornic pentru o jumătate din lungimea conductorului
şi în sens invers acelor de ceasornic pentru cealaltă jumătate.
O astfel de înfăşurare poartă numele de înfăşurare bifilară. Orice câmp magnetic generat de trecerea
curentului prin conductor este anulat. De asemenea, un câmp magnetic extern nu poate induce o cădere de tensiune
în lungul conductorului:
După cum vă puteţi imagina, această muncă se
poate dovedi extrem de laborioasă, îndeosebi în
cazul în care avem nevoie de mai mulţi rezistori.

Conectarea rezistorilor în combinaţii serie-paralel

O soluţie mai uşoară a acestei probleme constă în conectarea mai multor rezistori cu rezistenţe cunoscute
într-o combinaţie serie-paralel pentru a obţine valoarea dorită a rezistenţei. Această soluţie, deşi necesită un timp
îndelungat pentru găsirea combinaţiei perfecte, poate fi duplicată mult mai uşor pentru crearea unor rezistenţe
multiple cu aceiaşi valoare:

167
 Dezavantajul ambelor metode constă în faptul că ambele rezistenţe rezultate
au o valoare fixă. Într-o lume perfectă, mecanismele de deplasare ale
aparatelor de măsură nu-şi pierd niciodată puterea magnetică a magneţilor
permanenţi din componenţă, temperatura şi timpul nu au niciun efect asupra
rezistenţelor componentelor, iar firele conductoare şi contactele păstrează
pentru totdeauna o rezistenţă zero.

În această „lume perfectă”, rezistorii cu valori fixe sunt suficienţi. Dar, în realitate, abilitatea de ajustare sau
calibrare a instrumentelor în viitor este necesară.

Utilizarea potenţiometrelor

Ne-am putea gândi ca în acest caz să folosim potenţiometre (conectate ca şi reostate, de obicei) ca şi
rezistenţe variabile. Potenţiometrul ar putea fi montat în interiorul aparatului de măsură, astfel încât doar o persoană
autorizată să-i poată modifica valoarea.
Totuşi, rezistenţa majorităţii potenţiometrelor variază prea mult pentru o deplasarea mică a manetei şi nu
pot fi ajustate cu foarte mare precizie. Să presupunem că am dori o rezistenţă de 8,335 kΩ +/ - 1 Ω, şi folosim un
potenţiometru de 10 kΩ pentru obţinerea ei. O precizie de 1Ω în cazul unui potenţiometru de 10 kΩ reprezintă 1
parte din 10.000, sau 0,01% din deplasarea maximă a potenţiometrului. Un astfel de rezultat este aproape imposibil
de atins folosind un potenţiometru standard. Prin urmare, cum putem obţine valoarea rezistenţei dorite dar cu
posibilitatea ajustării ei în viitor?
Soluţia problemei constă în utilizarea unui potenţiometru ca parte a unei combinaţii mai mari de rezistori.
Acest lucru va crea un domeniu limitat de selecţie. Să luăm următorul exemplu:
În acest caz, potenţiometrul de 1 kΩ, conectat ca şi reostat, introduce în circuit
o rezistenţă variabilă între 0 Ω şi 1 kΩ. Conectat în serie cu rezistorul de 8 kΩ,
rezistenţa totală din circuit poate fi ajustată între 8 kΩ şi 9 kΩ. O precizie de
+/- 1 Ω reprezintă 1 parte din 1.000, sau 0,1 % din deplasarea maximă a
potenţiometrului. Precizia ajustării este de 10 ori mai bună decât în cazul
precedent unde am folosit un potenţiometru de 10 kΩ.

Dacă dorim să mărim şi mai mult precizia ajustării - pentru a realiza o rezistenţă de 8,335 kΩ cu o precizie
şi mai bună - putem reduce impactul potenţiometrului asupra valorii totale a rezistenţei circuitului prin conectarea
unui rezistor de valoare fixă în paralel:

168
 Acum, ajustarea rezistorului se poate face doar în limita a 500 Ω, de la 8 kΩ la
8,5 kΩ. O precizie de +/- 1 Ω este egal
ă cu 1 parte din 500, sau 0,2 %.
Sensibilitatea ajustării este în acest caz de două ori mai bună decât înainte.
Ajustarea nu va fi totuşi liniară, poziţionarea deplasării potenţiometrului la
mijloc nu va rezulta într-o rezistenţă totală de 8,25 kΩ, ci de 8,333 kΩ.

Totuşi, aceasta este o îmbunătăţire a sensibilităţii circuitului, şi reprezintă o soluţie practică pentru
problema construirii unei rezistenţe ajustabile pentru un instrument de precizie.

169
 09 - Semnale electrice de instrumentaţie

1. Semnale analogice şi semnale digitale

• Un semnal este orice tip de cantitate ce poate fi detectată şi folosită ca şi informaţie

• Un semnal analogic este un semnal ce poate fi variat continuu sau infinit pentru a reprezenta o variaţie
oricât de mică a unei mărimi
• Un semnal digital este un semnal ce poate fi variat doar în trepte. Scara acestuia este finită
• Conceptul de zero real se referă la o scară de măsură analogică în care o cantitate diferită de zero este
folosită pentru reprezentarea valorii de 0% din variabila de măsurat, astfel încât orice defect al sistemului să
poate fi uşor detectabil.

Definiţia instrumentaţiei

Instrumentaţia este un domeniu bazat pe măsurarea şi controlul proceselor fizice. Aceste procese fizice
includ presiunea, temperatura, rata de curgere şi consistenţa chimică, printre altele. Un instrument este un dispozitiv
ce măsoară şi/sau controlează orice tip de proces fizic. Datorită faptului că valorile şi cantităţile de tensiune, curent
şi rezistenţă sunt uşor de măsurat, manipulat şi de transmis pe distanţe mari, acestea sunt adesea folosite pentru
reprezentarea acestor tipuri de variabile fizice şi transmiterea lor la distanţă.

Ce este un semnal

Un semnal este orice tip de cantitate fizică ce transmite o informaţie. Vorbitul este cu siguranţă un tip de
semnal, întrucât transmite gândurile (informaţii) de la o persoană la alta fizic, prin intermediul sunetului. Gesturile
sunt de asemenea informaţii transmise cu ajutorul luminii. Textul este un alt tip de semnal. În acest capitol,
cuvântul semnal va fi folosit pentru a reprezenta o cantitate fizică.

Diferenţa dintre semnalele analogice şi cele digitale

Un semnal analog este un semnal cu o variaţie continuă, în contradicţie cu cel digital, ce are o variaţie în
trepte. Un exemplu bun de analog vs. digital este cazul ceasurilor: cele analogice posedă ace indicatoare şi practic
nu au o limită de precizie în ceea ce priveşte indicarea exactă a orei; cele digitale în schimb, nu pot indica intervale
de timp sub capacitatea lor de afişaj, ceea ce în multe cazuri se reduce la secunde; această proprietate poartă numele
de rezoluţie.

170
 Ambele tipuri de semnale, atât analogice cât şi digitale, îşi găsesc aplicaţia în sistemele electronice
moderne, iar distincţia dintre aceste două tipuri de informaţie va fi reluată în capitolele viitoare. Acum însă, ne vom
concentra atenţia în special pe semnalele analogice, întrucât sistemele ce utilizează aceste tipuri de semnale au de
obicei un design mai simplu.
Marea majoritate a cantităţilor fizice de măsurat (temperatură, umiditate, viteză, etc.) posedă o variabilitate
analogică. Dacă o astfel de cantitate fizică este utilizată pe post de canal de comunicaţie, reprezentarea informaţiei
va avea practic o rezoluţie nelimitată.

Scurtă istorie a instrumentaţiei industriale

La începutul instrumentaţiei industriale, aerul comprimat era folosit în scopul transmiterii informaţiei de la
aparatele de măsură şi controlul acestora. Nivelul presiunii aerului se regăsea în valoarea variabilei de măsurat,
oricare era aceea. Aerul curat şi uscat la o presiune de aproximativ 1,5 bar era furnizat de un compresor de aer prin
intermediul unor tuburi spre instrumentul de măsura, ce modifica la rândul său valoarea presiunii în funcţie de
cantitatea de măsurat producând astfel un semnal de ieşire.
De exemplu, un dispozitiv pneumatic
destinat măsurării înălţimii coloanei de apă
dintr-un bazin (variabila procesului) va
furniza o presiune scăzută a aerului atunci
când bazinul este gol, una medie când
bazinul este parţial plin şi o presiune
ridicată atunci când bazinul este plin.

Indicatorul nivelului de apă este de fapt un aparat de măsură a presiunii din tubul de aer. Această presiune a
aerului, fiind un semnal, reprezintă nivelul apei din bazin. Orice variaţie a nivelului apei este reprezentată printr-o
variaţie a presiunii semnalului măsurat. Acest semnal pneumatic are, cel puţin teoretic, o rezoluţie infinită, putând
reprezenta orice variaţie cât de mică a nivelului din bazin, şi este prin urmare un semnal analog în adevăratul sens al
cuvântului.
Oricât de primitiv ar părea, aceste tipuri de sisteme pneumatice au stat la baza multor sisteme industriale de
măsură şi control peste tot în lume, şi mai sunt şi acum folosite datorită simplicităţii, siguranţei şi fiabilităţii lor.
Semnalele ce folosesc aerul comprimat sunt uşor de transmis prin tuburi ieftine, uşor de măsurat şi uşor de
manipulat cu ajutorul dispozitivelor mecanice. Pe lângă aceasta, acest tip de semnal poate fi folosit nu doar pentru
măsurarea proceselor fizice, dar şi pentru controlul lor. Cu ajutorul unui piston suficient de mare, un semnal slab
poate fi folosit pentru generarea unei forţe mecanice suficient de mari pentru acţionarea unei valve sau controlul

171
unui dispozitiv. Au fost create chiar şi sisteme automate complete de control folosind presiunea aerului ca şi canal
de comunicaţie. Sunt simple şi relativ uşor de înţeles. Totuşi, limitele practice pentru precizia semnalului
comprimat nu sunt suficiente în unele cazuri, mai ales atunci când aerul comprimat nu este curat şi uscat, sau atunci
când există posibilitatea apariţiei spărturilor în ţevi.
Odată cu avansul amplificatoarelor din domeniul electronicii semiconductorilor, folosirea mărimilor de
curent şi tensiune în instrumentaţie a devenit practică. În locul utilizării presiunii aerului pentru măsurarea gradului
de umplere al unui bazin cu apă, s-a început folosire semnalele electrice pentru furnizarea aceleiaşi informaţii prin
intermediul firelor conductoare (în loc de tuburi) fără a mai fi necesară utilizarea unui echipament scump, precum
compresoarele de aer.
Deşi semnalele electronice analogice încep
să fie înlocuite de cele digitale, este bine să
avem o bună înţelegere a principiilor de
bază din spatele acestui mod de transmitere
a informaţiei.

Conceptul de „zero real”

Un concept important aplicat în instrumentaţia semnalelor analogice este cel de „zero real”, un principiu
standard de utilizare a semnalelor astfel încât valoarea zero (bazin de apă gol) sa nu fie confundată cu defectul
sistemului în cauză. De exemplu, în cazul sistemului pneumatic de mai sus, dacă scala valorilor pentru presiune este
între 1 şi 2 bar (1, 1,1, 1,2...2), cu 1 bar (presiunea aerului din mediul înconjurător) reprezentând 0% din valoarea
mărimii de măsurat şi 2 bar reprezentând 100% din aceeaşi valoare, dacă indicatorul va afişa 1 bar, acest lucru ar
putea să însemne că bazinul de apă este într-adevăr gol, sau ar putea la fel de bine indica faptul că sistemul nu
funcţionează (compresorul de aer este oprit, ţeava este spartă, traductorul este stricat, etc.).
În schimb, dacă am calibra (seta) instrumentele (traductorul şi indicatorul) pentru scara de 1.1 - 2 bar (1,1,
1,2, 1,3...2), astfel încât 1.1 bar să reprezinte 0% iar 2 bar 100%, orice tip de defect sau ne-funcţionare a sistemului
va rezulta într-o presiune de 1 bar, şi orice tip de măsurători efectuate se vor realiza doar pentru intervalul 1.1 - 2
bar.

172
 2. Sisteme cu semnale de tensiune

• Tensiunea poate fi folosită ca şi semnal analogic pentru transmiterea informaţiei

• Un mare dezavantaj în utilizarea tensiunii pe post de informaţie constă în posibilitatea ca tensiunea la
bornele aparatului indicator (voltmetru) să fie mai mică decât căderea de tensiune la bornele sursei de
tensiune datorită rezistenţei cablurilor şi utilizării unei cantităţi de curent de către voltmetru
• Căderea de tensiune din lungul cablurilor electrice constituie o eroare de măsură

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Utilizarea tensiunii variabile pentru semnalele de instrumentaţie pare o soluţie bună în acest caz. Să vedem
aşadar cum am putea folosi un semnal de tensiune pentru a măsura cantitatea de apă dintr-un bazin:
Traductorul din diagrama alăturată
conţine propria sursă de tensiune, iar
potenţiometrul este acţionat de un
plutitor ce se află în interiorul bazinului,
poziţia acestuia depinzând de nivelul
apei. Indicatorul nu este nimic altceva
decât un voltmetru cu o scală calibrată
(modificată) pentru citirea unei anumite
înălţimi a apei (cm, m, etc.) în loc de volţi.
Pe măsură ce nivelul apei suferă modificări, plutitorul se va mişca şi el. Această mişcare a plutitorului va
modifica poziţia periei potenţiometrului, modificând astfel căderea de tensiune dintre cele două puncte la care este
conectat voltmetrul. Prin urmare, tensiunea măsurată de voltmetru va depinde de nivelul apei din bazin.
Acest sistem elementar traductor/indicator este fiabil şi uşor de înţeles, însă are unele neajunsuri. Probabil
că cel mai mare dintre ele este influenţa pe care o poate avea rezistenţa cablurilor electrice asupra mărimii de
măsurat. Voltmetrele reale utilizează valori foarte mici ale curentului datorită rezistenţei lor interne, deşi, ideal ar fi
ca acest curent să fie zero. În acest caz, va exista o cantitate mică de curent prin cele două cabluri conductoare.
Cablul având la rândul lui o valoare a rezistenţei diferită de zero, va prezenta şi o cădere de tensiune în lungul lui,
ca şi în cazul unui rezistor; căderea de tensiune la bornele voltmetrului va fi astfel mai mică decât tensiunea totală
generată de traductor prin intermediul potenţiometrului. Această pierdere de tensiune, oricât de mică, constituie o
eroare de măsură:

173
 În figura alăturată au fost adăugate
simbolurile rezistorului pentru cablurile
electrice pentru a indica ceea ce se întâmplă
de fapt într-un sistem real. Valorile acestor
rezistenţe pot fi reduse folosind cabluri
electrice mai groase (şi mai scumpe) şi/sau
putem evite efectele lor cu ajutorul unui
voltmetru cu o rezistenţă internă foarte mică
(complexitate sporită).

În ciuda acestui dezavantaj, semnalele de tensiune sunt încă folosite în multe aplicaţii datorită design-ului
lor extrem de simplu. Un standard des folosit este de de 0-10 volţi, unde 0 volţi reprezintă 0% din valoarea de
măsurat, 10 volţi 100%, 5 volţi 50%, etc. Un alt domeniu folosit este cel de 1-5 V, ce utilizează conceptul de zero
real pentru detectarea cazurilor de defect.

3. Sisteme cu semnale de curent

• O sursă de curent este un dispozitiv, de obicei constituit din mai multe componente electrice, ce păstrează o
valoare constantă a curentului prin circuit precum o sursă de curent (baterie ideală) păstrează o valoarea
constantă a tensiunii la bornele sale
• Un sistem de instrumentaţie pe bază de curent exploatează principiul conexiunii serie a circuitelor conform
căruia curentul este acelaşi prin toate componentele; acest fapt ajută la eliminarea erorilor de măsură
datorate rezistenţei conductorilor
• Cel mai utilizat standard pentru curentul analogic este bucla de curent de 4-20 miliamperi

Sursa de curent

Folosind amplificatoare electronice putem construi circuite a căror ieşire să fie o

cantitate constantă de curent în loc de o cantitate constantă de tensiune, precum în cazul
bateriei de exemplu. Aceste componente folosite împreună poartă denumirea de sursă de
curent, iar simbolul este cel alăturat.
O sursă de curent generează o valoare a tensiunii suficient de mică sau de mare astfel încă să producă o
cantitate constantă de curent la bornele sale. Acest lucru este exact opusul unei surse de tensiune (o baterie ideală),
ce va furniza o cantitate mai mică sau mai mare de curent în funcţie de cerinţele circuitului la care este legată.

174
 Întrucât folosim notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit,
săgeata simbolului va fi orientată contrar direcţiei de curgere.

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Sursele de curent pot fi construite ca şi

dispozitive variabile, la fel ca şi sursele
de tensiune, producând valori foarte
precise de curent electric. Dacă am
construi un traductor cu o sursă de curent
variabilă în loc de o sursă de tensiune,
am putea realiza un sistem de
instrumentaţie bazat pe curent în loc de
tensiune.
Momentan nu ne interesează construcţia internă a sursei de curent din interiorul traductorului, ci doar faptul
că ieşirea acestuia variază în funcţie de poziţia plutitorului, la fel ca în cazul potenţiometrului din sistemul de
instrumentaţie bazat pe tensiune.
Indicatorul utilizat în acest caz nu mai este un voltmetru, ci un ampermetru a cărui scară a fost modificată
pentru afişarea valorilor în centimetri, metri sau orice altă mărime utilizată pentru reprezentarea înălţimii apei din
rezervor. Datorită faptului că sistemul este un circuit serie (punând la socoteală şi rezistenţa conductorilor), curentul
va fi exact acelaşi prin toate componentele. Cu sau fără rezistenţa conductorilor, curentul prin indicator este acelaşi
ca şi curentul prin traductor şi prin urmare nu avem de a face cu nicio eroare de măsură precum în cazul tensiunii.
Acesta este un mare avantaj faţă de sistemul precedent.

Standardul pentru semnalul de curent este 4 - 20 mA

175
 Cel mai folosit standard pentru
semnalul de curent este de 4 - 20
miliamperi, unde 4 mA reprezintă 0%
din cantitatea de măsurat şi 20 mA
reprezintă 100% (12 mA, 50%, etc.).
Un avantaj pentru utilizarea acestor
valori o constituie uşurinţa folosirii
instrumentelor de măsură pentru
valorile de 1-5 V. Un simplu rezistor
de precizie de 250 ohm conectat în
serie cu acest circuit va produce o
cădere de tensiune de 1 V la 4 mA şi 5 V la 20 mA.

Procentajul măsurătorii | Semnal de 4-20 mA | Semnal de 1-5 V

--------------------------------------------------------------------------------
0 4.0 mA 1.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
10 5.6 mA 1.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
20 7.2 mA 1.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
25 8.0 mA 2.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
30 8.8 mA 2.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
40 10.4 mA 2.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
50 12.0 mA 3.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
60 13.6 mA 3.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
70 15.2 mA 3.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
75 16.0 mA 4.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
80 16.8 mA 4.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
90 18.4 mA 4.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
100 20.0 mA 5.0 V

176
 4. Tahogeneratorul

Generarea energiei electrice din energie mecanică

Un generator electromecanic este un

dispozitiv capabil să genereze putere
electrică folosind energie mecanică, de
obicei prin intermediul unui ax.
Atunci când nu sunt conectate la o sarcină (rezistenţă), generatoarele vor produce o tensiune electrică
aproximativ proporţională cu viteza axului. Cu un design şi construcţie precisă, aceste dispozitive pot fi construite
astfel încât să genereze tensiuni exacte pentru anumite viteze ale axului; din această cauză pot fi folosite ca şi
instrumente de măsură în cadrul echipamentelor mecanice. Un generator special construit pentru această utilizare se
numeşte tahometru sau tahogenerator.

Aplicaţii ale tahogeneratorului

Măsurând tensiunea produsă de un tahogenerator putem determina viteza de rotaţia a dispozitivului

conectat la bornele acestuia.
Tahogeneratoarele pot fi folosite şi pentru a indica direcţia de rotaţie prin intermediul polarităţii („+” sau „-
”) tensiunii de ieşire. În sisteme de măsură şi control unde direcţia de rotaţie este importantă, tahogeneratorul este o
metodă uşoară de determinare a acestui lucru. Tehogeneratoarele sunt frecvent utilizate pentru determinarea vitezei
motoarelor electrice

5. Termocupla

• Efectul Seebeck constă în producerea unei căderi de tensiune între două metale disimilare conectate
împreună, temperatură direct proporţională cu temperatura acestui contact
• În oricare circuit cu termocuple, există două contacte echivalente formate între două metale diferite.
Contactul plasat la locul de măsurare se numeşte contact de măsură, iar celălalt contact (singur sau
echivalent) este numit contact rece

Efectul Seebeck

177
 Un fenomen interesant utilizat în
domeniul instrumentaţiei este
„efectul Seebeck”, ce constă în
producerea unei căderi de tensiune
între două fire datorită diferenţei de
temperatură dintre acestea.
Acest efect este cel mai uşor de observat şi de aplicat cu ajutorul unui contact dintre două metale diferite,
fiecare metal producând un potenţial electric diferit de-a lungul său, ceea ce se traduce printr-o tensiune electrică
diferită între capetele libere ale celor două fire. Aproape orice pereche de metale diferite produce o cantitate de
tensiune măsurabilă atunci când contactul lor este încălzit, unele combinaţii producând o cantitate mai mare decât
altele.
Efectul Seebeck este destul de liniar, însemnând că tensiunea produsă de contactul încălzit dintre două fire
este direct proporţională cu temperatura. Acest lucru înseamnă ca putem determina temperatura contactului
măsurând tensiunea produsă. Prin urmare, efectul Seebeck constituie o metodă electrică de determinare a
temperaturii.

Termocupla

Când o combinaţie de materiale diferite sunt conectate împreună pentru a măsura temperatura, dispozitivul
format poartă numele de termocuplă. Termocuplele folosite pentru instrumentaţie folosesc metale de o puritate
superioară pentru a păstra relaţia temperatură/tensiune cât mai liniară şi previzibilă cu putinţă.
Tensiunile Seebeck sunt destul de mici, de ordinul milivolţilor (mV) pentru majoritatea temperaturilor. Din
acest motiv sunt destul de greu de folosit pentru măsurători precise.
De asemenea, faptul că orice contact dintre
oricare două metale diferite produce o
cădere de tensiune variabilă cu temperatură
constituie o problemă la conectarea unui
voltmetru la termocuplă pentru închiderea
circuitului.

Contactul de referinţa, sau contactul rece

178
 Contactul secundar fier - cupru format
prin conexiunea dintre termocuplă şi
aparatul de măsură din firul de sus va
produce o diferenţă de potenţial
dependentă de temperatură, de polaritate
diferită faţă de tensiunea produsă de
punctul de contact iniţial (de măsură).

Acest lucru înseamnă că tensiunea de la bornele voltmetrului va depinde de diferenţa de temperatură dintre
cele două contacte, şi nu doar de temperatura de la contactul de măsură. Chiar şi în cazul termocuplelor ce nu
folosesc cuprul pentru contact, combinaţia celor două contacte metalice adiţionale (trei, cu cel de măsură),
formează un contact echivalent contactului de măsură.
Acest contact secundar se numeşte
contact de referinţă sau contact rece,
pentru a face distincţia între acesta şi
contactul de măsură. Nu putem evita un astfel de contact într-un circuit ce utilizează termocupla. În unele aplicaţii,
este necesară măsurarea diferenţei de temperatură dintre două puncte, caz în care efectul de mai sus poate fi
exploatat prin construirea unui sistem foarte simplu de măsură.
Totuşi, în marea parte a aplicaţiilor scopul este măsurarea temperaturii doar într-un singur punct, caz în
care cel de al doilea contact devine un rău necesar în funcţionarea termocuplei.

Compensarea tensiunii generate de contactul rece

Compensarea pentru tensiunea generată de contactul rece se poate realiza cu un circuit construit special
pentru măsurarea temperaturii în acel punct care să producă o tensiune proporţională şi inversă pentru anularea
efectelor contactului. Sigur, ne putem întreba, „Dacă trebuie să folosim o altă formă de măsurare a temperaturii
pentru contracararea efectelor nedorite ale termocuplei, de ce nu am folosi acest mod de măsurare în primul rând, în
locul contactului termocuplei?”.
Raspunsul este acesta: pentru că celelalte forme de măsurare a temperaturii disponibile nu sunt le fel de
robuste şi universale precum aceasta, dar pot face foarte bine măsurători la temperatura camerei. De exemplu,
contactul termocuplei poate fi introdus într-un furnal la temperaturi de 1.000 oC, pe când contactul rece poate sta la
câţiva zeci de metri distanţă într-un loc special amenajat, la temperatura camerei, temperatura acestuia fiind
măsurată de un dispozitiv ce nu ar putea niciodată supravieţui căldurii excesive sau mediului coroziv existent într-
un furnal.

Un singur contact poate dezvolta curenţi foarte mari

179
 Tensiunea produsă de contactul termocuplei este stric dependentă de temperatură. Orice curent existent în
circuitul termocuplei este o funcţie a rezistenţei din circuit opusă acestei tensiuni (I = E / R). Cu alte cuvinte, relaţia
dintre temperatură şi tensiunea Seebeck este fixă, pe când relaţia dintre temperatură şi curent este variabilă,
depinzând de rezistenţa totală din circuit. În cazul în care conductorii termocuplei sunt suficient de groşi (rezistenţă
mică), putem genera curenţi de sute de amperi dintr-un singur contact!

Ideal, curentul prin circuit ar trebui să fie zero

Pentru creşterea preciziei măsurătorilor, voltmetrul folosit într-un circuit cu termocuplă este construit cu o
rezistenţă foarte mare pentru evitarea căderilor de tensiune de-a lungul firelor termocuplei. Problema căderilor de
tensiune de-a lungul firelor este şi mai gravă în acest caz faţă de semnalele de tensiune discutate anterior, pentru că
în acest caz, contactul termocuplei produce o tensiune de doar câţiva milivolţi. Nu ne putem permite să avem nici
măcar o cădere de tensiune de un singur milivolt (mV) pe conductori fără a induce erori serioase de măsurare a
temperaturii.
În mod ideal, prin urmare, curentul printr-un circuit al termocuplei ar trebui să fie zero. Instrumentele
moderne folosesc amplificatoare cu semiconductori pentru a permite semnalului de tensiune al termocuplei să
acţioneze asupra aparatului de măsură cu un curent foarte mic prin circuit sau chiar zero.

6. Termopila

• Două contacte de termocuplă pot fi poziţionate în opoziţie unul faţă de celălalt pentru a genera un semnal
de tensiune proporţional cu diferenţa de temperatură dintre ele. Un set de astfel de contacte folosite în
scopul producerii curentului electric poartă numele de termopilă
• Atunci când electronii se deplasează prin contactul unei termopile, există un transfer de energie sub formă
de căldură de la un set de contacte la celălalt. Acesta este cunoscut ca şi efectul Peltier
• Mai multe contacte de termocuplă pot fi aşezate în paralel pentru a genera o cădere de tensiune ce
reprezintă media temperaturilor măsurate de fiecare contact în parte.
• Este absolut necesar ca prin circuitul termocuplei curentul să fie menţinut la o valoare cât mai mică posibil
pentru acurateţea măsurătorii

Generarea puterii electrice folosind termocuple legate în serie

180
 Termocuplele pot fi confecţionate din conductori foarte groşi pentru
rezistenţă scăzută şi conectate în aşa fel încât să genereze curenţi mari
pentru alt scop decât măsurarea temperaturii. O astfel de aplicaţie este
generarea puterii electrice. Conectând mai multe termocuple în serie
şi alternând temperaturile cald/rece cu fiecare contact, putem construi
un dispozitiv numit termopilă cu scopul producerii unor cantităţi mari
de tensiune şi curent.

Dacă setul contactelor din stânga şi setul contactelor din dreapta sunt menţinute la aceeaşi temperatură,
tensiunea generată de fiecare contact va fi aceeaşi dar de semn contrar astfel încât căderea de tensiune per ansamblu
va fi egală cu zero. Dacă în schimb, încălzim contactele din stânga şi le răcim pe cele din dreapta, căderea de
tensiune pe fiecare contact din stânga va fi mai mare decât căderea de tensiunea pe fiecare contact din dreapta,
rezultând o cădere de tensiune per ansamblu ce se traduce prin suma tuturor diferenţelor căderilor de tensiune dintre
contacte. Acest lucru este aplicat în cazul unei termopile. În acest caz aplicăm o sursă de căldură (combustie,
substanţe radioactive, căldură solară, etc.) unui set de contacte iar celălalt set este ţinut la temperatură cât mai joasă
(răcit cu aer sau apă).

Efectul Peltier

Şi mai interesant este faptul că, în timp ce electroni se deplasează printr-un circuit electric extern conectat
termopilei, există un transfer de energie sub formă de căldură dinspre contactele calde spre cele reci, demonstrând
un alt efect termoelectric, efectul Peltier, şi anume, transferul căldurii prin intermediul curentului electric, şi invers.

Măsurarea temperaturii medii între mai multe locaţii

181
 O altă aplicaţie a termocuplelor este
măsurarea temperaturii medii între mai
multe locaţii. Cel mai uşor mod de
realizare a acestei măsurători este prin
conectarea câtorva termocuple în paralel,
astfel încât se va face o medie a tuturor
semnalelor de ordinul milivolţilor la
punctul de contact dintre termocuple.

Din păcate, media dintre aceste tensiuni Seebeck este precisă doar dacă rezistenţa firelor fiecărei
termocuple este egală. Dacă termocuplele sunt amplasate în locaţii diferite iar firele lor conectate în paralel se
întâlnesc într-o singură locaţie, este puţin probabil ca lungimile acestora să fie egale. Termocupla cu cea mai mare
lungime a firelor din punctul de măsura la conexiunea paralel va tinde să aibă şi cea mai mare rezistenţă şi prin
urmare cel mai mic efect asupra mediei finale a tensiunii produse.
Pentru compensarea acestui fenomen, se pot adăuga rezistenţe suplimentare fiecărei termocuple din
conexiunea paralel pentru a aduce rezistenţele tuturor la o valoare cât mai apropiată. Dacă nu este posibilă
instalarea unor rezistori diferiţi, specifici fiecărei ramuri (pentru ca toate rezistenţele termocuplelor să fie egale), se
pot instala totuşi rezistori cu valori egale, dar mult peste cele ale termocuplei astfel încât impactul rezistenţei firelor
asupra măsurătorii să fie cât mai mic posibil.

182
 10 - Analiza reţelelor de curent continuu

01. Ce este analiza unei reţele electrice

• Unele configuraţii de reţea (circuite) nu pot fi rezolvate prin reducerea conform regulilor circuitelor serie-
paralel datorită existenţei necunoscutelor multiple.
• Pentru rezolvarea acestor tipuri de probleme se pot folosi sistemele de ecuaţii.

General vorbind, analiza reţelei este o metodă matematică folosită pentru analiza unui circuit electric. În
multe cazuri, vom întâlni circuite ce conţin surse de putere multiple sau configuraţii ale componentelor ce nu se pot
simplifica prin metodele de analiză serie-paralel. În aceste cazuri este necesară utilizarea altor mijloace. Acest
capitol prezintă câteva tehnici folositoare pentru analiza unor astfel de circuite complexe.

Imposibilitatea reducerii circuitului la o combinaţie serie-paralel

Pentru ilustrarea faptului că un circuit relativ simplu poate fi imposibil de redus în sub-circuite serie sau
paralel, să luam următorul circuit serie-paralel ca şi exemplu:
Pentru analiza circuitului alăturat, paşii sunt următorii:
găsirea rezistenţei echivalente pentru R 2 şi R 3 în paralel;
adăugarea rezistorului R 1 în serie pentru aflarea
rezistenţei echivalente totale; cunoscând tensiunea
bateriei B 1 şi rezistenţa totală a circuitului, putem afla
curentul total folosind legea lui Ohm (I = E / R);
folosirea valorii curentului pentru calcularea căderilor de
tensiune din circuit. O procedură destul de simplă până la urma.
Totuşi, dacă adăugăm o singură baterie în circuit, problema analizei circuitului se complică:
Rezistorii R 2 şi R 3 nu mai sunt conectaţi în paralel
unul cu celălalt, pentru că bateria B 2 a fost introdusă
în ramura de circuit a lui R 3 .

183
 Dacă suntem şi mai atenţi, putem observa că în acest circuit nu există doi rezistori legaţi direct în serie sau
paralel unul cu celălalt. Aceasta reprezintă de fapt dificultatea problemei: în analiza circuitelor serie-paralel, primul
pas era identificarea rezistorilor în serie sau în paralel, reducându-i la o rezistenţă echivalentă la următorul pas. Dar
dacă niciun rezistor nu este legat în serie sau paralel cu un altul, ce putem face?

Analiza unei punţi dezechilibrate

Este evident faptul că reducerea acestui circuit relativ simplu, cu doar trei rezistori, este imposibil de
realizat prin metoda analizei circuitelor serie-paralel. Totuşi, acesta nu este singurul tip de circuit ce sfidează
analiza serie-paralel.
În acest caz avem un circuit în punte; pentru simplitatea exemplului
presupunem că nu este echilibrat (raportul R 1 /R 4 nu este egal cu raportul
R 2 /R 5 ). Dacă puntea ar fi echilibrată, curentul prin R 3 ar fi zero, prin
urmare circuitul s-ar putea reduce la o combinaţie serie-paralel (R 1 --R 4 //
R 2 --R 5 ).

Din păcate, orice curent prin R 3 face imposibilă aplicarea analizei serie-paralel. Rezistorul R 1 nu este în
serie cu R 4 datorită existenţei unei alte căi pentru curgerea electronilor, prin R 3 . Dar nici R 2 nu este în serie cu R 5
din aceleaşi motive. De asemenea, R 1 nu este în paralel cu R 2 pentru că existenţa rezistorului R 3 separă terminalii
celor doi rezistori în partea de jos. Nici R 4 nu este în paralel cu R 5 .

Imposibilitatea aflării tuturor necunoscutelor implicate

Deşi s-ar putea să nu fie evident în acest moment, problema o reprezintă existenţa prea multor variabile
necunoscute. Într-o combinaţie serie-paralel cel puţin, exista o metodă de aflare a căderii de tensiune şi a rezistenţei
totale, calcularea curentului fiind apoi posibilă utilizând acest valori. În cazul circuitelor de mai sus, există mai mult
de o singură variabilă (parametru) necunoscută în cea mai simplă configuraţie a circuitului posibilă.
În cazul unui circuit cu două baterii, este imposibil să ajungem la valoarea „rezistenţei totale”, datorită
existenţei a două surse de putere ce furnizează tensiune şi curent (am avea nevoie de două rezistenţe „totale” pentru
a continua cu aplicarea legii lui Ohm). În cazul punţii dezechilibrate, există o rezistenţă totală la bornele bateriei,
dar curentul total se împarte în proporţii necunoscute în cadrul punţii, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm
pentru aflarea celorlalte valori din circuit.

Utilizarea sistemelor de ecuaţii

184
 Prin urmare, ce putem face în astfel de cazuri? Un prim răspuns este utilizarea unui proces matematic
cunoscut sub numele de ecuaţii simultane sau sisteme de ecuaţii. Într-un scenariu cu o singură necunoscută, este
suficientă existenţă unei singure relaţii pentru aflarea necunoscutei. Totuşi, atunci când dorim o rezolvare pentru
mai multe necunoscute simultan, avem nevoie de un număr de ecuaţii egal cu numărul necunoscutelor. Rezolvarea
unor astfel de ecuaţii se poate dovedi destul de dificilă în unele cazuri. Din fericire, în cele ce urmează, vom
prezenta unele metode de analiză a circuitelor pentru evitatea folosirii acestor sisteme de ecuaţii.

02. Metoda ramurii de curent

Paşii pentru aplicarea metodei ramurii de curent:

• Alegerea unui nod şi a direcţiilor curenţilor (aleator)
• Scrierea ecuaţiei legii lui Kirchhoff pentru curent pentru acel nod
• Notarea polarităţilor căderilor de tensiune în funcţie de direcţia aleasă a curenţilor
• Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru fiecare buclă din circuit, înlocuind căderea de tensiune de pe
fiecare rezistor (E) cu produsul IR în fiecare ecuaţie
• Aflarea curenţilor necunoscuţi de pe fiecare ramură (rezolvarea sistemului de ecuaţii)
• Dacă oricare dintre soluţii este negativă, atunci direcţia pe care am intuit-o la punctul 1 este greşită!
• Calcularea căderilor de tensiune la bornele tuturor rezistorilor (E = IR)

Definiţie

Folosind aceasta metodă, presupunem şi indicăm un sens al curenţilor prin circuit şi scriem apoi ecuaţiile ce
descriu relaţiile dintre aceştia folosind legile lui Ohm şi Kirchhoff. În momentul în care avem câte o ecuaţie pentru
fiecare curent necunoscut, putem rezolva sistemul de ecuaţii pentru determinarea tuturor curenţilor şi prin urmare a
tuturor căderilor de tensiune din reţea.

Exemplu

Să folosim următorul circuit pentru ilustrarea

metodei.

185
Alegerea nodului de referinţă

Primul pas este alegerea unui nod din circuit (loc de

întâlnire a cel puţin trei ramuri) ca şi punct de
referinţă pentru curenţii necunoscuţi.

Alegerea aleatoare a direcţiei curenţilor prin nodul de referinţă

Ghicim apoi direcţia curenţilor din acest nod,

notând curenţii cu I 1 , I 2 şi I 3 . Nu este neapărat ca
direcţiile acestea să fie cele corecte (reale), în acest
moment acestea sunt pur speculative. Vom ştii dacă
intuiţia noastră a fost greşită în momentul rezolvării
ecuaţiilor matematice pentru curenţi; orice direcţie
greşită va apărea în ecuaţii cu semnul minus.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru curent

Legea lui Kirchhoff pentru curenţii (LKC) spune că suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-
un nod de reţea trebuie să fie egală cu zero, prin urmare putem introduce curenţii I 1 , I 2 şi I 3 într-o singură ecuaţie.
Vom nota toţi curenţii ce intră într-un nod cu semnul pozitiv şi toţi curenţii ce ies dintr-un nod cu semnul negativ
(aceasta este doar o convenţie; inversând semnele, rezultatul final va fi exact acelaşi):

Notarea polarităţilor tuturor căderilor de tensiune din circuit

Pasul următor este notarea tuturor semnelor

căderilor de tensiune în funcţie de sensul presupus
al curenţilor. Ţineţi minte că partea din „amonte” a
rezistorului va fi tot timpul negativă, iar partea din
„aval” tot timpul pozitivă întrucât electronii posedă
o sarcină negativă.

186
 Desigur, polaritatea bateriilor rămâne aceeaşi. Nu este nicio problemă dacă polaritatea rezistorului nu se
„asortează” cu cea a bateriei atât timp cât polaritatea rezistorului este bazată pe direcţia presupusă de curgere a
curentului prin acesta. Toate calculele efectuate de acum încolo se vor baza pe direcţia presupusă a curenţilor prin
nodul ales.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune

Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (LKU) spune că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o
buclă de reţea trebuie să fie egală cu zero. Pentru a obţine ecuaţiile folosind LKU, trebuie să introducem valorile
căderilor de tensiune ca şi cum le-am fi măsurat cu un voltmetru real.

Parcurgerea buclei din stânga

Putem începe parcurgerea buclei din orice punct dorim; în cazul de faţa începem de la bornele bateriei şi
continuăm în sens invers acelor de ceasornic până ajungem în punctul de unde am plecat:

După ce am parcurs întreaga buclă din stânga, adunăm toate aceste valori ale tensiunii pentru a forma o
ecuaţie:

187
 Evident, nu cunoaştem încă valoarea căderilor de tensiune la bornele rezistorilor R 1 şi R 2 aşa că nu putem
introduce valorile lor reale în ecuaţie în acest moment. Totuşi, ştim faptul că suma tuturor acestor căderi de tensiune
trebuie să fie egală cu zero, prin urmare ecuaţia este adevărată şi o putem folosi mai departe în analiza noastră.
Putem dezvolta ecuaţia înlocuind tensiunile necunoscute cu produsul dintre curenţii necunoscuţi, I 1 şi I 2 , şi
valoarea rezistorilor prin care aceştia trec, folosind legea lui Ohm (E = IR). Eliminăm de asemenea şi valoarea 0 din
sumă:

Din moment ce cunoaştem valorile tuturor rezistorilor în ohmi, putem înlocui aceste valori în ecuaţie pentru
a ne uşura calculele:

Motivul pentru care am redus ecuaţia în acest fel (până la urmă, avem tot două necunoscute) este folosirea
aceloraşi variabile necunoscute ce le-am folosit şi în ecuaţia LKC de mai sus>. Acest pas este necesar pentru aflarea
soluţiei sistemului final de ecuaţii.

Parcurgerea buclei din dreapta

188
 Aplicând aceeaşi paşi şi pentru bucla din dreapta, obţinem o altă ecuaţie:

Cunoscând faptul că tensiunea de pe fiecare rezistor poate fi exprimată ca şi produsul dintre curent şi
rezistenţa fiecarărui rezistor, putem rescrie ecuaţia de mai sus astfel:

Formarea şi rezolvarea sistemului de ecuaţii

În acest moment avem un sistem matematic format din trei ecuaţii (o ecuaţie LKC şi două ecuaţii LKT) şi
trei necunoscute:

Putem rescrie ecuaţiile de mai sus trecând în dreapta valorile cunoscute (constantele ecuaţiilor) şi lăsând în
partea stângă valorile necunoscute (I 1 , I 2 şi I 3 ), trecând explicit toţi coeficienţii pentru claritate. Putem oberva că
toate cele trei variabile sunt prezente în toate cele trei ecuaţii:

Rezolvând ecuaţiile de mai sus, ajungem la soluţia ecuaţiilor, reprezentată prin cele trei valori ale
curenţilor:

Revenirea la circuitul iniţial

189
 Prin urmare, valoarea curentului I 1 este de 5 A,
I 2 de 4 A iar I 3 de -1 A. Dar ce înseamnă curent
„negativ”? În acest caz, înseamnă că intuiţia
noastră cu privire la direcţia curentului I 3 a fost
greşită. Revenind la circuitul iniţial, putem
reface schema acestuia schimbând direcţia
curentului I 3 şi schimbând în acelaşi timp şi
polaritatea căderii de tensiune de pe rezistorul R 3 .
Observăm faptul că, prin bateria B 2 curentul circulă în sens invers datorită tensiunii mai ridicate a bateriei
B 1 . În ciuda faptului că polaritatea bateriei încercă să împingă electronii prin acea ramură de circuit, electronii sunt
de fapt forţaţi să se deplaseze în sens contrar datorită tensiunii superioare a bateriei B 1 . Înseamnă acest lucru că
întotdeauna bateria mai puternică va „câştiga” iar curentul prin bateria mai slabă va fi forţat în sens contrar? Nu
neapărat. Acest lucru depinde de fapt atât de diferenţa de tensiune dintre cele două baterii cât şi de valoarea
rezistorilor din circuit. Singura metodă sigură de aflare a comportamentului circuitului este analiza matematică a
acestuia.

Aflarea căderilor de tensiune pe toate componentele

Cunoscând acum valoarea tuturor curenţilor din circuit, putem calcula căderile de tensiune la bornele
tuturor rezistorilor folosind legea lui Ohm (E = IR):

03. Metoda buclei de curent

Paşii pentru aplicarea metodei buclei de curent:

• Trasarea buclelor de curent în circuit astfel încât să fie cuprinse toate componentele
• Notarea polarităţii căderilor de tensiune de pe rezistori în funcţie de direcţiile curenţilor de bucla aleşi
• Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru tensiune în cazul fiecărei bucle din circuit, înlocuind tensiunea
(E) cu produsul dintre curent şi rezistenţă (IR) pentru fiecare rezistor din ecuaţie. Acolo unde doi curenţi de

190
 buclă se intersectează unul cu celălalt printr-un component, curentul se exprimă ca şi sumă algebrică dintre
cei doi curenţi (ex. I 1 + I 2 ) dacă au aceeaşi direcţie prin component; în caz contrar, curentul se va exprima
ca şi diferenţă (I 1 - I 2 )
• Rezolvare sistemului de ecuaţii rezultat şi aflarea curenţilor de buclă
• Dacă oricare dintre soluţii este negativă, înseamnă că direcţia iniţială presupusă pentru curent este greşită!
• Adunarea algebrică a curenţilor de buclă pentru aflarea curenţilor prin componentele prin care trec mai
mulţi curenţi de buclă
• Aflarea căderilor de tensiune pe toţi rezistorii (E = IR)

Definiţie

Metoda buclei de curent sau metoda ochiului de curent este asemănătoare metodei ramurii de curent prin
faptul că foloseşte un sistem de ecuaţii descris de legea lui Kirchhoff pentru tensiune şi legea lui Ohm pentru
determinarea curenţilor necunoscuţi din circuit. Diferă de metoda ramurii de curent prin faptul că nu utilizează
legea lui Kirchhoff pentru curent şi de obicei este nevoie de mai puţine variabile şi ecuaţii pentru rezolvare, ceea ce
reprezintă un avantaj.

Exemplu

Să vedem cum funcţionează această metodă

folosind acelaşi circuit.

Trasarea buclelor din circuit

Primul pas în metoda buclei este identificarea

„buclelor” din circuit astfel încât să cuprindem toate
componentele. În circuitul de mai sus, prima bucla
va fi cea formată de B 1 , R 1 , şi R 2 , iar cea de a doua
din B 2 , R 2 , şi R 3 . Partea cea mai ciudată a acestei
metode este imaginarea circulaţiei curenţilor prin
fiecare dintre aceste bucle.

191
Alegerea aleatoare a direcţiei curenţilor din circuit

Alegerea direcţiei fiecărui curent este complet arbitrară precum în cazul metodei ramurii de curent, dar
ecuaţiile rezultate sunt mai uşor de rezolvat dacă avem aceeaşi direcţie prin componentele aflate la intersecţia celor
două bucle formate (putem observa faptul că atât curentul I1 cât şi I 2 trec prin rezistorul R 2 de jos în sus în locul în
care se intersectează). Dacă direcţia curentului presupusă iniţial se dovedeşte a fi greşită, acest lucru se va observa
în soluţia finală prin faptul că valoarea va fi negativă.

Notarea polarităţilor tuturor căderilor de tensiune din circuit

Următorul pas este notarea tuturor polarităţilor

căderilor de tensiune la bornele rezistorilor în funcţie
de direcţia curenţilor indicată de bucle. Ţineţi minte
că partea din „amonte” a rezistorului va fi tot timpul
negativă, iar partea din „aval” tot timpul pozitivă
întrucât electronii posedă o sarcină negativă.
Polarităţile bateriei depind desigur de orientarea lor
în diagramă şi pot să corespundă sau să nu corespundă polarităţilor rezistorilor.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune

Utilizând legea lui Kirchhoff pentru tensiune, putem parcurge fiecare dintre cele două bucle, generând
ecuaţii în funcţie de căderile de tensiune ale componentelor şi de polarităţi. La fel ca în cazul metodei ramurii de
curent, vom desemna căderea de tensiune a unui rezistor ca produsul dintre rezistenţa acestuia (în ohmi) şi curentul
buclei respective (I 1 sau I 2 în acest caz), a cărei valoare nu este cunoscută în acest moment.
Când cei doi curenţi se intersectează (cazul rezistenţei R 2 ), vom scrie acel termen al ecuaţiei ca produsul
dintre căderea de tensiune pe acel component şi suma celor doi curenţi ai buclelor (E R2 *(I 1 + I 2 )).

Parcurgerea buclei din stânga

Începem cu bucla din stânga şi parcurgem întregul ochi de reţea în direcţia inversă acelor de ceasornic
(direcţia este pur arbitrară), obţinând următoarea ecuaţie:

Observaţi faptul că prin rezistorul R 2 curentul care trece este de fapt suma curenţilor celor două bucle( I 1 şi
I 2 ). Acest lucru se datorează faptului că ambii curenţi trec prin R 2 în aceeaşi direcţie. Simplificând ecuaţia obţinem:

192
 Parcurgerea buclei din dreapta

În acest moment avem o singură ecuaţie cu două necunoscute. Acest lucru înseamnă ca mai avem nevoie
de încă o ecuaţie pentru a determina curenţii buclelor. Această ecuaţie o obţinem prin parcurgerea buclei din
dreapta a circuitului, şi obţinem:

Simplificând ecuaţia cum am făcut şi înainte, obţinem:

Rezolvarea sistemului de ecuaţii şi determinarea curenţilor de buclă

Având două ecuaţii putem folosi metode matematice pentru determinarea necunoscutelor I1 şi I 2 :

Revenirea la circuitul iniţial

Dar, atenţie, aceste valori ale curenţilor sunt

valabile pentru bucle şi nu sunt curenţii efectivi ai
ramurilor. Să ne întoarcem la circuitul iniţial pentru
a vedea care este relaţia dintre ei.

Rezultatul de -1 A pentru curentul buclei I 2

înseamnă că direcţia indicată iniţial (aleator) este
incorectă. În realitate, direcţia curentului I 2 este
contrară direcţiei iniţiale (observaţi modificarea
sensului buclei pe desen!).

193
Determinarea valorii curenţilor şi a căderilor de tensiune prin fiecare component

Această modificare a direcţiei curentului faţă de ceea ce am presupus iniţial va modifica polaritatea
căderilor de tensiune pe rezistorii R 2 şi R 3 datorită curentului I 2 . De aici putem deduce curentul prin R 1 , 5 A şi
căderea de tensiune (I*R), 20 V. De asemenea, curentul prin R 3 este 1 A, cu o cădere de tensiune de 1 V. Dar ce se
întâmplă în cazul rezistorului R 2 ?
Curentul de buclă I 1 trece prin R 2 de jos în sus, iar
curentul I 2 de sus în jos. Pentru a determina
curentul real prin R 2 , trebuie să observăm foarte
atent interacţiunea dintre curenţii celor două bucle,
I 1 şi I 2 (în acest caz sunt în opoziţie); valoarea
finală va fi suma algebrică a celor doi.

Din moment ce I 1 are 5 A într-o direcţie şi I 2 1 A în direcţia opusă, curentul real prin R 2 este diferenţa
celor doi, adică 4 A şi trece prin R 2 de jos în sus. Cu un curent de 4 A prin R 2 rezultă o cădere de tensiune de 8 V.

Avantajul utilizării metodei buclei de curent

Principalul avantaj al metodei buclei de curent

este că în general soluţia unei reţele mari poate
fi găsită cu relativ puţine ecuaţii şi puţine
necunoscute.

Pentru circuitul analizat de noi a fost nevoie de 3 ecuaţii folosind metoda ramurii de curent şi doar două
folosind metoda buclei de curent. Acest avantaj creşte semnificativ atunci când reţeaua creşte în complexitate.
Pentru rezolvarea acestui circuit folosind
metoda ramurii de curent, am avea nevoie de 5
variabile pentru fiecare curent posibil din
circuit (de la I 1 la I 5 ) şi prin urmare 5 ecuaţii
pentru aflarea soluţiei, două pentru LKC şi trei
pentru LKT:

194
 În schimb, folosind metoda buclei de curent
avem doar trei necunoscute şi prin urmare doar
trei ecuaţii de rezolvat pentru rezolvarea reţelei,
ceea ce constituie un avantaj.

04. Metoda nodului de tensiune

Paşii pentru aplicarea metodei ramurii de curent:

• Înlocuirea surselor de tensiune conectate în serie cu un rezistor cu o sursă de curent conectată în paralel cu
un rezistor. Cele două reprezentări sunt echivalente
• Schimbarea valorilor rezistorilor cu conductanţe
• Selectarea unui nod de referinţă (E 0 )
• Atribuirea de tensiuni necunoscute (E 1 )(E 2 ) ... (E n ) nodurilor rămase
• Scrierea legii lui Kirchhoff pentru curent pentru fiecare din nodurile 1, 2, ... N. Coeficientul pozitiv al
primei tensiuni din prima ecuaţie reprezintă suma conductanţelor legate la acel nod. Coeficientul pozitiv al
celei de a doua tensiuni, din ecuaţia a doua, este suma conductanţelor conectate la acel nod. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru coeficientul celei de a treia tensiuni din ecuaţia a treia, precum şi pentru toate celelalte
ecuaţii. Toţi coeficienţii se regăsesc pe diagonala principală
• Toţi ceilalţi coeficienţi ale celorlalte ecuaţii sunt negativi şi reprezintă conductanţele dintre noduri. În prima
ecuaţie, al doilea coeficient reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 2; coeficientul al treilea

195
 reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 3. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi ceilalţi coeficienţi ai
tuturor ecuaţiilor
• Termenii din partea dreapta a ecuaţiei reprezintă sursele de curent conectate la nodurile respective
• Se rezolvă sistemul de ecuaţii pentru aflarea tensiunilor de nod necunoscute

Definiţie

Metoda nodului de tensiune pentru analiza circuitelor determină tensiunea nodurilor în funcţie de ecuaţiile
legii lui Kirchhoff pentru curent (LKC). Această analiză arată puţin ciudat pentru că necesită înlocuirea surselor de
tensiune cu surse echivalente de curent. De asemenea, valorile rezistorilor în ohmi sunt înlocuite prin conductanţele
echivalente în Siemens, G = 1/R. Unitatea de măsură pentru conductanţă este Siemens-ul, S=Ω-1.

Alegerea punctului de referinţă

Începem cu un circuit ce conţine surse de

tensiune convenţionale. Un punct comun E 0 este
ales ca şi punct de referinţă. Tensiunile pentru
celelalte noduri, E 1 şi E 2 sunt calculate în
funcţie de acest punct.

Înlocuirea surselor de tensiune cu surse de curent

O sursă de tensiune în serie cu o

rezistenţă trebuie să fie înlocuită de
o sursă de curent echivalentă în
paralel cu o rezistenţă. Circuitul
modificat arată astfel.

Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru curent

Vom scrie apoi ecuaţiile LKC pentru fiecare nod. Partea dreaptă a ecuaţiei reprezintă valoarea sursei de
curent ce alimentează nodul respectiv:

196
Înlocuirea rezistenţelor cu conductanţe

Înlocuim rezistenţa rezistorilor în ohmi cu conductanţa acestora în Siemens:

Aflarea conductanţelor echivalente

Conductanţele paralele (rezistorii) pot fi

combinaţi prin adunarea conductanţelor. Deşi nu
vom redesena circuitul, putem deja aplica
metoda nodului de tensiune:

Formarea sistemului de ecuaţii

Pentru dezvoltarea unei metode generale, vom scrie ecuaţiile LKC în funcţie de tensiunile necunoscute ale
nodurilor 1 şi 2, V 1 şi V 2 de această dată.

197
 Pentru figura de mai sus, ecuaţiile arată astfel:

Suma conductanţelor conectate la primul nod este coeficientul pozitiv al primei tensiuni din ecuaţia (1).
Suma conductanţelor conectate la cel de al doilea nod este coeficientul pozitiv al celei de a doua tensiuni din
ecuaţia (2). Ceilalţi coeficienţi sunt negativi, reprezentând conductanţele dintre noduri. Pentru ambele ecuaţii,
partea dreaptă a ecuaţiei este egală cu sursa de curent respectivă conectată la nod.

Reguli pentru aplicarea metodei nodului de tensiune

Această metodă ne permite să scriem rapid ecuaţiile prin inspecţie şi duce la următoarele reguli pentru
aplicarea metodei nodului de tensiune:

• Înlocuirea surselor de tensiune în serie cu un rezistor cu o sursă echivalentă de curent şi un rezistor în

paralel
• Schimbarea valorilor rezistorilor în conductanţe
• Selectarea unui nod de referinţă (E 0 )
• Desemnarea unor tensiuni necunoscute pentru nodurile rămase, (E 1 )(E 2 ) ... (E N )
• Scrierea unei ecuaţii LKC pentru fiecare nod, 1, 2, ... N. Coeficientul pozitiv a primei tensiuni din prima
ecuaţie este suma conductanţelor conectate la primul nod. Coeficientul pentru a doua tensiune din a doua
ecuaţie este suma conductanţelor conectate la acel nod. Acelaşi lucru este valabil şi pentru a treia tensiune
în ecuaţia a treia şi pentru celelalte ecuaţii. Aceşti coeficienţi se găsesc pe o diagonală.

198
 • Toţi ceilalţi coeficienţi ai ecuaţiei sunt negativi, reprezentând conductanţele dintre noduri. În prima ecuaţie,
coeficientul al doile reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 2, al treilea coeficient reprezintă
conductanţă dintre nodul 1 şi nodul 3. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte ecuaţii
• Partea din dreapta a ecuaţiilor reprezintă sursa de curent conectată la nodurile respective
• Rezolvarea sistemului de ecuaţii şi aflarea tensiunilor nodurilor necunoscute

Analiza unei punţi dezechilibrate folosind metoda nodului de tensiune

Circuitul de mai jos are trei noduri. Conductanţele nu apar pe desen, dar G 1 =1/R 1 , etc.
Există trei noduri pentru care putem scrie ecuaţii. Coeficienţii
sunt pozitivi pentru E 1 (ecuaţia 1), E 2 (ecuaţia 2) şi E 3
(ecuaţia 3). Acestea sunt sumele tuturor conductanţelor
conectate la nodurile respective. Toţi ceilalţi coeficienţi sunt
negativi, reprezentând conductanţa între noduri. Partea din
dreapta a ecuaţiei reprezintă sursa de curent, 0.136092
amperi, singura sursă pentru nodul 1. Celelalte ecuaţii au zero
în partea dreapta datorită lipsei unei surse de tensiune.

Diagonala matricii formate are coeficienţi pozitivi. Toţi ceilalţi coeficienţi sunt negativi. Soluţia sistemului
de ecuaţii este:

05. Teorema lui Millman

• Teorema lui Millman consideră circuitul o reţea paralelă de ramuri.

• Toate tensiunile introduse şi aflate din teorema lui Millman au ca referinţă unul şi acelaşi punct din circuit
(de obicei latura de jos a circuitului)

199
Definiţie

Prin intermediul teoremei lui Millman, circuitul este redesenat ca şi o reţea de ramuri paralele, fiecare
ramură conţinând un rezistor sau o combinaţie serie baterie/rezistor. Această teoremă se poate aplica doar în cazul
circuitelor ce pot suferi această modificare.

Exemplu

Avem (din nou) circuitul alăturat.

Redesenarea circuitului

Acelaşi circuit redesenat pentru aplicarea teoremei lui

Millman (cele două circuite sunt echivalente).

Luând în considerare rezistenţa şi tensiunea furnizată în fiecare ramură, putem folosi teorema lui Millman
pentru aflarea căderilor de tensiune în toate ramurile. Chiar dacă nu există bateria B 2 , notaţia B 3 pentru bateria din
dreapta este pentru a scoate în evidenţă faptul că aceasta aparţine ramurii 3 din circuit

Ecuaţia teoremei lui Millman

Teorema nu este altceva decât o ecuaţie lungă aplicabilă oricărui circuit ce poate fi redesenat ca şi ramuri
paralele, fiecare ramură cu propria sa sursă de tensiune şi rezistenţă în serie:

200
Aflarea căderii de tensiune pe ramuri

Înlocuind valorile din exemplul de mai sus ajungem la următorul rezultat:

Valoarea rezultatului, 8 V, reprezintă căderea

de tensiune pe toate ramurile.

Polarităţile tuturor tensiunilor au ca şi referinţa acelaşi punct. În exemplul de mai sus, firul de jos este
folosit ca şi punct de referinţă, prin urmare tensiunile pentru fiecare ramură au fost introduse în ecuaţie ca fiind
pozitive (28 pentru R 1 , 0 pentru R 2 şi 7 pentru R 3 ).

Aflarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor

Pentru aflarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor, tensiunea Millman (8 V în acest caz) trebuie
comparată cu tensiunea fiecărei surse din fiecare ramură, folosind principiul aditivităţii tensiunilor în serie:

Determinarea curenţilor pe fiecare ramură

Pentru aflarea curenţilor prin fiecare ramură, aplicăm legea lui Ohm (I = E/R):

201
 Direcţia curentului prin fiecare rezistor este
determinată de polaritatea fiecărui rezistor şi nu
de polaritatea bateriei, curentul putând fi forţat să
se deplaseze invers printr-o baterie, precum în
cazul bateriei B 3 .

Acest lucru este bine de ţinut minte fiindcă teorema lui Millman nu ne oferă niciun indiciu cu privire la
posibilitatea unei direcţii greşite a curenţilor precum este cazul metodelor ramurii de curent şi a buclei de curent.
Trebuie să fim atenţi la polaritatea căderii de tensiune la bornele rezistorilor, determinând de acolo direcţia de
curgere a curentului.

06. Teorema superpoziţiei

• Conform teoremei superpoziţiei, un circuit poate fi analizat considerând funcţionarea unei singure surse de
putere odată; valorile tensiunilor şi curenţilor pentru fiecare caz în parte se adună pentru aflarea soluţiei
finale, atunci când în circuit funcţionează toate sursele de putere
• Pentru a scoate toate sursele de putere din circuit exceptând una singură, toate sursele de tensiune se
înlocuiesc cu un scurt-circuit, şi toate sursele de curent cu un circuit deschis.

Definiţie

Teorema superpoziţiei reprezintă acea viziune de geniu ce transformă un subiect complex într-o versiune
simplă şi uşor de înţeles.

202
 Strategia constă în eliminarea rând pe rând a tuturor surselor de putere din circuit exceptând una singură,
utilizând analiza serie/paralel pentru determinarea căderilor de tensiune şi a curenţilor din reţeaua modificată pentru
fiecare sursă de putere separat. Apoi, după ce toate căderile de tensiune şi curenţii au fost determinaţi pentru fiecare
sursă de tensiune funcţionând separat/independent în reţea, valorile sunt suprapuse una peste cealaltă (adunare
algebrică) pentru determinarea efectivă a curenţilor şi tensiunilor atunci când în circuit funcţionează toate sursele de
putere împreună.

Exemplu

Să luăm acelaşi circuit ca şi exemplu.

Împărţirea circuitului în funcţie de sursele de putere

Din moment ce avem două surse de putere în acest

circuit, va trebui să calculăm două seturi de date pentru
căderile de tensiune şi curent, un set pentru circuitul
funcţionând doar cu sursa de tensiune de 28 de V...

...celălalt pentru circuitul funcţionând doar cu bateria de

7 V.

Atunci când redesenăm un circuit pentru analiza serie/paralel cu o singură sursă, toate celelalte surse de
tensiune sunt înlocuite de fire (scurt-circuit), şi toate sursele de curent sunt înlocuite de circuite deschise. Din

203
moment ce avem doar surse de tensiune (baterii) în circuitul de mai sus, toate sursele de putere inactive vor fi
înlocuite de fire.

Primul (sub)circuit

Mărime R 1 R 2 R 3 R 2 // R 3 R 1 + R 2 // R 3 (total) Unitate Analizând circuitul în care acţionează doar bateria de

E 24 4 4 4 28 V 28 V, obţinem următoarele valori pentru tensiune şi
I 6 2 4 6 6 A curent.
R 4 2 1 0.667 4.667 Ω

Al doilea (sub)circuit

Mărime R 1 R 2 R 3 R 1 // R 2 R 3 + R 1 // R 2 (total) Unitate Analizând circuitul în care acţionează doar bateria de 7

E 4 4 3 4 7 V V, obţinem următoarele valori pentru tensiune şi
I 1 2 3 3 3 A curent.
R 4 2 1 1,333 2,333 Ω

Suprapunerea (sub)circuitelor

204
 Atunci când realizăm suprapunerea, trebuie să fim foarte atenţi la polaritatea căderilor şi la direcţia
curenţilor, pentru că aceste valori se adună algebric.

Aflarea căderilor de tensiune din circuit

Aplicând aceste valori, rezultatul final arată astfel.

Aflarea valorilor curenţilor din circuit

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul curenţilor.

205
 Folosind valorile aflate după aplicarea
superpoziţiei, circuitul arată astfel.

Concluzii şi restricţii de aplicabilitate

Simplu şi elegant în acelaşi timp. Totuşi, teorema superpoziţiei poate fi aplicată doar circuitelor ce pot fi
reduse la combinaţii de circuite serie/paralel pentru fiecare sursă de putere în parte (nu poate fi folosită, de
exemplu, pentru analiza unei punţi dezechilibrate), şi doar atunci când ecuaţiile folosite sunt liniare. Acest lucru
înseamnă ca teorema nu poate fi folosită decât pentru determinare tensiunii şi a curentului nu şi a puterii! Puterile
disipate în circuit, fiind funcţii neliniare, nu pot fi adunate algebric atunci când se consideră doar o sursă de putere.
aceeaşi nevoie de liniaritate înseamnă ca teorema este inutilă în circuitele în care rezistenţa componentelor se
modifică odată cu tensiunea sau temperatura, ca de exemplu becuri incandescente sau varistoare.
O altă condiţie este ca toate componentele să fie „bilaterale”, însemnând faptul că trebuie să se comporte
exact le fel indiferent care este direcţia de deplasare a electronilor prin ele. Rezistenţele îndeplinesc această cerinţă,
precum şi toate circuitele studiate până acum.
Teorema superpoziţiei se foloseşte şi în studiul circuitelor de curent alternativ şi circuitele cu
amplificatoare semiconductoare, acolo unde de multe ori curentul alternativ este mixat (suprapus) peste curentul
continuu. În astfel de cazuri putem analiza circuitul când doar sursa de curent continuu este prezentă în circuit şi
atunci când doar cea de curent alternativ este prezentă; rezultatul final este superpoziţia celor două cazuri. Până una

206
alta, folosind teorema superpoziţiei, nu mai suntem nevoiţi să folosim sistemele de ecuaţii pentru analiza
circuitelor.

07. Teorema lui Thevenin

• Teorema lui Thevenin este o modalitate de reducere a unei reţele la un circuit echivalent compus dintr-o
singură sursă de tensiune, o rezistenţă serie şi rezistenţa de sarcină

Paşii pentru aplicarea teoremei lui Thevenin:

• Găsirea sursei de tensiune Thevenin prin îndepărtarea sarcinii din circuitul original şi calcularea căderii de
tensiune dintre punctele în care se afla sarcina iniţial
• Găsirea rezistenţei Thevenin prin îndepărtarea tuturor surselor de putere din circuitul original şi calcularea
rezistenţei totale dintre cele două puncte
• Desenarea circuitului Thevenin echivalent, cu sursa de tensiune şi rezistenţa Thevenin în serie. Rezistorul
de sarcină se reintroduce între cele două puncte (deschise) din circuit
• Aflarea căderii de tensiune şi a curentului prin rezistorul de sarcină folosind regulile circuitelor serie

Definiţie

Teorema lui Thevenin susţine că orice circuit liniar poate fi simplificat, indiferent de complexitatea sa, la
un circuit echivalent cu doar o singură sursă de tensiune şi o rezistenţă legată în serie. Semnificaţia termenului
„liniar” este aceeaşi ca şi în cazul teoremei superpoziţiei, unde toate ecuaţiile folosite trebuie să fie liniare. Dacă
avem de a face cu componente pasive (rezistori, bobine şi condensatori) această condiţie este îndeplinită. Dar,
există unele componente, precum cele semiconductoare, ce sunt neliniare. Aceste circuite le vom numi prin urmare
circuite neliniare.
Teorema lui Thevenin este folosită în special pentru analiza sistemelor de putere şi ale circuitelor în care
rezistorul de sarcină (sau simplu, sarcina) este supusă modificărilor; recalcularea circuitului fiind necesară cu
fiecare valoare a rezistenţei de sarcină pentru determinarea tensiunii şi curentului prin aceasta.

Exemplu

Să reluăm circuitul studiat până acum cu celelalte

metode.

207
 Să presupunem că rezistorul R 2 este sarcina din acest circuit. Avem deja la dispoziţie patru metode pentru
determinarea tensiunii şi curentului prin R 2 , dar niciuna dintre aceste metode nu este eficientă din punct de vedere
al timpului de lucru. Imaginaţi-vă că aţi folosi aceste metode de fiecare dată când valoarea sarcinii variază (variaţia
rezistenţei sarcinii este un lucru foarte des întâlnit în sistemele de putere). Această situaţie ar presupune multă
muncă!

Circuitul Thevenin echivalent

Teorema lui Thevenin înlătură temporar sarcina din

circuitul iniţial transformând ceea ce rămâne într-un
circuit echivalent compus dintr-o singură sursă de
tensiune şi rezistenţe în serie. Rezistenţa de sarcină
poate fi apoi reconectată în acest „circuit Thevenin
echivalent” şi se pot continua calculele pentru
întreaga reţea ca şi cum nu ar fi decât un simplu circuit serie.
După conversia circuitului vom avea circuitul
alăturat.

„Circuitul Thevenin echivalent” este echivalentul electric ale surselor şi rezistorilor B 1 , R 1 , R 3 şi B 2 văzute
din cele două puncte de contact al rezistorului de sarcină R 2 . Acest circuit echivalent, dacă este dedus corect, se va
comporta exact ca şi circuitul original. Cu alte cuvinte, curentul şi tensiunea sarcinii (R 2 ) ar trebui să fie exact

208
aceeaşi în ambele circuite. Rezistenţa R 2 nu poate face diferenţa dintre reţeaua originală şi circuitul echivalent, atâta
timp cât E Thevenin şi R Thevenin au fost calculate corect.

Înlăturarea temporară a sarcinii din circuit

Avantajul transformării constă în uşurinţa calculelor

pentru circuitul simplificat, mult mai uşoară decât în
cazul circuitului original. Primul pas este înlăturarea
rezistenţei de sarcină din circuitul original şi
înlocuirea acesteia cu un circuit deschis.

Determinarea căderii de tensiune Thevenin

Mărime R 1 R 3 Total Unitate Apoi determinăm căderea de tensiune între punctele „fostei” sarcini, folosind
E 16.8 4.2 21 V orice metode disponibile. În acest caz, circuitul original, mai puţin sarcina, nu
I 4.2 4.2 4.2 A este altceva decât un circuit serie simplu cu două baterii; putem aplica prin
R 4 1 5 Ω urmare regulile circuitelor serie, legea lui Ohm şi legea lui Kirchhoff pentru
tensiune.

Căderea de tensiune între cele două puncte ale sarcinii

poate fi dedusă din tensiunea uneia dintre bateriei şi
căderea de tensiune pe unul dintre rezistori, astfel:

209
 Această tensiune de 11,2 V este tensiunea Thevenin,
E Thevenin din circuitul echivalent.

Determinarea rezistenţei (echivalente) Thevenin

Pentru aflarea rezistenţei serie din circuitul echivalent, trebuie

să luăm circuitul original, mai puţin sarcina, să înlăturăm
sursele de putere (la fel ca în cazul teoremei superpoziţiei) şi
să determinăm rezistenţa de la un terminal la celălalt.

După înlăturarea celor două baterii, rezistenţa

totală măsurată în această locaţie este egală cu
rezistenţele R 1 şi R 3 în paralel: 0,8 Ω. Aceasta
reprezintă rezistenţa Thevenin (R Thevenin ) pentru
circuitul echivalent.

Determinarea căderii de tensiune şi a curentului prin sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Ω) dintre cele dou

Cunoscând valoarea rezistorului (2 ă puncte de
E 3,2 8 11,2 V conexiune, putem determina căderea de tensiune şi curentul prin acesta,
I 4 4 4 A ca şi cum întregul circuit nu ar fi altceva decât un simplu circuit serie.
R 0,8 2 2,8 Ω

Putem observa că valorile pentru curent şi tensiune (4 A, 8 V) sunt identice cu valorile găsite aplicând
celelalte metode de analiză . De asemenea, valorile tensiunilor şi curenţilor pentru rezistenţa serie şi sursa Thevenin

210
echivalente nu se aplică componentelor din circuitul original. Teorema lui Thevenin este folositoare doar pentru
determinarea comportamentului unui singur rezistor din reţea: sarcina.

08. Teorema lui Norton

• Teorema lui Norton este o metodă de reducere a reţelei la un circuit echivalent compus dintr-o singură
sursă de curent, un rezistor în paralel şi o sarcină în paralel.
Paşii pentru implementarea teoremei lui Norton:
• Găsirea sursei Norton de curent prin îndepărtarea tuturor rezistorilor din circuitul iniţial şi calcularea
curentului prin scurt-circuitul creat între punctele de contact ale fostei sarcini a circuitului (scurt-circuit)
• Aflarea rezistenţei Norton prin îndepărtarea tuturor surselor de putere din circuit şi calcularea rezistenţei
totale dintre punctele de contact ale fostei sarcini a circuitului (circuit deschis)
• Realizarea circuitului Norton echivalent, cu sursa de curent şi rezistorul Norton în paralel. Rezistorul de
sarcină se reintroduce între cele două puncte deschise ale circuitului echivalent
• Aflarea tensiunii şi curentului prin sarcină aplicând regulile circuitelor paralele

Definiţie

Conform teoremei lui Norton este posibilă simplificarea oricărui circuit liniar, indiferent de complexitate, la
un circuit echivalent dotat cu o singură sursă de curent şi o rezistenţă paralelă, ambele conectate la o sarcină. La fel
ca în cazul teoremei lui Thevenin, termenul „liniar” are semnificaţia teoremei superpoziţiei: ecuaţiile implicate
trebuie să fie liniare.

Exemplu

Circuitul iniţial este cel folosit şi în exemplele

precedente.

Principiul teoremei lui Norton

211
 Circuitul echivalent după aplicarea teoremei lui Norton
va fi cel alăturat.

Sursa de curent este un component a cărui scop este furnizarea unei valori constante de curent, indiferent de
valoarea tensiunii.
La fel ca în cazul teoremei lui Thevenin, întreg circuitul original, în afară de rezistenţa de sarcină, a fost
redus la un circuit echivalent ce este mult mai uşor de analizat. Paşii folosiţi pentru calcularea sursei de curent,
I Norton , şi a rezistenţei Norton, R Norton , sunt de asemenea similari teoremei precedente.

Înlăturarea temporară a sarcinii din circuit

Primul pas este identificarea rezistenţei de sarcină şi

înlăturarea acesteia din circuitul original.

Calcularea curentului Norton

Pentru aflarea curentului Norton, plasăm un fir (scurt-

circuit) între cele două puncte ale sarcinii şi
determinăm curentul rezultat. Observaţi că acest pas
este exact invers în teorema lui Thevenin, unde am
înlocuit sarcina cu un circuit deschis.

212
 Acum că avem o cădere de 0 V între punctele de
conexiune a sarcinii (înlăturate), înseamnă că valoarea
curentului prin R 1 , în partea stângă a circuitului,
depinde doar de tensiunea bateriei B 1 şi de valoarea
rezistorului R 1 : 7 A (I = E / R).
Acelaşi lucru este valabil şi în partea dreapta a
circuitului, unde curentul este tot 7 A. Prin urmare,
curentul total prin scurt-circuitul sarcinii este de 14 A
şi reprezintă curentul sursei Norton (I Norton ).
Din nou, direcţia săgeţii unei surse de curent este contrară deplasării reale a electronilor printr-un circuit,
notaţie ce o folosim în această carte.

Calcularea rezistenţei Norton

Pentru calcularea rezistenţei Norton, procedăm precum în

cazul teoremei lui Thevenin: luăm circuitul original, fără
rezistenţa de sarcină, îndepărtăm sursele de putere conform
principiului aplicat în cadrul teoremei superpoziţiei (sursele
de tensiune le înlocuim cu scurt-circuit iar sursele de tensiune
cu circuit deschis) şi aflăm apoi rezistenţa totală dintr-un
punct al sarcinii la celălalt (cei doi rezistori legaţi în paralel).

Circuitul Norton echivalent

Reconectând rezistenţa de sarcină iniţială (2Ω), vom

analiza circuitul Norton precum o conexiune paralelă
simplă. În acest moment circuitul Norton echivalent
arată astfel.

Mărime R Norton R sarcină Total Unitate

E 8 8 8 V
I 10 4 14 A

213
 R 0,8 2 0,5 Ω

Observaţii

La fel cum am văzut şi în cazul teoremei lui Thevenin, singurele informaţii utile din această analiză sunt
valoarea tensiunii şi a curentului prin rezistenţa de sarcină R 2 ; celelalte informaţii cu privire la circuit sunt
irelevante. Avantajul constă în simplitatea analizei circuitului atunci când avem mai multe valori ale rezistenţei de
sarcină pentru care vrem să aflăm tensiunea şi curentul.

09. Echivalenţa teoremelor Thevenin-Norton

• Rezistenţele Thevenin şi Norton sunt egale

• Tensiunea Norton este egală produsul dintre curentul şi rezistenţa Norton
• Curentul Norton este egal cu raportul dintre tensiunea şi rezistenţa Thevenin

Scop

Din moment ce ambele teoreme, atât Thevenin cât şi Norton, reprezintă metode valide de reducere a
reţelelor complexe spre circuite mult mai simple şi uşor de analizat, trebuie să existe un procedeu de transformare a
unui circuit Thevenin echivalent într-unul Norton echivalent.

Rezistenţele echivalente Thevenin şi Norton sunt egale

Metoda de calculare a rezistenţei este aceeaşi în ambele cazuri: îndepărtarea tuturor surselor de putere şi
determinarea rezistenţei între punctele de conexiune rămase libere.

Cele două rezistenţe sunt prin urmare egale:

214
Relaţia dintre tensiunea Thevenin şi curentul Norton

Luând în considerare faptul că ambele circuite echivalente sunt gândite să se comporte asemenea reţelei
originale în ceea ce priveşte alimentarea sarcinii cu tensiune şi curent electric, circuitele Thevenin şi Norton ar
trebui şi ele să se comporte identic.
Acest lucru se traduce prin faptul că ambele circuite ar trebui să producă aceeaşi cădere de tensiune între
punctele de contact ale sarcinii, atunci când aceasta nu este prezentă în circuit. Pentru circuitul Thevenin, căderea
de tensiune pentru circuitul deschis trebuie să fie egală cu sursa de tensiune Thevenin, 11,2 V în acest caz. În cazul
circuitului Norton, toţi cei 14 A generaţi de sursa de curent trebuie să treacă prin rezistenţa de 0,8
Ω, producând
prin urmare o cădere de tensiune de 11,2 V (E = IR). Putem susţine astfel că tensiunea Thevenin este egală cu
produsul dintre curentul Norton şi rezistenţa Norton:

Transformarea unui circuit Norton într-un circuit Thevenin se realizează folosind aceeaşi valoare a
rezistenţei şi calculând tensiunea Thevenin cu ajutorul legii lui Ohm.
În aceeaşi ordine de idei, atât circuitul Thevenin cât şi circuitul Norton ar trebui să genereze aceeaşi
cantitate de curent printr-un scurt-circuit între terminalii sarcinii, atunci când aceasta nu este prezentă în circuit. În
circuitul Norton, curentul de scurt-circuit este exact curentul sursei (de curent), 14 A în acest caz. În circuitul
Thevenin, întreaga cădere de tensiune de 11,2 V se regăseşte la bornele rezistorului de 0,8 Ω, ceea ce produce exact
acelaşi curent prin scurt-circuit, 14 A (I = E / R). Putem susţine astfel că, curentul Norton este egal cu raportul
dintre tensiunea Thevenin şi rezistenţa Thevenin:

Vom utiliza relaţia de echivalenţă dintre cele două teoreme în următoarea secţiune.

10. Teorema lui Millman revizuită

Ecuaţia teoremei lui Millman

215
 Revenim acum asupra teoremei lui Millman pentru a elucida forma „ciudată” a ecuaţiei şi provenienţa
acesteia.
Numitorul ecuaţiei seamănă cu numitorul ecuaţiei pentru calculul rezistenţei paralele, iar termenii E/R ai
numărătorului reprezintă valori ale curentului, conform legii lui Ohm (I = E / R).

Utilizarea echivalenţei Thevenin-Norton

Pentru înţelegerea acestei ecuaţii folosim echivalenţa

Thevenin-Norton discutată în secţiunea precedentă.
Ecuaţia Millman consideră că fiecare ramură reprezintă de
fapt un circuit Thevenin echivalent; fiecare ramură este
apoi transformată într-un circuit Norton echivalent.

În circuitul de mai sus, bateria B 1 şi

rezistorul R 1 sunt văzute ca şi o
sursă Thevenin potrivite pentru
transformarea într-o sursă Norton
de 7 A (28 V / 4 Ω) în paralel cu un
rezistor de 4 Ω. Ramura din dreapta
se transformă într-o sursă de curent de 7 A (7 V / 1 Ω) şi un rezistor de 1 Ω c onectat în paralel. Ramura din centru,
ne-conţinând nicio sursă de tensiune, se transformă într-o sursă de curent Norton de 0 A în paralel cu un rezistor de
2 Ω.

Determinarea curentului total prin circuit

Din moment ce valorile surselor de curent sunt aditive algebric, curentul total prin circuit este de 7 A + 0 A
+ 7 A, adică 14 A. Această adunare a curenţilor surselor Norton se regăseşte la numărătorul ecuaţiei Millman:

216
Determinarea rezistenţei totale a circuitului

Toate rezistenţele Norton sunt conectate în paralel. Acest lucru se regăseşte la numitorul ecuaţiei lui
Millman.

Redesenarea circuitului echivalent

În cazul de faţă, rezistenţa totală este de 571.43 mΩ. Circuitul echivalent

se poate acum redesena şi conţine doar o sursă (de curent) Norton şi o
singură rezistenţă Norton.
Folosim legea lui Ohm pentru aflarea căderii de tensiune pe aceste două
componente (E = IR):

Determinarea ecuaţiei lui Millman

Pe scurt, ştim despre acest circuit că valoarea totală a curentul este dată de raportul dintre suma tuturor
tensiunilor pe ramuri şi curenţi lor respectivi. Ştim de asemenea că rezistenţă totală este inversul sumei inversului
tuturor rezistenţelor ramurilor. Şi, trebuie să luăm în considerare faptul că putem afla tensiunea totală pe toate
ramurile prin înmulţirea curentului total cu rezistenţa totală (E = IR). Tot ce trebuie să facem acum este să punem
împreună cele două ecuaţii pentru curentul şi rezistenţa totală, mai exact, putem afla tensiunea totală prin înmulţirea
lor:

217
 În acest moment, putem realiza faptul că ecuaţia lui Millman nu este nimic altceva decât o transformare
Thevenin-Norton şi o aplicare a formulei rezistenţei paralele pentru determinarea căderii de tensiune pe toate
ramurile circuitului.

11. Teorema transferului maxim de putere

• Conform teoremei transferului maxim de putere, cantitatea de putere disipată pe o sarcină este maximă
atunci când valoarea acestei rezistenţe este egală cu rezistenţa Thevenin sau Norton a reţelei de alimentare a
sarcinii

Definiţie

Teorema transferului maxim de putere nu este neapărat o metodă de analiza a reţelelor ci este folosită
pentru optimizarea proiectării sistemelor. Pe scurt, puterea disipată pe o rezistenţă este maximă atunci când
valoarea rezistenţei este egală cu rezistenţa Thevenin/Norton a reţelei de alimentare. Dacă rezistenţa sarcinii este
mai mare sau mai mică decât rezistenţa Thevenin/Norton, puterea disipată de aceasta nu va atinge valoarea maximă
(eficienţă scăzută).
Acest lucru se urmăreşte în realizarea unui sistem stereo, unde dorim ca impedanţă difuzorului să fie
aceeaşi cu impedanţa amplificatorului pentru puterea de ieşire (sunet) maximă. Impedanţa este asemănătoare
rezistenţei, doar că implică şi efectele curentului alternativ pe lângă cel continuu. O valoare a impedenţei prea mare
va rezulta într-o putere de ieşire scăzută. O impedanţă prea mică, pe de altă parte, va rezulta de asemenea într-o
putere de ieşire scăzută dar şi într-o posibilă încălzire excesivă a amplificatorului.

Exemplu

Revenind la circuitul studiat până acum...

218
 ...conform teoremei transferului maxim de putere,
valoarea rezistenţei de sarcină pentru disiparea
puterii maxime din circuit, trebuie să fie egală cu
rezistenţa Thevenin (0,8 Ω, în acest caz).

Calcularea puterii disipate totale pe sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Cu această valoare a rezistenţei, puterea disipată va fi de 39,2 W.
E 5,6 5,6 11,2 V
I 7 7 7 A
R 0,8 0,8 1,6 Ω
P 39,2 39,2 78,4 W
Micşorarea valorii rezistenţei de sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Dacă valoarea rezistenţei de sarcină scade (la 0,5Ω în loc de 0,8Ω, de
E 6,892 4,308 11,2 V exemplu), scade şi puterea disipată pe sarcină.
I 8,615 8,615 8,615 A
R 0,8 0,5 1,3 Ω
P 59,38 37,11 96,49 W

Creşterea valorii rezistenţei de sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate

E 4,716 6,484 11,2 V
I 5,895 5,895 5,895 A
R 0,8 1,1 1,9 Ω
P 27,80 38,22 66,02 W

Dacă valoarea rezistenţei sarcinii creşte (la 1,1Ω în loc de 0,8Ω, de exemplu), puterea disipată va fi de
asemenea mai mică decât valoarea acesteia pentru 0.8 Ω.

Utilizare

Această teoremă este foarte folositoare atunci când dezvoltăm un circuit electric pentru folosirea (disiparea)
puterii maxime pe sarcină.

219
 12. Transformarea triunghi-stea şi stea-triunghi

• Configuraţiile Δ (triunghi) mai sunt cunoscute şi sub numele de π (Pi)

• Configuraţiile Y (stea) mai sunt cunoscute şi sub numele de T
• Atât configuraţiile Δ cât şi Y pot fi transformate (transfigurate) în complementele lor echivalente cu
ajutorul formulelor corecte ale rezistenţelor. Prin „echivalent”, se înţelege faptul că cele două reţele sunt
electric identice atunci când sunt măsurate de la cele trei terminale (A, B şi C)
• O punte poate fi simplificată la un circuit serie/paralel prin transformarea unei jumătăţi din circuit din Δ în
Y. Valorile căderilor de tensiune din circuitul Y sunt aceleaşi şi în circuitul Δ între punctele A, B şi C

Conexiunile triunghi şi stea

De multe ori componentele sunt conectate

într-o reţea cu trei terminale, astfel:
conexiunea triunghi (Δ) cunoscută şi sub
numele de delta sau Pi (π) şi configuraţia stea
(Y) cunoscută şi sub numele de T. Ne putem
da seama de unde vine numele acestora
urmărind desenele alăturate.

Este posibilă calcularea reală a valorilor rezistorilor necesari pentru formarea unui tip de configuraţie Δ(
sau Y) bazându-ne pe valorile rezistorilor celeilalte configuraţii, prin simpla analiză a conexiunilor terminalilor. Pe
scurt, dacă avem două reţele de rezistori, una
Δ şi una Y, în cadrul cărora rezistorii nu sunt v izibil dar avem la
dispoziţie trei terminali (A, B şi C), rezistorii pot fi proiectaţi pentru ambele reţele astfel încât nu am putea face

220
diferenţa dintre cele două reţele din punct de vedere electric. Cu alte cuvinte, configuraţiile echivalente Δ şi Y se
comportă identic.

Ecuaţiile de transfigurare

Există câteva ecuaţii pentru transformare unei reţele în celelalte:

Transformarea Δ-Y

Transformarea Y-Δ

Acest tip de configuraţii sunt frecvent întâlnite în sistemele de putere trifazate de curent alternativ, dar
acestea sunt de obicei reţele echilibrate (toţi rezistorii au aceeaşi valoare) şi prin urmare calculele nu sunt atât de
complexe.

Aplicarea transformării Δ-Y punţilor dezechilibrate

O aplicaţie a transformăriiΔ -Y se găseşte în cadrul circuitelor

punte dezechilibrate, precum cel alăturat.

221
 Rezolvarea acestui circuit folosind analiza curentului de ramură sau buclei de curent este destul de
laborioasă, iar fiindcă există doar o singură sursă de putere, nici teoremele lui Millman sau superpoziţiei nu ne sunt
de prea mare ajutor în acest caz. Putem folosi teorema lui Thevenin sau Norton considerând R 3 rezistorul de
sarcină, dar acest lucru nu ne-ar ajuta foarte mult.

Alegerea configuraţiei triunghi de transformat

În schimb, putem considera că rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 sunt

conectaţi în Δ (respectiv R ab , R ac şi R bc ); generăm apoi o reţea Y
echivalentă pentru înlocuirea lor şi transformăm prin acest pas
puntea într-un circuit combinat (mai simplu) serie/paralel.

Aplicarea transformării

Determinarea valorilor rezistenţelor

După efectuarea corectă a calculelor, căderile de tensiune între punctele A, B şi C vor fi aceleaşi în ambele
circuite:

222
 Analiza circuitului echivalent rezultat

Desigur, valorile rezistorilor R 4 şi R 5 rămân aceleaşi, 18 Ω respectiv 12 Ω. Acum putem analiza circuitul
precum o combinaţie serie/paralel, obţinând următoarele rezultate:

Mărime R A R B R C R 4 R 5 Unitate Mărime R B + R 4 R C + R 5 R B + R 4 // R C + R 5 Total Unitate

E 4,118 0,588 1,176 5,294 4,706 V E 5,882 5,882 5,882 10 V
I 0,686 0,294 0,392 0,294 0,392 A I 0,294 0,392 0,686 0,686 A
R 6 2 3 18 12 Ω R 20 15 8,571 14,571 Ω

Determinarea căderilor de tensiune între punctele A, B şi C

Folosim valorile căderilor de tensiune din tabelul de mai

sus pentru determinarea căderilor de tensiune între punctele
A, B şi C, fiind atenţi la adunarea sau scăderea lor (precum
este cazul tensiunii între punctele B şi C).

223
 Revenirea la circuitul iniţial

Cu valorile acestor căderi de tensiune aflate, putem trece la circuitul

original unde aceste căderi de tensiune sunt aceleaşi (între aceleaşi
puncte).

Desigur, căderile de tensiune pe rezistorii R 4 şi R 5 sunt aceleaşi ca şi în cazul circuitului transformat (Y).
Acum putem determina curenţii prin rezistori folosind valorile acestor tensiuni şi aplicând repetat legea lui Ohm (I
= E / R):

224
 11 - Baterii şi surse de alimentare

1. Legătura chimică

Până în acest moment nu am discutat în detaliu modul de funcţionare al bateriilor, ci am presupus pur şi
simplu că acestea produc o tensiune constantă la bornele lor printr-un proces „misterios”. În cele ce urmează vom
explora procesul în mare urmând să facem nişte precizări cu privire la utilizarea reală a bateriilor în sistemele
electrice.

Principii de bază

Am discutat în primul capitol despre conceptul de atom. Atomii sunt compuşi din părţi mai mici denumite
particule. Particulele elementare dintr-un atom sunt electronii, protonii şi neutronii. Fiecare dintre aceste particule
joacă rolul ei în comportamentul atomului. Activitatea electrică implică mişcarea electronilor, iar identitatea
chimică (ce determină în mare tipul de material: coductor/izolator) este determinată de numărul protonilor din
nucleu.
Dislocarea protonilor din nucleul atomului este foarte greu de realizat, de aici şi stabilitatea identităţii
chimice a atomilor în general. Îndepărtarea electronilor, în schimb, este mult mai uşor de realizat. După cum am
văzut, frecarea este unul dintre procedeele prin care electronii pot fi „mutaţi” de pe un material pe altul, la fel este şi
căldura, procedeu evidenţiat în cazul termocuplei.

225
Legătura covalentă

Electronii pot servi însă şi unui alt scop:

legarea atomilor între ei. Această legare a
atomilor prin intermediul electronilor
poartă numele de legătură chimică.
O reprezentare simplificată a unei
asemenea legături dintre doi atomi este
cea alăturată.

Există mai multe tipuri de legături chimice, cea de sus fiind o legătură covalentă, caracterizată prin
împărţirea electronilor de către atomi. Deoarece aceste legături sunt bazate pe legături formate de electroni, ele nu
pot fi mai puternice decât gradul de imobilitate al electronilor constituenţi. Ceea ce vrem să spunem este că aceste
legături chimice pot fi create sau desfăcute de aceleaşi forţe ce induc deplasarea electronilor: căldura, lumina,
frecarea, etc.

Formarea moleculelor

Atunci când atomii sunt legaţi între ei prin legături chimice, aceştia formează materiale cu proprietăţi unice
numite molecule. Desenul de mai sus, cu doi atomi de acelaşi tip legaţi, este un exemplu de moleculă simplă.
Majoritatea moleculelor sunt formate însă din tipuri diferite de atomi. Chiar şi moleculele formate din atomi de
acelaşi tip pot prezenta proprietăţi fizice radical diferite.

Legătura ionică

Însă, pentru studierea bateriilor, trebuie să introducem un alt tip de legătură chimică, cea ionică. Aceasta
diferă faţă de legătura covalentă prin faptul că un atom al moleculei posedă un exces de electroni iar celălalt atom
posedă un deficit de electroni; în acest caz, legătura dintre atomi este rezultatul atracţiei electrostatice dintre cele
două sarcini diferite („+” şi „-”). Atunci când legăturile ionice iau naştere din atomi neutrii, există de fapt un
transfer de electroni între atomii pozitivi şi negativi din punct de vedere electric. Este bine de ştiut faptul că
moleculele conţin de obicei ambele tipuri de legături chimice. Hidroxidul de sodiu (NaOH) este format dintr-o
legătură ionică dintre atomul de sodiu (pozitiv) şi ionul hidroxil (negativ). Ionul hidroxil formează o legătură
covalentă (simbolizată prin bară) între hidrogen şi atomii de oxigen:

226
 Na+ O—H-

Sodiul pierde doar un electron, sarcina lui fiind +1 în exemplul de mai sus. Dacă un atom pierde mai mult
de un electron, sarcina rezultată poate fi desemnată prin +2, +3, +4, etc. sau printr-o cifră romană în paranteze ce
desemnează starea sa de oxidare (pierderea electronilor), astfel: (I), (II), (IV), etc. Unii atomi pot avea mai multe
stări de oxidare, şi este bine să precizăm starea de oxidare în formula moleculară pentru evitarea confuziilor.

2. Pila voltaică

Principiul de funcţionare

Formarea ionilor şi a legăturilor ionice din atomii neutrii

sau molecule (sau invers) presupune transferul de
electroni. Acest transfer poate fi folosit pentru generarea
curentului electric. Un dispozitiv construit special în acest
scop poartă denumirea de pilă voltaică sau, pe scurt, pilă;
aceasta este de obicei formată din doi electrozi metalici
introduşi într-o substanţă chimică denumită electrolit,
substanţă special concepută pentru facilitarea unei astfel
de reacţii electrochimice (oxidare/reducere).

Reacţiile chimice ale unei

pile de plumb-acid

Pila folosită pentru automobile este

de obicei cea de „plumb-acid”.
Electrodul negativ este confecţionat
din plumb (Pb), iar cel pozitiv din
dioxid de plumb (IV) (PbO 2 ),
ambele substanţe fiind metalice.
Soluţia de electrolit este o soluţie

227
diluată de acid sulfuric (H 2 SO 4 + H 2 O).

Dacă electrozii pilei sunt conectaţi la un circuit extern, astfel încât să fie posibilă deplasarea electronilor de
la un electrod la celălalt, atomii de plumb (IV) din electrodul pozitiv (PbO 2 ) vor câştiga fiecare câte doi electroni
pentru a produce Pb(II)O. Atomii de oxigen rezultaţi se vor combina cu ionii pozitivi de hidrogen (H)+ pentru
formarea apei (H 2 O). Această deplasare a electronilor spre electrodul PbO 2 îi conferă o sarcină pozitivă. Atomii de
plumb din electrodul negativ cedează fiecare câte doi electroni pentru a produce plumb Pb(II), care în conbinaţie cu
ionii de sulfat (SO 4 -2), produşi prin disociaţia ionilor de hidrogen (H+) din acidul sulfuric (H 2 SO 4 ), formează
sulfatul de plumb (PbSO 4 . Deplasarea electronilor dinspre electrodul de plumb îi conferă sarcina electrică negativă.
Aceste reacţii sunt reprezentate alăturat.

Descărcarea pilei voltaice

Acest proces prin care pila produce energie pentru alimentarea sarcinii se numeşte descărcare şi provine de
la faptul ca aceasta îşi epuizează rezervele chimice interne în urma acestui proces. Teoretic, după ce întreaga
cantitate de acid sulfuric se consumă, din pilă mai rămân cei doi electrozi de sulfat de plumb (PbSO 4 ) şi o soluţie
electrolitică de apă pură (H 2 O); această situaţie nu mai permite formarea legăturilor ionice adiţionale. În acest
moment, pila se spune că este complet descărcată. Stadiul de încărcare poate fi determinat în acest caz de
concentraţia soluţiei acide.

Comportamentul pilei depinde de materialele din care este confecţionată

Nu toate pilele voltaice sunt construite pe baza aceloraşi reacţii chimice, dar lucrul cel mai important de
reţinut este că electronii sunt „motivaţi” să se deplaseze între cei doi electrozi de către reacţiile ionice dintre
moleculele electrozilor şi moleculele electrolitului. Reacţia este activată atunci când există un drum exterior închis
(complet) pentru formarea curentului electric. La întreruperea acestui circuit, reacţiile chimice încetează.
Valoarea tensiunii generate de o celulă depinde de tipul reacţiilor chimice ce au loc în interiorul acesteia,
mai bine spus, de configuraţia chimică a celulei. În exemplul de mai sus, pila de plumb-acid prezintă la bornele sale
o tensiune nominală de 2,04 V, atunci când este încărcată la maxim (concentraţia de acid ridicată). Pila Edison,
confecţionată din oxid de nickel (electrodul pozitiv) şi fier (electrodul negativ), cu o soluţie electrolitică de hidroxid
de potasiu generează o tensiune nominală de 1,2 V.

Încărcarea pilei voltaice

228
 În cazul anumitor tipuri de pile,
reacţiile chimice pot fi inversate
forţând curgerea curentului în sens
invers prin pilă. Acest proces poartă
denumirea de încărcare. O astfel de
pila re-încărcabilă se numeşte pilă
secundară. O pilă a cărei compoziţii
chimice nu poate fi readusă la starea
iniţială se numeşte pilă primară.
Încărcarea unei pile de plumb-acid
printr-o sursă de curent externă duce la
inversarea reacţiilor chimice din
interiorul acesteia.

3. Bateriile electrice

Definiţie

Cuvântul baterie înseamnă pur şi simplu un grup de componente similare aduse împreună. O baterie
electrică este un set de pile voltaice realizate cu scopul generării unei valori a tensiunii şi curentului mai mari decât
este posibil cu doar o singură pilă.

Simbolul bateriei electrice

Simbolul unei pile constă din două linii paralele, una mai scurtă şi una mai lungă, conectate la capete cu
câte un fir.

În aceeaşi ordine de idei, simbolul bateriei constă din mai multe pile conectate în serie.

După cum am mai spus, tensiunea produsă de un anumit tip de pilă depinde doar de compoziţia ei chimică,
mărimea pilei este irelevantă în acest caz. Pentru obţinerea unei tensiuni mai mari prin urmare, trebuie să conectăm
mai multe pile în serie. Tensiunea totală la bornele unei baterii este suma tuturor tensiunilor pilelor.

229
 O baterie tipică plumb-acid instalată pe un automobil
generează o tensiune nominală de 12,0 V (6 x 2,0 V).

Ca şi convenţie, simbolul bateriei este desenat de obicei cu doar patru linii

lungi/scurte, chiar dacă bateria reală este compusă din mai mult de patru pile.
Totuşi, se poate ca în unele cazuri să întâlnim un simbol al bateriei cu foarte
multe linii lungi/scurte; folosim acest simbol pentru reprezentarea unei baterii
cu o tensiune neobişnuit de mare.

Rezistenţa internă a bateriei

Deşi mărimea fizică a unei pile nu are nicio relevanţă cu privire la valoarea tensiunii generate, are totuşi
importanţă atunci când luăm în considerarea rezistenţa acesteia şi prin urmare determină cantitatea maximă de
curent ce o poate genera în circuit. Orice celulă voltaică posedă o anumită rezistenţa internă datorată electrozilor şi
soluţiei electrolitice. Cu cât pila este mai mare, cu atât este mai mare suprafaţa de contact a electrozilor cu
electrolitul, ceea ce se traduce printr-o rezistenţă internă mai scăzută.
Deşi în mod normal considerăm că
bateria se comportă ca o sursă perfectă
de tensiune (absolut constantă) într-un
circuit, considerând curentul ce-o
străbate ca depinzând strict de rezistenţa
externă a circuitului de care este ataşată,
acest lucru nu se întâmplă de fapt în
realitate. Deoarece fiecare baterie sau pilă posedă o anumită rezistenţa internă, aceasta afectează valoarea curentului
în oricare circuit.
Bateria reală de mai sus posedă o rezistenţă internă de 0,2
Ω; acest lucru afectează performanţa bateriei
atunci când alimentează sarcina de 1Ω. Bateria ideală din stânga nu are rezistenţă internă, şi din această cauză,
aplicarea legii lui Ohm (I =E / R) rezultă într-o valoare a curentului de 10 A pentru o rezistenţă de Ω
1 şi 10 V
tensiune de alimentare. Dar, bateria reală are o rezistenţă în plus ce se opune şi ea deplasării electronilor, curentul
generat în circuit în acest caz este de numai 8333 A pentru aceeaşi valoare a sarcinii.
Bateria ideală în scurt-circuit (rezistenţă de 0Ω a sarcinii) generează un curent infinit. Pe de altă parte,
bateria reală, poate genera doar 50 A (10 V / 0,2 Ω) într-un scurt-circuit de 0 Ω datorită rezistenţei interne. Ca să nu
existe nicio confuzie, reacţiile chimice interne produc o tensiune tot de 10 volţi şi în cazul bateriei reale, dar o parte

230
din aceasta cade pe rezistenţa internă a bateriei şi prin urmare căderea te tensiune pe sarcina circuitului nu este
100% din valoarea totală a tensiunii generate de baterie.
În mod normal bateriile sunt folosite în circuite în care rezistenţele lor interne sunt neglijabile în comparaţie
cu rezistenţele sarcinilor (curentul de scurt-circuit este mult mai mare decât curentul normal prin sarcină),
comportamentul lor în acest caz este foarte apropiat de cel al bateriilor reale.

Conectarea în paralel a pilelor voltaice

Dacă totuşi avem nevoie de o

baterie cu rezistenţă internă mult
mai mică (pentru curenţi mai mari)
decât cea a unei singure pile,
putem conecta mai multe pile în
paralel.

Circuitul Thevenin echivalent al celor cinci pile în paralel este un circuit cu o singură sursă de tensiune şi
un rezistor în serie. Acest circuit are aceeaşi valoare a tensiunii (2,0 V) dar o rezistenţa mai mică (0,04Ω) decât
oricare dintre rezistenţele individuale ale pilelor (0,2 Ω).

4. Capacitatea bateriilor (Ah)

Datorită faptului că bateriile dau naştere unei curgeri de electroni prin circuit prin intermediul reacţiilor
chimice (schimb de electroni), şi, datorită faptului că numărul de molecule dintr-o baterie este limitat, trebuie să
existe o limită a cantităţii totale de electroni dintr-o baterie ce sunt „împinşi” în circuit, înainte ca rezervele de
energie a acesteia să se termine. Am putea măsura capacitatea unei baterii referindu-ne la numărul total de
electroni, dar această cifră ar fi extrem de mare. Am putea folosi Coulomb-ul (egal cu 6,25 x 1018 electroni), astfel
încât cantităţile cu care lucrăm să fie mult mai practice.

Amper-oră (Ah)

231
 Totuşi, în practică, nu se utilizează mărimile de mai sus, ci se lucrează cu amper-oră (Ah). Din moment ce
un amper reprezintă o curgere de un Coulomb de electroni pe secundă, iar într-o oră sunt 3.600 de secunde, putem
exprima o relaţie directă între numărul de Coulombi (numărul de electroni) şi amperi-oră: 1 Ah - 3600 C.
O baterie cu o capacitate de 1 Ah poate alimenta o sarcină cu un curent continuu de 1 A pentru o perioadă
de 1 oră, sau 2 A pentru o jumătate de oră, etc. După această perioadă, spunem că bateria este descărcată. În cazul
unei baterii ideale, relaţia dintre curentul continuu şi timpul de descărcare este stabilă şi absolută. Bateriile reale nu
au însă acest comportament. Din acest motiv, atunci când se specifică numărul de amperi-oră pentru o baterie, acest
număr este specificat fie pentru o anumită valoare a curentului, fie a timpului, fie se presupune că este dat pentru o
perioadă de 8 ore (în cazul în care nu este inclus alt factor de limitare).
În cazul acumulatorilor, notaţia amper-oră specifică de fapt timpul necesar de încărcare pentru o anumită
valoare a curentului de încărcare. De exemplu, o baterie auto de 70 Ah, complet descărcată, va necesita o perioadă
de încărcare de 10 ore la un curent de încărcare constant de 7 A (70 / 7).

Descărcarea bateriilor

De exemplu, o baterie auto tipică poate avea o capacitate de 70 Ah, specificată pentru un curent de 3,5 A.
Acest lucru înseamnă că bateria ar putea genera un curent de 3,5 A pentru o perioadă de 20 de ore (70 / 3,5). Dar, să
presupunem că am conecta o sarcină cu o rezistenţă mai mică la bornele bateriei, sarcină ce consumă un curent de
70 A. Ecuaţia noastră ne-ar spune că în acest caz, bateria ar funcţiona pentru exact o oră (70 / 70), dar acest lucru
nu este neapărat valabil în realitate. În cazul unor curenţi mai mari, bateria va disipa o căldură mai mare pe
rezistenţa sa internă. Efectul constă în modificarea reacţiilor chimice ce au loc în interiorul acesteia. Realitatea este
că, bateria se va descărca în mai puţin de o oră.
Invers, dacă ar fi să conectăm o sarcină uşoară (1 mA) la bornele bateriei, ecuaţia ne-ar spune că bateria ar
trebui să genereze putere pentru o perioadă de 70.000 de ore, puţin sub 8 ani. Totuşi, sunt foarte mari şanse ca
energia chimică a unei baterii reale să se consume datorită altor factori, precum evaporarea electrolitului,
deteriorarea electrozilor sau scurgeri de curent în interiorul bateriei, înainte de perioada de 8 ani calculată mai sus.
În concluzie, relaţia amper-oră este doar o aproximare ideală a unei baterii reale. Aceasta trebuie luată în
considerare doar pentru valori apropiate de curent sau de timp specificate de producător. Unii producători specifică
însă factori de reducere a capacităţii totale pentru funcţionarea la curenţi şi/sau temperaturi diferite de cele standard.

Verificarea stării de încărcare a unei baterii

Pe măsură ce o bateria se descarcă, pe lângă diminuarea stocului de energie internă, creşte şi rezistenţa
internă a acesteia. Electrolitul devine din ce în ce mai puţin conductiv iar tensiunea bateriei scade pe măsură ce
substanţele chimice devin din ce în ce mai diluate. Cel mai înşelător efect al unei baterii care se descarcă este
creşterea rezistenţei.

232
 Cea mai bună metodă de verificare a stării unei baterii constă în măsurarea căderii de tensiune la bornele
sale când aceasta se află conectată în circuit şi generează un curent electric considerabil. Altfel, o simplă conectare
a voltmetrului la bornele bateriei poate indica eronat o baterie „sănătoasă” (tensiune corespunzătoare), chiar dacă
rezistenţa sa internă a crescut considerabil. Curentul electric „considerabil” este determinat de parametrii de
proiectare a fiecărei baterii în parte. O cădere de tensiune prea mică (indicată de voltmetru), va indica, evident, o
baterie descărcată. Să luăm câteva exemple.
Scenariul pentru o baterie complet încărcată arată aproximativ astfel:

Dacă bateria se descarcă puţin:

Apoi puţin mai mult:

Şi încă puţin până când este complet descărcată:

233
 Observaţi diferenţa dintre valoarea tensiunii măsurată cu ajutorul voltmetrului în funcţie de conectarea sau
neconectarea bateriei la o sarcină. Înseamnă oare acest lucru că este inutil să verificăm o baterie doar cu ajutorului
unui voltmetru (fără sarcină)? Nu chiar. Dacă un voltmetru simplu indică o valoare de doar 7,5 V pentru o baterie
de 13,2 V, putem deduce fără urmă de îndoială că aceasta este descărcată.
Totuşi, dacă voltmetrul ar indica 12,5 V, bateria este aproape încărcată. Atenţie însă, mărimea rezistorului
folosit pe post de sarcină trebuie să corespundă puterii maxime disipate de baterie. Pentru verificarea bateriilor
mari, precum bateriile auto (12 V) de plumb-acid, acest lucru înseamnă că va trebui să folosim un rezistor ce poate
suporta o putere de câteva sute de W (watt).

5. Baterii speciale

Pila standard cu mercur

Pe vremuri, un tip special de baterie,

cunoscuta sub numele de pilă standard cu
mercur, era folosită ca şi etalon (standard)
pentru calibrarea tensiunilor. Ieşirea unei
pile cu mercur este între 1,0184 şi 1,0194 V
c.c. (în funcţie de tipul pilei), fiind extrem de
stabilă în timp. Variaţia tensiunii este în jurul
valorii de 0,004% pe an. Alternativ, pilele cu
mercur erau cunoscute şi sub numele de pile
cu cadmiu sau pile Weston. Structura unei
astfel de pile este prezentată în figura
alăturată.

234
 Din păcate, pilele cu mercur sunt intolerante la „scurgerile” de curent şi nu pot fi măsurate cu un voltmetru
analogic fără a compromite acurateţea măsurătorii. Producătorii menţionau un curent nu mai mare de 0,1 mA prin
pilă, dar chiar şi această cifră era considerată de moment, sau instantanee maximă. Prin urmare, pilele standard nu
puteau fi măsurate decât cu un dispozitiv potenţiometric (detector de nul), pentru care curentul de funcţionare este
zero. Scurt-circuitarea unei pile cu mercur este stric interzisă. După scurt-circuitare, pila nu mai poate fi folosită ca
şi dispozitiv standard. Pilele cu mercur sunt de asemenea susceptibile la variaţii mici de tensiune în cazul
„bruscării” lor fizice sau termice.
Există două tipuri de pile standard cu mercur, în funcţie de nevoile de calibrare: saturate şi nesaturate.
Pilele standard saturate oferă cea mai bună stabilitate a tensiunii în timp, suferind în schimb de o instabilitate
termică. Cu alte cuvinte, variaţia tensiunii este neglijabilă în timp (o variaţie de doar câţiva microvolţi în decurs de
10 ani!), dar este mare la schimbările de temperatură (zeci de microvolţi per grad Celsius). Aceste pile funcţionează
cel mai bine în medii de laborator controlate din punct de vedere termic, şi unde stabilitatea tensiunii este de o
importanţa crucială.
Pilele nesaturate oferă o foarte bună stabilitate termică în dauna stabilităţii lor în timp. Tensiunea rămâne
practic constantă odată cu variaţia temperaturii, dar scade constant cu aproximativ 100 µV pe an. Acest celule erau
utilizate cel mai adesea ca şi dispozitive de calibrare „de teren”. Temperatura ambiantă nu poate fi controlată precis
în aceste situaţii. Tensiunea nominală a unei pile saturate este de 1,0186 V, iar a celei nesaturate de 1,019 V.
Dispozitivele de calibrare semiconductoare moderne au înlocuit în totalitate pilele standard ca şi referinţe
de laborator sau „de teren” pentru tensiuni.

Pila de combustie

Un dispozitiv fascinant, foarte asemănător pilei voltaice, este pila de combustie. Acest dispozitiv utilizează
reacţia chimică de combustie (ardere) pentru
generarea unui curent electric. Procesul de oxidare
chimică (formarea legăturilor ionice ale oxigenului
cu alte elemente) poate produce o deplasare de
electroni între doi electrozi asemănător unei
combinaţii de metale şi electroliţi. O pilă de
combustie este practic o baterie alimentată de la o
sursă externă de energie chimică.
Pe măsură ce „arde” hidrogen, singurele emisii ale
unei pile de combustie sunt apă şi o cantitate mică
de căldură. Eficienţa transformării energiei chimice
în energie electrică, în cazul unei pile de combustie,

235
este mult mai mare decât limita de eficienţă Carnot pentru orice motor cu ardere (combustie) internă.

Celula solară

Un alt tip de „baterie” este celula (pila) solară, un produs al electronicii (semiconductori). Efectul
fotoelectric, conform căruia electronii sunt „smulşi” din atomi sub influenţa luminii, este pus în aplicare pentru
generarea de curent electric prin intermediul luminii. Eficienţa celulelor solare este destul de mică, dar beneficiile
utilizării acesteia ca şi sursă de energie sunt nenumărate: nu există părţi mobile, zgomot, poluare sau emisii şi au o
viaţa practic infinită:

Pila chimică de detecţie

Un alt tip de „baterie” specială este pila chimică de detecţie. Pe scurt, aceste pile reacţionează chimic cu o
substanţă specifică din mediul lor ambiant (din aer) pentru a crea o cădere de tensiune proporţională cu concentraţia
substanţei respective. O aplicaţie practică a unei pile chimice de detecţie constă în detecţia şi măsurarea
concentraţiei de oxigen. Majoritatea analizoarelor de oxigen sunt construite în jurul acestor mici pile. Pila chimică
trebuie astfel proiectată încât să corespundă substanţei(lor) ce se doresc a fi detectate. Aceste pile tind să se uzeze,
pe măsură de materialele chimice din componenţa lor se epuizează sau se contaminează în decursul utilizării.

236
 6. Consideraţii practice (baterii)
La conectarea bateriilor în serie sau paralel, trebuie să fim atenţi la caracteristicile fiecărei baterii în parte,
pentru a nu cauza probleme.

Conectarea în serie a bateriilor

Să luăm pentru început cazul conectării bateriilor în serie pentru obţinerea unei tensiuni mai mari:
Cunoaştem faptul că valoarea curentului într-un circuit serie
este aceiaşi în toate punctele. Oricare ar fi valoarea curentului
în circuit, aceasta trebuie să fie aceiaşi prin fiecare baterie.
Din acest motiv, toate bateriile trebuie să fie egale din punct
de vedere al valorii amper-oră (Ah). În caz contrar, unele
baterii se vor goli mai repede decât celelalte, iar capacitatea întregului circuit va fi compromisă. Capacitatea amper-
oră totală a acestui circuit serie nu este afectată de numărul de baterii conectate.

Conectarea în paralel a bateriilor

Să luăm cazul conectării bateriilor în paralel pentru creşterea curentului în circuit (rezistenţă internă mai
mică), sau creşterea capacităţii amper-oră:
Cunoaştem faptul că într-un circuit paralel, căderea de
tensiune este egală pe toate ramurile. Trebuie să ne
asigurăm aşadar că tensiunea acestor baterii este egală.
În caz contrar, vor exista curenţi relativ mari de la o
baterie spre alta, bateriile cu o tensiune mai mare
dominând bateriile cu tensiune mai mică. Acest lucru nu este de dorit.

Protejarea bateriilor cu siguranţe fuzibile

În aceiaşi ordine de idei, trebuie să ne asigurăm că orice elemente de protecţie la supracurent (siguranţe
fuzibile sau întrerupătoare automate) sunt instalate astfel încât să fie eficiente. Pentru circuitul serie de mai sus, o
singură siguranţă fuzibilă este suficientă pentru protecţia la supracurent a conductorilor, din moment ce orice
deschidere a circuitului va opri curentul în întreg circuitul:
În cazul unor baterii conectate în paralel însă, o
singură siguranţă fuzibilă este insuficientă

237
pentru protejarea conductorilor la supracurent (conectată între sarcină şi bateriile conectate în paralel). În acest caz,
avem şi alte situaţii pe care trebuie să le luăm în considerare.
Se ştie faptul că, în cazul bateriilor, pot apărea scurt-circuite interne datorită „defectării” mediului de
separare dintre electrozi. Bateriile bune vor domina bateriile defecte (tensiune mică), ducând la apariţia unor curenţi
relativ mari pe aceste ramuri. Pentru a ne proteja de un astfel de eveniment, fiecare baterie trebuie protejată la
supracurent printr-o siguranţă fuzibilă individuală, pe lângă siguranţa fuzibilă principală:

Alte observaţii legate de baterii şi acumulatori

Atunci când avem de a face cu acumulatori, trebuie să fim atenţi la modul lor de încărcare. În funcţie de
tipul şi modul de construcţie, acumulatorii au nevoi diferite când vine vorba de încărcarea lor. De obicei,
producătorii oferă unele recomandări cu privire la modul de proiectare şi de menţinere a unui sistem electric ce
utilizează acumulatori.
Există două probleme principale: iterarea şi supraîncărcarea. Iterarea se referă la procesul de încărcare şi
descărcare a unui acumulator. Toţi acumulatorii au un anumit număr de iteraţii permise. Supraîncărcarea reprezintă
condiţia în care curentul continuă să fie forţat în sens invers prin acumulator, dincolo de punctul în care acesta a tins
încărcarea maximă. În cazul bateriilor de plumb-acid în special, supraîncărcarea duce la electroliza apei („fierberea”
apei în afara bateriei) şi la scurtarea vieţii bateriei.
Toate bateriile care conţin apă în electrolit produc hidrogen datorită electrolizei. Acest lucru este în special
valabil în cazul bateriilor de plumb-acid, dar nu numai. Hidrogenul este un gaz extrem de inflamabil, în special în
prezenţa oxigenului liber creat de acelaşi proces de electroliză, inodor şi incolor. Asemenea baterii reprezintă un
real pericol de explozie chiar şi în condiţii normale de funcţionare, şi trebuie tratate cu mare grijă. Autorul a fost
martorul exploziei unei baterii de plumb-acid. O singură scânteie creată de îndepărtarea unei surse de curent
continuu pentru încărcarea unei baterii auto a dus la aprinderea hidrogenului din interiorul carcasei bateriei. Partea
superioară a bateriei s-a desprins, împrăştiind acid sulfuric peste tot. Din fericire, personalul purta ochelari şi
echipament de protecţie. În caz contrar, s-ar fi putut produce arsuri grave.
La conectarea şi deconectarea echipamentului de încărcare a unei baterii, asiguraţi-vă că ultima conexiune
(sau prima întrerupere a circuitului) se realizează la o distanţă suficientă faţă de baterie, astfel încât, orice scânteie
rezultată să nu conducă la aprinderea hidrogenului.

238
 12 - Conductori şi dielectrici

1. Fizica conductorilor şi a dielectricilor

• Conductibilitatea electrică a materialelor este determinată de configuraţia electronilor în cadrul atomilor şi

moleculelor materialului respectiv
• Electronii ce se deplasează printr-un conductor determină o cădere de tensiune în lungimea acelui
conductor

Definiţia conductorilor şi a dielectricilor

Ar trebui să fiţi deja familiarizaţi cu legătura ce există între conductivitatea electrică şi tipul materialului.
Acele materiale ce permit trecerea uşoară a electronilor liberi, poartă numele de conductori, pe când cele ce se opun
trecerii electronilor prin ele, poartă numele de materiale dielectrice.

Explicaţia ştiinţifică a comportamentului materialelor

Din păcate, teoriile ştiinţifice ce explică motivul pentru care unele materiale sunt conductoare iar altele nu,
sunt destul de complexe, şi conţin explicaţii despre modul de aranjare al electronilor în jurul nucleelor atomilor.

239
Contrar modelului „planetar” atât de răspândit, conform căruia electronii se deplasează în jurul nucleului atomului
precum nişte bucăţi de materie sub forma orbitelor eliptice, electronii nu se comportă deloc precum nişte bucăţi de
materie.
De fapt, electronii posedă atât caracteristici ale particulelor cât şi ale undelor, comportamentul lor fiind
determinat de plasarea lor în zona distincte din jurul nucleului, zone denumite straturi sau substraturi. Electronii pot
ocupa aceste zone doar într-o anumită bandă de energie, în funcţie de zona respectivă şi de prezenţa altor electroni.
Dacă electronii s-ar comporta într-adevăr precum nişte planete ţinute pe orbita nucleului de către atracţia
electrostatică, iar comportamentul lor fiind descris în acest caz de aceleaşi legi ce descriu mişcarea planetelor
adevărate, atunci nu ar exista nicio distincţie reală între materialele conductoare şi dielectrice, iar legăturile chimice
dintre atomi nu ar exista sub forma pe care o cunoaştem în acest moment. Aceste fenomene se datorează prin
urmare naturii discrete, cuantificate a energiei electronilor şi poziţionării acestora, aşa cum sunt ele descrise de
fizica cuantică.

Nivele energetice

Atunci când un electron este liber să treacă într-o stare energetică mai mare în jurul nucleului atomului
(datorită plasării acestuia într-un anumit strat), acesta este liber să se „desprindă” de atomul său şi să constituie o
parte a curentului electric prin substanţa din care face parte atomul respectiv. Acest scenariu este tipic materialelor
conductoare. Dacă limitările cuantice impuse unui electron nu-i permit această liberate, se consideră că electronul
este „legat” şi nu se poate desprinde de atom (cel puţin, nu uşor) pentru a lua parte la curentul total din substanţă.
Acest scenariu este tipic materialelor dielectrice (izolatoare).

Stratul de valenţă

În unele texte de specialitate este afirmat faptul că atât conductivitatea cât şi non-conductivitatea unui
element este determinată exclusiv de numărul electronilor din stratul de valenţă (stratul exterior al atomului).
Această explicaţie este însă o simplificare exagerată, fapt ce devine aparent în momentul în care consultăm tabelul
periodic al elementelor şi comparăm conductivitatea materialelor cu numărul electronilor de valenţă (numărul
electronilor de pe ultimul strat). Adevărata complexitate a problemei este scoasă la lumină atunci când luăm în
considerare conductivitatea moleculelor (mai mulţi atomi legaţi între ei prin intermediul activităţii electronilor).

Exemplu

Un exemplu pertinent în acest sens este carbonul, ce formează două materiale de conductivităţi total
diferite: grafitul şi diamantul. Grafitul este un conductor mediu de electricitate, pe când diamantul este practic un
dielectric; tehnic însă, diamantul este clasificat ca şi semiconductor - material ce se comportă precum un dielectric
în forma sa pură, dar poate conduce la temperaturi înalte sau/şi sub influenţa impurităţilor. Atât grafitul cât şi
diamantul sunt compuse din exact aceleaşi tipuri de atomi, şi anume, din atomi de carbon ce conţin 6 protoni, 6

240
neutroni şi 6 electroni fiecare. Diferenţa fundamentală dintre cele două tipuri de materiale o constituie modul de
aranjare al atomilor de carbon pentru formarea structurii.
Dacă atomii de carbon formează compuşi cu alte tipuri de atomi, conductivitatea electrică este din nou
afectată. Carbura de siliciu (SiC), un compus al carbonului cu siliciul, prezintă un comportament neliniar: rezistenţa
sa electrică descreşte odată cu creşterea tensiunii aplicate (rezistenţă negativă). Compuşii pe bază de hidrocarburi,
precum produsele petroliere, sunt în general dielectrici foarte buni.
După cum putem vedea, simpla numărare e electronilor de valenţa a unui atom nu este un indicator foarte
bun pentru conductivitatea electrică a materialului în cauză.

Toate metalele sunt bune conductoare de electricitate

Toate elementele metalice sunt bune conductoare de electricitate, datorită tipului de legături dintre atomi.
Electronii atomilor metalelor sunt liberi să se deplaseze între nivelurile energetice, astfel că aceştia „plutesc” liber
între diferitele nuclee din componenţa substanţei, fiind „motivaţi” foarte uşor de prezenţa unui câmp electric. De
fapt, electronii sunt într-atât de mobili încât ne putem imagina că nucleele atomilor „plutesc într-o mare de
electroni”. Această mobilitate este răspunzătoare şi de alte proprietăţi bine cunoscute ale metalelor: conductivitate
termică, maleabilitate şi ductilitate.
Din fericire, fizica din spatele tuturor acestor fenomene este în mare parte irelevantă pentru scopul acestei
cărţi, deşi o înţelegere a principiilor fizice ce stau la baza funcţionării circuitelor electrice sau electronice reprezintă
un atu extrem de important în orice împrejurare.

Rezistenţa conductorilor şi căderea de tensiuni în lungul acestora

Un pas important în „stăpânirea” curentului electric, este construirea căilor conductoare necesare deplasării
electronilor şi controlul acestora prin intermediul rezistenţelor. De asemenea, este la fel de importantă prevenirea
deplasării electronilor în locuri nedorite, folosind materiale dielectrice. Totuşi, nu toţi conductorii sunt la fel; acelaşi
lucru este valabil şi în cazul dielectricilor. Trebuie să înţelegem prin urmare unele caracteristici principale ale
conductorilor şi dielectricilor, pentru a le putea aplica în circuitele reale.
Aproape toţi conductorii posedă o
anumită rezistenţă măsurabilă (în
afară de supraconductoare). În
mod normal, presupunem că
rezistenţa conductorilor dintr-un
circuit este zero, iar curentul ce
trece prin ei nu prezintă nicio

241
cădere de tensiune. În realitate, va exista tot timpul o cădere de tensiune în lungul conductorilor, fie că o dorim sau
nu.
Pentru a putea calcula aceste căderi de tensiune în oricare circuit, trebuie să putem determina rezistenţa
oricăror conductori, cunoscând materialul din care este confecţionat, diametrul precum şi lungimea acestuia, lucru
ce-l vom explora în următoarele capitole.

2. Mărimea şi amperajul conductorilor

• Deplasarea electronilor se realizează mai uşor prin conductori cu diametru mare decât prin conductori cu
diametru mic, datorită ariei secţiunii transversale prin care trebuie să treacă
• Amperajul unui conductor reprezintă curentul maxim pe care un conductor îl poate susţine, fără a duce la
distrugerea acestuia

Diametrul conductorilor şi deplasarea electronilor

Ar trebui să ne putem da seama de faptul că lichidele ce curg prin conducte cu diametru mare trec mai uşor
decât lichidele ce curg prin conducte de diametru mic (ca şi exemplu practic, încercaţi să beţi un lichid folosind
paie de diametre diferite). Acelaşi principiu general se aplică şi în cazul deplasării electronilor prin conductori: cu
cât secţiunea transversală a conductorului (grosimea) este mai mare, cu atât există mai mult loc pentru deplasarea
electronilor, prin urmare, o rezistenţă electrică mai mică.

Conductoare solide şi răsucite

Conductoarele electrice sunt de obicei rotunde, deşi există câteva excepţii de la această regulă, şi se
confecţionează în două variante de bază: solid şi răsucit. Conductoarele de cupru solide sunt exact asta: un singur
fir de cupru pe toată lungimea cablului. Cele răsucite sunt formate din mai multe fire solide de cupru răsucite
împreună pentru a forma un singur conductor mai mare.
Cel mai mare avantaj al cablurilor răsucite constă în flexibilitatea lor mecanică, fiind capabile să suporte
îndoituri şi răsuciri repetate mult mai bine decât un singur fir de cupru; acesta din urmă tinde să „îmbătrânească” şi
să se deterioreze (rupă) cu timpul.

Mărimea conductorilor - aria secţiunii

transversale

Mărimea firelor poate fi măsurată în mai multe moduri. Am

putea vorbi despre diametrul firului, dar, din moment ce

242
elementul cel mai important legat de deplasarea electronilor este de fapt aria secţiunii transversale, cel mai corect
este să desemnăm mărimea unui fir prin intermediul acestei arii.

Desigur, secţiunea transversală a firului de sus nu este reprezentată la scară. Diametrul firului este de 1,13
mm. Calculând aria secţiunii transversale cu formula de mai jos, obţinem rezultatul de 1 mm2:

Bare metalice conductoare

Pentru anumite aplicaţii ce utilizează curenţi mari, dimensiunea maximă practică a firelor circulare nu este
suficientă. În aceste situaţii se folosesc bare metalice pe post de conductori. Acestea sunt realizate în general din
cupru sau aluminiu, şi de cele mai multe ori nu sunt izolate. Cea mai întâlnită forma este cea rectangulară, dar nu
este singura.

Amperajul conductorilor

Cu cât aria secţiunii transversale a conductorului este mai mică, cu atât este mai mare rezistenţa sa pentru
aceeaşi lungime, toţi ceilalţi factori fiind constanţi. Un conductor cu o rezistenţă mai mare va disipa o cantitate mai
mare de energie sub formă de căldură, oricare ar fi valoarea curentului, puterea fiind egală cu P = I2R.
Puterea disipată într-o rezistenţă se manifestă sub formă de căldură, iar căldura excesivă poate distruge
conductorul, cât şi obiectele din jurul acestuia, şi în special materialul izolant ce se poate topi şi chiar arde.
Conductorii mai subţiri, prin urmare, vor tolera un curent de o valoare mai mică decât conductorii groşi, toţi ceilalţi
factori rămânând constanţi. Curentul maxim pe care un conductor îl poate susţine, fără a duce la distrugerea
acestuia, poartă numele de amperaj.
Tabelele tipice pentru amperajul cablurilor descriu curenţii maximi pentru diferite valori şi aplicaţii ale
acestora. Deşi punctul de topire al cuprului impune o limită amperajului conductorului, materialele folosite de
obicei la izolarea acestora posedă puncte de topire mult sub această temperatură; prin urmare, limitările amperajului
iau practic în calcul limitele termice ale izolaţiei. Căderea de tensiune datorată rezistenţei excesive a conductorului
este de asemenea un factor în alegerea tipului de conductori dintr-un circuit, dar această valoare se calculează prin
alte metode specifice.

3. Siguranţe fuzibile

243
 • Siguranţa fuzibilă este un conductor electric subţire, proiectat a se topi şi separa în două părţi, cu scopul de
a deschide un circuit în cazul apariţiei unor supra-curenţi
• Întrerupătorul automat este un întrerupător special conceput pentru deschiderea automată a circuitului în
cazul apariţiei unui supra-curent. Aceştia se pot reutiliza prin re-închiderea circuitului
• Dispozitivele de siguranţa într-un circuit cu împământare se instalează pe faza acestuia şi nu pe neutru

În mod normal, amperajul unui conductor reprezintă o limită a circuitului electric ce nu trebuie depăşită
intenţionat. Siguranţele fuzibile sunt proiectate tocmai pentru a acţiona în cazul unor astfel de „supra-curenţi”. O
siguranţă fuzibilă nu este altceva decât un fir conductor scurt, proiectat astfel încât, în situaţia unui curent excesiv,
acesta să se separe prin topire, deschizând circuitul.

Modul de conectare în circuit

Siguranţele fuzibile se conectează tot timpul în serie cu componentul sau componentele ce necesită o
protecţia la supra-curent, astfel încât, în cazul deschiderii circuitului prin topirea siguranţei, curentul prin toate
componentele sa scadă la zero. Desigur, o siguranţa fuzibilă conectată pe o ramură a unui circuit paralel, nu va
afecta curentul prin celelalte ramuri.

Simbol şi prezentare

Simbolul siguranţei fuzibile pe care îl vom folosi, este cel în formă de „S”,
precum în figura alăturată.

În mod normal, firul conductor este acoperit de un înveliş protector pentru minimizarea pericolelor arcului
electric în cazul deschiderii bruşte a circuitului. În cazul siguranţelor din locuinţă clasice, „liţele” sunt protejate de
un patron din ceramică. Siguranţele fuzibile folosite în cazul autoturismelor sunt transparente, astfel încât elementul
fuzibil poate fi observat direct.
Deoarece siguranţele fuzibile sunt proiectate pentru a se „defecta” în cazul în care limita maximă de curent
din circuit este depăşită, este ideal ca acestea să poată fi îndepărtate şi înlocuite cu uşurinţă din circuit. Acest lucru
înseamnă că siguranţele fuzibile vor fi introduse într-o cutie de siguranţe şi nu vor fi lipite sau prinse direct pe
circuit.

Întrerupătoare automate

244
 Întrerupătoarele automate sunt cele mai utilizate dispozitive pentru protecţia la supra-curent. Aceste
dispozitive sunt nişte întrerupătoare proiectate special pentru deschiderea automată şi oprirea alimentării cu energie
electrică în cazul apariţiei unui supra-curent. Întrerupătoarele automate mici, precum cele din locuinţe, comerciale
şi pentru iluminat, funcţionează pe bază termică. Acestea conţin o bandă bimetalică (o bandă subţirea formată din
două metale puse cap la cap). La trecerea curentului din circuit prin aceasta, banda bimetalică se curbează sub
acţiunea căldurii disipate.
Atunci când forţa generată de bandă este suficient de mare (datorită supra-curentului ce o încălzeşte),
mecanismul de întrerupere este acţionat iar întrerupătorul va deschide circuitul. Întrerupătoarele automate mai mari,
sunt acţionate de forţa câmpului magnetic produs de conductoarele străbătute de curent din interiorul acestuia, sau
pot fi acţionate de dispozitive exterioare (relee de protecţie) ce monitorizează curentul din circuit. În ambele cazuri,
dispozitivul nu se distruge, ci doar se deschide; acesta poate fi reînchis prin acţionarea unei manete şi nu necesită
nicio înlocuire precum este cazul siguranţelor fuzibile.

Rezistenţa electrică a siguranţelor fuzibile

Siguranţele fuzibile sunt catalogate după curentul maxim admis prin ele, şi anume, în amperi. Cu toate că
funcţionarea acestora depinde de generarea căldurii în cazul curenţilor excesivi de către propria lor rezistenţa,
acestea sunt construite astfel încât să contribuie cu o rezistenţă adiţională neglijabilă în circuitul protejat. Acest
lucru se realizează printr-un fir conductor cât mai scurt posibil.
La fel cum amperajul unui conductor nu depinde de lungimea sa, un fir folosit pentru construirea siguranţei
fuzibile se va topi la un anumit curent indiferent de lungimea acestuia. Din moment ce lungimea nu reprezintă un
factor pentru capacitatea maximă în curent a siguranţei, cu cât această lungime este mai mică, cu atât rezistenţa
dintre cele două capete ale firului va fi mai mică.

Apariţia arcului electric

Totuşi, trebuie luată în considerare şi situaţia în care o siguranţă

fuzibilă se topeşte („sare”): capetele libere ale firului conductor vor
fi separate în acest caz de un spaţiu liber şi o diferenţa de potenţial
(tensiune) între acestea.

Dacă firul nu este destul de lung, într-un circuit de tensiune înaltă, este posibilă ionizarea aerului dintre
capete şi re-închiderea circuitului prin acest mediu.Atunci când siguranţa se arde, întreaga cădere de tensiune a
sursei de alimentare se va regăsi pe aceasta, iar curentul din circuit va fi zero.

245
 În cazul în care căderea de tensiune la bornele unei siguranţe
fuzibile topite este suficient de mare, este posibilă apariţia arcului
electric ce duce la apariţia unui curent în circuit, lucru pe care nu-l
dorim.

Prin urmare, siguranţele fuzibile sunt catalogate atât în funcţie de curentul de „deschidere” cât şi în funcţie
de tensiunea de străpungere a dielectricului existent între cele două capete după arderea acesteia.

Siguranţe fuzibile cu temporizare

La apariţia unui curent de 35 A printr-o siguranţă fuzibilă de 30 A, aceasta se poate arde instant sau poate
prezenta o anumită durată de timp până la topirea conductorului metalic, în funcţie de tipul dispozitivului. Unele
siguranţe sunt proiectate să se ardă extrem de repede, pe când altele necesită un timp mai îndelungat de
„deschidere”, sau chiar amânarea deschiderii, în funcţie de aplicaţie. Acestea din urmă poartă denumirea de
siguranţe fuzibile lente, spre deosebire de celelalte, ce pot fi catalogate drept siguranţe fuzibile rapide.
O aplicaţie clasică a siguranţelor fuzibile lente este în cazul protecţiei motoarelor electrice, unde curenţii de
pornire pot ajunge până la valori de zece ori mai mari decât curenţii normali de funcţionare. Dacă ar fi să folosim
cele rapide, nu am putea porni motorul în primul rând, deoarece curenţii de pornire foarte mari ar duce la
distrugerea imediată a siguranţei fuzibile. În cazul siguranţelor lente, elementul fuzibil este astfel proiectat încât să
prezinte o masă mai mare (dar nu şi amperaj mai mare) decât o siguranţa rapidă, ceea ce înseamnă că încălzirea
acestuia va dura un timp mai îndelungat, ajungând până la urmă la aceeaşi temperatură, indiferent de valoarea
curentului.
Pe de altă parte, există siguranţe fuzibile semiconductoare, proiectate pentru o deschidere extrem de rapidă
în cazul apariţiei unei situaţii de supra-curent. Dispozitivele semiconductoare, precum tranzistorii, tind să fie foarte
sensibile la supra-curenţi, prin urmare, în cazul acestora este nevoie de dispozitive de o protecţie rapidă în circuitele
de putere mare.

Introducerea corectă în circuit a siguranţelor fuzibile

Siguranţele fuzibile trebuie poziţionate pe faza circuitului, în cazul circuitelor cu împământare. Scopul este
oprirea curentului prin sarcini în cazul în care siguranţa se deschide. Putem face o comparaţie între cele două figuri
de mai jos, pentru a vedea diferenţa dintre utilizarea unei siguranţe pe fază şi utilizarea aceleaşi siguranţe pe neutru.

246
 În acest caz, când siguranţa este introdusă în faza circuitului, la
deschiderea acesteia, căderea de tensiune între oricare punct al
sarcinii şi pământ va fi zero. Atingerea circuitului este sigură în
acest caz, eliminând practic pericolul electrocutării.

În cazul în care siguranţa fuzibilă este introdusă pe neutrul

circuitului, în cazul deschiderii acesteia, va exista o tensiune
periculoasă între oricare punct al sarcinii şi pământ. Atingerea
circuitului în acest caz se poate dovedi periculoasă din punct de
vedere al electrocutării.

Indiferent dacă folosim siguranţe fuzibile simple sau

întrerupătoare automate, poziţionarea corectă a acestora în
circuit se face conform celor spuse mai sus, şi anume: dispozitivul de siguranţa trebuie plasat pe partea de putere a
circuitului şi nu conectat la pământ.

Observaţii

Cu toate că protecţia la supra-curent a circuitelor poate oferi într-o oarecare măsură o anumită siguranţă la
electrocutare în anumite condiţii, trebuie înţeles faptul că aceste dispozitive nu sunt concepute în acest scop. Nici
siguranţele fuzibile şi nici întrerupătoarele automate nu au fost proiectate cu scopul deschiderii în cazul
electrocutării persoanei care atinge circuitul, ci, sunt proiectate pentru deschiderea în cazul supra-încălzirii
conductorilor circuitului. Dispozitivele de protecţie la supra-curent, protejează în principal conductorii de la
distrugerea prin supra-încălzire şi a pericolelor asociate cu conductori foarte încinşi, şi în alt doilea rând, protejează
anumite echipamente precum sarcini şi generatoare.
Din moment ce valorile curenţilor necesari pentru electrocutare sunt mult mai mici decât curenţii normali a
sarcinilor din circuit, o condiţie de supra-curent nu indică neapărat un pericol de electrocutare, ci aceasta poate
apărea chiar şi atunci când circuitul funcţionează la parametrii normali. Desigur, există dispozitive special
concepute pentru protecţia la electrocutare (detectoare de curenţi de defect), dar aceste dispozitive sunt utilizate
stric pentru acel scop şi nu au nicio legătură cu protecţia conductorilor la supra-încălzire.

247
 4. Rezistivitatea electrică

• Rezistenţa unui conductor creşte odată cu creşterea lungimii sale şi descreşterea ariei secţiunii transversale,
toţi ceilalţi factorii fiind constanţi
• Rezistivitatea electrică (ρ) este o proprietate a oric
ărui material conductor, o mărime utilizată pentru
determinarea rezistenţei dintre cele două capete ale unui conductor, atunci când se cunosc lungimea şi aria
secţiunii transversale cu formula: R = ρl/A
• Conductivitatea electrică caracterizează capacitatea unui material de a permite deplasarea electronilor prin
acesta

Amperajul unui conductor, bazat pe potenţialul curentului de a distruge conductorul, nu este cea mai bună
metodă de reprezentare a rezistenţei acestuia. Există situaţii în care căderea de tensiune creată de rezistenţa unui
conductor în lungul acestuia duce la apariţia altor probleme decât evitarea incendiilor.

Exemplu

De exemplu, să presupunem că proiectăm un circuit unde

căderea de tensiune la bornele unui anumit component este
extrem de importantă şi nu trebuie să scadă sub o anumită
limită. Dacă acest lucru se întâmplă, căderea de tensiune
datorată rezistenţei conductorului poate duce la apariţia unei
probleme tehnice a aplicaţiei în cauză.

În circuitul alăturat, sarcina necesită o cădere de tensiune de cel puţin 220 V în cazul unei surse de tensiune
este de 230 V. În acest caz, trebuie să ne asigurăm de faptul că rezistenţa conductorilor nu va genera o cădere de
tensiune mai mare de 10 V în lungul acestora. Luând în considerare ambii conductori (dus şi întors), căderea de
tensiune maximă admisă în lungul unui conductor este de 5 V. Utilizând legea lui Ohm, putem determina rezistenţa
maximă admisă pentru fiecare conductor în parte:

Formula de calcul a rezistenţei conductorului

Ştim că lungimea fiecărui conductor este de 700 m, dar cum putem determina valoarea rezistenţei pentru o
anumită lungime şi diametru al firului. Pentru acest lucru avem nevoie de o altă formulă, şi anume:

248
 Prin urmare, rezistenţa electrică a unui conductor depinde de rezistivitatea acestuia, simbolizată prin litera
grecească ρ (ro), de lungimea conductorului (l) şi de aria secţiunii transversale (A). Urmărind ecuaţia de mai sus,
putem trage concluzia (deja ştiută) că rezistenţa conductorului creşte odată cu lungimea acestuia şi scade odată cu
creşterea ariei secţiunii transversale. Rezistivitatea este o proprietate specifică unui anumit material de a se opune
trecerii curentului prin acesta, iar unitatea sa de măsură este ohm-metru (Ω·m).

Tabelul rezistivităţilor

Material Element / Aliaj Rezistivitatea (10-8 Ω·m) Rezistivitatea câtorva tipuri de materiale conductoare, la
Nicrom Aliaj 112,2 temperatura de 20o C este dată în tabelul alăturat. Putem
Nicrom V Aliaj 108,2 observa că printre cele mai scăzute valori (ceea ce se
Manganină Aliaj 48,21 traduce printr-o rezistenţa scăzută) o are cuprul, imediat
Constantan Aliaj 45,38
după argint.
Oţel Aliaj 16,62
Platină Element 10,5
Fier Element 9,61
Nickel Element 6,93
Zinc Element 5,90 Revenind la circuitul din exemplul de mai sus, am
Molibden Element 5,34 calculat o rezistenţa de 0,2 Ω pentru o lungime de 700 m.
Tungsten Element 5,28 Presupunând că materialul folosit este cupru (cel mai
Aluminiu Element 2,65
utilizat material pentru confecţionarea conductorilor
Aur Element 2,21
electrici), putem determina aria secţiunii transversale
Cupru Element 1,67
necesare pentru conductorii din circuit:
Argint Element 1,58

O secţiune transversală de 54,4 mm2, se traduce printr-un diametru al conductorului circular de 8,6 mm.
Dacă luăm un tabel al conductorilor, putem observa că cea mai apropiată valoare mai mare decât 54,4 este 70 mm2,
iar rezistenţa conductorului la o lungime de 1.000 m este de 0,268Ω. Pentru exemplu nostru, la o lungime de 700
m, aceasta înseamnă o rezistenţa a conductorului de 0,182Ω, sub valoarea maximă impusă de 0,2 Ω; conductorul
ales este prin urmare potrivit pentru aplicaţia dată.

Conductivitatea electrică

249
 Conductivitatea electrică, denumită şi conductibilitate electrică, caracterizează capacitatea unui material de
a permite deplasarea electronilor prin acesta. Simbolul matematic este σ (sigma), iar unitatea deăsură
m este
Siemens pe metru (S·m-1). Practic, conductivitatea electrică este inversa rezistivităţii electrice:

5. Coeficientul de temperatură al rezistenţei

• Rezistenţa majorităţii materialelor conductoare variază odată cu variaţia temperaturii de operare

• Coeficientul variaţiei cu temperatura (α) reprezintă factorul de variaţie pe grad Celsius al rezistenţei
materialelor conductoare
• Formula pentru determinarea rezistenţei unui conductor aflat la o temperatură diferită faţă de temperatura
de referinţă specificată în tabel, este următoarea: R = R ref [1 + α(T - T ref )]

Tabelul rezistivităţilor diferitelor materiale, prezentat în secţiunea precedentă, s-a referit doar la
temperatura de 20o. Prin urmare, după cum aţi putut bănui, rezistivitatea electrică a materialelor depinde de
temperatură.

Formula de calcul a rezistenţei

Valorile rezistenţelor conductorilor aflaţi la temperaturi diferite faţă de temperatura standard (20o tipic), din
tabelul rezistivităţilor, se calculează printr-o altă formulă decât formula anterioară, şi anume:

unde,
R = rezistenţa conductorului la temperatura „T”
R ref = Rezistenţa conductorului la temperatura de referinţă, T ref , egală cu 20oC în mod uzual, dar poate fi şi
0oC
α = coeficientul de temperatură al rezistenţei specific pentru materialul conductor
T = temperatura conductorului (oC)
T ref = temperatura de referinţă pentru care α este specificat

Se poate observa din relaţia de mai sus, că în cazul în care temperatura la care se află conductorul este exact
temperatura de referinţă (20oC), atunci rezistenţa conductorului este exact rezistenţa de referinţă aşa cum este ea
calculată din tabelul rezistivităţilor materialelor cu formula: R = ρl/A.

250
Definirea coeficientului de temperatură

Constanta α, poartă numele de coeficientul de temperatură al rezistenţei, şi simbolizează variaţia rezistenţei

cu temperatura; acest coeficient este specific fiecărui tip de material. Pentru metale pure,α este un număr pozitiv,
ceea ce înseamnă că rezistenţa creşte odată cu creşterea temperaturii. Pentru carbon, siliciu şi germaniu, acest
coeficient este negativ, ceea ce înseamnă că rezistenţa scade odată cu creşterea temperaturii. Pentru anumite aliaje,
coeficientul de temperatură al rezistenţei este foarte apropiat de valoarea zero, ceea ce înseamnă că rezistenţa
aproape că nu se modifică odată cu variaţia temperaturii.

Material Element / Aliaj α În tabelul alăturat sunt prezentate câteva valori ale coeficientului α pentru
Nichel Element 0.005866 câteva metale uzuale, pure sau aliaje, pentru temperatura de referinţă
Fier Element 0.005671 (T ref ) de 20oC)
Molibden Element 0.004579
Tungsten Element 0.004403
Aluminiu Element 0.004308
Cupru Element 0.004041
Argint Element 0.003819
Platină Element 0.003729
Zinc Element 0.003847
Aur Element 0.003715
Oţel Aliaj 0.003000
Nicrom Aliaj 0.000170
Nicrom V Aliaj 0.000130
Manganină Aliaj ± 0.000015
Constantan Aliaj - 0.000074

Exemplu

Să luăm un circuit practic pentru a vedea efectele temperaturii

asupra rezistenţei şi implicit asupra performanţei circuitului.

251
Mărime Fir 1 Fir 2 Sarcină Total Unitate Rezistenţa totală a conductorilor din acest circuit este de 30 Ω (R fir1 +
E 0,75 0,75 12,5 14 V R fir2 ) la temperatura standard de 20oC. Folosind metoda tabelului
I 50 m 50 m 50 m 50 m A pentru analiza circuitului, obţinem valorile alăturate.
R 15 15 250 280 Ω

La 20oC, obţinem o cădere de tensiune de 12,5 V la bornele sarcinii şi o cădere de tensiune totală de 1,5 V
(0,75 V+ 0,75 V) în lungul conductoarelor datorită rezistenţei acestora.
Dacă temperatura ar creşte la 35oC, putem vedea ce se întâmplă cu rezistenţele fiecărui conductor.
Presupunând că materialul conductor este cupru ( α = 0,004041), obţinem următorul rezultat:

Mărime Fir 1 Fir 2 Sarcină Total Unitate

E 0,79 0,79 12,42 14 V
I 49,67 m 49,67 m 49,67 m 49,67 m A
R 15,9 15,9 250 281,82 Ω

Reanalizând circuitul de mai sus cu noile valori, putem vedea efectele creşterii temperaturii asupra
circuitului.
După cum se poate observa, tensiunea la bornele sarcinii a scăzut de la 12,5 V la 12,42 V, iar căderea de
tensiune în lungul conductorilor a crescut de la 0,75 V la 0,79 V ca şi consecinţă a creşterii temperaturii.
Chiar dacă variaţiile par mici, acestea se pot dovedi semnificative în cazul liniilor electrice de transport ce
se pot întinde pe kilometri întregi între centralele electrice şi staţiile de transformare respectiv între staţiile de
transformare şi consumatori.

6. Supraconductibilitatea

• Materialele supraconductoare sunt materiale ce o rezistenţă electrică de exact zero ohmi

• Toate materialele supraconductoare trebuiesc supra-răcite pentru a-şi manifesta proprietatea de rezistenţă
zero. Aceste temperaturi sunt în jurul valori de zero absolut (aproximativ -273oC)
• Temperatura de tranziţie, sau temperatura critică, este temperatura minimă la care trebuie adus materialul
supraconductor pentru a intra în faza de supraconducţie

252
 În cazul răcirii la temperaturi extrem de scăzute, temperaturi apropiate de zero absolut (aproximativ -
273oC), rezistenţa conductorilor electrici scade la zero. Trebuie înţeles faptul că supraconductibilitatea nu este o
extensie a tendinţei conductorilor de pierdere a rezistenţei cu descreşterea temperaturii, ci reprezintă o modificare
cuantică bruscă a rezistivităţii de la o valoare finită la zero. Un material supraconductor prezintă o rezistenţă
electrică de exact 0 Ω, nu doar o valoare foarte mică.

Scurt istoric

Acest fenomen a fost descoperit în 1911 de către H. Kamerlingh Onnes. Cu doar trei ani înainte, Onnes a
dezvoltat o metodă de lichefiere a heliului, ce a permis existenţa unui mediu pentru supra-răcirea experimentală a
diferitelor obiecte cu doar câteva grade peste nivelul de zero absolut. Investigând variaţia rezistenţei electrice a
mercurului atunci când este încălzit la această temperatură joasă, Onnes a descoperit că rezistenţa acestuia scade la
zero aproximativ sub de punctul de fierbere al heliului.

Explicaţia supraconductibilităţii

Nu este încă înţeles exact motivul pentru care materialele supraconductoare se comportă în acest fel. Una
dintre teorii susţine că electronii se deplasează în grupuri (grupuri Cooper) prin conductor şi nu individual cum este
cazul deplasării normale ale electronilor; acest lucru ar avea o legătură directă cu deplasarea lor fără frecare. Este
interesant de menţionat faptul că şi în cazul fluidelor există un fenomen similar, denumit suprafluiditate, rezultând
într-o curgere fără frecare a moleculelor, în special în cazul heliului lichid.

Utilitatea supraconductorilor

Supraconductibilitatea promite un comportament ieşit din comun al circuitelor electrice. Dacă rezistenţa
conductorilor ar putea fi eliminată complet, nu ar mai există pierderi de putere sau ineficienţe în sistemele de putere
datorate rezistenţelor parazite. Eficienţa motoarelor electrice ar putea creşte spre 100%. Componente precum
condensatorul sau bobina, ale căror caracteristici sunt „stricate” de rezistenţa inerentă a conductorilor din care sunt
construite, ar putea fi considerate ideale în adevăratul sens al cuvântului. Deşi există astfel de aplicaţii, utilitatea lor
practică este destul de scăzută datorită problemelor întâmpinate cu menţinerea temperaturilor extrem de scăzute.

Temperatura de tranziţie

Pragul de temperatură la care materialul trece din faza de conductibilitate normală la supraconductibilitate,
poartă numele de temperatură de tranziţie, sau temperatură critică. Pentru supraconductorii „clasici”, temperatura
de tranziţie se situează în jurul valorii de zero absolut. Ideal, un supraconductor ar trebui să funcţioneze la

253
temperatura camerei, sau cel puţin la o temperatură suficient de „ridicată” încât să poată fi menţinută cu
echipamente de răcire relativ ieftine.

Material Element / Aliaj Temperatura critică (oC) Temperaturile critice pentru câteva substanţe uzuale
Aluminiu Element -271,8 sunt prezentate în tabelul alăturat.
Cadmiu Element -272,44
Plumb Element -265,8
Mercur Element -268,84
Niobiu Element -264,3
Toriu Element -271,63
Staniu Element -269,28
Titaniu Element -272,61
Uraniu Element -272
Zinc Element -272,09
Niobiu / Staniu Aliaj -254,9

Efectul Meissner

Materialele supraconductoare interacţionează într-un mod interesant cu câmpurile magnetice. Atunci când
se află în stare de supraconducţie, materialele supraconductoare tind să excludă toate câmpurile magnetice,
fenomen cunoscut sub numele de efect Meissner. Totuşi, în cazul în care intensitatea câmpului magnetic depăşeşte
o anumită valoare critică, materialul îşi va pierde proprietăţile supraconductoare, indiferent de temperatură. De fapt,
prezenţa oricărui câmp magnetic în preajma acestora, tinde să scadă temperatura critică a materialului.
Acest lucru este încă un inconvenient din punct de vedere practic, din moment ce curentul electric prin
orice conductor produce un câmp magnetic. Cu toate că un fir supraconductor nu posedă rezistenţă electrică la
trecerea curentul, există o limită a valorii curentului prin acesta datorită limitei câmpului magnetic generat.

Bucla supraconductoare

Lipsa rezistenţei electrice într-un circuit supraconductor conduce la efecte unice. Într-un astfel de circuit,
menţinerea curenţilor mari este posibilă fără aplicarea niciunei tensiuni externe.
S-a demonstrat pe cale experimentală faptul că inele din materiale
supraconductoare pot susţine curenţi prin ei ani la rând, fără aplicarea unei
tensiuni. Practic, nu există o limită teoretică a perioadei de timp pentru care aceşti
curenţi pot fi susţinuţi într-un circuit supraconductor.

254
 Acest efect pare a fi o formă de mişcare perpetuă. De fapt, nu există nicio lege a fizicii care să nu permită
existenţă acestui tip de mişcare, ci doar o lege a fizicii care spune că un sistem nu poate genera mai multă energie
decât consumă. În cel mai bun caz, o „maşină de mişcare perpetuă” poate doar să stocheze energie, nu să o şi
genereze.

7. Străpungerea dielectrică

• Tensiunea de străpungere sau rigiditatea dielectricului este tensiunea la care un dielectric permite trecerea
unui curent, acesta comportându-se precum un conductor; spunem în acest caz ca s-a produs o străpungere
a dielectricului

Definiţia străpungerii dielectrice

Electronii din interiorul atomilor materialelor dielectrice nu se pot deplasa la fel de uşor precum în cazul
materialelor conductoare. Totuşi, nici materialele dielectrice nu pot rezista unor tensiuni infinit de mari. Atunci
când tensiunea aplicată este suficient de mare, dielectricul va ceda până la urmă „presiunii” electrice iar deplasarea
electronilor va avea eventual loc prin material. Spunem în acest caz că a avut loc o străpungere a dielectricului. Faţă
de conductori, unde curentul este direct proporţional cu tensiunea aplicată, atunci când valoarea rezistenţei este
fixă, curentul printr-un dielectric este neliniar: pentru tensiuni aflate sub un anumit prag, nu va exista practic nicio
deplasare de electroni, dar, dacă tensiunea depăşeşte acest prag, curentul creşte extrem de rapid.
După străpungere, în funcţie de material, acesta poate să nu-şi mai recapete funcţia de dielectric (izolator),
datorită modificării structurii sale moleculare. De obicei, există un „punct critic” ce desemnează locul prin care a
avut loc deplasarea electronilor în momentul străpungerii.

Rigiditatea dielectrică

Material Rigiditatea dielectrică (MV / m)

Vid 0,08
Aer 0,08 - 0,3
Porţelan 0,16 - 0,8
Parafină 0,8 - 1,2
Ulei de transformator 1,6
Bachelită 1,2 - 2,2
Cauciuc 1,8 - 2,8

255
 Şelac 3,6 Grosimea materialului joacă un rol important în
Hârtie 5 determinarea tensiunii sale de străpungere, tensiune
Teflon 6 cunoscută şi sub numele de rigiditate dielectrică. Alăturat
Sticlă 8 - 12 este prezentat un tabel cu cele mai uzuale materiale
Mică 20
folosite pe post de dielectric în cadrul circuitelor şi
dispozitivelor electrice. Rigiditatea dielectrică este exprimată în MV / m (106V / m).

13 - Condensatorul şi câmpul electric

1. Câmpul, forţa şi fluxul magnetic şi electric

• În spaţiul liber dintre două sarcini electrice va exista tot timpul un câmp electric
• În spaţiul liber dintre doi magneţi (permanenţi sau nu), va exista tot timpul un câmp magnetic
• Forţa reprezintă cantitatea de împingere pe care un câmp îl exercită la o anumită distanţă
• Fluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spaţiu

Definiţie

256
 Atunci când între doi conductori există o tensiune electrică, spunem că există un câmp electric în spaţiul
dintre ei. Vorbind de câmpuri ne referim de fapt la interacţiunile ce au loc în spaţiul dintre şi din jurul conductorilor
şi nu în interiorul acestora.
Conceptul de „câmp” este cu siguranţă unul destul de abstract. Cel puţin în cazul curentului electric ne
putem imagina, fără prea mare dificultate, existenţa unor particule minuscule, denumite electroni, ce se deplasează
între atomii conductorilor. Dar un „câmp” nu are nici măcar masă şi poate să nu existe deloc în materie.

Magneţi şi câmpuri magnetice

În ciuda aspectului abstract, putem da un exemplu destul de practic cu care majoritatea dintre noi suntem
familiarizaţi, şi anume magneţii. Deşi aparent nu există nicio legătură directă între două bucăţi separate de magnet,
există cu siguranţă o forţă de atracţie sau de respingere în funcţie de orientarea lor relativă. Această „forţă” nu are
nici culoare, nici masă, nici miros, iar dacă nu am observa interacţiunile dintre ei, nici nu am ştii că există. În cadrul
fizicii, interacţiunile ce au loc în spaţiul dintre magneţi poartă numele de câmpuri magnetice. Dacă plasăm pilitură
de fier în jurul unui magnet, putem observa (re)orientarea acesteia în jurul liniilor de câmp; în acest fel putem avea
o indicaţie vizuală a prezenţei câmpului magnetic.
Subiectul acestui capitol sunt câmpurile electrice şi condensatoarele ce utilizează acest principiu nu
câmpurile magnetice, dar există multe asemănări între cele două.

Câmpuri electrice

Mai mult ca sigur că sunteţi familiarizaţi şi cu câmpurile electrice. Un exemplu a fost dat în primul capitol,
atunci când am explicat electricitatea statică şi modul în care materiale precum parafina şi lâna se atrag după ce au
fost în prealabil frecate una de cealaltă. Din nou, fizicienii includ aceste interacţiuni în domeniul câmpurilor
electrice generate de două corpuri ca rezultat al dezechilibrului de electroni dintre ele. Este suficient să spunem că
prezenţa unei diferenţe de potenţial (tensiuni) între două puncte duce la apariţia unui câmp electric în spaţiul liber
dintre acestea.

Forţa şi fluxul

Câmpurile au două caracteristici principale: forţa şi fluxul. Forţa reprezintă cantitatea de împingere pe care
un câmp îl exercită la o anumită distanţă, iar fluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spaţiu.
Forţa şi fluxul câmpului sunt aproximativ similare tensiunii (împingere) şi curentului (curgere) printr-un conductor.
Fluxul unui câmp poate întâmpina rezistenţă în spaţiu precum un curent întâmpină rezistenţă într-un conductor.
Cantitatea fluxului dezvoltat în spaţiu este proporţională cu valoarea forţei aplicate împărţită la valoarea opoziţiei
fluxului. În cazul curentului, tipul de material conductor determină rezistenţa specifică la curgerea acestuia; similar,

257
în cazul fluxului, tipul materialului dielectric (izolator) ce separă cele două conductoare determină opoziţia
specifică.

2. Condensatorul

• Condensatorii reacţionează împotriva variaţiei tensiunii prin generarea sau utilizarea de curent în/din circuit
în direcţia necesară opunerii variaţiei
• Când tensiunea la bornele unui condensator creşte (alimentat de o baterie, de ex), aceasta se comportă
precum o sarcină
• Când tensiunea la bornele unui condensator scade (conectat la o sarcină, de ex), aceasta se comportă
precum o sursă
• Proprietatea condensatorului de a stoca energie sub formă de câmp electric (şi prin urmare de a se opune
variaţiei tensiuni) poartă numele de capacitate. Unitatea de măsură este Farad-ul (F)
• Denumirea nouă pentru condensator este capacitor

Definiţie

În mod normal, electronii nu pot intra într-un conductor decât dacă există o cantitate egală de electroni ce
părăsesc exact acelaşi conductor (analogia tubului cu mărgele). Din această cauză, conductorii trebuie conectaţii
împreună pentru a forma un drum complet (circuit) pentru deplasarea continuă a electronilor. Ciudat este totuşi
faptul că, electroni adiţionali pot fi „îngrămădiţi” într-un conductor, fără existenţa unui drum de ieşire, dacă este
posibilă/permisă formarea unui câmp electric în spaţiul liber dintre acest conductor şi un alt conductor. Numărul
electronilor adiţionali din conductor (sau numărul de electroni pierduţi) este direct proporţional cu valoarea fluxului
câmpului dintre cei doi conductori.
Condensatoarele sunt componente ce utilizează acest fenomen electric în funcţionarea lor. Acestea sunt
realizate din două armături (plăci) metalice conductoare plasate una în apropierea celeilalte, separate printr-un
dielectric. Există totuşi o multitudine de tipuri şi moduri de construcţie a condensatoarelor, în funcţie de aplicaţia
necesară.

Simbolul condensatorului

Simbolul electric al condensatorului este prezentat în figura alăturată.

258
Modul de funcţionare al condensatorului

Atunci când la bornele condensatorului aplicăm o

tensiune electrică, între cele două armături ia naştere un
câmp electric ce permite existenţa unei diferenţe
semnificative de electroni liberi (sarcină) între cele
două armături.

Pe măsura formării câmpului electric datorită aplicării tensiunii, electronii liberi vor fi forţaţi să se „adune”
la terminalul negativ fiind „furaţi” de pe terminalul pozitiv. Acestă diferenţă de sarcină se traduce prin apariţia unui
stoc de energie electrică în condensator şi reprezintă sarcina potenţială a electronilor dintre cele două armături. Cu
cât diferenţa numerică a electronilor între cele două armături ale unui condensator este mai mare, cu atât mai mare
este fluxul câmpului şi cu atât mai mare „stocul” de energie din condensator.
Deoarece condensatorii stochează energie potenţială sub formă de câmp electric, comportamentul lor într-
un circuit este fundamental diferit de cel al rezistorilor, cei din urmă disipând pur şi simplu putere în circuit sub
formă de căldură. Energia stocată într-un condensator depinde de tensiunea dintre armături precum şi de alţi factori
pe care îi vom lua imediat în considerare. Abilitatea acestora de a stoca energie în funcţie de tensiune se traduce
printr-o tendinţă de menţinere a tensiunii la un nivel constant. Cu alte cuvinte, condensatoarele tind să se opună
variaţiei căderii de tensiune. Atunci când modificăm tensiunea la bornele unui condensator, fie o mărim, fie o
scădem, acesta tinde să se opună schimbării folosind curent de la sau generând curent spre sursa de variaţie a
tensiunii, în opoziţie cu variaţia.

Creşterea energiei potenţiale stocate de condensator

Pentru a stoca mai multă energie într-un condensator, trebuie mărită valoarea tensiunii la bornele sale.
Acest lucru presupune o înmulţire a electronilor pe armătura negativă şi o diminuare a lor pe cea negativă, lucru ce
necesită existenţa unui curent în acea direcţie. Dimpotrivă, pentru a elibera energie dintr-un condensator, trebuie
scăzută valoarea tensiunii la bornele sale. Acest lucru presupune o diminuare a electronilor pe armătura negativă
prin deplasarea lor spre cea pozitivă; această deplasare dă naştere, evident, unui curent în acea direcţie (opusă).
Asemenea legii de mişcare a lui Isaac Newton (un obiect aflat în mişcare, tinde să rămână în mişcare; un
obiect aflat în repaus tinde să rămână în repaus) ce descrie tendinţa obiectelor de a se opune variaţiilor de viteză,
putem descrie tendinţă unui condensator de a se opune variaţiei tensiunii astfel: „Un condensator încărcat tinde să
rămână încărcat; un condensator descărcat tinde să rămână descărcat.”

259
 Ipotetic, un condensator (încărcat sau descărcat) lăsat
neatins îşi va menţine la infinit starea sa iniţială. Doar o
sursă (sau un canal) exterior de curent poate modifica
valoarea energiei stocate (implicit şi a tensiunii la bornele sale) de către un condensator perfect.
Practic, condensatoarele îşi vor pierde tensiunea stocată datorită imperfecţiunilor interne ce permit
electronilor să se deplaseze de pe o armătură pe cealaltă. În funcţie de tipul specific de condensator, timpul de
„golire” poate fi foarte lung, de până la câţiva ani, pentru condensatoarele ce nu sunt deloc folosite.

Încărcarea condensatorului; condensatorul ca o sarcină

Când tensiunea la bornele condensatorului creşte, acesta

utilizează curent din circuit; în acest caz condensatorul se
comportă ca o sarcină şi spunem că se încarcă. Observaţi
direcţia de deplasare a electronilor (curentul) faţă de polaritatea
tensiunii.

Descărcarea condensatorului; condensatorul ca o sursă de putere

Invers, atunci când tensiunea la bornele condensatorului scade,

acesta introduce/generează curent în circuitul extern; în acest
caz condensatorul se comportă ca o sursă de putere şi spunem că
se descarcă.

Stocul de energie din câmpul electric este direcţionat către restul circuitului. Observaţi direcţia de deplasare
a electronilor (curentul) faţă de polaritatea tensiunii.

Observaţie

260
 Dacă introducem brusc o sursă de tensiune la bornele unui condensator descărcat (o creştere bruscă de
tensiune), acest va utiliza curent din circuitul exterior, reprezentat în acest caz de sursa respectivă, până în
momentul în care tensiunea la bornele sale este egală cu tensiunea sursei. După atingerea acestui punct de încărcare,
curentul scade spre zero (condensator încărcat). Invers, dacă o rezistenţă de sarcină este conectată la bornele unui
condensator încărcat, acesta va genera curent spre sarcină până în momentul epuizării energiei stocate, iar tensiunea
sa va scădea spre zero. După atingerea acestui punct de descărcare, curentul scade spre zero (condensator
descărcat). Putem să ne gândim la condensatoare ca la un fel de baterii secundare prin modul de încărcare şi
descărcare al lor.

Dielectricul

Precum am mai spus, alegerea materialului izolant dintre plăci are o importanţă capitală în comportamentul
condensatorului, mai bine spus, în mărimea fluxului electric şi implicit a tensiunii dintre armături. Datorită rolului
acestui material în comportamentului fluxului, i s-a dat un nume special: dielectric. Nu toate materialele dielectrice
sunt identice, ci sunt diferenţiate printr-o valoare fizică numită permitivitatea dielectricului.

Capacitatea electrică(C)

Mărimea pentru volumul de energie stocat de un condensator, atunci când se aplică o anumită tensiune la
bornele sale, poartă denumirea de capacitate electrică. Simbolic, se notează cu C şi se măsoară în Farad, prescurtat
F.
Există o anumită convenţie atunci când vine vorba de notaţia condensatoarelor, şi anume, valorile acestora
se exprimă adesea în mircoFarad (µF).

Condensator vs. capacitor

Aparent, denumirea de condensator este învechită şi nu mai este folosită în lucrările de specialitate, fiind
înlocuită cu cea de capacitor. Întrucât în literatura de specialitate de la noi din ţară se foloseşte încă termenul de
condensator, îl vom folosi şi noi în această carte.

3. Relaţia tensiune-curent a condensatorului

• Curentul printr-un condensator depinde de capacitatea acestuia precum şi de variaţia căderii de tensiune cu
timpul la bornele sale

„Legea lui Ohm” pentru condensatori

261
 Condensatorii nu au o rezistenţă stabilă precum este cazul rezistorilor. Totuşi, relaţia tensiune-curent a
condensatorului este una precisă, şi anume:

unde,
i = curentul instantaneu prin condensator
C = capacitatea condensatorului (F)
dv / dt = variaţia instantanee a tensiunii la bornele condensatorului (V / s)

Derivata unei funcţii

Litera „i” semnifică curentul instantaneu, adică valoarea curentului la un anumit moment din timp. Acest
lucru este în contrast cu valoarea constantă a curentului, sau curentul mediu („I”) pe o perioadă de timp nedefinită.
Expresia „dv/dt” reprezintă derivata vitezei în raport cu timpul, expresie aparţinând analizei matematice şi
semnificând rata de variaţie instantanee a tensiunii cu timpul, sau rata de variaţia a tensiunii (creştere sau
descreştere în volt pe secundă) la un anumit moment în timp, acelaşi la care se referă şi curentul instantaneu.
Observaţi că notaţia tensiunii în acest caz este v şi nu e !
Analiza matematica introduce de fapt conceptul de rată de variaţie pentru o varietate de funcţii. Derivata
unei funcţii, un principiu de bază al analizei matematice, este expresia variaţiei unei variabile în funcţie de o altă, în
cazul nostru, variaţia tensiunii în funcţie de timp. Mai simplu spus, curentul printr-un condensator este direct
proporţional cu viteza de variaţie a tensiunii la bornele acestuia.

Variabila timp

Până în acest moment nu am mai întâlnit variabila timp în studiul circuitelor electrice. Atunci când am
vorbit de valori ale tensiunilor, curenţilor şi rezistenţelor rezistorilor, ne-a fost indiferent dacă măsurătorile au fost
făcute pe o perioadă de timp n esp ecificată (E = IR; V = IR) sau la u n an u mit momen t d in timp (e = ir; v = ir).
Formulele folosite sunt exact aceleaşi, şi asta pentru că timpul nu afectează valoarea tensiunii, a curentului sau a
rezistenţei într-un component precum rezistorul.
În cazul unui condensator pe de altă parte, timpul este o variabilă esenţială, deoarece curentul depinde de
rapiditatea variaţiei tensiunii în timp. Pentru a înţelege pe deplin acest lucru, vom lua câteva exemple.
Să presupunem că un condensator este conectat la o sursă de
tensiune variabilă construită dintr-o baterie şi un potenţiometru.

262
Peria potenţiometrului este fixă

Dacă potenţiometrul rămâne în aceeaşi poziţie (peria este fixă),

voltmetrul conectat la bornele condensatorului va înregistra o
tensiune constantă iar ampermetrul va înregistra 0 A.

În acest caz, variaţia instantanee a tensiunii (dv / dt) este egală cu zero, deoarece tensiunea nu se modifică.
Ecuaţia ne spune că având o rată de variaţie de 0 V / s pentru dv/dt, curentul instantaneu (i) trebuie să fie egal cu
zero. Fizic, fără existenţa unei variaţii de tensiune, nu există nicio deplasare a electronilor de pe o armătură a
condensatorului pe alta, şi prin urmare nu există nici curent.

Peria potenţiometrului îşi modifică poziţia

Dacă în schimb, peria potenţiometrului se deplasează în

mod constant în „sus” (spre borna pozitivă), căderea de
tensiune pe condensator va fi din ce în ce mai mare.
Voltmetrul înregistrează o creştere constantă a tensiunii
indicate.

263
 Dacă presupunem că deplasarea periei
condensatorului în „sus” se realizează astfel încât
există o rată constantă de creştere a tensiunii la
bornele condensatorului (de ex., 2 volţi pe secundă),
termenul dv / dt din formula de mai sus va avea o
valoare fixă.

Ecuaţia ne spune în acest caz că, valoarea fixă a lui dv/dt (2 V/s) înmulţită cu capacitatea condensatorului
în Farad, de asemenea o valoare fixă, duce la o valoare fixă (constantă) a curentului. Fizic, o creştere a tensiunii la
bornele condensatorului presupune o creştere a sarcinii diferenţiale (creşterea diferenţei numărului de electroni)
între cele două armături. Pentru o creştere constantă a tensiunii, trebuie să existe prin urmare şi o creştere constantă
a sarcinii acumulate în condensator, ceea ce se traduce de fapt printr-o deplasare constantă a electronilor între
armături, adică existenţa unui curent constant. În această situaţie, condensatorul se comportă precum o sarcină:
electronii intră pe armătura negativă şi ies din armătura pozitivă, acumulând energie sub formă de câmp electric.

Creşterea ratei de deplasare a periei potenţiometrului

Dacă repetăm scenariul de mai sus, doar că în acest caz,

mărim rata de deplasare a periei condensatorului,
variaţia tensiuni (dv / dt) va avea o valoare mai mare;

curentul prin condensator va fi şi el mai mare în acest

caz.

264
Deplasarea variabilă a periei potenţiometrului

Să luăm acum un alt exemplu. Dacă de data aceasta deplasăm

peria potenţiometrului în aceeaşi direcţie ca şi înainte („sus”) dar
nu constant ci la viteze (rate de variaţie) diferite. În acest caz
obţinem un grafic al variaţiei tensiunii şi curentului ce arată
aproximativ precum în figura alăturată.

Putem observa de pe grafic că tot timpul curentul prin condensator este proporţional cu rata de variaţie sau
panta tensiunii condensatorului. Când graficul tensiunii creşte rapid (pantă mare), curentul este de asemenea mare.
Când panta tensiunii este mai mică, şi curentul este mai mic. La un moment dat, panta tensiunii este zero (linie
orizontală), datorită faptului că peria potenţiometrului nu s-a deplasat deloc în acest interval de timp; în acest caz,
curentul prin condensator este zero (vezi graficul).

Deplasarea în jos a periei potenţiometrului

265
 Dacă deplasăm în schimb peria potenţiometrului în
„jos”, tensiunea la bornele condensatorului va
scădea. Din nou, condensatorul reacţionează la
această variaţie de tensiune prin producerea unui
curent în sens contrar de această dată.

O descreştere a tensiunii unui condensator presupune că diferenţa de sarcină dintre armăturile

condensatorului se reduce, singurul mod în care acest lucru se poate întâmpla este dacă electronii îşi schimbă
direcţia de deplasare; condensatorul în acest caz se descarcă. În acest caz, în care electronii ies de pe armătura
negativă şi intră pe cea pozitivă, condensatorul se comportă precum o sursă de energie/putere (ex, o baterie),
eliberând în circuitul extern energia stocată sub formă de câmp electric.
Din nou, cantitatea de curent prin condensator este direct proporţională cu rata de variaţie a tensiunii la
bornele sale. Singura diferenţă între scăderea şi creşterea tensiunii este direcţia de deplasare a electronilor (direcţia
curentului). Pentru o aceeaşi rată de variaţie a tensiunii cu timpul, valoarea absolută (sau amplitudinea) curentului
este exact aceeaşi. Matematic, o descreştere a tensiunii se traduce printr-o valoarea negativă a raportului dv/dt.
Acest lucru se traduce printr-un curent cu semn negativ, indicând de fapt direcţia de deplasare a electronilor la
descărcarea condensatorului, în sens opus faţă de încărcarea acestuia.

4. Factori ce afectează capacitatea electrică

• Capacitatea condensatorului creşte odată cu creşterea ariei armăturilor, şi invers

• Capacitatea condensatorului scade odată cu creşterea distanţei dintre armături, şi invers
• Capacitatea condensatorului creşte odată cu creşterea permitivităţii materialului dielectric dintre armături, şi
invers

Există trei factori de bază în construcţia condensatoarelor ce afectează valoarea capacităţii electrice astfel
create. Toţi aceşti factori afectează valoarea fluxului de câmp (diferenţa relativă de electroni între armături)
dezvoltat între armături pentru o anumită valoare a forţei câmpului electric.

Aria armăturilor

266
 Toţi ceilalţi factori fiind egali, o arie mai mare a armăturilor se
traduce printr-o capacitate mai mare a condensatorului; o arie mai
mică înseamnă o valoare mai mică a capacităţii.

Explicaţia constă în faptul că o arie mai mare poate susţine un flux mai mare al câmpului (sarcină colectată
pe armături) pentru o anumită valoare a forţei câmpului (tensiunea dintre armături).

Distanţa dintre armături

Toţi ceilalţi factori fiind egali, o distanţă mai mare între armături
se traduce printr-o capacitate mai mică a condensatorului; o
distanţă mai mică între armături înseamnă o capacitate mai mare.

Explicaţia constă în faptul că o distanţă mai mică duce la o forţă mai mare a câmpului (tensiunea dintre
armături împărţită la distanţa dintre ele), ce rezultă într-un flux mai mare al câmpului (sarcină colectată pe
armături), oricare ar fi valoarea tensiunii aplicate pe armături.

Materialul dielectric

Toţi ceilalţi factori fiind egali, o permitivitate mai mare a

materialului dielectric se traduce printr-o capacitate mai
mare a condensatorului; o valoarea mai mică a
permitivităţii înseamnă o capacitate mai mică.

Deşi explicaţia este puţin mai complicată, unele materiale oferă o opoziţie mai mică fluxului pentru o
anumită valoare a forţei câmpului electric. Materialele cu o permitivitate mai ridicată permit existenţa unui flux mai
mare (oferă mai puţină opoziţie), şi prin urmare sarcina colectată pe armături poate fi mai mare, oricare ar fi
valoarea forţei câmpului (tensiunea aplicată la bornele condensatorului).
În acest context, „relativ” se referă la permitivitatea materialului relativ la permitivitatea vidului. Cu cât
numărul este mai mare, cu atât este mai mare permitivitatea materialului. Sticla, de exemplu, cu permitivitatea
relativă 7, are de şapte ori permitivitatea vidului şi va permite prin urmare stabilirea unul câmp electric (flux) de
şapte ori mai puternic decât este posibil în vid, toţi ceilalţi factori fiind egali.

Formula de calcul a capacităţii electrice a condensatorului

O valoare aproximativă pentru capacitatea unui condensator poate fi calculată cu următoarea formulă:

267
 unde,
C = capacitatea condensatorului (F)
ε = permitivitatea absolută a dielectricului (F/m)
A = aria de suprapunere a armăturilor (m2)
d = distanţa dintre armături (m)

Permitivităţile relative ale unor materiale uzuale

În următorul tabel sunt prezentate permitivităţile relative (cunoscută şi sub numele de constanta dielectrică)
ale unor materiale obişnuite:

Material Permitivitatea relativă (constanta dielectrică)

======================================================
Vid 1.0000
Aer 1.0006
PTFE, FEP ("Teflon") 2.0
Polipropilenă 2.20 - 2.28
Răşini ABS 2.4 - 3.2
Polistiren 2.45 - 4.0
Hârtie ceruită 2.5
Ulei de transformator 2.5 - 4
Cauciuc tare 2.5 - 4.80
Lemn (stejar) 3.3
Silicon 3.4 - 4.3
Bachelită 3.5 - 6.0
Cuarţ 3.8
Lemn (Arţar) 4.4
Sticlă 4.9 - 7.5
Ulei de castor 5.0
Lemn (Mesteacăn) 5.2
Mică, Muscovit 5.0 - 8.7
Mică, Sticlă 6.3 - 9.3
Porţelan, Steatit 6.5
Alumina 8.0 - 10.0
Apă distilată 80.0
Titanat-Bariu-Stronţiu 7500

Condensatorul variabil

268
 După modul de construire al condensatorului acesta poate fi fix (discutat mai sus), sau poate fi variabil. Cel
mai uşor factor de exploatat în cazul celor variabile este aria armăturilor, sau mai bine spus, aria de suprapunere a
lor.
Pe măsură ce rotim axul, gradul de suprapunere al armăturilor variază, afectând aria efectivă în care poate
exista câmpul electric între cele două armături.

5. Conectarea în serie şi în paralel a condensatorilor

• Capacităţile condensatorilor se reduc la conectarea în serie

• Capacităţile condensatorilor se adună la conectarea în paralel

Conectarea în serie

La conectarea condensatorilor în serie, capacitatea totală este mai mică

decât capacitatea oricărui condensator individual.

Dacă doi sau mai mulţi condensatori sunt conectaţi în serie, efectul rezultat este cel al unui condensator
(echivalent) având distanţa dintre armături egală cu suma distanţei dintre armăturile tuturor condensatorilor
individuali. După cum am văzut în secţiunea precedentă, o creştere a distanţei dintre armături, toţi ceilalţi factorii
find egali, duce la o scădere a capacităţii.

Formula de calcul

Formula pentru calculul capacităţii serie totale este asemănătoare celei pentru calcularea rezistenţei
echivalente la conectarea rezistorilor în paralel:

Conectarea în paralel

Atunci când conectarea condensatorilor se realizează în

paralel, capacitatea echivalentă totală este suma
capacităţilor individuale ale condensatorilor.

269
 Dacă doi sau mai mulţi condensatori sunt conectaţi în paralel, efectul rezultat este cel al unui singur
condensator (echivalent) având aria armăturilor egală cu suma ariilor armăturilor tuturor condesatorilor. După cum
am văzut în secţiunea precedentă, creşterea ariei armăturilor, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, duce la o
creştere a capacităţii.

Formula de calcul

Formula pentru calculul capacităţii paralel totale este asemănătoare celei pentru calcularea rezistenţei
echivalente la conectarea rezistorilor în serie:

6. Consideraţii practice (condensatorul)

Condensatoarele, la fel ca toate celelalte componente, au unele limite de funcţionare şi utilizare. Acestea
trebuie respectate dacă dorim o funcţionare corectă şi sigură a circuitelor electrice cu condensatoare.

Tensiunea maximă, polaritatea şi condensatorul electrolitic

Din moment ce condensatoarele nu sunt altceva decât doi conductori separaţi printr-un mediu dielectric,
trebuie să fim atenţi la tensiunea maximă admisă la bornele acestora. Dacă aplicăm o tensiune mult prea mare,
putem depăşi tensiunea de străpungere a dielectricului, rezultând un condensator scurt-circuitat intern.
Unele condensatoare sunt construite astfel încât să suporte aplicarea unei tensiuni de o anumită polaritate.
Acest lucru se datorează modului lor de realizare: dielectricul reprezintă un strat microscopic de material izolator
depus pe una dintre armături prin intermediul unei tensiuni de curent continuu. Aceste condensatoare sunt
cunoscute sub numele de condensatoare electrolitice, iar polaritatea lor este tot timpul precizată. Simbolul
condensatorului electrolitic este prezentat în următoarea figură:
Armătura curbată reprezintă tot timpul armătura negativa. Inversarea polarităţii unui condensator
electrolitic duce la distrugerea acelui strat foarte subţire de dielectric şi prin urmare şi a dispozitivului.
Totuşi, mărimea dielectricului permite valori mari ale capacităţii relativ la mărimea propriu-zisă a
condensatorului. Din acelaşi motiv, condensatoarele electrolitice suportă tensiuni mici faţă de celelalte
modele de condensatoare.

Circuitul echivalent al condensatorului

270
 Din moment ce armăturile unui condensator prezintă o anumită rezistenţă electrică, şi, din moment ce
niciun dielectric nu este un izolator perfect, este imposibilă crearea unui condensator ideal. În realitate, un
condensator are atât o rezistenţă serie cât şi o rezistenţa paralel (de scurgere) suprapuse peste caracteristicile sale
pur capacitive:
Din fericire, realizarea condensatoarelor cu o rezistenţă serie foarte mică şi
rezistenţă de scurgere foarte mare, este relativ uşoară.

Mărimea fizică a condensatoarelor

În majoritatea aplicaţiilor, mărimea (cât mai mică) joacă un rol ingineresc important. Cu cât componentele
sunt mai mici, cu atât pot fi introduse mai multe elemente în circuit, iar greutatea întregului ansamblu scade şi ea.
În cazul condensatoarelor, există doi factori importanţi ce afectează mărimea unui component: tensiunea de
lucru şi capacitatea. Aceşti doi factori tind să fie în opoziţie unul cu celălalt. Pentru un anumit dielectric ales,
singura modalitate de a creşte tensiunea de lucru a unui condensator este creşterea grosimii dielectricului. Totuşi,
după cum am văzut, această situaţie duce la descreşterea capacităţii dispozitivului. Putem readuce capacitatea la
valoarea iniţială prin creşterea ariei armăturilor.
Dar acest lucru duce la creşterea mărimii fizice a condensatorului. Acesta este motivul pentru care nu
putem aprecia capacitatea unui condensator (în Farazi) prin simpla observare a mărimii acestuia. Un condensator de
o anumită mărime, poate avea o capacitate mare şi o tensiune de lucru mică, sau o capacitate mică şi o tensiune de
lucru mare, sau un compromis între cele două situaţii.

271
 14 – Electromagnetism

1. Magneţi permanenţi

• Magnetul natural sau magnetitul este un magnet permanent natural. Prin permanent se înţelege faptul că
materialul poate menţine câmpul magnetic fără niciun ajutor extern. Proprietatea oricărui material de a
realiza acest lucru se numeşte remanenţă

272
 • Materialele feromagnetice sunt uşor de magnetizat
• Materialele paramagnetice sunt mai greu de magnetizat
• Materialele diamagnetice tind să respingă câmpurile magnetice prin magnetizarea în direcţie opusă

Scurt istoric

Faptul că unele tipuri de roci minerale posedă proprietăţi neobişnuite de atracţie atunci când se află în
apropierea fierului, a fost descoperit cu secole în urmă. Una dintre aceste minerale speciale, magnetul natural sau
magnetitul, este menţionat cu aproximativ 2500 de ani în urmă în Europa şi chiar mai devreme în Orientul
Îndepărtat ca şi subiect de curiozitate. Mai târziu este folosit în navigaţie, utilizând descoperirea că o bucată din
acest material neobişnuit tinde să se orienteze pe direcţia nord-sud dacă este lăsat să se rotească liber (suspendat la
capătul unui fir sau plutind pe apă). În 1269, Pierre de Maricourt întreprinde un studiu ştiinţific ce arată că şi fierul
poate fi „încărcat” în mod similar cu această proprietate prin frecarea acestuia de unul dintre „polii” magnetului.

Polul nord şi polul sud al materialelor magnetice

Spre deosebire de sarcinile electrice, materialele magnetice posedă doi poli

cu efecte opuse, denumite nord şi sud după modul lor de orientare faţă de
pământ. După cum a descoperit şi Maricourt, este imposibilă separarea
celor doi poli unul de altul prin secţionarea magnetului în două: fiecare
nouă bucată de material posedă propriul sau set de poli nord şi sud.

Asemenea sarcinilor electrice, există doar două tipuri de poli: nord şi sud, prin analogie cu sarcinile
pozitive şi negative. Asemenea sarcinilor electrice, polii asemenea se resping, iar ce opuşi se atrag. Această forţă,
asemenea forţei cauzate de electricitatea statică (vezi şi câmpul, forţa şi fluxul magnetic şi electric), se extinde
invizibil prin spaţiu şi poate chiar să treacă prin obiecte precum hârtia sau lemnul fără ca intensitatea sa să scadă
simţitor.

Câmpul magnetic

Rene Descartes a fost cel care a făcut observaţia conform căreia câmpul
magnetic „invizibil” poate fi observat plasând un magnet sub o bucată de
hârtie/lemn şi presărând deasupra pilitură de fier.

273
 Bucăţile de fier se vor alinia de-a lungul câmpului magnetic, „desenându-i” practic forma. Rezultatul
experimentului arată faptul că liniile de câmp continuă neîntrerupte de la un pol al magnetului spre celălalt.

Forţa, fluxul şi liniile de câmp

Precum este cazul oricărui tip de câmp (electric, magnetic, gravitaţional), cantitatea totală, sau efectul
câmpului, este desemnată prin noţiunea de flux, iar „împingerea” ce dă naştere fluxului în spaţiu poartă numele de
forţă. Termenul de „tub” a fost folosit iniţial de Michael Faraday pentru desemnarea a ceea ce acum sunt denumite
linii de câmp, şi anume, succesiunea fluxului magnetic în spaţiu, sau mai bine spus, forma sa. Într-adevăr, mărimea
câmpului magnetic este adesea definită ca şi numărul liniilor de câmp, deşi este greu de crezut că asemenea linii
discrete şi constante există cu adevărat în realitate.

Producerea câmpului magnetic

Teoria modernă a magnetismului susţine că producerea câmpului magnetic se datorează sarcinii electrice
aflate în mişcare; acest lucru ar însemna că acest câmp magnetic „permanent” al magneţilor este de fapt rezultatul
mişcării uniforme în aceeaşi direcţie a electronilor din interiorul atomilor de fier. Un astfel de comportament al
electronilor în interiorul atomilor depinde de structura atomica a fiecărui material în parte. Astfel, doar anumite
tipuri de substanţe reacţionează cu câmpurile magnetice, şi un număr şi mai mic dintre ele posedă abilitatea de
susţinere a unui câmp magnetic permanent.

Magnetizarea materialelor feromagnetice

Fierul este unul dintre materialele ce poate fi uşor

magnetizat. Dacă un corp de fier este adus în preajma unui
magnet permanent, electronii din interiorul atomilor de fier
se reorientează în direcţia câmpului produs de magnet iar
fierul devine „magnetizat”.

Magnetizarea fierul se realizează astfel încât să încorporeze liniile câmpului magnetic în forma sa, ceea ce
se traduce printr-o atracţie faţă de magnetul permanent indiferent de orientarea acestuia faţă de corpul de fier.

274
 Corpul de fier iniţial nemagnetizat devine magnetizat după ce
este adus în apropierea magnetului permanent. Indiferent ce pol
este adus în apropierea fierului, acesta din urmă se va magnetiza
în aşa fel încât să fie atras de magnet.

Luând ca şi referinţă proprietăţile magnetice naturale ale fierului, numim material feromagnetic acel
material care se magnetizează uşor (electronii atomilor săi se aliniază uşor câmpului magnetic extern). Toate
materialele sunt magnetice într-o anumită măsură, iar cele care nu sunt considerate feromagnetice sunt clasificate
fie ca şi materiale paramagnetice (uşor magnetice) sau diamagnetice.

Magnetizarea materialelor diamagnetice

Dintre cele două, materialele diamagnetice sunt cele mai

ciudate. În prezenţa unui câmp magnetic extern, devin uşor
magnetizate în direcţie opusă, astfel că resping câmpul
magnetic extern!

Remanenţa

În cazul în care un material feromagnetic îşi menţine starea de polarizare şi după încetarea câmpului
magnetic extern, spunem că acest material are remanenţă (magnetică) bună. Această proprietate este o calitate
necesară pentru un magnet permanent.

2. Electromagnetism

• La trecerea curentului printr-un conductor, se va produce un câmp magnetic în jurul acestuia

275
 • Regula mâinii stângi spune că liniile câmpului magnetic produse de un conductor traversat de curent
electric vor fi orientate în direcţia degetelor închise ale mâinii stângi atunci când degetul mare indică
direcţia deplasării electronilor.
• Forţa câmpului magnetic produs de un conductor traversat de curent electric creşte atunci când construim
firul sub forma unei înfăşurări. În acest caz, câmpul magnetic se va orienta de-a lungul lungimii axei
înfăşurării
• Forţă produsă de câmpul magnetic al unui electromagnet (denumită forţă magnetomotoare, sau mmf) este
proporţională cu produsul dintre curentul ce parcurge electromagnetul şi numărul de înfăşurări complete
formate de conductor

Scurt istoric

Descoperirea relaţiei dintre magnetism şi electricitate a fost făcută, precum multe alte descoperiri ştiinţifice,
aproape din întâmplare. În 1820, pe când preda un curs despre posibilitatea existenţei unei relaţii dintre electricitate
şi magnetism, fizicianul danez Hans Christian Oersted a demnostrat până la urmă experimental acest lucru în faţă
întregii clase!
Introducând un curent electric printr-un fir suspendat deasupra unui compas magnetic, Oersted a reuşit să
producă o mişcare clară a acului compasului ca şi răspuns la trecerea curentului. Ceea ce a început ca şi ipoteză la
începutul orei s-a transformat în realitate până la sfârşitul ei, iar Oersted a trebuit să-şi revizuiască notiţele pentru
următoarele cursuri! Descoperirea sa accidentală a deschis drumul spre o nouă ramură a ştiinţei:
electromagnetismul.

Regula mâinii stângi

Experimente detaliate au arătat că orientarea câmpului

magnetic produs de un curent electric este tot timpul
perpendiculară direcţiei de curgere.

276
 O metodă simplă de exemplificare a acestei relaţii este regula mâinii stângi. Această regulă spune că liniile
câmpului magnetic produs de curentul electric printr-un fir sunt orientate în direcţia degetelor de la mâna stângă,
atunci când aceastea sunt închise iar degetul mare este orientat în direcţia curentului.
Liniile câmpului magnetic încercuiesc conductorul de curent şi nu au un pol „nord” sau „sud” bine definit.
În acest caz însă, forţa câmpului este foarte slabă, pentru valori normale ale curentului, fiind capabilă să deplaseze
acul unui compas, de exemplu, dar nu mai mult de atât.

Aşezarea conductorului sub formă de bucle

Pentru a crea un câmp magnetic mai puternic (forţă şi flux mai mare) cu
aceeaşi valoare a curentului electric, putem forma o serie de bucle cu
ajutorul firului; în jurul acesteia, câmpurile magnetice se vor uni pentru a
forma un câmp magnetic mai puternic cu o polaritate nord-sud bine
definită.

Valoarea forţei magnetice generate de o astfel de buclă este proporţională cu produsul dintre valoarea
curentului prin fir şi numărul efectiv de bucle formate. Această forţă este denumită forţă magnetomotoare (mmf) şi
este similară forţei electromotoare (E) dintr-un circuit electric.

Electromagnetul

Un electromagnet este un conductor electric construit special pentru generarea câmpului magnetic la
trecerea curentului prin el. Deşi toţi conductori produc câmp magnetic la trecerea curentului prin ei, un
electromagnet este construit special pentru maximizarea efectului şi utilizarea acestuia într-un anumit scop.
Electromagneţii sunt folosiţi în industrie, cercetare, aparatură medicală şi bunuri de larg consum.
Probabil că cel mai bun exemplu de utilizare al electromagneţilor este motorul electric.

Releul

Un alt exemplu este releul, un întrerupător controlat

pe cale electrică.

277
 Dacă mecanismul unui întrerupător este construit astfel încât să poată fi acţionat (închis şi deschis) prin
aplicarea unui câmp magnetic, iar electromagnetul este plasat în apropierea acestuia pentru a produce câmpul
necesar, este posibilă închiderea şi deschiderea întrerupătorului prin aplicarea unui curent prin acesta. În principiu,
acesta este un dispozitiv ce controlează electricitatea cu ajutorul electricităţii:
Întrerupătoarele pot fi construite pentru a acţiona multiple
contacte, sau pentru a funcţiona „invers” (deschiderea
contactelor la trecerea curentului prin electromagnet şi
inchiderea lor la încetarea câmpului magnetic).

3. Unităţi de măsură ale câmpului magnetic

Mărimile câmpului magnetic

În cadrul discuţiei despre magnetism, vom întâlni următoarele mărimi:

Forţa magnetomotoare sau tensiunea magnetomotoare - Valoarea forţei câmpului magnetic, sau
„împingerea”, analog tensiunii electrice (forţă electromotoare).
Fluxul câmpului magnetic - Valoarea efectului total al câmpului magnetic, sau „substanţa” câmpului,
analog curentului electric.
Intensitatea câmpului magnetic - Cantitatea forţei magnetomotoare distribuită de-a lungul
electromagnetului, cunoscută şi sub numele de forţa de magnetizare.
Densitatea fluxului magnetic - Valoarea fluxului magnetic concentrat pe o anumită suprafaţă.
Reluctanţa - Opoziţia faţă de câmpul magnetic al unui anumit volum din spaţiu sau al unui material,
analog rezistenţei electrice.
Permeabilitatea - Măsura specifică de acceptare a câmpului magnetic de către un material, analog
rezistenţei specifice pentru un material conductorρ),( doar că relaţia este inversă, o permeabilitate mai mare
înseamnă o trecere mai uşoară a liniilor câmpului magnetic.

Unităţile de măsură

278
 Mai jos este tabelul cu unităţile de măsură pentru fiecare mărime:

Cantitate Simbol Unitate de măsură

tensiunea magnetomotoare mmf Amper (A)
fluxul magnetic Φ Weber (Wb)
intensitatea magnetică H Amper / metru (A m-1)
densitatea fluxului magnetic B Tesla (T)
reluctanţa Amper / Weber (A Wb-1)
permeabilitatea µ Henry / metru (H m-1)

Legea lui Ohm pentru circuite magnetice

Relaţiile dintre tensiunea magnetomotoare, fluxul magnetic şi reluctanţă sunt asemenea relaţiilor dintre
mărimile electrice precum tensiunea electromotoare, curent şi rezistenţă, şi pot fi considerate un fel de legea lui
Ohm pentru circuite magnetice:

Circuite electrice

Circuite magnetice

Ştiind faptul că permeabilitatea este asemănătoare rezistenţei specifice (inversă), ecuaţia pentru aflarea
reluctanţei materialului magnetic este similară celei pentru aflarea rezistenţei conductorului:

Rezistenţa electrică

Rezistenţa magnetică

În fiecare dintre cele două cazuri, pentru o bucată mai lungă din acelaşi material opoziţia este mai mare, toţi
ceilalţi factorii fiind egali. De asemenea, o secţiune mai mare scade valoarea opoziţiei (rezistenţei electrice şi
reluctanţei magnetice), toţi ceilalţi factori fiind egali.
Un lucru important de remarcat este că reluctanţa unui material la fluxul magnetic este afectată de
concentraţia liniilor de câmp ce trec prin el. Acest lucru face ca legea lui Ohm pentru circuitele magnetice să aibă

279
un comportament neliniar, prin urmare este mult mai dificilă de aplicat decât în cazul circuitelor electrice. Acest
efect este analog existenţei unui rezistor ce şi-ar modifica rezistenţa pe măsura variaţiei curentului ce-l străbate.

4. Permeabilitatea, saturaţia şi curbele de histerezis

• Permeabilitatea unui material depinde de valoarea forţei fluxului magnetic prin acesta
• Relaţia specifică dintre forţă şi flux (intensitatea câmpului H, şi densitatea fluxului B) este trasată pe un
grafic denumit curba normală de magnetizare
• Este posibilă aplicarea asupra unui material feromagnetic a unui câmp magnetic atât de intens încât acesta
atinge valoarea sa maximă a fluxului. Această condiţie este cunoscută sub numele de saturaţie magnetică
• Când remanenţa unui material feromagnetic interferă cu remagnetizarea sa în direcţia opusă, condiţia este
cunoscută sub numele de histerezis

Graficul variaţiei B-H

Non-liniaritatea permeabilităţii materialelor (vezi şi

unităţi de măsură ale câmpului magnetic) poate fi trasată
pe un grafic pentru o mai bună înţelegere a ei. Plasăm
intensitatea câmpului (H), egală cu raportul dintre
tensiunea magnetomotoare (tmm) şi lungimea
materialului, pe axa orizontală. Pe axa verticală, plasăm
densitatea fluxului (B) egală cu raportul dintre fluxul
total şi aria secţiunii materialului.
Folosim aceste mărimi (H şi B) în loc de tensiunea magnetomotoare (tmm) şi fluxul total
Φ),( pentru ca
alura graficului să rămână independentă de dimensiunile fizice ale materialului supus măsurătorii.

Curbe normale de magnetizare; saturaţia

Aceste curbe poartă denumirea de curbe normale de magnetizare sau curbe B-H, indiferent de material.
Putem observa de pe grafic că densitatea fluxului (B) pentru oricare din cele trei materiale are o creştere neliniară
(puternică la început, apoi din ce în ce mai scăzută) odată cu creşterea valorii intensităţii câmpului (H). Acest efect
este cunoscut sub numele de saturaţie. Când aplicăm o forţă magnetică mică (H mic), doar câţiva atomi sunt aliniaţi
după liniile câmpului, restul fiind uşor de aliniat dacă aplicăm o forţă adiţională.
Totuşi, pe măsura creşterii fluxului magnetic prin aceeaşi secţiune a materialului feromagnetic, tot mai
puţini atomi sunt disponibil pentru alinierea în lungul liniilor de câmp pe măsură ce forţa aplicată creşte. De aceea,
este nevoie de o forţă (H) din ce în ce mai mare pentru creşterea densităţi fluxului (B) cu paşi din ce în ce mai mici.

280
Saturaţia este un fenomen întâlnit doar în cazul electromagneţilor cu miez de fier. Electromagneţii cu miez de aer
nu se saturează, dar, pe de altă parte, nici nu produc valori aşa de mari ale fluxului magnetic pentru acelaşi număr
de spire (bucle) şi aceeaşi valoare a curentului.

Histerezisul

Un alt fenomen al analizei curbelor de magnetizare este cel de histerezis. Ca şi termen general, histerezisul
înseamnă că ieşirea sistemului nu reflectă instant valorile de intrare; pe scurt, putem spune ca sistemul în cauză
posedă memorie. Într-un sistem magnetic, acesta se caracterizează prin faptul că materialul feromagnetic tinde să
rămână magnetizat după ce forţa magnetică aplicată este îndepărtată (remanenţă magnetică), dacă polaritatea forţei
este inversată.

Construirea pas cu pas a unei curbe de histerezis

1. Aplicarea unui curent prin spirele electromagnetului

Să folosim acelaşi grafic, dar să extindem axele

pentru a indica atât valori pozitive cât şi negative.
Aplicăm întâi o forţă magnetică (curent prin spirele
electromagnetului) crescătoare. Observăm creşterea
densităţii fluxului după curba normală de
magnetizare.

2. Întreruperea curentului prin spire

281
Apoi, oprim curentul prin înfăşurarea electromagnetului şi observăm ce se întâmplă cu fluxul, lăsând prima curbă
pe grafic. Datorită remanenţei materialului, vom avea un flux magnetic chiar şi fără existenţa forţei aplicate mai
înainte (nu există curent prin înfăşurare). Electromagnetul se comportă în acest moment precum un magnet
permanent.

3. Aplicarea unui curent de sens contrar prin spirele electromagnetului

Următorul pas este aplicarea unui câmp magnetic cu

aceeaşi forţă dar în direcţia opusă. Densitatea
fluxului magnetic a atins acum un punct echivalent
celui în care se afla în cazul aplicării unei intensităţi
magnetice (H) pozitive, doar că se află în direcţia
opusă, negativă.

4. Întreruperea curentului prin înfăşurare

Să observăm comportamentul electromagnetului

dacă întrerupem din nou curentul prin înfăşurare. Din
nou, datorită remanenţei naturale a materialului,
acesta va reţine un flux magnetic fără existenţa unui
curent prin înfăşurare, doar că de data aceasta se află
în direcţie opusă faţa de ultima întrerupere a
curentului.

5. Închiderea curbei de histerezis

282
 Dacă reintroducem curentul prin electromagnet, vom
vedea că densitatea fluxului magnetic atinge din nou
punctul maxim iniţial (dreapta sus pe grafic).

Pierderile prin histerezis

Această curbă în formă de „S” se numeşte curba de histerezis a materialului feromagnetic pentru o anumită
valoare a intensităţii câmpului magnetic maxim, respectiv minim (+H şi -H). Existenţa acestui histerezis este de
nedorit în cazul proiectării sistemelor ce ar trebui să producă o cantitate fixă de flux în funcţie de valoarea
curentului, deoarece valoarea densităţi fluxului va depinde de curent şi de starea de magnetizaţie de dinainte. De
asemenea, datorită nevoii de învingere a magnetizaţiei remanente din electromagnet, se va produce o risipă de
energie atunci când se foloseşte curentul alternativ. Putem aproxima cantiatea de energie pierdută în funcţie de aria
curbei de histerezis.

Aplicaţii practice ale histerezisului

În alte cazuri, precum stocarea informaţiilor cu ajutorul materialelor magnetice (hard-disk-uri, sau benzi
audio şi video) curba de histerezis este un lucru de dorit. În aceste cazuri, este de dorit ca magnetizarea unui
material magnetic (ferită) să fie de durată (remanenţă mare) pentru a-şi putea „aminti” ultima stare de magnetizare.
O altă aplicaţie practică este filtrarea „zgomotului” electromagnetic de frecvenţă înaltă (supratensiuni de
valori mari şi durate de timp scurte). Energia consumată pentru întâmpinarea histerezisului feritei atenuează forţă
semnalului de zgomot. Curba de histerezis pentru ferită este destul de extremă:

283
 5. Inducţia electromagnetică

• Un câmp magnetic de intensitatea variabilă perpendicular pe un conductor electric va induce o tensiune în

lungimea acestui fir. Valoarea tensiunii induse depinde de rata variaţiei fluxului magnetic şi de numărul de
înfăşurări (dacă există) expuse variaţiei fluxului
• Ecuaţia lui Faraday pentru tensiune indusă este: e = N(d Φ/dt)
• De-a lungul unui conductor electric străbătut de un curent electric variabil va apărea o tensiune electrică
indusă; această variaţie duce la variaţia fluxului magnetic perpendicular pe fir, ce induce la rândul său o
tensiune electrică pe lungimea firului conform ecuaţiei lui Faraday. Un dispozitiv construit special pentru
folosirea acestui principiu/efect se numeşte bobină

Definiţie

Deşi Oersted a fost cel care a descoperit existenţa electromagnetismului, totuşi, Michael Faraday a fost cel
care a deschis drumul generării electricităţii prin intermediul inducţiei electromagnetice. Faraday a descoperit că la
expunerea unui conductor electric unui câmp magnetic (flux magnetic) perpendicular pe acesta şi de intensitatea
variabilă, în lungul firului se va genera o tensiune electrică.

Utilizarea unui magnet permanent

284
 O modalitate relativ simplă de a crea acest câmp
magnetic de intensitate variabilă este prin deplasarea
unui magnet permanent în apropierea firului sau a
înfăşurării. De reţinut că intensitatea câmpului trebuie
să crească sau să scadă în intensitate perpendicular pe
fir (astfel că liniile de câmp să „taie” conductorul); în
caz contrar, nu va exista tensiune indusă în fir:

Ecuaţia inducţiei electromagnetice a lui Faraday

Expresia matematică pentru valoarea tensiunii generate în funcţie de fluxul câmpului magnetic, expresie
dedusă tot de Faraday, este următoarea:

unde,
e = tensiunea instantanee indusă (V)
N = numărul spirelor din înfăşurare (1, fir simplu)
Φ = fluxul magnetic (Wb)
t = timpul (s)

Autoinducţia

Dacă luăm în considerare faptul că la trecerea curentului printr-un conductor electric acesta produce un
câmp magnetic perpendicular pe fir, şi că variaţia intensităţii fluxului acelui câmp magnetic variază cu variaţia
curentului prin fir, putem vedea că un fir este capabil de inducerea unei tensiuni electrice în lungul propriei lungimi
prin simpla variaţie a curentului prin el. Acest efect poartă denumirea de auto-inducţie: un câmp magnetic variabil
produs de variaţia curentului printr-un fir ce induce o tensiune electrică de-a lungul aceluiaşi fir. Dacă fluxul
magnetic este mărit prin îndoirea firului sub formă de colac şi/sau înfăşurarea acestuia în jurul unui material cu
permeabilitate ridicată, acest efect de tensiune auto-indusă va fi şi mai pronunţat. Un dispozitiv construit special
pentru a profita de acest efect este bobina.

285
Aplicaţii practice

Practic, fenomenul este utilizat în construcţia generatoarelor electrice, folosind putere mecanică pentru
deplasarea unui câmp magnetic prin preajma înfăşurărilor (firelor) pentru generarea tensiunii.

6. Transformatorul şi inductanţa mutuală

• Inductanţa mutuală reprezintă situaţia în care câmpul magnetic generat de o înfăşurare induce tensiune
electrică într-o înfăşurare învecinată
• Un transformator este un dispozitiv special conceput şi format din două sau mai multe înfăşurări, una în
apropierea celeilalte, ce foloseşte principiul inductanţei mutuale dintre înfăşurări
• Transformatoarele pot fi folosite doar în cazul tensiunilor variabile, nu şi în cazul celor constante. Din
această cauză, ele sunt dispozitive de curent alternativ şi nu de curent continuu

Inductanţa mutuală; definiţie

Dacă două înfăşurări străbătute de curent electric sunt aduse una în vecinătatea celeilalte, astfel încât să
existe un cuplaj magnetic între cele două câmpuri, în ce-a de a doua înfăşurare se va generea o tensiune electrică.
Acest efect se numeşte inductanţă mutuală: aplicarea unei tensiuni asupra unei înfăşurări induce o tensiune în
cealaltă.
Deoarece tensiunea indusă pe cale magnetică poate fi realizată doar atunci când valoarea fluxului câmpului
magnetic este variabil faţă de fir, cuplajul magnetic (prin urmare şi inductanţă mutuală) dintre două înfăşurări poate
lua naştere doar în cazul curentului alternativ. Singura aplicaţie în curent continuu pentru inductanţa mutuală este
atunci când există o cale de a porni şi opri puterea prin înfăşurare cu ajutorul unui întrerupător; se crează în acest
caz o tensiune de curent continuu pulsatorie, iar tensiunea indusă va atinge valori maxime la fiecare puls.

Transformatorul

Transformatorul este un dispozitiv special conceput pentru producerea efectului de inductanţă mutuală între
două sau mai multe înfăşurări.
O proprietate extrem de utilă a transformatorului este capacitatea de transformare a valorilor tensiunii şi
curentului după o regulă simplă, determinată de raportul dintre numărul spirelor celor două înfăşurări. Dacă o
înfăşurare a transformatorului este alimentată în curent alternativ, valoarea tensiunii induse în cealaltă înfăşurare,
nealimentată, va fi egală cu produsul dintre valoarea tensiunii de alimentare şi valoarea raportului dintre numărul
spirelor înfăşurărilor (primară şi secundară), denumit şi raport de transformare. De asemenea, curentul prin

286
înfăşurarea secundară se va comporta exact invers: dacă tensiunea de alimentare (din înfăşurarea primară) creşte,
curentul va deşcreşte cu aceeaşi rată.
Un transformator conceput pentru obţinere unei tensiune mai mari la bornele înfăşurări secundare
(înfăşurare nealimentată) faţă de cea primară (înfăşurare alimentată) se numeşte transformator ridicător de tensiune,
iar unul construit pentru a realiza exact opusul se numeşte transformator coborâtor de tensiune. Valoarea curentului
prin fiecare înfăşurare este exact inversă faţă de situaţia precedentă, cea a tensiunii.

Analogie

Acest comportament al transformatorului este

analog unui angrenaj mecanic.

15 - Bobina şi câmpul magnetic

287
 1. Bobina

• Bobinele reacţionează variaţiei curentului ce le străbat generând o cădere de tensiune la borne, de

polaritate opusă variaţiei
• Atunci când curentul prin bobină creşte, aceasta se comportă precum o sarcina: va exista o cădere
de tensiune la bornele sale pe măsură ce absoarbe energie din circuit (negativă la intrarea curentului în
bobină şi pozitivă la ieşire, precum un rezistor)
• Atunci când curentul prin bobină descreşte, aceasta se comportă precum o sarcină: crează o
tensiune la bornele sale pe măsură ce eliberează energie în circuit (pozitivă la intrarea curentului şi negativă
la ieşire, precum o baterie)
• Proprietatea unei bobine de a stoca energie sub formă de câmp magnetic (şi în consecinţă de a se
opune variaţiei curentului) se numeşte inductanţă (L). Unitatea sa de măsură este Henry (H)

Principii de bază

La trecerea unui curent electric printr-un conductor se va forma tot timpul un câmp magnetic în jurul
acestuia. Acest efect poartă numele de electromagnetism. Câmpurile magnetice modifică alinierea electronilor din
atomi şi pot duce la apariţia forţelor fizice între atomii, prin spaţiul liber dintre ei, la fel ca în cazul câmpurilor
electrice ce iau naştere între particulele încărcate electric. Precum câmpurile electrice, cele magnetice pot ocupa
spaţiul dintre corpuri şi pot afecta materia la distanţă.

Inerţia electronilor

Pe când un flux electric dintre doi conductori permite acumularea electronilor liberi în cadrul acelor
conductori (vezi condensatorul), un flux magnetic permite acumularea unei anumite „inerţii” de deplasare a
electronilor prin conductorul ce produce câmpul.

Definiţie

Bobinele sunt componente special concepute, pentru a profita de fenomenul electromagnetismului, sub
forma unei înfăşurări de material conductor. Această formă suportă un câmp magnetic mai intens decât cel produs
de un simplu fir. Unele înfăşurari ale bobinelor sunt realizate în jurul unui anumit tip de material, denumit miez.
Miezul unei bobine poate fi drept, sau poate forma un drum închis (pătrat, rectangular, circular) pentru menţinearea
completă a fluxului magnetic. Toate aceste opţiuni de proiectare au efect final asupra performanţelor şi
caracteristicilor bobinelor.

288
Simbolul bobinei

Simbolul unei bobine, precum cel al condensatorului, este

simplu, reprezentând înfăşurarea conductorului. Deşi o
înfăşurare generală este simbolul oricărei bobine, cele cu miez
sunt câteodată deosebite de celelalte prin adăugarea a două
linii paralele cu axa sa. Un simbol mai nou pentru bobină nu
mai reprezintă înfăşurărea propriu-zisă, ci se limitează la
reprezentarea câtorva „cocoaşe” în serie.

Comportamentul şi funcţionarea bobinei în circuit

Curentul electric produce un câmp magnetic concentrat în

jurul bobinei, iar acest flux magnetic reprezintă o stocare de
energie cinetică datorată deplasării electronilor prin înfăşurare.
Cu cât valoarea curentului prin bobină este mai mare, cu atât
va fi mai puternic câmpul magnetic şi cu atât mai mare va fi
energia stocată de bobină.

Datorită faptului că bobinele stochează energia cinetică a electronilor ce se deplasează prin înfăşurare sub
forma câmpului magnetic, comportamentul acestor dispozitive este foarte diferit de cel al rezistorilor (care pur şi
simplu disipă energia sub formă de căldură) dintr-un circuit. Energia stocată dintr-o bobină depinde de cantitatea de
curent ce o străbate. Abilitatea unei bobine de a stoca energie în funcţie de curent se traduce printr-o tendinţă de
menţinere constantă a curentului ce o străbate. Cu alte cuvinte, bobinele tind să se opună variaţiei curentului.
Atunci când valoarea curentului printr-o bobină creşte sau deşcreşte, aceasta „rezistă” variaţiei producând o
tensiune la bornele sale de polaritate opusă variaţiei.

Stocarea şi eliberarea energiei

Pentru a stoca energie într-o bobină, curentul prin aceasta trebuie să crească. Acest lucru înseamnă că şi
câmpul magnetic trebuie să crească în forţă, iar această variaţie a forţei câmpului produce la rândul ei o cădere
tensiune conform principiului (auto)inducţiei electromagnetice. De asemenea, pentru a ceda energia stocată într-o
bobină, curentul prin aceasta trebuie să scadă. Acest lucru înseamnă că şi câmpul magnetic trebuie să descrească în
forţă, iar această variaţie a câmpului magnetic auto-induce o cădere de tensiune de polaritate opusă.

„Legea de mişcare” a bobinei

289
 Asemenea legii de mişcare a lui Newton („un obiect în mişcare tinde să
rămână în mişcare; un obiect în repaos tinde să rămână în repaos”) ce descrie
tendinţa corpurilor de a se opune variaţiei vitezei, putem defini tendinţa unuei
bobine de a se opune variaţiei curentului astfel: „Electronii ce se deplasează
printr-o bobină tind să rămână în mişcare; electronii ce se află în repaos într-o
bobină tind să rămână în repaos.”.
Teoretic, o bobină scurt-circuitată va menţine o valoare constantă a curentului la bornele sale fără niciun
ajutor extern
Practic însă, abilitatea unei bobine de susţinere individuală a unui curent la bornele sale se poate realiza
doar cu ajutorul firelor supraconductoare, deoarece rezistenţa inerentă oricărui conductor normal este suficientă
pentru disiparea rapidă a puterii din circuit şi descreşterea curentului, atunci când nu există o sursă de putere în
circuit.

Încărcarea bobinei; bobina ca o sarcină

Când curentul printr-o bobină creşte, aceasta va genera o

cădere de tensiune în direcţia opusă deplasării
electronilor, comportamentul fiind asemenea unei sarcini.

În această situaţie, spunem că bobina se încarcă, deoarece energie stocată sub formă de câmp magnetic
creşte. Observaţi polaritate tensiuni faţă de direcţia curentului.

Descărcarea bobinei; bobina ca o sursă de putere

Atunci când curentul prin bobină descreşte, căderea de

tensiune generată de aceasta este îndreptată spre direcţia
de deplasare a electronilor, comportamentul fiind
asemenea unei surse de putere.

În această situaţie, spunem că bobina se descarcă, deoarece stocul de energie descreşte, fiind elibertă în
circuitul extern. Obervaţi polaritatea căderii de tensiune faţă de direcţia curentului.

Inductanţa (L)

290
 Măsura capacităţii unei bobine de stocare a energiei pentru o anumită valoare a curentului poartă numele de
inductanţă. Inductanţa măsoară şi intensitatea opoziţiei variaţiei de curent (valoarea tensiunii autoinduse pentru o
anumită rată de variaţie a curentului). Simbolul acesteia este „L”, iar unitatea de măsură este Henry, prescurtat „H”.

Observaţie

Dacă conectăm bursc o bobină nemagnetizată la o sursă de putere, bobina va rezista iniţial curgeri
electronilor prin generarea unei căderi de tensiune egală cu cea a sursei. Pe măsură ce curentul începe să crească, se
va crea un câmp magnetic din ce în ce mai puternic ce absoarbe energie de la sursă. Eventual, curentul atinge
valoarea maximă şi creşterea sa se opreşte. În acest moment, bobina nu mai absoarbe energie de la sursă, iar
căderea de tensiune la bornele sale este minimă (tinde spre zero) (curentul rămâne la valoarea sa maximă).
Pe măsura ce o bobină stochează o cantitate mai mare de energie, curentul prin aceasta creşte, iar căderea
de tensiune scade. Obervaţi că acest comportament este exact opus comportamentului condensatorului, acolo unde
stocarea energiei duce la creşterea căderii de tensiune pe component! Condensatoarele stochează energia prin
menţinerea unei tensiuni statice între armăturile sale, iar bobinele stochează energie prin menţinerea unui curent
prin înfăşurarările lor.

2. Relaţia tensiune-curent a bobinei

• Tensiunea la bornele unei bobine depinde de inductanţa sa precum şi de variaţia curentului cu

timpul la bornele sale

„Legea lui Ohm” pentru bobine

Bobinele nu au o „rezistenţă” stabilă precum rezistorii. Totuşi, există o relaţie matematică dintre tensiunea
şi curentul unei bobine, astfel:

unde,
v = tensiunea instantanee la bornele bobinei (V)
L = inductanţa bobinei (H)
di / dt = rata de variaţie a curentului (A / s)

Forma acestei ecuaţii este asemănătoare ecuaţiei pentru condensatoare.

291
 Precum este şi cazul condensatoarelor, comportamentul bobinelor depinde de variabila timp. Pe lângă
rezistenţa specifică spirelor înfăşurării (o vom presupune egală cu zero pentru simplificarea expunerii), căderea de
tensiune la bornele unei bobine este strâns legată de viteza (rata) de variaţie a curentului în timp.

Exemplificare

Să presupunem o bobină perfectă (rezistenţă de 0Ω a firelor) introdusă într -un

circuit în care putem varia cantitatea de curent cu ajutorul unui potenţiometru
conectat ca şi rezistor variabil.

Potenţiometrul fix

Dacă mecanismul potenţiometrului rămâne într-o poziţie fixă (peria nu se deplasează), ampermetrul
conectat în serie va citi o valoare constantă a curentului, iar voltmetrul conectat în paralel cu bobina va înregistra 0
V. În acest scenariu, rata instantanee de variaţie a curentului (di / dt) este egală cu zero, deoarece curentul este stabil
(constant). Ecuaţia ne spune că, având o variaţie de 0 A / s (nu există de fapt variaţie) pentru di / dt, căderea de
tensiune la bornele bobinei trebuie să fie egală cu zero. Din punct de vedere fizic, dacă nu există o variaţie a
curentului, câmpul magnetic generat de bobină va fi constant. Fără o variaţie a fluxului magnetic (dΦ / dt = Wb / s),
nu va există nicio cădere de tensiune în lungul bobinei datorită inducţiei electromagnetice.

Graficul variaţiei tensiunii şi curentului în raportul cu timpul la

bornele bobinei în acest caz, arată precum în figura alăturată.

292
 Potenţiometrul variabil cu o viteză constantă (în sus)

Dacă deplasăm uşor peria potenţiometrului în „sus”, rezistenţa sa, „văzută”

de circuit, scade. Efectul este creşterea curentului prin circuit, astfel că
indicaţia ampermetrului va creşte uşor.

Presupunând că peria potenţiometrului se deplasează cu o rată constantă, astfel încât creşterea valorii
curentului prin bobină să fie constantă (linie dreaptă pe graficul timp-curent), valoarea termenului di /dt din formulă
va fi una constantă. Această valoare fixă, înmulţită cu inductanţa bobinei în Henry (de asemenea fixă), duce la o
valoare constantă a tensiunii. Fizic, creşterea progresivă a curentului dă naştere unui câmp magnetic de asemenea în
creştere.
Această creştere progresivă a fluxului magnetic la rândul ei, determină inducerea unei tensiuni în bobină
aşa cum rezultă din ecuaţia inducţiei lui Faraday: e = N(dΦ / dt). Polaritatea acestei tensiuni autoinduse de-a lungul
bobinei (înfăşurării) se opune variaţiei curentului. Cu alte cuvinte, polaritatea tensiunii induse datorată
creşteriicurentului se va orienta împotriva direcţiei curentului, încercând să menţină curentul la vechea sa valoare.
Acesta este de fapt un principiu mai general expus în Legea lui Lenz, ce spune că un efect indus va fi tot timpul
opus cauzei ce-l produce.

În acest scenariu, bobina se comportă precum o sarcină, cu partea

negativă a tensiunii induse ca loc de intrare al electronilor, iar
partea pozitivă a tensiunii induse ca loc de ieşire al lor.

293
 Potenţiometrul variabil cu o viteză variabilă

Modificând rata de creştere a curentului prin bobină prin deplasarea

în sus a periei potenţiometrului la diferite viteze rezultă valori
diferite ale căderilor de tensiune la bornele bobinei, cu aceeaşi
polaritate ca şi mai înainte (opusă creşterii curentului).

Potenţiometrul variabil (în jos)

Inversând direcţia de deplasare a periei potenţiometrului („jos”), rezistenţa

sa, „văzută” de circuit, creşte. Curentul, prin urmare, va scădea prin circuit
(valoare negativă pentru raportul di / dt). Bobina, ce se opune tot timpul
variaţiei curentului, va produce o cădere de tensiune contrară direcţiei
variaţiei.

Valoarea tensiunii produse de bobină va depinde de rata (viteza) de descreştere a curentului prin aceasta.
Conform legii lui Lenz, tensiunea indusă se va opune variaţiei curentului. Cu un curent ce descreşte, polaritatea
tensiunii este orientată astfel încât să menţină curentul la valoarea sa precedentă. În acest scenariu, bobina se
comportă precum o sursă, cu partea negativă a tensiunii induse la capătul de ieşire al electronilor, iar partea pozitivă
la capătul de intrare. Cu cât curentul descreşte mai rapid, cu atât bobina va produce o tensiune mai mare, în
încercarea sa de menţinere constantă a curentului prin eliberarea energiei stocate spre circuit.

294
Valoarea absolută a tensiunii

Din nou, cantitatea de tensiune la bornele unei bobine perfecte este direct proporţională cu rata variaţiei
curentului prin aceasta. Singura diferenţa între cazurile de creştere şi descreştere ale curentului este polaritatea
tensiunii induse. Pentru aceeaşi rată de creştere sau descreştere (variaţie) a curentului cu timpul, magnitudinea
(valoarea absolută) a tensiunii va fi aceeaşi. De exemplu, o variaţiei de di/dt = 2 A/s va produce aceeaşi cantitate de
tensiune indusă la bornele unei bobine precum o variaţie de di/dt = -2 A/s, însă de polaritate diferită.

Variaţia foarte rapidă a curentului

Dacă variaţia curentului prin circuit este foarte rapidă, se vor produce căderi de tensiuni foarte mari. Să
considerăm următorul circuit:
În acest circuit, un neon este conectat la bornele unei bobine. Un întrerupător
este folosit pentru controlul curentului din circuit, iar puterea din circuit este
generată de o baterie de 6 V. Când întrerupătorul este închis, bobina se va
opune pentru scurt timp variaţiei curentului de la 0 A (circuit deschis) la o
anumită valoare (circuit închis), dar căderea de tensiune la bornele sale va fi
foarte mică.

Pentru ionizarea gazului din interiorul neonului, acesta nu poate fi aprins

de cei 6 V produşi de baterie, sau de căderea mică de tensiune datorată
variaţiei curentului prin bobină la închiderea întrerupătorului.

Când circuitul este deschis însă, întrerupătorul introduce o rezistenţă extrem

de mare în circuit (rezistenţa aerului dintre contactele sale). Această
introducere bruscă a unei rezistenţe foarte mari în circuit rezultă în scăderea

295
aproape instantă a curentului din circuit la valoarea zero. Matematic, termenul di / dt va avea o valoare foarte mare,
negativă.

O asemenea variaţie puternică a curentului de la o anumită valoare la zero într-un interval de timp foarte
scurt, va induce o tensiune foarte mare la bornele bobinei, de polaritate negativă în stânga şi pozitivă în dreapta,
chiar dacă doar pentru un scurt moment până când curentul scade la zero.
Pentru efect maxim, mărimea bobinei ar trebuie să fie cât mai mare posibil (o inductanţă de cel puţin 1
Henry).

3. Factori ce afectează inductanţa bobinei

• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea numărului de spire din înfăşurare, şi invers
• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea ariei infăşurării, şi invers
• Inductanţa bobinei scade odată cu creşterea lungimii infăşurării, şi invers
• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea permeabilităţii magnetice a materialului din care este
confecţionat miezul acesteia, şi invers

Există patru factori de bază în construcţia bobinelor ce influenţează valoarea inductanţei create. Toţi aceşti
factori se referă la valoarea fluxului magnetic creat pentru o anumită valoare a forţei magnetice:

Numărul spirelor din înfăşurare

Toţi ceilalţi factori fiind egali, un număr mai mare de spire în

înfăşurarea bobinei rezultă într-o valoare mai mare a
inductanţei, şi invers.

Explicaţie: un număr mai mare de spire se traduce printr-o forţă magnetică mai mare (în amperi), pentru o
anumită valoare a curentului prin bobină.

Aria înfăşurării

296
 Toţi ceialţi factorii fiind egali, o arie mai mare a înfăşurării
(privind în lungul înfăşurării la secţiunea transversală a
acesteia) rezultă într-o inductanţă mai mare, şi invers.

Explicaţie: o arie mai mare a înfăşurării prezintă o opoziţie mai mică faţă de formarea fluxului magnetic,
pentru o anumită valoarea a forţei câmpului magnetic.

Lungimea înfăşurării

Toţi ceialţi factorii fiind egali, cu cât lungimea înfăşurării este

mai mare, cu atât inductanţa este mai mică, şi invers.

Explicaţie: o cale mai lungă pentru fluxul magnetic rezultă într-o opoziţie crescută faţă de formarea acelui
flux, pentru o anumită valoare a forţei magnetice.

Materialul miezului

Toţi ceialţi factorii fiind egali, cu cât permeabilitatea magnetică

a miezului înfăşurării este mai mare, cu atât mai mare este
inductanţa, şi invers.

Explicaţie: un miez dintr-un material cu o permeabilitate magnetică mai mare rezultă într-un flux magnetic
mai mare pentru o anumită valoare a forţei magnetice.

Formula inductanţei

O aproximare pentru calcularea inductanţei oricărei înfăşurări se poate obţine cu următoarea formulă:

unde,
L - inductanţa înfăşurării (H)
N - numărul spirelor din înfăşurare (1, pentru fir simplu)
μ = μrμ0

297
 μ - permeabilitatea absolută a materialului miezului
μ r - permeabilitatea relativă (1, pentru aer)
μ 0 - permeabilitatea vidului (1,26 x 10-6)
A - aria înfăşurării (m2)
l - lungimea medie a înfăşurării (m)

Această formulă este doar aproximativă, deoarece permeabilitatea magnetică variază odată cu variaţia
intensităţii câmpului magnetic (vezi ne-liniaritatea curbelor „B-H” pentru diferite materiale). Dacă termenul µ
(permeabilitatea) din ecuaţia de mai sus nu este stabil, nici inductanţa (L) nu va fi perfect stabilă atunci când apar
variaţii ale curentului prin înfăşurare. Dacă histerezisul miezului este suficient de mare, acest lucru se va răsfrânge
asupra inductanţei bobinei. La construcţia bobinelor se încercă minimizarea acestor efecte prin realizarea bobinei în
aşa fel încât densitatea fluxului magnetic nu atinge niciodată nivelul de saturaţie, iar bobina funcţionează în
porţiunea mai liniară a curbei de magnetizaţie B-H.
Bobinele variabile sunt de obicei concepute astfel încât să fie posibilă variaţia numărului de înfăşurări
folosite în orice moment, sau prin schimbarea miezului.

4. Conectarea în serie şi în paralel a bobinelor

• Inductanţele serie se adună

• Inductanţele paralel sunt mai mici decât inductanţele oricăror bobine individuale

Inductanţa bobinelor serie

La conectarea bobinelor în serie, inductanţa totală este suma

inductanţelor individuale ale bobinelor. Acest lucru se datorează
faptului că inductanţa este valoarea căderii de tensiune pe o bobină
în funcţie de rata de variaţie a curentului prin ea.

Dacă bobinele sunt conectate în serie, prin urmare având acelaşi curent pe la borne şi aceeaşi rată de
variaţia a acestuia, atunci valoarea totală a căderii de tensiune ca urmare a variaţiei curentului va fi suma căderilor
individuale, pe fiecare bobină; se crează astfel o tensiune totală mult mai mare decât este posibilă pe fiecare bobină
în parte, dacă aceasta ar fi fost conectată singură în circuit. O valoare mai mare a tensiunii pentru aceeaşi valoare a
variaţiei curentului înseamnă o inductanţă mai mare.

298
 Astfel, inductanţa totală pentru bobinele serie este mai mare decât inductanţele individuale ale bobinelor.
Formula pentru calcularea inductanţei serie este asemănătoare celei pentru calculul rezistenţelor în serie:

Inductanţa bobinelor paralel

La conectarea bobinelor în paralel, inductanţa totală este

mai mică decât inductanţele individuale ale bobinelor.

Explicaţia este asemănătoare celei pentru conectarea bobinelor în serie. Măsura inductanţei este valoarea
căderii de tensiune pe bobină pentru o anumită rată de variaţie a curentului prin aceasta. Din moment ce valoarea
curentului prin fiecare bobină este doar o fracţie din valoarea totală a curentului, iar tensiunea pe fiecare bobină
paralelă este egală, o modificare a valorii totale a curentului va duce la o cădere de tensiune pe fiecare bobină în
parte mult mai mică decât dacă fiecare bobină ar fi fost considerată separat (legată singură în circuit). O cădere de
tensiune mai mică pentru aceeaşi rată de variaţie a curentului înseamnă o inductanţă mai mică.
Prin urmare, inductanţa totală este mai mică decât valoarea inductanţei ce ar fi fost posibilă pe fiecare
bobină luată în parte. Formula de calcul a inductanţei paralele are aceeaşi formă ca şi a rezistenţelor conectate în
paralel:

5. Consideraţii practice (bobina)

Bobinele, la fel ca toate celelalte componente, au anumite limite ce trebuiesc luate în considerare dacă se
doreşte operarea eficientă şi siguranţa a circuitelor din care fac parte.

Curentul maxim printr-o bobină

Bobinele sunt realizate din conductori înfăşuraţi. Orice conductor are o limită maximă a capacităţii
curentului prin el, limită datorată rezistenţei şi abilităţii acestuia de a elimina căldura creată. Din această cauză,
trebuie să fim atenţi la valoarea curentului maxim permisă printr-o bobină.

299
Circuitul echivalent a unei bobine

Orice conductor din care este realizat bobina prezintă o anumită rezistenţă electrică. Adeseori, cerinţele
circuitului impun cea mai mică dimensiune posibilă bobinelor din componenţă. Din acest motiv, nu există o bobină
„ideală”. Conductorii bobinelor prezintă de obicei o rezistenţă electrică serie substanţială. Distanţa foarte mică
dintre doi conductori adiacenţi ai înfăsurării dă naştere unei capacităti parazite. Toate aceste lucruri interacţionează
cu caracteristicile pur inductive ale tuturor bobinelor.
Spre deosebire de condensatoare, ce sunt relativ uşor de confecţionat pentru obţinerea unor efecte parazite
neglijabile, bobinele sunt greu de găsit în forma lor „pură”. În unele aplicaţii, aceste caracteristici nedorite pro pune
serioase probleme inginereşti.

Mărimea fizică a bobinelor

Fizic, bobinele tind să fie mult mai mare decât condensatoarele, pentru aceiaşi valoare a energiei stocate.
Acest lucru este cu atât mai adevărat dacă luăm în considerare condensatoarele electrolitice, ce permit stocarea unei
energii (capacitive) mari într-un spaţiu relativ mic. Dacă dorim stocarea unei energii mari într-un volum mic, într-
un anumit circuit pe care-l proiectăm, dacă putem alege între o bobină şi un condensator, de cele mai multe ori
alegerea corectă o reprezintă condensatorul.
O excepţie notabilă a acestei regului o reprezintă aplicaţii care necesită capacităţi sau inductanţe extrem de
mari pentru stocarea energiei electrice: bobinele realizate din fire supraconductoare (rezistenţă electrică zero) sunt
mai practice din punct de vedere al realizării lor decât condensatoarele de aceiaşi valoare, şi probabil sunt şi mai
mici.

Interferenţa cauzată de bobine

Bobinele pot afecta componentele adiacente dintr-un circuit electric sau electronic datorită câmpurilor
magnetice create. Aceste câmpuri se întind pe o distanţa relativ mare fată de bobină. Acest lucru este adevărat mai
ales în cazul în care există şi alte bobine în apropierea acesteia. În cazul în care câmpurile magnetice a două sau mai
multe bobine se „cuplează”, în circuit vor exista inductanţe mutuale precum şi inductanţe proprii, ducând la efecte
nedorite.
Acesta este un alt motiv pentru care, la proiectarea circuitelor, se aleg de obicei condensatoare în dauna
bobinelor, acolo unde acest lucru este posibil: câmpul electric al condensatoarelor nu se „împrăştie” pe o suprafaţă
mare precum cel al bobinelor, şi nu generează efecte mutuale cu celelalte componente din circuit.

16 - Constantele de timp RC şi L/R

300
 1. Răspunsul tranzitoriu al condensatorului

• Condensatoarele se comportă aproximativ asemenea bateriilor secundare în cazul aplicării unei tensiuni la
bornele lor: reacţia iniţială este de a produce un curent foarte mare ce tinde spre zero cu timpul
• Un condensator complet descărcat se comportă iniţial asemenea unui scurt circuit atunci când la bornele
sale se aplică o anumită tensiune. După ce se încarcă la valoarea tensiunii sursei de alimentare, se comportă
precum un circuit deschis
• Într-un circuit RC (rezistor-condensator) alimentat, tensiunea condensatorului creşte de la zero la valoarea
sursei de alimentare, pe când curentul trece de la valoarea maximă spre zero; ambele variabile au o variaţie
puternică la început, şi se apropie tot mai greu de valorile lor finale odată cu trecerea timpului

Circuit RC simplu

Condensatoarele tind să se comporte asemenea

bateriilor secundare datorită posibilităţii de stocare
şi eliberare ulterioară a energiei sub formă de câmp
electric.

Un condensator complet descărcat generează o tensiune de zero volţi la bornele sale, iar un condensator
încărcat menţine o valoare constantă a tensiunii la bornele sale, asemenea unei baterii. Atunci când aceştia sunt
introduşi într-un circuit cu alte surse de tensiune, absorb energie de la aceste surse, la fel precum o baterie
secundară se încarcă atunci când este conectată la un generator. Un condensator complet descărcat, având o cădere
de tensiune zero la bornele sale, conectat la o sursă de tensiune, se va comporta iniţial precum un scurt-circuit,
folosind un curent maxim de la sursă pe măsură ce se încarcă.
Cu timpul, tensiunea la bornele sale creşte spre valoarea tensiunii aplicate de sursă, iar curentul prin
condensator scade din această cauză. După ce condensatorul a atins valoarea maximă a tensiunii sursei, încetează să
mai „consume” curent de la această, şi se comportă practic precum un circuit deschis.

Închiderea întrerupătorului

Graficul alăturat prezintă variaţia tensiunii cu timpul, variaţie

cunoscută sub numele de răspuns tranzistoriu (al
condensatorului, în acest caz).

301
 Atunci când întrerupătorul este închis prima dată, tensiunea la bornele condensatorului (considerat complet
descărcat) este de zero volţi; de aceea, în primă fază se comportă precum un scurt-circuit. Cu timpul, tensiunea
condensatorului creşte până la valoarea tensiunii bateriei, moment în care condensatorul se comportă precum un
circuit deschis. În această configuraţie, curentul prin circuit este determinat de raportul dintre diferenţa de tensiune
dintre baterie şi condensator şi valoarea rezistenţei, 10 kΩ. Pe măsură ce tensiunea condensatorului se apropie de
cea a bateriei, curentul prin circuit se apropie şi el de valoarea zero. Odată atinsă tensiunea bateriei de către
condensator (15 V), curentul va fi exact zero.

Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 10 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 0V 1500 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 5,902 V 909,8 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 9,482 V 551,8 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 12,970 V 203,0 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 14,253 V 74,68 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4 15 V 14,725 V 27,47 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5 15 V 14,899 V 10,11 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6 15 V 14,963 V 3,718 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10 15 V 14,999 V 0,068 uA

În timp, tensiunea condensatorului se apropie de 15 volţi iar curentul se apropie de zero; acest grafic se
numeşte asimptotic, adică, ambele variabile se apropie tot mai mult de valoarea lor finală cu timpul, dar niciuna nu
atinge exact acea valoare. Din punct de vedere practic însă, putem presupune că valoarea tensiunii la bornele
condensatorului atinge la un moment dat 15 V, iar curentul 0 A.

302
 2. Răspunsul tranzitoriu al bobinei

• O bobină complet descărcată se comportă iniţial precum un circuit deschis atunci când la bornele sale este
aplicată o tensiune. După ce se încarcă, curentul prin ea este maxim, iar tensiunea zero, comportamentul
fiind asemenea unui scurt-circuit.
• Într-un circuit rezistor-bobină, curentul bobinei trece de la zero la valoarea maximă, iar tensiunea de la
valoarea maximă la zero; ambele variabile au o variaţie puternică la început.

Circuit L/R simplu

O bobină complet descărcată (nu există câmp magnetic), prin

care nu trece niciun curent, la conectarea unei surse de
tensiune la bornele sale, se va comporta iniţial asemenea unui
circuit deschis (încearcă să menţină un curent de zero
amperi), căderea de tensiunea la bornele sale fiind maximă.

În timp, curentul creşte spre valoarea maximă permisă de circuit, iar tensiunea scade spre zero. Odată atinsă
valoarea de zero volţi (pentru o bobină ideală), curentul rămâne la nivelul maxim, iar bobina se va comporta
asemenea unui scurt-circuit.

Închiderea întrerupătorului

La închiderea întrerupătorului, căderea de tensiune pe bobină

sare direct la valoarea tensiunii bateriei (precum un circuit
deschis) şi scade spre zero cu timpul (ajungând să se
comporte precum un scurt-circuit).

Tensiunea pe bobină se determină calculând care este căderea de tensiune de pe R cunoscând curentul prin
bobină; diferenţa dintre tensiunea bateriei şi cea a rezistorului este tensiunea de pe bobină. La închiderea iniţială a
întrerupătorului, curentul este zero, dar creşte apoi cu timpul până ajunge să fie egal cu raportul dintre tensiunea
furnizată de baterie şi rezistenţa rezistorului conectat în serie (1Ω în acest caz). Comportamentul acesta este exact
invers faţă de circuitul RC (rezistor-condensator), unde curentul iniţial a fost maxim iar tensiunea pe condensator
zero.

303
Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 10 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 15 V 0
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 9,098 V 5,902 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 5,518 V 9,482 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 2,030 V 12,97 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 0,747 V 14,25 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4 15 V 0,275 V 14,73 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5 15 V 0,101 V 14,90 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6 15 V 37,181 mV 14,96 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10 15 V 0,681 mV 14,99 A

La fel ca în cazul circuitului RC, graficul tensiunii şi al curentului cu timpul este asimptotic.

3. Analiza circuitelor tranzitorii RC şi L/R

Paşii pentru analiza circuitelor tranzitorii RC şi L/R:

1. Determinarea constantei de timp a circuitului (RC sau L/R)
2. Identificarea variabilei de calculat (tensiune pentru condensator, curent pentru bobină)
3. Determinarea valorilor iniţiale şi finale a variabilei alese
4. Introducerea valorilor (iniţiale, finale, constantei de timp) în formula universală a constantei de timp şi
rezolvarea acesteia (calcularea variaţiei)
5. Dacă valoarea iniţială a fost zero, atunci valoarea actuală la timpul specificat este egală cu variaţia calculată
cu ajutorul formulei universale. În caz contrar, valoarea actuală este suma dintre variaţia calculată şi
valoarea iniţială a variabilei

304
 Există o metodă sigură de calcul a tuturor variabilelor dintr-un circuit reactiv (cu bobine şi/sau
condensatoare) de curent continuu. Primul pas este identificarea valorilor iniţiale şi a celor finale pentru tensiune în
cazul condensatoarelor şi pentru curent în cazul bobinelor.

Valorile iniţiale

La închiderea întrerupătorului (sau deschiderea) dintr-un circuit, componentul reactiv încearcă să menţină
această cantitate (tensiune pentru condensator, curent pentru bobină) la valoarea existentă înainte de acţionarea
întrerupătorului (vezi răspunsul tranzistoriu al condensatorului şi răspunsul tranzistoriu al bobinei); această valoarea
este prin urmare folosită ca valoare „iniţială”.

Valorile finale

Valoarea finală a acestor mărimi este cantitatea la care acestea ajung după o durată de timp infinită de la
acţionarea întrerupătorului. Aceasta poate fi determinată în analiza circuitului capacitiv considerând condensatorul
un circuit deschis, iar în cazul analizei circuitului inductiv, considerând bobina un scurt-circuit, deoarece acesta este
comportamentul lor după ce sunt încărcate la maxim (după o perioadă de timp infinită).

Constanta de timp

Următorul pas este calcularea constantei de timp a circuitului: timpul necesar pentru ca valorile tensiunii şi
ale curentului să variaze cu aproximativ 63% din valoarea finală, într-o situaţie tranzitorie. Constanta de timp se
exprimă în secunde şi este simbolizată prin litera grecească „tau”, τ.

Circuit RC serie

Într-un circuit RC serie, constanta de timp este egală cu produsul dintre rezistenţa totală în ohmi şi
capacitatea în Farad:

Circuit L/R serie

Pentru un circuit serie L/R, constanta de timp este egală cu raportul dintre inductanţa totală în Henry şi
rezistenţa totală în ohmi.

Explicaţie

305
 Creşterea şi descreşterea valorilor circuitului reactiv tranzitoriu, este asimptotică, curbele graficului sunt
prin urmare exponenţiale.
După cum am spus mai sus, constanta de timp este durata de timp necesară pentru ca oricare dintre aceste
valori să varieze cu 63% faţă de valoarea lor iniţială spre cea finală. Cu fiecare constantă de timp, aceste valori se
situează cu 63% mai aproape de valoarea lor finală. Formula matematică pentru determinarea precisă a procentelor
variaţiei este următoarea:

Litera e este constanta lui Euler, aproximativ 2,7182818. La formula de mai sus s-a ajuns cu ajutorul
analizei matematice, după analiza asimptotică a valorilor circuitului. După un timp egal cu o constantă de timp,
procentul variaţiei faţă de valoarea iniţială este de:

După o perioadă de două constante de timp, procentul variaţiei faţă de valoarea iniţială este:

După zece constante de timp:

Cu cât perioada de timp de la aplicarea tensiunii bateriei la bornele bobinei/condensatorului este mai lungă,
cu atât este mai mare valoarea numitorului fracţiei, întreaga fracţie fiind astfel mai mică, iar totalul scăzut din
valoarea 1 se apropie eventual spre 1, sau, 100%.

Formula universală a constantei de timp

Putem deduce o formulă universală pentru determinarea valorilor curentului şi ale tensiunii în circuitele
tranzitorii, asfel:

unde,
final = valoarea variabilei după un timp infinit (valoarea finală)
iniţial = valoarea iniţială a variabilei considerate

306
 e = constanta lui Euler (2,7182)
t= timpul (s)
τ = constanta de timp a circuitului (τ)

Analiza circuitului RC serie

Să analizăm circuitul RC serie de la începutul capitolului:

Constanta de timp

Din moment ce constanta de timp (τ) a unui circuit RC serie este produsul dintre rezistenţă şi capacitate,
valoarea obţinută este de 1 secundă:

Calcularea tensiunii

Analizăm în acest caz tensiunea deoarece este valoarea pe care condensatoarele încearcă să o menţină
constantă. Cu toate că formula se poate aplica la fel de bine şi pentru curent, valorile finale şi cele iniţiale pentru
curent sunt de fapt derivate din tensiunea condensatorului, prin urmare, calcularea tensiunii este o metodă mai
directă. Rezistenţa este de 10 kΩ iar capacitatea de 100 µF (microfarad).
Dacă iniţial condensatorul este complet descărcat (0 V), putem folosi această valoare pentru tensiunea
iniţială. Valoarea finală va fi tensiunea bateriei, 15 V. Formula universală pentru tensiunea condensatorului în acest
circuit arată astfel:

După 7,25 de secunde de la aplicarea tensiunii la bornele condensatorului (prin închiderea întrerupătorului),
tensiunea va creşte astfel:

307
 Deoarece tensiunea iniţială la bornele condensatorului a fost de 0 V, o creştere cu 14,989 V se traduce
printr-o cădere de tensiune de 14,989 V la bornele condensatorului după 7,25 s de la închiderea circuitului.

Calcularea curentului

Aceeaşi formulă poate fi folosită şi pentru determinarea curentului din circuit. Ştim că un condensator
descărcat se comportă precum un scurt-circuit, prin urmare, curentul iniţial va fi maximul posibil în circuit:

Ştim de asemenea că valoarea finală a curentului va fi zero, din moment ce condensatorul se va comporta
eventual precum un circuit deschis, prin urmare, nu va exista curgere a electronilor prin circuit. Cunoscând valorile
iniţiale şi cele finale, putem folosi formula universală pentru determinarea valorii curentului după 7,25 de secunde
de la închiderea aceluiaşi circuit RC de mai sus:

Observăm că valoarea obţinută este negativă, nu pozitivă! Acest lucru înseamnă o descreştere a curentului
şi nu creştere a acestuia în timp. Din moment ce am început cu un curent de 1,5 mA, această descreştere de 1,4989
mA se traduce prin existenţa unui curent de 0,001065 mA (1,065 µA) după un interval de timp de 7,25 de secunde
de la închiderea circuitului.
Am fi putut determina curentul prin circuit după 7,25 s, scăzând tensiunea condensatorului din tensiunea
bateriei pentru obţinerea tensiunii pe rezistor; aflam apoi curentul prin rezistor (şi prin întreg circuitul) folosind
legea lui Ohm (I =E / R). În ambele cazuri, ar trebui să obţinem acelaşi rezultat:

Analiza circuitului L/R serie

Să analizăm acum circuitul L/R serie de la începutul

capitolului.

308
 Constanta de timp

Cu o inductanţă de 1 Henry şi o rezistenţă serie de 1 ohm, constanta de timp a circuitului de faţă este de 1
secundă:

Calcularea curentului

Deoarece este un circuit inductiv, iar bobinele ştim că se opun variaţiei curentului, vom aplica formula
universală folosind valorile iniţiale şi finale ale curentului. Dacă iniţial întrerupătorul este deschis, curentul este
egal cu zero (valoarea iniţială). După o perioadă de timp infinită, curentul va atinge valoarea sa finală, egală cu
raportul dintre tensiunea sursei şi rezistenţa totală din circuit (I =E / R), 15 A în acest caz.
Dacă vrem să aflăm valoarea curentului la 3,5 secunde după închiderea întrerupătorului, aplicăm formula
universală astfel:

Din moment ce valoarea iniţială a curentului a fost zero, valoare acestuia după 3,5 secunde este de 14,547
amperi.

Calcularea tensiunii

Având doar un singur rezistor în circuit, calculăm mai întâi căderea de tensiune pe acesta pentru timpul de
3,5 s:

Făcând diferenţa între tensiunea bateriei şi cea a rezistorului, căderea de tensiune pe bobină este de 0,453 V
pentru timpul de 3,5 s:

4. De ce L/R şi nu LR

Circuitele tranzitorii şi transferul de energie

309
 Pentru cei care studiază teoria circuitelor electrice pentru prima dată, este destul de greu de înţeles motivul
pentru care calculul constantei de timp pentru un circuit inductiv este diferit faţă de circuitul capacitiv. Pentru un
circuit rezistor-condensator (RC), constanta de timp (în secunde) se calculează ca produs dintre rezistenţa în ohmi şi
capacitatea în Farad: τ = RC. Totuşi, pentru un circuit rezistor-bobină (L/R), constanta de timp se calculează ca
raport dintre inductanţa în Henry şi rezistenţă în ohmi: τ = L/R.
Această diferenţă a modului de calcul are implicaţii profunde asupra analizei calitative a răspunsului
tranzitoriu al circuitului. Circuitele RC au un răspuns mai rapid pentru o valoare mică a rezistenţei şi un răspuns
mai lent pentru o valoare mare a rezistenţei; circuitele L/R au un răspuns mai rapid cu o rezistenţă mai mare şi unul
mai lent pentru o rezistenţă mai mică, exact opusul situaţiei precedente. Circuitele RC în general sunt destul de
intuitive, dar cele inductive sunt mai greu de înţeles.
Cheia care stă la baza înţelegerii circuitelor tranzitorii este o însuşire temeinică a conceptului transferului
de energie şi natura sa electrică. Atât condensatoarele cât şi bobinele pot stoca energie, condensatorul sub formă de
câmp electric iar bobina sub formă de câmp magnetic. Energia electrostatică a condensatorului tinde să menţină
constantă valoarea tensiunii de la terminalele sale. Energia electromagnetică a bobinei tinde să menţină constantă
valoarea curentului prin ea.

Descărcarea condensatorului şi a bobinei

Să luăm în considerare ce se întâmplă în

cazul fiecărui component reactiv în
momentul descărcării, şi anume, atunci
când energia stocată în dispozitiv (bobină
sau condensator) este eliberată pe un
rezistor şi disipată de acesta sub formă de
căldură.

În ambele cazuri, căldura disipată de rezistor constituie energie ce părăseşte circuitul, în consecinţă,
componentul reactiv (condensatorul sau bobina) îşi pierde energia stocată în timp; rezultatul este fie o descreştere a
tensiunii condensatorului sau o descreştere a curentului bobinei, lucru reprezentat pe grafic. Cu cât rezistorul disipă
mai multă putere, cu atât mai rapidă este descărcarea dispozitivelor, deoarece puterea, prin definiţie, este rata
transferului de energie cu timpul.
Prin urmare, constanta de timp a unui circuit tranzitoriu depinde de rezistenţa circuitului. Desigur, aceasta
depinde şi de capacitatea de stocare a componentului reactiv, dar ne vom concentra momentan doar pe efectul
rezistorului asupra circuitului. Constanta de timp a circuitului este mai mică (o rată de descărcare mai rapidă) dacă

310
valoarea rezistorului este în aşa fel încât maximizează disiparea puterii (rata transformării energiei în căldură) din
circuit.
Pentru un circuit capacitiv, unde energia stocată este sub formă de tensiune, acest lucru înseamnă că
rezistorul trebuie să posede o valoare mică a rezistenţei pentru maximizarea curentului, oricare ar fi tensiunea
existentă. Pentru un circuit inductiv, unde energia stocată este sub formă de curent, acest lucru înseamnă că
rezistorul trebuie să posede o valoare mare a rezistenţei pentru maximizarea căderii de tensiune, oricare ar fi
valoarea curentului (luând în considerare faptul că produsul dintre tensiune şi curent este egal cu puterea).

Energia potenţială şi energia cinetică

Ca şi o analogie, putem recurge la o exemplificare mecanică a stocării energiei sub formă capacitivă şi
inductivă. Condensatoarele, stocând energie electrostatic, sunt rezervoare de energie potenţială. Bobinele, stocând
energie electromagnetic (electrodinamic), sunt rezervoare de energie cinetică. Mecanic, energia potenţială poate fi
reprezentată cu ajutorul unei mase suspendate, iar energia cinetică cu ajutorul unei mase aflate în mişcare.

Energia potenţială

Să considerăm ilustraţia alăturată pentru

condensator, considerând energia stocată în
acesta ca fiind energie potenţială.

Căruciorul, atunci când se afla în vârful pantei, posedă energie potenţială datorată influenţei gravitaţiei şi
poziţiei sale din vârf. Dacă luăm în considerare sistemul de frânare al căruciorului, acesta este analog rezistenţei
circuitului/sistemului, iar căruciorul este în acest caz condensatorul; întrebarea este, ce valoare (mică sau mare) a
rezistenţei ajută la o eliberare mai rapidă (parcurgerea mai rapidă a pantei) a energiei potenţiale? Desigur, o
rezistenţă minimă (lipsa frânelor) ar duce la parcurgerea cea mai rapidă a pantei de către cărucior!
Fără ca sistemul de frânare să acţioneze, căruciorul se va deplasa liber pe pantă în jos, folosind
(„consumând”) energie potenţială pe măsură ce pierde din înălţime. Atunci când sistemul de frânare acţionează la
capacitate maximă, căruciorul nu se va deplasa la vale (sau o va face foarte încet), iar energia sa potenţială se va
păstra pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul circuitului capacitiv, ce se
descarcă rapid dacă rezistenţa sa este mică, şi se descarcă lent dacă rezistenţa este mare.

311
 Energia cinetică

Să considerăm acum o analogie mecanică

pentru bobină, reprezentând energia stocată
de aceasta sub formă cinetică.

De această dată, căruciorul se află la nivelul solului şi este deja în mişcare. Energia sa în acest caz este
energie cinetică (mişcare), nu potenţială (înălţime). Din nou, considerând sistemul de frânare al căruciorului ca
fiind analog rezistenţei din circuit, atunci putem considera căruciorul ca fiind bobina; întrebarea în acest caz este
este asemănătoare celei din cazul condensatorului, şi anume, ce valoare a rezistenţei facilitează eliberarea rapidă a
energiei cinetice stocate? Desigur, o rezistenţă maximă (sistemul de frânarea acţionat la maxim) va încetini
căruciorul cel mai repede (într-o perioadă de timp cât mai scurtă).
Cu sistemul de frânare acţionat la maxim, căruciorul se va opri foarte repede, folosind („consumând”)
energia cinetică pe măsură ce încetineşte. Fără acţiunea frânelor, căruciorul se deplasează liber, pentru o perioadă
de timp infinita (neglijând frecarea şi rezistenţa aerodinamică în acest caz), iar energia sa cinetică va fi menţinută
(stocată) pentru o perioadă lungă de timp. Analog, un circuit inductiv se descarcă rapid dacă rezistenţa pe care se
descarcă este mare şi invers, se descarcă lent dacă rezistenţa este mică.

5. Cazuri speciale de calcul

Valori iniţiale diferite de zero

Există cazuri de analiză a circuitelor de curent continuu tranzitorii în care componentele reactive
(condensatoare sau bobine) nu sunt iniţial „descărcate”, prin urmare, valorile iniţiale ale tensiunii şi curentului nu
sunt zero. Cu alte cuvinte, condensatorul poate fi parţial încărcat la momentul iniţial (tensiunea la bornele sale este
diferită de zero), iar bobina poate fi deja străbătuta de un anumit curent la momentul iniţial.

Circuit L/R simplu

Să luăm circuitul alăturat ca şi exemplu; iniţial întrerupătorul

este deschis, iar la momentul final acesta este închis.

312
 Deoarece acesta este un circuit inductiv, începem analiza prin determinarea valorilor iniţiale şi finale ale
curentului. Acest pas este extrem de important în analiza circuitelor inductive, deoarece valorile iniţiale şi finale ale
tensiunii nu pot fi cunoscute decât după determinarea curentului!
Cu întrerupătorul în poziţia deschis (condiţia iniţială), rezistenţa serie totală este de 3Ω, ceea ce limitează
valoarea finală a curentului din circuit la 5 A:

astfel, chiar înainte de a închide întrerupătorul, avem un curent de 5 A prin bobină, faţă de 0 A în exemplul
din secţiunea precedentă). Când întrerupătorul este închis (condiţia finală), rezistorul de 1 Ω este scurt-circuitat, iar
valoarea totală a rezistenţei din circuit se reduce Ωla (R
2 1 ); valoarea finală a curentului prin circuit cu
întrerupătorul închis este:

Prin urmare, bobina din acest circuit are un curent iniţial de 5 A şi unul final de 7,5 A. Deoarece ne
interesează ce se întâmplă în circuit după închiderea întrerupătorului şi scurt-circuitarea rezistorului R 2 , calcularea
constantei de timp se realizează pentru L 1 şi R 1 : 1 Henry / 2 Ω, sau τ = 0,5 secunde. Cu aceste valori, putem acum
calcula valorile curentului în timp. Tensiunea pe bobină este egală cu diferenţa dintre tensiunea bateriei (15 V) şi
produsul dintre curentul circuitului (7,5 A) şi rezistenţa R 1 (2 Ω). Dacă observăm că t ensiunea iniţială la bornele
bobinei este de 5 V şi apoi scade la 0 V după un timp infinit de la închiderea întrerupătorului, putem folosi aceste
valori în formula universală a constantei de timp pentru a ajunge la aceleaşi rezultate:

Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 3 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

313
Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 5V 5A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.1 15 V 4.094 V 5.453 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.25 15 V 3.033 V 5.984 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 1.839 V 6.580 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 0.677 V 7.162 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 0.092 V 7.454 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 0.012 V 7.494 A

6. Circuite complexe

• Pentru analiza circuitelor RC sau L/R mai complexe decăt cele serie simple, putem transforma circuitul
într-un circuit echivalent Thevenin considerând compoentul reactiv (condensator sau bobină) ca fiind
„sarcina” şi reducând restul componentelor la un circuit echivalent cu o sursă de tensiune şi un rezistor
serie. Apoi, analizăm comportamentul circuitului în timp, folosind formula universală a constantei de timp

Circuit RC paralel

Ce facem în cazul în care avem un circuit mai

complicat decât configuraţiile serie
considerate până acum? Să considerăm
circuitul alăturat, de exemplu.

Formula constantei de timp (τ = RC) se bazeaz

ă pe un circuit capacitiv serie simplu, format dintr-un
condensator şi un rezistor conectate în serie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru constanta de timp în circuitul
inductiv serie simplu (τ = L / R). Ce p u et m face p rin u rmare
într -o situaţie asemănătoare celei de faţă, unde
rezistorii sunt conectaţi într-o configuraţie serie-paralel cu condensatorul / bobina?

Aplicarea teoremei lui Thevenin

314
 Răspunsul este că putem folosi
metodele învăţate la analiza
reţelelor. Teorema lui Thevenin ne
spune că putem reduce oricare
circuit liniar la un circuit
echivalent compus dintr-o sursă de
tensiune, un rezistor conectat în serie cu aceasta şi o sarcină, urmând câţiva paşi simpli.
Pentru aplicarea teoremei lui Thevenin circuitului de faţă, considerăm componentul reactiv, condensatorul,
ca fiind sarcina; pasul următor este îndepărtarea acestuia din circuit pentru determinarea tensiunii şi a rezistenţei
Thevenin. Apoi, după ce am determinat valorile din circuitul echivalent, reconectăm condensatorul şi determinăm
tensiunea şi curentul în funcţie de timp, exact cum am făcut şi până acum.

Determinarea tensiunii la bornele sarcinii

Mărime R 1 R2 R3 Total Unitate După ce am identificat condensatorul ca fiind „sarcina” circuitului, îl

E 7,273 1,818 10,909 20 V îndepărtăm şi determinam tensiunea la bornele sarcinii (întrerupătorul
I 3,636 3,636 3,636 3,636 A este închis, vezi figura de mai sus). Aplicând metoda tabelului,
R 2k 500 3k 5,5k Ω valorile sunt cele alăturate.
Acest pas al analizei reflectă faptul că tensiunea la bornele sarcinii (aceeaşi ca la bornele rezistorului R 2 )
este de 1,8182 V atunci când nu este conectată nicio sarcină. Dacă suntem atenţi, observăm că această tensiunea
este chiar tensiunea finală la bornele condensatorului, deoarece un condensator complet încărcat se comportă
precum un circuit deschis (curent zero). Folosim această valoare a tensiunii pentru circuitul echivalent Thevenin.

Determinarea rezistenţei Thevenin

Pentru determinarea rezistenţei

Thevenin, trebuie să eliminăm toate
sursele de putere din circuitul
original şi să recalculăm rezistenţa
aşa cum este ea văzută de la
terminalele sarcinii (vezi circuitul
alăturat)
Formulele de calcul arată astfel:

R Thevenin = R 2 // (R 1 -- R 3 )
R Thevenin = 500 Ω // (2 kΩ + 3 kΩ)
R Thevenin = 454,545 Ω

315
 unde,
// reprezintă conectarea în paralel a rezistorilor
-- reprezintă conectarea în serie a rezistorilor

Desenarea circuitului echivalent Thevenin

Următorul pas este redesenarea circuitului original

sub forma circuitului echivalent Thevenin.

Constanta de timp pentru acest circuit va fi egală cu produsul dintre rezistenţa Thevenin şi capacitatea
condensatorului (τ = RC).
Cu valorile de mai sus, putem face următoarele calcule:

Determinarea tensiunii la bornele condensatorului

În acest moment putem afla şi tensiunea la bornele condensatorului direct din formula universală de calcul
a constantei de timp. Să facem calculele pentru o valoare de 60 de milisecunde. Deoarece este o formulă capacitivă,
vom face calculele în funcţie de tensiune:

Din nou, deoarece valoarea iniţială a tensiunii condensatorului am presupus-o ca fiind 0 V, căderea de
tensiune actuală pe condensator după un interval de 60 ms de la închiderea întrerupătorului este suma dintre
valoarea iniţială (0 V) şi cea finală (1,3325 V), adică 1,3325 V.

7. Rezolvarea circuitului pentru variabila timp

316
Determinarea duratei de timp

În unele cazuri este necesară determinarea duratei de timp pentru care circuitul va atinge o valoare
predeterminată. Acest lucru este în special întâlnit în cazurile în care proiectăm circuitul RC sau L/R pentru o
aplicaţie în funcţie de timp. Pentru acest calcul, trebuie să modificăm formula universală a constantei de timp. Cea
originală arată astfel:

În acest caz dorim însă să realizăm un calcul în funcţie de timp. Pentru aceasta, modificăm formula, şi
scoatem variabila timp în stânga formulei, în loc de „variaţie”:

unde,
v = variaţia (tensiunii sau a curentului); a nu se confunda cu tensiunea instantanee
i = valoarea iniţială (a nu se confunda cu, curentul instantaneu
f = valoarea finală

Iar ln reprezintă logaritmul natural: inversa lui e:

dacă ex = a, atunci ln a = x - puterea la care trebuie ridicat e pentru a produce rezultatul a

317
Exemplu

Folosim acelaşi circuit rezistor-condensator de la

începutul capitolului şi ne folosim de datele deja
determinate pentru a afla durata de timp.

Constanta de timp este aceeaşi, 1 secundă (10 kΩ înmulţit cu 100 µF); iar valorile iniţiale şi finale rămân şi
ele neschimbate (tensiunea iniţială a condensatorului este iniţial 0 V, iar cea finală 15 V). După cum reiese din
tabelul de la începutul capitolului, după 2 secunde condensatorul va fi încărcat la 12,970 V.
Să introducem aşadar valoarea de 12,970 V în formula determinată mai sus pentru a vedea dacă timpul
rezultat este de 2 secunde:

Într-adevăr, răspunsul este cel aşteptat, şi anume 2 secunde. Putem însă afla duratele de timp necesare
încărcării condensatorului pentru oricare valoare din intervalul (iniţial, final). De exemplu, care este durata de timp
pentru care condensatorul se încarcă la 10 V?

318
 02 - Legea lui Ohm

1. Legea lui Ohm

• Tensiunea se măsoară în volţi şi este simbolizată prin „E” sau „V”

• Curentul se măsoară în amperi şi este simbolizat prin „I”
• Rezistenţa se măsoară în ohmi şi este simbolizată prin „R”
• Legea lui Ohm: E = IR; I = E / R; R = E / I

Curentul

Un circuit electric este format atunci când este construit un drum prin care electronii se pot deplasa
continuu. Această mişcare continuă de electroni prin firele unui circuit poartă numele curent, şi adeseori este
denumită „curgere”, la fel precum curgerea lichidului dintr-o ţeavă.

Tensiunea

Forţa ce menţine „curgerea” electronilor prin circuit poartă numele de tensiune. Tensiunea este o mărime
specifică a energiei potenţiale ce este tot timpul relativă între două puncte. Atunci când vorbim despre o anumită
cantitate de tensiune prezentă într-un circuit, ne referim la cantitate de energie potenţială existentă pentru
deplasarea electronilor dintr-un punct al circuitului într-altul. Fără a face referinţa la două puncte distincte, termenul
de „tensiune” nu are sens.

Rezistenţa electrică

Electronii liberi tind să se deplaseze prin conductori cu o anumită rezistenţă sau opoziţie la mişcare din
partea acestora. Această opoziţie poartă numele de rezistenţă. Cantitatea de curent disponibilă într-un circuit
depinde de cantitatea de tensiune disponibilă pentru a împinge electronii, dar şi de cantitatea de rezistenţă prezentă
în circuit. Ca şi în cazul tensiunii, rezistenţa este o cantitate ce se măsoară între două puncte distincte. Din acest
motiv, se folosesc termenii de „între” sau „la bornele” când vorbim de tensiunea sau rezistenţă dintre două puncte
ale unui circuit.

Unităţile de măsură pentru tensiune, curent şi rezistenţă

26
Mărime Simbol Unitate de măsură Prescurtare Pentru a putea vorbi concret despre valorile acestor mărimi
Curent I Amper A într-un circuit, trebuie să putem descrie aceste cantităţi în
Tensiune E sau V Volt V acelaşi mod în care măsurăm temperatura, masa, distanţă sau
Rezistenţă R Ohm Ω oricare altă mărime fizică. Pentru masă, putem folosi
„kilogramul” sau „gramul”. Pentru temperatură, putem folosi grade Fahrenheit sau grade Celsius. În tabelul alăturat
avem unităţile de măsură standard pentru curentul electric, tensiune electrică şi rezistenţă:
„Simbolul” pentru fiecare mărime este litera din alfabet folosită pentru reprezentarea mărimii respective
într-o ecuaţie algebrică. astfel de litere standard sunt folosite adesea în discipline precum fizica şi ingineria, şi sunt
recunoscute la nivel internaţional. „Unitatea de măsură” pentru fiecare cantitate reprezintă simbolul alfabetic folosit
pentru a prescurta notaţia respectivei unităţi de măsură.
Fiecare unitate de măsură poartă numele unei personalităţi importante din domeniul electricităţii: amper-ul
după Andre M. Ampere, volt-ul după Alessandro Volta, şi ohm-ul după Georg Simon Ohm.

Valoarea instantanee a curentului şi a tensiunii

Toate aceste valori sunt exprimate cu litere de tipar, exceptând cazurile în care o mărime (în special
tensiunea sau curentul) este exprimată în funcţie de o durată scurtă de timp (numită valoarea instantanee). De
exemplu, tensiunea unei baterii, fiind stabilă pe o perioadă lungă de timp, va fi simbolizată prin „E”, pe când
tensiunea maximă atinsă de un fulger în momentul lovirii unei linii electrice va fi simbolizată cu litere mici, „e”
(sau „v”) pentru a desemna această valoare ca existentă într-un anumit moment în timp. aceeaşi convenţie se
foloseşte şi în cazul curentului, litera „i” fiind folosită pentru a reprezenta curentul instantaneu. Majoritatea
mărimilor din curent continuu, fiind constante de-a lungul timpului, vor fi simbolizate cu litere mari (de tipar).

Coulomb-ul şi sarcina electrică

O mărime de bază în măsurătorile electrice, predată adesea la începutul cursurilor de electronică dar
nefolosită mai târziu, este Coulomb-ul, mărimea sarcinii electrice proporţională cu numărul de electroni în stare de
dezechilibru. O sarcină de un Coulomb este egală cu 6,25x1018 electroni. Simbolul mărimii sarcinii electrice este
litera Q, iar unitatea de măsura, Coulombul, este abreviata prin C. Vedem prin urmare faptul că unitate de măsură
pentru deplasarea electronilor, amperul, este egal cu o cantitate de electroni egală cu 1 Coulomb ce se deplasează
printr-un punct al circuitului într-un interval de 1 secundă. Pe scurt, curentul este gradul de deplasare al sarcinii
electrice printr-un conductor.

Joule-ul şi energia electrică

27
 După cum am mai spus, tensiunea este mărimea energiei potenţiale pe unitatea de sarcină disponibilă
pentru motivarea electronilor dintr-un punct în altul. Înainte de a putea da o definiţie exactă a „volt”-ului, trebuie să
înţelegem cum putem măsura această cantitate pe care o numim „energie potenţială”. Unitatea generală pentru orice
tip de energie este Joule-ul, egal cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1 Newton pentru a deplasa un corp pe o
distanţă de 1 metru. Definit prin aceşti termeni ştiinţifici, 1 volt este egal cu raportul dintre o energie electrică
potenţială de 1 Joule şi o sarcină electrică de 1 Coulomb. astfel, o baterie de 9 volţi eliberează o energie de 9 Jouli
pentru fiecare Coulomb de electroni ce se deplasează prin circuit.

Definirea legii lui Ohm

Aceste simboluri şi unităţi pentru mărimile electrice vor fi foarte importante atunci atunci când vom începe
să folosim relaţiile dintre ele în cadrul circuitelor. Prima, şi poate cea mai importantă, este relaţia dintre curent,
tensiune şi rezistenţă, legea lui Ohm, descoperită de Georg Simon Ohm şi publicată în 1827 în lucrarea Die
galvanishe Kette, mathematisch berabeitet (de) (Analiza matematică a circuitului galvanic). Principala descoperire
a lu i Oh m a fo st că, cantitatea de curent printr-un conductor metalic într-un circuit este direct proporţională cu
tensiunea aplicată asupra sa, oricare ar fi temperatura, lucru exprimat printr-o ecuaţie simplă ce descrie relaţia
dintre tensiune, curent şi rezistenţă.
Această relaţie fundamentală este cunoscută sub numele de legea lui Ohm:

În această expresie algebrică, tensiunea(E) este egală cu produsul dintre curent(I) şi rezistenţa(R). Această
formulă poate fi rescrisă sub următoarele forme, în funcţie de I, sau de R:

Analiza circuitelor simple folosind legea lui Ohm

Să folosim acum aceste ecuaţii pentru a analiza circuitele simple.

În circuitul alăturat, există doar o singură sursă de tensiune (bateria), şi doar o
singură rezistenţă (becul, neglijând rezistenţa datorată conductorilor). În această
situaţie legea lui Ohm se poate aplica foarte uşor. În cazul în care cunoaştem două
din cele trei variabile (tensiune, curent şi rezistenţă) din acest circuit, putem folosi
legea lui Ohm pentru determinarea celei de a treia.

28
 În acest prim exemplu, vom calcula cantitatea de curent (I)
dintr-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E)
şi a rezistenţei (R).

Care este valoarea curentului (I) din acest circuit?

În al doilea exemplu, vom calcula valoarea rezistenţei (R)

într-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E) şi
a curentului (I).

Care este valoarea rezistenţei becului în acest caz?

În ultimul exemplu, vom calcula valoarea tensiunii generate de

baterie (E), atunci când cunoaştem valoarea curentului (I) şi a
rezistenţei (R).

Care este valoarea tensiunii generate de baterie?

29
 2. Puterea în circuitele electrice

• Puterea este mărimea lucrului mecanic într-o anumită perioadă de timp.

• Puterea mecanică se măsoară de obicei în „cal putere”.
• Puterea electrică se măsoară aproape tot timpul în „watt” şi poate fi calculată cu formula P=IE.
• Puterea electrică este un produs al tensiunii şi al curentului, nu doar al unuia dintre aceşti termeni
• Calul putere şi watt-ul sunt pur şi simplu două unităţi de măsură ce descriu acelaşi principiu fizic, un cal
putere fiind egal cu 745,7 de Watti

Definiţia puterii electrice

Pe lângă tensiune şi curent, mai există o altă mărime a activităţii electronilor liberi din circuit: puterea. În
primul rând trebuie să înţelegem ce este puterea, înainte de a o analiza într-un circuit.
Puterea este mărimea lucrului mecanic ce poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Puterea este de
obicei definită ca şi ridicarea unui corp (greutăţi) atunci când asupra acestuia acţionează forţa gravitaţiei. Cu cât
corpul este mai greu şi/sau cu cât este ridicat la o înălţime mai mare, cu atât a fost efectuat un lucru mecanic mai
mare. Puterea măsoară cât de rapid a fost efectuată o cantitate standard de lucru mecanic.
În cazul automobilelor, puterea unui motor este dată în „cai putere”, termen inventat iniţial de producătorii
motoarelor cu aburi ca şi mijloc de cuantificare a abilităţii maşinilor lor de a efectua lucru mecanic în relaţia cu cea
mai utilizată sursă de putere din acele vremuri: calul. Puterea unui motor de automobil nu indică mărimea dealului
ce-l poate urca sau ce greutate poate transporta, ci indică cât de repede poate urca un anumit deal sau trage o
anumită greutate.
Puterea unui motor mecanic depinde atât de viteza motorului cât şi de cuplul ce se regăseşte pe arbore.
Viteza arborelui unui motor se măsoară în rotaţii pe minut, sau r.p.m. Cuplul este cantitatea de forţă de torsiune
produsă de motor şi se măsoară în Newton-metru (Nm). Dar nici viteza nici cuplul nu măsoară puterea unui motor.
Un motor diesel de tractor de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie mică, dar un cuplu mare. Un motor
de motocicletă de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie foarte mare, dar un cuplu mic. Ambele produc 100 de cai
putere, dar la viteze şi cupluri diferite. Ecuaţia pentru calcului calului putere (CP) este simplă:

unde,
S = viteza arborelui în r.p.m.
T = cuplul arborelui în Nm
π = 3.14 (constanta pi)

30
 Putem observa că există doar două variabile în partea dreaptă a ecuaţiei, S şi T. Toţi ceilalţi termeni sunt
constanţi (nu îşi modifică valoarea în funcţie de timp sau de situaţie). CP (cal putere) variază doar atunci când
variază fie viteza fie cuplul şi nimic altceva. Putem rescrie ecuaţia pentru a arăta această relaţie:

unde,
∝ înseamnă direct proporţional (adesea prescurtat d.p.)
S şi T au semnificaţiile de mai sus
Deoarece unitatea de măsură „cal putere” nu coincide exact cu viteza în rotaţii pe minut înmulţită cu, cuplul
în Newton-metru, nu putem spune că acesta este egal cu ST. Cu toate acestea, „calul putere” este proporţional cu
ST. Valoarea calului putere se va modifica în aceeaşi proporţie cu produsul ST (atunci când acesta variază).

Puterea în circuitele electrice

Pentru circuitele electrice, puterea este o funcţie (depinde) de curent şi tensiune. Nu este surprinzător faptul
că această relaţie seamănă izbitor cu formula „proporţională” a calului putere de mai sus:

Totuşi, în acest caz, puterea (P) este exact egală curentului (I) înmulţit cu tensiunea (E), şi nu este doar
proporţională cu acest produs (IE). Când folosim această formulă, unitatea de măsură pentru putere este watt-ul,
prescurtat prin litera W.
Trebuie înţeles faptul că nici tensiunea nici curentul nu înseamnă putere ele însele. Puterea este combinaţia
celor două într-un circuit. Reţineţi că tensiunea este lucrul specific (sau energia potenţială) pe unitate de sarcină, în
timp ce curentul este rata de deplasare a sarcinilor electrice printr-un conductor. Tensiunea (lucrul specific) este o
mărime analoagă lucrului efectuat în ridicarea unei greutăţi atunci când asupra acesteia acţionează forţa gravitaţiei.
Curentul (rata) este analoagă vitezei de ridicare a greutăţii respective. Împreună ca şi produs (înmulţire), tensiunea
(lucru) şi curentul (rata) constituie puterea.
La fel ca în cazul unui motor diesel de tractor şi un motor de motocicletă, un circuit cu o tensiune mare şi
curent scăzut, poate disipa aceeaşi putere precum un circuit cu o tensiune scăzută şi curent mare. Nici valoarea
tensiunii şi nici cea a curentului, nu pot să indice singure cantitatea de putere prezentă într-un circuit.
Într-un circuit deschis puterea disipată este zero, indiferent de valoarea tensiunii existente. Din moment ce
P = IE şi I = 0, şi înmulţirea cu zero are ca şi rezultat tot timpul zero, înseamnă că şi puterea disipată în circuit
trebuie să fie egală cu zero. Dacă am fi să construim un scurt-circuit cu ajutorul unei bucle din material
supraconductor (rezistenţă zero), am putea obţine o situaţie în care tensiunea de-a lungul buclei să fie egală cu zero,
şi în acest caz puterea ar fi de asemenea zero, folosind logica de mai sus.

31
Relaţia dintre Watt şi cal putere (CP)

Fie că măsurăm puterea în „cal putere” sau în „watt”, vorbim despre acelaşi lucru: ce cantitate de lucru
poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Cele două unităţi nu sunt egale din punct de vedere numeric, dar
exprimă acelaşi lucru. Relaţia dintre cele două puteri este:

Prin urmare, cele două motoare de 100 de cai putere de mai sus pot fi de asemenea notate cu „74570” de
Watti, sau „74,57” kW.

3. Calcularea puterii electrice

• Puterea se măsoară în Watti, simbolizat prin litera „W”.

• Legea lui Joule (ecuaţiile de putere): P = I2R ; P = IE ; P = E2 / R

Exemplu

Am văzut formula pentru determinarea puterii într-un circuit

electric: prin înmulţirea curentului (în amperi) cu tensiunea (în
volţi) ajungem la „watti”. Să aplicăm această formulă unui
circuit.

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi curentul

În circuitul de mai sus avem o baterie de 18 V, şi un bec cu o rezistenţă deΩ.3 Folosind legea lui Ohm
pentru determinarea curentului, obţinem:

După ce am aflat valoarea curentului, putem lua această valoare şi să o înmulţim cu cea a tensiunii pentru a
determina puterea:

32
 Prin urmare, becul degajă o putere de 108 W, atât sub formă de lumină, cât şi sub formă de căldură.
Să încercăm acum să luăm acelaşi circuit, dar să mărim
tensiunea la bornele bateriei (schimbăm bateria) şi să
vedem ce sa întâmplă. Intuiţia ne spune că va creşte
curentul prin circuit pe măsură ce tensiunea bateriei creşte
iar rezistenţa becului rămâne aceeaşi. Şi puterea va creşte
de asemenea.

Acum, tensiunea bateriei (tensiunea electromotoare) este de 36 V în loc de 18 V cât era înainte. Becul are o
valoarea a rezistenţei tot de 3 Ω. Curentul este acum:

Trebuia să ne aşteptăm la acest lucru: dacă I = E / R, şi dublăm E-ul pe când R-ul rămâne acelaşi, curentul
ar trebui să se dubleze. Într-adevăr, asta s-a şi întâmp lat; acu m avem 1 2 A în lo c d e 6 A câţi aveam în ain te. Să
calculăm acum şi puterea:

Observăm că puterea a crescut precum ne-am fi aşteptat, dar a crescut puţin mai mult decât curentul. De
ce? Pentru că puterea este funcţie de produsul dintre tensiune şi curent, iar în acest caz, ambele valori, şi curentul şi
tensiunea, s-au dublat faţă de valorile precedente, astfel că puterea a crescut cu un factor de 2 x 2, adică 4. Puteţi
verifica acest lucru împărţind 432 la 108 şi observând că proporţia dintre cele două valori este într-adevăr 4.
Folosind reguli algebrice pentru a manipula formulele, putem lua formula originală a puterii şi să o
modificăm pentru cazurile în care nu cunoaştem şi tensiunea şi curentul:

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar tensiunea (E) şi rezistenţa (R):

33
Calcularea puterii cunoscând curentul şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar curentul (I) şi rezistenţa (R):

Notă istorică

James Prescott Joule este cel care a descoperit relaţia matematică dintre disiparea puterii şi curentul printr-o
rezistenţă, nu Georg Simon Ohm. Această descoperire, publicată în 1843 sub forma ultimei ecuaţii (P = I2R), este
cunoscută ca „Legea lui Joule”. Datorită faptului că aceste ecuaţii ale puterii sunt strâns legate de ecuaţiile legii lui
Ohm pentru tensiune, curent şi rezistenţă (E=IR; I=E/R; R=E/I) sunt adeasea acreditate lui Ohm.

4. Rezistorul

• Dispozitivele numite rezistori sunt construite pentru a asigura cantităţi precise de rezistenţă electrică într-un
circuit. Rezistorii sunt clasificaţi atât în funcţie de rezistenţa lor (în ohmi) cât şi de capacitatea acestora de a
disipa căldura (Watti).
• Rezistenţa unui rezistor nu poate fi determinată prin mărimea fizică a acestuia, cu toate că valorile
aproximative ale puterii pot fi determinate. Cu cât este mai mare un rezistor, cu atât poate disipa mai multă
putere sub formă de căldură fără a se distruge.
• Orice dispozitiv electric ce transformă energia într-o manieră practică poartă numele de sarcină. De multe
ori, într-un circuit electric, se foloseşte simbolul rezistenţei pentru a desemna şi alt fel de dispozitive non-
specifice, nu neapărat un rezistor propriu-zis.

Rezistenţa şi rezistorul

Este foarte uşor să confundăm termenii de rezistenţă şi rezistor. Rezistenţa reprezintă opoziţia faţă de
curentul electric, iar rezistorul este un dispozitiv fizic utilizat în circuitele electrice. Este adevărat, rezistorii posedă
rezistenţă electrică, dar trebuie să înţelegem că cei doi termeni nu sunt echivalenţi!

Scopul rezistorilor

Datorită relaţiei dintre tensiune, curent şi rezistenţă în oricare circuit, putem controla oricare variabilă prin
simplul control al celorlalte două. Probabil că cea mai uşor de controlat variabilă dintr-un circuit este rezistenţa.

34
Acest lucru poate fi realizat prin schimbarea materialului, mărimii sau formei componentelor conductive (ţineţi
minte cum filamentul metalic subţire al unui bec crează o rezistenţă electrică mai mare decât un fir gros?)
Componentele speciale numite rezistori sunt confecţionate cu singurul scop de a crea o cantitate precisă de
rezistenţă electrică la introducerea lor în circuit. Sunt construite din fir metalic sau de carbon în general, şi realizate
astfel încât să menţină o rezistenţă stabilă într-o gamă largă de condiţii externe. Rezistorii nu produc lumină precum
este cazul becurilor, dar produc căldură atunci când degajă putere electrică într-un circuit închis în stare de
funcţionare. În mod normal, totuşi, scopul unui rezistor nu este producerea căldurii utile, ci pur şi simplu asigurarea
unei rezistenţe electrice precise în circuit.

Simbolul rezistorului

Simbolul rezistorului pe care îl vom folosi în circuite este cel în formă de zig-zag.

Valorile rezistenţelor în ohmi sunt de obicei reprezentate printr-un

număr adiacent, iar dacă într-un singur circuit sunt prezenţi mai mulţi
rezistori, fiecare va fi notat cu R 1 , R 2 , R 3 , etc. După cum se poate
vedea, simbolurile pentru rezistor pot fi prezentate fie orizontal, fie
vertical.

Dacă ne luăm după aparenţa lor fizică, un simbol alternativ pentru rezistori este cel alăturat
(simbolul european).

Rezistoare cu rezistenţă variabilă

Rezistoarele pot de asemenea să fie cu rezistenţă variabilă, nu neapărat fixă.

Această proprietate o putem întâlni în cadrul unui rezistor construit chiar pentru
acest scop, sau o putem întâlni în cadrul unui component a cărui rezistenţă este
instabilă în timp.
În general, ori de câte ori vedeţi simbolul unui component reprezentat cu o săgeată diagonală prin el, acel
component are o valoarea variabilă şi nu statică (fixă). Acest simbol este o convenţie electronică standard.

Disiparea energiei

Deoarece rezistori produc energie sub formă de căldură la trecerea curentului prin ei datorită frecării,
aceştia pot fi împărţiţi în funcţie de cantitatea de căldură ce o pot susţine fără a se supra-încălzi şi distruge. Această

35
categorie este specificată în „Watti”. Majoritatea rezistorilor din aparatele electronice portabile sunt în categoria de
1/4 (0.25) watt sau mai puţin. Puterea unui rezistor este aproximativ proporţională cu mărimea sa: cu cât rezistorul
este mai mare, cu atât mai mare este puterea sa. De menţionat şi faptul că rezistenţa (în ohmi) nu are deloc legătură
cu mărimea!

Rezistorii sunt elemente extrem de importante într-un circuit

Chiar dacă apariţia rezistorilor într-un circuit pare pe moment a nu avea niciun sens, aceştia sunt nişte
dispozitive cu un rol extrem de folositor în cadrul circuitelor (divizoare de tensiune şi divizoare de curent, de
exemplu). Pentru că sunt atât de simplii şi de des utilizaţi în domeniul electricităţii şi a electronicii, vom dedica o
bună bucată de vreme analizei circuitelor compuse doar din rezistenţe şi baterii.

Sarcina electrică

În diagramele schematice, simbolul rezistorilor este adesea folosit pentru a indica un dispozitiv general
dintr-un circuit electric ce transformă energia electrică primită în ceva folositor (bec, de exemplu). Orice astfel de
dispozitiv non-specific într-un circuit electric poartă de obicei denumirea de sarcină electrică, sau scurt, sarcină.

Analiza unui circuit simplu

Pentru a rezuma ceea ce am spus până acum, vom analiza

circuitul alăturat, încercând să determinăm tot ceea ce
putem cu ajutorul informaţiilor disponibile.

Tot ceea ce cunoaştem în acest circuit este tensiunea la bornele bateriei (10 volţi) şi curentul prin circuit (2
amperi). Nu cunoaştem rezistenţa rezistorului în ohmi sau puterea disipată de acesta în Watti. Folosindu-ne însă de
ecuaţiile lui Ohm, putem găsi două ecuaţii ce ne pot oferi răspunsuri folosind doar cantităţile cunoscute, tensiunea,
respectiv curentul:

Introducând cantităţile cunoscute de tensiune (E) şi curent (I) în aceste două ecuaţii, putem determina
rezistenţa circuitului (R), şi puterea disipată (P):

36
 Pentru circuitul de faţă, în care avem 10 volţi şi 2 amperi, rezistenţa rezistorului trebuie să fie de 5 Ω. Dacă
ar fi să proiectăm un circuit pentru a opera la aceste valori, ar trebui să folosim un rezistor cu o putere de minim 20
de Watti; în caz contrar, s-ar distruge din cauza supra-încălzirii.

5. Conducţia neliniară

• Marea majoritatea a materialelor posedă o rezistenţă stabilă în timp sub diferite condiţii de funcţionare, dar
există şi materiale care fac excepţie de la această regulă
• Orice funcţie care poate fi descrisă pe un grafic printr-o linie dreaptă se numeşte funcţie liniară. În cadrul
circuitelor cu rezistenţe constante, graficul curent-tensiune este liniar (I = E / R).
• În circuitele în care rezistenţa variază odată cu variaţia tensiunii sau a curentului, graficul curent-tensiune
va fi neliniar
• Un varistor este un component ce-şi modifică rezistenţa cu valoarea tensiunii aplicate la terminalele sale.
Cu o tensiunea mică, rezistenţa sa este mare. Pentru o anumită tensiune de „străpungere”, rezistenţa sa
scade dramatic.
• Rezistenţă negativă este porţiunea în care curentul printr-un component scade odată cu creşterea tensiunii la
bornele sale.

Rezistenţa ideală

Legea lui Ohm este un instrument simplu şi puternic pentru analiza circuitelor electrice, dar are şi unele
limitări pe care trebuie să le înţelegem dacă vrem să o aplicăm cu succes circuitelor reale. Pentru majoritatea
conductorilor, rezistenţa este o proprietate aproximativ constantă, neafectată de tensiune şi curent. Din acest motiv,
considerăm rezistenţa majorităţii componentelor dintr-un circuit ca fiind constantă, astfel că tensiunea şi curentul
sunt în relaţie directă unul cu celălalt.

37
 De exemplu, în cazul precedent cu becul de 3 Ω, am calculat
curentul prin circuit împărţind tensiunea la rezistenţă
(I=E/R). Cu o baterie de 18 volţi, curentul prin circuit a fost
de 6 amperi. Dublând tensiunea bateriei la 36 de volţi, am
dublat şi curentul la 12 amperi. Toate acest lucruri sunt
evidente, atâta timp cât rezistenţa becului la deplasarea
electronilor rămâne constantă la 3 Ω.

Rezistenţa reală

Totuşi, realitatea nu este atât de simplă. Unul din fenomenele prezentate într-un capitol viitor este cel al
variaţiei rezistenţei odată cu variaţia temperaturii. Într-un bec incandescent, rezistenţa filamentului va creşte
dramatic atunci când aceasta îşi modifică temperatura de la cea a camerei la temperatura în stare de funcţionare.
Dacă ar fi să mărim tensiunea furnizată într-un circuit real simplu, creşterea rezultată a curentului electric ar cauza
creşterea temperaturii filamentul becului, creştere ce duce la creşterea rezistenţei acestuia, fapt ce face posibilă o
nouă creştere a curentului prin circuit doar prin creşterea tensiunii furnizate de baterie. Prin urmare, tensiunea şi
curentul nu se supun ecuaţiei simple I=E/R, deoarece rezistenţa filamentului unui bec nu rămâne stabilă odată cu
modificarea curenţilor.
Fenomenul variaţiei rezistenţei cu temperatura este caracteristic majorităţii metalelor din care sunt
confecţionate firele conductoare. Pentru majoritatea aplicaţiilor însă, aceste variaţii ale rezistenţei sunt suficient de
mici, astfel încât ele sunt neglijabile şi nu sunt luate în considerare. În cazul filamentelor becurilor, variaţia
rezistenţei este destul de mare.

Variaţia liniară a curentului cu tensiunea

38
 Acesta este doar un exemplu din domeniul ne-liniarităţii circuitelor
electrice. Dar nu este nicidecum singurul. În matematică, o funcţie
„liniară” este o funcţie reprezentată grafic printr-o linie dreaptă.
Versiunea simplificată a circuitului simplu cu bec, cu o rezistenţă
constantă a filamentului de 3 Ω, generează un grafic asemănător celui
alăturat.

Linia dreaptă de pe grafic desemnează faptul că rezistenţa este stabilă pentru o varietate de tensiuni şi
curenţi din circuit. Acest lucru se întâmplă însă doar într-un caz ideal. Fiindcă rezistorii sunt construiţi astfel încât
rezistenţa lor să fie cât mai stabilă, aceştia se comportă în general conform graficului de mai sus. Matematic, acest
comportament se numeşte liniar.

Variaţia neliniară a curentului cu tensiunea

Un exemplu mai realist al unui circuit electric simplu cu bec, atunci

când tensiunea la bornele bateriei variază într-un domeniu larg, este
reprezentat prin graficul alăturat.

Acest grafic nu mai este o linie dreaptă. Acesta creşte brusc în partea stângă, odată cu creşterea tensiunii de
la zero la o valoarea scăzută. Pe măsură ce tensiunea creşte, vedem o creştere din ce în ce mai mică a curentului;
astfel că circuitul are nevoie de o creştere din ce în ce mai mare a tensiunii pentru a păstra o creştere egală şi
constantă a curentului.
Dacă încercăm să aplicăm legea lui Ohm pentru determinarea rezistenţei acestui circuit folosind valorile
curentului şi ale tensiunii din graficul de mai sus, ajungem la mai multe seturi de valori diferite. Putem spune că
rezistenţa este neliniară: creşte cu creşterea tensiunii şi a curentului. Ne=liniaritatea este cauzată de efectul
temperaturii ridicate a metalului ce compune filamentul becului.

Ionizarea gazelor şi ne-liniaritatea graficului curent-tensiune

39
 Un alt exemplu de ne-liniaritate a curentului este prin gaze precum
aerul. La temperaturi şi presiuni normale, aerul este un dielectric
(izolator) eficient. Totuşi, dacă tensiunea dintre doi conductori separaţi
printr-o porţiune de aer creşte suficient de mult, moleculele de aer se
vor „ioniza”, iar electronii acestora se vor deplasa sub influenţa forţei
generate de tensiunea ridicată dintre fire.

Odată ionizate, aerul (şi alte gaze) devin bune conductoare de electricitate, permiţând curgerea electronilor.
Dacă realizăm graficul curent-tensiune precum în circuitul precedent, putem observa foarte clar efectul neliniar al
ionizării.
Graficul de mai sus este aproximat pentru o grosime a dielectricului (aer) de 1cm. O eventuală mărire a
distanţei dintre cei doi conductori ar duce la un potenţial de ionizare mai ridicat, dar graficul curbei I/E ar rămâne
similar: practic, nu există curent prin dielectric până în momentul atingerii potenţialului de ionizare, dar conducţia
curentului este foarte bună după acest punct.
Acesta este şi motivul pentru care fulgerele există sub forma de şoc de scurtă durată şi sub o formă continuă
de curgere a electronilor. Tensiunea formată între pământ şi nori (sau între diferiţi nori) trebuie să crească până la o
valoare ce depăşeşte potenţialul de ionizare al golului de aer dintre cele două puncte. După atingerea acestui punct,
aerul se ionizează suficient de mult pentru a permite curgerea substanţială a electronilor, iar curentul produs va
exista prin aerul ionizat până în momentul în care sarcina electrică statică dintre cele două puncte se consumă.
După scăderea sarcinii electrice până în punctul în care tensiunea scade sub un anumit punct de ionizare,
aerul dintre cele două puncte (nor şi pământ) se de-ionizează şi devine din nou un foarte bun dielectric (rezistenţă
ridicată).

Fenomenul de străpungere dielectrică

Multe materiale dielectrice solide posedă proprietăţi rezistive similare: rezistenţă extrem de mare la trecerea
curentului electric sub o anumită tensiune critică, iar apoi, o rezistenţă mult diminuată la depăşirea acelei valori a
tensiunii. Odată ce un material dielectric a trecut prin faza de străpungere (termenul folosit pentru acest fenomen),
de cele mai multe ori acesta nu se reîntoarce la faza dielectrică precedentă aşa cum o fac majoritatea gazelor. Este
posibil ca după străpungere, materialul să se comporte asemenea unui dielectric la tensiuni scăzute, dar valoarea
pragului tensiunii de ionizare este mult sub valoarea iniţială, ceea ce duce la străpungeri mult mai uşoare pe viitor.
Acesta este un mod de defectare des întâlnit în circuitele de tensiune înaltă: distrugerea izolaţiei prin străpungere.

40
Asemenea defecte pot fi detectate folosind aparate speciale de măsură a rezistenţei utilizând tensiuni ridicate (peste
1000 V).

Varistorul

Există componente de circuit special concepute pentru proprietăţile lor rezistive neliniare; unul dintre
acestea este varistorul. Confecţionat de obicei din oxid de zinc sau carbură de siliciu, aceste dispozitive menţin o
rezistenţă ridicată la bornele lor până în momentul atingerii unei tensiuni de „străpungere” (echivalentă cu
„potenţialul de ionizare” a golului de aer), moment în care rezistenţa lor scade dramatic. Dar, faţă de străpungerea
unui izolator, străpungerea unui varistor este repetabilă: adică, design-ul acestuia este de aşa natură încât permite
străpungeri repetate fără apariţia distrugerii fizice a componentului.

Rezistenţa negativă

Alte componente electrice posedă curbe de variaţie curent/tensiune şi mai

ciudate. Unele dispozitive suferă o descreştere a rezistenţei odată cu
creşterea tensiunii. Datorită faptului că panta curent/tensiune în acest caz
este negativă, fenomenul este cunoscut sub denumirea de rezistenţă
negativă.

Observaţie

Pentru simplitatea expunerii totuşi, vom considera rezistenţele din circuit stabile în timp oricare ar fi
condiţiile de funcţionare, exceptând faptul în care vom preciza altcumva.

6. Conexiunea unui circuit

• Considerăm firele conductoare dintr-un circuit ca având o rezistenţă zero.

• Firele dintr-un circuit pot fi lungite sau scurtate fără a afecta funcţia circuitului - ceea ce este important este
ca toate componentele să fie legate unul de celălalt (circuit închis) în aceeaşi ordine.
• Într-un circuit, punctele direct conectate între ele printr-un fir cu rezistenţă zero, sunt considerate comune
din punct de vedere electric

41
 • Între punctele comune, cu rezistenţă zero între ele, nu va exista cădere de tensiune (0 V), indiferent de
valoarea curentului (caz ideal)
• Valorile tensiunii sau curentului între seturi de puncte comune vor fi egale

Lungimea şi modul de aşezare a conductorilor în circuit

Până în acest moment am analizat circuite cu o singură baterie şi o singură rezistenţă fără a lua în calcul
firele conductoare dintre componente, atâta timp cât am format un circuit complet. Contează lungimea firelor sau
„forma” circuitului pentru calculele noastre? Să considerăm câteva configuraţii de circuitelor:

Atunci când conectăm două puncte dintr-un circuit

printr-un fir conductor, presupunem de obicei că acele
fire prezintă o rezistenţă neglijabilă. Prin urmare, ele
nu contribuie într-o măsură hotărâtoare la rezistenţă
totală a circuitului, iar singura rezistenţă pe care o
luăm în calcul este rezistenţă componentelor din
circuit. În circuitele de mai sus, singura rezistenţă este
rezistenţă de 5 Ω a rezistoarelor, şi o vom considera
doar pe aceasta în calculele noastre.

În realitate, firele metalice au o anumită rezistenţă (precum şi sursele de tensiune!), dar acele rezistenţe sunt
în general mult mai mici decât rezistenţa prezentă în celelalte componente din circuit încât pot fi neglijate. Excepţie
fac firele din circuitele de putere (curenţi mari), unde chiar şi o rezistenţă foarte mică poate genera căderi de
tensiune importante.

Punctul electric comun

Dacă rezistenţă firelor conductoare este mică spre zero, putem considera punctele conectate din circuit ca
fiind comune din punct de vedere electric. Punctele 1 şi 2 din circuitele de mai sus pot exista fizic foarte aproape
unul de celălalt sau la o distanţă destul de mare pentru că, din punct de vedere al măsurătorilor tensiunii şi
rezistenţei, acest lucru nu contează. Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 3 şi 4. Este ca şi cum capetele
rezistorilor ar fi ataşate direct la terminalele bateriei din punct de vedere al legii lui Ohm. Este bine de ştiut acest
lucru, pentru că asta înseamnă că putem retrasa circuitul, lungind sau scurtând firele după bunul nostru plac, fără a

42
afecta funcţionarea circuitului în mod decisiv. Tot ceea ce contează este legarea componentelor unul de celălalt în
aceeaşi secvenţă.
Rezultă şi faptul că valorile tensiunii între seturi de puncte „comune” vor fi identice. Adică, tensiunea între
punctele 1 şi 4 (la bornele bateriei), este aceeaşi cu tensiunea dintre punctele 2 şi 3 (la bornele rezistorului) în
circuitul de mai sus.

Să analizăm circuitul alăturat şi să vedem care sunt punctele comune.

Aici avem doar două componente fără a lua în considerare şi firele:

bateria şi rezistorul. Cu toate că firele au un drum mai încâlcit, ele
formează un circuit şi există câteva puncte comune din punct de vedere
electric în acest circuit, şi anume: punctele 1, 2 şi 3 pentru că acestea
sunt toate conectate între ele printr-un singur fir (fără alt component
electric între ele). Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 4, 5 şi 6.
Tensiunea între punctele 1 şi 6 este de 10 volţi, direct de la baterie. Dar, pentru că punctele 5 şi 4 sunt
comune cu 6, iar punctele 2 şi 3 sunt comune cu 1, între aceste două grupe de puncte se regăsesc de asemenea 10
volţi:

Între punctele 1 şi 4 = 10 volţi

Între punctele 2 şi 4 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 4 = 10 volţi (direct la bornele rezistorului)
Între punctele 1 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 2 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 1 şi 6 = 10 volţi (direct la bornele bateriei)
Între punctele 2 şi 6 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 6 = 10 volţi

Din moment ce aceste puncte sunt conectate împreună prin fire cu rezistenţă zero (ideală), căderea de
tensiune dintre aceste puncte este zero, indiferent de valoarea curentului prin aceste puncte/fire. Dacă am fi să citim
tensiunea între puncte comune, aceasta ar trebui să fie practic zero.

Punctele 1, 2, şi 3 sunt comune din punct de vedere electric

Între punctele 1 şi 2 = 0 volţi
Între punctele 2 şi 3 = 0 volţi
Între punctele 1 şi 3 = 0 volţi

43
Punctele 4, 5, şi 6 sunt comune din punct de vedere electric
Între punctele 4 şi 5 = 0 volţi
Între punctele 5 şi 6 = 0 volţi
Între punctele 4 şi 6 = 0 volţi

Acest lucru are sens şi din punct de vedere matematic. Cu o baterie de 10 volţi şi un rezistorΩ,de 5
curentul va fi de 2 amperi. Rezistenţa firelor fiind zero, căderea de tensiune pe întregul circuit poate fi determinată
cu ajutorul legii lui Ohm, astfel:

Pentru că punctele comune din punct de vedere electric dintr-un circuit au aceeaşi tensiune şi rezistenţă
relativă, firele ce conectează aceste puncte sunt de obicei desemnate printr-o aceeaşi notaţie. Asta nu înseamnă că
punctele terminalelor au aceeaşi denumire, ci doar firele de legătură. De exemplu:

Punctele 1, 2 şi 3 sunt comune, prin urmare firul ce conectează

punctele 1 şi 2 este notat asemenea (firul #2) firului ce conectează
punctele 2 şi 3 (firul #2). Într-un circuit real, firul dintre punctele 1
şi 2 poate avea culori şi mărimi diferite faţă de firul ce conectează
punctele 2 şi 3, dar notaţia lor ar trebui să fie asemănătoare. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru firele ce conectează punctele 6, 5 şi 4.

7. Polaritatea căderilor de tensiune

• Polaritatea căderii de tensiune la bornele oricărui component rezistiv este determinată de direcţia de
deplasare a electronilor prin acesta, astfel: negativă pentru ieşire, pozitivă pentru intrare.

44
Direcţia curentului într-un circuit

Putem determina direcţia deplasării electronilor într-un circuit, urmărind

drumul ce duce de la terminalul negativ (-) la cel pozitiv (+) al bateriei,
singura sursă de tensiune din circuit. Observăm că electronii se
deplasează contrar acelor de ceasornic, din punctul 6 spre 5, 4, 3, 2, 1 şi
înapoi la 6.

În momentul în care curentul întâmpină rezistenţa de 5Ω, se va î nregistra o cădere de tensiune la capetele
acesteia. Polaritatea acestei căderi de tensiune este minus (-) la punctul 4 şi plus (+) la punctul 3 (ţineţi minte,
tensiunea este o mărime relativă între două puncte). Prin urmare, marcăm polaritatea căderii de tensiune la bornele
rezistenţei cu aceste simboluri, folosind sensul real de deplasare al electronilor prin circuit, ceea ce înseamnă că
borna pe unde curentul intră în rezistor este cea negativă, iar borna (capătul) pe unde curentul iese din rezistor este
cea pozitivă.

Între punctele 1 (+) şi 4 (-) = 10 volţi

Între punctele 2 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 6 (-) = 10 volţi

Chiar dacă pare puţin neinspirată realizarea unui tabel cuprinzând căderile de tensiune în întreg circuitul,
acesta este un concept foarte important de ţinut minte, pentru că se va folosi la analiza circuitelor mult mai
complexe, cuprinzând rezistenţe şi baterii multiple.

Observaţie

Trebuie înţeles faptul că polaritatea nu are nimic de-a face cu legea lui Ohm: nu vom introduce niciodată
tensiuni, curenţi sau rezistenţe negative într-o ecuaţie a legii lui Ohm! Există într-adevăr alte principii electrice unde
folosirea polarităţii (+ sau -) contează, dar nu este cazul legii lui Ohm.

45
 03 - Protecţia la electrocutare

1. Siguranţa în domeniul electric

• Curentul electric poate produce arsuri adânci şi puternice asupra corpului datorită disipării puterii asupra
rezistenţei electrice a acestuia
• Apariţia contracţiei involuntare a muşchilor datorată trecerii unui curent electric extern prin corp poartă
denumirea de tetanos
• Curentul electric afectează şi diafragma toracică, muşchiul responsabil cu buna funcţionare a inimii şi a
plămânilor. Chiar şi curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru
a da peste cap semnalele celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând
la o condiţie cunoscută sub numele de fibrilaţie

Arsuri

Pe măsură ce curentul electric „curge” printr-un material, orice opoziţie în calea deplasării electronilor
(rezistenţă) are ca rezultat disiparea de energie, de obicei sub formă de căldură. Acesta este efectul principal şi cel
mai uşor de înţeles al electricităţii asupra ţesutului viu: încălzirea acestuia datorită curentului. În cazul generării
unei cantităţi suficiente de căldură, ţesutul poate prezenta arsuri. Fiziologic vorbind, efectul este asemănător celui
cauzat de o flacără deschisă sau orice altă sursă de căldură ridicată, doar că electricitatea poate arde ţesutul în
adâncime, nu doar la suprafaţa pielii, şi poate afecta chiar şi organele interne.

Sistemul nervos

Un alt efect al curentului electric asupra corpului, probabil cel mai periculos, este cel asupra sistemului
nervos. Prin „sistem nervos” înţelegem reţeaua de celule speciale din corp denumite „celule nervoase” sau
„neuroni” ce procesează şi conduc o multitudine de semnale responsabile pentru controlul unui număr mare de
funcţii ale corpului. Creierul, coloana vertebrală şi organele de simţ şi motoare funcţionează împreună pentru a
permite corpului să simtă, să se deplaseze, să răspundă şi să gândească.
Comunicarea dintre celulele nervoase este asemenea unor „traductoare”: crează semnale electrice (curenţi
şi tensiuni mici) ca şi răspuns la prezenţa unor compuşi chimici numiţi neurotransmiţători, şi eliberează
neurotransmiţători atunci când sunt stimulaţi de un curent electric. Dacă printr-un corp viu (uman sau altfel) trece
un curent electric suficient de mare, acesta va înlocui impulsurile de intensitate mică generate în mod normal de
neuroni, suprasolicitând sistemul nervos şi prevenind acţionarea muşchilor prin intermediul reflexelor şi a

46
semnalelor voite. În cazul în care muşchii sunt excitaţi (acţionaţi) de o sursă externă de curent (şoc electric), aceştia
se vor contracta involuntar, iar victima nu poate face nimic în această privinţă.

Tetanosul - imposibilitatea victimei de a se elibera de sub tensiune

Această situaţie este cu atât mai periculoasă dacă victima strânge conductorul aflat sub tensiune în mâini.
Muşchii antebraţelor responsabili pentru mişcare degetelor tind să fie mai bine dezvoltaţi pentru acei muşchi
responsabili cu contractarea degetelor decât pentru întinderea lor; prin urmare, dacă ambele seturi de muşchi sunt
excitate la maxim datorită curentului electric prezent prin mâna victimei, muşchii de „contractare” vor câştiga, iar
persoana va strânge mâna într-un pumn. În cazul în care conductorul atinge exact palma mâinii, această strângere
va forţa mâna să prindă strâns firul în mână ducând la o agravare a situaţiei datorită contactului excelent dintre corp
şi fir prin intermediul mâinii. Victima nu va fi capabilă să lase firul din mână fără un ajutor extern.
Din punct de vedere medical, această condiţie de contracţie involuntară a muşchilor se numeşte tetanos, şi
poate fi întrerupt doar prin oprirea curentului prin victimă.
Chiar şi după încetarea curentului, s-ar putea ca victima să nu-şi recapete pentru o perioadă de timp
controlul voluntar asupra muşchilor, până la revenirea la normal a stării neurotransmiţătorilor. Acesta este şi
principiul aplicat la construcţia pistoalelor tip „Taser” ce induc un şoc electric asupra victimei prin intermediul a
doi electrozi. Efectul unui şoc electric bine poziţionat poate imobiliza temporar (câteva minute) victima.

Fibrilaţia şi stopul cardiac

Dar efectele curentului electric asupra victimei nu se reduc doar la muşchii braţelor. Muşchiul ce
controlează plămânii şi inima (diafragma toracică) poate fi şi el blocat de efectul curentului electric. Chiar şi
curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru a da peste cap semnalele
celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând la o condiţie cunoscută sub
numele de fibrilaţie. Inima aflată în fibrilaţie mai mult trepidează decât bate, şi este ineficientă în pomparea
sângelui spre organele vitale din organism. În orice caz, în urma unui curent electric suficient de mare prin corp,
există posibilitatea decesului prin asfixiere sau stop cardiac. În mod ironic, personalul medical foloseşte un şoc
electric aplicat deasupra pieptului victimei pentru a „porni” inima aflată în fibrilaţie.

Curentul alternativ este mai periculos decât cel continuu

Modul în care curentul alternativ afectează corpul viu depinde în mare măsura de frecvenţă. Frecvenţele
joase (50 şi 60 Hz, folosite în Europa, respectiv SUA) sunt mai periculoase decât frecvenţele înalte, iar curentul
alternativ este de până la cinci ori mai periculos decât curentul continuu la aceeaşi valoarea a curentului şi a
tensiunii. Curentul alternativ de frecvenţă joasă produce o contracţie îndelungată a muşchilor (tetanie, sau spasm

47
muscular intermitent) ce blochează mâna pe sursa de curent electric prelungind timpul de expunere la efectele
acestuia. Curentul continuu este mult mai probabil să cauzeze doar o singură contracţie, ce permite adesea victimei
să se îndepărteze de locul pericolului.
Curentul alternativ, prin natura sa, tinde să ducă pacemaker-ul inimii într-o stare de fibrilaţie, în timp de
curentul continuu tinde doar să oprească inima. Odată ce şocul electric încetează, este mult mai uşor de „repornit” o
inimă blocată decât una aflată în stare de fibrilaţie. Acesta este şi motivul pentru care echipamentul de „defibrilaţie”
folosit de personalul medical de urgenţa funcţionează: şocul de curent produs de echipament este sub formă de
curent continuu şi are ca şi efect oprirea fibrilaţiei inimii pentru a permite inimii să revină la normal.
Oricare ar fi cazul, curenţii electrici suficienţi de mari pentru a cauza contracţia involuntară a muşchilor
sunt periculoşi şi trebuie evitaţi cu orice preţ.

2. Drumul curentului în cazul electrocutării

• Electrocutarea poate avea loc doar atunci când există un contact între două puncte din circuit şi este aplicată
o tensiune electrică asupra corpului victimei
• Circuitele electrice au de obicei un punct special legat la pământ: tije sau plăci metalice îngropate în
pământ pentru asigurarea faptului că cel puţin o parte din circuit se află la potenţialul pământului (tensiune
zero între acel punct şi pământ)
• Un defect de împământare este o conexiune accidentală dintre un conductor al circuitului şi pământ
• Există echipamente speciale de protecţie la lucrul cu tensiuni periculoase, precum încălţăminte şi preşuri
din cauciuc, dar acestea trebuiesc menţinute într-o stare perfectă de curăţenie şi uscate pentru a-şi dovedi
eficienţă. Încălţămintea obişnuită nu oferă o protecţie suficient de bună la electrocutare prin izolarea
purtătorului faţă de pământ
• Cu toate că pământul este un conductor slab de electricitate, curentul pe care îl poate conduce este suficient
pentru accidentarea gravă sau chiar decesul persoanei în cauză

Pentru apariţia electrocutării sunt necesare două puncte de contact

După cum am văzut deja, deplasarea continuă a electronilor necesită prezenţa unui circuit închis. Acesta
este motivul pentru care şocul electric datorat electricităţii statice este doar de moment: deplasarea electronilor este
de scurtă durată, până când se reface echilibrul electric dintre cele două obiecte. Aceste tipuri de şocuri limitate sunt
rareori periculoase.

48
 Fără existenţa a două puncte pe corp necesare intrării şi ieşirii
curentului, nu există riscul electrocutării. Din acest motiv
păsările pot sta pe liniile de înaltă tensiune fără a suferi nicio
electrocutare: contactul între acestea şi circuit se realizează
doar într-un singur punct electric.

Pentru ca electronii să circule printr-un conductor, este necesară prezenţa unei tensiuni pentru motivarea
lor. Tensiunea electrică este tot timpul relativă între două puncte. Nu există tensiune „la” sau „pe” un anumit punct
dintr-un circuit; prin urmare, nu există nicio tensiune aplicată păsării ce face contact cu circuitul în exemplul de mai
sus într-un singur punct, prin urmare, nu există nici curent. Da, chiar dacă aceasta atinge circuitul cu ambele
picioare, totuşi, ele ating acelaşi fir comun din punct de vedere electric. Din moment ce picioarele păsării ating
acelaşi fir electric comun, nu există diferenţă de potenţial (tensiune) între cele două puncte şi nu există nici curent.

Electrocutarea datorită închiderii circuitului prin împământare

Aceste consideraţii pot duce la formarea părerii

(greşite!) că nu putem fi electrocutaţi prin
atingerea unui singur fir electric. Spre
deosebire de păsări, oamenii stau de obicei pe
suprafaţa pământului atunci când ating un fir
prin care trece curent electric.

Adesea, o parte din sistemul de alimentare este conectat intenţionat la pământ, iar persoana ce atinge un
singur fir, realizează de fapt contactul între două puncte din circuit (firul şi împământarea).

Împământarea

Simbolul împământării (legării la pământ) este setul de trei linii orizontale cu lungimi descrescătoare, aflat
în partea stângă-jos a circuitului de mai sus, precum şi la piciorul persoanei curentate. În realitate, sistemul de
împământare a sistemelor de alimentare constă dintr-un conductor metalic îngropat în pământ la o adâncime mare
pentru un contact maxim cu acesta. Acel conductor este conectat la rândul său într-un punct din circuit. Conectarea
victimei la pământ (împământare) se realizează prin piciorul acesteia, datorită faptului că acesta atinge pământul.
Câteva întrebări sunt binevenite:

49
 • Dacă prezenţa unui punct de împământare în circuit poate duce la electrocutarea unei persoane, de ce îl
avem în circuit în primul rând? Nu ar fi mai sigur un circuit fără împământare?
• Persoana electrocutată probabil că nu este desculţă. Dacă cauciucul şi materialele din care este realizată
încălţămintea sunt materiale izolatoare, atunci de ce aceasta nu protejează persoanele electrocutate prin
împiedicarea formării unui circuit închis
• Cât de bun conductor electric poate să fie pământul? Dacă putem fi electrocutaţi datorită curgerii curentului
prin pământ, de ce să nu folosim pământul ca şi conductor în circuitele noastre de putere?

Motivul legării la pământ a circuitelor (împământarea)

Cât priveşte prima întrebare, prezenţa unui punct

de împământare „intenţional” asigură că cel puţin
contactul cu o parte din circuit este sigură. Dacă
persoana din cazul precedent ar fi să atingă partea
de jos a rezistorului, aceasta nu s-ar electrocuta,
chiar dacă picioarele sale vin în contact cu
pământul.

Deoarece partea de jos a circuitului este conectată la împământare în partea stângă, conductorul din dreapta
jos este comun din punct de vedere electric cu acesta, atunci când este atins precum în figura de mai sus. Din
moment ce nu poate exista o diferenţă de potenţial (tensiune) între două puncte comune, asupra persoanei ce vine în
contact cu firul nu va fi aplicată nicio tensiune iar aceasta nu va suferi niciun şoc electric.
Din acelaşi motiv, firul ce conectează circuitul la împământare nu are de obicei izolaţie; orice obiect
metalic ce vine în contact cu acesta se va transforma într-un punct electric comun cu pământul, eliminând orice
pericol de electrocutare. Legarea unui circuit la pământ asigură faptul că există cel puţin un punct din circuit care
dacă este atins nu duce la electrocutare.

Defectul de împământare

Dar dacă nu am lega circuitul deloc la pământ?

Nu ar înseamna acest lucru că atingerea oricărui
fir ar fi la fel de sigură? Ideal, da. Practic însă, nu.
Să observăm ce se întâmplă fără niciun fel de
împământare.

50
 În ciuda faptului că picioarele persoanei vin în contact direct cu pământul, atingerea oricărui punct din
circuit este sigură. Din moment ce nu se formează un drum complet/închis prin corpul persoanei, nu este posibilă
trecerea niciunui curent prin corpul acesteia.
Totuşi, toate acestea se pot schimba radical în
momentul formării unei legături accidentale cu
pământul, precum atingerea liniilor de înaltă
tensiune de către o creangă ce duce la formarea
unei legături directe cu pământul.

O asemenea conexiune accidentală dintre conductorul circuitului şi pământ poartă numele de defect de
împământare. Cauzele defectelor de împământare pot fi numeroase şi prin urmare nu pot fi luate toate în
considerare la proiectarea liniilor electrice.

În cazul copacilor, este imposibil de prezis firul

de contact accidental. Dacă contactul se
realizează între firul de sus, atunci aceste poate
fi atins în siguranţă; dacă în schimb contactul se
realizează între copac şi firul de jos, atunci
atingerea acestui fir este cea care nu prezintă
riscul electrocutării, adică exact invers faţă de
cazul precedent.

51
 Precum am spus şi mai sus, ramurile copacilor
sunt doar o sursă potenţială ale defectelor de
împământare. Să considerăm un circuit
neconectat la pământ, fără niciun contact
accidental dintre copac şi pământ, dar de data
aceasta avem doi oameni ce ating circuitul în
două puncte cu potenţiale diferite.

În acest caz, contactul fiecărei persoane cu pământul asigură închiderea circuitului prin pământ şi prin
ambele persoane. Chiar dacă fiecare din cele două persoane crede că se află în siguranţă în momentul atingerii
punctului respectiv din circuit, atingerea lor concomitentă transformă situaţia de mai sus într-un scenariu periculos.
De fapt, una dintre persoane reprezintă defectul de împământare în acest caz, ceea ce face ca atingerea
conductorului de către cealaltă persoană să fie periculoasă pentru ambii. Acesta este motivul pentru care circuitele
fără împământare sunt periculoase: tensiunea dintre oricare punct din circuit şi pământ este imprevizibilă, deoarece
este posibilă apariţia unui defect de împământare în orice moment în oricare punct al circuitului. În acest scenariu,
doar pasărea este sigură, deoarece nu are niciun contact cu pământul. Prin conectarea unui punct din circuit la
pământ, putem asigura siguranţa atingerii cel puţin în acel punct. Deşi nu reprezintă o măsură de siguranţă 100%,
tot este mai mare decât lipsa completă a împământării.

Purtarea încălţămintei adecvate

Pentru a răspunde celei de a doua întrebări, încălţămintea cu talpă de cauciuc asigură într-adevăr o anumită
protecţie la electrocutare prin prevenirea închiderii circuitului între victimă şi pământ. Cu toate acestea, majoritatea
tipurilor de încălţăminte nu sunt proiectate pentru asigurarea siguranţei electrice, având în majoritatea cazurilor o
talpă prea subţire sau dintr-un material neadecvat.
De asemenea, orice umezeală, mizerie sau săruri conductive provenite de la transpiraţie aflate pe suprafaţă
sau ce străpung talpa încălţămintei duce la compromiterea valorii izolaţiei iniţiale ale acesteia. Există încălţăminte
special concepută pentru lucrul la tensiune înaltă, precum şi preşuri din cauciuc pentru stat, dar aceste echipamente
speciale de lucru trebuiesc menţinute uscate şi într-o stare perfectă de curăţenie pentru a-şi dovedi eficienţa. În
concluzie, încălţămintea obişnuită nu este o garanţia a protecţiei la electrocutare atunci când intrăm în contact cu un
circuit electric.
Cercetările efectuate asupra rezistenţei contactului dintre corpul uman şi pământ au relevat aproximativ
următoarele valori:

• Contact prin intermediul mâinii sau piciorului protejat prin izolaţie de cauciuc: 20 M Ω

52
 • Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (uscat): între 100 kΩ şi 500 kΩ
• Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (ud): între 5 k Ω şi 20 kΩ

Din cele de mai sus reiese că, faţă de piele, cauciucul este un material izolator mult mai bun, iar prezenţa
apei într-un material poros precum pielea, reduce semnificativ rezistenţa electrică a acestuia.

Pământul nu este un foarte bun conductor

Ca să răspundem şi la a treia întrebare, pământul nu este un conductor foarte bun, cel puţin nu atunci când
este uscat. Acesta este un conductor mult prea slab pentru a putea susţine un curent continuu pentru alimentarea
unei sarcini. Totuşi, pentru accidentarea sau decesul unei persoane este suficientă chiar şi o cantitate foarte mică de
curent, prin urmare chiar şi conductivitatea slabă a pământului poate fi suficientă pentru apariţia situaţiilor
periculoase.
Unele suprafeţe de pământ sunt materiale izolatoare mai bune decât altele. Asfaltul de exemplu, fiind o
substanţă în mare parte uleioasă, prezintă o rezistenţă mult mai mare decât majoritatea tipurilor de piatră sau
pământ. Betonul pe de altă parte, posedă o rezistenţă electrică mică datorită conţinutului său de apă şi electrolit.

3. Legea lui Ohm (reconsiderare)

• Efectele nedorite ale şocului electric asupra corpului sunt datorate curentului electric. O tensiune mai mare
permite producerea unui curent mai mare şi mai periculos. Rezistenţa se opune curgerii curentului;
creşterea rezistenţei electrice este o măsură bună de prevenire a şocului electric
• Orice tensiune mai mare de 30 V este capabilă să producă şocuri de curent periculoase
• Nu este indicat să purtăm inele sau brăţări atunci când lucrăm cu circuitele electrice. Acestea asigură un
contact excelent între corp şi circuitul electric, şi pot chiar ele să conducă curenţi suficienţi de mari pentru
producerea arsurilor chiar şi la tensiuni mici
• Chiar şi tensiunile mici pot fi periculoase într-un mod indirect. Acestea pot crea şocuri electrice suficiente
pentru a arunca victima într-un loc periculos din încăpere (elicele unui motor, ţevi încinse, contact cu
substanţe periculoase, etc.)
• Atunci când trebuie neapărat să lucrăm cu un circuit electric alimentat, este indicat să lucrăm doar cu o
singură mână pentru a preveni închiderea circuitului prin piept

Curentul electric este responsabil de efectele nedorite ale electrocutării

53
 În cadrul teoriei protecţiei la electrocutare este rostită adeseori fraza: Nu tensiunea omoară, ci curentul!
Deşi există o urmă de adevăr în această zicală, trebuie să înţelegem mult mai multe despre pericolul electrocutării
decât atât.
Principiul conform căruia „curentul omoară” este în esenţă corect. Curentul electric este cel responsabil de
arderea ţesuturilor, blocarea muşchilor şi intrarea inimii în fibrilaţie. Totuşi, curentul electric nu poate exista singur:
trebuie să existe o anumită cădere de tensiune pentru motivarea deplasării electronilor prin corpul victimei. Corpul
persoanei are şi el o anumită rezistenţă electrică, rezistenţă ce trebuie luată de asemenea în considerare.
Conform legii lui Ohm, curentul este egal cu raportul dintre tensiune şi rezistenţă:

Rezistenţa corpului poate reduce semnificativ efectele tensiunilor înalte

Cantitatea de curent printr-un corp este egală cu raportul dintre valoarea tensiunii aplicate între două puncte
distincte de pe corp şi rezistenţa electrică oferită de acesta între cele două puncte. Evident, cu cât valoarea tensiunii
disponibile pentru „împingerea” electronilor este mai mare, cu atât aceştia se vor deplasa mai uşor (curent mai
mare) pentru aceeaşi valoare a rezistenţei. De aici rezultă si pericolul tensiunii înalte: tensiunea înaltă înaseamnă un
potenţial mai mare de trecere a unor cantităţi mari de curent prin corp. Invers, cu cât corpul oferă o rezistenţă
electrică mai mare împotriva curentului, cu atât deplasarea electronilor este mai lentă (curent mai mic). Pericolul
tensiunii se datorează până la urmă valoarii rezistenţei totale disponibile în circuit pentru împiedicarea transferului
de electroni prin corp.
Rezistenţa corpului nu este nici ea o valoarea fixă. Aceasta variază de la o persoană la alta şi nu este aceeaşi
de-a lungul timpului. Dintre factorii ce afectează rezistenţa totală a unei persoane se numără procentul de grăsime şi
gradul de hidratare al organismului.
Rezistenţa organismului depinde şi de modul de realizare al contactului dintre fir şi piele: între cele două
mâini, între mână şi picior, între cele două picioare, între picior şi cot, etc. Sudoarea, fiind un lichid bogat în săruri
şi minerale, este un conductor excelent de electricitate. La fel este şi sângele. Prin urmare, contactul realizat cu o
mână transpirată sau o rană deschisă va reduce substanţial valoarea rezistenţei disponibile.
Dacă măsurăm rezistenţa electrică între cele două mâini, valoarea indicată de un multimetru va fi de
aproximativ un milion de ohmi (1 MΩ)
ţinând
( cele două sonde, fiecare într -o mână). Multimetrul indică o
rezistenţă mai mică dacă strângem puternic sondele în mână decât atunci când le ţinem uşor.

Efectele diferitelor valori ale curenţilor asupra corpului uman

Care este valoarea pentru care curentul este periculos? Răspunsul la această întrebare depinde şi el de
câţiva factori. Fiecare corp este diferit din punct de vedere chimic, iar acest lucru duce la reacţii diferite la trecerea

54
aceluiaşi curent prin două corpuri diferite. În ciuda acestor diferenţe, de-a lungul timpului s-au stabilit unele valori
cu ajutorul testelor ce indică efectele curentului electric asupra organismului. Toate valorile curenţilor sunt date în
miliamperi (1 mA = 0.001 A) (C.A. = curent alternativ):

EFECT ASUPRA CORPULUI CURENT CONTINUU C.A (60 Hz) C.A. (10 kHz)
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Senzaţia uşoară Bărbaţi = 1.0 mA 0.4 mA 7 mA
de gâdilire Femei = 0.6 mA 0.3 mA 5 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pragul de Bărbaţi = 5.2 mA 1.1 mA 12 mA
percepţie Femei = 3.5 mA 0.7 mA 8 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 62 mA 9 mA 55 mA
dar se poate menţine Femei = 41 mA 6 mA 37 mA
controlul voluntar
al muşchilor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 76 mA 16 mA 75 mA
victima nu poate lăsa Femei = 51 mA 10.5 mA 50 mA
firul din mână
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Durere severă, Bărbaţi = 90 mA 23 mA 94 mA
apar dificultăţi Femei = 60 mA 15 mA 63 mA
de respiratie
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Posibilitatea Bărbaţi = 500 mA 100 mA
apariţiei fibrilaţiei Femei = 500 mA 100 mA
inimii după 3 secunde

Atenţie, aceste date sunt doar aproximative, pentru că fiecare individ s-ar putea să reacţioneze diferit la
trecerea curentului prin organism. S-a sugerat chiar, că o valoarea a curentului de doar 17 mA (0.017 A!) este
suficientă în anumite condiţii pentru inducerea fibrilaţiei inimii atunci când este aplicată de-a lungul pieptului.

Pericolul electrocutării creşte odată cu descreşterea rezistenţei corpului victimei

Să presupunem de exemplu că am prinde terminalele unei surse de tensiune alternativă la o frecvenţă de 60

Hz cu ambele mâini. Care este valoarea tensiunii necesare pentru a produce un curent de 20 mA (suficient pentru a
face imposibilă desprinderea voluntară de pe fir) în condiţiile în care pielea este uscată şi curată? Folosim legea lui
Ohm pentru a determina această valoare:

55
 Ţineţi minte că aceasta este situaţia cea mai favorabilă victimei (piele curată şi uscată) din punct de vedere
al siguranţei electrice, iar valoarea tensiunii de 20 kV este valoarea necesară inducerii tetanosului. Pentru cauzarea
unui şoc electric dureros, este suficientă o valoare mult mai mică a tensiunii! De asemenea, ţineţi minte că efectele
fiziologice ale curentului electric variază în mare măsură de la o persoană la alta, iar aceste valori calculate sunt
doar aproximări.

Transpiraţia mâinilor scade rezistenţa electrică a corpului

Dacă ne udăm pe mâini pentru a încerca să simulăm transpiraţia, rezistenţă electrică dintre cele două mâini
scade până la o valoare de aproximativ 17.000 de ohmi (17
Ω)k(încercaţi să folosiţi un multimetru în diferite
scenarii pentru calcularea rezistenţei electrice dintre diferite puncte ale corpului dumneavoastră!), atingând cu doar
un deget fiecare dintre cele două sonde. O recalculare a tensiunii necesare inducerii unui curent de 20 mA, duce la
următorul rezultat:

În această situaţie realistă, este nevoie de o cădere de tensiune de doar 340 de volţi între cele două mâini
pentru a induce un curent de 20 mA (vedeţi tabelul efectelor curentului asupra corpului).

Inelele sau brăţările purtate pe mână se pot dovedi periculoase

Totuşi, este posibilă apariţia unui şoc electric la o tensiune mult mai mică decât aceasta. În cazul în care
rezistenţa electrică a corpului scade şi mai mult datorită contactului cu un inel purtat pe deget (un inel din aur în
jurul degetului reprezintă un contact excelent pentru apariţia şocului electric), sau cu o suprafaţă de contact cu un
corp metalic mare precum o ţeavă sau mânerul unei scule de lucru, valoarea rezistenţei poate scădea până la valori
în jurul a 1.000 de ohmi (1 kΩ), caz în care chiar şi o tensiune joasă prezintă un risc crescut de electrocutare:

În această situaţie, sunt suficienţi 20 V pentru producerea unui curent de 20 mA prin corpul victimei,
suficient pentru inducerea tetanosului. Luând în considerare faptul că, teoretic, 17 mA sunt suficienţi pentru
inducerea fibrilaţiei inimii, o rezistenţă electrică de 1 kΩ între cele două mâini face ca o cădere de tensiune de doar
17 V să fie extrem de periculoasă.

56
 Şaptesprezece volţi nu este o valoare foarte mare din punct de vedere al reţelelor electrice. Desigur, aceasta
este situaţia cea mai proastă posbil, cu o tensiune alternativă la 60 Hz şi conductivitate excelentă a corpului, dar
utilitatea ei constă în exemplificarea faptului că o tensiune foarte mică se poate dovedi periculoasă în anumite
condiţii şi situaţii.

„Îngheţarea” victimei pe fir agravează efectele electrocutării

Nu este necesar ca aceste condiţii de realizare a rezistenţei electrice de 1 kΩ să fie atât de extreme precum a
fost prezentat mai sus. Rezistenţa corpului poate scădea odată cu aplicarea tensiunii (în special dacă tetanosul face
ca victima să strângă şi mai bine conductorul în mână), astfel încât cu o tensiune constantă, severitatea unui şoc
electric se poate agrava în timp după contactul iniţial. Ceea ce începe ca un şoc uşor - suficient pentru a îngheţa
victima pe fir, astfel încât să nu-l poată lăsa din mână - se poate transforma într-un şoc suficient de sever pentru a
cauza decesul pe măsură ce rezistenţa corpului scade iar curentul corespunzător creşte.
Următoarele seturi de date au fost prelevate prin intermediul cercetărilor asupra valorilor rezistenţei
corpului între diferite puncte şi condiţii de contact:

Scenariu Rezistenţa electrică Rezistenţa electrică

(condiţii uscate) (condiţii umede)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Fir atins de deget 40 kΩ - 1 MΩ 4 kΩ - 15 kΩ
Fir prins în mână 15 kΩ - 50 kΩ 3 kΩ - 5 kΩ
Cleşti metalici ţinuţi în mână 5 kΩ - 10 Ωk 1 kΩ - 3 kΩ
Contact cu palma mâinii 3 kΩ - 8 kΩ 1 kΩ - 2 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinută cu o mână 1 kΩ - 3 kΩ 0.5 kΩ - 1,5 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinuta cu ambele mâini 0.5 kΩ - 1,5 kΩ 0.25 kΩ - 0.75 kΩ
Mână introdusă în lichid conductor 0.2 kΩ - 0.5 kΩ
Picior introdus în lichid conductor 0.1 kΩ - 0.3 kΩ

Observaţi valorile rezistenţei pentru scenariul contactului cu o bară groasă de 4

cm. Rezistenta măsurată în cazul contactului cu ambele mâini este exact jumătate
cazului de contact cu o singură mână.

57
 Cu ambele mâini pe bară, suprafaţa de contact este de două ori
mai mare decât cu o singură mână. Aceasta este o lecţie
importantă de ţinut minte: rezistenţa electrică dintre două puncte
de contact scade odată cu creşterea suprafeţei contactului, toţi
ceilalţi factori rămânând constanţi. Dacă ţinem bara metalică cu
ambele mâini, electronii au două căi paralele de curgere dinspre
bară spre corp şi invers.

Conexiunea în paralel rezultă tot timpul într-o rezistenţă electrică totală mai mică decât oricare dintre
rezistenţele conectate luate individual.
În industrie, valoarea de 30 V este considerată ca fiind pragul maxim de siguranţă; tot ce depăşeşte această
valoare reprezintă un potenţial pericol de electrocutare.

Folosiţi o singură mână când lucraţi cu circuitele electrice

Drumul urmat de curent prin corpul uman este foarte important atunci când vorbim de efectele sale asupra
organismului. Curentul afectează orice fel de ţesut/muşchi prin care trece, şi din moment ce muşchii inimii şi ai
plămânilor sunt cei mai importanţi pentru supravieţuire, şocurile de curent ce traversează pieptul trebuiesc privite
ca fiind cele mai periculoase. Din această cauză, închiderea circuitului prin mâini (electrocutare) este cea mai
probabilă cauză a accidentelor şi deceselor.
Pentru a veni în întimpinarea acestor scenarii neplăcute, este indicat să folosim o singură mână atunci când
lucrăm cu circuitele electrice alimentate la tensiuni ce pot pune viaţa în pericol; cealată mână se va ţine departe de
sursa de tensiune, preferabil în buzunar pentru a nu atinge din greşeală circuitul. Evident, cel mai sigur este să
lucrăm tot timpul pe un circuit electric nealimentat, dar acest lucru nu este tot timpul practic sau posibil.
Pentru lucrul cu o singură mână, este indicat să folosim mâna dreaptă, şi nu cea stângă, din două motive:
majoritatea oamenilor sunt dreptaci (prin urmare îndemânarea este mai mare), iar inima este de obicei situată în
partea stângă sau la mijlocul pieptului. Desigur, stângacii vor folosi mâna stângă pentru că deşi pericolul este mai
mare în eventualitatea unui şoc electric, şansele apariţiei acestuia sunt mai mici datorită coordonării crescute faţă de
mâna dreapta a acestora.

Folosiţi echipamente şi instrumente de lucru izolate electric

58
 Contact direct

Cea mai bună protecţie împotriva electrocutării este rezistenţa

electrică, iar aceasta poate fi adăugată rezistenţei corpului prin
folosirea instrumentelor de lucru, echipamentelor, mănuşilor şi
încălţămintei izolate electric. Curentul prin circuit (factorul periculos
la electrocutare) este raportul dintre tensiunea electrică prezentă şi
valoarea totală a rezistenţei în calea curgerii curentului. Valoarea totală a rezistenţelor conectate în serie este mai
mare decât valoarea oricărei rezistenţe luată individual.
Persoanele ce intră în contact direct cu sursele de tensiune: curentul este limitat doar de rezistenţa corpului:

Utilizarea echipamentului de protecţie

Circuitul echivalent pentru aceeaşi situaţie, dar cu persoana în

cauză purtând mănuşi şi încălţăminte de protecţie (izolate electric).
Persoanele ce poartă mănuşi şi încălţăminte de protecţie: curentul
este limitat acum de valoarea totală a rezistenţei din circuit:

Deoarece curentul trebuie acum să treacă prin încălţăminte, prin corp şi prin mănuşi pentru a închide
circuitul spre baterie, suma tuturor acestor rezistenţe se opune trecerii curentului într-o măsură mai mare decât
oricare rezistenţă luată în parte.

Siguranţa liniilor electrice de înaltă tensiune

Siguranţa este unul din motivele pentru care conductoarele electrice sunt de obicei acoperite cu izolaţie de
plastic sau cauciuc: pentru a creşte substanţial valoarea rezistenţei dintre conductori şi persoanele ce ar putea veni
în contact cu acestea, oricare ar fi motivul. Din păcate, izolarea conductorilor din liniile electrice de înaltă tensiune
este mult prea scumpă datorită cantităţii de izolaţie necesară pentru protecţia în caz de contact accidental; siguranţa
la electrocutare în acest caz este asigurată prin construirea şi menţinerea acestora la înălţime (de aici şi denumirea
de linii electrice aeriene (LEA)), pentru a evita în primul rând contactul accidental dintre acestea şi persoanele
neautorizate.

59
 4. Practici de bază

• Orice circuit, echipament sau sistem trebuie adus într-o stare de energie zero atunci când se doreşte
atingerea directă a elementelor acestuia
• Întrerupătoarele de siguranţă trebuie să fie prezente în orice circuit electric pentru a putea asigura cu
uşurinţă o situaţie de energie zero în circuit
• Pentru o siguranţă suplimentară, la bornele sarcinii la care se efectuează operaţii de reparaţie sau
întreţinere, se poate conecta o împământare temporară sau un conductor de scurt-circuit între cele două
părţi cu potenţiale diferite ale circuitului
• Verificaţi întotdeauna dacă circuitul a fost adus într-o stare de energie zero cu ajutorul aparatelor de
măsură. Asiguraţi-vă de funcţionalitatea aparatului şi înainte şi după ce aţi verificat circuitul
• După ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, ultimul pas înaintea contactului propriu-zis cu circuitul
este atingerea scurtă şi uşoară a acestuia cu partea posterioară a palmei; în cazul apariţiei şocului electric,
reacţia muşchilor va îndepărta mână de pericolul existent

Opriţi alimentarea cu energie electrică înainte de atingerea elementelor de circuit

Dacă este posibil, închideţi întotdeauna alimentarea reţelei electrice înainte de atingerea oricăror elemente
de circuit. Trebuie de asemenea asigurate toate sursele de energie înainte ca un sistem să poate fi considerat sigur.
Asigurarea faptului că în circuit nu se află energie periculoasă (starea de energie zero) se face prin înlăturarea
energiei potenţiale sau stocate din circuit.

Asigurarea circuitelor se poate realiza prin intermediul întrerupătoarelor

Toate circuitele trebuiesc prevăzute cu mecanisme de

„deconectare” pentru asigurarea tensiunii din circuit. În
unele cazuri, aceste dispozitive servesc un scop
secundar în circuit, şi anume, deschiderea automată a
acestuia în cazul în care valoarea curentului depăşeşte
valoarea nominală permisă în circuit. În alte situaţii,
întrerupătoarele de deconectare sunt operate manual, nu automat.
În ambele cazuri, acestea sunt utilizate pentru protecţie şi este necesară folosirea lor corespunzătoare.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste dispozitive de deconectare trebuie să fie diferite faţă de întrerupătoarele ce
închid şi deschid circuitul în mod normal. Acestea sunt dispozitive de siguranţă pentru asigurarea stării de energie
zero a circuitului.

60
 Cu întrerupătorul în poziţia deschis (precum în figură), continuitatea circuitului este întreruptă şi curentul
din circuit este zero. Căderea de tensiune pe sarcină este şi ea zero, deoarece întreaga tensiune a sursei se regăseşte
la bornele contactelor întrerupătorului deschis. Observaţi că nu este nevoie de încă un întrerupător în partea de jos a
circuitului. Datorită faptului că acea parte din circuit este conectată la împământare, ea este electric comună cu
pământul şi nu sunt necesare măsuri suplimentare de siguranţă.

Pentru o siguranţă maximă se pot realiza împământări temporare

Pentru o siguranţă maximă a persoanelor ce lucrează

pe partea de sarcină a circuitului, se poate stabili o
legătură temporară la pământ a părţii superioare a
circuitului, pentru a ne asigura că nu este posibilă în
niciun fel apariţia unei căderi de tensiune la bornele
sarcinii.

După realizarea împământării temporare, ambele părţi ale sarcinii sunt conectate la pământ, asigurând o
stare de energie zero la bornele acesteia.

Asigurarea circuitului prin scurt-circuitarea temporară a sarcinii

Din moment ce existenţa împământărilor pe ambele

părţi ale circuitului înseamnă practic scurt-circuitarea
sarcinii cu un conductor, putem asigura circuitul prin
exact această metodă.

Indiferent de măsura luată, ambele părţi ale sarcinii se vor afla la acelaşi potenţial, cel al pământului,
neexistând nicio cădere de tensiune între oricare parte/bornă a sarcinii şi persoanele ce lucrează în acel loc prin
intermediul pământului. Această tehnică este des întâlnită atunci când se lucrează la întreţinerea liniilor electrice de
înaltă tensiune din reţeaua de distribuţie a energiei electrice.
Chiar şi după luarea acestor măsuri de siguranţă, trebuie să ne asigurăm că într-adevăr nu există niciun fel
de energie electrică prezentă în circuit. O modalitate este să acţionăm (închidem) întrerupătorul motorului/becului/
sau oricărui alt element din circuit la care lucrăm. Dacă acesta porneşte, înseamnă că încă mai există energie în
circuit.

61
Folosiţi aparatul de măsură pentru asigurarea electrică a circuitului

În afară de asta, va trebui întotdeauna să ne asigurăm de prezenţă tensiunilor electrice periculoase din
circuit cu ajutorul unui aparat de măsură înaintea atingerii directe a oricărui element sau conductor din circuit. Paşii
pentru asigurarea circuitului cu ajutorul aparatului de măsură sunt următorii:

• Asiguraţi-vă că aparatul de măsură folosit indică corect o cădere de tensiune cunoscută; folosiţi-l pentru a
măsura tensiunea unei bateri, de exemplu
• Folosiţi aparatul de măsură pentru determinarea prezenţei oricărei tensiuni electrice periculoase din circuit,
doar după ce aţi urmat pasul de mai sus
• Este important să verificaţi încă odată funcţionalitatea aparatului de măsură pentru a vă asigura că şi acum
indică valoarea corectă; puteţi folosi aceeaşi baterie şi în acest caz

Chiar dacă aceste metode par exagerate sau chiar paranoice, cei trei paşi de mai sus sunt o metodă a cărei
eficienţă a fost demonstrată în practică. Există tot timpul riscul ca aparatul de măsură din dotare să fie defect chiar
în momentul în care îl folosiţi pentru determinarea tensiunilor potenţial periculoase din circuit. Urmând paşii de mai
sus, vă puteţi asigura că nu sunteţi păcăliţi de un aparat de măsură stricat. Eventual, folosiţi un al doilea aparat de
măsură în cazul în care nu sunteţi absolut sigur de indicaţia primului aparat.

Atingeţi circuitul doar după ce aţi luat toate măsurile de siguranţă

Într-un final, după ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, atingerea directă a elementelor şi
conductorilor din circuit este permisă. Atenţie totuşi, chiar şi după ce toate măsurile de siguranţă au fost urmate,
este posibil ca încă să mai existe surse de tensiuni periculoase în circuit (deşi este puţin probabil). O ultimă măsură
de precauţie constă în atingerea uşoară şi de scurtă durată a circuitului cu partea anterioară a palmei înainte de
prinderea oricărui element de circuit în mână. De ce?
În cazul în care încă mai există tensiune prezentă între acel element şi pământ, atingerea acestuia duce la
strângerea degetelor în pumn datorită efectului curentului electric asupra muşchilor şi la îndepărtarea persoanei de
locul periculos. Acesta este însă ultima măsură de siguranţă ce trebuie luată şi nu prima, şi nu trebuie folosită ca şi
metodă alternativă de verificare a existenţei tensiunilor periculoase în circuit.

5. Reacţia în cazuri de urgenţă

• O persoană electrocutată trebuie deconectată de la sursa de energie electrică. Pentru aceasta, se va localiza
şi acţiona cel mai apropiat întrerupător de tensiune. Altfel, dacă este imposibilă localizarea la timp a

62
 dispozitivului de întrerupere, victima poate fi îndepărtată de pe circuit prin dezlipire sau lovire cu un obiect
nemetalic, izolator.
• Victimele electrocutărilor necesită asistenţă medicală de urgenţă: verificaţi respiraţia şi pulsul, iar apoi
aplicaţi metodele de resuscitare cardio-pulmonară pentru menţinerea oxigenării corpului acesteia
• Dacă victima este conştientă după electrocutare, este totuşi necesară supravegherea atentă şi îngrijirea
acesteia până la apariţia personalului medical calificat. Există pericolul instalării şocului fiziologic;
asiguraţi prin urmare victimei un mediu călduros şi confortabil
• Victimele electrocutărilor pot prezenta probleme cu inima chiar şi după câteva ore de la accident. Pericolul
şocului electric nu ia sfârşit după acordarea imediată a asistenţei medicale

Oprirea alimentării cu energie electrică

În ciuda tuturor măsurilor de siguranţă luate, din când în când au loc şi accidente neplăcute. În majoritatea
cazurilor acestea sunt urmarea nerespectării procedurilor de siguranţă. Dar indiferent de natura lor, este bine ca cei
ce lucrează în domeniul sistemelor electrice să cunoască măsurile de prim ajutor ce trebuiesc acordate victimei
electrocutării.
Primul lucru atunci când observăm o persoană „îngheţată pe circuit” este să oprim alimentarea cu energie
electrică de la cel mai apropiat întrerupător. Dacă o a doua persoană vine în contact cu victima, există riscul ca
valoarea căderii de tensiune asupra ambelor persoane să fie suficient de mare pentru electrocutarea amândoura,
ducând la „îngheţarea” ambelor persoane pe circuit, nu doar a victimei iniţiale.
Una dintre problemele acestei proceduri este imposibilitatea depistării la timp a sursei de energie electrică
pentru salvarea victimei. Dacă funcţionarea inimii şi respiraţia victimei electrocutate sunt paralizate de curentul
electric, durata de supravieţuire este extrem de limitată. Dacă şocul de curent este suficient de mare, carnea şi
organele interne ale victimei sunt făcute scrum într-un timp foarte scurt.

Îndepărtarea victimei prin smulgere sau lovire

Dacă nu se poate localiza întrerupătorul circuitului într-un timp suficient de scurt, se poate încerca
dezlipirea victimei de pe circuit prin smulgere sau lovire cu ajutorul unui lemn uscat(coadă de mătură, de ex) sau
orice alt material non-metalic, izolant, ce poate fi găsit în împrejurime. O metodă bună de îndepărtare a victimei
este folosirea unui prelungitor electric plasat în jurul corpului victimei şi tragerea acesteia din preajma circuitului.
Ţineţi minte că victima va strânge conductorul cu toată forţa, prin urmare tragerea şi dezlipirea acesteia de pe
circuit nu va fi deloc uşoară!

Acordarea ajutorului medical

63
 După îndepărtarea victimei de la sursa de energie electrică, cea mai mare problemă din punct de vedere
medical este respiraţia şi circulaţia (pulsul). Pentru a preveni dezoxigenarea victimei, se vor aplica metodele de
resuscitare cardio-pulmonara (RCP), dacă salvatorul le cunoaşte, până la sosirea unui echipaj medical specializat.
Dacă victima este conştientă, aceasta trebuie ţinută pe loc până la sosirea unui echipaj medical specializat la
locul accidentului. Există posibilitatea căderii victimei într-un şoc fiziologic - o situaţie în care circulaţia sângelui
nu este suficientă, situaţie diferită de cea a şocului electric - prin urmare, temperatura şi confortul victimei trebuie
să fie o prioritate. Este posibil ca un şoc electric iniţial insuficient pentru a cauza întreruperea imediată a bătăii
inimii, să cauzeze probleme şi să ducă la un infarct câteva ore mai târziu; victima va trebui să fie foarte atentă la
condiţia ei generală după incident, ideal, sub supraveghere.

6. Surse potenţiale de pericol

• Condiţiile de umezeală sporesc riscul apariţiei electrocutării prin reducerea rezistenţei electrice a pielii
• Scoateţi din funcţiune şi înlocuiţi imediat dispozitivele şi aparatele electrice uzate sau defecte. Puteţi evita
folosirea în necunoştinţă de cauză a unui prelungitor sau dispozitiv electric prin tăierea capătului cablului
de alimentare după scoaterea acestuia din priză
• Liniile electrice aeriene sunt deosebit de periculoase şi trebuie evitate sub orice formă. Dacă observaţi
posibilitatea existenţei unui punct de contact între o linie electrică şi pământ, pentru evitarea riscului
electrocutării, staţi într-un picior sau alergaţi (un singur picior atinge pământul în acelaşi moment); în acest
fel nu va exista o diferenţa de potenţial asupra corpului victimei şi nici posibilitatea apariţiei unui curent
periculos

Cu siguranţă că există un adevărat pericol de electrocutare atunci când lucrăm într-un circuit electric.
Totuşi, posibilitatea apariţiei electrocutării depăşeşte această graniţă datorită răspândirii aparatelor electrice în jurul
nostru.
După cum am văzut, rezistenţa electrică a corpului şi a pielii este un factor foarte important atunci când
vorbim de pericolul electrocutării. Cu cât rezistenţa corpului este mai mare, cu atât pericolul apariţiei unui curent
periculos pentru aceeaşi valoare a tensiunii este mai scăzut, şi invers.

Nu folosiţi aparate şi dispozitive electrice în baie

Cea mai sigură modalitate de descreştere a rezistenţei pielii este udarea acesteia. Atingerea dispozitivelor
electrice cu mâinile sau picioarele ude sau transpirate (apa sărată este un conductor electric mult mai bun decât apa
dulce) este periculoasă. În casă, baia este locul cel mai periculos din acest punct de vedere; din aceasta cauză se
recomandă ca prizele să fie montate în afara băii iar pentru descurajarea utilizării dispozitivelor electrice deasupra

64
căzii, chiuvetei sau a duşului. Nu folosiţi niciodată telefoane (fixe sau mobile), radiouri, casetofoane, laptop-uri sau
orice alte dispozitive electrice, alimentate fie direct de la reţeaua de alimentare sau cu baterii, în incinta băii.

Tăiaţi capătul prelungitoarelor defecte pentru evitarea electrocutărilor

O altă sursă potenţială de pericol o reprezintă prelungitoarele electrice folosite acasă sau în industrie. Toate
prelungitoarele trebuiesc verificate regulat; trebuie să ne asigurăm că izolaţia acestora nu este deteriorată sau
crăpată. O metodă sigură de scoatere din funcţiune a prelungitoarelor deteriorate ce prezintă risc de electrocutare
este scoaterea acestora din priză şi tăierea prizei mascul (ştecher) ce se conectează în mod normal la priză de
alimentare; în acest fel, ne putem asigura că nimeni nu va folosi acel prelungitor până când nu este reparat. Această
operaţie este importantă mai ales în industrie, acolo unde mai mulţi oameni folosesc acelaşi echipament şi nu toţi
cunosc pericolul la care se pot expune.

Nu puneţi în funcţiune aparate electrice defecte

Nu folosiţi niciodată un dispozitiv sau aparat electric dacă acesta prezintă probleme electrice de
funcţionare. Acesta trebuie scos imediat din funcţiune şi nu trebuie refolosit până la remedierea situaţiei. La fel ca
şi în cazul prelungitoarelor, orice dispozitiv electric poate fi scos (temporar) din funcţiune prin tăierea cablului de
alimentare după deconectarea din circuit (tăierea ştecherului).

Evitaţi liniile electrice căzute la pământ şi stâlpii de înaltă tensiune

Liniile electrice căzute la

pământ sunt un real pericol de
electrocutare şi trebuiesc
evitate în toate cazurile.

Tensiunile prezente între liniile de alimentare sau între o linie de alimentare şi pământ sunt în mod normal
foarte mari. Dacă o linie electrică se rupe iar conductorul metalic cade la pământ, rezultatul imediat este producerea
arcurilor electrice (scântei) suficient de puternice pentru smulgerea bucăţilor de ciment sau asfalt. Intrarea în
contact cu o linie electrică alimentată căzută la pământ este moarte sigură, dar există şi alte pericole ce nu sunt aşa
de evidente.
Când o linie atinge pământul, circuitul electric se închide prin pământ, ceea ce duce la apariţia unui curent
prin acesta până la cel mai apropiat punct de împământare din sistem.

65
 Pământul, fiind un conductor
(chiar dacă unul prost), va
conduce curentul între linia
căzută la pământ şi cel mai
apropiat punct de împământare,
reprezentat de un conductor
îngropat în pământ pentru un
contact cât mai bun.

Datorită faptului că pământul este un conductor electric mult mai slab decât conductoarele electrice de pe
stâlpi, majoritatea căderii de tensiune se va regăsi între punctul de contact al cablului căzut la pământ şi conductorul
folosit pentru împământare; căderea de tensiune în lungul cablului electric va fi mult mai mică (cifrele din figură
sunt foarte aproximative).
Dacă distanţa dintre punctul de
contact al liniei cu pământul şi
locul împământării este mică,
atunci va exista o cădere mare
de tensiune pe o distanţă relativ
scurtă.

Prin urmare, o persoană ce stă pe pământ între aceste două puncte este în pericol de electrocutare datorită
diferenţei de potenţial dintre picioarele sale ( Curentul „alege” calea cea mai puţin rezistentă din punct de vedere
electric).
Din nou, aceste cifre sunt foarte aproximative, dar ilustrează foarte bine principiul conform căruia o
persoană poate deveni victimă a electrocutării datorită unei linii electrice căzute la pământ fără să intre în contact
direct cu aceasta!

Contactul cu pământul

Un mod de a evita acest tip de electrocutare este ca atunci când observăm o linie electrică căzută la pământ
să facem contact cu pământul doar într-un singur punct; acest lucru îl putem realiza alergând (când alergăm, doar
un singur picior atinge pământul deodată), sau, dacă nu avem unde fugi, să stăm într-un singur picior. Desigur, dacă
putem să o facem, alegatul este cea mai bună opţiune. Eliminând contactul în două puncte cu pământul, nu va exista

66
o diferenţă de potenţial şi nici o cădere de tensiune asupra corpului pentru pentru apariţia unui potenţial curent
periculos prin organism.

7. Proiectarea aparatelor electrice

• Sistemele de alimentare au adesea conectată o parte a sursei de tensiune la împământare pentru asigurarea
împotriva electrocutării în acel punct
• Conductorul conectat la împământare într-un sistem de alimentare poartă numele de conductor neutru, iar
celălalt conductor se numeşte fază
• Împământarea sistemelor de alimentare se realizează pentru prevenirea electrocutărilor şi nu afectează
performanţa circuitului şi a sarcinii
• Siguranţa în utilizare a aparatelor electrice poate fi îmbunătăţită prin folosirea prizelor şi conectorilor
polarizaţi, a izolaţiei duble sau a prizelor cu împământare
• Întrerupătoarele automate pot detecta diferenţa de curent dintre fază şi neutru; în cazul în care această
diferenţă este prea mare, circuitul se deschide automat pentru a preveni pericolul apariţiei electrocutării

Conductorul de fază şi conductorul neutru

Odată cu realizarea împământării circuitului, cel puţin un

punct din circuit este comun cu pământul şi prin urmare nu
prezintă niciun risc de electrocutare. Într-un sistem electric
simplu, format din două fire, conductorul conectat la
împământare se numeşte neutru, iar conductorul aflat sub
tensiune se numeşte fază.

Atingerea neutrului şi a fazei

În ceea ce priveşte sursa de alimentare şi sarcina propriu-zisă, existenţa punctului de împământare nu are
niciun efect asupra funcţionării circuitului. Acesta există doar pentru siguranţa persoanelor ce intră în contact cu
circuitul, şi înseamnă o căderea de tensiunea de 0 volţi între circuit şi pământ, tensiune la care atingerea circuitului
este sigură. Conductorul aflat sub tensiune, în schimb, poate produce electrocutarea persoanelor ce vin în contact cu
acesta în cazul în care alimentarea cu energie electrică nu este întreruptă în prealabil.
Este bine de înţeles această diferenţă de pericole între cei doi conductori într-un circuit electric simplu.
Următoarele ilustraţii sunt realizate pe baza unui circuit electric de apartament/casă tipic (folosind curentul
continuu în acest caz pentru simplitatea prezentării, şi nu curent alternativ).

67
Carcase metalice neconectate la împământare

Dacă luăm, de exemplu, un aparat electric, precum

un prăjitor de pâine, cu o carcasă metalică, putem
observa că teoretic acesta nu ar trebui să prezinte
niciun pericol de electrocutare în cazul în care
funcţionează corespunzător. Firele metalice din
interiorul aparatului ce conduc curentul spre
elementul de încălzire sunt izolate faţă de carcasa
metalică, precum şi între ele, cu un material plastic
sau de cauciuc.

Totuşi, în cazul în care unul dintre firele

existente în interiorul aparatului vine în
contact direct cu carcasa metalică,
potenţialul electric al acesteia va fi egal cu
cel al firului, iar atingerea carcasei va fi în
acest caz la fel de periculoasă precum
atingerea directă a firului. Dacă aceasta
situaţie duce sau nu la electrocutare depinde
de natura firului ce atinge carcasa.

În cazul în care firul ce intră în

contact cu carcasa metalică este faza
(firul aflat „sub tensiune”),
utilizatorul aparatului se află într-un
real pericol. Pe de altă parte, dacă
neutrul este cel ce atinge carcasa
metalică, nu există niciun pericol de
electrocutare.

68
Utilizarea prizelor polarizate

Pentru a se asigura că primul caz este

mai puţin probabil decât celălalt, se
încearcă în general proiectarea
aparatelor electrice astfel încât riscul
ca faza să intre în contact direct cu
carcasa metalică să fie minim.

Totuşi, această măsură preventivă este eficientă doar în cazurile în care polaritatea prizei poate fi garantată.
Dacă polaritatea acesteia poate fi inversată, atunci firul ce intră în contact cu carcasa poate la fel de bine să fie cel
aflat sub tensiune.
Aparatele electrice proiectate astfel se folosesc la prizele polarizate, un picior al conectorului fiind mai lat
iar celălalt mai îngust (prizele sunt şi ele construite în acest fel). Prin urmare, conectorul nu poate fi introdus
„invers” în priză, iar identitatea firelor din interiorul aparatului poate fi asigurată în acest fel. Acest lucru nu are
niciun efect asupra funcţionării aparatului, ci serveşte doar ca şi mijloc de siguranţă în utilizare.

Aparate electrice dublu izolate

O altă metodă este realizarea carcasei exterioare a aparatului dintr-un material non-conductor. Astfel de
aparate se numesc dublu-izolate, doarece carcasa serveşte ca şi izolaţie adiţională pe lângă cea oferită de
conductori. Dacă se întâmplă ca un fir din interiorul aparatului să intre în contact cu carcasa, aceasta nu prezintă
niciun pericol de electrocutare pentru utilizator.

Conectarea directă a carcasei metalice la împământare

Iar o altă metodă constă în menţinerea carcasei

metalice, dar şi adăugarea unui al treilea
conductor între punctul de împământare şi
carcasa metalică pentru asigurarea unei
legături directe şi sigure între aceasta şi
pământ.

69
 Al treilea contact al conectorului prezent la capătul cablului de alimentare asigură o conexiune directă între
carcasa metalică a aparatului şi pământ. Cele două puncte fiind în acest caz electric comune, nu poate exista nicio
cădere de tensiune între ele. Dacă firul aflat sub tensiune (faza) atinge accidental carcasa metalică, se va produce un
scurt-circuit prin sursa de tensiune şi firul de împământare, scurt-circuit ce va declanşa dispozitivele de protecţie la
supracurent. Utilizatorul aparatului se va afla în siguranţa în tot acest timp.
Datorită acestui lucru, nu îndepărtaţi niciodată al treilea contact al prizei în cazul în care doriţi să
introduceţi un conector fără împământare într-o priză cu împământare Aparatul va funcţiona în continuare fără nicio
problemă, dar, prin îndepărtarea acestui contact, nu va mai exista nicio legătură directă între carcasa metalică a
aparatului şi pământ, existând astfel un real pericol de electrocutare pentru persoanele ce vin în contact direct cu
carcasa aparatului în cazul apariţiei defectelor.

Detectarea diferenţei de curent între fază şi neutru

Asigurarea împotriva electrocutării se

poate realiza şi în altă parte, nu doar
asupra aparatului electric.

În cazul unui aparat electric ce funcţionează corespunzător, precum în figura de mai sus, valoarea
curentului măsurat prin fază ar trebui să fie exact aceeaşi cu valoarea curentului măsurat prin neutru, datorită
faptului că există o singură cale pentru deplasarea electronilor. Dacă nu există nicio defecţiune în interiorul
aparatului, nu există niciun pericol de electrocutare.
În schimb, dacă faza atinge accidental
carcasa metalică, va exista un curent prin
persoana electrocutată şi prin pământ, ce
reduce curentul prin neutru şi amplifică
valoarea sa prin fază, ducând la o diferenţă
de curent între cele două.

70
 Diferenţa de curent între cei doi
conductori, fază şi neutru, va exista
doar în cazul existenţei unui curent
prin împământare, caz în car există o
defecţiune în sistem.

O astfel de diferenţă a valorilor curenţilor poate fi folosită pentru detectarea defecţiunilor şi a existenţei
pericolului de electrocutare. Dacă folosim un dispozitiv pentru măsurarea diferenţei de curent dintre cei doi
conductori, existenţa acesteia poate fi folosită pentru deschiderea unui întrerupător şi „închiderea„ alimentării cu
energie electrică de la reţea şi prevenirea electrocutării.

8. Utilizarea aparatelor de măsură - multimetrul

• Multimetrul este un aparat de măsură capabil să măsoare tensiunea, curentul şi rezistenţa

Multimetrul

Utilizarea corectă şi în condiţii de siguranţă a unui aparat de măsură este o deprindere extrem de importantă
pentru orice electrician sau electronist. Această utilizare prezintă un anumit risc de electrocutare datorită tensiunilor
şi curenţilor prezenţi în circuitul de măsurat. Din această cauză, trebuie acţionat foarte atent atunci când utilizăm
aparatele de măsură.
Cel mai utilizat aparat de măsură electric poartă numele de multimetru. Denumirea vine de la faptul că
aceste aparate sunt capabile să măsoare o plajă largă de variabile, precum tensiune, curent, rezistenţă şi altele. În
mâinile unei persoane competente, multimetrul reprezintă un instrument de lucru eficient dar şi un dispozitiv de
protecţie. În mâinile unei persoane ignorante sau neatente, acesta poate deveni o reală sursă de pericol la conectarea
într-un circuit alimentat.

Prezentarea generală a unui multimetru

71
 Cu siguranţă că există o multitudine de modele, fiecare cu caracteristici diferite, totuşi,
multimetrul prezentat aici este unul general, utilizat pentru prezentarea principiilor sale de bază.
Putem observa că afişajul este digital, din acest motiv, acest tip de multimetru mai poartă
numele de multimetru digital.
Selectorul rotativ (setat pe poziţia Off (închis) în acest caz) se poate găsi în 5 poziţii diferite: 2
poziţii „V” (tensiune), 2 poziţii „A” (curent), şi o poziţieΩ (rezistenţă). De asemenea, poziţia
marcată cu o pereche de linii orizontale, paralele, una continuă şi cealaltă întreruptă, reprezintă
curentul continuu, iar poziţia reprezentată cu ajutorul unei forme de undă sinusoidale,
reprezintă curentul alternativ.
Cu alte cuvinte, intern, multimetrul utilizează metode diferite pentru măsurarea curentului şi a tensiunii în
curent continuu respectiv curent alternativ, de aici şi necesitatea existenţei a două poziţii pentru fiecare dintre cele
două variabile.
Pe suprafaţa multimetrului există trei prize în care putem
introduce sondele de test. Sondele nu sunt altceva decât
conductori speciali utilizaţi pentru realizarea legăturii
dintre circuit şi multimetru. Conductorii sunt acoperiţii de o
izolaţie colorată, neagră sau roşie, pentru a preveni
contactul direct, iar vârfurile sunt ascuţite şi rigide.
Sonda neagră va fi tot timpul introdusă în priza neagră a
multimetrului, cea marcată cu „COM” (comun). Sonda
roşie va fi introdusă fie în priza marcată pentru tensiune şi
rezistenţă (V Ω) sau în cea pentru curent (A), în funcţie de
ce variabilă dorim să măsurăm.

Utilizarea multimetrului – exemple

Măsurarea unei tensiuni de curent continuu

Primul exemplu constă din măsurarea unei tensiuni de

c.c. la bornele unei baterii. Observaţi prizele la care
sunt conectate cele două sonde ale multimetrului (V
Ω şi COM) şi faptul că selectorul este setat pe „V” în
curent continuu.

72
 Măsurarea unei tensiuni de curent alternativ

Singura diferenţa constă în schimbarea poziţiei selectorului pe

poziţia „V” în curent alternativ. Din moment ce efectuăm tot o
măsurătoare de tensiune, sondele multimetrului vor rămâne
conectate în aceleaşi prize.

Surse de pericol

În ambele cazuri de mai sus, este extrem de important

să nu atingem vârfurile celor două sonde între ele,
atunci când acestea se află în contact cu punctele lor
respective din circuit. Dacă acest lucru are loc, se va
forma un scurt-circuit, lucru pe care nu-l dorim.

Măsurarea tensiunilor este probabil cea mai utilizată funcţie a unui multimetru. Este cu siguranţă cea mai
folosită metodă pentru asigurarea împotriva electrocutărilor, şi din acest motiv, trebuie foarte bine înţeleasă de către
utilizatorul acestuia. Fiindcă tensiunea este tot timpul relativă între două puncte, aparatul de măsură trebuie să fie
conectat între două puncte din circuit pentru a putea oferi un rezultat satisfăcător. Acest lucru înseamnă că ambele
sonde trebuie ţinute de mâinile utilizatorului pentru crearea contactelor. Dar ştim deja că cea mai periculoasă cale
pentru curent, în cazul electrocutărilor, este între cele două mâini, deoarece curentul în acest caz trece direct prin
inimă; din această cauză, o astfel de măsurătoare reprezintă tot timpul un potenţial pericol.
Dacă izolaţia sondelor este deteriorată sau crăpată, degetele utilizatorului pot intra în contact direct cu
conductorii de curent în timpul măsurătorilor. Dacă putem folosi doar o singură mână pentru ambele sonde, aceasta
ar fi cea mai sigură metodă de efectuare a măsurătorilor. Câteodată este posibilă „agăţarea” uneia dintre sonde pe
circuit, nefiind nevoiţi să o mai ţinem în mână; acest lucru reprezintă o reducere a pericolului electrocutării. Pentru
această operaţie, exista accesorii speciale ce pot fi ataşate pe vârful sondelor.

73
 Ţineţi minte că sondele aparatului de măsură sunt parte integrantă a aparatului însuşi. Dacă aveţi nevoie de
accesorii speciale pentru sonde, consultaţi catalogul producătorului aparatului de măsură sau cataloagele altor
producători de echipamente de măsură. Nu încercaţi să vă construiţi propriile sonde! Proiectarea sau realizarea lor
defectuoasă vă pot pune într-un real pericol atunci când lucraţi într-un circuit alimentat!
De asemenea, trebuie ţinut minte că multimetrele digitale realizează diferenţa dintre c.c. şi c.a. După cum
am văzut mai devreme, atât tensiunile de curent continuu cât şi cele de curent alternativ se pot dovedi periculoase;
prin urmare, când folosiţi un multimetru pentru asigurarea unui circuit împotriva electrocutării, fiţi siguri că aţi
efectuat măsurătorile atât în c.c. cât şi în c.a., chiar dacă nu v-aţi aştepta să le găsiţi pe amândouă!

Numărul măsurătorilor necesare

Atunci când verificăm prezenţa unor posibile tensiuni periculoase, trebuie să luăm în calcul toate punctele
din scenariul respectiv.
De exemplu, să presupunem că deschidem un panou electric
şi găsim trei conductori ce alimentează o sursă în curent
alternativ. Oprim alimentarea prin intermediul
întrerupătorului, încercăm să pornim sarcina pentru a
verifica absenţa oricărei tensiuni şi vedem că nu se întâmplă
nimic. Următorul pas îl reprezintă măsurarea tensiunii cu
ajutorul aparatului de măsură.

Prima dată verificăm aparatul de măsură asupra unei surse de tensiune cunoscute, pentru a ne asigura de
funcţionarea sa corectă (priză de c.a., de exemplu). Facem acest lucru şi observăm ca multimetrul funcţionează
corect. Apoi, trebuie să măsurăm căderea de tensiune dintre aceste fire ale panoului. Dar tensiunea reprezintă o
valoare între două puncte, prin urmare, ce puncte trebuie să luăm în considerare?
Adevărul este că trebuie să măsurăm căderea de tensiune între toate combinaţiile posibile, A cu B, B cu C
şi A cu C. Dacă măsurăm o cădere de tensiune diferită de zero, în oricare din aceste scenarii, circuitul nu se află
într-o stare de energie zero. Dar asta nu e tot. Un multimetru nu va înregistra tensiunile de c.c. atunci când
selectorul este poziţionat pe c.a. şi invers; prin urmare, trebuie să mai efectuăm un set de trei măsurători pentru
fiecare din cele două stări.
Totuşi, nici în acest caz nu am reuşit să acoperim toate posibilităţile. Ţineţi minte că tensiunile periculoase
pot să apară între oricare dintre conductori şi pământ (în cazul de faţă, carcasa metalică a panoului electric). Prin
urmare, trebuie să măsurăm căderile de tensiune şi între fiecare din cele trei puncte şi pământ, atât în c.c cât şi în

74
c.a. Acest lucru duce numărul măsurătorilor la 12, pentru un scenariu aparent simplu. Desigur, după ce toate
măsurătorile au fost încheiate, trebuie să re-testăm funcţionarea corectă a multimetrului, prin măsurarea unei căderi
de tensiune cunoscute (priza, de exemplu).

Măsurarea rezistenţelor

În cazul măsurării rezistenţelor, sondele vor rămâne

conectate în aceleaşi prize ale multimetrului ca şi în cazul
măsurătorilor de tensiune, dar selectorul trebuie poziţionat
pe Ω (vezi figura). Măsurătoarea se realizează simplu, prin
poziţionarea vârfurilor celor două sonde pe capetele libere
ale rezistorilor.

Atenţie însă, măsurarea rezistenţelor se face doar asupra componentelor nealimentate! Atunci când
multimetrul se află în modul „rezistenţă”, acesta se foloseşte de o mică baterie internă pentru generarea unui curent
mic prin componentul de măsurat. Prin sesizarea dificultăţii de trecere a curentului prin component, se poate
determina rezistenţa acestuia. Dacă există o sursă adiţională de tensiune în circuitul format din aparatul de măsură
şi componentul în cauză, măsurătorile realizate vor fi greşite. În cel mai rău caz, prezenţa unei surse adiţionale de
tensiune în circuit, poate duce la deteriorarea aparatului de măsură.

Continuitatea firelor

Modul „rezistenţă” a unui multimetru este foarte folositor

şi pentru determinarea continuităţii conductorilor. Atunci
când există un contact bun între vârfurile sondelor,
aparatul va indica o valoare aproximativ egală cuΩ.0
Dacă sondele nu ar prezenta nicio rezistenţa internă,
această măsurătoare ar da exact 0 Ω.

75
 Dacă sondele nu se află în contact direct una cu cealaltă,
sau dacă sunt conectate la capetele opuse ale unui
conductor întrerupt, acesta va indica o rezistenţă infinită,
reprezentată de obicei pe afişajul multimetrului prin
prescurtarea „O.L.” (open loop (eng.) - circuit deschis).

Măsurarea curentului cu ajutorul multimetrului

Aceasta reprezintă cea mai complexă şi periculoasă aplicaţie a

multimetrului. Motivul este destul de simplu: curentul de
măsurat trebuie să treacă prin aparatul de măsură, ceea ce
înseamnă că multimetrul trebuie integrat în circuit.

Pentru a realiza acest lucru, circuitul iniţial trebuie oprit, iar multimetrul conectat între cele două puncte ale
circuitului deschis. Pentru realizarea propriu-zisă a măsurătorii, selectorul trebuie să se afle în poziţia „A”, fie în
c.a., fie în c.c., iar sonda roşie trebuie introdusă în priza marcata cu „A” (vezi figura).

Următorul pas este deschiderea circuitului pentru a putea

conecta multimetrul.

76
 Închiderea circuitul se realizează apoi prin multimetru, astfel:
conectăm vârfurile sondelor la capetele libere ale circuitului
deschis, sonda neagră la terminalul negativ al bateriei de 9 V, iar
sonda roşie la capătul conductorului liber ce duce la bec.

Deşi acest circuit, cu o sursă de 9 V, este sigur din punct de vedere al electrocutărilor, în circuitele de
putere această metodă reprezintă o adevărată sursă de pericol.

Selectarea curentului sau a tensiunii

La modificarea poziţiei multimetrului din modul „curent”

(ampermetru) în modul „tensiune” (voltmetru), se întâmplă
adesea să schimbăm poziţia de pe „A” pe „V” dar să uităm
sonda roşie în priza „A” şi nu în priza (V Ω).
Dacă aparatul de măsură este apoi conectat la bornele unei surse
de tensiune suficient de mari, rezultatul va fi un scurt-circuit
prin aparatul de măsură.

Atunci când multimetrul se află în poziţia „A”, acesta este proiectat pentru o rezistenţă între vârfurile
sondelor ce tinde practic la 0 Ω. În poziţia „V”, lucrurile stau exact invers, rezistenţa dintre vârfurile sondelor este
de ordinul mega-ohmilor (MΩ).
Pentru a preveni acest lucru, majoritatea multimetrelor produc un avertisment sonor în cazul în care sonda
este introdusă în priza „A” iar selectorul este poziţionat pe „V”.

Verificarea siguranţei fuzibile interne

77
 Toate multimetrele de calitate sunt echipate cu
siguranţe fuzibile interne, siguranţe ce se ard la
trecerea unui curent excesiv prin ele, precum este
cazul exemplului anterior.
La fel ca toate dispozitivele de siguranţă, şi aceste
siguranţe sunt proiectate în primul rând pentru
protecţia echipamentului şi doar apoi pentru
protecţia utilizatorului.

Un multimetru poate fi utilizat pentru verificarea propriei siguranţe prin setarea pe poziţia „Ω”, iar sondele
pe poziţia „A” respectiv „V Ω”. Verificarea se realizează prin contactul direct al celor două sonde.
O siguranţa bună va indica o rezistenţa foarte mică, pe când o siguranţa arsă va indica tot timpul un circuit
deschis (O.L.). Valoarea măsurătorii nu este de o importanţă foarte mare, atâta timp cât este mica.

78
 04 - Notaţia ştiinţifică şi prefixe metrice

1. Notaţia ştiinţifică

• Orice valoare poate fi reprezentată prin intermediul cifrelor sale semnificative şi o putere a lui zece

Scopul notaţiei ştiinţifice

În multe discipline ştiinţifice şi inginereşti, trebuie să lucrăm adesea cu valori foarte mari sau foarte mici.
Unele dintre aceste cantităţi sunt foarte greu de reprezentat, fiind extrem de mari sau extrem de mici. Să luăm ca şi
exemplu masa protonului, una dintre particulele nucleului atomului:

Sau, numărul de electroni ce trec printr-un punct al unui circuit în fiecare secundă, sub influenţa unui curent
de 1 Amper:

În ambele cazuri, avem de a face cu mulţi de zero. Evident, este destul de incomod să lucrăm cu atât de
multe cifre, chiar şi cu ajutorul calculatoarelor.

Cifrele semnificative

În cazul celor două valori de mai sus, putem observa că există relativ puţine cifre diferite de zero în
componenţa acestora. În cazul masei protonului, avem doar „167” precedat de 23 de zero înainte de virgula
decimală. Pentru numărul de electroni pe secundă într-un Amper, avem „625” urmat de 16 zerouri. Numim aceste
cifre diferite de zero (de la prima la ultima), plus oricare zerouri ce se află între aceste limite, „cifrele
semnificative” ale oricărui număr.
Cifrele semnificative rezultate în urma unei măsurători reale indică de obicei acurateţea acelei măsurători.
De exemplu, dacă spunem că o maşină cântăreşte 1.000 kg, probabil că nu dorim să fim foarte exacţi referitor la
greutatea acesteia, ci am făcut o rotunjire aproximativă şi comodă. Această valoare conţine doar o cifră
semnificativă, şi anume, „1”-ul din faţa, zerourile fiind folosite în acest caz doar pentru a indica un multiplu al
primei cifre, şi nu „posedă” nicio valoare propriu-zisă. Totuşi, dacă am spune că maşina cântăreşte 1.005 kg, atunci
valoarea ar avea 4 cifre semnificative, şi anume „1.005”, iar în acest caz, zerourile sunt parte componentă a mărimii
măsurate.

79
 În aceeaşi ordine de idei, numerele cu mai mulţi de zero nu sunt neapărat reprezentative pentru o anumita
cantitate reală până la punctul decimal. În acest caz, un asemenea număr poate fi scris printr-o prescurtarea
matematică pentru a fi mai uşor de citit. Prescurtarea poartă denumirea de notaţia ştiinţifică.

Scrierea numerelor mari folosind notaţia ştiinţifică

Folosind notaţia ştiinţifică, un număr poate fi scris prin intermediul cifrelor semnificative ca şi o valoare
între 1 şi 10 (sau -1 şi -10 pentru numerele negative), iar zerourile sunt reprezentate ca şi puteri ale lui 10. De
exemplu:

poate fi scris sub forma

10 la puterea 18 (1018) înseamnă 10 înmulţit cu el însuşi de 18 ori, sau, un 1 urmat de 18 zerouri. Înmulţit
cu 6,25, rezultă „625” urmat de 16 zerouri (luăm 6,25 şi mutăm virgula cu 18 locuri spre dreapta). Avantajele
notaţiei ştiinţifice sunt evidente: numărul nu mai este atât de „imposibil” de scris iar cifrele semnificative sunt
foarte uşor de identificat.

Scrierea numerelor mici folosind notaţia ştiinţifică

Ce putem face însă în cazul numerelor foarte mici, precum masa protonului în grame? Putem folosi şi în
acest caz notaţia ştiinţifică, doar că puterile lui 10 vor fi negative în acest caz, şi nu pozitive, ceea ce se traduce
printr-o deplasare a virgulei decimale înspre stânga şi nu înspre dreapta, precum în cazul precedent.

poate fi scris sub forma

10 ridicat la puterea -24 (10-24) înseamnă inversa (1 / x) lui 10 înmulţit cu el însuşi de 24 de ori, sau, un 1
precedat de o virgulă decimală şi de 23 de zerouri. Înmulţit cu 1,67, rezultatul este „167” precedat de virgula
decimală şi 23 de zerouri. La fel ca şi în cazul numerelor foarte mari, notaţia prescurtată este mult mai uşor de
utilizat. Şi în acest caz, cifrele semnificative sunt exprimate clar.
Revenind la exemplul precedent, putem exprima valoarea de 1.000 kg cu ajutorul notaţiei ştiinţifice, astfel:

80
 În cazul în care maşina ar cântări 1.005 kg, notaţia ştiinţifică ar fi următoarea:

2. Aritmetica notaţiei ştiinţifice

• Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează înmulţind cele două cifre semnificative şi
adunând exponenţii puterilor lui zece
• Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează împărţind cele două cifre semnificative şi
scăzând exponenţii puterilor lui zece

Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Beneficiile notaţiei ştiinţifice nu se opresc doar la uşurinţa scrierii numerelor. O asemenea notaţie este uşor
de folosit în cazul înmulţirii şi împărţirii numerelor. Să presupunem, de exemplu, că vrem să aflăm numărul de
electroni ce trec printr-un anumit punct al unui circuit ce transportă un curent de 1 A într-o perioadă de 25 de
secunde. Dacă ştim numărul de electroni pe secundă din circuit (ceea ce cunoaştem), tot ceea ce trebuie să facem
este să înmulţim acea cantitate cu numărul de secunde (25) pentru aflarea răspunsului:

Utilizând notaţia ştiinţifică putem reformula problem astfel:

Dacă luăm „6,25” şi îl înmulţim cu 25, obţinem 156,25. Prin urmare, răspunsul poate fi scris astfel:

Totuşi, dacă dorim să menţinem convenţia standard a notaţiei ştiinţifice, trebuie să reprezentăm cifrele
semnificative ca şi numere între 1 şi 10. În cazul de faţă, „1,5625” înmulţit cu o anumită putere a lui 10. Pentru a
obţine 1,5625 din 156,25, trebuie să trecem virgula decimală cu două poziţii în stânga. Acest lucru se realizează
astfel:

Adică, mutăm virgula decimală cu două poziţii în stânga, dar în acelaşi timp înmulţim numărul nou format
cu 10 la puterea 2 (numărul de poziţii). Rezultatul final arată acum astfel (înmulţim numărul de mai sus cu 1018):

81
 Dacă am dori în schimb să aflăm numărul de electroni ce trec într-un interval de o oră (3.600 secunde)? În
acest caz, putem trece şi timpul sub forma notaţiei ştiinţifice:

Pentru realizarea acestui produs, înmulţim cele două cifre semnificative între ele (6,25 şi 3,6), precum şi
cele două puteri ale lui zece între ele, astfel:

Ceea ce înseamnă:

sau

Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Pentru ilustrarea operaţiei de împărţire cu numere sub forma notaţiei ştiinţifice, putem să luăm exemplul de
mai sus invers, şi anume, să aflăm cât timp le-ar trebui acelui număr de electroni (2,25 x 1022) să treacă prin circuit,
în cazul unui curent de 1 A:

La fel ca şi în cazul înmulţirii, putem realiza calculele separat pentru cifrele semnificative şi pentru puterile
lui zece:

Putem vedea că am ajuns la aceeaşi valoarea, 3.600 secunde (3,6 x 103).

3. Notaţia metrică

• Faţă de notaţia ştiinţifică, notaţia metrică utilizează prefixe alfabetice în loc de puteri ale lui zece

82
Scop şi prezentare

Sistemul metric, pe lângă faptul că reprezintă o colecţie de unităţi de măsură pentru diferite mărimi fizice,
este structurat în jurul conceptului de notaţie metrică. Diferenţa faţa de notaţia ştiinţifică o reprezintă faptul că
puterile lui zece sunt reprezentate cu ajutorul prefixelor alfabetice.
În imaginea alăturată sunt prezentate
câteva dintre cele mai uzuale prefixe
alături de reprezentarea lor sub forma
puterilor lui zece. Pentru o descriere
completă a tuturor prefixelor metrice
utilizate, vedeţi intrarea de pe Wikipedia,
aici.

Urmărind această scală, putem vedea că, de exemplu, 2,5 G (giga) înseamnă de fapt 2,5 x 109, sau 2,5
miliarde. De asemenea, 3,21 pA (picoamperi) înseamnă 3,21 x 10-12 Amperi.
Deoarece majoritatea prefixelor în sistemul metric se referă la puteri ale lui 10 ce sunt multiplii de 3,
notaţia metrică diferă de notaţia ştiinţifică prin faptul că cifrele semnificative se pot regăsi oriunde în intervalul 1 -
1000, în funcţie de prefixul ales. De exemplu, pentru o greutate de 0,000267 grame, cele două notaţii arată astfel:

Conversia prefixelor metrice

Pentru a exprima o cantitate printr-un prefix metric diferit faţă de cel iniţial, trebuie doar să mutăm virgula
decimală spre stânga sau spre dreapta, în funcţie de caz.
De exemplu, să exprimăm 0,000023 A (amperi) în mA (microamperi). Putem observa că 0,000023 A nu
utilizează niciun prefix metric, ci reprezintă doar unitatea de măsură „pură”. Din graficul de mai sus, vedem că
micro (µ) reprezintă 10-6, prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 6 poziţii spre drepta, iar rezultatul
arată astfel:

83
 Un alt exemplu: dorim să exprimăm 304.212 V (volţi) în kV (kilovolţi). Din nou, putem observa că acest
număr nu are momentan niciun prefix. Astfel, dacă dorim să trecem de la 100 (vezi graficul de mai sus) la 103 (kilo)
în stânga, trebuie să mutăm virgula decimală cu 3 poziţii spre stânga:

Să presupunem acum că dorim să transformăm 50,3 M

Ω (megaohmi)în mΩ (miliohmi). 50,3 MΩ
înseamnă 50,3 x 106 Ω. Uitându-ne pe graficul de mai sus, observăm că de la Mega la mili există o diferenţă de 9
puteri ale lui zece (de la 106 la 10-3, de la stânga la dreapta), prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 9
poziţii spre drepta:

84
 05 - Circuite serie şi paralel

1. Ce sunt circuitele „serie” şi „paralel”

• Într-un circuit serie, toate componentele sunt conectate unul în continuarea celuilalt, formând o singură cale
pentru curgerea electronilor.
• Într-un circuit paralel, toate componentele sunt conectate la acelaşi capăt, formând exact un set de două
puncte electric comune.
• O „ramură” într-un circuit paralel este o cale pentru curgerea curentului formată din cel puţin o sarcină
(rezistenţă) din circuit.

Circuitele formate dintr-o singură baterie şi o singură rezistenţă sunt foarte uşor de analizat, dar nu sunt
foarte des întâlnite în practică. De obicei circuitele conţin mai mult de două componente conectate între ele.

Conexiunea serie

Există două modalităţi de bază în care putem conecta mai mult de două componente într-un circuit: serie şi
paralel. Mai jos avem un exemplu de circuit serie:
În acest circuit avem 3 rezistori (R 1 ,R 2 şi R 3 ) conectaţi într-un singur lanţ de
la un terminal al bateriei la celălalt. Caracteristica principală a unui circuit
serie este existenţa unei singure căi pentru curgerea electronilor.

Idea de bază într-o conexiune serie este conectarea componentelor

de la un capăt la altul într-o linie dreaptă.

Conexiunea paralel

Să ne uităm acum şi la celălalt tip de circuit, cel paralel:

85
 Şi în acest caz avem tot 3 rezistori, dar de data această există mai multe
căi pentru curgerea electronilor. Există o cale de la 8 la 7, 2, 1 şi înapoi
la 8. Mai exista una de la 8 la 7, 6, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Şi mai există o
a treia cale de la 8 la 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Fiecare cale
individuală (prin R 1 ,R 2 şi R 3 ) poartă denumirea de ramură.

Caracteristica definitorie pentru un circuit paralel este faptul că toate

componentele sunt conectate electric între aceleaşi seturi de puncte. În
circuitul de mai sus, punctele 1, 2, 3 şi 4 sunt toate comune din punct
de vedere electric. La fel şi punctele 8, 7, 6 şi 5. Toate rezistoarele,
precum şi bateria, sunt conectate între aceste două puncte.

Într-un circuit pur paralel, nu există niciodată mai mult de două puncte comune, indiferent de numărul
componentelor din circuit conectate. Există mai mult de o singură cale pentru deplasarea electronilor, dar o singură
cădere de tensiune asupra tuturor componentelor.

Circuite serie-paralel combinate

Desigur, complexitatea nu se opreşte nici la circuite serie sau paralel! Putem avea de asemenea circuite ce
sunt o combinaţie dintre acestea două:
În acest circuit, avem două ramuri prin care electronii pot să circule: una de la
6 la 5, 2, 1 şi înapoi la 6, iar altă ramură de la 6 la 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 6.
Observaţi cum ambele drumuri trec prin R 1 (de la punctul 2 spre punctul 1). În
această configuraţie, spunem că R 1 şi R 2 sunt paralele între ele, în timp ce R 1
este în serie cu combinaţia paralelă R 1 şi R 2 .

Cele două tipuri de configuraţii, serie şi paralel, prezintă proprietăţi electrice total diferite.

86
 2. Circuite serie simple

• Într-un circuit serie, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor individuale a tuturor rezistorilor din
circuit: R Total = R 1 + R 2 + . . . R n
• Într-un circuit serie, curentul este acelaşi prin fiecare component: ITotal = I 1 = I 2 = . . . I n
• Într-un circuit serie, tensiunea totală este egală cu suma căderilor individuale de tensiune pe fiecare
component în parte: E Total = E 1 + E 2 + . . . E n

Curentul într-un circuit serie

Să începem cu un circuit electric format dintr-o baterie şi trei rezistori:

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem legat de circuitele serie este
păstrarea constantă a valorii curentului în întreg circuitul, şi prin urmare,
prin fiecare component (prin fiecare component va trece aceeaşi cantitate
de curent electric). Acest lucru se datorează existenţei unei singure căi
pentru trecerea electronilor, iar dacă privim circuitul ca un tub cu mărgele,
putem înţelege de ce rata de deplasare a mărgelelor trebuie să fie aceeaşi în
orice punct al tubului (circuitului).

Legea lui Ohm într-un circuit simplu

După modul în care este aşezată bateria de 9 volţi în circuit, ne putem da seama că deplasarea electronilor
se va realiza în sens invers acelor de ceasornic (atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor în circuit),
de la punctul 4 la 3, 2, 1 şi înapoi la 4. Totuşi, avem o singură sursa de tensiune şi trei rezistori. Cum putem aplica
legea lui Ohm în acest caz?
Un principiu important de ţinut minte legat de legea lui Ohm, este
relaţia dintre tensiune, curent şi a rezistenţă între aceleaşi două puncte
din circuit. De exemplu, în cazul unei singure baterii şi a unui singur
rezistor în circuit, putem calcula foarte uşor valorile curentului, pentru
că acestea se referă la aceleaşi două puncte din circuit.

87
 Din moment ce punctele 1 şi 2 sunt conectate împreună printr-un fir de o rezistenţă neglijabilă (la fel şi
punctele 3 şi 4), putem spune că punctele 1 şi 2 sunt comune, precum şi că punctele 3 şi 4 sunt comune între ele. De
asemenea, ştim faptul că avem o tensiune de 9 volţi între punctele 1 şi 4 (direct asupra bateriei), şi pentru că
punctele 1 şi 2 cu punctele 3 şi 4 sunt comune, trebuie de asemenea să avem tot 9 volţi între punctele 2 şi 3 (direct
asupra rezistorului).
Prin urmare, putem aplica legea lui Ohm (I=E/R) asupra curentului prin rezistor, pentru că ştim tensiunea
(E) la bornele rezistorului precum şi rezistenţa acestuia. Toţi termenii (E, I, R) se aplică în cazul aceloraşi două
puncte din circuit, asupra aceluiaşi rezistor, prin urmare putem folosi legea lui Ohm fără nicio problemă.

Circuite cu mai mult de un rezistor

Totuşi, în circuitele ce conţin mai mult de un singur rezistor, trebuie să fim

atenţi cum aplicăm legea lui Ohm. În exemplul de jos cu trei rezistori în
circuit, ştim că avem 9 volţi între punctele 1 şi 4, valoarea reprezentând
forţa electromotoare disponibilă pentru împingerea electronilor prin
conexiunea serie realizată din rezistorii R 1 ,R 2 şi R 3 . Nu putem însă împărţi
cei 9 volţi la 3kΩ, 10kΩ sau 5kΩ pentru a găsi valoarea curentului, pentru
că nu cunoaştem de fapt valoarea tensiunii pe fiecare din rezistori în parte, ci cunoaştem valoarea tensiunii pe întreg
ansamblul de rezistori.
Valoarea de 9 volţi reprezintă o cantitate totală a circuitului, pe când valorile Ω,
de 10kΩ
3k şi 5kΩ,
reprezintă cantităţi individuale. Dacă ar fi să folosim în cadrul legii lui Ohm o valoare totală (tensiunea în acest caz)
concomitent cu o valoare individuală (rezistenţa în acest caz), rezultatul nu va fi acelaşi pe care îl vom regăsi într-
un circuit real.
În cazul lui R 1 , legea lui Ohm se va folosi specificând tensiunea şi curentul la bornele rezistorului R 1 , şi
valoarea rezistenţei lui, 3kΩ:

Dar din moment ce nu cunoaştem tensiunea la bornele lui R 1 (doar tensiunea totală pe toţi cei trei rezistori
conectaţi în serie), şi nu cunoaştem nici curentul prin R 1 (curentul prin întreg circuitul de fapt, deci şi prin ceilalţi
doi rezistori), nu putem realiza niciun calcul cu niciuna dintre formule. Acelaşi lucru este valabil şi pentru R 2 şi R 3 .
Prin urmare, ce putem face? Dacă am cunoaşte valoarea totală a rezistenţei din circuit, atunci am putea
calcula valoarea totală a curentului pentru cantitatea totală a tensiunii (I=E / R).

Rezistenţa totală într-un circuit serie

88
 Cu această observaţie putem enunţa al doilea principiu al circuitelor serie: în oricare circuit serie, rezistenţa
totală a circuitului este egală cu suma rezistenţelor individuale a fiecărui rezistor, prin urmare, cu cât avem mai
multe rezistenţe în circuit, cu atât mai greu le va fi electronilor să se deplaseze prin circuit:

În exemplul nostru, avem trei rezistori în serie, de 3 Ω

k , 10 kΩ, respectiv 5 kΩ, ceea ce rezult
ă într -o
rezistenţă totală de 18Ω:

Ceea ce am făcut de fapt, a fost să calculăm rezistenţa echivalentă a rezistorilor de 3Ω,k 10 kΩ şi 5 kΩ

luaţi împreună. Cunoscând acest lucru, putem redesena circuitul cu un singur rezistor echivalent reprezentând
combinaţia serie a celor trei rezistori R 1 , R 2 şi R 3 .
Acum avem toate informaţiile necesare pentru calcularea
curentului prin circuit, deoarece avem tensiunea între
punctele 1 şi 4 (9 volţi), precum şi rezistenţa între punctele
1 şi 4 (18kΩ):

Cunoscând faptul că prin fiecare component curentul este acelaşi

(circuit serie), şi cunoscând valoarea curentului total în cazul de faţă,
putem reveni la circuitul iniţial pentru a nota valoarea curentului prin
fiecare component în parte.

Tensiunea totală într-un circuit serie

Întrucât valoarea curentului prin fiecare rezistor este acum cunoscută, putem folosi legea lui Ohm pentru
determinarea căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

89
Putem observa căderea de tensiune pe fiecare rezistor în parte şi faptul că suma acestor căderi de tensiune (1,5 V +
5 V + 2,5 V) este egală cu tensiunea la bornele bateriei, 9 V. Acesta reprezintă al treilea principiu al circuitelor
serie: tensiune electromotoare (a bateriei) este egală cu suma căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

Circuitele serie sunt folosite ca şi divizoare de tensiune.

3. Circuite paralel simple

• Într-un circuit paralel, căderea de tensiune pe fiecare component este aceeaşi: E Total = E 1 = E 2 = . . . E n
• Într-un circuit paralel, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali prin fiecare ramură: ITotal = I 1 +
I2 + . . . In.
• Într-un circuit paralel, rezistenţa totală este mai mică decât rezistenţele oricărui rezistor luat în parte: R Total
= 1 / (1/R 1 + 1/R 2 + . . . 1/R n )

Căderea de tensiune într-un circuit paralel

Să considerăm un circuit paralel format din trei rezistori şi o

singură baterie.

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem despre circuitele paralele este legat de faptul că într-un
circuit parale, tensiunea este egală la bornele tuturor componentelor. Acest lucru se datorează existenţei a unui
număr de numai două seturi de puncte comune din punct de vedere electric într-un circuit paralel, iar tensiunea
măsurată între seturi de puncte comune trebuie să fie tot timpul aceeaşi.
Prin urmare, în circuitul de mai sus, tensiunea la bornele rezistorului R 1 este egală cu tensiunea la bornele
rezistorului R 2 , egală cu tensiunea (căderea de tensiune) la bornele rezistorului R 3 şi de asemenea egală cu
tensiunea (electromotoare) la bornele bateriei:

90
 Ca şi în cazul circuitelor serie, dacă dorim aplicarea legii lui Ohm, valorile tensiunii, curentului şi ale
rezistenţei trebuie să fie în acelaşi context (total sau individual) pentru a obţine rezultate reale prin aplicarea
formulelor. Totuşi, în circuitul de mai sus, putem aplica de la început legea lui Ohm fiecărui rezistor în parte, pentru
că se cunoaşte tensiunea la bornele fiecărui rezistor (9 volţi) precum şi rezistenţa fiecărui rezistor.

Curentul total într-un circuit paralel

Până în acest moment, nu cunoaştem valoarea totală a curentului, sau rezistenţa totală a acestui circuit
paralel, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm pentru a afla valoarea totală a curentului prin circuit (între punctele
1 şi 8 de exemplu).
Totuşi, putem observa că valoarea totală a curentului prin
circuit trebuie să fie egală cu suma valorilor curenţilor prin
fiecare ramură (fiecare rezistor în parte).

Pe măsură ce curentul iese prin terminalul negativ (-) al bateriei la punctul 8 şi se deplasează prin circuit, o
parte din această cantitate se împarte în două la punctul 7, o parte mergând spre R 1 . La punctul 6 o parte din
cantitate se va îndrepta spre R 2 , iar ceea ce mai rămâne va curge spre R 3 . Acelaşi lucru se întâmplă pe partea
cealaltă , la punctele 4, 3 şi 2, numai că de această dată curenţii se vor aduna şi vor curge împreună spre terminalul
pozitiv al bateriei (+), la punctul 1. Cantitatea de electroni (curentul) ce se deplasează din punctul 2 spre punctul 1
trebuie să fie egală cu suma curenţilor din ramurile ce conţin rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 .
Acesta este al doilea principiu al circuitelor paralele: valoarea totală a curentului prin circuit este egală cu
suma curenţilor de pe fiecare ramură în parte:

Rezistenţa totală într-un circuit paralel

91
 Şi, în sfârşit, aplicând legea lui Ohm pe întreg circuitul, putem calcula valoarea totală a rezistenţei prezentă
în circuit:

Trebuie să observăm un lucru foarte important în acest caz. Valoarea rezistenţei totale este de numai 625 Ω:
mai puţin decât valoarea oricărei rezistenţe luate separat. În cazul circuitelor serie, unde rezistenţa totală este egală
cu suma tuturor rezistenţelor individuale, suma totală a fost mai mare decât valoarea oricărei rezistenţe luate
separat. În cadrul circuitelor paralel, este exact invers. Acesta este al treilea principiu al circuitelor electrice paralel,
iar matematic, această relaţie între rezistenţa totală şi rezistenţele individuale din circuit poate fi exprimată astfel:

4. Conductanţa electrică

• Conductanţa este opusul rezistenţei şi reprezintă uşurinţa electronilor la curgerea printr-un

circuit/component.
• Simbolul conductanţei este litera „G”, iar unitatea de măsură este „Siemens”.
• Matematic, conductanţa este inversul rezistenţei: G=1/R

Conductanţa reprezintă inversa rezistenţei

Prin definiţie, rezistenţa este mărimea ce măsoară frecarea întâmpinată de electroni atunci când se
deplasează prin componentul respectiv (rezistor). Totuşi, putem să ne gândim şi la inversa acestei mărimi electrice:
uşurinţa deplasării electronilor printr-un component. Denumirea acestei mărimi este conductanţa electrică, în
opoziţie cu rezistenţa electrică.
Matematic, conductanţa este inversa rezistenţei:

Cu cât valoarea rezistenţei este mai mare, cu atât mai mică va fi cea a conductanţei şi invers. Simbolul
folosit pentru desemnarea conductanţei este G, iar unitatea de măsură este Siemens, abreviat prin S.

92
 Întorcându-ne la circuitul paralel studiat, putem vedea că
existenţa mai multor ramuri în circuit reduce rezistenţa totală
a circuitului, pentru că electronii sunt capabil să curgă mult
mai uşor prin circuit atunci când există mai multe ramuri
decât atunci când există doar una.
În termeni de rezistenţă, ramurile în plus duc la o rezistenţă mai scăzută. Dacă folosim însă termenul de
conductanţă, ramurile adiţionale din circuit duc la o conductanţă (totală) mai mare.
Rezistenţa totală paralelă este mai mică decât oricare dintre rezistenţele ramurilor luate individual (R total
mai mică decât R 1 , R 2 , R 3 sau R 4 luate individual).

Conductanţa totală

Conductanţa paralelă este mai mare decât oricare dintre

conductanţele ramurilor luate individual, deoarece
rezistorii paraleli conduc mai bine curentul electric decât
o fac fiecare luat în parte(G total mai mare decât G 1 , G 2 ,
G 3 sau G 4 luate individual).

Matematic, această relaţie se exprimă astfel:

Cunoscând relaţia matematică inversă dintre conductanţă şi rezistenţă (1/x), putem transforma fiecare din
termenii formulei de mai sus în rezistenţe:

Rezolvând ecuaţia de mai sus pentru R total , ajungem la următoarea formulă:

..formula rezistenţei totale a circuitelor paralel.

5. Calcularea puterii
• Indiferent de configuraţia circuitelor rezistive, puterea totală este suma puterilor individuale de pe fiecare
component: P total = P 1 + P 2 + ... + P n

93
Ecuaţiile puterii

La calcularea puterii disipate pe componentele rezistive, putem folosi oricare dintre ecuaţiile de putere în
funcţie de mărimile cunoscute: tensiune, curent şi/sau rezistenţă pe fiecare component:

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Acest lucru este mult mai uşor de realizat prin simpla adăugare a unui rând
E V adiţional în tabelul tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor. Indiferent de
I A coloană, puterea se va afla folosind ecuaţia corespunzătoare a legii lui Ohm.
R Ω
P W

Puterea totală este aditivă

O regulă interesantă pentru puterea totală vizavi de puterea individuală, este că aceasta este aditivă
indiferent de configuraţia circuitului în cauză: serie, paralel, serie-paralel sau altfel. Fiind o expresie a lucrului
mecanic efectuat, configuraţia circuitului nu are niciun efect asupra calculelor matematice dacă luăm în considerare
şi faptul că puterea disipată trebuie să fie egală cu puterea totală introdusă de către sursă în circuit (conform legii
conservării energiei).

Observaţie

Atenţie, cele de mai sus se aplică doar în cazul calculării puterilor în circuitele pur rezistive (ce conţin doar
rezistori).

6. Aplicarea corectă a legii lui Ohm

• Folosind metoda tabelului, vom aplica legea lui Ohm vertical, pe fiecare coloană din tabel
• Folosind metoda tabelului, vom aplica regulile circuitelor serie/paralel pe fiecare linie

Variabilele utilizate se referă la acelaşi set de puncte

94
 Una dintre cele mai frecvente greşeli ale începătorilor în aplicarea legii lui Ohm constă în utilizarea greşită
a mărimilor pentru tensiune, curent şi rezistenţa. Cu alte cuvinte, se poate întâmpla ca în aplicarea legii să se
utilizeze valoarea curentului I printr-un rezistor şi valoarea căderii de tensiune U (sau E) pe un set de rezistori
interconectaţi, cu speranţa că rezistenţa totală astfel calculată este egală cu rezistenţa reala a configuraţiei în cauză.
Acest lucru este însă incorect!
Reţineţi acest principiu extrem de important: variabilele utilizate în ecuaţiile legii lui Ohm trebuie să
corespundă tot timpul aceluiaşi set de două puncte a circuitului analizat.
Cu alte cuvinte, dacă luăm în considerare o rezistenţă R AB aflată între două puncte din circuit, desemnate
prin A şi B, atunci şi curentul I AB cât şi căderea de tensiune U AB trebuie să se refere exact la aceleaşi puncte pentru
a putea aplica corect legea lui Ohm. Această observaţie este extrem de importantă în special în circuitele combinate
serie-paralel, acolo unde componente adiacente pot avea valori diferite atât pentru tensiune cât şi pentru curent.

Aplicarea corectă a legii folosind metoda tabelului

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Utilizând metoda tabelului, putem să ne asigurăm de aplicarea corectă a legii
E V lui Ohm considerând ca şi coloane doar rezistori individuali şi nu seturi de
I A rezistori conectaţi în combinaţii serie, paralel sau serie-paralel. Vom folosi
R Ω această metodă mai târziu pentru rezolvarea unor circuite mai complicate.
P W

Astfel, în cazul circuitelor serie, coloana total poate fi foarte uşor calculată utilizând regulile circuitelor
serie, şi anume: căderea totală de tensiune este egală cu suma căderilor individuale pe fiecare component, curentul
total este egal cu valoarea curentului prin oricare component, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor
individuale, iar puterea totală este şi ea egală cu suma puterilor individuale.
Pentru circuitele paralel, coloana total se calculează astfel: căderea de tensiune totală este aceeaşi cu
tensiunea de pe fiecare component, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali, rezistenţa totală se
calculează cu formula rezistenţei totale a circuitelor parale, iar puterea totală este egală cu suma puterilor
individuale.

7. Analiza circuitelor la defect

• Pentru determinarea efectelor unui component defect asupra funcţionării circuitului, redesenaţi circuitul
iniţial înlocuind rezistenţa iniţială a componentului cu rezistenţa echivalentă după defect şi reanalizaţi
circuitul
• Un component scurt-circuitat este un component al cărei rezistenţă a scăzut dramatic (spre zero)
• Un component deschis este un component al cărei rezistenţa a crescut dramatic (spre infinit)

95
 • Defectarea rezistorilor constă cel mai adesea în deschiderea acestora, nu în scurt-circuitarea lor, iar acest
lucru nu se întâmplă decât dacă sunt supuşi unui stres fizic sau electric peste limitele normale de
funcţionare

Introducere

Sarcina unui tehnician presupune adesea localizarea şi remedierea sau înlocuirea componentelor dintr-un
circuit defect. Identificarea componentelor defecte presupune un efort considerabil, necesitând o foarte bună
înţelegere a principiilor de bază, abilitatea de a formula ipoteze, de a judeca valoarea acestora bazându-se pe
probabilităţi şi creativitate în aplicarea unei soluţii pentru remedierea problemei. Deşi este posibilă trasarea unor
metode ştiinţifice în jurul acestor abilităţi, majoritatea tehnicienilor cu experienţă văd această activitate ca pe o artă
ce necesită ani de experienţă pentru a o deprinde.
O abilitate esenţială este înţelegerea rapidă şi intuitivă a modului în care defectarea componentelor
afectează comportamentului circuitului în ansamblul său, indiferent de configuraţia acestuia. Vom explora unele
dintre aceste efecte atât în cazul circuitelor serie cât şi în cazul circuitelor paralel.

Analiza defectelor într-un circuit serie simplu

Să considerăm circuitul alăturat.

Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Atunci când toate componentele acestui circuit funcţionează la parametrii
E 2 6 1 9 V normali, putem determina pe cale matematică toţi curenţii şi căderile de
I 20 m 20 m 20 m 20 m A tensiune din circuit.
R 100 300 50 450 Ω

Şuntarea rezistorului

Să presupunem acum că rezistorul R 2 este scurt-circuitat;

acest lucru înseamnă de fapt că, în locul rezistorului avem un
simplu fir ce prezintă o rezistenţa aproape nulă. Practic, în
circuitul alăturat, spunem că am realizat o şuntare a
rezistorului R 2 iar firul utilizat poartă numele de conductor de
şuntare, sau simplu, şunt.

96
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Odată cu scurt-circuitarea rezistorului R 2 , fie prin şuntarea intenţionată a
E 6 0 3 9 V acestuia fie printr-un defect intern, valoarea rezistenţei totale din circuit
I 60 m 60 m 60 m 60 m A va fi mai mică. Din moment ce tensiunea la bornele bateriei rămâne
R 100 0 50 150 Ω aceeaşi, o scăderea a rezistenţei totale din circuit conduce la creşterea
curentului total.
Odată cu creşterea curentului de la 20 mA la 60 mA, căderea de tensiune pe rezistorii R 1 şi R 3 (a căror
rezistenţă nu s-a modificat) creşte şi ea, astfel încât căderea de tensiune totală pe cele două componente rămase va
fi de tot 9 V. Rezistorul R 2 , fiind şuntat de rezistenţa foarte mică a conductorului de şuntare, este practic eliminat
din circuit, rezistenţa dintre cele două capete ale conductorului fiind practic zero. Din această cauză, căderea de
tensiune pe rezistorul R 2 este de zero V, chiar dacă valoarea totală a curentului din circuit a crescut.

Înlăturarea rezistorului din circuit

Pe de altă parte, dacă defectul suferit de rezistorul R 2 este de

aşa natură încât circuitul va rămâne deschis în acel punct -
rezistenţa dintre cele două capete libere ale conductorilor
rămaşi creşte practic spre infinit - efectele asupra circuitului
iniţial vor fi diferite, dar la fel de radicale.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cu R 2 având o rezistenţă infinită, iar rezistenţa totală într-un circuit serie fiind
E 0 9 0 9 V dată de suma tuturor rezistenţelor individuale, rezistenţa totală creşte spre
I 0 0 0 0 A infinit iar curentul total spre zero amperi. În această situaţie, nu va mai exista
R 100 ∞ 50 ∞ Ω nicio deplasare a electronilor prin circuit, deplasare necesară producerii unor
căderi de tensiune pe rezistorii R 1 sau R 3 . În schimb, întreaga cădere de tensiune dezvoltată de baterie se va regăsi
pe terminalii rezistorului R 2 .

Analiza defectelor într-un circuit paralel simplu

Putem aplica aceleaşi metode şi în cazul unui circuit

paralel.

97
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Să observăm prima dată comportamentul unui circuit paralel
E 9 9 9 9 V „sănătos”.
I 100 m 200 m 50 m 350 m A
R 90 45 180 25,71 Ω

Înlăturarea rezistorului

Să presupunem acum deschiderea rezistenţei R 2 în

acest circuit paralel.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Efectele acestui defect le putem observa în tabelul alăturat.
E 9 9 9 9 V
I 100 m 0 50 m 150 m A
R 90 45 180 60 Ω

În cazul acestui circuit paralel, deschiderea unei ramuri afectează doar curentul prin acea ramură precum şi
curentul total din circuit. Căderea de tensiune, fiind egală pe toate componentele va rămâne neschimbată pe toţi
rezistorii.
Datorită tendinţei sursei de alimentare de menţinere constantă a tensiunii de alimentare, aceasta nu se va
modifica, şi datorită faptului că este conectată în paralel cu toţi rezistorii, căderea de tensiune pe fiecare dintre ei,
după apariţia defectului, rămâne egală cu 9 V. Din această cauză (rezistenţa constantă, căderea de tensiune
constantă) curentul prin ceilalţi doi rezistori nu se modifică nici ei.
Acelaşi lucru îl putem observa şi într-un circuit casnic: toate
becurile sunt conectate în paralel. La pornirea sau oprirea unui bec
(o ramură din circuitul paralel se închide şi se deschide),
funcţionarea celorlalte becuri nu este afectată; singurul lucru care se
modifică este curentul prin acel bec (circuit de ramură) şi curentul
total din circuit.

98
 Şuntarea rezistorului

Într-un caz ideal (surse de tensiune perfecte şi conductori

cu rezistenţă zero), rezistorii scurt-circuitaţi dintr-un
circuit paralel simplu nu vor avea niciun efect asupra
comportamentului celorlalte ramuri din circuit. În
realitate însă, efectul nu este acelaşi, după cum putem
observa din exemplul alăturat.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Un rezistor scurt-circuitat (rezistenţa de 0 Ω) va permite, teoretic, trecerea

E 9 9 9 9 V unui curent infinit de la orice sursă finită de tensiune (I = E / 0). În acest
I 100 m ∞ 50 m ∞ A caz, rezistenţa nulă a rezistorului R 2 descreşte rezistenţa totală a
R 90 0 180 0 Ω circuitului la zero Ω, ducând la creşterea valorii curentului spre infinit.
Atâta timp cât tensiunea sursei rămâne constantă la 9 V, curenţii prin celelalte ramuri ale circuitului (IR1 şi
I R3 ) rămân neschimbaţi.
Ipoteza critică pe care ne-am asumat-o în această situaţie este că tensiunea de alimentare rămâne constantă
pentru un curent infinit introdus în circuit. Acest lucru nu este însă deloc realist. Chiar dacă scurt-circuitul prezintă
o rezistenţa mică (faţă de o rezistenţa egală cu zero), nicio sursă reală de tensiune nu poate genera un supra-curent
extrem de mare în acelaşi timp cu menţinerea valorii tensiunii la un nivel constant.
Acest lucru se datorează rezistenţei interne caracteristice tuturor surselor de
putere electrice, rezistenţe datorate proprietăţilor intrinseci ale materialelor din
care sunt construite.

Aceste rezistenţe interne, oricât de mici,

transformă circuitul paralel de mai sus într-o
combinaţie serie-paralel.

De obicei, rezistenţele interne ale surselor de putere sunt suficient de mici pentru a putea fi ignorate fără
nicio problemă, dar odată cu apariţia curenţilor foarte mari datorită componentelor scurt-circuitate, efectelor lor nu
mai pot fi neglijate.
În acest caz, scurt-circuitarea rezistenţei R 2 va duce la situaţia în care întreaga cădere de tensiune se va
regăsi pe rezistenţa internă a bateriei, căderile de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 fiind aproape de zero.

99
Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate
E mică mică mică Mică V
I mic mare mic mare A
R 90 0 180 0 Ω

Concluzie

Scurt-circuitarea intenţionată a terminalilor surselor de alimentare, indiferent de tipul acestora, trebuie

evitată cu orice preţ. Chiar şi în cazul în care curenţii mari dezvoltaţi (căldură, scântei, explozii) nu duc la rănirea
niciunei persoane din apropiere, sursa de tensiune va suferi cu siguranţă unele defecte în cazul în care nu este
proiectată a rezista la curenţi de scurt-circuit, iar majoritatea surselor de tensiune nu sunt prevăzute cu o astfel de
protecţie.

8. Realizarea practică a circuitelor simple

• Pentru realizarea practică a circuitelor se pot utiliza placi de teste, reglete de conexiuni sau plăci imprimate

Scop

Pe măsura studierii circuitele electrice, vom dori probabil la un moment dat să construim propriile circuite
utilizând baterii şi rezistori (becuri, de exemplu). Există câteva opţiuni pentru realizarea acestor circuite, unele mai
simple decât altele, opţiuni pe care le vom prezenta în acest capitol.

Utilizarea conductorilor cu banane/crocodili

Dacă dorim realizarea unui circuit simplu cu o sigură

baterie şi un singur rezistor, putem foarte bine să
utilizăm conductori cu cleme (crocodil/banană).

100
 Astfel de conductori, prevăzuţi cu banane pe capete, reprezintă o metodă practică şi sigură din punct de
vedere electric pentru conectarea componentelor între ele.

Dacă am dori să realizăm un circuit simplu cu o baterie

şi trei rezistori, putem utiliza aceeaşi metodă de
conectare a conductorilor.

Placa electronică de test

Totuşi, această tehnică se dovedeşte a nu fi

practică atunci când avem de a face cu circuite
mult mai complicate decât cele de mai sus. O
metodă mult mai practică de realizare a
circuitelor temporare este utilizarea unei plăci
de test (solderless breadboard), un dispozitiv
realizat din plastic ce permite realizarea uşoară
a unui număr relativ mare de conexiuni între
componente.

Alăturat este un exemplu de circuit

realizat cu ajutorul plăcii de test.

Sub fiecare cavitate există un arc metalic ce prinde orice conductor

sau terminal al componentelor introduse în acesta. Aceste arcuri
metalice sunt conectate între ele pe spatele plăcii, realizând astfel
conexiuni între conductorii inseraţi prin partea superioară. Modelul
plăcii este astfel încât, există o serie de cinci astfel de cavităţi unite

101
vertical între ele, conform figurii alăturate.
Astfel că, atunci când inserăm un conductor într-una dintre cavităţi, există încă o serie de patru astfel de
cavităţi pe aceeaşi coloană, ce sunt comune din punct de vedere electric cu prima. Introducerea unui terminal sau
conductor în oricare dintre aceste puncte comune este identică din punct de vedere electric cu conectarea directă
între ei a terminalilor sau conductorilor celor două componente. Rezultatul este o platformă extrem de flexibilă
pentru realizarea circuitelor electrice sau electronice temporare.
De exemplu, circuitul electric de
mai sus, format din trei rezistori,
poate fi construit cu ajutorul unei
plăci de test conform figurii
alăturate.

Un alt exemplu, de această dată a unui circuit

paralel cu trei rezistori, este prezentat în
figura alăturată.

Acest plăci de test au totuşi unele

neajunsuri. În primul rând, scopul lor sunt doar circuitele temporare. Dacă întoarcem placa şi o scuturăm,
componentele s-ar putea să cadă din locaţiile lor respective. De asemenea, plăcile sunt limitate la curenţi destul de
mici (sub 1 A). Acele arcuri metalice au o suprafaţă de contact destul de mică, prin urmare, nu pot suporta curenţi
mari fără încălzirea lor excesivă.

Regleta de conexiuni

O metodă alternativă constă în utilizarea unei reglete de conexiuni (regletă de borne). Acestea sunt
compuse dintr-un material izolator prevăzut cu spaţii metalice pentru prinderea conductorilor cu ajutorul unor
şuruburi; acest procedeu este similar modului de conectare al prizelor sau întrerupătoarelor casnice.

102
 Un exemplu de astfel de regletă, având o serie de conductori
ataşaţi, este prezentat în poza alăturată.

O altă variantă este cea din poza alăturată. Această variantă,

denumită şi „europeană” are şuruburile introduse într-un canal
pentru a preveni scurt-circuitarea accidentală între terminali
prin intermediul unei şurubelniţe sau al unui alt obiect
metalic.

În figura alăturată, este prezentat un circuit serie compus dintr-o singură

baterie şi trei rezistori folosind o regletă de conexiuni.

Conexiunile realizate cu ajutorul unei reglete sunt robuste şi pot fi prin urmare folosite atât pentru circuitele
temporare cât şi pentru construcţia circuitelor permanente.

Citirea şi punerea în practică a schemelor electrice

Una dintre deprinderile esenţiale ale celor care vor să pună în practică lecţiile învăţate despre circuitele
electrice şi electronice, este „traducerea” unei diagrame într-un circuit real. Diagramele circuitelor sunt de obicei

103
realizate pentru a facilita citirea lor cu uşurinţă, dar circuitele practice au de cele mai multe ori o orientare complet
diferită.
Să luăm ca şi exemplu un circuit paralel
format dintr-o singură baterie şi trei
rezistori.

Trecerea de la diagrama circuitului la realizarea propriu-zisă a acestuia - mai ales atunci când rezistori ce
trebuie conectaţi sunt aranjaţi liniar (asemănător circuitelor serie, nu paralel) pe regletă - nu este chiar aşa de
evidentă, prin urmare, vom prezenta procesul pas cu pas în cele ce urmează.
Pentru început, considerăm diagrama
iniţială a circuitului şi toate
componentele prinse pe regleta de
conexiuni dar fără niciun conductor
electric între ele.

Apoi, urmărim conductorul dinspre

terminalul pozitiv al bateriei spre primul
component al diagramei, realizând în
acelaşi timp o legătură fizică, prin
intermediul unui conductor, între aceste
două puncte pe circuitul real. Dacă ne
este mai uşor, putem trasa o linie de o
culoare diferită pe diagramă, pentru a reprezenta ce tip de conexiuni au fost deja realizate în circuitul real.
Continuăm acest proces, fir cu fir, până în momentul în care întreaga schemă electrică (diagramă) a
circuitului este acoperită.

104
 Următorul pas, aşadar, constă în
conectarea bornelor superioare a celor
doi rezistori rămaşi.

Având toate bornele superioare ale

tuturor rezistorilor din circuit conectate la
borna pozitivă a bateriei, următorul pas
este să conectăm bornele inferioare ale
acestora la borna negativă a bateriei.

Marcarea conductorilor electrici

În mod normal, în circuitele practice

folosite în industrie, toate firele sunt
marcate; conductorii comuni din punct
de vedere electric posedă acelaşi număr
de marcaj. În exemplu nostru, am marcat
conductorii cu 1 şi 2.

O altă convenţie constă în modificarea

uşoară a diagramei iniţiale pentru a indica
punctul de contact propriu-zis al
conductorului pe regletă. Acest lucru
necesită un sistem de marcaj al regletei:
„NB” (numărul blocului), urmat de un
număr ce reprezintă fiecare conexiune
metalică de pe regletă.

105
 În acest mod, diagrama poate fi utilizată ca şi o „hartă” pentru localizarea punctelor dintr-un circuit real,
indiferent cât de încâlcit şi de complex este în realitate. Această metodă poată părea exagerată pentru circuitul
simplu cu trei rezistori de mai sus, dar aceste detalii sunt absolut necesare pentru realizarea şi întreţinerea
circuitelor mari, în special ale acelora care se întind pe distanţe considerabile, folosind mai multe reglete localizate
în puncte diferite.
Pentru circuite permanente, se pot folosi plăci imprimate, un subiect destul de vast în ale cărui detalii nu
vom intra aici.

106
 06 - Circuite divizoare şi legile lui Kirchhoff

1. Circuite divizoare de tensiune

• Circuitele serie proporţionează, sau divizează, cantitatea totală de tensiune pe fiecare component în parte,
aceste proporţii depinzând strict de rezistori: E Rn = E Total (R n / R Total ).

Analiza unui circuit serie simplu (divizor de tensiune)

Să analizăm un circuit electric serie simplu, determinând căderile

de tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Vom introduce valorile cunoscute precum şi cele ce le vom afla prin
E 45 V aplicarea formulelor într-un tabel ce cuprinde tensiunea (E), curentul (I) şi
I A rezistenţa (R), precum şi suma acestora în întreg circuitul. Valorile sunt
R 5k 10k 7.5k Ω exprimate in volţi (V), amperi (A), respectiv ohmi (Ω).

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind valorile individuale ale rezistenţelor, putem determina valoarea
E 45 V rezistenţei totale din circuit, cunoscând că valoarea totală este suma
I A rezistenţelor individuale în cazul circuitelor serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate De aici, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea valorii
E 45 V totale a curentului, ce va fi aceeaşi cu valoarea curentului prin fiecare
I 2m 2m 2m 2m A rezistor, curenţii fiind egali în toate componentele într-un circuit serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe fiecare rezistor este direct proporţională cu rezistenţa sa

107
 Cunoscând valoarea curentului (2 mA), putem folosi legea lui Ohm (E = IR) pentru calcularea căderilor de
tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Putem observa că valoarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor este
E 10 20 15 45 V proporţională cu rezistenţa, datorită faptului că valoarea curentului este
I 2m 2m 2m 2m A aceeaşi prin toţi rezistorii (circuit serie).
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

De asemenea, căderea de tensiune pe rezistorul R 2 este dublă faţă de căderea de tensiunea pe rezistorul R 1 ,
la fel precum rezistenţa R 2 este dublă faţă de rezistenţa R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să modificăm valoarea totală a tensiunii din circuit, vom vedea că
E 40 80 60 180 V proporţionalitatea a căderilor de tensiune rămâne constantă.
I 8m 8m 8m 8m A
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe R 2 este în continuare exact dublul căderii de pe R 1 , în ciuda modificării tensiunii
sursei. Proporţionalitatea căderilor de tensiune este strict în funcţie de valoarea rezistenţelor.
Devine aparent faptul că pe fiecare rezistor, căderea de tensiunea este o fracţiune fixă din valoarea tensiunii
totale a sursei. Tensiunea pe R 1 de exemplu, era 10 volţi atunci când valoarea tensiunii sursei era de 45 de volţi.
Atunci când am crescut tensiunea bateriei până la 180 de volţi (de 4 ori mai mult), căderea de tensiune pe R 1 a
crescut de asemenea de 4 ori (de la 10 la 40 de volţi). Raportul dintre căderea de tensiune pe R 1 şi căderea de
tensiune totală a rămas acelaşi:

De asemenea, nici raporturile dintre căderile de tensiune pe celelalte două rezistenţe şi tensiunea totală a
bateriei nu s-au modificat:

Formula divizorului de tensiune

108
 Din această cauză, un circuit serie poartă adesea numele de divizor de tensiune, pentru abilitatea sa de
divizare a tensiunii totale în fracţii proporţionale cu o valoare constantă. Matematic, aceasta se poate exprima astfel:
În cadrul unui circuit divizor de tensiune, raportul dintre rezistenţele individuale şi cea totală este acelaşi ca
şi raportul dintre căderile de tensiune individuale şi tensiunea totală a sursei. Această formulă poartă denumirea de
formula divizorului de tensiune, şi este o metodă mai rapidă de aflare a căderilor de tensiune într-un circuit serie
faţa de folosirea repetată a legii lui Ohm

Reanalizarea circuitului

Folosind această formulă, putem reanaliza circuitul de mai sus folosind mai puţini paşi:

Aplicaţii

109
 Circuitele divizoare de tensiune se folosesc acolo unde o combinaţie
specifică de rezistori serie este folosită pentru a „diviza” tensiunea
în cantităţi precise (în cazul aparatelor de măsură, de exemplu).

2. Potenţiometrul

• Un potenţiometru este o dispozitiv rezistiv variabil cu trei puncte de conectare, folosit frecvent pe post de
divizor de tensiune ajustabil.

Potenţiometrul este un divizor de tensiune

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,

un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil,
denumit şi perie, face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele
selectate manual.

Pe măsură ce contactul periei se apropie de

terminalul 1 şi se îndepărtează de
terminalul 2, rezistenţa spre terminalul 1
scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă
apropiem contactul de terminalul 2, vom
obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele
două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.

110
Potenţiometre rotative şi potenţiometre liniare

Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

Raportul de divizare

Dacă aplicăm o tensiune constantă

între cei doi terminali de la
extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea
aplicată, măsurată între contactul
periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali.

Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei. Ca şi în cazul unui divizor de
tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate.
Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali
externi, căderea de tensiune între perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea
tensiunii aplicate, indiferent de valoarea aceteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum
un divizor variabil de tensiune, iar coeficientul de
diviziune este stabilit de poziţia periei.
Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte
folositoare pentru obţinerea unei tensiuni variabile
cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum
bateria.

111
 Dacă circuitul ce-l construim necesită o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la
bornele bateriei, putem conecta terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o
conectăm între terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul alăturat):

3. Legea lui Kirchhoff pentru tensiune

• Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit serie simplu

Să luăm un circuit serie cu trei rezistori şi să notăm punctele din

circuit.

Dacă ar fi să conectăm un voltmetru între punctele 2 şi 1, sonda roşie la punctul 2 şi sonda neagră la punctul 1,
voltmetru va indica valoarea de +45 V. În mod normal, semnul „+” nu este arătat, ci este implicit în cazul citirii
aparatelor de măsură digitale.

Când o tensiune este exprimată cu indice dublu („2-1”

în cazul notaţiei „E 2-1 ”), înseamnă ca tensiunea este
măsurată între cele două puncte. O tensiune exprimată
prin „E cd ” ar însemna că tensiunea măsurată este cea
indicată de un voltmetru cu sonda roşie conectată la
punctul „c” şi sonda neagră la punctul „d”.

112
 Dacă ar fi să luăm acelaşi voltmetru şi să
măsurăm căderea de tensiune de pe fiecare
rezistor, parcurgând circuitul în sensul acelor de
ceasornic, cu sonda roşie în faţă şi cu cea neagră
în spate, am obţine/citi următoarele valori:

Suntem deja familiarizaţi cu conceptul general al circuitelor serie, şi anume: suma căderilor de tensiune
individuale este egală cu tensiunea totală aplicată. Dar, măsurând căderile de tensiune în acest fel şi ţinând cont de
polaritatea („+” sau „-”) citirilor, descoperim o altă variantă a acestui principiu: suma tensiunilor măsurată în acest
fel este zero:

Definiţie

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de legea lui Kirchhoff pentru tensiune (descoperit în 1847 de
către Gustav R. Kirchhoff), şi poate fi exprimat astfel:
Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero.
Termenul de sumă algebrică este folosit pentru a desemna faptul că trebuie luate în considerarea semnele
(polarităţile) tensiunilor din circuit pe lângă valorile acestora. Prin buclă se înţelege orice drum prin circuit ce
începe şi se termină în acelaşi punct. În exemplul de mai sus, bucla s-a format între punctele 1-2-3-4-1, în exact
această ordine. Nu contează punctul din care începem sau direcţia pe care o urmăm (în sensul acelor de ceasornic,
sau invers), suma căderilor de tensiune va fi tot zero. Pentru a demonstra acest lucru, putem „modifica” bucla astfel
(3-2-1-4-3):

113
 Pentru o mai bună vizualizare, putem redesena
circuitul serie de mai sus, astfel încât toate
componentele să se regăsească pe aceeaşi linie dreaptă:

Este exact acelaşi circuit, doar că aranjamentul componentelor este diferit. Observaţi polaritatea căderilor
de tensiune de pe rezistori în comparaţie cu cea a bateriei: tensiunea bateriei este negativă în stânga şi pozitivă în
dreapta, pe când tensiunile la bornele rezistorilor sunt orientate în sens opus: pozitivă în stânga şi negativă în
drepta. Acest lucru se datorează faptului că rezistorii întâmpină o rezistenţă în faţa curegerii electronilor împinşi de
baterie. Cu alte cuvinte, rezistenţa împotriva curgerii electronilor trebuie să fie direcţionată în direcţie opusă sursei
de tensiune electromotoare.

Verificarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune cu ajutorul voltmetrului

Dacă am fi să introducem un voltmetru (sau mai

multe voltmetre simultan) în circuit, indicaţiile
acestuia ar fi următoarele (sonda neagră în stânga,
cea roşie în dreapta).

114
 Dacă am fi să luăm acelaşi voltmetru pentru a citi
căderile de tensiune pentru combinaţiile
componentelor din circuit începând cu R 1 , putem
observa adunarea algebrică a tensiunilor (spre
zero).

În cadrul măsurătorilor de mai sus, putem observa importanţa polarităţii căderilor de tensiune atunci când le
adunăm. Citind rezultatele măsurătorilor tensiunii la bornele lui R 1 , R 1 --R 2 şi R 1 --R 2 --R 3 (folosim simbolul „--”
pentru a desemna conexiunea „serie” între cei trei rezistori R 1 R 2 şi R 3 ) vedem că suma căderilor de tensiune are
valori tot mai mari (deşi negative), deoarece polaritatea căderilor de tensiune pe fiecare component are aceeaşi
orientare (stânga pozitiv, dreapta negativ).
Suma căderilor de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 este de 45 de volţi, aceeaşi cu tensiunea la ieşirea bateriei, cu
observaţia că polaritatea bateriei este opusă faţă de cea a rezistorilor (stânga negativ, dreapta pozitiv) şi prin urmare
rezultatul final este o măsurătoare de 0 volţi pe toate cele patru componente luate la un loc.
O un alt mod de a privi acest circuit este de a observa că partea stânga a circuitului (stânga rezistorului R 1 :
punctul 2) este conectată direct la partea dreapta a circuitului (dreapta bateriei: punctul 2), pas necesar pentru
închiderea circuitului. Din moment ce aceste două puncte sunt conectate direct, acestea sunt electric comune şi prin
urmare, căderea de tensiune dintre cele două trebuie să fie zero.

Analiza unui circuit paralel simplu

115
 Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (prescurtat LKT)
funcţionează pentru orice configuraţie a circuitului, nu doar
pentru cele serie. Să considerăm prin urmare un circuit paralel
simplu.

Fiind un circuit paralel, căderile de tensiune pe fiecare rezistor în parte sunt egale cu tensiunea sursei de
alimentare: 6 volţi. Măsurând tensiunile în bucla 2-3-4-5-6-7-2, obţinem:

Observaţi notaţia căderii de tensiune totale (sumei) cu E 2-2 . Din moment ce am început măsurătorile buclei
la punctul 2 şi am terminat tot la punctul 2, suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune va fi aceeaşi cu tensiunea
măsurată între acelaşi punct (E 2-2 ), care, desigur, trebuie să fie zero.

Legea lui Kirchhoff este universal valabilă

Faptul că acest circuit este paralel şi nu serie, nu încurcă cu

nimic aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune. Din punctul
nostru de vedere, întregul circuit ar putea să fie o „cutie neagră”
- configuraţia componentelor să fie complet ascunsă şi să avem
la dispoziţie doar un set de puncte unde să putem măsura
tensiunea - şi legea lui Kirchhoff tot ar fi valabilă.

Dacă încercăm orice combinaţie de paşi, pornind de la oricare terminal în diagrama de mai sus, completând
o buclă astfel încât să ajungem la punctul de plecare, vom vedea că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune
va fi tot timpul egală cu zero.

4. Circuite divizoare de curent

• Circuitele paralel împart cantitatea totală de curent pe fiecare ramură în parte, proporţiile fiind strict
dependente de valorile rezistenţelor: I n = I Total (R Total / R n )

116
Analiza unui circuit paralel simplu

Să analizăm un circuit paralel simplu, determinând valorile

curenţilor prin fiecare ramură, respectiv prin fiecare rezistor
în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cunoscând faptul că pe fiecare component în parte căderea de tensiune este
E 6 6 6 6 V aceeaşi, putem completa tabelul tensiune/curent/rezistenţă astfel (mărimile sunt
I A exprimate în volţi, amperi şi ohmi).
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind legea lui Ohm (I = E / R) putem calcula curentul prin fiecare ramură.
E 6 6 6 6 V
I 6m 2m 3m A
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ştiind că în circuitele paralele suma curenţilor de pe fiecare ramură reprezintă
E 6 6 6 6 V curentul total, putem completa tabelul cu valoarea totală a curentului prin
I 6m 2m 3m 11m A circuit, 11 mA.
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ultimul pas este calcularea rezistenţei totale, folosind legea lui Ohm (R = E /
E 6 6 6 6 V I), sau folosind formula rezistenţelor în paralel; indiferent de metoda folosită,
I 6m 2m 3m 11m A rezultatul este acelaşi.
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

Prin fiecare rezistor, curentul depinde strict de rezistenţa acestuia

Ar trebui să fie evident deja faptul că prin fiecare rezistor, curentul depinde de rezistenţa acestuia, ştiind că
valoarea tensiunii prin toţi rezistorii este aceeaşi. Această relaţie nu este una direct proporţională, ci invers
proporţională. De exemplu, curentul prin R 1 este dublu faţă de curentul prin R 3 , iar rezistenţa lui R 3 este de două
ori cea a rezistorului R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să schimbăm sursa de tensiune din acest circuit, am descoperi că
E 24 24 24 24 V acest raport nu se modifică.
I 24m 8m 12m 44m A
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

117
 Curentul prin R 1 este şi de data aceasta dublu curentului prin R 3 , cu toate că valoarea tensiunii de
alimentare (tensiunea bateriei) s-a modificat. Proporţionalitatea curenţilor între diferite ramuri ale circuitului
depinde de rezistenţă.
De asemenea, ca şi în cazul circuitelor divizoare de tensiune, curenţii ramurilor reprezintă fracţiuni fixe din
curentul total. Cu toate că tensiunea sursei a crescut de patru ori, raportul dintre curentul ramurii şi curentul total a
rămas acelaşi:

Formula divizorului de curent

Din acest motiv, un circuit paralel este denumit adesea un divizor de curent pentru abilitatea sa de divizare
a curentului total în fracţii. Putem determina o formulă pentru calculul curentului prin rezistorii paraleli, atunci când
cunoaştem curentul total, rezistenţa totală şi rezistenţele individuale:

Raportul dintre rezistenţa totală şi rezistenţa individuală este acelaşi ca şi între curentul individual (pe
ramură) şi cel total. Această formulă poartă denumirea de formula divizorului de curent, şi este o metodă mai scurtă
de determinare a curenţilor prin ramură într-un circuit paralel atunci când se cunoaşte curentul total.

Recalcularea circuitului paralel iniţial

118
 Folosind circuitul paralel original ca şi exemplu, putem recalcula curentul prin ramuri folosind această
formulă, dacă începem prin a cunoaşte valoarea totală a curentului şi a rezistenţei:

Comparaţie între formula divizorului de curent şi cea a divizorului de tensiune

Dacă facem o comparaţie între cele două formule divizoare, putem observa că sunt extrem de
asemănătoare. Putem observa totuşi, că în cazul divizorului de tensiune, raportul este R n (rezistenţă individuală) la
R total , iar în cazul divizorului de curent, raportul este chiar invers R total la R n :
Este foarte uşor să încurcăm cele două ecuaţii prin inversarea raportului rezistenţelor. O modalitate simplă
de memorare a formei corecte este să ţinem minte că ambele raporturi dintre cele două ecuaţii trebuie să reprezinte
un număr subunitar (între 0 şi 1). Dacă raportul este inversat, vom obţine o valoare mai mare decât unu, prin urmare
greşită. Cunoscând faptul că rezistenţa totală într-un circuit serie (divizor de tensiune) este tot timpul mai mare
decât oricare dintre rezistenţele luate separat, putem să deducem că raportul corect este R n /R total . La fel, cunoscând
faptul că rezistenţa totală într-un circuit paralel (divizor de curent) este tot timpul mai mică decât valoarea oricărei
rezistenţe luate individual, putem să deducem raportul corect, R n /R total .

Aplicaţii ale divizorului de curent

Circuitele divizoare de curent îşi găsesc aplicaţie (de exemplu)

în circuitele de măsură, acolo unde o fracţie din curentul de
măsurat trebuie să fie redirecţionat spre un dispozitiv sensibil de

119
detecţie. Folosind formula rezistorului de curent, se poate afla valoarea exactă a rezistenţei folosită pe post de şunt
pentru a „devia” cantitatea precisă de curent prin dispozitiv în orice situaţie.

5. Legea lui Kirchhoff pentru curent

• Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit paralel simplu

Să considerăm următorul circuit paralel.

Marime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Calculând toate valorile tensiunilor şi curenţilor din acest circuit, obţinem
E 6 6 6 6 V tabelul alăturat.
I 6m 2m 3m 11m A
R 1k 3k 2k 545,45 Ω

În acest moment cunoaştem valorile

curenţilor din fiecare ramură precum şi
valoarea totală a curentului din circuit.

Cunoaştem faptul că valoarea totală a curentului dintr-un circuit paralel trebuie să fie egală cu suma
curenţilor de pe fiecare ramură, dar mai putem observa un principiu foarte important în acest circuit.
Să observăm aşadar ce se întâmplă la fiecare nod (locul de întâlnire a cel puţin trei ramuri).

120
 Pe ramura negativă de jos (8-7-6-5), la fiecare nod curentul
principal se divide pe fiecare ramură succesivă spre rezistori.
Pe ramura pozitivă de sus (1-2-3-4) curentul de pe fiecare
ramură se „alătură” curentului principal. Dacă ne uităm mai
atent la un anumit nod, precum 3, observăm că valoarea
curentului ce intră într-un nod este egală cu valoarea curentului
ce părăseşte acel nod.

Definiţie

Avem doi curenţi care intră în nodul 3, din partea dreaptă şi de jos. Din partea stângă avem un singur curent
care iese din nod, egal ca şi valoare cu suma celor doi curenţi care intră. Acest lucru este valabil pentru oricare nod,
indiferent de numărul ieşirilor/intrărilor. Matematic, putem exprima această observaţie astfel:

O altă formă uşor diferită dar echivaletă din punct de vedere matematic este următoarea:

Pe scurt, legea lui Kirchhoff pentru curent sună astfel:

„Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero”

Adică, dacă notăm polaritatea fiecărui curent, cu „+” dacă intră într-un nod şi cu „-” dacă iese, suma lor va
da tot timpul zero.
În cazul nodului 3 de mai sus, putem determina valoarea curentului ce iese din nod prin partea stângă
folosind legea lui Kirchhoff pentru curent astfel:

Semnul negativ (-) pentru valoarea de 5 mA ne spune faptul că, curentul iese din acest nod, în contradicţie
cu cei doi curenţi de 2 mA şi 3 mA ce sunt cu semnul pozitiv (+), şi prin urmare intră în nod. Cele două notaţii („+”
şi „-”) pentru intrarea, respectiv ieşirea curentului din nod sunt pur arbitrare, atâta timp cât reprezintă semne diferite
pentru direcţii diferite şi prin urmare putem aplica legeal lui Kirchhoff pentru curenţi.

121
 07 - Circuite serie-paralel combinate

1. Ce este un circuit serie-paralel

• Regulile circuitelor serie şi paralel trebuie să fie aplicate selectiv atunci când avea de a face cu un circuit
combinat serie-paralel

Circuitele serie simple şi circuitele paralel simple

În cazul circuitelor serie simple, toate componentele sunt legate cap la cap şi
formează o singură cale pentru curgerea electronilor prin circuit.

În cazul circuitelor paralel simple, toate componentele sunt legate

între acelaşi set de puncte comune din punct de vedere electric,
formându-se astfel mai multe căi pentru curgerea electronilor de la
un capăt la celălalt al bateriei.

În ambele cazuri, avem de a face cu anumite seturi specifice de reguli pentru relaţiile dintre tensiune, curent
şi rezistenţă (vezi circuitele serie şi circuitele paralel).

122
Identificarea părţilor serie şi paralel

Dar, în cazul în care o parte dintre componente sunt legate

în serie şi o altă parte a componentelor în paralel, nu este
posibilă aplicarea unei singure reguli pentru întreg
circuitul, sau pentru fiecare parte constituentă. În schimb,
vom încerca identificarea părţilor serie din circuit şi a
părţilor paralele, ca mai apoi să aplicăm regulile necesare
în funcţie de tipul circuitului. Să vedem un exemplu.

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate Acesta nu este nici un circuit serie simplu nici unul paralel simplu, ci
E 24 V conţine elementele din ambele tipuri. Curentul iese prin partea de jos a
I A bateriei, se împarte (ramifică) pe cele două ramuri spre R 3 şi R 4 , se re-
R 100 250 350 200 Ω întâlneşte, se ramifică încă odată spre R 1 şi R 2 , se re-întâlneşte din nou şi
se reîntoarce la baterie. Există mai mult de un singur drum pentru circulaţia curentului (nu este serie), dar totuşi,
există mai mult de două seturi de puncte electric comune (nu este paralel).
Dacă putem distinge care părţi din circuit sunt serie şi care paralel, putem analiza circuitul în mai multe
etape, fiecare etapă pe rând, folosind regulile corecte pentru determinarea relaţiilor dintre tensiune, curent şi
rezistenţă.

2. Metode de analiză a circuitelor serie-paralel

Paşii pentru analiza unui circuit serie-paralel combinat sunt următorii:

• Reducerea circuitului original la un singur rezistor echivalent, cu redesenarea circuitului la fiecare pas, un
pas însemnând reducerea conxiunilor serie sau paralel la un singur rezistor echivalent
• Calcularea rezistenţei totale
• Calcularea curentului total
• Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor echivalent şi curenţii pe fiecare ramură la fiecare pas,
un pas însemnând „dezvoltarea” circuitului redus spre forma iniţială

Paşii necesari pentru rezolvarea unui circuit serie-paralel

123
Scopul analizei circuitului serie-paralel este determinarea tuturor căderilor de tensiune, curenţilor şi puterilor
disipate în circuit. Strategia generală pentru atingerea acestui scop este următoarea:

1. Determinăm conexiunile existente din circuit: care rezistori sunt legaţi în serie şi care în paralel
2. Redesenăm circuitul, înlocuind fiecare din combinaţiile serie sau parelel din circuit identificate la primul
punct, cu un singur rezistor echivalent. Dacă folosim un tabel pentru scrierea valorilor, atunci vom realiza o
nouă coloană în tabel pentru fiecare rezistenţă echivalentă
3. Repetăm paşii 1 şi 2 până ce întreg circuitul este redus la un singur rezistor echivalent
4. Calculăm curentul total cunoscând tensiunea şi rezistenţa totală utilizând legea lui Ohm (I = E / R)
5. Folosind valorile totale ale tensiunii şi ale curentului, mergem un pas înapoi, spre ultima reducere
echivalentă din circuit şi inserăm valorile în locurile necesare
6. Cunoscând rezistenţele şi tensiunea totală / curentul total de la pasul 5, folosim legea lui Ohm pentru
calcularea valorilor necunoscute (tensiuni sau curenţi) (E = IR sau I =E / R)
7. Repetăm paşii 5 şi 6 până când toate valorile tensiunilor şi ale curenilor sunt cunoscute în configuraţia
iniţială a circuitului. Practic, mergem pas cu pas de la versiunea simplificată a circuitului spre versiunea
originală, complexă a acestuia, introducând valorile tensiunii şi ale curentului acolo unde este necesar, până
când toate valorile tensiunilor şi curenţilor sunt cunoscute
8. Calculăm puterile disipate în circuit din valorile cunoscute ale tensiunilor, curenţilor şi/sau rezistenţelor.

Analiza unui circuit serie-paralel combinat

Deşi sună destul de complicat, vom înţelege întregul proces mult mai uşor dacă luăm un exemplu practic:

124
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 Ω

Simplificarea circuitului

În exemplul de mai sus, rezistorii R 1 şi R 2 sunt conectaţi în paralel; la fel şi R 3 cu R 4 . Pentru că am identificat acest
tip de conexiune ca fiind una paralelă, putem înlocui fiecare din cele două combinaţii printr-o singură rezistenţă
echivalentă. Circuitul redesenat arată astfel:
Simbolul (//) este folosit pentru a reprezentă faptul că valoarea
celor două rezistoare a fost obţinută cu ajutorul formulei 1/(1/R).
Rezistorul de 71.429 Ω de sus este echivalentul celor doi
rezistori R 1 şi R 2 legaţi în paralel. Rezistorul de 127.27 Ω de jos
este echivalentul celor doi rezistori R 3 şi R 4 legaţi în paralel.

Tabelul valorilor poate fi mărit cu două coloane pentru a include şi valorile acestori doi rezistori echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 Total Unitate Ar trebui să devină aparent că circuitul a fost redus la o

E 24 V configuraţie serie simplă ce conţine doar doi rezistori
I A (echivalenţi).
R 100 250 350 200 71,429 127,27 Ω

Pasul final în reducerea circuitului este adunarea acestor două rezistenţe şi aflarea rezistenţei totale a
circuitului. Rezultatul acestei adunări este 198.70
Ω. Acum putem re -desena circuitul cu o singură rezistenţă
echivalentă. Adăugăm, de asemenea, încă o coloană în tabel, coloană ce se va suprapune cu „Total”. Notaţia
coloanei este (R 1 //R 2 --R 3 //R 4 ) pentru a indica modul iniţial de conectare al rezistenţelor în circuit. Simbolul „--”
reprezintă conexiune „serie”, iar simbolul „//” reprezintă conexiune „paralel”.

125
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea curentului total din circuit

În acest moment, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea curentului total prin circuit şi

completarea coloanei corespunzătoare din tabel:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Reîntorcându-ne la diagrama circuitului, valoarea totală a curentului este momentan singura ce apare pe

desen:

126
 Revenirea la forma iniţială

Acum putem începe să ne re-întoarcem la paşii anteriori în

simplificarea circuitului spre configuraţia originală. Pasul
următor este să ne întoarcem la circuitul în care R 1 //R 2 şi
R 3 //R 4 sunt în serie.

Valoarea curentului prin ambele seturi de rezistori echivalenţi este aceeaşi

Din moment ce R 1 // R 2 şi R 3 // R 4 sunt în serie, curentul prin ambele seturi de rezistenţe echivalente este

acelaşi. Mai mult decât atât, valoarea curentului prin ele trebuie să fie egală cu valoarea curentului total; putem

completa coloana curent total din tabel cu valoarea curentului total pentru fiecare din cele două grupuri de rezistori

echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare grup echivalent

Cunoscând curentul prin rezistenţele echivalente R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 , putem aplica legea lui Ohm (E=IR)

pentru aflarea căderilor de tensiune pentru fiecare grup în parte, completând şi tabelul:

127
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor căderilor de tensiune

Ştim că R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 sunt de fapt conexiuni echivalente paralele, iar căderile de tensiune în circuitele

paralele sunt egale. Cu alte cuvinte, putem să mai facem un pas înapoi spre configuraţia iniţială a circuitului şi să

completăm tabelul cu valorile calculate:

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor curenţilor din circuit

128
 Secţiunea originală a tabelului pentru rezistori este acum completată (coloana R 1 la R 4 ). Aplicând legea lui
Ohm pentru celelalte valori rămase necompletate (I=E/R), putem determina valorile prin R 1 , R 2 , R 3 şi R 4 :

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 86,275m 34,510m 43,922m 76,863m 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Circuitul iniţial cu toate valorile tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor arată astfel:

129
 08 - Aparate de măsură

01. Ce este un aparat de măsură

• Mecanismul de afişaj al unui aparat de măsură analogic presupune deplasarea unui ac indicator pe o scală
gradată
• Aparatele de măsură electromagnetice funcţionează pe principiul generării unui câmp magnetic la trecerea
unui curent electric printr-un conductor
• Aparatele de măsură electrostatice funcţionează pe principiul generării unei forţe fizice datorate câmpului
electric dintre două plăci
• Tuburile catodice utilizează un câmp electrostatic pentru devierea unui fascicol de electroni

Definiţia aparatului de măsură

Un aparat de măsură este orice dispozitiv special realizat pentru afişarea unei mărimi electrice într-un
format ce poate fi interpretat de către un operator uman. De obicei, acest format este sub formă vizuală: deplasarea
unui indicator pe o scală, o serie de dispozitive luminoase aranjate sub forma unui bargraph, sau un afişaj format
din cifre.
În analiza şi testarea circuitelor, există dispozitive proiectate pentru realizarea măsurătorilor mărimilor
electrice de bază, şi anume, tensiune, curent şi rezistenţă. Există multe alte tipuri de aparate de măsură, dar în acest
capitol ne vom concentra atenţia, în principal, pe modul de funcţionare al acestora trei.
Majoritatea aparatelor de măsură moderne sunt digitale, folosind un afişaj numeric. Modelele mai vechi de
aparate de măsură sunt însă mecanice, utilizând un indicator mecanic pentru afişarea mărimii măsurate. În ambele
cazuri, este nevoie de o setare a aparatului pentru indicarea corespunzătoare a mărimilor măsurate. În acest capitol
ne vom referi exclusiv asupra principiilor de funcţionare ale aparatelor de măsură analogice (mecanice).

Aparate de măsură electromagnetice

Majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, şi anume, pe
faptul că trecerea unui curent printr-un conductor produce un câmp magnetic perpendicular pe axa de deplasare a
electronilor. Cu cât valoarea curentului este mai mare, cu atât mai mare va fi câmpul magnetic produs. Dacă acest
câmp magnetic produs de conductor este liber să interacţioneze cu un alt câmp magnetic, vom asista la dezvoltarea
unei forţe fizice între cele două surse ale câmpurilor magnetice. Dacă una dintre acest surse este liberă să se
deplaseze faţă de cealaltă sursă, aceasta se va deplasa pe măsură ce curentul trece prin conductor, deplasarea fiind
direct proporţională cu valoarea curentului.

130
Galvanometrul
Primele astfel de aparate de măsură construite erau cunoscute sub numele de
galvanometre, fiind recunoscute pentru precizia lor. Un model foarte simplu de
galvanometru constă dintr-un ac magnetizat (asemenea celui folosit la compas)
suspendat la capătul unui fir şi poziţionat în interiorul unei înfăşurări
conductoare. La trecerea curentului prin această înfăşurare, se va produce un
câmp magnetic ce va modifica poziţia iniţială a acului. Un astfel de aparat antic
este prezentat în figura alăturată.

Astfel de aparate nu mai sunt însă practice în prezent, fiind extrem de sensibile la orice tip de mişcare şi la
interferenţele datorate câmpului magnetic al pământului. Singurul lor scop rămâne prezentarea conceptelor de bază
ale dispozitivelor experimentale. În prezent, termenul de „galvanometru” este utilizat pentru desemnarea oricărui
tip de aparat de măsură de o precizie excepţională, nefiind neapărat un dispozitiv ca cel prezentat mai sus.

Aparate de măsură cu magnet permanent

Aparatele de măsură electromagnetice sunt realizate în prezent dintr-o

bobină suspendată într-un câmp magnetic, protejată de majoritatea
influenţelor externe. Astfel de dispozitive sunt cunoscute sub numele de
aparate de măsură cu magnet permanent.

În figura de mai sus, acul indicator este poziţionat aproximativ la 35% pe scala gradată, zero fiind în stânga
iar valoarea maximă regăsindu-se în partea dreaptă. O creştere a curentului de măsurat va duce la o deplasare a
acului indicator spre dreapta iar o descreştere a lui va duce la o deplasare a acului spre stânga. Afişajul aparatului de
măsură conţine o scală gradată cu cifre pentru indicarea valorilor mărimii de măsurat, indiferent de tipul acesteia.
Cu alte cuvinte, dacă este necesară o valoare de 50 µA pentru deplasarea maximă a acului indicator (spre
capătul din dreapta), scala va avea scrisă o valoarea de 0 µA în partea stângă şi o valoare de 50 µA în partea
dreaptă; mijlocul va fi desigur 25 µA.

131
 În exemplul din figură, acul ar indica în acest caz ipotetic o valoare a curentului de 17,5 µA. De obicei,
scala este împărţită în gradaţii mult mai mici, din 5 în 5 µA, sau chiar la 1 µA, pentru a permite o citire mult mai
precisă a indicaţiei acului.
Majoritatea aparatelor pot detecta polaritatea curentului, o direcţie a acestuia
ducând la deplasarea acului într-un anumit sens, iar direcţia opusă a curentului
ducând la o deplasare în sens contrar al acului indicator. Modele D'Arsonval şi
Weston sunt de acest tip.

Există însă şi aparate care nu sunt sensibile la modificarea sensului curentului prin circuit, bazându-se pe
atragerea unui cursor mobil de fier, nemagnetizat, către conductorul de curent fix pentru deplasarea acului
indicator. Astfel de aparate sunt folosite pentru măsurător în curent alternativ. Un dispozitiv sensibil la variaţia
polarităţii curentului, ar vibra pur şi simplu înainte şi înapoi fără a putea da o indicaţie practică a mărimii de
măsurat.

Aparate de măsură electrostatice

Deşi majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, câteva

dintre ele se bazează pe electrostatică, cu alte cuvinte, pe forţa de atracţie sau de respingere generată de sarcinile
electrice în mediul dintre ele.
Dacă aplicăm o tensiune între două suprafeţe conductoare separate printr-un
dielectric format din aer, va exista o forţă fizică de atracţie între cele două
suprafeţe, forţa capabilă să indice valoare tensiunii. Această forţă este direct
proporţională cu tensiunea aplicată între plăci şi invers proporţională cu pătratul
distanţei dintre ele. De asemenea, forţa nu depinde de polaritate, rezultând astfel
un dispozitiv insensibil la variaţia polarităţii tensiunii.
Din păcate, forţa generată de atracţia electrostatică este foarte mică în cazul tensiunilor normale, astfel încât
aceste tipuri de aparate de măsură nu sunt practice pentru instrumentele de test normale. Astfel de aparate
electrostatice sunt folosite pentru măsurarea tensiunilor înalte, de ordinul miilor de volţi.
Unul dintre cele mai mare avantaje al aparatelor electrostatice constă în rezistenţa electrică extrem de mare,
faţă de aparatele electromagnetice care au o rezistenţa electrică mult mai mică. După cum vom vedea în cele ce
urmează, o rezistenţa electrică mare, rezultând într-un curent mult mai mic prin dispozitiv, este absolut necesară
pentru realizarea unui voltmetru profesional.

132
Tubul catodic (CRT)

O aplicaţie mult mai întâlnită a dispozitivelor

electrostatice este tubul catodic. Acestea sunt tuburi
speciale din sticlă, similare celor întâlnite la
televizoarele clasice. Într-un astfel de tub, un fascicol de
electroni ce se deplasează prin vid, este deviat prin
intermediul unei tensiuni existente între două plăci
metalice aşezate de o parte şi de cealaltă a tubului.

Datorită faptului că electronii posedă o sarcină electrică negativă, aceştia tind să fie respinşi de placa
negativă şi atraşi de placa pozitivă. O inversare a polarităţii tensiunii dintre cele două plăci va duce la modificarea
în sens contrar al traseului fascicolului de electroni, acest dispozitiv fiind prin urmare sensibil la polaritate.
Electronii, având o greutate mult mai mică decât plăcile metalice, se deplasează mult mai uşor sub acţiunea
forţei dintre cele două plăci decât plăcile propriu-zise. Traseul lor deviat poate fi detectat pe măsură ce aceştia se
lovesc de afişajul din sticla de la capătul tubului, unde întâlnesc un strat subţire de fosfor; rezultatul este emiterea
unei unde luminoase ce poate fi observată din exteriorul tubului. Cu cât tensiunea dintre cele două plăci este mai
mare, cu atât electronii vor fi deviaţi mai puternic de la traseul lor iniţial, punctul luminos de pe afişaj regăsindu-se
la o distanţa mai mare faţă de centrul acestuia.
Într-un tub real există două perechi de plăci metalice pentru deviaţia electronilor, nu doar una singură,
pentru a putea acoperi întreaga aria a afişajului de sticlă din capătul dispozitivului.
Cu toate că aceste dispozitive pot înregistra tensiuni mici cu o precizie ridicată, ele sunt totuşi greoaie,
fragile şi necesită putere electrică pentru funcţionare, spre deosebire de dispozitivele electromagnetice ce sunt mult
mai compacte şi sunt alimentate direct de semnalul de măsurat ce se regăseşte la bornele lor.
De obicei, tuburile catodice sunt folosite în combinaţie cu circuite externe precise pentru formarea unui
echipament de test mult mai mare, şi anume, osciloscopul. Acest din urmă dispozitiv poate indica variaţia tensiunii
cu timpul, o abilitatea extrem de importantă în cazul circuitelor cu tensiuni şi curenţi variabili în timp.

02. Voltmetrul
• Măsurarea căderilor de tensiune din circuite se realizează cu ajutorul voltmetrului
• Voltmetrul se conectează tot timpul în paralel

Limitări ale circuitelor de măsură

133
 Majoritatea aparatelor de măsură sunt dispozitive foarte sensibile. Unele modele, precum D'Arsonval,
necesită un curent de doar 50 µA pentru a duce acul indicator în poziţia maximă a scalei de valori; rezistenţa internă
a acestor tipuri de aparate nu este mai mare de 1000ÎnΩ.consecinţă, un astfel de vo ltmetru poate măsura o
tensiune maximă de doar 50 mV (50 µA X 1000Ω), pentru că la această valoare, acul indicator este în poziţia sa
maximă (dreapta) şi nu se mai poate deplasa. Pentru a putea realiza voltmetre practice, cu capabilităţi de măsurare a
unor tensiuni mult mai mari, folosind aceste dispozitive sensibile, trebuie găsită o metodă de reducere a deplasării
acului indicator.

Modelul D'Arsonval

Să luăm ca şi prim exemplu un dispozitiv tip

D'Arsonval, cu o rezistenţa internă a bobinei de 500Ω,
şi a cărei deplasare maximă (D.M.) se realizează pentru
un curent de 1 mA.

Aplicând legea lui Ohm, putem determina tensiunea necesară deplasării acului indicator la valoarea
maximă:

Dacă am dori să folosim acest aparat pentru măsurarea tensiunilor ce nu depăşesc o jumătate de volt,
această configuraţie ar fi mai mult decât suficientă. Dar pentru a măsură tensiuni peste această valoare, trebuie să
aducem unele modificări. Pentru a obţine o deplasare observabilă a acului pentru o valoare a tensiunii de peste 0,5
V, este nevoie ca doar o parte din tensiunea de măsurat să se regăsească pe bobina internă. Desigur, va trebui să
modificăm şi scala aparatului de măsură, astfel încât să existe o legătură directă între deplasarea acului indicator şi
valoarea reală a tensiuni măsurate.

Introducerea unui divizor de tensiune

134
 Această operaţie se poate realiza foarte uşor cu
ajutorul unui divizor de tensiune. Ştiind că un divizor
de tensiune se realizează cu ajutorul rezistorilor
conectaţi în serie, tot ceea e trebuie să facem este să
conectăm un rezistor în serie cu rezistenţa internă a
configuraţiei iniţiale (inclusă în dispozitiv), rezultatul fiind un divizor de tensiune format din doi rezistori.
Rezistorul serie poartă numele de „rezistor de multiplicare” datorită faptului că multiplică valoarea
tensiunii ce poate fi măsurată. Determinarea valorii rezistenţei este uşoară dacă suntem familiarizaţi cu analiza
circuitelor serie. De exemplu, să determinăm valoarea R multiplicare pentru ca dispozitivul de mai sus (1 mA, 500 Ω) să
poată măsura tensiuni de până la 10 V.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Putem folosi metoda tabelului pentru a ne uşura calculele.
E V
I A
R Ω

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Cunoscând faptul că deplasarea va fi maximă pentru un curent de 1
E 10 V mA, precum şi faptul că tensiunea la care dorim ca acest lucru să se
I 1m 1m 1m A întâmple este de 10 V (circuit serie, valoare totală), putem completa
R 500 Ω tabelul astfel.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Există mai multe metode de determinare a rezistenţei de
E 10 V multiplicare. O variantă presupune determinarea rezistenţei totale a
I 1m 1m 1m A circuitului aplicând legea lui Ohm pe coloana „total” (R = E / I),
R 500 9,5 k 10 k Ω scăzând apoi valoarea de 500
Ω a deplasării pentru a obţine
valoarea R multiplicare .
O a doua metodă constă în determinarea căderii de tensiune pe rezistenţa internă atunci când deplasarea
acului indicator este maximă (E = IR), căderea de tensiunea pe rezistorul de multiplicare fiind egală cu diferenţa
dintre căderea de tensiune totală şi căderea de tensiune pe rezistenţa internă.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Ultimul pas constă în aplicarea legii lui Ohm (R = E / I) pentru
E 0,5 9.5 10 V determinarea rezistenţei rezistorului de multiplicare.
I 1m 1m 1m A
R 500 9,5 k 10 k Ω

135
 Indiferent de metoda folosită, răspunsul final este acelaşi
(9,5 kΩ). Putem aplica ambele metode, pentru a ne asigura
că rezultatul final este corect.

Cu o cădere de tensiune de exact 10 V între terminalii aparatului de măsură, curentul prin bobina internă va
fi de exact 1 mA, acest curent fiind limitat de rezistorul de multiplicare şi de rezistenţa internă a bobinei. Căderea
de tensiune pe bobină va fi de exact 0,5 V, iar deplasarea acului indicator va fi maximă (spre dreapta).
Dacă am modifica şi scala astfel încât valorile acesteia să fie cuprinse între 0 şi 10 V (în loc de 0 şi 1 mA),
orice persoană care va citi indicaţia aparatului o va interpreta ca fiind 10 V. Nu este necesar ca utilizatorii
voltmetrului să cunoască faptul că aparatul foloseşte doar o fracţiune din tensiunea totală de măsurat (10 V) a sursei
externe. Tot ceea ce contează este ca circuitul să funcţioneze corect pentru a putea indica tensiunea totală aplicată.
Acesta este într-adevăr şi modul de realizare şi utilizare al aparatelor de măsură: dispozitivul de detectare al
mărimii de măsurat este construit astfel încât să fie necesară doar o cantitate foarte mică de tensiune şi de curent
pentru funcţionarea acestuia, pentru o sensibilitatea cât mai ridicată. Această configuraţie este apoi conectată la un
circuit divizor realizat cu rezistori de precizie, pentru a putea indica o tensiune sau un curent mult mai mari.

Rezistori de multiplicare şi selectorul

În general, este foarte utilă prezenţa mai multor astfel

de circuite divizoare, pentru a putea măsură o plajă
destul de largă de valori folosind acelaşi mecanism de
bază pentru detectarea semnalului. Acest lucru se poate
realiza printr-un comutator multi-polar şi câţiva
rezistori de multiplicare, fiecare pentru o anumită bandă
de tensiuni, conform figurii alăturate.

Comutatorul cu cinci poziţii intră în contact doar cu câte un rezistor deodată. În poziţia de jos, acesta nu
face contact cu niciun rezistor, fiind de fapt în poziţia „oprit”. Fiecare rezistor realizează o deplasare maximă
diferită a voltmetrului, şi toate se bazează pe aceleaşi caracteristici principale (1 mA, 500 Ω).

136
 Cu o astfel de variantă, valoarea
fiecărui rezistor este determinată
folosind aceiaşi metodă utilizată
mai sus, cunoscând tensiunea
totală necesară în fiecare caz.
Pentru un voltmetru cu scala
tensiunilor de 1 V, 10 V, 100 V
şi 1000 V, rezistenţele de
multiplicare sunt conform figurii
alăturate.

Putem observa că valorile

rezistorilor de multiplicare sunt
puţin ciudate. Este puţin
probabil să găsim un rezistor de
precizie cu o valoare de 999,5
kΩ, astfelîncât suntem nevoiţi
să folosim o altă configuraţie.

Cu fiecare pas, tot mai mulţi rezistori sunt conectaţi în circuit prin intermediul comutatorului (selectorului),
astfel că rezistenţa totală va fi egală cu suma rezistenţelor individuale. De exemplu, atunci când comutatorul se află
în poziţia „1000 V”, ştim din exemplu precedent că avem nevoie de o rezistenţă de 999,5 kΩ. Folosind configuraţia
anterioară, aceasta este exact valoarea obţinută:

Avantajul constă, desigur, în faptul că rezistorii de 900 kΩ, 90 kΩ şi 9 kΩ sunt mult mai uşor de procurat
decât cei precedenţi (999,5 kΩ, 99,5 kΩ şi 9,5 kΩ). Din punct de vedere funcţional, nu există nicio diferenţa între
cele două configuraţii prezentate.

137
 03. Impactul voltmetrului asupra circuitului
• Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită
• Un detector de nul este un dispozitiv pentru determinarea curenţilor şi a tensiunilor. Acesta se evidenţiază
prin sensibilitatea sa extrem de ridicată

Voltmetrul ideal şi voltmetrul real

Orice aparat de măsură introdus în circuit modifică comportamentul acestuia din urmă într-o oarecare
măsură. Deşi impactul este inevitabil, acesta poate fi minimizat printr-o proiectare bună a aparatului de măsură în
cauză.
Din moment ce voltmetrele se conectează tot timpul în paralel cu componentul sau componentele aflate sub
test, orice curent prin voltmetru va modifica curentul total din circuitul de măsurat, ducând inevitabil şi la
modificarea tensiunii reale din circuit. Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită, astfel încât curentul
care trece prin acesta să fie de 0 A pentru a nu afecta circuitul testat. Totuşi, astfel de voltmetre nu există decât în
paginile cărţilor, nu şi în viaţa reală!

Efectul voltmetrului asupra circuitului; exemplu

Să luăm ca şi exemplu circuitul divizor de tensiune din figura alăturată, ca

şi un exemplu extrem al efectelor unui voltmetru asupra circuitului de
măsurat.

Atunci când voltmetrul nu este conectat în circuit, vom aveam o

cădere de tensiune de exact 12 V pe fiecare dintre cei doi rezistori.
Totuşi, dacă voltmetrul considerat în acest exemplu posedă o
rezistenţa internă între cele două sonde de Ω
10 (o
M valoare
normală pentru un voltmetru digital), aceasta va crea un sub-circuit
paralel cu rezistorul inferior al divizorului.

138
 Acest lucru duce la scăderea rezistenţei inferioare de la 250
MΩ la 9,61 MΩ (circuit paralel), modific
ând fundamental
căderile de tensiune din circuit.

Un divizor de tensiune cu rezistenţele de 250 MΩ, respectiv 9,61 MΩ va diviza o tensiune de 24 V în 23,11
V, respectiv 0,88 V. Din moment ce voltmetrul face parte din rezistenţa de 9,61 Ω,
M aceasta este şi valoarea pe
care o va indica: 0,88 V.
Voltmetrul poate indica doar căderea de tensiune dintre punctele în care este conectat. Acesta nu poate
„ştii” că înainte de introducerea sa în circuit, în acea locaţie exista o cădere de tensiune de 12 V şi nu de 0,88 V.
Conectarea aparatului de măsură în circuit modifică rezistenţa circuitului şi prin urmare şi valoarea căderii de
tensiune măsurate, aceasta nefiind prin urmare cea reală.
Acest efect este prezent, într-o anumită măsură, ori de câte ori folosim un voltmetru. Scenariul prezentat
mai sus este unul extrem, cu o rezistenţa a voltmetrului mult mai mică decât rezistenţa divizorului de tensiune. Din
aceste motive, cu cât rezistenţa internă a voltmetrului este mai mare, cu atât efectul acestuia asupra circuitului de
măsurat va fi mai mic. Din această cauză, un voltmetru ideal posedă o rezistenţă infinită. Dar, indiferent de valoarea
acestei rezistenţe, efectul considerat mai sus va fi tot timpul prezent într-un circuit.

Sensibilitatea voltmetrelor

Impactul creat de voltmetrele electromecanice asupra circuitelor este desemnat prin numărul de ohmi
prezenţi între terminalii aparatului pentru fiecare domeniu de tensiune (poziţii diferite ale selectorului). Practic,
acesta este un număr exprimat înΩ/V. Voltmetrele digitale posedă de obicei o rezistenţa constantă între sond ele
aparatului indiferent de domeniu de
tensiune ales.
Să reluăm exemplu din secţiunea
precedentă. Pe domeniul 1000 V,
rezistenţa totală este de Ω1 M
(999,5 kΩ + 500Ω), ceea ce
înseamnă 1 MΩ / 1000 V, sau 1
kΩ/V. Această sensibilitate rămâne
constantă indiferent de domeniul
ales.

139
domeniul 100 V; sensibilitatea: 100 kΩ / 100 V = 1 kΩ / V
domeniul 10 V; sensibilitatea: 10 kΩ / 10 V = 1 kΩ / V
domeniul 1 V; sensibilitatea: 1 kΩ / 1 V = 1 kΩ / V

Astfel, valoarea exprimată în ohm/volt este o caracteristică principală a voltmetrului, şi nu depinde de

domeniul selectat. Dacă suntem foarte atenţi, putem observa că această valoare este determinată de un singur factor:
curentul necesar pentru deplasarea maximă a acului indicator, în acest caz, 1 mA. „Ohm/volt” este inversa
matematică a raportului „volt/ohm”, ceea ce conform legii lui Ohm, este chiar curentul (I = E / R).
Prin urmare, curentul necesar deplasării maxime dictează sensibilitatea ohm/volt a aparatului, indiferent de
domeniile de tensiune disponibile şi de valorile rezistorilor de multiplicare. În cazul nostru particular, o deplasare
maximă pentru valoarea de 1 mA rezultă într-o sensibilitate de 1000 Ω/V, indiferent de modul de aranjare al
rezistorilor de multiplicare.
Pentru minimizarea efectelor asupra circuitelor, curentul de deplasare maximă trebuie să fie prin urmare cât
mai mic. Acest lucru se poate realiza prin reproiectarea aparatului pentru o sensibilitatea maximă (un curent mai
mic pentru o deflecţie maximă). Variabila ce trebuie luată însă în considerarea este robusteţea aparatului: cu cât
deplasarea este mai sensibilă, cu cât acesta tinde să fie mai fragil.

Amplificarea curentului

O altă modalitate constă în amplificarea electronică a curentului

necesar deplasării, astfel încât curentul ce este absorbit de către aparat
din circuit să fie cât mai mic. Acest tip de circuit electronic poartă
numele de amplificator.

Nu vom intra în detaliile modului de funcţionare ala amplificatorului aici, dar putem spune că circuitul
permite tensiunii de măsurat să controleze valoarea curentului prin ampermetru. Astfel, curentul necesar deplasării
acului indicator este generat de o baterie internă şi nu de circuitul exterior. Şi în acest caz există un anumit curent
absorbit de aparat din circuitul măsurat, dar acesta este de sute sau mii de ori mai mic decât curentul absorbit în
mod normal de un astfel de aparat fără amplificare.

Detectorul de nul

140
 O ultimă soluţie, şi una foarte ingenioasă, la problema efectului introdus de voltmetru în circuit, îl
constituie detectorul de nul. Acesta nu necesită un circuit complicat, dar este nevoie de multă pricepere din partea
utilizatorului.
Într-un detector de nul, o sursă de tensiune de
precizie, ajustabilă, este comparată cu tensiunea de
măsurat iar aparatul indică diferenţa de tensiune
dintre cele două. În cazul în care indicaţia este zero
(nulă), căderea de tensiune din circuitul de test este
egală cu tensiunea sursei de tensiune de precizie, iar
curentul absorbit din circuit va fi zero. În unele
situaţii, aparatul este prevăzut cu un potenţiometru
de precizie pentru reglarea fină a tensiunii.
Deoarece scopul unui detector de nul este indicarea precisă a condiţiei de zero (volţi), şi nu indicarea unei
valori specifice diferite de zero, scala de valori folosită este irelevantă. Aceste dispozitive sunt proiectate a fi cât
mai sensibile cu putinţă.

Detector de nul realizat cu căşti audio

Un detector de nul extrem de simplu constă dintr-un set de căşti, utilizând difuzoarele pe post de „ac
indicator”. Dacă aplicăm o tensiune de c.c. unui difuzor, curentul rezultat va deplasa conul acestuia, iar difuzorul va
produce un „clic” scurt. Un alt „clic” se poate auzi la deconectarea sursei de c.c.
Luând în considerare acest principiu, un detector de nul sensibil poate fi
realizat dintr-o simplă pereche de căşti şi un întrerupător.

Dacă folosim o pereche de căşti de Ω,

8 sensibilitatea aparatului
poate fi crescută prin conectarea sa la un transformator coborâtor
de tensiune. La închidere/deschiderea întrerupătorului, curentul
mic de la intrare va avea o valoare mult mai mare la ieşirea
transformatorului. Rezultatul este un „clic” mai puternic şi mai
uşor de sesizat, chiar şi pentru curenţi mult mai mici.

141
 Conectat în circuitul cu detector de nul prezentat
mai sus, configuraţia arată precum în figura
alăturată.

Principiul detectorului de nul

Scopul oricărui detector de nul este să se comporte

precum o balanţă de laborator, indicând condiţia de
egalitate ale celor două tensiuni, sau, altfel spus, lipsa unei
căderi de tensiune între cele două puncte (1 şi 2). O astfel
de balanţă nu măsoară de fapt nimic, ci doar indică
egalitatea între o greutate necunoscută şi un set de greutăţi
calibrate standard.
Asemănător, detectorul de nul indică pur şi simplu momentul în care căderea de tensiune între punctele 1 şi
2 este egală (potenţialul celor două puncte este egal). Conform legii lui Kirchhoff pentru tensiune, acest lucru se va
întâmpla atunci când sursa de tensiune ajustabilă este egală cu căderea de tensiune pe rezistorul R 2 .
Pentru a utiliza acest instrument, trebuie să
ajustăm manual sursa de tensiune prin
intermediul unui potenţiometru, acţionând de
fiecare dată întrerupătorul, până în momentul
în care detectorul de nul va indica o condiţie de
zero.

Circuitul este echilibrat atunci când, în urma acţionării întrerupătorului, nu se va mai auzi nici un sunet la
căşti. Valoarea căderii de tensiune pe R 2 va fi citită de pe un voltmetru conectat la sursa de tensiune de precizie.
Voltmetrul utilizat la bornele sursei de tensiune de precizie nu trebuie neapărat sa aibă o sensibilitateΩ/V
foarte ridicată, deoarece curentul necesar funcţionării acestuia va fi generat de către sursă. Atâta timp cât căderea de
tensiune pe detectorul de nul este zero, nu va exista niciun curent între punctele 1 şi 2, impactul voltmetrului asupra
circuitului fiind inexistent.

142
 Observaţii

Merită să reamintim faptul că această metodă, executată perfect, aproape că nu introduce nicio rezistenţă
suplimentară în circuitul de măsurat. Ideal, această rezistenţa ar fi zero, dar pentru atingerea acestui scop, căderea
de tensiune pe detectorul de nul ar trebui să fie exact zero volţi. Acest lucru ar fi posibil doar prin intermediul unei
metode de detectarea infinit sensibile şi o tensiune la fel de precisă din partea sursei de tensiune de precizie. Totuşi,
în ciuda acestui „neajuns”, un astfel de circuit reprezintă o metodă excelentă de măsurare a căderilor de tensiune.
Şi, comparată cu soluţia amplificatorului, ce rezolvă această problemă cu ajutorul tehnologiei avansate, soluţia de
faţă rezolvă problema aproape perfect utilizând o lege fundamentală a circuitelor electrice (legea lui Kirchhoff
pentru tensiune).

04. Ampermetrul
• Măsurarea curentului din circuitele electrice se realizează cu ampermetrul
• Ampermetrul se conectează tot timpul în serie
• Curentul poate fi măsurat şi cu ajutorul voltmetrului, atunci când în circuit este introdus un rezistor de şunt;
căderea de tensiune pe şunt măsurată de voltmetru este în acest caz direct proporţională cu valoarea
curentului prin şunt

Definiţie

Un aparat de măsură conceput special pentru măsurarea valorii curentului electric (în amperi), poartă
numele de ampermetru.

Introducerea rezistorilor de şunt

La proiectarea ampermetrelor, rezistorii de multiplicare (rezistori de şunt în acest caz) se vor conecta în
paralel şi nu în serie, precum era cazul voltmetrelor. Asta datorită faptului că dorim o divizare a curentului, nu a
tensiunii, iar un divizor de curent se realizează prin rezistori conectaţi în serie.
Considerând aceiaşi deplasare precum în cazul voltmetrului, putem observa că un astfel de aparat este
destul de limitat, deplasarea maximă realizându-se pentru un curent de doar 1 mA.

143
 Odată cu extinderea plajei de valori ale aparatului de
măsură, trebuie să modificăm şi scala valorilor pentru a
reflecta această modificare. De exemplu, pentru un
ampermetru a cărei valoare maximă măsurată poate
atinge 5 A, deplasarea indicatorului fiind aceiaşi, va
trebui să modificăm marcajul astfel: 0 A în partea stângă
şi 5 A în partea dreaptă, în loc de 0 mA şi 1 mA.
După ce ne-am hotărât ca vrem să extindem domeniul maxim la 5
A, vom trece la determinarea rezistenţei de şuntare. Aceasta va
asigura o valoare maximă a curentului prin dispozitivul de detectare
propriu-zis de maxim 1 mA şi nu de 5 A (în situaţia în care curentul
printre cele două sonde nu depăşeşte nici el valoarea de 5 A).

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Putem introduce datele cunoscute într-un tabel, pentru uşurarea
E V calculelor.
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Din valorile cunoscute, putem determina căderea de tensiune pe aparatul
E 0,5 V de măsură, aplicând legea lui Ohm (E = IR).
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Circuitul de faţă este un circuit paralel, prin urmare, căderile de tensiune
E 0,5 0,5 0,5 V pe şunt, pe sistemul de detectare a deplasării, precum şi între cele două
I 1m 5 A sonde ale aparatului de măsură, trebuie să fie egale.
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Ştim de asemenea ca prin şunt, curentul trebuie să fie egal cu diferenţa
E 0,5 0,5 0,5 V dintre curentul total (5 A) şi curentul deplasării (1 mA), datorită adunării
I 1m 4,99 5 A curenţilor de ramuri în configuraţia paralel.
R 500 Ω

144
Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Aplicând apoi legea lui Ohm (R = E / I), determinăm rezistenţa de
E 0,5 0,5 0,5 V şunt necesară.
I 1m 4,99 5 A
R 500 100,02 m Ω

Desigur, în realitate, rezistenţa de şunt se regăseşte în interiorul aparatului de măsură.

Selectarea domeniului de valori

La fel ca şi în cazul voltmetrelor, pot exista mai multe valori

ale curenţilor de deplasare maximă. Acest lucru se realizează
prin introducerea în circuit a unui număr suplimentar de
rezistori de şunt. Selectarea lor se realizează printr-un
comutator (selector) multi-polar.

Observăm că rezistorii sunt conectaţi în paralel cu aparatul de măsură, şi nu în serie precum în cazul
voltmetrului. Selectorul cu cinci poziţii realizează contact doar cu câte un rezistor pe rând. Mărimea fiecărui
rezistor este diferită şi conformă cu deplasarea maximă a domeniului respectiv de valori, bazându-se pe
caracteristicile sistemului de detectare al deplasării (1 mA, 500 Ω).

Valoarea fiecărui rezistor se

determină prin aceiaşi metodă,
luând în considerare curentul total,
deplasarea maximă şi rezistenţa
internă. Pentru un ampermetru cu
un domeniu de valori maxim de
100 mA, 1 A, 10 A, respectiv
100A, rezistenţele de şunt sunt
conform figurii alăturate.

Aceste rezistenţe de şunt sunt extrem de mici! Pentru a atinge astfel de rezistenţe, rezistori de şunt ai
ampermetrelor trebuie realizaţi de cele mai multe ori printr-o comandă specială din conductori cu diametru relativ
mare sau din plăci metalice solide.

145
 Trebuie să fim atenţi însă la puterea disipată în această situaţie. Faţă de voltmetru, curentul prin rezistorii
unui ampermetru sunt destul de mari. Dacă acei rezistori nu sunt proiectaţi corespunzător, se pot încălzi şi distruge,
sau, în cel mai „fericit” caz, îşi pot pierde acurateţea prin încălzire excesivă. Pentru exemplul precedent, puterea
disipată pentru valoarea maximă a deplasării, în valori aproximative, este următoarea:

Un rezistor de 1/8 W este suficient pentru R 4 , unul de 1/2 W pentru R 3 şi unul de 5 W pentru R 2 . Totuşi,
rezistorii îşi menţin acurateţea pentru o perioadă mult mai îndelungată de timp dacă nu funcţionează foarte aproape
de valoarea maximă admisă; prin urmare, o supra-dimensionare a rezistorilor R 2 şi R 3 ar fi binevenită. Dar,
rezistorii de precizie cu o putere nominală de 50 W sunt extrem de rari şi de scumpi. Singura modalitate este
realizarea la comandă a acestora.

Măsurarea curentului cu voltmetrul

În unele cazuri, rezistorii de şunt sunt utilizaţi în combinaţie cu voltmetre cu

rezistenţa de intrare ridicată pentru măsurarea curenţilor. Curentul prin
voltmetru va fi suficient de mic pentru a-l putea neglija, iar rezistenţa de şunt
poate fi dimensionată în funcţie de numărul de volţi sau milivolţi produşi
pentru fiecare amper de curent.

De exemplu, dacă rezistorul de şunt din figura de mai sus ar fi

dimensionat la o valoare de exact 1 Ω, pentru fiecare creştere de un amper,
căderea de tensiune la bornele acestuia va creşte cu un volt. Indicaţia
voltmetrului va putea fi considerată ca fiind direct legată de valoarea
curentului prin şunt.

146
 Pentru valori foarte mici ale curentului, rezistenţa de şunt trebuie să fie mare pentru a putea genera tensiuni
mai mari pentru fiecare unitate de curent, extinzând astfel gama valorilor măsurate cu voltmetrul spre mărimi foarte
mici. Această metodă de măsurare este des întâlnită în aplicaţiile industriale. Desigur, în acest caz, scala
voltmetrului poate fi modificată/înlocuită pentru a putea citi direct valorile curentului.
Utilizarea unui rezistor de şunt în combinaţie cu un voltmetru poate simplifica operaţiile de măsurare ale
curenţilor, atunci când acestea sunt dese, În mod normal, atunci când măsurăm curentul dintr-un circuit cu
ampermetrul, circuitul trebuie întrerupt (deschis), iar ampermetrul conectat între cele două capete libere închizând
astfel din nou circuitul.

Dacă avem un circuit în care această operaţie trebuie realizată des, sau dacă
dorim simplificarea procesului de măsură, putem plasa permanent un rezistor
de şunt între cele două capete rămase libere după deschiderea circuitului.
Curentul poate fi măsurat de acum încolo cu ajutorul unui voltmetru, fără a
necesita întreruperea circuitului la fiecare măsurătoare.

Desigur, dimensiunea şuntului trebuie să fie suficient de mică pentru a nu afecta funcţionarea normală a
circuitului în care este introdus. Va exista o mică eroare de măsură datorită prezenţei şuntului, dar aceasta se
încadrează în limite acceptabile.

05. Impactul ampermetrului asupra circuitului

• Rezistenţa unui ampermetru ideal este zero
• Un clampmetru măsoară valoarea curentului prin determinarea câmpului magnetic din jurul conductorului

Ampermetrul ideal

Asemenea voltmetrelor, şi ampermetrele tind să influenţeze cantitatea de curent din circuitele în care sunt
conectate. Totuşi, spre deosebire de voltmetrul ideal, rezistenţa interna a ampermetrului ideal este zero. Motivul îl
reprezintă o cădere de tensiune cât mai mică la bornele acestuia. Observaţi că acest lucru este exact opus
voltmetrului (curent cât mai mic consumat din circuit).

147
Efectul ampermetrului asupra circuitului; exemplu

Să vedem un exemplu pentru identificarea efectelor unui

ampermetru asupra circuitului. Atunci când ampermetrul nu
este introdus în circuit, curentul prin rezistorul de 3Ω este
de 666,7 mA, iar curentul prin rezistorul de 1,5 Ω este de
1,33 A.

Dacă ampermetrul cu care efectuăm măsurătorile are o

rezistenţă internă de 0,5 Ω, introducerea acestuia într-una din
ramurile circuitului va afecta puternic circuitul. Modificând
practic rezistenţa ramurii din stânga de laΩ 3la 3,5 Ω,
ampermetrul va indica un curent de 571,43 mA în loc de
666,7 mA.

Introducerea ampermetrului în ramura din dreapta va avea

un efect şi mai mare asupra curentului din aceasta. În acest
caz, curentul de ramură va fi de 1 A, în loc de 1,33 A, din
cauza creşterii rezistenţei prin introducerea ampermetrului.

La utilizarea ampermetrelor standard, ce se conectează în serie cu circuitul de măsurat, reproiectarea

aparatului pentru o rezistenţa mai mică între cele două terminale, nu este practică sau poate chiar imposibilă.
Totuşi, dacă măsurăm curentul cu ajutorul unui voltmetru şi a unui rezistor de şunt, cel mai indicat lucru este să
alegem o rezistenţa cât mai mică. Orice rezistenţă adiţională introdusă în circuitul iniţial, va duce la modificarea
comportamentului acestuia.

148
Cleştele ampermetric (clampmetrul)

O metodă ingenioasă de reducere a impactului pe care îl are un

aparat de măsură asupra circuitului, este utilizarea conductorului ca
parte integrantă a ampermetrului. Toţi conductorii produc un câmp
magnetic în jurul lor la trecerea curentului prin ei; valoarea acestui
câmp magnetic este direct proporţională cu valoarea curentului prin
conductor. Construind un instrument pentru măsurarea puterii
acelui câmp magnetic, se poate evita contactul direct şi întreruperea
circuitului. Un astfel de ampermetru poartă numele de clampmetru
sau cleşte ampermetric.
Acesta constă practic din doi cleşti ce se pun în jurul conductorului. Cu
ajutorul acestor dispozitive se pot realiza măsurător rapide şi sigure, în
special în cazul circuitelor de putere. Datorită faptului că acest clampmetru
nu introduce nicio rezistenţa suplimentară în circuitul de test, nu va exista
practic nicio eroare de măsurătoare în acest caz.

06. Ohmmetrul

Scopul ohmmetrului

Chiar dacă ohmmetrele mecanice (analogice) sunt folosite destul de rar astăzi, fiind înlocuite de
instrumentele digitale, modul lor de funcţionare este foarte interesant şi merită prin urmare studiat.
Scopul unui ohmmmetru este, desigur, măsurarea rezistenţei conectată între bornele sale. Citirea valorii
rezistenţei se face prin observarea deplasării unui mecanism de măsură acţionat de un curent electric. Prin urmare,
ohmmetrul trebuie echipat cu o sursă internă de tensiune pentru a crea curentul necesar acţionării deplasării. Avem
nevoie, de asemenea, de rezistenţe suplimentare pentru a permite trecerea unui curent necesar şi suficient prin
mecanismul de deplasare, pentru oricare valoare a rezistenţei de măsurat.

Realizarea unui ohmmetru simplu

149
 Începem cu un circuit simplu, format din mecanismul de măsură şi o baterie:
Când avem o rezistenţă infinită (nu există continuitate între cele două
sonde), curentul prin circuitul intern al ohmmetrului este zero. În acest
caz, nu avem nicio deplasare, iar acul indicator este poziţionat în
partea stângă a scalei de valori. Din acest punct de vedere, indicaţia
ohmmetrului este chiar „inversă”, deoarece valoarea maximă (infinit)
este la stânga scalei. Indicaţia voltmetrelor şi ampermetrelor este chiar inversă.
Dacă sondele acestui ohmmetru sunt conectate împreună (scurt-circuitate, rezistenţa 0Ω), curentul prin
aparatul de măsură va fi maxim. Valoarea acestui curent este limitată doar de tensiunea bateriei şi de rezistenţa
internă a mecanismului de măsură.
Cu o tensiune a bateriei de 9 V şi o rezistenţa internă a mecanismului
de deplasare de doar 500 Ω, curentul prin circuit va fi de 18 mA.
Această valoare este mult peste deplasarea maximă (D.M. = 1 mA)
permisă de dispozitivul nostru. Un asemenea exces va duce cu
siguranţă la distrugerea aparatului.

Pe lângă aceste aspecte, dispozitivul de mai sus nu va fi nici foarte practic. Dacă partea din stânga a scalei
reprezintă o rezistenţă infinită, atunci partea din dreapta (deplasare maximă) ar trebui să reprezinte 0Ω. Trebuie să
ne asigurăm de faptul că deplasarea acului indicator este maximă spre dreapta doar când sondele sunt conectate
împreună (scurt-circuitate).
Acest lucru se realizează prin adăugarea unei rezistenţe serie în
circuitul aparatului de măsură.

Pentru determinarea valorii lui R, calculăm rezistenţa totală din circuit necesară pentru a limita curentul la 1
mA (curentul necesar pentru deplasarea maximă). Ştim de asemenea că avem o diferenţă de potenţial de 9 V,
dinspre baterie. Valoarea rezistenţei pe care o căutăm va fi diferenţa dintre această rezistenţă totală şi rezistenţa
internă a aparatului de măsură:

150
Împărţirea scalei

Acum că avem valoarea corectă a rezistorului R, mai avem o problemă: scala aparatului de măsură. După
cum se ştie deja, în stânga scalei avem infinit, iar în drepta zero. În afara faptului că această scală este inversă faţă
de cea a voltmetrelor şi ampermetrelor, mai are o ciudăţenie: valorile între care se face citirea se află între două
extreme (infinit şi zero). În cazul celorlalte aparate de măsură, valorile citite se află între zero şi o anumită valoare
(10 V, 1 A, etc.). Prin urmare, ce valoare reprezintă mijlocul scalei ?! Ce valoare se află exact între infinit şi zero?
Răspunsul acestui paradox poartă numele de „scală ne-liniară”. Pe scurt, scala unui ohmmetru nu reprezintă
o trecere liniară de la zero spre infinit, pe măsură ce acul indicator se deplasează dinspre dreapta spre stânga. Iniţial,
indicaţia este maximă spre dreapta (rezistenţa zero), iar valorile rezistenţelor se adună din ce în ce mai rapid una
lângă cealaltă pe măsură ce trecem înspre partea stângă a scalei:
Nu ne putem apropia de infinit printr-o manieră liniară, pentru că nu
am ajunge niciodată acolo! Cu o scală ne-liniară, cantitatea de
rezistenţă acoperită de o anumită distanţă creşte pe măsură ce scala se
apropie de infinit. În acest caz, putem spune că infinitul este o
„valoare” ce poate fi atinsă.

Mai există totuşi încă o nelămurire legată de scala noastră. Care este valoarea necesară a rezistenţei dintre
sonde, astfel încât acul indicator să se regăsească la jumătatea scalei? Cunoaştem că deplasarea maximă este 1 mA.
Atunci, 0,5 mA (500 µA) este valoare curentului necesar pentru această deplasare la mijlocul scalei. Păstrând
bateria de 9 V în circuit, obţinem următorul rezultat:

Cu o rezistenţa internă de 500 Ω , şi un rezistor serie de 8,5 kΩ, ne mai rămân 9 kΩ pentru o rezistenţă de
test externă (conectată între sonde), pentru o deplasare la jumătate a scalei. Cu alte cuvinte, rezistenţa de test
necesară unei deplasări la jumătatea scalei a acului indicator, este egală în valoare cu rezistenţa serie internă totală a
aparatului de măsură. Aplicând din nou legea lui Ohm, putem determina valoarea rezistenţei de test pentru o
deplasare la 1/4 şi 3/4 a scalei:
Deplasare la 1/4 (0,25 mA):

151
 Deplasare la 3/4 (0,75 mA):

Prin urmare, scala finală a ohmmetrului arată astfel:

Dezavantajele metodei de mai sus

O problemă majoră a acestui aranjament constă în necesitatea utilizării unei baterii precise. În caz contrar,
valorile citite nu vor fi reale. Dacă tensiunea bateriei scade (acest lucru se întâmplă cu toate bateriile chimice),
ohmmetrul va pierde din precizie. Cu rezistorul de scală conectat în serie şi la o valoare constantă de 8,5
Ω, ok
descreştere a tensiunii bateriei va însemna că deplasarea acului indicator nu se va realiza înspre poziţia dreapta-
maximă la conectarea sondelor împreună (0 Ω). Identic, o rezistenţa de test de 9 kΩ nu va reuşi să deplaseze acul
indicator la exact jumătatea scalei de măsură, dacă tensiunea bateriei scade.
Desigur, există metode de compensare a acestei pierderi de tensiune a bateriei. Aceste „artificii” însă nu
rezolvă în totalitate problema, şi sunt considerate în cel mai bun caz doar aproximaţii. Din acest motiv, şi datorită
scalei neliniare, acest tip de ohmmetru nu poate fi în niciun caz considerat un instrument de precizie.

Observaţie asupra utilizării ohmmetrelor

Mai există încă o particularitate a ohmmetrelor ce trebuie menţionată: acestea funcţionează corect doar
atunci când măsoară o rezistenţă ce nu este alimentată de o sursă de curent sau de tensiune. Cu alte cuvinte, nu

152
putem măsură rezistenţa cu un ohmmetru, atunci când circuitul este alimentat (conectat la o sursă de tensiune).
Motivul este simplu: indicaţia precisă a ohmmetrului se bazează pe faptul că singura sursă de tensiune din circuit
este propria sa baterie internă. Prezenţa unei alte căderi de tensiune la bornele componentului supus măsurătorii va
da peste cap funcţionarea corectă a ohmmetrului. Dacă această cădere de tensiune este suficient de mare, poate duce
chiar la distrugerea acestuia.

07. Ohmmetre cu tensiuni înalte

Limitările ohmmetrelor de joasă tensiune

Majoritatea ohmmetrelor de tipul celui prezentat în secţiunea precedentă folosesc o baterie cu o tensiune
relativ mică, de 9 V sau chiar mai puţin. Acest lucru este suficient pentru măsurarea rezistenţelor cu valori mai mici
de câţiva mega-ohmi (MΩ). Pentru a măsura însă rezistenţe extrem de mari, o baterie de 9 V nu este suficientă
pentru generarea unui curent necesar acţionării mecanismului electromecanic de deplasare.
De asemenea, după cum am discutat deja, rezistenţa nu este tot timpul o valoare stabilă (liniară). Acest
lucru este valabil în special în cazul materialelor ne-metalice. Un dielectric format dintr-o mică porţiune de aer,
prezintă (aproximativ) următorul grafic curent-tensiune:
Deşi acesta este un exemplu extrem de conducţie non-
liniară, aceleaşi proprietăţi izolatoare/conductoare se
regăsesc şi în cazul altor substanţe când sunt supuse
tensiunilor înalte. Evident, un ohmmetru echipat cu o baterie
de tensiune joasă ca şi sursă de putere, nu poate măsura
rezistenţa gazului în zona potenţialului de ionizare, sau la
punctul de străpungere a unui dielectric. Dacă este necesară
măsurarea unor astfel de rezistenţe, avem nevoie de un
ohmmetru echipat cu o sursă de tensiune înaltă.

153
Modul de proiectare al ohmmetrelor de tensiune înaltă

Metoda cea mai directă de măsurare a rezistenţelor folosind

tensiuni înalte, constă în simpla înlocuire a bateriei, păstrând
structura precedentă a ohmmetrului neschimbată.

Totuşi, cunoscând faptul că rezistenţa unora dintre materiale tinde

să se modifice odată cu variaţia tensiunii aplicate, ar fi avantajos
dacă am putea selecta tensiunea de funcţionare a ohmmetrului în
funcţie de condiţiile de realizare a măsurătorii:

Din păcate, această situaţie crează o problemă de calibrare a ohmmetrului. Dacă deplasarea acului indicator
este maximă cu o anumită valoare a curentului prin aparat, scala aparatului de măsură (în ohmi) se va modifica
odată cu variaţia tensiunii sursei de alimentare. Imaginaţi-vă că am conecta o rezistenţă stabilă la bornele
ohmmetrului, variind tensiunea sursei de alimentare: pe măsură ce tensiunea creşte, curentul prin aparat va fi din ce
în ce mai mare; deplasarea acului indicator va fi la rândul ei din ce în ce mai mare.

Megohmmetrul

Avem nevoie prin urmare de un sistem electromecanic ce produce

o deplasare stabilă, indiferent de rezistenţa de măsurat şi de
tensiunea aplicată. Această nevoie poate fi îndeplinită folosind un
sistem electromecanic special, sistem tipic megohmmetrelor.

154
 Blocurile rectangulare numerotate din figura de mai sus reprezintă secţiuni transversale ale bobinelor.
Toate cele trei bobine se deplasează odată cu acul indicator. Nu există niciun arc care să readucă acul la poziţia
iniţială. Când aparatul nu este alimentat, acul indicator va „pluti” într-o poziţie aleatoare.
Electric, bobinele sunt conectate conform figurii alăturate.

Când avem o rezistenţă infinită între cele două sonde (circuit

deschis, precum în figura de sus), singurul curent existent în
circuit va fi prin bobinele 2 şi 3, dar nu şi prin bobina 1. Când sunt
alimentate, aceste bobine încearcă să se alinieze în spaţiul liber
dintre cei doi poli magnetici. Acul indicator se va deplasa spre
dreapta scalei (infinit).

Existenţa unui curent prin bobina 1 (printr-o rezistenţă de măsurat conectată între cele două sonde de
măsură) tinde să ducă acul indicator spre stânga scalei (zero). Valorile rezistenţelor interne ale sistemului de măsură
sunt calibrate astfel încât, în cazul în care sondele sunt scurt-circuitate, acul indicator indică exact 0 Ω.
Datorită faptului că orice variaţie a tensiunii bateriei interne va afecta cuplul generat de ambele seturi de
bobine (bobinele 2 şi 3, ce deplasează acul indicator spre dreapta, şi bobina 1 ce deplasează acul spre stânga),
aceste variaţii nu vor avea niciun efect asupra setării deplasării. Cu alte cuvinte, precizia sistemului de măsură a
acestui ohmmetru nu este afectată de tensiunea bateriei: o anumită valoare a rezistenţei de măsurat va produce o
anumită deplasare a acului indicator, indiferent de valoarea tensiunii produsă de baterie.

155
 08. Multimetrul
Am văzut modul în care un sistem electromecanic poate funcţiona pe post de voltmetru, ampermetru sau
ohmmetru prin simpla conectare a unor reţele externe de rezistori. Ne putem gândi că am putea realiza un aparat de
măsură universal (multimetru), în care să fie încorporate toate funcţiile de mai sus. Acest lucru se realizează practic
prin utilizarea corespunzătoare a contactelor şi a rezistorilor.

Voltmetru/ampermetru analogic

Schema de principiu a unui voltmetru/ampermetru analogic simplu, arată astfel:

În cele trei poziţii de jos ale
comutatorului, mecanismul de
detecţie al aparatului este conectat la
prizele „common” şi V printr-unul
din cei trei rezistori serie (R multiplicare ).
În acest caz, aparatul se comportă
precum un voltmetru. În cea de a
patra poziţie, mecanismul de
deplasare este conectat în paralel cu
rezistorul de şunt (R şunt ).

Astfel, aparatul este în acest caz un ampermetru. Curentul intră pe la priza „common” şi iese pe la priza A.
În ultima poziţie, mecanismul de deplasare este deconectat de la ambele prize roşii (V şi A), dar scurt-circuitat prin
intermediul comutatorului.

Adăugarea unui ohmmetru

Dacă dorim şi adăugarea unui ohmmetru aparatului de măsură de mai sus, putem înlocui una din cele trei
poziţii ale voltmetrului, astfel:

156
 Cu toate cele trei funcţii disponibile,
acest multimetru mai este cunoscut şi
sub numele de volt-ohm-
miliampermetru.

09. Wattmetrul
Puterea într-un circuit electric este produsul dintre tensiune şi curent. Prin urmare, orice aparat de măsură a
puterii trebuie să poată măsură ambele variabile.
Un mecanism de deplasare proiectat special pentru măsurarea puterii este mecanismul de tip dinamometru.
Structura acestuia este similară modelelor D'Arsonval şi Weston, cu diferenţa că se utilizează o bobină (staţionară)
în locul unui magnet permanent pentru generarea câmpului magnetic. Bobina mobilă este în general alimentată de
la tensiunea circuitului, iar bobina staţionară este alimentată de curentul circuitului. Într-un circuit, o astfel de
structură arată astfel:
Bobina de sus (orizontală) măsoară curentul, în timp ce bobina
de jos (verticală) măsoară căderea de tensiune. La fel ca în
cazul voltmetrelor, deplasarea dinamometrului este de obicei
conectată în serie cu un rezistor pentru a nu aplica întreaga
cădere de tensiune pe mecanism.
Asemănător, bobina (staţionară) de curent va fi prevăzută cu rezistori de şunt pentru a diviza curentul în
jurul acesteia. Totuşi, de multe ori nu este nevoie de rezistori de şunt, deoarece grosimea conductorului din care
este realizată bobina staţionară poate fi oricât de mare (pentru reducerea curentului), fără a influenţa răspunsul
aparatului de măsură. Bobina mobilă nu se poate bucura de această „libertate”, deoarece ea trebuie realizată din
conductori cât mai uşori pentru a o inerţie minimă.

157
 10. Terminali tip Kelvin şi rezistori de precizie

Măsurarea rezistenţelor aflate la distanţă

Să presupunem că vrem să măsurăm rezistenţa unui anumit

component ce se află la o distanţă destul de mare de aparatul
nostru de măsură (ohmmetru). Un asemenea scenariu va crea
probleme, deoarece ohmmetrul măsoară rezistenţa totală din
bucla de circuit. Aici este inclusă şi rezistenţa conductorilor
(R fir ) ce realizează conexiunea ohmmetrului cu rezistenţa de
măsurat (R măsură ).
În mod normal, rezistenţa firelor conductoare este foarte mică. Dar, dacă firele conductoare sunt foarte
lungi, sau în cazul în care componentul de măsurat are o rezistenţă foarte mică, eroarea de măsură introdusă de
conductori poate fi substanţială:

indicaţia ohmmetrului = R fir + R măsură + R fir

Măsurarea rezistenţei cu o combinaţie ampermetru-voltmetru

O metodă ingenioasă de măsurare a unei rezistenţe în acest caz, presupune utilizarea împreună a unui
ampermetru şi a unui voltmetru. Ştim din legea lui Ohm că rezistenţa este egală cu raportul dintre tensiune şi curent

158
(R = E / I). Putem determina prin urmare rezistenţa componentului dacă măsurăm curentul ce trece prin el şi
căderea de tensiune la bornele sale:
Valoarea curentului este aceiaşi în întreg circuitul, deoarece
este un circuit serie. Întrucât măsurăm doar căderea de
tensiune la bornele rezistenţei de măsurat (şi nu pe
rezistenţele conductorilor), rezistenţa calculată cu ajutorul
legii lui Ohm reprezintă doar rezistenţa componentului în
cauză.

R măsură = indicaţia voltmetrului / indicaţia ampermetrului

Dar, voltmetrul se află în apropierea componentului de măsurat, ceea ce este imposibil în situaţia de faţă
(am convenit că dorim să măsurăm rezistenţa componentelor aflate la o distanţa apreciabilă faţă de aparatele
noastre de măsură). Prin urmare, dacă ar fi să conectăm voltmetrul la o distanţa apreciabilă faţă de component, vom
introduce din nou rezistenţa „parazită” a firelor conductoare în circuit. Ce este de făcut în acest caz?
Dacă suntem puţin mai atenţi, putem observa că nu
există nicio problemă legată de căderea de tensiune în
lungul conductorilor, deoarece valoarea curentului prin
conductorii voltmetrului este minusculă.

Prin urmare, căderea de tensiune în lungul conductorilor este neglijabilă. Indicaţia voltmetrului este
aproape identică în cele două cazuri: voltmetru conectat în apropierea componentului de măsurat şi voltmetru
conectat la o distanţă apreciabilă.
Orice cădere de tensiune existentă pe conductorii
principali nu va fi măsurată de voltmetru. Precizia
măsurătorii poate fi îmbunătăţită dacă reducem
curentul prin voltmetru la o valoare minimă, fie
folosind un aparat de măsură de calitate (curent
mic pentru deplasare maximă), fie un sistem cu
detector de nul.

159
Metoda Kelvin (metoda celor patru conductori)

Această metodă de măsurare ce evită erorile cauzate de

rezistenţa conductorilor poartă numele de metoda Kelvin, sau
metoda celor patru conductori. Există anumiţi terminali speciali,
denumiţi terminali Kelvin, ce sunt special realizaţi pentru a
facilita acest tip de măsurători.

Terminalii/clemele tip crocodil (banane) au ambele

jumătăţi ale braţului comune din punct de vedere electric
(de obicei în zona articulaţiei). În cazul terminalilor
Kelvin însă, cele două jumătăţi sunt izolate între ele în
zona articulaţiei. Singurul contact se realizează în zona
vârfurilor ce se „prind” pe conductorul sau pe terminalul componentului de măsurat. Astfel, curentul prin braţele
„C” (curent) nu trece prin braţele „P” (potenţial, sau tensiune) şi nu va exista o cădere de tensiune în lungul lor care
să ducă la erori de măsură.

Rezistori de şunt de precizie înaltă

Acelaşi principiu de utilizare a diferitelor puncte de contact pentru măsurarea curentului şi a tensiunii poate
fi folosit în cazul rezistorilor de şunt de precizie pentru măsurarea valorilor mari de curent. După cum am mai
discutat, rezistorii de şunt sunt folosiţi pe post de dispozitive de măsură de curent.
Căderea de tensiune la bornele acestora depinde strict de valoare curentului ce-i străbate, această cădere de
tensiune fiind măsurată cu un voltmetru. În acest caz, un şunt de precizie „transformă” valoarea curentului în
tensiune. Curentul poate fi măsurat cu o precizie ridicată prin măsurarea căderii de tensiune la bornele şuntului:
Măsurarea curentului cu ajutorului unui rezistor de şunt şi un voltmetru este
indicată în aplicaţiile de curent înalt. În astfel de cazuri, rezistenţa şuntului are
valori de ordinul miliohmilor sau microohmilor.

Căderea de tensiune la bornele sale va fi foarte mică, chiar şi pentru o valoare maximă a curentului de
măsurat. O rezistenţă aşa de mică este comparabilă cu rezistenţa firelor conductoare. Acest lucru înseamnă că

160
tensiunea măsurată la bornele unui astfel de şunt trebuie măsurată astfel încât să se evite introducerea unei erori de
măsură datorate căderilor de tensiune din lungul conductorilor dintre voltmetru şi şunt.
Pentru ca voltmetrul să măsoare doar căderea de tensiune la bornele şuntului, fără
nicio altă cădere de tensiune parazită datorată firelor conductoare, şunturile sunt
adesea prevăzute cu patru terminali.

Rezistori de precizie cu patru terminali

În aplicaţii metrologice (metrologie = "ştiinţă măsurătorilor”), unde acurateţea este de o importanţă

crucială, rezistorii „standard” de precizie sunt prevăzuţi de asemenea cu patru terminali: doi pentru transportul
curentului de măsurat, şi doi pentru măsurarea căderii de tensiune cu ajutorului voltmetrului. În acest mod,
voltmetrul măsoară doar căderea de tensiune pe rezistorul de precizie, fără introducerea altor tensiuni parazite
datorită firelor conducătoare sau a rezistenţelor datorate contactelor dintre fire şi terminale.
Observaţi că rezistorul de precizie standard deΩ1 din figura de mai jo s are patru terminali: cei doi
terminali mari pentru curent şi cei doi terminali mai mici pentru tensiune:

161
 Trebuie să facem observaţia că rezistenţa măsurată astfel, folosind atât un voltmetru cât şi un ampermetru,
este supusă unei erori compuse. Datorită faptului că rezultatul final depinde de precizia de măsură a ambelor
instrumente, precizia măsurătorii finale s-ar putea să fie mai mică decât cea a fiecărui instrument individual. De
exemplu, dacă precizia ampermetrului este de +/- 1%, iar cea a voltmetrului este şi ea de +/- 1%, orice măsurătoare
ce depinde de indicaţia ambelor instrumente are o precizie de +/- 2% (valoarea reală este mai mică sau mai mare cu
2% decât valoarea măsurată).
O precizie sporită poate fi obţinută prin înlocuirea ampermetrului cu un rezistor de precizie standard, folosit
pe post de şunt de măsurare a curentului. Şi în acest caz va exista o eroare compusă din eroarea rezistorului cu cea a
voltmetrului utilizat pentru măsurarea căderii de tensiune. Această eroare va fi însă mai mică decât eroare prezentă
în cazul utilizării unui aranjament voltmetru + ampermetru, datorită faptului că precizia unui rezistor standard este
mult mai mare decât precizia unui ampermetru obişnuit. Folosind terminali de tip Kelvin pentru realizarea
contactelor cu rezistenţa de măsură, circuitul arată astfel:
Toţi conductorii din figura alăturată prin care
trece curent sunt reprezentaţi cu linie
îngroşată, pentru a face distincţie între
conductori.

11. Circuite în punte - puntea Wheatstone şi Thomson

Circuitele în punte se folosesc de un detector de nul pentru a compara două tensiuni. Principiul este
asemănător unei balanţe de laborator ce compară două greutăţi pentru a indica egalitatea lor. Spre deosebire de
circuitul „potenţiometric” utilizat pentru a măsura pur şi simplu o cădere de tensiune necunoscută, circuitele în
punte pot fi folosite pentru a măsura o varietate de mărimi electrice, una din ele fiind rezistenţa.

Puntea Wheatstone

Circuitul în puncte standard, numit adesea şi punte Wheatstone, arată astfel:

162
 Atunci când căderea de tensiune între punctul 1 şi borna negativă a
bateriei este egală cu tensiunea dintre punctul 2 şi borna negativă a
bateriei, detectorul de nul va indica valoarea zero. În acest caz
spunem că puntea este „echilibrată”. Starea de echilibru a „balanţei”
este dependentă da raporturile R a / R b şi R 1 / R 2 şi este independentă
de tensiunea de alimentare (a bateriei).

Pentru măsurarea rezistenţelor folosind puntea Wheatstone, rezistenţa necunoscută se conectează în locul
rezistorului R a sau R b . Celelalte trei componente sunt dispozitive de precizie, a căror rezistenţă este cunoscută.
Oricare din cei trei rezistori poate fi înlocuit sau ajustat, astfel încât puntea să fie echilibrată. Când se ajunge la
echilibru, valoarea rezistorului necunoscut se determină din raporturile rezistenţelor cunoscute.
O cerinţă a acestui sistem de măsură constă în existenţa unor seturi de
rezistori variabili de precizie. Din moment ce rezistenţa acestora este
cunoscută, pot fi folosiţi ca şi referinţă. De exemplu, dacă folosim o
punte Wheatstone pentru a măsura o rezistenţă necunoscută R x , va
trebui să cunoaştem valorile exacte ale celorlalţi trei rezistori în
starea de echilibru, dacă dorim să determinăm valoarea lui R x .

Ecuaţia de echilibru a punţii Wheatstone este următoarea:

Fiecare din cei patru rezistori a unei punţi poartă numele de braţ. Rezistorul conectat în serie cu rezistenţa
necunoscută R x (R a în figura de mai sus) poartă de obicei numele de reostat de reglaj. Din fericire, rezistenţele
standard precise şi stabile nu sunt aşa de greu de realizat.
Punţile Wheatstone sunt considerate superioare circuitelor de măsură standard prezentate în secţiunea
precedentă din punct de vedere al măsurării rezistenţelor. Spre deosebire de acele circuite, punţile Wheatstone sunt
liniare şi extrem de precise.
Având la dispoziţie rezistenţe standard de o precizie ridicată şi un detector de nul cu o sensibilitate
suficientă, putem măsura rezistenţe cu o precizie de cel puţin +/- 0,05 %. Această metodă este preferată şi indicată
pentru măsurarea rezistenţelor de laborator datorită preciziei ridicate.

163
 Există multe variaţii a circuitului în punte Wheatstone de bază. Majoritatea circuitelor în punte de curent
continuu sunt folosite pentru măsurarea rezistenţei. Dar circuitele alimentate în curent alternativ pot fi folosite
pentru a măsura diferite mărimi electrice precum inductanţă, capacitate şi frecvenţă.

Puntea Thomson (puntea Kelvin dublă)

O variantă interesantă a punţii Wheatstone o reprezintă puntea dublă Kelvin, cunoscută şi sub numele de
punte Thomson. Acest circuit este utilizat pentru măsurarea rezistenţelor extrem de mici (sub 1/10 ohmi):
Rezistorii de valoare mică sunt reprezentaţi prin simboluri cu linie
îngroşată, la fel şi conductorii (prin care trece un curent mare) la care
sunt conectaţi. Această punte „ciudată” poate fi cel mai bine înţeleasă
dacă reluăm puntea Wheatstone standard pentru măsurarea
rezistenţelor mici, pentru a ajunge apoi, pas cu pas (datorită
problemelor întâmpinate), la forma finală a punţii Thomson.

Dacă am dori să folosim o punte Wheatstone standard pentru a măsura rezistenţe de o valoare foarte mica,
circuitul ar arăta astfel:
Când detectorul de nul indică o tensiune zero, ştim că puntea este
echilibrată iar raporturile R a / R b şi R M / R N sunt egale. Cunoscând
valorile rezistorilor R a , R M şi R N putem determina R x ...aproximativ.

164
 Avem totuşi o problemă: contactele şi firele conductoare dintre R a şi
R x prezintă şi ele o anumită rezistenţă. Aceste rezistenţe parazite pot fi
substanţiale în comparaţie cu rezistenţele mici R a şi R x . De asemenea,
căderea de tensiune pe aceste rezistenţe parazite va fi suficient de
mare, ducând la un curent mare prin ele. Toate aceste lucruri vor
afecta indicaţia detectorului de nul, şi prin urmare, starea de echilibru
a punţii.

Din moment ce nu dorim măsurarea acestor rezistenţe parazite, ci doar a rezistenţei R x , trebuie găsita o
modalitate de corectare a detectorului de nul astfel încât acesta să nu fie influenţat de căderile de tensiune din
lungul acestor rezistenţe parazite. În cazul în care conectăm detectorul de nul şi braţele R M / R N direct la bornele
rezistorilor R a şi R x , ne vom apropia de o soluţie mai practică:
În această configuraţie, cele două căderi de tensiune E fir din partea de
sus şi de jos nu au niciun efect asupra detectorului de nul şi nu vor
influenţa precizia măsurătorii lui R x . Totuşi, celelalte două căderi de
tensiune E fir vor cauza probleme.

Cunoscând faptul că partea stângă a detectorului de nul trebuie

conectată la cele două borne ale rezistorilor R a şi R x pentru evitarea
introducerii căderilor de tensiune E fir în bucla detectorului de nul, şi că
orice conductor ce face legătura cu cele două terminale va conduce el
însuşi un curent substanţial (ce va duce la căderi de tensiune parazite
adiţionale), singura soluţie în această situaţie este realizarea unui drum
puternic rezistiv între partea de jos a rezistorului R a şi partea de sus a
rezistorului R x .

165
 Putem controla căderile de tensiune parazite între R a şi R x prin
dimensionarea celor doi rezistori noi, astfel încât raportul celui de sus
cu cel de jos să fie egal cu raportul celor două braţe de pe partea
cealaltă a detectorului de nul. Acesta este şi motivul pentru care aceşti
rezistori au fost denumiţi R m şi R n în schema iniţială a puncţii
Thomson: pentru a scoate în evidenţa proporţionalitatea lor cu
rezistorii R M şi R N .

Raportul R m / R n fiind egal cu raportul R M / R N , braţul R a (reostatul) este ajustat până în momentul în care
detectorul de nul indică echilibrul punţii. În acest moment putem spune că R a / R x este egal cu R M / R N . Putem
calcula R x cu următoarea ecuaţie:

De fapt, ecuaţia de echilibru a punţii Thomson este următoarea:.

unde R fir este rezistenţa firului conductor gros dintre rezistenţa standard de jos R a şi rezistenţa de test R x .
Atâta timp cât raportul dintre R M şi R N este egal cu raportul dintre R m şi R n , ecuaţia de echilibru nu este
mai complexă decât cea a punţii Wheatstone normale. R x / R a va fi egal cu R N / R M , deoarece ultimul termen al
ecuaţiei va fi zero, anulând efectele tuturor rezistorilor cu excepţia lui R x , R a , R M şi R N .

Observaţii asupra punţii Thomson

În multe cazuri, R M = R m şi R N = R n . Totuşi, cu cât rezistenţele R m şi R n sunt mai mici, cu atât detectorul
de nul va fi mai sensibil, deoarece rezistenţa conectată în serie cu el va fi mai mică. Creşterea sensibilităţii
detectorului este un lucru bun, deoarece permite detectarea unor dezechilibre mult mai mici, şi prin urmare,
atingerea unei situaţii de echilibru mult mai precise. Din această cauză, unele punţi Thomson folosesc rezistori R m
şi R n a căror valori sunt spre 1/100 din raportul braţelor opuse (R M şi R N ).
Din păcate totuşi, cu cât valorile rezistorilor R m şi R n sunt mai mici, cu atât vor conduce un curent mai
mare, ceea ce va duce la creşterea efectului oricăror rezistenţe prezente la joncţiunea dintre acestea şi rezistorii Ra şi
R x . După cum se poate vedea, instrumentele de precizie înalta necesită luarea în considerare a tuturor factorilor

166
susceptibili de a produce erori de măsură. De cele mai multe ori, cea mai bună soluţie reprezintă un compromis
între două sau mai multe tipuri diferite de erori.

12. Realizarea practică a rezistorilor de calibrare

De multe ori, în cazul realizării circuitelor de măsură, avem nevoie de rezistenţe precise pentru a obţine
circuitul dorit. În majoritatea cazurilor însă, valorile necesare ale rezistorilor nu se găsesc pe piaţă. În acest caz, ne
vedem nevoiţi să ne construim proprii noştri rezistori.

Realizarea unei înfăşurări bifilare

O soluţie a acestei dileme este realizarea rezistorilor dintr-un conductor special cu rezistenţă mare. Putem
folosi o mică „bobină” ca şi suport pentru înfăşurarea rezultată. Înfăşurarea este astfel realizată încât să elimine
orice efecte electromagnetice: lungimea dorită a firului conductor este împăturită în două, şi înfăşurată apoi în jurul
bobinei. Astfel, curentul se deplasează în sensul acelor de ceasornic pentru o jumătate din lungimea conductorului
şi în sens invers acelor de ceasornic pentru cealaltă jumătate.
O astfel de înfăşurare poartă numele de înfăşurare bifilară. Orice câmp magnetic generat de trecerea
curentului prin conductor este anulat. De asemenea, un câmp magnetic extern nu poate induce o cădere de tensiune
în lungul conductorului:
După cum vă puteţi imagina, această muncă se
poate dovedi extrem de laborioasă, îndeosebi în
cazul în care avem nevoie de mai mulţi rezistori.

Conectarea rezistorilor în combinaţii serie-paralel

O soluţie mai uşoară a acestei probleme constă în conectarea mai multor rezistori cu rezistenţe cunoscute
într-o combinaţie serie-paralel pentru a obţine valoarea dorită a rezistenţei. Această soluţie, deşi necesită un timp
îndelungat pentru găsirea combinaţiei perfecte, poate fi duplicată mult mai uşor pentru crearea unor rezistenţe
multiple cu aceiaşi valoare:

167
 Dezavantajul ambelor metode constă în faptul că ambele rezistenţe rezultate
au o valoare fixă. Într-o lume perfectă, mecanismele de deplasare ale
aparatelor de măsură nu-şi pierd niciodată puterea magnetică a magneţilor
permanenţi din componenţă, temperatura şi timpul nu au niciun efect asupra
rezistenţelor componentelor, iar firele conductoare şi contactele păstrează
pentru totdeauna o rezistenţă zero.

În această „lume perfectă”, rezistorii cu valori fixe sunt suficienţi. Dar, în realitate, abilitatea de ajustare sau
calibrare a instrumentelor în viitor este necesară.

Utilizarea potenţiometrelor

Ne-am putea gândi ca în acest caz să folosim potenţiometre (conectate ca şi reostate, de obicei) ca şi
rezistenţe variabile. Potenţiometrul ar putea fi montat în interiorul aparatului de măsură, astfel încât doar o persoană
autorizată să-i poată modifica valoarea.
Totuşi, rezistenţa majorităţii potenţiometrelor variază prea mult pentru o deplasarea mică a manetei şi nu
pot fi ajustate cu foarte mare precizie. Să presupunem că am dori o rezistenţă de 8,335 kΩ +/ - 1 Ω, şi folosim un
potenţiometru de 10 kΩ pentru obţinerea ei. O precizie de 1Ω în cazul unui potenţiometru de 10 kΩ reprezintă 1
parte din 10.000, sau 0,01% din deplasarea maximă a potenţiometrului. Un astfel de rezultat este aproape imposibil
de atins folosind un potenţiometru standard. Prin urmare, cum putem obţine valoarea rezistenţei dorite dar cu
posibilitatea ajustării ei în viitor?
Soluţia problemei constă în utilizarea unui potenţiometru ca parte a unei combinaţii mai mari de rezistori.
Acest lucru va crea un domeniu limitat de selecţie. Să luăm următorul exemplu:
În acest caz, potenţiometrul de 1 kΩ, conectat ca şi reostat, introduce în circuit
o rezistenţă variabilă între 0 Ω şi 1 kΩ. Conectat în serie cu rezistorul de 8 kΩ,
rezistenţa totală din circuit poate fi ajustată între 8 kΩ şi 9 kΩ. O precizie de
+/- 1 Ω reprezintă 1 parte din 1.000, sau 0,1 % din deplasarea maximă a
potenţiometrului. Precizia ajustării este de 10 ori mai bună decât în cazul
precedent unde am folosit un potenţiometru de 10 kΩ.

Dacă dorim să mărim şi mai mult precizia ajustării - pentru a realiza o rezistenţă de 8,335 kΩ cu o precizie
şi mai bună - putem reduce impactul potenţiometrului asupra valorii totale a rezistenţei circuitului prin conectarea
unui rezistor de valoare fixă în paralel:

168
 Acum, ajustarea rezistorului se poate face doar în limita a 500 Ω, de la 8 kΩ la
8,5 kΩ. O precizie de +/- 1 Ω este egal
ă cu 1 parte din 500, sau 0,2 %.
Sensibilitatea ajustării este în acest caz de două ori mai bună decât înainte.
Ajustarea nu va fi totuşi liniară, poziţionarea deplasării potenţiometrului la
mijloc nu va rezulta într-o rezistenţă totală de 8,25 kΩ, ci de 8,333 kΩ.

Totuşi, aceasta este o îmbunătăţire a sensibilităţii circuitului, şi reprezintă o soluţie practică pentru
problema construirii unei rezistenţe ajustabile pentru un instrument de precizie.

169
 09 - Semnale electrice de instrumentaţie

1. Semnale analogice şi semnale digitale

• Un semnal este orice tip de cantitate ce poate fi detectată şi folosită ca şi informaţie

• Un semnal analogic este un semnal ce poate fi variat continuu sau infinit pentru a reprezenta o variaţie
oricât de mică a unei mărimi
• Un semnal digital este un semnal ce poate fi variat doar în trepte. Scara acestuia este finită
• Conceptul de zero real se referă la o scară de măsură analogică în care o cantitate diferită de zero este
folosită pentru reprezentarea valorii de 0% din variabila de măsurat, astfel încât orice defect al sistemului să
poate fi uşor detectabil.

Definiţia instrumentaţiei

Instrumentaţia este un domeniu bazat pe măsurarea şi controlul proceselor fizice. Aceste procese fizice
includ presiunea, temperatura, rata de curgere şi consistenţa chimică, printre altele. Un instrument este un dispozitiv
ce măsoară şi/sau controlează orice tip de proces fizic. Datorită faptului că valorile şi cantităţile de tensiune, curent
şi rezistenţă sunt uşor de măsurat, manipulat şi de transmis pe distanţe mari, acestea sunt adesea folosite pentru
reprezentarea acestor tipuri de variabile fizice şi transmiterea lor la distanţă.

Ce este un semnal

Un semnal este orice tip de cantitate fizică ce transmite o informaţie. Vorbitul este cu siguranţă un tip de
semnal, întrucât transmite gândurile (informaţii) de la o persoană la alta fizic, prin intermediul sunetului. Gesturile
sunt de asemenea informaţii transmise cu ajutorul luminii. Textul este un alt tip de semnal. În acest capitol,
cuvântul semnal va fi folosit pentru a reprezenta o cantitate fizică.

Diferenţa dintre semnalele analogice şi cele digitale

Un semnal analog este un semnal cu o variaţie continuă, în contradicţie cu cel digital, ce are o variaţie în
trepte. Un exemplu bun de analog vs. digital este cazul ceasurilor: cele analogice posedă ace indicatoare şi practic
nu au o limită de precizie în ceea ce priveşte indicarea exactă a orei; cele digitale în schimb, nu pot indica intervale
de timp sub capacitatea lor de afişaj, ceea ce în multe cazuri se reduce la secunde; această proprietate poartă numele
de rezoluţie.

170
 Ambele tipuri de semnale, atât analogice cât şi digitale, îşi găsesc aplicaţia în sistemele electronice
moderne, iar distincţia dintre aceste două tipuri de informaţie va fi reluată în capitolele viitoare. Acum însă, ne vom
concentra atenţia în special pe semnalele analogice, întrucât sistemele ce utilizează aceste tipuri de semnale au de
obicei un design mai simplu.
Marea majoritate a cantităţilor fizice de măsurat (temperatură, umiditate, viteză, etc.) posedă o variabilitate
analogică. Dacă o astfel de cantitate fizică este utilizată pe post de canal de comunicaţie, reprezentarea informaţiei
va avea practic o rezoluţie nelimitată.

Scurtă istorie a instrumentaţiei industriale

La începutul instrumentaţiei industriale, aerul comprimat era folosit în scopul transmiterii informaţiei de la
aparatele de măsură şi controlul acestora. Nivelul presiunii aerului se regăsea în valoarea variabilei de măsurat,
oricare era aceea. Aerul curat şi uscat la o presiune de aproximativ 1,5 bar era furnizat de un compresor de aer prin
intermediul unor tuburi spre instrumentul de măsura, ce modifica la rândul său valoarea presiunii în funcţie de
cantitatea de măsurat producând astfel un semnal de ieşire.
De exemplu, un dispozitiv pneumatic
destinat măsurării înălţimii coloanei de apă
dintr-un bazin (variabila procesului) va
furniza o presiune scăzută a aerului atunci
când bazinul este gol, una medie când
bazinul este parţial plin şi o presiune
ridicată atunci când bazinul este plin.

Indicatorul nivelului de apă este de fapt un aparat de măsură a presiunii din tubul de aer. Această presiune a
aerului, fiind un semnal, reprezintă nivelul apei din bazin. Orice variaţie a nivelului apei este reprezentată printr-o
variaţie a presiunii semnalului măsurat. Acest semnal pneumatic are, cel puţin teoretic, o rezoluţie infinită, putând
reprezenta orice variaţie cât de mică a nivelului din bazin, şi este prin urmare un semnal analog în adevăratul sens al
cuvântului.
Oricât de primitiv ar părea, aceste tipuri de sisteme pneumatice au stat la baza multor sisteme industriale de
măsură şi control peste tot în lume, şi mai sunt şi acum folosite datorită simplicităţii, siguranţei şi fiabilităţii lor.
Semnalele ce folosesc aerul comprimat sunt uşor de transmis prin tuburi ieftine, uşor de măsurat şi uşor de
manipulat cu ajutorul dispozitivelor mecanice. Pe lângă aceasta, acest tip de semnal poate fi folosit nu doar pentru
măsurarea proceselor fizice, dar şi pentru controlul lor. Cu ajutorul unui piston suficient de mare, un semnal slab
poate fi folosit pentru generarea unei forţe mecanice suficient de mari pentru acţionarea unei valve sau controlul

171
unui dispozitiv. Au fost create chiar şi sisteme automate complete de control folosind presiunea aerului ca şi canal
de comunicaţie. Sunt simple şi relativ uşor de înţeles. Totuşi, limitele practice pentru precizia semnalului
comprimat nu sunt suficiente în unele cazuri, mai ales atunci când aerul comprimat nu este curat şi uscat, sau atunci
când există posibilitatea apariţiei spărturilor în ţevi.
Odată cu avansul amplificatoarelor din domeniul electronicii semiconductorilor, folosirea mărimilor de
curent şi tensiune în instrumentaţie a devenit practică. În locul utilizării presiunii aerului pentru măsurarea gradului
de umplere al unui bazin cu apă, s-a început folosire semnalele electrice pentru furnizarea aceleiaşi informaţii prin
intermediul firelor conductoare (în loc de tuburi) fără a mai fi necesară utilizarea unui echipament scump, precum
compresoarele de aer.
Deşi semnalele electronice analogice încep
să fie înlocuite de cele digitale, este bine să
avem o bună înţelegere a principiilor de
bază din spatele acestui mod de transmitere
a informaţiei.

Conceptul de „zero real”

Un concept important aplicat în instrumentaţia semnalelor analogice este cel de „zero real”, un principiu
standard de utilizare a semnalelor astfel încât valoarea zero (bazin de apă gol) sa nu fie confundată cu defectul
sistemului în cauză. De exemplu, în cazul sistemului pneumatic de mai sus, dacă scala valorilor pentru presiune este
între 1 şi 2 bar (1, 1,1, 1,2...2), cu 1 bar (presiunea aerului din mediul înconjurător) reprezentând 0% din valoarea
mărimii de măsurat şi 2 bar reprezentând 100% din aceeaşi valoare, dacă indicatorul va afişa 1 bar, acest lucru ar
putea să însemne că bazinul de apă este într-adevăr gol, sau ar putea la fel de bine indica faptul că sistemul nu
funcţionează (compresorul de aer este oprit, ţeava este spartă, traductorul este stricat, etc.).
În schimb, dacă am calibra (seta) instrumentele (traductorul şi indicatorul) pentru scara de 1.1 - 2 bar (1,1,
1,2, 1,3...2), astfel încât 1.1 bar să reprezinte 0% iar 2 bar 100%, orice tip de defect sau ne-funcţionare a sistemului
va rezulta într-o presiune de 1 bar, şi orice tip de măsurători efectuate se vor realiza doar pentru intervalul 1.1 - 2
bar.

172
 2. Sisteme cu semnale de tensiune

• Tensiunea poate fi folosită ca şi semnal analogic pentru transmiterea informaţiei

• Un mare dezavantaj în utilizarea tensiunii pe post de informaţie constă în posibilitatea ca tensiunea la
bornele aparatului indicator (voltmetru) să fie mai mică decât căderea de tensiune la bornele sursei de
tensiune datorită rezistenţei cablurilor şi utilizării unei cantităţi de curent de către voltmetru
• Căderea de tensiune din lungul cablurilor electrice constituie o eroare de măsură

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Utilizarea tensiunii variabile pentru semnalele de instrumentaţie pare o soluţie bună în acest caz. Să vedem
aşadar cum am putea folosi un semnal de tensiune pentru a măsura cantitatea de apă dintr-un bazin:
Traductorul din diagrama alăturată
conţine propria sursă de tensiune, iar
potenţiometrul este acţionat de un
plutitor ce se află în interiorul bazinului,
poziţia acestuia depinzând de nivelul
apei. Indicatorul nu este nimic altceva
decât un voltmetru cu o scală calibrată
(modificată) pentru citirea unei anumite
înălţimi a apei (cm, m, etc.) în loc de volţi.
Pe măsură ce nivelul apei suferă modificări, plutitorul se va mişca şi el. Această mişcare a plutitorului va
modifica poziţia periei potenţiometrului, modificând astfel căderea de tensiune dintre cele două puncte la care este
conectat voltmetrul. Prin urmare, tensiunea măsurată de voltmetru va depinde de nivelul apei din bazin.
Acest sistem elementar traductor/indicator este fiabil şi uşor de înţeles, însă are unele neajunsuri. Probabil
că cel mai mare dintre ele este influenţa pe care o poate avea rezistenţa cablurilor electrice asupra mărimii de
măsurat. Voltmetrele reale utilizează valori foarte mici ale curentului datorită rezistenţei lor interne, deşi, ideal ar fi
ca acest curent să fie zero. În acest caz, va exista o cantitate mică de curent prin cele două cabluri conductoare.
Cablul având la rândul lui o valoare a rezistenţei diferită de zero, va prezenta şi o cădere de tensiune în lungul lui,
ca şi în cazul unui rezistor; căderea de tensiune la bornele voltmetrului va fi astfel mai mică decât tensiunea totală
generată de traductor prin intermediul potenţiometrului. Această pierdere de tensiune, oricât de mică, constituie o
eroare de măsură:

173
 În figura alăturată au fost adăugate
simbolurile rezistorului pentru cablurile
electrice pentru a indica ceea ce se întâmplă
de fapt într-un sistem real. Valorile acestor
rezistenţe pot fi reduse folosind cabluri
electrice mai groase (şi mai scumpe) şi/sau
putem evite efectele lor cu ajutorul unui
voltmetru cu o rezistenţă internă foarte mică
(complexitate sporită).

În ciuda acestui dezavantaj, semnalele de tensiune sunt încă folosite în multe aplicaţii datorită design-ului
lor extrem de simplu. Un standard des folosit este de de 0-10 volţi, unde 0 volţi reprezintă 0% din valoarea de
măsurat, 10 volţi 100%, 5 volţi 50%, etc. Un alt domeniu folosit este cel de 1-5 V, ce utilizează conceptul de zero
real pentru detectarea cazurilor de defect.

3. Sisteme cu semnale de curent

• O sursă de curent este un dispozitiv, de obicei constituit din mai multe componente electrice, ce păstrează o
valoare constantă a curentului prin circuit precum o sursă de curent (baterie ideală) păstrează o valoarea
constantă a tensiunii la bornele sale
• Un sistem de instrumentaţie pe bază de curent exploatează principiul conexiunii serie a circuitelor conform
căruia curentul este acelaşi prin toate componentele; acest fapt ajută la eliminarea erorilor de măsură
datorate rezistenţei conductorilor
• Cel mai utilizat standard pentru curentul analogic este bucla de curent de 4-20 miliamperi

Sursa de curent

Folosind amplificatoare electronice putem construi circuite a căror ieşire să fie o

cantitate constantă de curent în loc de o cantitate constantă de tensiune, precum în cazul
bateriei de exemplu. Aceste componente folosite împreună poartă denumirea de sursă de
curent, iar simbolul este cel alăturat.
O sursă de curent generează o valoare a tensiunii suficient de mică sau de mare astfel încă să producă o
cantitate constantă de curent la bornele sale. Acest lucru este exact opusul unei surse de tensiune (o baterie ideală),
ce va furniza o cantitate mai mică sau mai mare de curent în funcţie de cerinţele circuitului la care este legată.

174
 Întrucât folosim notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit,
săgeata simbolului va fi orientată contrar direcţiei de curgere.

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Sursele de curent pot fi construite ca şi

dispozitive variabile, la fel ca şi sursele
de tensiune, producând valori foarte
precise de curent electric. Dacă am
construi un traductor cu o sursă de curent
variabilă în loc de o sursă de tensiune,
am putea realiza un sistem de
instrumentaţie bazat pe curent în loc de
tensiune.
Momentan nu ne interesează construcţia internă a sursei de curent din interiorul traductorului, ci doar faptul
că ieşirea acestuia variază în funcţie de poziţia plutitorului, la fel ca în cazul potenţiometrului din sistemul de
instrumentaţie bazat pe tensiune.
Indicatorul utilizat în acest caz nu mai este un voltmetru, ci un ampermetru a cărui scară a fost modificată
pentru afişarea valorilor în centimetri, metri sau orice altă mărime utilizată pentru reprezentarea înălţimii apei din
rezervor. Datorită faptului că sistemul este un circuit serie (punând la socoteală şi rezistenţa conductorilor), curentul
va fi exact acelaşi prin toate componentele. Cu sau fără rezistenţa conductorilor, curentul prin indicator este acelaşi
ca şi curentul prin traductor şi prin urmare nu avem de a face cu nicio eroare de măsură precum în cazul tensiunii.
Acesta este un mare avantaj faţă de sistemul precedent.

Standardul pentru semnalul de curent este 4 - 20 mA

175
 Cel mai folosit standard pentru
semnalul de curent este de 4 - 20
miliamperi, unde 4 mA reprezintă 0%
din cantitatea de măsurat şi 20 mA
reprezintă 100% (12 mA, 50%, etc.).
Un avantaj pentru utilizarea acestor
valori o constituie uşurinţa folosirii
instrumentelor de măsură pentru
valorile de 1-5 V. Un simplu rezistor
de precizie de 250 ohm conectat în
serie cu acest circuit va produce o
cădere de tensiune de 1 V la 4 mA şi 5 V la 20 mA.

Procentajul măsurătorii | Semnal de 4-20 mA | Semnal de 1-5 V

--------------------------------------------------------------------------------
0 4.0 mA 1.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
10 5.6 mA 1.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
20 7.2 mA 1.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
25 8.0 mA 2.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
30 8.8 mA 2.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
40 10.4 mA 2.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
50 12.0 mA 3.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
60 13.6 mA 3.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
70 15.2 mA 3.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
75 16.0 mA 4.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
80 16.8 mA 4.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
90 18.4 mA 4.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
100 20.0 mA 5.0 V

176
 4. Tahogeneratorul

Generarea energiei electrice din energie mecanică

Un generator electromecanic este un

dispozitiv capabil să genereze putere
electrică folosind energie mecanică, de
obicei prin intermediul unui ax.
Atunci când nu sunt conectate la o sarcină (rezistenţă), generatoarele vor produce o tensiune electrică
aproximativ proporţională cu viteza axului. Cu un design şi construcţie precisă, aceste dispozitive pot fi construite
astfel încât să genereze tensiuni exacte pentru anumite viteze ale axului; din această cauză pot fi folosite ca şi
instrumente de măsură în cadrul echipamentelor mecanice. Un generator special construit pentru această utilizare se
numeşte tahometru sau tahogenerator.

Aplicaţii ale tahogeneratorului

Măsurând tensiunea produsă de un tahogenerator putem determina viteza de rotaţia a dispozitivului

conectat la bornele acestuia.
Tahogeneratoarele pot fi folosite şi pentru a indica direcţia de rotaţie prin intermediul polarităţii („+” sau „-
”) tensiunii de ieşire. În sisteme de măsură şi control unde direcţia de rotaţie este importantă, tahogeneratorul este o
metodă uşoară de determinare a acestui lucru. Tehogeneratoarele sunt frecvent utilizate pentru determinarea vitezei
motoarelor electrice

5. Termocupla

• Efectul Seebeck constă în producerea unei căderi de tensiune între două metale disimilare conectate
împreună, temperatură direct proporţională cu temperatura acestui contact
• În oricare circuit cu termocuple, există două contacte echivalente formate între două metale diferite.
Contactul plasat la locul de măsurare se numeşte contact de măsură, iar celălalt contact (singur sau
echivalent) este numit contact rece

Efectul Seebeck

177
 Un fenomen interesant utilizat în
domeniul instrumentaţiei este
„efectul Seebeck”, ce constă în
producerea unei căderi de tensiune
între două fire datorită diferenţei de
temperatură dintre acestea.
Acest efect este cel mai uşor de observat şi de aplicat cu ajutorul unui contact dintre două metale diferite,
fiecare metal producând un potenţial electric diferit de-a lungul său, ceea ce se traduce printr-o tensiune electrică
diferită între capetele libere ale celor două fire. Aproape orice pereche de metale diferite produce o cantitate de
tensiune măsurabilă atunci când contactul lor este încălzit, unele combinaţii producând o cantitate mai mare decât
altele.
Efectul Seebeck este destul de liniar, însemnând că tensiunea produsă de contactul încălzit dintre două fire
este direct proporţională cu temperatura. Acest lucru înseamnă ca putem determina temperatura contactului
măsurând tensiunea produsă. Prin urmare, efectul Seebeck constituie o metodă electrică de determinare a
temperaturii.

Termocupla

Când o combinaţie de materiale diferite sunt conectate împreună pentru a măsura temperatura, dispozitivul
format poartă numele de termocuplă. Termocuplele folosite pentru instrumentaţie folosesc metale de o puritate
superioară pentru a păstra relaţia temperatură/tensiune cât mai liniară şi previzibilă cu putinţă.
Tensiunile Seebeck sunt destul de mici, de ordinul milivolţilor (mV) pentru majoritatea temperaturilor. Din
acest motiv sunt destul de greu de folosit pentru măsurători precise.
De asemenea, faptul că orice contact dintre
oricare două metale diferite produce o
cădere de tensiune variabilă cu temperatură
constituie o problemă la conectarea unui
voltmetru la termocuplă pentru închiderea
circuitului.

Contactul de referinţa, sau contactul rece

178
 Contactul secundar fier - cupru format
prin conexiunea dintre termocuplă şi
aparatul de măsură din firul de sus va
produce o diferenţă de potenţial
dependentă de temperatură, de polaritate
diferită faţă de tensiunea produsă de
punctul de contact iniţial (de măsură).

Acest lucru înseamnă că tensiunea de la bornele voltmetrului va depinde de diferenţa de temperatură dintre
cele două contacte, şi nu doar de temperatura de la contactul de măsură. Chiar şi în cazul termocuplelor ce nu
folosesc cuprul pentru contact, combinaţia celor două contacte metalice adiţionale (trei, cu cel de măsură),
formează un contact echivalent contactului de măsură.
Acest contact secundar se numeşte
contact de referinţă sau contact rece,
pentru a face distincţia între acesta şi
contactul de măsură. Nu putem evita un astfel de contact într-un circuit ce utilizează termocupla. În unele aplicaţii,
este necesară măsurarea diferenţei de temperatură dintre două puncte, caz în care efectul de mai sus poate fi
exploatat prin construirea unui sistem foarte simplu de măsură.
Totuşi, în marea parte a aplicaţiilor scopul este măsurarea temperaturii doar într-un singur punct, caz în
care cel de al doilea contact devine un rău necesar în funcţionarea termocuplei.

Compensarea tensiunii generate de contactul rece

Compensarea pentru tensiunea generată de contactul rece se poate realiza cu un circuit construit special
pentru măsurarea temperaturii în acel punct care să producă o tensiune proporţională şi inversă pentru anularea
efectelor contactului. Sigur, ne putem întreba, „Dacă trebuie să folosim o altă formă de măsurare a temperaturii
pentru contracararea efectelor nedorite ale termocuplei, de ce nu am folosi acest mod de măsurare în primul rând, în
locul contactului termocuplei?”.
Raspunsul este acesta: pentru că celelalte forme de măsurare a temperaturii disponibile nu sunt le fel de
robuste şi universale precum aceasta, dar pot face foarte bine măsurători la temperatura camerei. De exemplu,
contactul termocuplei poate fi introdus într-un furnal la temperaturi de 1.000 oC, pe când contactul rece poate sta la
câţiva zeci de metri distanţă într-un loc special amenajat, la temperatura camerei, temperatura acestuia fiind
măsurată de un dispozitiv ce nu ar putea niciodată supravieţui căldurii excesive sau mediului coroziv existent într-
un furnal.

Un singur contact poate dezvolta curenţi foarte mari

179
 Tensiunea produsă de contactul termocuplei este stric dependentă de temperatură. Orice curent existent în
circuitul termocuplei este o funcţie a rezistenţei din circuit opusă acestei tensiuni (I = E / R). Cu alte cuvinte, relaţia
dintre temperatură şi tensiunea Seebeck este fixă, pe când relaţia dintre temperatură şi curent este variabilă,
depinzând de rezistenţa totală din circuit. În cazul în care conductorii termocuplei sunt suficient de groşi (rezistenţă
mică), putem genera curenţi de sute de amperi dintr-un singur contact!

Ideal, curentul prin circuit ar trebui să fie zero

Pentru creşterea preciziei măsurătorilor, voltmetrul folosit într-un circuit cu termocuplă este construit cu o
rezistenţă foarte mare pentru evitarea căderilor de tensiune de-a lungul firelor termocuplei. Problema căderilor de
tensiune de-a lungul firelor este şi mai gravă în acest caz faţă de semnalele de tensiune discutate anterior, pentru că
în acest caz, contactul termocuplei produce o tensiune de doar câţiva milivolţi. Nu ne putem permite să avem nici
măcar o cădere de tensiune de un singur milivolt (mV) pe conductori fără a induce erori serioase de măsurare a
temperaturii.
În mod ideal, prin urmare, curentul printr-un circuit al termocuplei ar trebui să fie zero. Instrumentele
moderne folosesc amplificatoare cu semiconductori pentru a permite semnalului de tensiune al termocuplei să
acţioneze asupra aparatului de măsură cu un curent foarte mic prin circuit sau chiar zero.

6. Termopila

• Două contacte de termocuplă pot fi poziţionate în opoziţie unul faţă de celălalt pentru a genera un semnal
de tensiune proporţional cu diferenţa de temperatură dintre ele. Un set de astfel de contacte folosite în
scopul producerii curentului electric poartă numele de termopilă
• Atunci când electronii se deplasează prin contactul unei termopile, există un transfer de energie sub formă
de căldură de la un set de contacte la celălalt. Acesta este cunoscut ca şi efectul Peltier
• Mai multe contacte de termocuplă pot fi aşezate în paralel pentru a genera o cădere de tensiune ce
reprezintă media temperaturilor măsurate de fiecare contact în parte.
• Este absolut necesar ca prin circuitul termocuplei curentul să fie menţinut la o valoare cât mai mică posibil
pentru acurateţea măsurătorii

Generarea puterii electrice folosind termocuple legate în serie

180
 Termocuplele pot fi confecţionate din conductori foarte groşi pentru
rezistenţă scăzută şi conectate în aşa fel încât să genereze curenţi mari
pentru alt scop decât măsurarea temperaturii. O astfel de aplicaţie este
generarea puterii electrice. Conectând mai multe termocuple în serie
şi alternând temperaturile cald/rece cu fiecare contact, putem construi
un dispozitiv numit termopilă cu scopul producerii unor cantităţi mari
de tensiune şi curent.

Dacă setul contactelor din stânga şi setul contactelor din dreapta sunt menţinute la aceeaşi temperatură,
tensiunea generată de fiecare contact va fi aceeaşi dar de semn contrar astfel încât căderea de tensiune per ansamblu
va fi egală cu zero. Dacă în schimb, încălzim contactele din stânga şi le răcim pe cele din dreapta, căderea de
tensiune pe fiecare contact din stânga va fi mai mare decât căderea de tensiunea pe fiecare contact din dreapta,
rezultând o cădere de tensiune per ansamblu ce se traduce prin suma tuturor diferenţelor căderilor de tensiune dintre
contacte. Acest lucru este aplicat în cazul unei termopile. În acest caz aplicăm o sursă de căldură (combustie,
substanţe radioactive, căldură solară, etc.) unui set de contacte iar celălalt set este ţinut la temperatură cât mai joasă
(răcit cu aer sau apă).

Efectul Peltier

Şi mai interesant este faptul că, în timp ce electroni se deplasează printr-un circuit electric extern conectat
termopilei, există un transfer de energie sub formă de căldură dinspre contactele calde spre cele reci, demonstrând
un alt efect termoelectric, efectul Peltier, şi anume, transferul căldurii prin intermediul curentului electric, şi invers.

Măsurarea temperaturii medii între mai multe locaţii

181
 O altă aplicaţie a termocuplelor este
măsurarea temperaturii medii între mai
multe locaţii. Cel mai uşor mod de
realizare a acestei măsurători este prin
conectarea câtorva termocuple în paralel,
astfel încât se va face o medie a tuturor
semnalelor de ordinul milivolţilor la
punctul de contact dintre termocuple.

Din păcate, media dintre aceste tensiuni Seebeck este precisă doar dacă rezistenţa firelor fiecărei
termocuple este egală. Dacă termocuplele sunt amplasate în locaţii diferite iar firele lor conectate în paralel se
întâlnesc într-o singură locaţie, este puţin probabil ca lungimile acestora să fie egale. Termocupla cu cea mai mare
lungime a firelor din punctul de măsura la conexiunea paralel va tinde să aibă şi cea mai mare rezistenţă şi prin
urmare cel mai mic efect asupra mediei finale a tensiunii produse.
Pentru compensarea acestui fenomen, se pot adăuga rezistenţe suplimentare fiecărei termocuple din
conexiunea paralel pentru a aduce rezistenţele tuturor la o valoare cât mai apropiată. Dacă nu este posibilă
instalarea unor rezistori diferiţi, specifici fiecărei ramuri (pentru ca toate rezistenţele termocuplelor să fie egale), se
pot instala totuşi rezistori cu valori egale, dar mult peste cele ale termocuplei astfel încât impactul rezistenţei firelor
asupra măsurătorii să fie cât mai mic posibil.

182
 Tony R. Kuphaldt

INTRODUCERE ÎN CIRCUITE ELECTRICE

Volumul 1: Curentul continuu

Traducere: Mihai Olteanu

 Prefaţă

Cartea de faţă reprezintă varianta românească, tradusă de Mihai Olteanu, a

volumului „Curentul continuu” din seria „Lessons in Electric Circuits” scrisă de
Tony R. Kuphaldt sub licenţa „Design Science License”.

Cartea în limba română se distribuie gratuit prin intermediul site-ului

Scientia.ro. Orice comentarii sau sugestii de îmbunătăţire sunt binevenite şi pot fi
trimise pe adresa [email protected]. Puteţi utiliza conţinutul de faţă în orice
scop, respectând condiţiile impuse de licenţa DSL, în principal, menţionarea sursei
originale.

Atenţie, pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a

electronilor prin circuit, şi anume, dinspre borna negativă (-) spre borna pozitivă
(+) !
 CUPRINS

01 - CONCEPTE DE BAZĂ ÎN ELECTRICITATE ............................................................................................................................ 1

1. ELECTRICITATE STATICĂ ................................................................................................................................................................ 1
2. CONDUCTORI, DIELECTRICI ŞI DEPLASAREA ELECTRONILOR ................................................................................................................... 5
3. CIRCUITE ELECTRICE ..................................................................................................................................................................... 9
4. TENSIUNEA ŞI CURENTUL ............................................................................................................................................................ 10
5. REZISTENŢA ELECTRICĂ ............................................................................................................................................................... 18
6. TENSIUNEA ŞI CURENTUL ÎNTR-UN CIRCUIT PRACTIC.......................................................................................................................... 21
7. SENSUL CONVENŢIONAL ŞI SENSUL REAL DE DEPLASARE AL ELECTRONILOR ............................................................................................. 22
02 - LEGEA LUI OHM ............................................................................................................................................................. 26
1. LEGEA LUI OHM ........................................................................................................................................................................ 26
2. PUTEREA ÎN CIRCUITELE ELECTRICE ................................................................................................................................................ 30
3. CALCULAREA PUTERII ELECTRICE ................................................................................................................................................... 32
4. REZISTORUL ............................................................................................................................................................................. 34
5. CONDUCŢIA NELINIARĂ............................................................................................................................................................... 37
6. CONEXIUNEA UNUI CIRCUIT ......................................................................................................................................................... 41
7. POLARITATEA CĂDERILOR DE TENSIUNE .......................................................................................................................................... 44
03 - PROTECŢIA LA ELECTROCUTARE .................................................................................................................................... 46
1. SIGURANŢA ÎN DOMENIUL ELECTRIC .............................................................................................................................................. 46
2. DRUMUL CURENTULUI ÎN CAZUL ELECTROCUTĂRII ............................................................................................................................ 48
3. LEGEA LUI OHM (RECONSIDERARE) ............................................................................................................................................... 53
4. PRACTICI DE BAZĂ ..................................................................................................................................................................... 60
5. REACŢIA ÎN CAZURI DE URGENŢĂ .................................................................................................................................................. 62
6. SURSE POTENŢIALE DE PERICOL .................................................................................................................................................... 64
7. PROIECTAREA APARATELOR ELECTRICE ........................................................................................................................................... 67
8. UTILIZAREA APARATELOR DE MĂSURĂ - MULTIMETRUL...................................................................................................................... 71
04 - NOTAŢIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PREFIXE METRICE .................................................................................................................... 79
1. NOTAŢIA ŞTIINŢIFICĂ.................................................................................................................................................................. 79
2. ARITMETICA NOTAŢIEI ŞTIINŢIFICE ................................................................................................................................................. 81
3. NOTAŢIA METRICĂ..................................................................................................................................................................... 82
05 - CIRCUITE SERIE ŞI PARALEL............................................................................................................................................ 85
1. CE SUNT CIRCUITELE „SERIE” ŞI „PARALEL” ..................................................................................................................................... 85
2. CIRCUITE SERIE SIMPLE ............................................................................................................................................................... 87
3. CIRCUITE PARALEL SIMPLE ........................................................................................................................................................... 90
4. CONDUCTANŢA ELECTRICĂ .......................................................................................................................................................... 92
5. CALCULAREA PUTERII ................................................................................................................................................................. 93
6. APLICAREA CORECTĂ A LEGII LUI OHM ........................................................................................................................................... 94
7. ANALIZA CIRCUITELOR LA DEFECT.................................................................................................................................................. 95
8. REALIZAREA PRACTICĂ A CIRCUITELOR SIMPLE ............................................................................................................................... 100
06 - CIRCUITE DIVIZOARE ŞI LEGILE LUI KIRCHHOFF............................................................................................................ 107
1. CIRCUITE DIVIZOARE DE TENSIUNE .............................................................................................................................................. 107
2. POTENŢIOMETRUL ................................................................................................................................................................... 110
3. LEGEA LUI KIRCHHOFF PENTRU TENSIUNE ..................................................................................................................................... 112
4. CIRCUITE DIVIZOARE DE CURENT ................................................................................................................................................. 116
5. LEGEA LUI KIRCHHOFF PENTRU CURENT ....................................................................................................................................... 120

i
07 - CIRCUITE SERIE-PARALEL COMBINATE......................................................................................................................... 122
1. CE ESTE UN CIRCUIT SERIE-PARALEL ............................................................................................................................................. 122
2. METODE DE ANALIZĂ A CIRCUITELOR SERIE-PARALEL....................................................................................................................... 123
08 - APARATE DE MĂSURĂ ................................................................................................................................................. 130
01. CE ESTE UN APARAT DE MĂSURĂ .............................................................................................................................................. 130
02. VOLTMETRUL ....................................................................................................................................................................... 133
03. IMPACTUL VOLTMETRULUI ASUPRA CIRCUITULUI .......................................................................................................................... 138
04. AMPERMETRUL..................................................................................................................................................................... 143
05. IMPACTUL AMPERMETRULUI ASUPRA CIRCUITULUI ....................................................................................................................... 147
06. OHMMETRUL ....................................................................................................................................................................... 149
07. OHMMETRE CU TENSIUNI ÎNALTE .............................................................................................................................................. 153
08. MULTIMETRUL ..................................................................................................................................................................... 156
09. WATTMETRUL ...................................................................................................................................................................... 157
10. TERMINALI TIP KELVIN ŞI REZISTORI DE PRECIZIE........................................................................................................................... 158
11. CIRCUITE ÎN PUNTE - PUNTEA WHEATSTONE ŞI THOMSON ............................................................................................................. 162
12. REALIZAREA PRACTICĂ A REZISTORILOR DE CALIBRARE ................................................................................................................... 167
09 - SEMNALE ELECTRICE DE INSTRUMENTAŢIE ................................................................................................................. 170
1. SEMNALE ANALOGICE ŞI SEMNALE DIGITALE .................................................................................................................................. 170
2. SISTEME CU SEMNALE DE TENSIUNE ............................................................................................................................................ 173
3. SISTEME CU SEMNALE DE CURENT ............................................................................................................................................... 174
4. TAHOGENERATORUL ................................................................................................................................................................ 177
5. TERMOCUPLA ......................................................................................................................................................................... 177
6. TERMOPILA ............................................................................................................................................................................ 180
10 - ANALIZA REŢELELOR DE CURENT CONTINUU............................................................................................................... 183
01. CE ESTE ANALIZA UNEI REŢELE ELECTRICE .................................................................................................................................... 183
02. METODA RAMURII DE CURENT ................................................................................................................................................. 185
03. METODA BUCLEI DE CURENT.................................................................................................................................................... 190
04. METODA NODULUI DE TENSIUNE .............................................................................................................................................. 195
05. TEOREMA LUI MILLMAN ......................................................................................................................................................... 199
06. TEOREMA SUPERPOZIŢIEI ........................................................................................................................................................ 202
07. TEOREMA LUI THEVENIN......................................................................................................................................................... 207
08. TEOREMA LUI NORTON .......................................................................................................................................................... 211
09. ECHIVALENŢA TEOREMELOR THEVENIN-NORTON ......................................................................................................................... 214
10. TEOREMA LUI MILLMAN REVIZUITĂ........................................................................................................................................... 215
11. TEOREMA TRANSFERULUI MAXIM DE PUTERE .............................................................................................................................. 218
12. TRANSFORMAREA TRIUNGHI-STEA ŞI STEA-TRIUNGHI .................................................................................................................... 220
11 - BATERII ŞI SURSE DE ALIMENTARE .............................................................................................................................. 225
1. LEGĂTURA CHIMICĂ ................................................................................................................................................................. 225
2. PILA VOLTAICĂ ........................................................................................................................................................................ 227
3. BATERIILE ELECTRICE ................................................................................................................................................................ 229
4. CAPACITATEA BATERIILOR (AH) .................................................................................................................................................. 231
5. BATERII SPECIALE .................................................................................................................................................................... 234
6. CONSIDERAŢII PRACTICE (BATERII) .............................................................................................................................................. 237
12 - CONDUCTORI ŞI DIELECTRICI ....................................................................................................................................... 239
1. FIZICA CONDUCTORILOR ŞI A DIELECTRICILOR................................................................................................................................. 239
2. MĂRIMEA ŞI AMPERAJUL CONDUCTORILOR................................................................................................................................... 242
3. SIGURANŢE FUZIBILE ................................................................................................................................................................ 243
4. REZISTIVITATEA ELECTRICĂ ........................................................................................................................................................ 248
5. COEFICIENTUL DE TEMPERATURĂ AL REZISTENŢEI ........................................................................................................................... 250

ii
 6. SUPRACONDUCTIBILITATEA ....................................................................................................................................................... 252
7. STRĂPUNGEREA DIELECTRICĂ ..................................................................................................................................................... 255
13 - CONDENSATORUL ŞI CÂMPUL ELECTRIC ...................................................................................................................... 256
1. CÂMPUL, FORŢA ŞI FLUXUL MAGNETIC ŞI ELECTRIC ......................................................................................................................... 256
2. CONDENSATORUL.................................................................................................................................................................... 258
3. RELAŢIA TENSIUNE-CURENT A CONDENSATORULUI ......................................................................................................................... 261
4. FACTORI CE AFECTEAZĂ CAPACITATEA ELECTRICĂ ........................................................................................................................... 266
5. CONECTAREA ÎN SERIE ŞI ÎN PARALEL A CONDENSATORILOR .............................................................................................................. 269
6. CONSIDERAŢII PRACTICE (CONDENSATORUL) ................................................................................................................................. 270
14 – ELECTROMAGNETISM ................................................................................................................................................. 272
1. MAGNEŢI PERMANENŢI ............................................................................................................................................................ 272
2. ELECTROMAGNETISM ............................................................................................................................................................... 275
3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ALE CÂMPULUI MAGNETIC............................................................................................................................. 278
4. PERMEABILITATEA, SATURAŢIA ŞI CURBELE DE HISTEREZIS ................................................................................................................ 280
5. INDUCŢIA ELECTROMAGNETICĂ .................................................................................................................................................. 284
6. TRANSFORMATORUL ŞI INDUCTANŢA MUTUALĂ ............................................................................................................................. 286
15 - BOBINA ŞI CÂMPUL MAGNETIC ................................................................................................................................... 287
1. BOBINA ................................................................................................................................................................................. 288
2. RELAŢIA TENSIUNE-CURENT A BOBINEI ......................................................................................................................................... 291
3. FACTORI CE AFECTEAZĂ INDUCTANŢA BOBINEI ............................................................................................................................... 296
4. CONECTAREA ÎN SERIE ŞI ÎN PARALEL A BOBINELOR ......................................................................................................................... 298
5. CONSIDERAŢII PRACTICE (BOBINA) .............................................................................................................................................. 299
16 - CONSTANTELE DE TIMP RC ŞI L/R ................................................................................................................................ 300
1. RĂSPUNSUL TRANZITORIU AL CONDENSATORULUI .......................................................................................................................... 301
2. RĂSPUNSUL TRANZITORIU AL BOBINEI.......................................................................................................................................... 303
3. ANALIZA CIRCUITELOR TRANZITORII RC ŞI L/R ............................................................................................................................... 304
4. DE CE L/R ŞI NU LR ................................................................................................................................................................. 309
5. CAZURI SPECIALE DE CALCUL ...................................................................................................................................................... 312
6. CIRCUITE COMPLEXE ................................................................................................................................................................ 314
7. REZOLVAREA CIRCUITULUI PENTRU VARIABILA TIMP ........................................................................................................................ 316

iii
 01 - Concepte de bază în electricitate

1. Electricitate statică

• Toate materialele sunt construite din blocuri denumite atomi

• Toţi atomii în mediul lor natural conţin particule numite electroni, protoni şi neutroni, cu excepţia
izotopului de protiu ( 1 H1) al hidrogenului
• Electronii au o sarcină electrică negativă (-)
• Protonii au o sarcină electrică pozitivă (+)
• Neutronii posedă o sarcină electrică neutră
• Electronii pot fi îndepărtaţi de atomi mult mai uşor decât protonii şi neutronii
• Numărul protonilor din nucleu determină identitatea atomului ca şi element unic

Atracţia electrostatică

Cu secole în urmă, a fost descoperit faptul că anumite tipuri de materiale se atrag

„misterios” după frecare. De exemplu: după frecarea unei bucăţi de mătase de o
bucată de sticlă, cele două materiale vor tinde să se lipească unul de celălalt.
Într-adevăr, există o forţă de atracţie ce acţionează chiar şi atunci când cele două
materiale sunt separate unul de celălalt.
Sticla şi mătasea nu sunt singurele materiale ce se comportă astfel. Oricine
s-a frecat vreodată de un balon din latex s-a confruntat cu exact acelaşi
fenomen atunci când a observat că balonul tinde să se lipească de el/ea.
Parafina şi mătasea sunt o altă pereche de materiale ce manifestă forţe de
atracţie după frecare.
Acest fenomen a devenit şi mai interesant după ce a fost descoperit faptul că
materialele identice se resping întotdeauna după frecare .

1
 A fost de asemenea observat faptul că o bucată de sticlă frecată cu mătase
adusă în apropierea unei bucăţi de parafină frecată în prealabil cu cu lână,
conduce la fenomenul de atracţie dintre cele două materiale.

Mai mult decât atât, s-a descoperit că orice material care posedă proprietăţi de atracţie sau respingere după
frecare, poate fi clasificat într-una din cele două categorii: atras de sticlă şi respins de parafină, sau respins de sticlă
şi atras de parafină. Nu s-au găsit materiale care să fie atrase sau respinse atât de sticlă cât şi de parafină, sau care să
reacţioneze faţă de una fără să reacţioneze faţă de cealaltă.
O atenţie sporită a fost îndreptată spre materialele folosite pentru frecare. S-a descoperit că după frecarea a
două bucăţi de sticlă cu două bucăţi de mătase, atât bucăţile de sticlă cât şi bucăţile de mătase se resping reciproc
Acest lucru era foarte straniu. Până la urmă, niciunul dintre aceste materiale nu era vizibil modificat în
urma frecării, dar cu siguranţă se comportau diferit după frecare. Oricare ar fi fost schimbarea ce avea loc pentru a
determina atracţia sau respingerea acestor materiale unul de celălalt, era una invizibilă.

Sarcina electrică

Unii experimentatori au speculat existenţa „fluidelor” invizibile ce se deplasează de pe un obiect pe celălalt

în timpul frecării, şi că aceste „fluide” induc o forţă fizică pe o anumită distanţă. Charles du Fay a făcut parte din
primii experimentatori ce au demonstrat existenţa categorică a două tipuri de schimbări ca urmare a frecării
împreună dintre două tipuri de obiecte. Existenţa a mai mult de un singur tip de schimbare suferită de aceste
materiale, era evidentă din faptul că rezultau două tipuri de forţe: atracţie şi respingere. Transferul ipotetic de fluid
a devenit cunoscut sub numele de sarcină.

Sarcina electrică pozitivă şi sarcina electrică negativă

Un cercetător renumit, Benjamin Franklin, ajunge la concluzia existenţei unui singur tip de fluid ce se
deplasează între obiectele frecate, şi că cele două „sarcini” diferite nu sunt decât fie un exces, fie o deficienţă din
exact acelaşi fluid. După ce a experimentat cu parafină şi lână, Franklin a sugerat că lâna neprelucrată transferă o
parte din acest fluid invizibil de pe parafina netedă, ducând la un exces de fluid pe lână, şi un deficit de fluid pe
parafină. Diferenţa rezultată de conţinut în lichid dintre cele două obiecte ar cauza prin urmare o forţă de atracţie,
datorită faptului că fluidul încercă să-şi recapete echilibrul existent anterior între cele două materiale.
Postularea existenţei unui singur „fluid” ce era fie câştigat, fie pierdut în timpul frecării, se potrivea cel mai
bine comportamentului observat: că toate aceste materiale se împărţeau simplu într-una din cele două categorii
atunci când erau frecate, şi cel mai important, că cele două materiale active frecate unul de celălalt se încadrau
întotdeauna în categorii opuse, fapt evidenţiat de atracţia inevitabilă dintre cele două materiale. În alte cuvine, nu s-

2
a întâmplat niciodată ca două materiale frecate unul de celălalt, să devină amândouă în acelaşi timp fie pozitive, fie
negative.
După speculaţiile lui Franklin legate de îndepărtarea „fluidului” de pe parafină cu ajutorul lânii, sarcina ce
avea să fie asociată cu parafina frecată a devenit cunoscută sub denumirea de negativă (pentru presupusa deficienţă
de fluid), iar tipul de sarcină asociat cu lâna frecată a devenit cunoscută ca fiind pozitivă (pentru presupusul exces
de fluid). Această conjunctură inocentă va cauza multe bătăi de cap celor ce vor studia electricitatea în viitor!

Unitatea de măsură a sarcinii electrice şi sarcina electrică elementară

Măsurători precise ale sarcinii electrice au fost efectuate de către fizicianul francez Charles Coulomb în anii
1780, cu ajutorul unui dispozitiv numit balanţă de torsiune, măsurând forţa generată între două obiecte încărcate din
punct de vedere electric. Rezultatele muncii lui Coulomb au dus la dezvoltarea unităţii de măsură pentru sarcina
electrică, şi anume Coulomb-ul. Dacă două corpuri „punctiforme” (corpuri ipotetice fără suprafaţă) sunt încărcate
cu o sarcină egală de 1 Coulomb şi plasate la 1 metru distanţă, acestea ar genera o forţă de atragere (sau de
respingere, în funcţie de tipul sarcinilor) de aproximativ 9 miliarde de Newtoni. Definiţia operaţională a unui
Coulomb, ca şi unitate a sarcinii electrice (în termeni de forţă generată între cele două puncte încărcate cu sarcină
electrică), s-a descoperit că este egală cu un exces sau o deficienţă de aproximativ 6.250.000.000.000.000.000 (6.25
x 1018 de electroni. Sau invers, un electron are o sarcină de aproximativ 0.00000000000000000016 Coulombi (1,6 x
10-19). Prin faptul că electronul este cel mai mic purtător de sarcină electrică cunoscut, această ultimă valoare a
sarcinii pentru electron a fost desemnată ca sarcina electrică elementară.

Electronii şi structura atomică a materialelor

Mult mai târziu se va descoperi faptul

că acest „fluid” este defapt compus din
bucăţi mici de materie numite
electroni, denumiţi astfel după
cuvântul antic grecesc dat
chihlimbarului: un alt material ce
manifestă proprietăţi electrice când
este frecat de lână. Experimentele
realizate de atunci au relevat faptul că
toate obiectele (corpurile) sunt
compuse din „blocuri” extrem de mici,
denumite atomi, iar aceşti atomi la

3
rândul lor sunt compuşi din componente şi mai mici, denumite particule. Cele trei particule fundamentale regăsite
în compoziţia majorităţii atomilor poartă denumirea de protoni, neutroni şi electroni. Deşi majoritatea atomilor sunt
o compoziţie de protoni, neutroni şi electroni, nu toţi atomii au neutroni; un exemplu este izotopul de protiu ( 1 H1) al
hidrogenului, ce reprezintă forma cea mai uşoară şi mai răspândită a hidrogenului, cu doar un singur proton şi un
singur electron. Atomii sunt mult prea mici pentru a fi văzuţi, dar dacă am putea privi unul, ar arăta aproximativ
conform figurii de mai sus.
Chiar dacă fiecare atom dintr-un material tinde să rămână o unitate, în realitate există mult spaţiu liber între
electroni şi „ciorchinele” de protoni şi neutroni din mijloc
Acest model brut este cel al carbonului, cu 6 protoni, 6 neutroni şi 6 electroni. În oricare atom, protonii şi
neutronii sunt foarte strâns legaţi între ei, ceea ce reprezintă o calitatea importantă. Masa strâns legată de protoni şi
neutroni din centrul unui atom poartă denumirea de nucleu, iar numărul de protoni din nucleul unui atom, determină
identitatea elementului: dacă schimbăm numărul protonilor din nucleul unui atom, schimbăm implicit şi tipul
atomului. Legătura strânsă a protonilor de nucleu este responsabilă de stabilitatea elementelor chimice.
Neutronii au o influenţă mult mai mică asupra caracterului chimic şi a identităţii atomului faţă de protoni,
cu toate că sunt la fel de greu de scos sau adăugat din nucleu, datorită legăturii lor puternice. În cazul adăugării sau
câştigării unui neutron, atomul îşi menţine aceeaşi identitate chimică, dar va avea loc o modificară uşoară a masei
sale, şi ar putea dobândi proprietăţi nucleare ciudate precum radioactivitatea.

Electronii se pot deplasa liberi în interiorul atomului

Totuşi, electronii posedă o libertate de mişcare în cadrul atomului semnificativ mai mare decât cea a
protonilor şi neutronilor. Aceştia pot fi mutaţi de pe poziţiile lor (sau pot chiar părăsi atomul cu totul!) de către o
energie mult mai mică decât cea necesară îndepărtării particulelor din nucleu. Dacă se întâmplă acest lucru, atomul
îşi păstrează proprietăţile sale chimice, dar apare un dezechilibru important. Electronii şi protonii sunt unici prin
faptul că sunt atraşi unii de ceilalţi la distanţă. Este acea atracţie la distanţă responsabilă de atracţia în urma frecării
corpurilor, unde electronii sunt îndepărtaţi de atomii lor originali şi ajung pe atomii unui alt corp.

Sarcina electrică netă a atomului este zero

Electronii tind să respingă alţi electroni la distanţă, precum este şi cazul protonilor cu alţi protoni. Singurul
motiv pentru care protonii se atrag în nucleul atomului se datorează unei forţe mult mai puternice, numită forţă
nucleară tare ce îşi face simţit efectul doar pe distanţe foarte scurte. Datorită acestui efect de atracţie/respingere
între particulele individuale, spunem că electronii şi protonii au sarcini electrice opuse. Adică, fiecare electron are o
sarcină negativă, şi fiecare proton are o sarcină pozitivă. În număr egal în cadrul unui atom, îşi neutralizează unul
altuia prezenţa, astfel încât sarcina electrică netă a atomului este zero.

4
 De aceea imaginea atomului de carbon are şase electroni: pentru a balansa sarcina electrică a celor şase
protoni din nucleu. Dacă pleacă electroni, sau vin electroni în plus, sarcina netă a atomului va suferi un
dezechilibru, lăsând atomul „încărcat” în ansamblu, şi ducând la interacţiunea acestuia cu particule sau alţi atomi
încărcaţi din apropiere. Neutronii nu sunt nici atraşi dar nici respinşi de către electroni, protoni, sau alţi neutroni,
prin urmare se spune că ei nu au sarcină electrică.

Frecarea materialelor şi deplasarea electronilor

Procesul de adăugare sau de îndepărtare a electronilor este exact ceea ce se întâmplă atunci când anumite
combinaţii de materiale sunt frecate unele de celelalte: electronii din atomii unui material sunt forţaţi prin frecare
să-şi părăsească atomii, şi să ajungă pe atomii unui alt material. Cu alte cuvinte, electronii reprezintă „fluidul” lui
Benjamin Franklin despre care vorbeam mai sus.

Electricitatea statică şi eroarea lui Benjamin Franklin

Rezultatul dezechilibrului acestui „fluid” (electroni) dintre obiecte poartă numele de electricitate statică. Se
numeşte „statică”, pentru că electronii mutaţi de pe un material pe altul tind să rămână staţionari. În cazul parafinei
şi a lânii, s-a determinat printr-o serie de experimente, că electronii din lână sunt transferaţi pe atomii din parafină,
ceea ce este exact opusul ipotezei lui Franklin! În onoarea lui Franklin, ce a desemnat sarcina parafinei ca fiind
„negativă”, şi pe cea a lânii ca fiind „pozitivă”, spunem că electronii posedă o sarcină „negativă”.
Astfel, un obiect a cărui atomi au primit un surplus de electroni, se spune că este încărcat „negativ”, pe
când un obiect a cărui atomi au pierdut electroni se spune că este încărcat „pozitiv”, cu toate că aceste denumiri
sunt uşor de încurcat. În momentul în care a fost descoperită adevărata natură a „fluidului” electric, nomenclatura
moştenită de la Franklin legată de sarcina electrică era prea adânc înrădăcinată ca să mai poată fi schimbată cu
uşurinţă, prin urmare, a rămas la fel până în zilele noastre.

2. Conductori, dielectrici şi deplasarea electronilor

• În conductori, electronii din învelişurile superioare ale atomilor se pot deplasa cu uşurinţă, iar aceştia sunt
denumiţi electroni liberi
• În dielectrici, electronii din învelişurile superioare nu au aceeaşi libertate de mişcare
• Toate metalele sunt conductoare din punct de vedere electric
• Electricitatea dinamică, sau curentul electric, reprezintă mişcarea uniformă a electronilor printr-un
conductor.

5
 • Electricitatea statică este imobilă (în cazul unui dielectric), sarcină electrică fiind acumulată fie printr-un
exces sau o deficienţa de electroni dintr-un corp. De obicei este formată prin separare de sarcină atunci
când două obiecte sunt aduse în contact şi apoi despărţite
• Pentru ca electronii să curgă continuu (la nesfârşit) printr-un conductor, este necesară existenţă unui drum
complet şi neîntrerupt pentru a facilita atât intrarea cât şi ieşirea electronilor din acel conductor

Conductivitatea electrică a materialelor

Electronii diferitelor tipuri de atomi posedă grade diferite de libertate. În cazul unor tipuri de materiale,
precum metalele, electronii de la marginea atomilor prezintă legături atât de slabe încât se deplasează haotic în
spaţiul dintre atomii materialului respectiv sub simpla influenţă a temperaturii camerei. Pentru că aceşti electroni
practic nelegaţi sunt liberi să-şi părăsească atomii şi să plutească în spaţiul dintre atomii învecinaţi, sunt adesea
denumiţi electroni liberi.
În alte tipuri de materiale, precum sticla, electronii atomilor au o libertate de mişcare foarte restrânsă. Chiar
dacă forţe exterioare, precum frecarea fizică a materialului, pot forţa o parte din aceşti electroni să-şi părăsească
atomii respectivi pentru a ajunge pe atomii unui alt material, aceştia nu se mişcă totuşi foarte uşor între atomii
aceluiaşi material.

Materiale conductoare şi materiale dielectrice

Această mobilitate a electronilor în cadrul unui material poartă numele de conductivitate. Conductivitatea
este determinată de tipul atomilor existenţi într-un material (numărul protonilor din nucleul atomului determinându-
i identitatea chimică) şi modul în care atomii sunt legaţi unul de celălalt. Materialele cu o mobilitate ridicată a
electronilor (mulţi electroni liberi) se numesc conductoare, pe când materialele cu o mobilitate scăzută a
electronilor (puţini electroni liberi sau deloc) se numesc dielectrice (materiale izolatoare).
Câteva exemple comune de conductori şi dielectrici:
Conductori: argint, cupru, aur, aluminiu, fier, oţel, alamă, bronz, mercur, grafit, apă murdară, beton
Dielectrici: sticlă, cauciuc, ulei, asfalt, fibră de sticlă, porţelan, ceramică, cuarţ, bumbac, hârtie (uscată),
plastic, aer, diamant, apă pură
Trebuie înţeles faptul că nu toate materialele conductoare au acelaşi nivel de conductivitate, şi nu toţi
dielectricii impun o rezistenţă egală mişcării electronilor. Conductivitatea electrică este analoagă transparenţei
materialelor la lumină: materialele ce „conduc” cu uşurinţă lumina se numesc „transparente”, pe când cele ce nu o
fac, se numesc „opace”. Dar, nu toate materialele transparent conduc lumina în aceeaşi măsură. Sticla de geam este
mai bună decât majoritatea materialelor plastice, şi cu siguranţă mai bună decât fibra de sticlă „curată”. Acelaşi
lucru este valabil şi în cazul conductorilor electrici.

6
 De exemplu, argintul este cel mai bun conductor din această listă, oferind o trecere mai uşoară electronilor
precum niciun alt material enumerat nu o face. Apa murdară şi betonul sunt şi ele trecute ca şi materiale
conductoare, dar acestea sunt mult sub nivelul oricărui metal din punct de vedere al conductivităţii.

Factori ce influenţează conductivitatea electrică

Dimensiunea fizică afectează de asemenea conductivitatea. De exemplu, dacă luăm două fâşii din acelaşi
material conductiv - una subţire, alta groasă - cea groasă se va dovedi un conductor mai bun decât cea subţire la o
aceeaşi lungime. Dacă luăm o altă pereche de fâşii - de data aceasta amândouă cu aceeaşi grosime, dar una mai
scurtă decât cealaltă - cea scurtă va oferi o trecere mai uşoară a electronilor faţă de cea lungă. Acest lucru este
analog curgerii apei printr-o ţeavă: o ţeavă groasă oferă o trecere mai uşoară decât una subţire, iar o ţeavă scurtă
este mai uşor de parcurs de apă decât o ţeavă lungă, toate celelalte dimensiuni fiind egale.
Trebuie de asemenea înţeles faptul că unele materiale îşi modifică proprietăţile electrice în diferite situaţii.
De exemplu, sticla este un foarte bun dielectric la temperatura camerei, dar devine conductoare atunci când este
încălzită la o temperatură foarte înaltă. Gaze precum aerul, în mod normal materiale dielectrice, devin de asemenea
conductoare atunci când sunt aduse la temperaturi foarte ridicate. Majoritatea metalelor devin conductoare mai
slabe atunci când sunt încălzite, şi mai bune atunci când sunt răcite. Multe materiale conductoare devin conductoare
perfecte (fenomenul poartă denumirea de supraconductivitate) la temperaturi extrem de scăzute.

Deplasarea electronilor poartă numele de curent electric

Deşi în mod normal deplasarea electronilor „liberi” dintr-un conductor este aleatoare, fără vreo direcţie sau
viteză particulară, electronii pot fi influenţaţi să se deplaseze într-un mod coordonat printr-un material conductor.
Această deplasare uniformă a electronilor poartă denumirea de electricitate, sau curent electric. Pentru a fi mai
exacţi, s-ar putea numi electricitate dinamică, în contrast cu electricitatea statică, ce reprezintă o acumulare de
sarcină electrică nemişcată.
Asemenea curgerii apei prin spaţiul liber al unei ţevi, electronii sunt liberi să se deplaseze prin spaţiul liber
din interiorul şi dintre atomi unui conductor. Conductorul poate părea că este solid atunci când îl privim, dar ca
oricare alt material compus în marea lui parte din atomi, este în mare parte gol! Analogia curgerii lichidului se
potriveşte aşa de bine încât deplasarea electronilor printr-un conductor este adesea denumită curgere.
Trebuie să facem o observaţie importantă. Mişcându-se
uniform printr-un conductor, fiecare electron îl împinge pe cel
de lângă el, astfel încât toţi electronii se mişcă împreună
precum un grup. Punctul de plecare şi cel final al mişcării unui electron printr-un conductor electric este atins
practic instant, dintr-un capăt în celălalt al conductorului, chiar dacă viteza de deplasare a fiecărui electron în parte
este mică. O analogie aproximativă este cea a unui tub umplut dintr-un capăt în celălalt cu mărgele.

7
 Tubul este plin de mărgele, precum un conductor este plin de electroni liberi, pregătiţi să fie puşi în mişcare
de o influenţă externă. Dacă o singură mărgea este introdusă brusc în acest tub plin prin partea stângă, o alta va ieşi
instant pe partea cealaltă. Chiar dacă fiecare mărgea a parcurs doar o distanţă scurtă, transferul de mişcare prin tub
este practic instant (din partea stângă înspre capătul din dreapta), oricât ar fi tubul de lung. În cazul electricităţii,
efectul de ansamblu dintr-un capăt în celălalt al conductorului are loc la viteza luminii. Fiecare electron în parte
însă, se deplasează prin conductor la o viteza mult mai mică.

Deplasarea electronilor necesită un drum neîntrerupt

Dacă dorim ca electronii să se deplaseze pe o direcţie anume, trebuie să la punem la dispoziţie traseul
respectiv, precum un instalator trebuie să instaleze conductele de apă necesare pentru aprovizionarea cu apă. În
acest scop, firele sunt confecţionate din metale bune conductoarea de electricitate precum cuprul sau aluminiul,
într-o mare varietatea de dimensiuni.
Ţineţi minte că electronii se pot deplasa doar atunci când au oportunitatea de a se mişca în spaţiul dintre
atomii unui material. Acest lucru înseamnă că există curent electric doar acolo unde există o traiectorie continuă din
material conductor ce permite deplasarea electronilor. În analogia cu mărgelele, acestea pot fi introduse prin partea
stângă a tubului (şi ieşi pe partea dreaptă), doar dacă tubul este deschis la celălalt capăt pentru a permite ieşirea
mărgelelor. Dacă tubul este închis la capătul din dreapta, mărgelele se vor „aduna” în tub, iar „curgerea” lor nu va
avea loc. Acelaşi lucru se poate spune despre curentul electric: curgerea continuă a curentului necesită un drum
neîntrerupt pentru a permite deplasarea.

Putem ilustra acest lucru prin desenul alăturat.

O linie subţire, continua (precum cea de sus) reprezintă simbolul convenţional pentru o porţiune continuă
de fir (electric). Din moment ce firul este compus din material conductor, precum cuprul, atomii conţinuţi în acesta
posedă mulţi electroni liberi ce se pot deplasa cu uşurinţă în interiorul firului. Dar, nu va exista niciodată o
deplasarea continuă sau uniformă a electronilor prin acest fir dacă nu au de unde să vină şi încotro să se îndrepte.
Să presupunem prin urmare o sursă şi o destinaţie
a electronilor.
Acum, cu sursa împingând noi electroni pe fir prin partea stângă, curgerea electronilor prin fir este posibilă
(indicată de săgeţi). Dar, această curgere va fi întreruptă în cazul în care calea formată de firul conductor este
întreruptă.
Întrucât aerul este un dielectric (material
izolator), iar spaţiul dintre cele două fire este
ocupat de aer, calea ce era înainte continuă, este acum întreruptă, iar electronii nu se pot deplasa de la Sursă spre
Destinaţie. Această situaţie este asemănătoare tăierii conductei de apă în două şi astupării celor două capete: apa nu

8
poate curge dacă nu are pe unde să iasă din ţeavă. În termeni electrici, atunci când firul era format dintr-o singură
bucată avea condiţia de continuitate electrică, iar acum, după tăierea şi separarea firului în două, acea continuitatea
este întreruptă.

Dacă ar fi să luam un alt fir ce duce spre

Destinaţie şi pur şi simplu am face contact fizic
cu firul ce duce spre Sursă, am avea din nou o
cale continuă pentru curgerea electronilor. Cele
două puncte din diagramă reprezintă contactul fizic (metal-metal) dintre cele două fire.
Acum avem continuitate dinspre Sursă, prin noua conexiune, în jos, în dreapta, şi apoi în sus, spre
Destinaţie. Acest aranjament este analog instalării unui teu într-o instalaţie de apă pentru dirijarea apei prin această
nouă ţeavă, spre destinaţie. Atenţie, segmentul de fir întrerup nu conduce curent electric pentru că nu mai face parte
dintr-un drum complet de la Sursă spre Destinaţie.

3. Circuite electrice

• Un circuit electric este o buclă de material conductor ce permite electronilor curgerea continuă fără început
sau sfârşit
• Întreruperea unui circuit înseamnă că elementele sale conductoarea nu mai formează un drum complet, iar
curgerea continuă a electronilor nu mai poate avea loc
• Locul întreruperii este irelevant în ceea ce priveşte capacitatea circuitului de a susţine curgerea electronilor.
Orice întrerupere, oriunde în circuit împiedică curgerea electronilor prin acesta

Circuitul electric

Poate vă întrebaţi cum este posibil ca electronii să se deplaseze continuu într-o direcţie uniformă prin fire
dacă nu am lua în considerare aceste Surse şi Destinaţii ipotetice. Pentru ca aceste idealizări să funcţioneze, ambele
ar trebui să posede o capacitate infinită pentru a putea susţine o curgere continuă a electronilor! Folosind analogia
cu mărgelele şi tubul, sursa de mărgele şi destinaţia acestora ar trebui să fie infinit de mari pentru a conţine o
cantitate suficientă de mărgele necesară „curgerii” lor continue.

9
 Răspunsul acestui paradox se regăseşte în conceptul
de circuit: o buclă continuă şi neîntreruptă pentru
curgerea electronilor. Dacă luăm un fir, sau mai
multe fire puse cap la cap, şi îl aranjăm sub formă de
buclă, astfel încât să formeze un drum continuu,
curgerea uniformă a electronilor fără ajutorul surselor
şi destinaţiilor ipotetice de mai sus, este posibilă.
În cadrul acestui circuit, în sensul acelor de ceasornic, fiecare electron împinge electronul din faţa lui, ce
împinge electronul din faţa lui, şi aşa mai departe, precum un circuit din mărgele. astfel, putem susţine o deplasare
continuă a electronilor fără a recurge la sursele şi destinaţiile infinite (surse teoretice). Tot ceea ce avem nevoie este
prezenţa unei motivaţii pentru aceşti electroni, lucru ce-l vom discuta în următoarea secţiune din acest capitol.

Continuitatea circuitului asigură deplasarea electronilor

Trebuie realizat faptul că şi în acest caz, continuitatea circuitului este la fel de

importantă precum în cazul firului conductor analizat mai sus. La fel ca şi în
acel exemplu, orice întrerupere a circuitului opreşte curgerea (deplasarea)
electronilor.

Punctul de discontinuitate din circuit este irelevant

Un principiu important de reţinut este că nu contează locul întreruperii.

Orice discontinuitate din circuit va întrerupe curgerea electronilor prin întreg
circuitul. O curgere continuă a electronilor prin circuit poate fi realizată doar
dacă există un drum (cale) continuu şi neîntrerupt printr-un material
conductor prin care aceştia să se poată deplasa.

4. Tensiunea şi curentul

• Electronii pot fi „motivaţi” să se deplaseze printr-un conductor de către aceeaşi forţă prezentă în cazul
electricităţii statice

10
 • Tensiunea este măsura energiei potenţiale specifice (energie potenţială pe unitate de sarcină electrică)
dintre două puncte. În termeni non-ştiinţifici, este măsura „împingerii” disponibile pentru motivarea
electronilor
• Tensiunea, ca şi expresie a energiei potenţiale, se măsoară tot timpul între două puncte. Câteodată se mai
numeşte şi cădere de tensiune
• Când o sursă de tensiune este conectată la un circuit, tensiunea electrică determină o deplasare a
electronilor prin acel circuit, deplasare ce poartă numele de curent
• Într-un circuit format dintr-o singură buclă, valoarea curentului este aceeaşi în oricare punct al circuitului
• Dacă un circuit ce conţine o sursă de tensiune este întrerupt, întreaga tensiune electrică se va regăsi la
capetele firelor unde a avut loc întreruperea
• Căderea de tensiune desemnată prin +/- se numeşte polaritate. Este de asemenea relativă, ea depinde de
ambele puncte la care se face referire.

Dezechilibrul de sarcină

Precum am menţionat mai sus, doar un drum continuu (circuit) nu este suficient pentru a putea deplasa
electronii: avem de asemenea nevoie de un mijloc de „împingere” a lor prin circuit. La fel ca mărgelele dintr-un tub
sau apa dintr-o ţeavă, este nevoie de o forţă de influenţă pentru a începe curgerea. În cazul electronilor, această
forţă este aceeaşi ca şi în cazul electricităţii statice: forţa produsă de un dezechilibru de sarcină electrică.
Dacă luăm exemplul parafinei şi lânii frecate împreună, vedem că
surplusul de electroni de pe parafină (sarcină negativă) şi deficitul de
electroni de pe lână (sarcină pozitivă) crează un dezechilibru de
sarcină între cele două. Acest dezechilibru se manifestă printr-o forţă
de atracţie între cele două corpuri.

Dacă introducem un fir conductor între cele două corpuri încărcate din
punct de vedere electric, vom observa o curgere a electronilor prin
acesta datorită faptului că electronii în exces din parafină trec prin fir
înapoi pe lână, restabilind dezechilibrul creat.

Dezechilibrul dintre numărul electronilor din atomii parafinei şi cei ai lânii crează o forţă între cele două
materiale. Neexistând niciun drum prin care electronii se pot deplasa de pe parafină înapoi pe lână, tot ce poate face
această forţă este să atragă cele două corpuri împreună. Acum că un conductor conectează cele două corpuri,
această forţă va face ca electronii să se deplaseze într-o direcţie uniformă prin fir, chiar dacă numai pentru un timp

11
foarte scurt, până în momentul în care sarcina electrică este neutralizată în această zona (restabilirea echilibrului),
iar forţa dintre cele două materiale se reduce.

Stocarea energiei

Analogia rezervorului de apă

Sarcina electrică formată prin frecarea celor două materiale reprezintă stocarea
unei anumite cantităţi de energie. Această energie este asemănătoare energiei
înmagazinate într-un rezervor de apă aflat la înălţime, umplut cu ajutorul unei
pompe dintr-un bazin aflat la un nivel mai scăzut.

Influenţa gravitaţiei asupra apei din rezervor dă naştere unei forţe ce tinde să
deplaseze apa spre nivelul inferior. Dacă construim o ţeavă de la rezervor spre
bazin, apa va curge sub influenţa gravitaţiei din rezervor prin ţeavă spre bazin.

Este nevoie de o anumită energie pentru pomparea apei de la un nivel inferior (bazin) la unul superior
(rezervor), iar curgerea apei prin ţeavă înapoi la nivelul iniţial constituie eliberarea energiei înmagazinată prin
pomparea precedentă.

12
 Dacă apa este pompată la un nivel şi mai ridicat, va fi
necesară o energie şi mai mare pentru realizarea
acestui lucru, prin urmare, va fi înmagazinată o energie
şi mai mare, şi de asemenea, va fi eliberată o energie
mai mare decât în cazul precedent.

Cazul electronilor

Electronii nu sunt foarte diferiţi. Dacă frecăm parafina şi lâna împreună, în fapt, „pompăm” electronii de pe
„nivelurile” lor normale, dând naştere unei condiţii în care există o forţă între parafină şi lână, datorită faptului că
electronii încearcă să-şi recâştige vechile poziţii (şi echilibru în cadrul atomilor respectivi). Forţa de atragere a
electronilor spre poziţiile originale în jurul nucleelor pozitive ale atomilor, este analoagă forţei de gravitaţie
exercitată asupra apei din rezervor, forţă ce tinde să tragă apa înapoi în poziţia sa originală.
La fel precum pomparea apei la un nivel mai înalt rezultă în înmagazinare de energie, „pomparea”
electronilor pentru crearea unui dezechilibru de sarcină electrică duce la înmagazinare de energie prin acel
dezechilibru. Asigurarea unui drum prin care electronii să poată curge înapoi spre „nivelurile” lor originale are ca

13
rezultat o eliberare a energiei înmagazinate, asemenea eliberării energiei în cazul rezervorului, atunci când este pus
la dispoziţie un drum pe care apa poate să curgă prin intermediul unei ţevi.

Tensiunea electrică

Atunci când electronii se află într-o poziţie statică (prin analogie cu apa dintr-un rezervor), energia
înmagazinată în acest caz poartă numele de energie potenţială, pentru că are posibilitatea (potenţialul) eliberării
acestei energii în viitor.
Această energie potenţială, înmagazinată sub forma unui dezechilibru de sarcină electrică capabilă să
provoace deplasarea electronilor printr-un conductor, poate fi exprimată printr-un termen denumit tensiune, ceea ce
tehnic se traduce prin energie potenţială pe unitate de sarcină electrică, sau ceva ce un fizician ar denumi energie
potenţială specifică. Definită în contextul electricităţii statice, tensiunea electrică este măsura lucrului mecanic
necesar deplasării unei sarcini unitare dintr-un loc în altul acţionând împotriva forţei ce tinde să menţină sarcinile
electrice în echilibru. Din punct de vedere al surselor de putere electrică, tensiunea este cantitatea de energie
potenţială disponibilă pe unitate de sarcină, pentru deplasare electronilor printr-un conductor.

Exprimarea tensiunii electrice

Deoarece tensiunea este o expresie a energiei potenţiale, reprezentând posibilitatea sau potenţialul de
eliberare a energiei atunci când electronii se deplasează de pe un anumit „nivel” pe un altul, tensiunea are sens doar
atunci când este exprimată între două puncte distincte.
Datorită diferenţei dintre înălţimile căderilor de apă, potenţialul de
energie eliberată este mai mare prin ţeava din locaţia 2 decât cea
din locaţia 1. Principiul poate fi înţeles intuitiv considerând
aruncarea unei pietre de la o înălţime de un metru sau de la o
înălţime de zece metri: care din ele va avea un impact mai puternic
cu solul? Evident, căderea de la o înălţime mai mare implică
eliberarea unei cantităţi mai mari de energie (un impact mai
violent).

Nu putem aprecia valoarea energiei înmagazinate într-un rezervor de apă prin simpla măsurare a volumului
de apă: trebuie să luăm de asemenea în considerare căderea (distanţa parcursă) apei. Cantitatea de energie eliberată
prin căderea unui corp depinde de distanţa dintre punctul iniţial şi cel final al corpului. În mod asemănător, energia
potenţială disponibilă pentru a deplasa electronii dintr-un punct în altul depinde de aceste puncte. Prin urmare,
tensiune se exprimă tot timpul ca şi o cantitate între două puncte. Este interesant de observat că modelul „căderii”

14
unui corp de la o anumită distanţă la alta este atât de potrivit, încât de multe ori tensiune electrică dintre două
puncte mai poartă numele de cădere de tensiune.

Alte modalităţi de generare a tensiunii

Tensiunea poate fi generată si prin alte mijloace decât frecare diferitelor tipuri de materiale împreună.
Reacţiile chimice, energia radiantă şi influenţa magnetismului asupra conductorilor sunt câteva modalităţi prin care
poate fi produsă tensiunea electrică. Ca şi exemple practice de surse de tensiune putem da bateriile, panourile solare
şi generatoarele (precum „alternatorul” de sub capota automobilului). Pentru moment, nu intrăm în detalii legate de
funcţionarea fiecărei dintre aceste surse - mai important acum este să înţelegem cum pot fi aplicate sursele de
tensiune pentru a crea o deplasare uniformă şi continuă a electronilor prin circuit.

Conectarea surselor de tensiune în circuit

Să luăm pentru început simbolul bateriei electrice şi să construim apoi un circuit pas cu pas.
Orice sursă de tensiune, incluzând bateriile, are două puncte de contact electric. În acest caz
avem punctul 1 şi punctul 2 de pe desenul de mai sus. Liniile orizontale de lungimi diferite
indică faptul că această sursă de tensiune este o baterie, şi mai mult, în ce direcţia va împinge
tensiunea acestei bateri electronii prin circuit.

Faptul că liniile orizontale ale bateriei din simbol par să fie separate (prin urmare reprezintă o întrerupere a
circuitului prin care electronii nu pot trece) nu trebuie să ne îngrijoreze: în realitate, aceste linii orizontale reprezintă
plăci metalice (anod şi catod) introduse într-un lichid sau material semi-solid care nu doar conduce electronii, dar şi
generează tensiunea electrică necesară împingerii lor prin circuit datorită interacţiunii acestui material cu plăcile.
Puteţi observa cele două semne + respectiv - în imediata apropiere a simbolului bateriei. Partea negativă (-)
a bateriei este tot timpul cea cu liniuţă mai scurtă, iar partea pozitivă (+) a bateriei este tot timpul capătul cu liniuţa
mai lungă. Din moment ce am decis să denumim electronii ca fiind încărcaţi negativ din punct de vedere electric,
partea negativă a bateriei este acel capăt ce încearcă să împingă electronii prin circuit, iar partea pozitivă este cea
care încearcă să atragă electronii.

Deplasarea electronilor

Atunci când capetele „+” şi „-” ale bateriei nu sunt conectate la un circuit, va exista o tensiune electrică
între aceste două puncte, dar nu va exista o deplasare a electronilor prin baterie, pentru că nu există un drum
continuu prin care electronii să se poată deplasa.

15
 Acelaşi principu se aplică şi în cazul analogiei
rezervorului şi pompei de apă: fără un drum
(ţeavă) înapoi spre bazin, energia înmagazinată în
rezervor nu poate fi eliberată prin curgerea apei.
Odată ce rezervorul este umplut complet, nu mai
are loc nicio curgere, oricât de multă presiune ar
genera pompa. Trebuie să există un drum complet
(circuit) pentru ca apa să curgă continuu dinspre
bazin spre rezervor şi înapoi în bazin.

Realizarea unui drum continuu

Putem asigura un astfel de drum pentru baterie prin

conectarea unui fir dintr-un capăt al bateriei spre celălalt.
Formând un circuit cu ajutorul unei bucle din material
conductor, vom iniţia o deplasare continuă a electronilor în
direcţia acelor de ceasornic (în acest caz particular).

Curentul electric

Atâta timp cât bateria va continua să producă tensiune electrică, iar continuitatea circuitului electric nu este
întreruptă, electronii vor continua să se deplaseze în circuit. Continuând cu analogia apei printr-o ţeavă, curgerea

16
continuă şi uniformă de electroni prin circuit poartă numele de curent. Atâta timp cât sursa de tensiune electrică
continuă să „împingă” în aceeaşi direcţie, electronii vor continua să se deplaseze în aceeaşi direcţie prin circuit.
Această curgere uni-direcţională a electronilor prin circuit poartă numele de curent continuu, prescurtat c.c.. În
următorul volum din această serie vom analiza circuitele electrice în care deplasarea electronilor are loc alternativ,
în ambele direcţii: curent alternativ, prescurtat a.c.. Dar pentru moment, vom discuta doar despre circuite de curent
continuu
Curentul electric fiind compus din electroni individuali ce se deplasează la unison printr-un conductor
împingând electronii de lângă ei, precum mărgelele dintr-un tub sau apa dintr-o ţeavă, cantitatea deplasată în
oricare punct din circuit este aceeaşi (circuit serie). Dacă ar fi să monitorizăm o secţiune transversală dintr-un fir
într-un singur circuit, numărând electronii ce trec prin ea, am observa exact aceeaşi cantitate în unitate de timp
(curent) în oricare parte a circuitului, indiferent de lungimea sau diametrul conductorului.

Întreruperea circuitului

Dacă întrerupem continuitatea circuitului în oricare punct,

curentul electric se va întrerupe în întreg circuitul, iar întreaga
tensiune electrică produsă de baterie se va regăsi acum la
capetele firelor întrerupte, ce erau înainte conectate.

Observaţi semnele „+” şi „-” puse la capătul firelor unde a fost realizată întreruperea circuitului, şi faptul că
ele corespund celor două semne „+” şi „-” adiacente capetelor bateriei. Aceste semne indică direcţia pe care
tensiunea electrică o imprimă curgerii electronilor, acea direcţie potenţială ce poartă denumirea de polaritate. Ţineţi
minte că tensiunea electrică se măsoară tot timpul între două puncte. Din acest motiv, polaritatea unei căderi de
tensiune depinde de asemenea de cele două puncte: faptul că un punct din circuit este notat cu „+” sau „-” depinde
de celălalt capăt la care face referire.
Să ne uităm la următorul circuit, în care fiecare colţ al circuitului este marcat
printr-un număr de referinţă.

17
 Continuitatea circuitului fiind întreruptă între punctele 2 şi 3, polaritatea căderii de tensiune între punctele 2
şi 3 este „-” pentru punctul 2 şi „+” pentru punctul 3. Polaritatea bateriei (1 „-” şi 4 „+”) încearcă împingerea
electronilor prin circuit în sensul acelor de ceasornic din punctul 1 spre 2, 3, 4 şi înapoi la 1.

Să vedem acum ce se întâmplă dacă conectăm punctele 2 şi 3 din nou

împreună, dar efectuăm o întrerupere a circuitului între punctele 3 şi 4.

Întreruperea fiind acum între punctele 3 şi 4, polaritatea căderii de tensiune între aceste două puncte este
„+” pentru 4 şi „-” pentru 3. Observaţi cu atenţie faptul că semnul punctului 3 este diferit faţă de primul exemplu,
acolo unde întreruperea a fost între punctele 2 şi 3 (3 a fost notat cu „+”). Este imposibil de precizat ce semn va
avea punctul 3 în acest circuit, fie „+” fie „-”, deoarece polaritate, la fel ca tensiunea, nu reprezintă o caracteristică a
unui singur punct, ci depinde tot timpul de două puncte distincte!

5. Rezistenţa electrică

• Rezistenţa electrică reprezintă opoziţia faţă de curentul electric

• Un scurt circuit reprezintă un circuit electric ce oferă o rezistenţă foarte scăzută curgerii electronilor (sau
deloc). Scurt circuitele sunt periculoase în cazul surselor de tensiune înaltă datorită curenţilor intenşi ce pot
cauză eliberarea unei cantităţi mari de energie sub formă de căldură
• Un circuit deschis este un circuit electric ce nu are continuitate, prin urmare nu există o cale pe care
electronii să o poată urma
• Un circuit închis este un circuit electric complet, continuu, cu un drum pe care electronii îl pot urma
• Termenii deschis şi închis se referă atât la întrerupătoare cât şi la întregul circuit. Un întrerupător deschis
este un întrerupător fără continuitate: electronii nu se pot deplasa prin el. Un întrerupător închis este un
întrerupător ce oferă un drum direct, cu o rezistenţă scăzută, electronilor pentru curgere.

Rezistenţa şi rezistorul sunt doi termeni diferiţi

Este foarte uşor să confundăm termenii de rezistenţă şi rezistor. Rezistenţa reprezintă opoziţia faţă de
curentul electric, iar rezistorul este un dispozitiv fizic utilizat în circuitele electrice. Este adevărat, rezistorii posedă
rezistenţă electrică, dar trebuie să înţelegem că cei doi termeni nu sunt echivalenţi!

18
Scurt-circuitul

Circuitele prezentate în capitolele precedente nu sunt foarte practice. De fapt, conectarea directă a polilor
unei surse de tensiune electrică cu un singur fir conductor este chiar periculoasă. Motivul pentru care acest lucru
este periculos se datorează amplitudinii (mărimii) curentului electric ce poate atinge valori foarte mari într-un astfel
de scurt-circuit, iar eliberarea energiei extrem de dramatică (de obicei sub formă de căldură). Uzual, circuitele
electrice sunt construite pentru a folosi energia eliberată într-un mod practic, cât mai în siguranţă posibil. Evitaţi
conectarea directă a polilor surselor de alimentare !

Utilizarea practică a energiei electrice

O utilizare practică şi populară a curentului

electric este iluminatul electric (artificial). Cea
mai simplă formă a lămpii electrice îl
reprezintă un „filament” introdus într-un balon
transparent de sticlă ce dă o lumină albă-caldă
(„incandescenţă”) atunci când este parcurs de
un curent electric suficient de mare.

Ca şi bateria, becul are două puncte de contact electric, unul pentru intrarea electronilor, celălalt pentru
ieşirea lor. Conectată la o sursă de tensiune, o lampă electrică arată precum în circuitul alăturat.

Opoziţia faţă de trecerea electronilor prin conductori poartă numele de rezistenţă

Atunci când electronii ajung la filamentul din material conductor subţire al lămpii, aceştia întâmpină o
rezistenţă mult mai mare la deplasare faţă de cea întâmpinată în mod normal în fir. Această opoziţie a trecerii
curentului electric depinde de tipul de material, aria secţiunii transversale şi temperatura acestuia. Termenul tehnic
ce desemnează această opoziţie se numeşte rezistenţă. (Spunem că dielectricii au o rezistenţă foarte mare şi
conductorii o rezistenţă mică).
Rolul acestei rezistenţe este de limitare a curentului electric prin circuit dată fiind valoarea tensiunii
produsă de baterie, prin comparaţie cu „scurt circuitul” în care nu am avut decât un simplu fir conectat între cele
două capete (tehnic, borne) ale sursei de tensiune (baterie).

Disiparea energiei sub formă de căldură

19
 Atunci când electronii se deplasează împotriva rezistenţei se generează „frecare”. La fel ca în cazul frecării
mecanice, şi cea produsă de curgerea electronilor împotriva unei rezistenţe se manifestă sub formă de căldură.
Rezultatul concentrării rezistenţei filamentului lămpii pe o suprafaţă restrânsă este disiparea unei cantităţi relativ
mari de energie sub formă de căldură, energie necesară pentru „aprinderea” filamentului, ce produce astfel lumină,
în timp ce firele care realizează conexiunea lămpii la baterie (de o rezistenţă mult mai mică) abia dacă se încălzesc
în timpul conducerii curentului electric.
Ca şi în cazul scurt circuitului, dacă continuitatea
circuitului este întreruptă în oricare punct, curgerea
electronilor va înceta prin întreg circuitul. Cu o
lampă conectată la acest circuit, acest lucru
înseamnă că aceasta va înceta să mai lumineze.

Circuitul deschis şi circuitul închis

Ca şi înainte, fără existenţa curentului (curgerii electronilor), întregul potenţial (tensiune) al bateriei este
disponibil la locul întreruperii, aşteptând ca o conexiune să „astupe” întreruperea, permiţând din nou curgerea
electronilor. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de circuit deschis, o întrerupere a continuităţii
circuitului ce întrerupe curentul în întreg circuitul. Este suficientă o singură „deschidere” a circuitului pentru a
întrerupe curentul electric în întreg circuitul. După ce toate întreruperile au fost „astupate” iar continuitatea
circuitului restabilită, acum circuitul poate fi denumit circuit închis.

Întrerupătorul electric

Ceea ce observăm aici se regăseşte în principiul pornirii şi

opririi lămpilor prin intermediul unui întrerupător.
Deoarece orice întrerupere în continuitatea circuitului
rezultă în oprirea curentului în întreg circuitul, putem folosi
un dispozitiv creat exact pentru acest scop, denumit
întrerupător, montat într-o locaţie oarecare, dar astfel încât
să putem controla deplasarea electronilor prin circuit.

Acesta este modul în care întrerupătorul poate controla becul din cameră. Întrerupătorul însuşi constă dintr-
o pereche de contacte metalice acţionate de un buton sau de un braţ mecanic. Când contactele se ating, electronii se
vor deplasa dintr-un capăt în celălalt al circuitului iar continuitatea acestuia este restabilită (circuit/contact închis);

20
când contactele sunt separate, curgerea electronilor este întreruptă de către izolaţia dintre contacte reprezentată în
acest caz de aer, iar continuitatea circuitului este întreruptă (circuit/contact deschis).

Întrerupător închis şi întrerupător deschis

Folosind în continuare terminologia circuitelor electrice, un întrerupător ce realizează contactul între cei doi
terminali ai săi crează continuitate pentru curgerea electronilor prin acesta, şi este denumit un întrerupător închis.
Analog, un întrerupător ce crează o discontinuitate nu va permite electronilor să treacă, şi se numeşte un
întrerupător deschis.

6. Tensiunea şi curentul într-un circuit practic

Curentul într-un circuit simplu este acelaşi în oricare punct, dar tensiunea nu

Deoarece este nevoie de energie pentru a forţa electronii să se deplaseze împotriva opoziţiei unei rezistenţe,
va exista întotdeauna o tensiune electrică între oricare două puncte ale unui circuit ce posedă rezistenţă. Este
important de ţinut minte că, deşi cantitatea de curent (cantitatea de electroni ce se deplasează într-un anumit loc în
fiecare secundă) este uniformă într-un circuit simplu, cantitatea de tensiune electrică (energia potenţială pe unitate
de sarcină) între diferite seturi de puncte dintr-un singur circuit poate varia considerabil.
Să luăm acest circuit ca şi exemplu. Dacă luăm patru puncte din acest
circuit (1, 2, 3 şi 4), vom descoperi că valoarea curentului ce trece prin
fir între punctele 1 şi 2 este exact aceeaşi cu valoarea curentului ce trece
prin bec între punctele 2 şi 3. aceeaşi cantitate de curent trece prin fir şi
între punctele 3 şi 4, precum şi prin baterie între punctele 1 şi 4.

Dar, vom descoperi că tensiunea ce apare între oricare două puncte din acest circuit, este direct
proporţională cu rezistenţa prezentă între cele două puncte, atunci când curentul este acelaşi în întregul circuit (în
acest caz, el este). Într-un circuit normal precum cel de mai sus, rezistenţa becului va fi mult mai mare decât
rezistenţa firelor conductoare, prin urmare ar trebui să vedem o cantitate substanţială de tensiune între punctele 2 şi

21
3 , şi fo arte p uţină între p un ctele 1 şi 2 , sau între 3 şi 4 . Desigur, tensiunea dintre punctele 1 şi 4 va fi întreaga
„forţă” oferită de baterie, şi va fi doar cu foarte puţin mai mare decât tensiune dintre punctele 2 şi 3 (bec).
Putem aduce din nou în discuţie analogia rezervorului de apă:
Între punctele 2 şi 3, acolo unde apa ce cade eliberează
energie asupra roţii, există o diferenţă de presiune,
reflectând opoziţia roţii la trecerea apei. Din punctul 1 în
punctul 2, sau din punctul 3 la punctul 4, acolo unde apa
curge liberă prin rezervor şi bazin întâmpinând o
rezistenţă extrem de scăzută, nu există o diferenţă de
presiune (nu există energie potenţială).

Totuşi, rata de curgere a apei prin acest sistem continuu este aceeaşi peste tot (presupunând că nivelul apei
din rezervor şi bazin nu se schimbă): prin pompă, prin roată şi prin toate ţevile. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
circuitelor electrice simple: rata de curgere a electronilor este aceeaşi în oricare punct al circuitului, cu toate că
tensiunile pot varia între diferite seturi de puncte.

7. Sensul convenţional şi sensul real de deplasare al electronilor

• Sensul convenţional de deplasare al electronilor: de la borna pozitivă (+) la borna negativă (-)
• Sensul real de deplasare al electronilor: de la borna negativă (-) la borna pozitivă (+)
• Pe tot parcursul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit, şi anume, de la (-) la
(+)

Purtătorii sarcinii electrice

Când Benjamin Franklin a presupus direcţia de curgere a sarcinii electrice (de pe parafină spre lână), a creat
un precedent în notaţiile electrice ce există până în zilele noastre, în ciuda faptului că acum se ştie că electronii sunt
purtătorii de sarcină electrică, şi că aceştia se deplasează de pe lână pe parafină - nu invers - atunci când aceste două
materiale sunt frecate unul de celalalt. Din această cauză spunem că electronii posedă o sarcină electrică negativă:
deoarece Franklin a presupus că sarcina electrică se deplasează în direcţia contrară faţă de cea reală. Prin urmare,
obiectele pe care el le-a numit „negative” (reprezentând un deficit de sarcină) au de fapt un surplus de electroni.

Termenii de „pozitiv” şi „negativ” sunt pure convenţii tehnice

22
 În momentul în care a fost descoperită adevărata direcţie de deplasare a electronilor, nomenclatura
„pozitiv” şi „negativ” era atât de bine stabilită în comunitatea ştiinţifică încât nu a fost făcut niciun efort spre
modificarea ei, deşi numirea electronilor „pozitivi” ar fi mult mai potrivită ca şi purtători de sarcină în „exces”.
Trebuie să realizăm că termenii de „pozitiv” şi „negativ” sunt invenţii ale oamenilor, şi nu au nici cea mai mică
însemnătate dincolo de convenţiile noastre de limbaj şi descriere ştiinţifică. Franklin s-ar fi putut foarte bine referi
la un surplus de sarcină cu termenul „negru” şi o deficienţă cu termenul „alb” (sau chiar invers), caz în care oamenii
de ştiinţă ar considera acum electronii ca având o sarcină „albă” (sau „neagră”, în funcţie de alegerea făcută iniţial).

Sensul convenţional de deplasare al electronilor

Datorită faptului că tindem să asociem termenul de „pozitiv” cu un „surplus”, şi

termenul „negativ” cu o „deficienţă”, standardul tehnic pentru denumirea sarcinii
electronilor pare să fie chiar invers. Datorită acestui lucru, mulţi ingineri se decid să
menţină vechiul concept al electricităţii, unde „pozitiv” înseamnă un surplus de sarcină,
şi notează curgerea curentului în acest fel. Această notaţie a devenit cunoscută sub
denumirea de sensul convenţional de deplasare al electronilor. În această situaţie,
sarcinile electrice se deplasează de la terminalul pozitiv (+) la terminalul negativ (-).

Sensul real de deplasare al electronilor

Alţii aleg să descrie deplasarea sarcinii exact aşa cum se realizează ea din punct de
vedere fizic într-un circuit. Această notaţia a devenit cunoscută sub numele de sensul
real de deplasare al electronilor. În această situaţie, sarcinile electrice se deplasează
dinspre „-” (surplus de electroni) spre „+” (deficienţă de electroni).

Atenţie, pentru tot restul cărţii se va folosi notaţia reală de deplasare a electronilor !!!

Rezultatul analizei circuitelor este acelaşi indiferent de notaţia folosită

În cazul sensului convenţional de deplasare al electronilor, deplasarea sarcinii electrice este indicată prin
denumirile (tehnic incorecte) de + şi -. În acest fel aceste denumiri au sens, dar direcţia de deplasare a sarcinii este
incorectă. În cazul sensului real de deplasare al electronilor, urmărim deplasarea reală a electronilor prin circuit, dar
denumirile de + şi - sunt puse invers. Contează chiar aşa de mult modul în care punem aceste etichete într-un
circuit? Nu, atâta timp cât folosim aceeaşi notaţie peste tot. Putem folosi direcţia imaginată de Franklin a curgerii
electronilor (convenţională) sau cea efectivă (reală) cu aceleaşi rezultate din punct de vedere al analizei circuitului.

23
Conceptele de tensiune, curent, rezistenţă, continuitate şi chiar elemente matematice precum legea lui Ohm sau
legile lui Kirchhoff, sunt la fel de valide oricare notaţie am folosi-o.
Notaţia convenţională este folosită de majoritatea inginerilor şi ilustrată în majoritatea cărţilor de inginerie.
Notaţia reală este cel mai adesea întâlnita în textele introductive (aceste, de exemplu) şi în scrierile oamenilor de
ştiinţă, în special în cazul celor ce studiază fizica materialelor solide pentru că ei sunt interesaţi de deplasarea reală
a electronilor în substanţe. Aceste preferinţe sunt culturale, în sensul că unele grupuri de oameni au găsit avantaje
notării curgerii curentului fie real fie convenţional. Prin faptul că majoritatea analizelor circuitelor electrice nu
depinde de o descriere exactă din punct de vedere tehnic a deplasării electronilor, alegerea dintre cele două notaţii
este (aproape) arbitrară.

Dispozitive polarizate şi dispozitive nepolarizate

Multe dispozitive electrice suportă curenţi electrici în ambele direcţii fără nicio diferenţă de funcţionare.
Becurile cu incandescenţă, de exemplu, produc lumină cu aceeaşi eficienţa indiferent de sensul de parcurgere al
curentului prin ele. Funcţionează chiar foarte bine în curent alternativ, acolo unde direcţia se modifică rapid în timp.
Conductorii şi întrerupătoarele sunt de asemenea exemple din această categorie. Termenul tehnic pentru această
„indiferenţă” la curgere este de dispozitive nepolarizate. Invers, orice dispozitive ce funcţionează diferit în funcţie
de direcţia curentului se numesc dispozitive polarizate.
Există multe astfel de dispozitive polarizate folosite în circuitele electrice. Multe dintre ele sunt realizate
din substanţe denumite semiconductoare. Ca şi în cazul întrerupătoarelor, becurilor sau bateriilor, fiecare din aceste
dispozitive este reprezentat grafic de un simbol unic. Simbolurile dispozitivelor polarizate conţin de obicei o
săgeată, undeva în reprezentarea lor, pentru a desemna sensul preferat sau unic al direcţiei curentului. În acest caz,
notaţia convenţională şi cea reală contează cu adevărat. Deoarece inginerii din trecut au adoptat notaţia
convenţională ca şi standard, şi pentru că inginerii sunt cei care au inventat dispozitivele electrice şi simbolurile lor,
săgeţile folosit în aceste reprezentări, indică sensul convenţional de deplasare al electronilor, şi nu cel real. Ce vrem
să spunem este că toate aceste dispozitive nu indică în simbolurile lor deplasarea reală a electronilor prin ele.
Probabil că cel mai bun exemplu de dispozitiv polarizat o reprezintă dioda.O diodă este o „valvă”
electrică cu sens unic. Ideal, dioda oferă deplasare liberă electronilor într-o singură direcţie (rezistenţă
foarte mică), dar previne deplasarea electronilor în direcţia opusă (rezistenţă infinită). Simbolul folosit
este cel alăturat.
Introdusă într-un circuit cu o baterie şi un bec, se
comportă astfel.

24
 Când dioda este plasată în direcţia curgerii curentului, becul se aprinde. Altfel, dioda blochează curgerea
electronilor precum oricare altă întrerupere din circuit, iar becul nu va lumina.

Notaţia convenţională

Dacă folosim notaţia convenţională, săgeata diodei este foarte uşor de înţeles: triunghiul
este aşezat în direcţia de curgere a curentului, de la pozitiv spre negativ.

Notaţia reală

Pe de altă parte, dacă folosim notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit,
săgeata diodei pare aşezată invers.

Din acest motiv simplu, mulţi oameni tind să folosească notaţia convenţională atunci când reprezintă
direcţia sarcinii electrice prin circuit. Dispozitivele semiconductoare precum diodele sunt mai uşor de înţeles astfel
în cadrul unui circuit. Totuşi, unii aleg să folosească notaţia reală pentru a nu trebui să-şi reamintească lor însuşi de
fiecare data faptul că electronii se deplasează de fapt în direcţia opusă, atunci când această direcţie de deplasare
devine importantă dintr-un oarecare motiv.

25
 02 - Legea lui Ohm

1. Legea lui Ohm

• Tensiunea se măsoară în volţi şi este simbolizată prin „E” sau „V”

• Curentul se măsoară în amperi şi este simbolizat prin „I”
• Rezistenţa se măsoară în ohmi şi este simbolizată prin „R”
• Legea lui Ohm: E = IR; I = E / R; R = E / I

Curentul

Un circuit electric este format atunci când este construit un drum prin care electronii se pot deplasa
continuu. Această mişcare continuă de electroni prin firele unui circuit poartă numele curent, şi adeseori este
denumită „curgere”, la fel precum curgerea lichidului dintr-o ţeavă.

Tensiunea

Forţa ce menţine „curgerea” electronilor prin circuit poartă numele de tensiune. Tensiunea este o mărime
specifică a energiei potenţiale ce este tot timpul relativă între două puncte. Atunci când vorbim despre o anumită
cantitate de tensiune prezentă într-un circuit, ne referim la cantitate de energie potenţială existentă pentru
deplasarea electronilor dintr-un punct al circuitului într-altul. Fără a face referinţa la două puncte distincte, termenul
de „tensiune” nu are sens.

Rezistenţa electrică

Electronii liberi tind să se deplaseze prin conductori cu o anumită rezistenţă sau opoziţie la mişcare din
partea acestora. Această opoziţie poartă numele de rezistenţă. Cantitatea de curent disponibilă într-un circuit
depinde de cantitatea de tensiune disponibilă pentru a împinge electronii, dar şi de cantitatea de rezistenţă prezentă
în circuit. Ca şi în cazul tensiunii, rezistenţa este o cantitate ce se măsoară între două puncte distincte. Din acest
motiv, se folosesc termenii de „între” sau „la bornele” când vorbim de tensiunea sau rezistenţă dintre două puncte
ale unui circuit.

Unităţile de măsură pentru tensiune, curent şi rezistenţă

26
Mărime Simbol Unitate de măsură Prescurtare Pentru a putea vorbi concret despre valorile acestor mărimi
Curent I Amper A într-un circuit, trebuie să putem descrie aceste cantităţi în
Tensiune E sau V Volt V acelaşi mod în care măsurăm temperatura, masa, distanţă sau
Rezistenţă R Ohm Ω oricare altă mărime fizică. Pentru masă, putem folosi
„kilogramul” sau „gramul”. Pentru temperatură, putem folosi grade Fahrenheit sau grade Celsius. În tabelul alăturat
avem unităţile de măsură standard pentru curentul electric, tensiune electrică şi rezistenţă:
„Simbolul” pentru fiecare mărime este litera din alfabet folosită pentru reprezentarea mărimii respective
într-o ecuaţie algebrică. astfel de litere standard sunt folosite adesea în discipline precum fizica şi ingineria, şi sunt
recunoscute la nivel internaţional. „Unitatea de măsură” pentru fiecare cantitate reprezintă simbolul alfabetic folosit
pentru a prescurta notaţia respectivei unităţi de măsură.
Fiecare unitate de măsură poartă numele unei personalităţi importante din domeniul electricităţii: amper-ul
după Andre M. Ampere, volt-ul după Alessandro Volta, şi ohm-ul după Georg Simon Ohm.

Valoarea instantanee a curentului şi a tensiunii

Toate aceste valori sunt exprimate cu litere de tipar, exceptând cazurile în care o mărime (în special
tensiunea sau curentul) este exprimată în funcţie de o durată scurtă de timp (numită valoarea instantanee). De
exemplu, tensiunea unei baterii, fiind stabilă pe o perioadă lungă de timp, va fi simbolizată prin „E”, pe când
tensiunea maximă atinsă de un fulger în momentul lovirii unei linii electrice va fi simbolizată cu litere mici, „e”
(sau „v”) pentru a desemna această valoare ca existentă într-un anumit moment în timp. aceeaşi convenţie se
foloseşte şi în cazul curentului, litera „i” fiind folosită pentru a reprezenta curentul instantaneu. Majoritatea
mărimilor din curent continuu, fiind constante de-a lungul timpului, vor fi simbolizate cu litere mari (de tipar).

Coulomb-ul şi sarcina electrică

O mărime de bază în măsurătorile electrice, predată adesea la începutul cursurilor de electronică dar
nefolosită mai târziu, este Coulomb-ul, mărimea sarcinii electrice proporţională cu numărul de electroni în stare de
dezechilibru. O sarcină de un Coulomb este egală cu 6,25x1018 electroni. Simbolul mărimii sarcinii electrice este
litera Q, iar unitatea de măsura, Coulombul, este abreviata prin C. Vedem prin urmare faptul că unitate de măsură
pentru deplasarea electronilor, amperul, este egal cu o cantitate de electroni egală cu 1 Coulomb ce se deplasează
printr-un punct al circuitului într-un interval de 1 secundă. Pe scurt, curentul este gradul de deplasare al sarcinii
electrice printr-un conductor.

Joule-ul şi energia electrică

27
 După cum am mai spus, tensiunea este mărimea energiei potenţiale pe unitatea de sarcină disponibilă
pentru motivarea electronilor dintr-un punct în altul. Înainte de a putea da o definiţie exactă a „volt”-ului, trebuie să
înţelegem cum putem măsura această cantitate pe care o numim „energie potenţială”. Unitatea generală pentru orice
tip de energie este Joule-ul, egal cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1 Newton pentru a deplasa un corp pe o
distanţă de 1 metru. Definit prin aceşti termeni ştiinţifici, 1 volt este egal cu raportul dintre o energie electrică
potenţială de 1 Joule şi o sarcină electrică de 1 Coulomb. astfel, o baterie de 9 volţi eliberează o energie de 9 Jouli
pentru fiecare Coulomb de electroni ce se deplasează prin circuit.

Definirea legii lui Ohm

Aceste simboluri şi unităţi pentru mărimile electrice vor fi foarte importante atunci atunci când vom începe
să folosim relaţiile dintre ele în cadrul circuitelor. Prima, şi poate cea mai importantă, este relaţia dintre curent,
tensiune şi rezistenţă, legea lui Ohm, descoperită de Georg Simon Ohm şi publicată în 1827 în lucrarea Die
galvanishe Kette, mathematisch berabeitet (de) (Analiza matematică a circuitului galvanic). Principala descoperire
a lu i Oh m a fo st că, cantitatea de curent printr-un conductor metalic într-un circuit este direct proporţională cu
tensiunea aplicată asupra sa, oricare ar fi temperatura, lucru exprimat printr-o ecuaţie simplă ce descrie relaţia
dintre tensiune, curent şi rezistenţă.
Această relaţie fundamentală este cunoscută sub numele de legea lui Ohm:

În această expresie algebrică, tensiunea(E) este egală cu produsul dintre curent(I) şi rezistenţa(R). Această
formulă poate fi rescrisă sub următoarele forme, în funcţie de I, sau de R:

Analiza circuitelor simple folosind legea lui Ohm

Să folosim acum aceste ecuaţii pentru a analiza circuitele simple.

În circuitul alăturat, există doar o singură sursă de tensiune (bateria), şi doar o
singură rezistenţă (becul, neglijând rezistenţa datorată conductorilor). În această
situaţie legea lui Ohm se poate aplica foarte uşor. În cazul în care cunoaştem două
din cele trei variabile (tensiune, curent şi rezistenţă) din acest circuit, putem folosi
legea lui Ohm pentru determinarea celei de a treia.

28
 În acest prim exemplu, vom calcula cantitatea de curent (I)
dintr-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E)
şi a rezistenţei (R).

Care este valoarea curentului (I) din acest circuit?

În al doilea exemplu, vom calcula valoarea rezistenţei (R)

într-un circuit, atunci când cunoaştem valorile tensiunii (E) şi
a curentului (I).

Care este valoarea rezistenţei becului în acest caz?

În ultimul exemplu, vom calcula valoarea tensiunii generate de

baterie (E), atunci când cunoaştem valoarea curentului (I) şi a
rezistenţei (R).

Care este valoarea tensiunii generate de baterie?

29
 2. Puterea în circuitele electrice

• Puterea este mărimea lucrului mecanic într-o anumită perioadă de timp.

• Puterea mecanică se măsoară de obicei în „cal putere”.
• Puterea electrică se măsoară aproape tot timpul în „watt” şi poate fi calculată cu formula P=IE.
• Puterea electrică este un produs al tensiunii şi al curentului, nu doar al unuia dintre aceşti termeni
• Calul putere şi watt-ul sunt pur şi simplu două unităţi de măsură ce descriu acelaşi principiu fizic, un cal
putere fiind egal cu 745,7 de Watti

Definiţia puterii electrice

Pe lângă tensiune şi curent, mai există o altă mărime a activităţii electronilor liberi din circuit: puterea. În
primul rând trebuie să înţelegem ce este puterea, înainte de a o analiza într-un circuit.
Puterea este mărimea lucrului mecanic ce poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Puterea este de
obicei definită ca şi ridicarea unui corp (greutăţi) atunci când asupra acestuia acţionează forţa gravitaţiei. Cu cât
corpul este mai greu şi/sau cu cât este ridicat la o înălţime mai mare, cu atât a fost efectuat un lucru mecanic mai
mare. Puterea măsoară cât de rapid a fost efectuată o cantitate standard de lucru mecanic.
În cazul automobilelor, puterea unui motor este dată în „cai putere”, termen inventat iniţial de producătorii
motoarelor cu aburi ca şi mijloc de cuantificare a abilităţii maşinilor lor de a efectua lucru mecanic în relaţia cu cea
mai utilizată sursă de putere din acele vremuri: calul. Puterea unui motor de automobil nu indică mărimea dealului
ce-l poate urca sau ce greutate poate transporta, ci indică cât de repede poate urca un anumit deal sau trage o
anumită greutate.
Puterea unui motor mecanic depinde atât de viteza motorului cât şi de cuplul ce se regăseşte pe arbore.
Viteza arborelui unui motor se măsoară în rotaţii pe minut, sau r.p.m. Cuplul este cantitatea de forţă de torsiune
produsă de motor şi se măsoară în Newton-metru (Nm). Dar nici viteza nici cuplul nu măsoară puterea unui motor.
Un motor diesel de tractor de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie mică, dar un cuplu mare. Un motor
de motocicletă de 100 de cai putere, are o viteză de rotaţie foarte mare, dar un cuplu mic. Ambele produc 100 de cai
putere, dar la viteze şi cupluri diferite. Ecuaţia pentru calcului calului putere (CP) este simplă:

unde,
S = viteza arborelui în r.p.m.
T = cuplul arborelui în Nm
π = 3.14 (constanta pi)

30
 Putem observa că există doar două variabile în partea dreaptă a ecuaţiei, S şi T. Toţi ceilalţi termeni sunt
constanţi (nu îşi modifică valoarea în funcţie de timp sau de situaţie). CP (cal putere) variază doar atunci când
variază fie viteza fie cuplul şi nimic altceva. Putem rescrie ecuaţia pentru a arăta această relaţie:

unde,
∝ înseamnă direct proporţional (adesea prescurtat d.p.)
S şi T au semnificaţiile de mai sus
Deoarece unitatea de măsură „cal putere” nu coincide exact cu viteza în rotaţii pe minut înmulţită cu, cuplul
în Newton-metru, nu putem spune că acesta este egal cu ST. Cu toate acestea, „calul putere” este proporţional cu
ST. Valoarea calului putere se va modifica în aceeaşi proporţie cu produsul ST (atunci când acesta variază).

Puterea în circuitele electrice

Pentru circuitele electrice, puterea este o funcţie (depinde) de curent şi tensiune. Nu este surprinzător faptul
că această relaţie seamănă izbitor cu formula „proporţională” a calului putere de mai sus:

Totuşi, în acest caz, puterea (P) este exact egală curentului (I) înmulţit cu tensiunea (E), şi nu este doar
proporţională cu acest produs (IE). Când folosim această formulă, unitatea de măsură pentru putere este watt-ul,
prescurtat prin litera W.
Trebuie înţeles faptul că nici tensiunea nici curentul nu înseamnă putere ele însele. Puterea este combinaţia
celor două într-un circuit. Reţineţi că tensiunea este lucrul specific (sau energia potenţială) pe unitate de sarcină, în
timp ce curentul este rata de deplasare a sarcinilor electrice printr-un conductor. Tensiunea (lucrul specific) este o
mărime analoagă lucrului efectuat în ridicarea unei greutăţi atunci când asupra acesteia acţionează forţa gravitaţiei.
Curentul (rata) este analoagă vitezei de ridicare a greutăţii respective. Împreună ca şi produs (înmulţire), tensiunea
(lucru) şi curentul (rata) constituie puterea.
La fel ca în cazul unui motor diesel de tractor şi un motor de motocicletă, un circuit cu o tensiune mare şi
curent scăzut, poate disipa aceeaşi putere precum un circuit cu o tensiune scăzută şi curent mare. Nici valoarea
tensiunii şi nici cea a curentului, nu pot să indice singure cantitatea de putere prezentă într-un circuit.
Într-un circuit deschis puterea disipată este zero, indiferent de valoarea tensiunii existente. Din moment ce
P = IE şi I = 0, şi înmulţirea cu zero are ca şi rezultat tot timpul zero, înseamnă că şi puterea disipată în circuit
trebuie să fie egală cu zero. Dacă am fi să construim un scurt-circuit cu ajutorul unei bucle din material
supraconductor (rezistenţă zero), am putea obţine o situaţie în care tensiunea de-a lungul buclei să fie egală cu zero,
şi în acest caz puterea ar fi de asemenea zero, folosind logica de mai sus.

31
Relaţia dintre Watt şi cal putere (CP)

Fie că măsurăm puterea în „cal putere” sau în „watt”, vorbim despre acelaşi lucru: ce cantitate de lucru
poate fi efectuat într-o anumită perioadă de timp. Cele două unităţi nu sunt egale din punct de vedere numeric, dar
exprimă acelaşi lucru. Relaţia dintre cele două puteri este:

Prin urmare, cele două motoare de 100 de cai putere de mai sus pot fi de asemenea notate cu „74570” de
Watti, sau „74,57” kW.

3. Calcularea puterii electrice

• Puterea se măsoară în Watti, simbolizat prin litera „W”.

• Legea lui Joule (ecuaţiile de putere): P = I2R ; P = IE ; P = E2 / R

Exemplu

Am văzut formula pentru determinarea puterii într-un circuit

electric: prin înmulţirea curentului (în amperi) cu tensiunea (în
volţi) ajungem la „watti”. Să aplicăm această formulă unui
circuit.

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi curentul

În circuitul de mai sus avem o baterie de 18 V, şi un bec cu o rezistenţă deΩ.3 Folosind legea lui Ohm
pentru determinarea curentului, obţinem:

După ce am aflat valoarea curentului, putem lua această valoare şi să o înmulţim cu cea a tensiunii pentru a
determina puterea:

32
 Prin urmare, becul degajă o putere de 108 W, atât sub formă de lumină, cât şi sub formă de căldură.
Să încercăm acum să luăm acelaşi circuit, dar să mărim
tensiunea la bornele bateriei (schimbăm bateria) şi să
vedem ce sa întâmplă. Intuiţia ne spune că va creşte
curentul prin circuit pe măsură ce tensiunea bateriei creşte
iar rezistenţa becului rămâne aceeaşi. Şi puterea va creşte
de asemenea.

Acum, tensiunea bateriei (tensiunea electromotoare) este de 36 V în loc de 18 V cât era înainte. Becul are o
valoarea a rezistenţei tot de 3 Ω. Curentul este acum:

Trebuia să ne aşteptăm la acest lucru: dacă I = E / R, şi dublăm E-ul pe când R-ul rămâne acelaşi, curentul
ar trebui să se dubleze. Într-adevăr, asta s-a şi întâmp lat; acu m avem 1 2 A în lo c d e 6 A câţi aveam în ain te. Să
calculăm acum şi puterea:

Observăm că puterea a crescut precum ne-am fi aşteptat, dar a crescut puţin mai mult decât curentul. De
ce? Pentru că puterea este funcţie de produsul dintre tensiune şi curent, iar în acest caz, ambele valori, şi curentul şi
tensiunea, s-au dublat faţă de valorile precedente, astfel că puterea a crescut cu un factor de 2 x 2, adică 4. Puteţi
verifica acest lucru împărţind 432 la 108 şi observând că proporţia dintre cele două valori este într-adevăr 4.
Folosind reguli algebrice pentru a manipula formulele, putem lua formula originală a puterii şi să o
modificăm pentru cazurile în care nu cunoaştem şi tensiunea şi curentul:

Calcularea puterii cunoscând tensiunea şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar tensiunea (E) şi rezistenţa (R):

33
Calcularea puterii cunoscând curentul şi rezistenţa

În cazul în care cunoaştem doar curentul (I) şi rezistenţa (R):

Notă istorică

James Prescott Joule este cel care a descoperit relaţia matematică dintre disiparea puterii şi curentul printr-o
rezistenţă, nu Georg Simon Ohm. Această descoperire, publicată în 1843 sub forma ultimei ecuaţii (P = I2R), este
cunoscută ca „Legea lui Joule”. Datorită faptului că aceste ecuaţii ale puterii sunt strâns legate de ecuaţiile legii lui
Ohm pentru tensiune, curent şi rezistenţă (E=IR; I=E/R; R=E/I) sunt adeasea acreditate lui Ohm.

4. Rezistorul

• Dispozitivele numite rezistori sunt construite pentru a asigura cantităţi precise de rezistenţă electrică într-un
circuit. Rezistorii sunt clasificaţi atât în funcţie de rezistenţa lor (în ohmi) cât şi de capacitatea acestora de a
disipa căldura (Watti).
• Rezistenţa unui rezistor nu poate fi determinată prin mărimea fizică a acestuia, cu toate că valorile
aproximative ale puterii pot fi determinate. Cu cât este mai mare un rezistor, cu atât poate disipa mai multă
putere sub formă de căldură fără a se distruge.
• Orice dispozitiv electric ce transformă energia într-o manieră practică poartă numele de sarcină. De multe
ori, într-un circuit electric, se foloseşte simbolul rezistenţei pentru a desemna şi alt fel de dispozitive non-
specifice, nu neapărat un rezistor propriu-zis.

Rezistenţa şi rezistorul

Este foarte uşor să confundăm termenii de rezistenţă şi rezistor. Rezistenţa reprezintă opoziţia faţă de
curentul electric, iar rezistorul este un dispozitiv fizic utilizat în circuitele electrice. Este adevărat, rezistorii posedă
rezistenţă electrică, dar trebuie să înţelegem că cei doi termeni nu sunt echivalenţi!

Scopul rezistorilor

Datorită relaţiei dintre tensiune, curent şi rezistenţă în oricare circuit, putem controla oricare variabilă prin
simplul control al celorlalte două. Probabil că cea mai uşor de controlat variabilă dintr-un circuit este rezistenţa.

34
Acest lucru poate fi realizat prin schimbarea materialului, mărimii sau formei componentelor conductive (ţineţi
minte cum filamentul metalic subţire al unui bec crează o rezistenţă electrică mai mare decât un fir gros?)
Componentele speciale numite rezistori sunt confecţionate cu singurul scop de a crea o cantitate precisă de
rezistenţă electrică la introducerea lor în circuit. Sunt construite din fir metalic sau de carbon în general, şi realizate
astfel încât să menţină o rezistenţă stabilă într-o gamă largă de condiţii externe. Rezistorii nu produc lumină precum
este cazul becurilor, dar produc căldură atunci când degajă putere electrică într-un circuit închis în stare de
funcţionare. În mod normal, totuşi, scopul unui rezistor nu este producerea căldurii utile, ci pur şi simplu asigurarea
unei rezistenţe electrice precise în circuit.

Simbolul rezistorului

Simbolul rezistorului pe care îl vom folosi în circuite este cel în formă de zig-zag.

Valorile rezistenţelor în ohmi sunt de obicei reprezentate printr-un

număr adiacent, iar dacă într-un singur circuit sunt prezenţi mai mulţi
rezistori, fiecare va fi notat cu R 1 , R 2 , R 3 , etc. După cum se poate
vedea, simbolurile pentru rezistor pot fi prezentate fie orizontal, fie
vertical.

Dacă ne luăm după aparenţa lor fizică, un simbol alternativ pentru rezistori este cel alăturat
(simbolul european).

Rezistoare cu rezistenţă variabilă

Rezistoarele pot de asemenea să fie cu rezistenţă variabilă, nu neapărat fixă.

Această proprietate o putem întâlni în cadrul unui rezistor construit chiar pentru
acest scop, sau o putem întâlni în cadrul unui component a cărui rezistenţă este
instabilă în timp.
În general, ori de câte ori vedeţi simbolul unui component reprezentat cu o săgeată diagonală prin el, acel
component are o valoarea variabilă şi nu statică (fixă). Acest simbol este o convenţie electronică standard.

Disiparea energiei

Deoarece rezistori produc energie sub formă de căldură la trecerea curentului prin ei datorită frecării,
aceştia pot fi împărţiţi în funcţie de cantitatea de căldură ce o pot susţine fără a se supra-încălzi şi distruge. Această

35
categorie este specificată în „Watti”. Majoritatea rezistorilor din aparatele electronice portabile sunt în categoria de
1/4 (0.25) watt sau mai puţin. Puterea unui rezistor este aproximativ proporţională cu mărimea sa: cu cât rezistorul
este mai mare, cu atât mai mare este puterea sa. De menţionat şi faptul că rezistenţa (în ohmi) nu are deloc legătură
cu mărimea!

Rezistorii sunt elemente extrem de importante într-un circuit

Chiar dacă apariţia rezistorilor într-un circuit pare pe moment a nu avea niciun sens, aceştia sunt nişte
dispozitive cu un rol extrem de folositor în cadrul circuitelor (divizoare de tensiune şi divizoare de curent, de
exemplu). Pentru că sunt atât de simplii şi de des utilizaţi în domeniul electricităţii şi a electronicii, vom dedica o
bună bucată de vreme analizei circuitelor compuse doar din rezistenţe şi baterii.

Sarcina electrică

În diagramele schematice, simbolul rezistorilor este adesea folosit pentru a indica un dispozitiv general
dintr-un circuit electric ce transformă energia electrică primită în ceva folositor (bec, de exemplu). Orice astfel de
dispozitiv non-specific într-un circuit electric poartă de obicei denumirea de sarcină electrică, sau scurt, sarcină.

Analiza unui circuit simplu

Pentru a rezuma ceea ce am spus până acum, vom analiza

circuitul alăturat, încercând să determinăm tot ceea ce
putem cu ajutorul informaţiilor disponibile.

Tot ceea ce cunoaştem în acest circuit este tensiunea la bornele bateriei (10 volţi) şi curentul prin circuit (2
amperi). Nu cunoaştem rezistenţa rezistorului în ohmi sau puterea disipată de acesta în Watti. Folosindu-ne însă de
ecuaţiile lui Ohm, putem găsi două ecuaţii ce ne pot oferi răspunsuri folosind doar cantităţile cunoscute, tensiunea,
respectiv curentul:

Introducând cantităţile cunoscute de tensiune (E) şi curent (I) în aceste două ecuaţii, putem determina
rezistenţa circuitului (R), şi puterea disipată (P):

36
 Pentru circuitul de faţă, în care avem 10 volţi şi 2 amperi, rezistenţa rezistorului trebuie să fie de 5 Ω. Dacă
ar fi să proiectăm un circuit pentru a opera la aceste valori, ar trebui să folosim un rezistor cu o putere de minim 20
de Watti; în caz contrar, s-ar distruge din cauza supra-încălzirii.

5. Conducţia neliniară

• Marea majoritatea a materialelor posedă o rezistenţă stabilă în timp sub diferite condiţii de funcţionare, dar
există şi materiale care fac excepţie de la această regulă
• Orice funcţie care poate fi descrisă pe un grafic printr-o linie dreaptă se numeşte funcţie liniară. În cadrul
circuitelor cu rezistenţe constante, graficul curent-tensiune este liniar (I = E / R).
• În circuitele în care rezistenţa variază odată cu variaţia tensiunii sau a curentului, graficul curent-tensiune
va fi neliniar
• Un varistor este un component ce-şi modifică rezistenţa cu valoarea tensiunii aplicate la terminalele sale.
Cu o tensiunea mică, rezistenţa sa este mare. Pentru o anumită tensiune de „străpungere”, rezistenţa sa
scade dramatic.
• Rezistenţă negativă este porţiunea în care curentul printr-un component scade odată cu creşterea tensiunii la
bornele sale.

Rezistenţa ideală

Legea lui Ohm este un instrument simplu şi puternic pentru analiza circuitelor electrice, dar are şi unele
limitări pe care trebuie să le înţelegem dacă vrem să o aplicăm cu succes circuitelor reale. Pentru majoritatea
conductorilor, rezistenţa este o proprietate aproximativ constantă, neafectată de tensiune şi curent. Din acest motiv,
considerăm rezistenţa majorităţii componentelor dintr-un circuit ca fiind constantă, astfel că tensiunea şi curentul
sunt în relaţie directă unul cu celălalt.

37
 De exemplu, în cazul precedent cu becul de 3 Ω, am calculat
curentul prin circuit împărţind tensiunea la rezistenţă
(I=E/R). Cu o baterie de 18 volţi, curentul prin circuit a fost
de 6 amperi. Dublând tensiunea bateriei la 36 de volţi, am
dublat şi curentul la 12 amperi. Toate acest lucruri sunt
evidente, atâta timp cât rezistenţa becului la deplasarea
electronilor rămâne constantă la 3 Ω.

Rezistenţa reală

Totuşi, realitatea nu este atât de simplă. Unul din fenomenele prezentate într-un capitol viitor este cel al
variaţiei rezistenţei odată cu variaţia temperaturii. Într-un bec incandescent, rezistenţa filamentului va creşte
dramatic atunci când aceasta îşi modifică temperatura de la cea a camerei la temperatura în stare de funcţionare.
Dacă ar fi să mărim tensiunea furnizată într-un circuit real simplu, creşterea rezultată a curentului electric ar cauza
creşterea temperaturii filamentul becului, creştere ce duce la creşterea rezistenţei acestuia, fapt ce face posibilă o
nouă creştere a curentului prin circuit doar prin creşterea tensiunii furnizate de baterie. Prin urmare, tensiunea şi
curentul nu se supun ecuaţiei simple I=E/R, deoarece rezistenţa filamentului unui bec nu rămâne stabilă odată cu
modificarea curenţilor.
Fenomenul variaţiei rezistenţei cu temperatura este caracteristic majorităţii metalelor din care sunt
confecţionate firele conductoare. Pentru majoritatea aplicaţiilor însă, aceste variaţii ale rezistenţei sunt suficient de
mici, astfel încât ele sunt neglijabile şi nu sunt luate în considerare. În cazul filamentelor becurilor, variaţia
rezistenţei este destul de mare.

Variaţia liniară a curentului cu tensiunea

38
 Acesta este doar un exemplu din domeniul ne-liniarităţii circuitelor
electrice. Dar nu este nicidecum singurul. În matematică, o funcţie
„liniară” este o funcţie reprezentată grafic printr-o linie dreaptă.
Versiunea simplificată a circuitului simplu cu bec, cu o rezistenţă
constantă a filamentului de 3 Ω, generează un grafic asemănător celui
alăturat.

Linia dreaptă de pe grafic desemnează faptul că rezistenţa este stabilă pentru o varietate de tensiuni şi
curenţi din circuit. Acest lucru se întâmplă însă doar într-un caz ideal. Fiindcă rezistorii sunt construiţi astfel încât
rezistenţa lor să fie cât mai stabilă, aceştia se comportă în general conform graficului de mai sus. Matematic, acest
comportament se numeşte liniar.

Variaţia neliniară a curentului cu tensiunea

Un exemplu mai realist al unui circuit electric simplu cu bec, atunci

când tensiunea la bornele bateriei variază într-un domeniu larg, este
reprezentat prin graficul alăturat.

Acest grafic nu mai este o linie dreaptă. Acesta creşte brusc în partea stângă, odată cu creşterea tensiunii de
la zero la o valoarea scăzută. Pe măsură ce tensiunea creşte, vedem o creştere din ce în ce mai mică a curentului;
astfel că circuitul are nevoie de o creştere din ce în ce mai mare a tensiunii pentru a păstra o creştere egală şi
constantă a curentului.
Dacă încercăm să aplicăm legea lui Ohm pentru determinarea rezistenţei acestui circuit folosind valorile
curentului şi ale tensiunii din graficul de mai sus, ajungem la mai multe seturi de valori diferite. Putem spune că
rezistenţa este neliniară: creşte cu creşterea tensiunii şi a curentului. Ne=liniaritatea este cauzată de efectul
temperaturii ridicate a metalului ce compune filamentul becului.

Ionizarea gazelor şi ne-liniaritatea graficului curent-tensiune

39
 Un alt exemplu de ne-liniaritate a curentului este prin gaze precum
aerul. La temperaturi şi presiuni normale, aerul este un dielectric
(izolator) eficient. Totuşi, dacă tensiunea dintre doi conductori separaţi
printr-o porţiune de aer creşte suficient de mult, moleculele de aer se
vor „ioniza”, iar electronii acestora se vor deplasa sub influenţa forţei
generate de tensiunea ridicată dintre fire.

Odată ionizate, aerul (şi alte gaze) devin bune conductoare de electricitate, permiţând curgerea electronilor.
Dacă realizăm graficul curent-tensiune precum în circuitul precedent, putem observa foarte clar efectul neliniar al
ionizării.
Graficul de mai sus este aproximat pentru o grosime a dielectricului (aer) de 1cm. O eventuală mărire a
distanţei dintre cei doi conductori ar duce la un potenţial de ionizare mai ridicat, dar graficul curbei I/E ar rămâne
similar: practic, nu există curent prin dielectric până în momentul atingerii potenţialului de ionizare, dar conducţia
curentului este foarte bună după acest punct.
Acesta este şi motivul pentru care fulgerele există sub forma de şoc de scurtă durată şi sub o formă continuă
de curgere a electronilor. Tensiunea formată între pământ şi nori (sau între diferiţi nori) trebuie să crească până la o
valoare ce depăşeşte potenţialul de ionizare al golului de aer dintre cele două puncte. După atingerea acestui punct,
aerul se ionizează suficient de mult pentru a permite curgerea substanţială a electronilor, iar curentul produs va
exista prin aerul ionizat până în momentul în care sarcina electrică statică dintre cele două puncte se consumă.
După scăderea sarcinii electrice până în punctul în care tensiunea scade sub un anumit punct de ionizare,
aerul dintre cele două puncte (nor şi pământ) se de-ionizează şi devine din nou un foarte bun dielectric (rezistenţă
ridicată).

Fenomenul de străpungere dielectrică

Multe materiale dielectrice solide posedă proprietăţi rezistive similare: rezistenţă extrem de mare la trecerea
curentului electric sub o anumită tensiune critică, iar apoi, o rezistenţă mult diminuată la depăşirea acelei valori a
tensiunii. Odată ce un material dielectric a trecut prin faza de străpungere (termenul folosit pentru acest fenomen),
de cele mai multe ori acesta nu se reîntoarce la faza dielectrică precedentă aşa cum o fac majoritatea gazelor. Este
posibil ca după străpungere, materialul să se comporte asemenea unui dielectric la tensiuni scăzute, dar valoarea
pragului tensiunii de ionizare este mult sub valoarea iniţială, ceea ce duce la străpungeri mult mai uşoare pe viitor.
Acesta este un mod de defectare des întâlnit în circuitele de tensiune înaltă: distrugerea izolaţiei prin străpungere.

40
Asemenea defecte pot fi detectate folosind aparate speciale de măsură a rezistenţei utilizând tensiuni ridicate (peste
1000 V).

Varistorul

Există componente de circuit special concepute pentru proprietăţile lor rezistive neliniare; unul dintre
acestea este varistorul. Confecţionat de obicei din oxid de zinc sau carbură de siliciu, aceste dispozitive menţin o
rezistenţă ridicată la bornele lor până în momentul atingerii unei tensiuni de „străpungere” (echivalentă cu
„potenţialul de ionizare” a golului de aer), moment în care rezistenţa lor scade dramatic. Dar, faţă de străpungerea
unui izolator, străpungerea unui varistor este repetabilă: adică, design-ul acestuia este de aşa natură încât permite
străpungeri repetate fără apariţia distrugerii fizice a componentului.

Rezistenţa negativă

Alte componente electrice posedă curbe de variaţie curent/tensiune şi mai

ciudate. Unele dispozitive suferă o descreştere a rezistenţei odată cu
creşterea tensiunii. Datorită faptului că panta curent/tensiune în acest caz
este negativă, fenomenul este cunoscut sub denumirea de rezistenţă
negativă.

Observaţie

Pentru simplitatea expunerii totuşi, vom considera rezistenţele din circuit stabile în timp oricare ar fi
condiţiile de funcţionare, exceptând faptul în care vom preciza altcumva.

6. Conexiunea unui circuit

• Considerăm firele conductoare dintr-un circuit ca având o rezistenţă zero.

• Firele dintr-un circuit pot fi lungite sau scurtate fără a afecta funcţia circuitului - ceea ce este important este
ca toate componentele să fie legate unul de celălalt (circuit închis) în aceeaşi ordine.
• Într-un circuit, punctele direct conectate între ele printr-un fir cu rezistenţă zero, sunt considerate comune
din punct de vedere electric

41
 • Între punctele comune, cu rezistenţă zero între ele, nu va exista cădere de tensiune (0 V), indiferent de
valoarea curentului (caz ideal)
• Valorile tensiunii sau curentului între seturi de puncte comune vor fi egale

Lungimea şi modul de aşezare a conductorilor în circuit

Până în acest moment am analizat circuite cu o singură baterie şi o singură rezistenţă fără a lua în calcul
firele conductoare dintre componente, atâta timp cât am format un circuit complet. Contează lungimea firelor sau
„forma” circuitului pentru calculele noastre? Să considerăm câteva configuraţii de circuitelor:

Atunci când conectăm două puncte dintr-un circuit

printr-un fir conductor, presupunem de obicei că acele
fire prezintă o rezistenţă neglijabilă. Prin urmare, ele
nu contribuie într-o măsură hotărâtoare la rezistenţă
totală a circuitului, iar singura rezistenţă pe care o
luăm în calcul este rezistenţă componentelor din
circuit. În circuitele de mai sus, singura rezistenţă este
rezistenţă de 5 Ω a rezistoarelor, şi o vom considera
doar pe aceasta în calculele noastre.

În realitate, firele metalice au o anumită rezistenţă (precum şi sursele de tensiune!), dar acele rezistenţe sunt
în general mult mai mici decât rezistenţa prezentă în celelalte componente din circuit încât pot fi neglijate. Excepţie
fac firele din circuitele de putere (curenţi mari), unde chiar şi o rezistenţă foarte mică poate genera căderi de
tensiune importante.

Punctul electric comun

Dacă rezistenţă firelor conductoare este mică spre zero, putem considera punctele conectate din circuit ca
fiind comune din punct de vedere electric. Punctele 1 şi 2 din circuitele de mai sus pot exista fizic foarte aproape
unul de celălalt sau la o distanţă destul de mare pentru că, din punct de vedere al măsurătorilor tensiunii şi
rezistenţei, acest lucru nu contează. Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 3 şi 4. Este ca şi cum capetele
rezistorilor ar fi ataşate direct la terminalele bateriei din punct de vedere al legii lui Ohm. Este bine de ştiut acest
lucru, pentru că asta înseamnă că putem retrasa circuitul, lungind sau scurtând firele după bunul nostru plac, fără a

42
afecta funcţionarea circuitului în mod decisiv. Tot ceea ce contează este legarea componentelor unul de celălalt în
aceeaşi secvenţă.
Rezultă şi faptul că valorile tensiunii între seturi de puncte „comune” vor fi identice. Adică, tensiunea între
punctele 1 şi 4 (la bornele bateriei), este aceeaşi cu tensiunea dintre punctele 2 şi 3 (la bornele rezistorului) în
circuitul de mai sus.

Să analizăm circuitul alăturat şi să vedem care sunt punctele comune.

Aici avem doar două componente fără a lua în considerare şi firele:

bateria şi rezistorul. Cu toate că firele au un drum mai încâlcit, ele
formează un circuit şi există câteva puncte comune din punct de vedere
electric în acest circuit, şi anume: punctele 1, 2 şi 3 pentru că acestea
sunt toate conectate între ele printr-un singur fir (fără alt component
electric între ele). Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele 4, 5 şi 6.
Tensiunea între punctele 1 şi 6 este de 10 volţi, direct de la baterie. Dar, pentru că punctele 5 şi 4 sunt
comune cu 6, iar punctele 2 şi 3 sunt comune cu 1, între aceste două grupe de puncte se regăsesc de asemenea 10
volţi:

Între punctele 1 şi 4 = 10 volţi

Între punctele 2 şi 4 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 4 = 10 volţi (direct la bornele rezistorului)
Între punctele 1 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 2 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 5 = 10 volţi
Între punctele 1 şi 6 = 10 volţi (direct la bornele bateriei)
Între punctele 2 şi 6 = 10 volţi
Între punctele 3 şi 6 = 10 volţi

Din moment ce aceste puncte sunt conectate împreună prin fire cu rezistenţă zero (ideală), căderea de
tensiune dintre aceste puncte este zero, indiferent de valoarea curentului prin aceste puncte/fire. Dacă am fi să citim
tensiunea între puncte comune, aceasta ar trebui să fie practic zero.

Punctele 1, 2, şi 3 sunt comune din punct de vedere electric

Între punctele 1 şi 2 = 0 volţi
Între punctele 2 şi 3 = 0 volţi
Între punctele 1 şi 3 = 0 volţi

43
Punctele 4, 5, şi 6 sunt comune din punct de vedere electric
Între punctele 4 şi 5 = 0 volţi
Între punctele 5 şi 6 = 0 volţi
Între punctele 4 şi 6 = 0 volţi

Acest lucru are sens şi din punct de vedere matematic. Cu o baterie de 10 volţi şi un rezistorΩ,de 5
curentul va fi de 2 amperi. Rezistenţa firelor fiind zero, căderea de tensiune pe întregul circuit poate fi determinată
cu ajutorul legii lui Ohm, astfel:

Pentru că punctele comune din punct de vedere electric dintr-un circuit au aceeaşi tensiune şi rezistenţă
relativă, firele ce conectează aceste puncte sunt de obicei desemnate printr-o aceeaşi notaţie. Asta nu înseamnă că
punctele terminalelor au aceeaşi denumire, ci doar firele de legătură. De exemplu:

Punctele 1, 2 şi 3 sunt comune, prin urmare firul ce conectează

punctele 1 şi 2 este notat asemenea (firul #2) firului ce conectează
punctele 2 şi 3 (firul #2). Într-un circuit real, firul dintre punctele 1
şi 2 poate avea culori şi mărimi diferite faţă de firul ce conectează
punctele 2 şi 3, dar notaţia lor ar trebui să fie asemănătoare. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru firele ce conectează punctele 6, 5 şi 4.

7. Polaritatea căderilor de tensiune

• Polaritatea căderii de tensiune la bornele oricărui component rezistiv este determinată de direcţia de
deplasare a electronilor prin acesta, astfel: negativă pentru ieşire, pozitivă pentru intrare.

44
Direcţia curentului într-un circuit

Putem determina direcţia deplasării electronilor într-un circuit, urmărind

drumul ce duce de la terminalul negativ (-) la cel pozitiv (+) al bateriei,
singura sursă de tensiune din circuit. Observăm că electronii se
deplasează contrar acelor de ceasornic, din punctul 6 spre 5, 4, 3, 2, 1 şi
înapoi la 6.

În momentul în care curentul întâmpină rezistenţa de 5Ω, se va î nregistra o cădere de tensiune la capetele
acesteia. Polaritatea acestei căderi de tensiune este minus (-) la punctul 4 şi plus (+) la punctul 3 (ţineţi minte,
tensiunea este o mărime relativă între două puncte). Prin urmare, marcăm polaritatea căderii de tensiune la bornele
rezistenţei cu aceste simboluri, folosind sensul real de deplasare al electronilor prin circuit, ceea ce înseamnă că
borna pe unde curentul intră în rezistor este cea negativă, iar borna (capătul) pe unde curentul iese din rezistor este
cea pozitivă.

Între punctele 1 (+) şi 4 (-) = 10 volţi

Între punctele 2 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 4 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 5 (-) = 10 volţi
Între punctele 1 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 2 (+) şi 6 (-) = 10 volţi
Între punctele 3 (+) şi 6 (-) = 10 volţi

Chiar dacă pare puţin neinspirată realizarea unui tabel cuprinzând căderile de tensiune în întreg circuitul,
acesta este un concept foarte important de ţinut minte, pentru că se va folosi la analiza circuitelor mult mai
complexe, cuprinzând rezistenţe şi baterii multiple.

Observaţie

Trebuie înţeles faptul că polaritatea nu are nimic de-a face cu legea lui Ohm: nu vom introduce niciodată
tensiuni, curenţi sau rezistenţe negative într-o ecuaţie a legii lui Ohm! Există într-adevăr alte principii electrice unde
folosirea polarităţii (+ sau -) contează, dar nu este cazul legii lui Ohm.

45
 03 - Protecţia la electrocutare

1. Siguranţa în domeniul electric

• Curentul electric poate produce arsuri adânci şi puternice asupra corpului datorită disipării puterii asupra
rezistenţei electrice a acestuia
• Apariţia contracţiei involuntare a muşchilor datorată trecerii unui curent electric extern prin corp poartă
denumirea de tetanos
• Curentul electric afectează şi diafragma toracică, muşchiul responsabil cu buna funcţionare a inimii şi a
plămânilor. Chiar şi curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru
a da peste cap semnalele celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând
la o condiţie cunoscută sub numele de fibrilaţie

Arsuri

Pe măsură ce curentul electric „curge” printr-un material, orice opoziţie în calea deplasării electronilor
(rezistenţă) are ca rezultat disiparea de energie, de obicei sub formă de căldură. Acesta este efectul principal şi cel
mai uşor de înţeles al electricităţii asupra ţesutului viu: încălzirea acestuia datorită curentului. În cazul generării
unei cantităţi suficiente de căldură, ţesutul poate prezenta arsuri. Fiziologic vorbind, efectul este asemănător celui
cauzat de o flacără deschisă sau orice altă sursă de căldură ridicată, doar că electricitatea poate arde ţesutul în
adâncime, nu doar la suprafaţa pielii, şi poate afecta chiar şi organele interne.

Sistemul nervos

Un alt efect al curentului electric asupra corpului, probabil cel mai periculos, este cel asupra sistemului
nervos. Prin „sistem nervos” înţelegem reţeaua de celule speciale din corp denumite „celule nervoase” sau
„neuroni” ce procesează şi conduc o multitudine de semnale responsabile pentru controlul unui număr mare de
funcţii ale corpului. Creierul, coloana vertebrală şi organele de simţ şi motoare funcţionează împreună pentru a
permite corpului să simtă, să se deplaseze, să răspundă şi să gândească.
Comunicarea dintre celulele nervoase este asemenea unor „traductoare”: crează semnale electrice (curenţi
şi tensiuni mici) ca şi răspuns la prezenţa unor compuşi chimici numiţi neurotransmiţători, şi eliberează
neurotransmiţători atunci când sunt stimulaţi de un curent electric. Dacă printr-un corp viu (uman sau altfel) trece
un curent electric suficient de mare, acesta va înlocui impulsurile de intensitate mică generate în mod normal de
neuroni, suprasolicitând sistemul nervos şi prevenind acţionarea muşchilor prin intermediul reflexelor şi a

46
semnalelor voite. În cazul în care muşchii sunt excitaţi (acţionaţi) de o sursă externă de curent (şoc electric), aceştia
se vor contracta involuntar, iar victima nu poate face nimic în această privinţă.

Tetanosul - imposibilitatea victimei de a se elibera de sub tensiune

Această situaţie este cu atât mai periculoasă dacă victima strânge conductorul aflat sub tensiune în mâini.
Muşchii antebraţelor responsabili pentru mişcare degetelor tind să fie mai bine dezvoltaţi pentru acei muşchi
responsabili cu contractarea degetelor decât pentru întinderea lor; prin urmare, dacă ambele seturi de muşchi sunt
excitate la maxim datorită curentului electric prezent prin mâna victimei, muşchii de „contractare” vor câştiga, iar
persoana va strânge mâna într-un pumn. În cazul în care conductorul atinge exact palma mâinii, această strângere
va forţa mâna să prindă strâns firul în mână ducând la o agravare a situaţiei datorită contactului excelent dintre corp
şi fir prin intermediul mâinii. Victima nu va fi capabilă să lase firul din mână fără un ajutor extern.
Din punct de vedere medical, această condiţie de contracţie involuntară a muşchilor se numeşte tetanos, şi
poate fi întrerupt doar prin oprirea curentului prin victimă.
Chiar şi după încetarea curentului, s-ar putea ca victima să nu-şi recapete pentru o perioadă de timp
controlul voluntar asupra muşchilor, până la revenirea la normal a stării neurotransmiţătorilor. Acesta este şi
principiul aplicat la construcţia pistoalelor tip „Taser” ce induc un şoc electric asupra victimei prin intermediul a
doi electrozi. Efectul unui şoc electric bine poziţionat poate imobiliza temporar (câteva minute) victima.

Fibrilaţia şi stopul cardiac

Dar efectele curentului electric asupra victimei nu se reduc doar la muşchii braţelor. Muşchiul ce
controlează plămânii şi inima (diafragma toracică) poate fi şi el blocat de efectul curentului electric. Chiar şi
curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal tetanosul sunt suficienţi pentru a da peste cap semnalele
celulelor nervoase în aşa măsură încât inima să nu mai funcţioneze corect ducând la o condiţie cunoscută sub
numele de fibrilaţie. Inima aflată în fibrilaţie mai mult trepidează decât bate, şi este ineficientă în pomparea
sângelui spre organele vitale din organism. În orice caz, în urma unui curent electric suficient de mare prin corp,
există posibilitatea decesului prin asfixiere sau stop cardiac. În mod ironic, personalul medical foloseşte un şoc
electric aplicat deasupra pieptului victimei pentru a „porni” inima aflată în fibrilaţie.

Curentul alternativ este mai periculos decât cel continuu

Modul în care curentul alternativ afectează corpul viu depinde în mare măsura de frecvenţă. Frecvenţele
joase (50 şi 60 Hz, folosite în Europa, respectiv SUA) sunt mai periculoase decât frecvenţele înalte, iar curentul
alternativ este de până la cinci ori mai periculos decât curentul continuu la aceeaşi valoarea a curentului şi a
tensiunii. Curentul alternativ de frecvenţă joasă produce o contracţie îndelungată a muşchilor (tetanie, sau spasm

47
muscular intermitent) ce blochează mâna pe sursa de curent electric prelungind timpul de expunere la efectele
acestuia. Curentul continuu este mult mai probabil să cauzeze doar o singură contracţie, ce permite adesea victimei
să se îndepărteze de locul pericolului.
Curentul alternativ, prin natura sa, tinde să ducă pacemaker-ul inimii într-o stare de fibrilaţie, în timp de
curentul continuu tinde doar să oprească inima. Odată ce şocul electric încetează, este mult mai uşor de „repornit” o
inimă blocată decât una aflată în stare de fibrilaţie. Acesta este şi motivul pentru care echipamentul de „defibrilaţie”
folosit de personalul medical de urgenţa funcţionează: şocul de curent produs de echipament este sub formă de
curent continuu şi are ca şi efect oprirea fibrilaţiei inimii pentru a permite inimii să revină la normal.
Oricare ar fi cazul, curenţii electrici suficienţi de mari pentru a cauza contracţia involuntară a muşchilor
sunt periculoşi şi trebuie evitaţi cu orice preţ.

2. Drumul curentului în cazul electrocutării

• Electrocutarea poate avea loc doar atunci când există un contact între două puncte din circuit şi este aplicată
o tensiune electrică asupra corpului victimei
• Circuitele electrice au de obicei un punct special legat la pământ: tije sau plăci metalice îngropate în
pământ pentru asigurarea faptului că cel puţin o parte din circuit se află la potenţialul pământului (tensiune
zero între acel punct şi pământ)
• Un defect de împământare este o conexiune accidentală dintre un conductor al circuitului şi pământ
• Există echipamente speciale de protecţie la lucrul cu tensiuni periculoase, precum încălţăminte şi preşuri
din cauciuc, dar acestea trebuiesc menţinute într-o stare perfectă de curăţenie şi uscate pentru a-şi dovedi
eficienţă. Încălţămintea obişnuită nu oferă o protecţie suficient de bună la electrocutare prin izolarea
purtătorului faţă de pământ
• Cu toate că pământul este un conductor slab de electricitate, curentul pe care îl poate conduce este suficient
pentru accidentarea gravă sau chiar decesul persoanei în cauză

Pentru apariţia electrocutării sunt necesare două puncte de contact

După cum am văzut deja, deplasarea continuă a electronilor necesită prezenţa unui circuit închis. Acesta
este motivul pentru care şocul electric datorat electricităţii statice este doar de moment: deplasarea electronilor este
de scurtă durată, până când se reface echilibrul electric dintre cele două obiecte. Aceste tipuri de şocuri limitate sunt
rareori periculoase.

48
 Fără existenţa a două puncte pe corp necesare intrării şi ieşirii
curentului, nu există riscul electrocutării. Din acest motiv
păsările pot sta pe liniile de înaltă tensiune fără a suferi nicio
electrocutare: contactul între acestea şi circuit se realizează
doar într-un singur punct electric.

Pentru ca electronii să circule printr-un conductor, este necesară prezenţa unei tensiuni pentru motivarea
lor. Tensiunea electrică este tot timpul relativă între două puncte. Nu există tensiune „la” sau „pe” un anumit punct
dintr-un circuit; prin urmare, nu există nicio tensiune aplicată păsării ce face contact cu circuitul în exemplul de mai
sus într-un singur punct, prin urmare, nu există nici curent. Da, chiar dacă aceasta atinge circuitul cu ambele
picioare, totuşi, ele ating acelaşi fir comun din punct de vedere electric. Din moment ce picioarele păsării ating
acelaşi fir electric comun, nu există diferenţă de potenţial (tensiune) între cele două puncte şi nu există nici curent.

Electrocutarea datorită închiderii circuitului prin împământare

Aceste consideraţii pot duce la formarea părerii

(greşite!) că nu putem fi electrocutaţi prin
atingerea unui singur fir electric. Spre
deosebire de păsări, oamenii stau de obicei pe
suprafaţa pământului atunci când ating un fir
prin care trece curent electric.

Adesea, o parte din sistemul de alimentare este conectat intenţionat la pământ, iar persoana ce atinge un
singur fir, realizează de fapt contactul între două puncte din circuit (firul şi împământarea).

Împământarea

Simbolul împământării (legării la pământ) este setul de trei linii orizontale cu lungimi descrescătoare, aflat
în partea stângă-jos a circuitului de mai sus, precum şi la piciorul persoanei curentate. În realitate, sistemul de
împământare a sistemelor de alimentare constă dintr-un conductor metalic îngropat în pământ la o adâncime mare
pentru un contact maxim cu acesta. Acel conductor este conectat la rândul său într-un punct din circuit. Conectarea
victimei la pământ (împământare) se realizează prin piciorul acesteia, datorită faptului că acesta atinge pământul.
Câteva întrebări sunt binevenite:

49
 • Dacă prezenţa unui punct de împământare în circuit poate duce la electrocutarea unei persoane, de ce îl
avem în circuit în primul rând? Nu ar fi mai sigur un circuit fără împământare?
• Persoana electrocutată probabil că nu este desculţă. Dacă cauciucul şi materialele din care este realizată
încălţămintea sunt materiale izolatoare, atunci de ce aceasta nu protejează persoanele electrocutate prin
împiedicarea formării unui circuit închis
• Cât de bun conductor electric poate să fie pământul? Dacă putem fi electrocutaţi datorită curgerii curentului
prin pământ, de ce să nu folosim pământul ca şi conductor în circuitele noastre de putere?

Motivul legării la pământ a circuitelor (împământarea)

Cât priveşte prima întrebare, prezenţa unui punct

de împământare „intenţional” asigură că cel puţin
contactul cu o parte din circuit este sigură. Dacă
persoana din cazul precedent ar fi să atingă partea
de jos a rezistorului, aceasta nu s-ar electrocuta,
chiar dacă picioarele sale vin în contact cu
pământul.

Deoarece partea de jos a circuitului este conectată la împământare în partea stângă, conductorul din dreapta
jos este comun din punct de vedere electric cu acesta, atunci când este atins precum în figura de mai sus. Din
moment ce nu poate exista o diferenţă de potenţial (tensiune) între două puncte comune, asupra persoanei ce vine în
contact cu firul nu va fi aplicată nicio tensiune iar aceasta nu va suferi niciun şoc electric.
Din acelaşi motiv, firul ce conectează circuitul la împământare nu are de obicei izolaţie; orice obiect
metalic ce vine în contact cu acesta se va transforma într-un punct electric comun cu pământul, eliminând orice
pericol de electrocutare. Legarea unui circuit la pământ asigură faptul că există cel puţin un punct din circuit care
dacă este atins nu duce la electrocutare.

Defectul de împământare

Dar dacă nu am lega circuitul deloc la pământ?

Nu ar înseamna acest lucru că atingerea oricărui
fir ar fi la fel de sigură? Ideal, da. Practic însă, nu.
Să observăm ce se întâmplă fără niciun fel de
împământare.

50
 În ciuda faptului că picioarele persoanei vin în contact direct cu pământul, atingerea oricărui punct din
circuit este sigură. Din moment ce nu se formează un drum complet/închis prin corpul persoanei, nu este posibilă
trecerea niciunui curent prin corpul acesteia.
Totuşi, toate acestea se pot schimba radical în
momentul formării unei legături accidentale cu
pământul, precum atingerea liniilor de înaltă
tensiune de către o creangă ce duce la formarea
unei legături directe cu pământul.

O asemenea conexiune accidentală dintre conductorul circuitului şi pământ poartă numele de defect de
împământare. Cauzele defectelor de împământare pot fi numeroase şi prin urmare nu pot fi luate toate în
considerare la proiectarea liniilor electrice.

În cazul copacilor, este imposibil de prezis firul

de contact accidental. Dacă contactul se
realizează între firul de sus, atunci aceste poate
fi atins în siguranţă; dacă în schimb contactul se
realizează între copac şi firul de jos, atunci
atingerea acestui fir este cea care nu prezintă
riscul electrocutării, adică exact invers faţă de
cazul precedent.

51
 Precum am spus şi mai sus, ramurile copacilor
sunt doar o sursă potenţială ale defectelor de
împământare. Să considerăm un circuit
neconectat la pământ, fără niciun contact
accidental dintre copac şi pământ, dar de data
aceasta avem doi oameni ce ating circuitul în
două puncte cu potenţiale diferite.

În acest caz, contactul fiecărei persoane cu pământul asigură închiderea circuitului prin pământ şi prin
ambele persoane. Chiar dacă fiecare din cele două persoane crede că se află în siguranţă în momentul atingerii
punctului respectiv din circuit, atingerea lor concomitentă transformă situaţia de mai sus într-un scenariu periculos.
De fapt, una dintre persoane reprezintă defectul de împământare în acest caz, ceea ce face ca atingerea
conductorului de către cealaltă persoană să fie periculoasă pentru ambii. Acesta este motivul pentru care circuitele
fără împământare sunt periculoase: tensiunea dintre oricare punct din circuit şi pământ este imprevizibilă, deoarece
este posibilă apariţia unui defect de împământare în orice moment în oricare punct al circuitului. În acest scenariu,
doar pasărea este sigură, deoarece nu are niciun contact cu pământul. Prin conectarea unui punct din circuit la
pământ, putem asigura siguranţa atingerii cel puţin în acel punct. Deşi nu reprezintă o măsură de siguranţă 100%,
tot este mai mare decât lipsa completă a împământării.

Purtarea încălţămintei adecvate

Pentru a răspunde celei de a doua întrebări, încălţămintea cu talpă de cauciuc asigură într-adevăr o anumită
protecţie la electrocutare prin prevenirea închiderii circuitului între victimă şi pământ. Cu toate acestea, majoritatea
tipurilor de încălţăminte nu sunt proiectate pentru asigurarea siguranţei electrice, având în majoritatea cazurilor o
talpă prea subţire sau dintr-un material neadecvat.
De asemenea, orice umezeală, mizerie sau săruri conductive provenite de la transpiraţie aflate pe suprafaţă
sau ce străpung talpa încălţămintei duce la compromiterea valorii izolaţiei iniţiale ale acesteia. Există încălţăminte
special concepută pentru lucrul la tensiune înaltă, precum şi preşuri din cauciuc pentru stat, dar aceste echipamente
speciale de lucru trebuiesc menţinute uscate şi într-o stare perfectă de curăţenie pentru a-şi dovedi eficienţa. În
concluzie, încălţămintea obişnuită nu este o garanţia a protecţiei la electrocutare atunci când intrăm în contact cu un
circuit electric.
Cercetările efectuate asupra rezistenţei contactului dintre corpul uman şi pământ au relevat aproximativ
următoarele valori:

• Contact prin intermediul mâinii sau piciorului protejat prin izolaţie de cauciuc: 20 M Ω

52
 • Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (uscat): între 100 kΩ şi 500 kΩ
• Contact prin intermediul piciorului protejat cu încălţăminte de piele (ud): între 5 k Ω şi 20 kΩ

Din cele de mai sus reiese că, faţă de piele, cauciucul este un material izolator mult mai bun, iar prezenţa
apei într-un material poros precum pielea, reduce semnificativ rezistenţa electrică a acestuia.

Pământul nu este un foarte bun conductor

Ca să răspundem şi la a treia întrebare, pământul nu este un conductor foarte bun, cel puţin nu atunci când
este uscat. Acesta este un conductor mult prea slab pentru a putea susţine un curent continuu pentru alimentarea
unei sarcini. Totuşi, pentru accidentarea sau decesul unei persoane este suficientă chiar şi o cantitate foarte mică de
curent, prin urmare chiar şi conductivitatea slabă a pământului poate fi suficientă pentru apariţia situaţiilor
periculoase.
Unele suprafeţe de pământ sunt materiale izolatoare mai bune decât altele. Asfaltul de exemplu, fiind o
substanţă în mare parte uleioasă, prezintă o rezistenţă mult mai mare decât majoritatea tipurilor de piatră sau
pământ. Betonul pe de altă parte, posedă o rezistenţă electrică mică datorită conţinutului său de apă şi electrolit.

3. Legea lui Ohm (reconsiderare)

• Efectele nedorite ale şocului electric asupra corpului sunt datorate curentului electric. O tensiune mai mare
permite producerea unui curent mai mare şi mai periculos. Rezistenţa se opune curgerii curentului;
creşterea rezistenţei electrice este o măsură bună de prevenire a şocului electric
• Orice tensiune mai mare de 30 V este capabilă să producă şocuri de curent periculoase
• Nu este indicat să purtăm inele sau brăţări atunci când lucrăm cu circuitele electrice. Acestea asigură un
contact excelent între corp şi circuitul electric, şi pot chiar ele să conducă curenţi suficienţi de mari pentru
producerea arsurilor chiar şi la tensiuni mici
• Chiar şi tensiunile mici pot fi periculoase într-un mod indirect. Acestea pot crea şocuri electrice suficiente
pentru a arunca victima într-un loc periculos din încăpere (elicele unui motor, ţevi încinse, contact cu
substanţe periculoase, etc.)
• Atunci când trebuie neapărat să lucrăm cu un circuit electric alimentat, este indicat să lucrăm doar cu o
singură mână pentru a preveni închiderea circuitului prin piept

Curentul electric este responsabil de efectele nedorite ale electrocutării

53
 În cadrul teoriei protecţiei la electrocutare este rostită adeseori fraza: Nu tensiunea omoară, ci curentul!
Deşi există o urmă de adevăr în această zicală, trebuie să înţelegem mult mai multe despre pericolul electrocutării
decât atât.
Principiul conform căruia „curentul omoară” este în esenţă corect. Curentul electric este cel responsabil de
arderea ţesuturilor, blocarea muşchilor şi intrarea inimii în fibrilaţie. Totuşi, curentul electric nu poate exista singur:
trebuie să existe o anumită cădere de tensiune pentru motivarea deplasării electronilor prin corpul victimei. Corpul
persoanei are şi el o anumită rezistenţă electrică, rezistenţă ce trebuie luată de asemenea în considerare.
Conform legii lui Ohm, curentul este egal cu raportul dintre tensiune şi rezistenţă:

Rezistenţa corpului poate reduce semnificativ efectele tensiunilor înalte

Cantitatea de curent printr-un corp este egală cu raportul dintre valoarea tensiunii aplicate între două puncte
distincte de pe corp şi rezistenţa electrică oferită de acesta între cele două puncte. Evident, cu cât valoarea tensiunii
disponibile pentru „împingerea” electronilor este mai mare, cu atât aceştia se vor deplasa mai uşor (curent mai
mare) pentru aceeaşi valoare a rezistenţei. De aici rezultă si pericolul tensiunii înalte: tensiunea înaltă înaseamnă un
potenţial mai mare de trecere a unor cantităţi mari de curent prin corp. Invers, cu cât corpul oferă o rezistenţă
electrică mai mare împotriva curentului, cu atât deplasarea electronilor este mai lentă (curent mai mic). Pericolul
tensiunii se datorează până la urmă valoarii rezistenţei totale disponibile în circuit pentru împiedicarea transferului
de electroni prin corp.
Rezistenţa corpului nu este nici ea o valoarea fixă. Aceasta variază de la o persoană la alta şi nu este aceeaşi
de-a lungul timpului. Dintre factorii ce afectează rezistenţa totală a unei persoane se numără procentul de grăsime şi
gradul de hidratare al organismului.
Rezistenţa organismului depinde şi de modul de realizare al contactului dintre fir şi piele: între cele două
mâini, între mână şi picior, între cele două picioare, între picior şi cot, etc. Sudoarea, fiind un lichid bogat în săruri
şi minerale, este un conductor excelent de electricitate. La fel este şi sângele. Prin urmare, contactul realizat cu o
mână transpirată sau o rană deschisă va reduce substanţial valoarea rezistenţei disponibile.
Dacă măsurăm rezistenţa electrică între cele două mâini, valoarea indicată de un multimetru va fi de
aproximativ un milion de ohmi (1 MΩ)
ţinând
( cele două sonde, fiecare într -o mână). Multimetrul indică o
rezistenţă mai mică dacă strângem puternic sondele în mână decât atunci când le ţinem uşor.

Efectele diferitelor valori ale curenţilor asupra corpului uman

Care este valoarea pentru care curentul este periculos? Răspunsul la această întrebare depinde şi el de
câţiva factori. Fiecare corp este diferit din punct de vedere chimic, iar acest lucru duce la reacţii diferite la trecerea

54
aceluiaşi curent prin două corpuri diferite. În ciuda acestor diferenţe, de-a lungul timpului s-au stabilit unele valori
cu ajutorul testelor ce indică efectele curentului electric asupra organismului. Toate valorile curenţilor sunt date în
miliamperi (1 mA = 0.001 A) (C.A. = curent alternativ):

EFECT ASUPRA CORPULUI CURENT CONTINUU C.A (60 Hz) C.A. (10 kHz)
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Senzaţia uşoară Bărbaţi = 1.0 mA 0.4 mA 7 mA
de gâdilire Femei = 0.6 mA 0.3 mA 5 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pragul de Bărbaţi = 5.2 mA 1.1 mA 12 mA
percepţie Femei = 3.5 mA 0.7 mA 8 mA
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 62 mA 9 mA 55 mA
dar se poate menţine Femei = 41 mA 6 mA 37 mA
controlul voluntar
al muşchilor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia durerii, Bărbaţi = 76 mA 16 mA 75 mA
victima nu poate lăsa Femei = 51 mA 10.5 mA 50 mA
firul din mână
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Durere severă, Bărbaţi = 90 mA 23 mA 94 mA
apar dificultăţi Femei = 60 mA 15 mA 63 mA
de respiratie
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Posibilitatea Bărbaţi = 500 mA 100 mA
apariţiei fibrilaţiei Femei = 500 mA 100 mA
inimii după 3 secunde

Atenţie, aceste date sunt doar aproximative, pentru că fiecare individ s-ar putea să reacţioneze diferit la
trecerea curentului prin organism. S-a sugerat chiar, că o valoarea a curentului de doar 17 mA (0.017 A!) este
suficientă în anumite condiţii pentru inducerea fibrilaţiei inimii atunci când este aplicată de-a lungul pieptului.

Pericolul electrocutării creşte odată cu descreşterea rezistenţei corpului victimei

Să presupunem de exemplu că am prinde terminalele unei surse de tensiune alternativă la o frecvenţă de 60

Hz cu ambele mâini. Care este valoarea tensiunii necesare pentru a produce un curent de 20 mA (suficient pentru a
face imposibilă desprinderea voluntară de pe fir) în condiţiile în care pielea este uscată şi curată? Folosim legea lui
Ohm pentru a determina această valoare:

55
 Ţineţi minte că aceasta este situaţia cea mai favorabilă victimei (piele curată şi uscată) din punct de vedere
al siguranţei electrice, iar valoarea tensiunii de 20 kV este valoarea necesară inducerii tetanosului. Pentru cauzarea
unui şoc electric dureros, este suficientă o valoare mult mai mică a tensiunii! De asemenea, ţineţi minte că efectele
fiziologice ale curentului electric variază în mare măsură de la o persoană la alta, iar aceste valori calculate sunt
doar aproximări.

Transpiraţia mâinilor scade rezistenţa electrică a corpului

Dacă ne udăm pe mâini pentru a încerca să simulăm transpiraţia, rezistenţă electrică dintre cele două mâini
scade până la o valoare de aproximativ 17.000 de ohmi (17
Ω)k(încercaţi să folosiţi un multimetru în diferite
scenarii pentru calcularea rezistenţei electrice dintre diferite puncte ale corpului dumneavoastră!), atingând cu doar
un deget fiecare dintre cele două sonde. O recalculare a tensiunii necesare inducerii unui curent de 20 mA, duce la
următorul rezultat:

În această situaţie realistă, este nevoie de o cădere de tensiune de doar 340 de volţi între cele două mâini
pentru a induce un curent de 20 mA (vedeţi tabelul efectelor curentului asupra corpului).

Inelele sau brăţările purtate pe mână se pot dovedi periculoase

Totuşi, este posibilă apariţia unui şoc electric la o tensiune mult mai mică decât aceasta. În cazul în care
rezistenţa electrică a corpului scade şi mai mult datorită contactului cu un inel purtat pe deget (un inel din aur în
jurul degetului reprezintă un contact excelent pentru apariţia şocului electric), sau cu o suprafaţă de contact cu un
corp metalic mare precum o ţeavă sau mânerul unei scule de lucru, valoarea rezistenţei poate scădea până la valori
în jurul a 1.000 de ohmi (1 kΩ), caz în care chiar şi o tensiune joasă prezintă un risc crescut de electrocutare:

În această situaţie, sunt suficienţi 20 V pentru producerea unui curent de 20 mA prin corpul victimei,
suficient pentru inducerea tetanosului. Luând în considerare faptul că, teoretic, 17 mA sunt suficienţi pentru
inducerea fibrilaţiei inimii, o rezistenţă electrică de 1 kΩ între cele două mâini face ca o cădere de tensiune de doar
17 V să fie extrem de periculoasă.

56
 Şaptesprezece volţi nu este o valoare foarte mare din punct de vedere al reţelelor electrice. Desigur, aceasta
este situaţia cea mai proastă posbil, cu o tensiune alternativă la 60 Hz şi conductivitate excelentă a corpului, dar
utilitatea ei constă în exemplificarea faptului că o tensiune foarte mică se poate dovedi periculoasă în anumite
condiţii şi situaţii.

„Îngheţarea” victimei pe fir agravează efectele electrocutării

Nu este necesar ca aceste condiţii de realizare a rezistenţei electrice de 1 kΩ să fie atât de extreme precum a
fost prezentat mai sus. Rezistenţa corpului poate scădea odată cu aplicarea tensiunii (în special dacă tetanosul face
ca victima să strângă şi mai bine conductorul în mână), astfel încât cu o tensiune constantă, severitatea unui şoc
electric se poate agrava în timp după contactul iniţial. Ceea ce începe ca un şoc uşor - suficient pentru a îngheţa
victima pe fir, astfel încât să nu-l poată lăsa din mână - se poate transforma într-un şoc suficient de sever pentru a
cauza decesul pe măsură ce rezistenţa corpului scade iar curentul corespunzător creşte.
Următoarele seturi de date au fost prelevate prin intermediul cercetărilor asupra valorilor rezistenţei
corpului între diferite puncte şi condiţii de contact:

Scenariu Rezistenţa electrică Rezistenţa electrică

(condiţii uscate) (condiţii umede)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Fir atins de deget 40 kΩ - 1 MΩ 4 kΩ - 15 kΩ
Fir prins în mână 15 kΩ - 50 kΩ 3 kΩ - 5 kΩ
Cleşti metalici ţinuţi în mână 5 kΩ - 10 Ωk 1 kΩ - 3 kΩ
Contact cu palma mâinii 3 kΩ - 8 kΩ 1 kΩ - 2 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinută cu o mână 1 kΩ - 3 kΩ 0.5 kΩ - 1,5 kΩ
Bară metalică de 4 cm ţinuta cu ambele mâini 0.5 kΩ - 1,5 kΩ 0.25 kΩ - 0.75 kΩ
Mână introdusă în lichid conductor 0.2 kΩ - 0.5 kΩ
Picior introdus în lichid conductor 0.1 kΩ - 0.3 kΩ

Observaţi valorile rezistenţei pentru scenariul contactului cu o bară groasă de 4

cm. Rezistenta măsurată în cazul contactului cu ambele mâini este exact jumătate
cazului de contact cu o singură mână.

57
 Cu ambele mâini pe bară, suprafaţa de contact este de două ori
mai mare decât cu o singură mână. Aceasta este o lecţie
importantă de ţinut minte: rezistenţa electrică dintre două puncte
de contact scade odată cu creşterea suprafeţei contactului, toţi
ceilalţi factori rămânând constanţi. Dacă ţinem bara metalică cu
ambele mâini, electronii au două căi paralele de curgere dinspre
bară spre corp şi invers.

Conexiunea în paralel rezultă tot timpul într-o rezistenţă electrică totală mai mică decât oricare dintre
rezistenţele conectate luate individual.
În industrie, valoarea de 30 V este considerată ca fiind pragul maxim de siguranţă; tot ce depăşeşte această
valoare reprezintă un potenţial pericol de electrocutare.

Folosiţi o singură mână când lucraţi cu circuitele electrice

Drumul urmat de curent prin corpul uman este foarte important atunci când vorbim de efectele sale asupra
organismului. Curentul afectează orice fel de ţesut/muşchi prin care trece, şi din moment ce muşchii inimii şi ai
plămânilor sunt cei mai importanţi pentru supravieţuire, şocurile de curent ce traversează pieptul trebuiesc privite
ca fiind cele mai periculoase. Din această cauză, închiderea circuitului prin mâini (electrocutare) este cea mai
probabilă cauză a accidentelor şi deceselor.
Pentru a veni în întimpinarea acestor scenarii neplăcute, este indicat să folosim o singură mână atunci când
lucrăm cu circuitele electrice alimentate la tensiuni ce pot pune viaţa în pericol; cealată mână se va ţine departe de
sursa de tensiune, preferabil în buzunar pentru a nu atinge din greşeală circuitul. Evident, cel mai sigur este să
lucrăm tot timpul pe un circuit electric nealimentat, dar acest lucru nu este tot timpul practic sau posibil.
Pentru lucrul cu o singură mână, este indicat să folosim mâna dreaptă, şi nu cea stângă, din două motive:
majoritatea oamenilor sunt dreptaci (prin urmare îndemânarea este mai mare), iar inima este de obicei situată în
partea stângă sau la mijlocul pieptului. Desigur, stângacii vor folosi mâna stângă pentru că deşi pericolul este mai
mare în eventualitatea unui şoc electric, şansele apariţiei acestuia sunt mai mici datorită coordonării crescute faţă de
mâna dreapta a acestora.

Folosiţi echipamente şi instrumente de lucru izolate electric

58
 Contact direct

Cea mai bună protecţie împotriva electrocutării este rezistenţa

electrică, iar aceasta poate fi adăugată rezistenţei corpului prin
folosirea instrumentelor de lucru, echipamentelor, mănuşilor şi
încălţămintei izolate electric. Curentul prin circuit (factorul periculos
la electrocutare) este raportul dintre tensiunea electrică prezentă şi
valoarea totală a rezistenţei în calea curgerii curentului. Valoarea totală a rezistenţelor conectate în serie este mai
mare decât valoarea oricărei rezistenţe luată individual.
Persoanele ce intră în contact direct cu sursele de tensiune: curentul este limitat doar de rezistenţa corpului:

Utilizarea echipamentului de protecţie

Circuitul echivalent pentru aceeaşi situaţie, dar cu persoana în

cauză purtând mănuşi şi încălţăminte de protecţie (izolate electric).
Persoanele ce poartă mănuşi şi încălţăminte de protecţie: curentul
este limitat acum de valoarea totală a rezistenţei din circuit:

Deoarece curentul trebuie acum să treacă prin încălţăminte, prin corp şi prin mănuşi pentru a închide
circuitul spre baterie, suma tuturor acestor rezistenţe se opune trecerii curentului într-o măsură mai mare decât
oricare rezistenţă luată în parte.

Siguranţa liniilor electrice de înaltă tensiune

Siguranţa este unul din motivele pentru care conductoarele electrice sunt de obicei acoperite cu izolaţie de
plastic sau cauciuc: pentru a creşte substanţial valoarea rezistenţei dintre conductori şi persoanele ce ar putea veni
în contact cu acestea, oricare ar fi motivul. Din păcate, izolarea conductorilor din liniile electrice de înaltă tensiune
este mult prea scumpă datorită cantităţii de izolaţie necesară pentru protecţia în caz de contact accidental; siguranţa
la electrocutare în acest caz este asigurată prin construirea şi menţinerea acestora la înălţime (de aici şi denumirea
de linii electrice aeriene (LEA)), pentru a evita în primul rând contactul accidental dintre acestea şi persoanele
neautorizate.

59
 4. Practici de bază

• Orice circuit, echipament sau sistem trebuie adus într-o stare de energie zero atunci când se doreşte
atingerea directă a elementelor acestuia
• Întrerupătoarele de siguranţă trebuie să fie prezente în orice circuit electric pentru a putea asigura cu
uşurinţă o situaţie de energie zero în circuit
• Pentru o siguranţă suplimentară, la bornele sarcinii la care se efectuează operaţii de reparaţie sau
întreţinere, se poate conecta o împământare temporară sau un conductor de scurt-circuit între cele două
părţi cu potenţiale diferite ale circuitului
• Verificaţi întotdeauna dacă circuitul a fost adus într-o stare de energie zero cu ajutorul aparatelor de
măsură. Asiguraţi-vă de funcţionalitatea aparatului şi înainte şi după ce aţi verificat circuitul
• După ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, ultimul pas înaintea contactului propriu-zis cu circuitul
este atingerea scurtă şi uşoară a acestuia cu partea posterioară a palmei; în cazul apariţiei şocului electric,
reacţia muşchilor va îndepărta mână de pericolul existent

Opriţi alimentarea cu energie electrică înainte de atingerea elementelor de circuit

Dacă este posibil, închideţi întotdeauna alimentarea reţelei electrice înainte de atingerea oricăror elemente
de circuit. Trebuie de asemenea asigurate toate sursele de energie înainte ca un sistem să poate fi considerat sigur.
Asigurarea faptului că în circuit nu se află energie periculoasă (starea de energie zero) se face prin înlăturarea
energiei potenţiale sau stocate din circuit.

Asigurarea circuitelor se poate realiza prin intermediul întrerupătoarelor

Toate circuitele trebuiesc prevăzute cu mecanisme de

„deconectare” pentru asigurarea tensiunii din circuit. În
unele cazuri, aceste dispozitive servesc un scop
secundar în circuit, şi anume, deschiderea automată a
acestuia în cazul în care valoarea curentului depăşeşte
valoarea nominală permisă în circuit. În alte situaţii,
întrerupătoarele de deconectare sunt operate manual, nu automat.
În ambele cazuri, acestea sunt utilizate pentru protecţie şi este necesară folosirea lor corespunzătoare.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste dispozitive de deconectare trebuie să fie diferite faţă de întrerupătoarele ce
închid şi deschid circuitul în mod normal. Acestea sunt dispozitive de siguranţă pentru asigurarea stării de energie
zero a circuitului.

60
 Cu întrerupătorul în poziţia deschis (precum în figură), continuitatea circuitului este întreruptă şi curentul
din circuit este zero. Căderea de tensiune pe sarcină este şi ea zero, deoarece întreaga tensiune a sursei se regăseşte
la bornele contactelor întrerupătorului deschis. Observaţi că nu este nevoie de încă un întrerupător în partea de jos a
circuitului. Datorită faptului că acea parte din circuit este conectată la împământare, ea este electric comună cu
pământul şi nu sunt necesare măsuri suplimentare de siguranţă.

Pentru o siguranţă maximă se pot realiza împământări temporare

Pentru o siguranţă maximă a persoanelor ce lucrează

pe partea de sarcină a circuitului, se poate stabili o
legătură temporară la pământ a părţii superioare a
circuitului, pentru a ne asigura că nu este posibilă în
niciun fel apariţia unei căderi de tensiune la bornele
sarcinii.

După realizarea împământării temporare, ambele părţi ale sarcinii sunt conectate la pământ, asigurând o
stare de energie zero la bornele acesteia.

Asigurarea circuitului prin scurt-circuitarea temporară a sarcinii

Din moment ce existenţa împământărilor pe ambele

părţi ale circuitului înseamnă practic scurt-circuitarea
sarcinii cu un conductor, putem asigura circuitul prin
exact această metodă.

Indiferent de măsura luată, ambele părţi ale sarcinii se vor afla la acelaşi potenţial, cel al pământului,
neexistând nicio cădere de tensiune între oricare parte/bornă a sarcinii şi persoanele ce lucrează în acel loc prin
intermediul pământului. Această tehnică este des întâlnită atunci când se lucrează la întreţinerea liniilor electrice de
înaltă tensiune din reţeaua de distribuţie a energiei electrice.
Chiar şi după luarea acestor măsuri de siguranţă, trebuie să ne asigurăm că într-adevăr nu există niciun fel
de energie electrică prezentă în circuit. O modalitate este să acţionăm (închidem) întrerupătorul motorului/becului/
sau oricărui alt element din circuit la care lucrăm. Dacă acesta porneşte, înseamnă că încă mai există energie în
circuit.

61
Folosiţi aparatul de măsură pentru asigurarea electrică a circuitului

În afară de asta, va trebui întotdeauna să ne asigurăm de prezenţă tensiunilor electrice periculoase din
circuit cu ajutorul unui aparat de măsură înaintea atingerii directe a oricărui element sau conductor din circuit. Paşii
pentru asigurarea circuitului cu ajutorul aparatului de măsură sunt următorii:

• Asiguraţi-vă că aparatul de măsură folosit indică corect o cădere de tensiune cunoscută; folosiţi-l pentru a
măsura tensiunea unei bateri, de exemplu
• Folosiţi aparatul de măsură pentru determinarea prezenţei oricărei tensiuni electrice periculoase din circuit,
doar după ce aţi urmat pasul de mai sus
• Este important să verificaţi încă odată funcţionalitatea aparatului de măsură pentru a vă asigura că şi acum
indică valoarea corectă; puteţi folosi aceeaşi baterie şi în acest caz

Chiar dacă aceste metode par exagerate sau chiar paranoice, cei trei paşi de mai sus sunt o metodă a cărei
eficienţă a fost demonstrată în practică. Există tot timpul riscul ca aparatul de măsură din dotare să fie defect chiar
în momentul în care îl folosiţi pentru determinarea tensiunilor potenţial periculoase din circuit. Urmând paşii de mai
sus, vă puteţi asigura că nu sunteţi păcăliţi de un aparat de măsură stricat. Eventual, folosiţi un al doilea aparat de
măsură în cazul în care nu sunteţi absolut sigur de indicaţia primului aparat.

Atingeţi circuitul doar după ce aţi luat toate măsurile de siguranţă

Într-un final, după ce toate măsurile de siguranţă au fost luate, atingerea directă a elementelor şi
conductorilor din circuit este permisă. Atenţie totuşi, chiar şi după ce toate măsurile de siguranţă au fost urmate,
este posibil ca încă să mai existe surse de tensiuni periculoase în circuit (deşi este puţin probabil). O ultimă măsură
de precauţie constă în atingerea uşoară şi de scurtă durată a circuitului cu partea anterioară a palmei înainte de
prinderea oricărui element de circuit în mână. De ce?
În cazul în care încă mai există tensiune prezentă între acel element şi pământ, atingerea acestuia duce la
strângerea degetelor în pumn datorită efectului curentului electric asupra muşchilor şi la îndepărtarea persoanei de
locul periculos. Acesta este însă ultima măsură de siguranţă ce trebuie luată şi nu prima, şi nu trebuie folosită ca şi
metodă alternativă de verificare a existenţei tensiunilor periculoase în circuit.

5. Reacţia în cazuri de urgenţă

• O persoană electrocutată trebuie deconectată de la sursa de energie electrică. Pentru aceasta, se va localiza
şi acţiona cel mai apropiat întrerupător de tensiune. Altfel, dacă este imposibilă localizarea la timp a

62
 dispozitivului de întrerupere, victima poate fi îndepărtată de pe circuit prin dezlipire sau lovire cu un obiect
nemetalic, izolator.
• Victimele electrocutărilor necesită asistenţă medicală de urgenţă: verificaţi respiraţia şi pulsul, iar apoi
aplicaţi metodele de resuscitare cardio-pulmonară pentru menţinerea oxigenării corpului acesteia
• Dacă victima este conştientă după electrocutare, este totuşi necesară supravegherea atentă şi îngrijirea
acesteia până la apariţia personalului medical calificat. Există pericolul instalării şocului fiziologic;
asiguraţi prin urmare victimei un mediu călduros şi confortabil
• Victimele electrocutărilor pot prezenta probleme cu inima chiar şi după câteva ore de la accident. Pericolul
şocului electric nu ia sfârşit după acordarea imediată a asistenţei medicale

Oprirea alimentării cu energie electrică

În ciuda tuturor măsurilor de siguranţă luate, din când în când au loc şi accidente neplăcute. În majoritatea
cazurilor acestea sunt urmarea nerespectării procedurilor de siguranţă. Dar indiferent de natura lor, este bine ca cei
ce lucrează în domeniul sistemelor electrice să cunoască măsurile de prim ajutor ce trebuiesc acordate victimei
electrocutării.
Primul lucru atunci când observăm o persoană „îngheţată pe circuit” este să oprim alimentarea cu energie
electrică de la cel mai apropiat întrerupător. Dacă o a doua persoană vine în contact cu victima, există riscul ca
valoarea căderii de tensiune asupra ambelor persoane să fie suficient de mare pentru electrocutarea amândoura,
ducând la „îngheţarea” ambelor persoane pe circuit, nu doar a victimei iniţiale.
Una dintre problemele acestei proceduri este imposibilitatea depistării la timp a sursei de energie electrică
pentru salvarea victimei. Dacă funcţionarea inimii şi respiraţia victimei electrocutate sunt paralizate de curentul
electric, durata de supravieţuire este extrem de limitată. Dacă şocul de curent este suficient de mare, carnea şi
organele interne ale victimei sunt făcute scrum într-un timp foarte scurt.

Îndepărtarea victimei prin smulgere sau lovire

Dacă nu se poate localiza întrerupătorul circuitului într-un timp suficient de scurt, se poate încerca
dezlipirea victimei de pe circuit prin smulgere sau lovire cu ajutorul unui lemn uscat(coadă de mătură, de ex) sau
orice alt material non-metalic, izolant, ce poate fi găsit în împrejurime. O metodă bună de îndepărtare a victimei
este folosirea unui prelungitor electric plasat în jurul corpului victimei şi tragerea acesteia din preajma circuitului.
Ţineţi minte că victima va strânge conductorul cu toată forţa, prin urmare tragerea şi dezlipirea acesteia de pe
circuit nu va fi deloc uşoară!

Acordarea ajutorului medical

63
 După îndepărtarea victimei de la sursa de energie electrică, cea mai mare problemă din punct de vedere
medical este respiraţia şi circulaţia (pulsul). Pentru a preveni dezoxigenarea victimei, se vor aplica metodele de
resuscitare cardio-pulmonara (RCP), dacă salvatorul le cunoaşte, până la sosirea unui echipaj medical specializat.
Dacă victima este conştientă, aceasta trebuie ţinută pe loc până la sosirea unui echipaj medical specializat la
locul accidentului. Există posibilitatea căderii victimei într-un şoc fiziologic - o situaţie în care circulaţia sângelui
nu este suficientă, situaţie diferită de cea a şocului electric - prin urmare, temperatura şi confortul victimei trebuie
să fie o prioritate. Este posibil ca un şoc electric iniţial insuficient pentru a cauza întreruperea imediată a bătăii
inimii, să cauzeze probleme şi să ducă la un infarct câteva ore mai târziu; victima va trebui să fie foarte atentă la
condiţia ei generală după incident, ideal, sub supraveghere.

6. Surse potenţiale de pericol

• Condiţiile de umezeală sporesc riscul apariţiei electrocutării prin reducerea rezistenţei electrice a pielii
• Scoateţi din funcţiune şi înlocuiţi imediat dispozitivele şi aparatele electrice uzate sau defecte. Puteţi evita
folosirea în necunoştinţă de cauză a unui prelungitor sau dispozitiv electric prin tăierea capătului cablului
de alimentare după scoaterea acestuia din priză
• Liniile electrice aeriene sunt deosebit de periculoase şi trebuie evitate sub orice formă. Dacă observaţi
posibilitatea existenţei unui punct de contact între o linie electrică şi pământ, pentru evitarea riscului
electrocutării, staţi într-un picior sau alergaţi (un singur picior atinge pământul în acelaşi moment); în acest
fel nu va exista o diferenţa de potenţial asupra corpului victimei şi nici posibilitatea apariţiei unui curent
periculos

Cu siguranţă că există un adevărat pericol de electrocutare atunci când lucrăm într-un circuit electric.
Totuşi, posibilitatea apariţiei electrocutării depăşeşte această graniţă datorită răspândirii aparatelor electrice în jurul
nostru.
După cum am văzut, rezistenţa electrică a corpului şi a pielii este un factor foarte important atunci când
vorbim de pericolul electrocutării. Cu cât rezistenţa corpului este mai mare, cu atât pericolul apariţiei unui curent
periculos pentru aceeaşi valoare a tensiunii este mai scăzut, şi invers.

Nu folosiţi aparate şi dispozitive electrice în baie

Cea mai sigură modalitate de descreştere a rezistenţei pielii este udarea acesteia. Atingerea dispozitivelor
electrice cu mâinile sau picioarele ude sau transpirate (apa sărată este un conductor electric mult mai bun decât apa
dulce) este periculoasă. În casă, baia este locul cel mai periculos din acest punct de vedere; din aceasta cauză se
recomandă ca prizele să fie montate în afara băii iar pentru descurajarea utilizării dispozitivelor electrice deasupra

64
căzii, chiuvetei sau a duşului. Nu folosiţi niciodată telefoane (fixe sau mobile), radiouri, casetofoane, laptop-uri sau
orice alte dispozitive electrice, alimentate fie direct de la reţeaua de alimentare sau cu baterii, în incinta băii.

Tăiaţi capătul prelungitoarelor defecte pentru evitarea electrocutărilor

O altă sursă potenţială de pericol o reprezintă prelungitoarele electrice folosite acasă sau în industrie. Toate
prelungitoarele trebuiesc verificate regulat; trebuie să ne asigurăm că izolaţia acestora nu este deteriorată sau
crăpată. O metodă sigură de scoatere din funcţiune a prelungitoarelor deteriorate ce prezintă risc de electrocutare
este scoaterea acestora din priză şi tăierea prizei mascul (ştecher) ce se conectează în mod normal la priză de
alimentare; în acest fel, ne putem asigura că nimeni nu va folosi acel prelungitor până când nu este reparat. Această
operaţie este importantă mai ales în industrie, acolo unde mai mulţi oameni folosesc acelaşi echipament şi nu toţi
cunosc pericolul la care se pot expune.

Nu puneţi în funcţiune aparate electrice defecte

Nu folosiţi niciodată un dispozitiv sau aparat electric dacă acesta prezintă probleme electrice de
funcţionare. Acesta trebuie scos imediat din funcţiune şi nu trebuie refolosit până la remedierea situaţiei. La fel ca
şi în cazul prelungitoarelor, orice dispozitiv electric poate fi scos (temporar) din funcţiune prin tăierea cablului de
alimentare după deconectarea din circuit (tăierea ştecherului).

Evitaţi liniile electrice căzute la pământ şi stâlpii de înaltă tensiune

Liniile electrice căzute la

pământ sunt un real pericol de
electrocutare şi trebuiesc
evitate în toate cazurile.

Tensiunile prezente între liniile de alimentare sau între o linie de alimentare şi pământ sunt în mod normal
foarte mari. Dacă o linie electrică se rupe iar conductorul metalic cade la pământ, rezultatul imediat este producerea
arcurilor electrice (scântei) suficient de puternice pentru smulgerea bucăţilor de ciment sau asfalt. Intrarea în
contact cu o linie electrică alimentată căzută la pământ este moarte sigură, dar există şi alte pericole ce nu sunt aşa
de evidente.
Când o linie atinge pământul, circuitul electric se închide prin pământ, ceea ce duce la apariţia unui curent
prin acesta până la cel mai apropiat punct de împământare din sistem.

65
 Pământul, fiind un conductor
(chiar dacă unul prost), va
conduce curentul între linia
căzută la pământ şi cel mai
apropiat punct de împământare,
reprezentat de un conductor
îngropat în pământ pentru un
contact cât mai bun.

Datorită faptului că pământul este un conductor electric mult mai slab decât conductoarele electrice de pe
stâlpi, majoritatea căderii de tensiune se va regăsi între punctul de contact al cablului căzut la pământ şi conductorul
folosit pentru împământare; căderea de tensiune în lungul cablului electric va fi mult mai mică (cifrele din figură
sunt foarte aproximative).
Dacă distanţa dintre punctul de
contact al liniei cu pământul şi
locul împământării este mică,
atunci va exista o cădere mare
de tensiune pe o distanţă relativ
scurtă.

Prin urmare, o persoană ce stă pe pământ între aceste două puncte este în pericol de electrocutare datorită
diferenţei de potenţial dintre picioarele sale ( Curentul „alege” calea cea mai puţin rezistentă din punct de vedere
electric).
Din nou, aceste cifre sunt foarte aproximative, dar ilustrează foarte bine principiul conform căruia o
persoană poate deveni victimă a electrocutării datorită unei linii electrice căzute la pământ fără să intre în contact
direct cu aceasta!

Contactul cu pământul

Un mod de a evita acest tip de electrocutare este ca atunci când observăm o linie electrică căzută la pământ
să facem contact cu pământul doar într-un singur punct; acest lucru îl putem realiza alergând (când alergăm, doar
un singur picior atinge pământul deodată), sau, dacă nu avem unde fugi, să stăm într-un singur picior. Desigur, dacă
putem să o facem, alegatul este cea mai bună opţiune. Eliminând contactul în două puncte cu pământul, nu va exista

66
o diferenţă de potenţial şi nici o cădere de tensiune asupra corpului pentru pentru apariţia unui potenţial curent
periculos prin organism.

7. Proiectarea aparatelor electrice

• Sistemele de alimentare au adesea conectată o parte a sursei de tensiune la împământare pentru asigurarea
împotriva electrocutării în acel punct
• Conductorul conectat la împământare într-un sistem de alimentare poartă numele de conductor neutru, iar
celălalt conductor se numeşte fază
• Împământarea sistemelor de alimentare se realizează pentru prevenirea electrocutărilor şi nu afectează
performanţa circuitului şi a sarcinii
• Siguranţa în utilizare a aparatelor electrice poate fi îmbunătăţită prin folosirea prizelor şi conectorilor
polarizaţi, a izolaţiei duble sau a prizelor cu împământare
• Întrerupătoarele automate pot detecta diferenţa de curent dintre fază şi neutru; în cazul în care această
diferenţă este prea mare, circuitul se deschide automat pentru a preveni pericolul apariţiei electrocutării

Conductorul de fază şi conductorul neutru

Odată cu realizarea împământării circuitului, cel puţin un

punct din circuit este comun cu pământul şi prin urmare nu
prezintă niciun risc de electrocutare. Într-un sistem electric
simplu, format din două fire, conductorul conectat la
împământare se numeşte neutru, iar conductorul aflat sub
tensiune se numeşte fază.

Atingerea neutrului şi a fazei

În ceea ce priveşte sursa de alimentare şi sarcina propriu-zisă, existenţa punctului de împământare nu are
niciun efect asupra funcţionării circuitului. Acesta există doar pentru siguranţa persoanelor ce intră în contact cu
circuitul, şi înseamnă o căderea de tensiunea de 0 volţi între circuit şi pământ, tensiune la care atingerea circuitului
este sigură. Conductorul aflat sub tensiune, în schimb, poate produce electrocutarea persoanelor ce vin în contact cu
acesta în cazul în care alimentarea cu energie electrică nu este întreruptă în prealabil.
Este bine de înţeles această diferenţă de pericole între cei doi conductori într-un circuit electric simplu.
Următoarele ilustraţii sunt realizate pe baza unui circuit electric de apartament/casă tipic (folosind curentul
continuu în acest caz pentru simplitatea prezentării, şi nu curent alternativ).

67
Carcase metalice neconectate la împământare

Dacă luăm, de exemplu, un aparat electric, precum

un prăjitor de pâine, cu o carcasă metalică, putem
observa că teoretic acesta nu ar trebui să prezinte
niciun pericol de electrocutare în cazul în care
funcţionează corespunzător. Firele metalice din
interiorul aparatului ce conduc curentul spre
elementul de încălzire sunt izolate faţă de carcasa
metalică, precum şi între ele, cu un material plastic
sau de cauciuc.

Totuşi, în cazul în care unul dintre firele

existente în interiorul aparatului vine în
contact direct cu carcasa metalică,
potenţialul electric al acesteia va fi egal cu
cel al firului, iar atingerea carcasei va fi în
acest caz la fel de periculoasă precum
atingerea directă a firului. Dacă aceasta
situaţie duce sau nu la electrocutare depinde
de natura firului ce atinge carcasa.

În cazul în care firul ce intră în

contact cu carcasa metalică este faza
(firul aflat „sub tensiune”),
utilizatorul aparatului se află într-un
real pericol. Pe de altă parte, dacă
neutrul este cel ce atinge carcasa
metalică, nu există niciun pericol de
electrocutare.

68
Utilizarea prizelor polarizate

Pentru a se asigura că primul caz este

mai puţin probabil decât celălalt, se
încearcă în general proiectarea
aparatelor electrice astfel încât riscul
ca faza să intre în contact direct cu
carcasa metalică să fie minim.

Totuşi, această măsură preventivă este eficientă doar în cazurile în care polaritatea prizei poate fi garantată.
Dacă polaritatea acesteia poate fi inversată, atunci firul ce intră în contact cu carcasa poate la fel de bine să fie cel
aflat sub tensiune.
Aparatele electrice proiectate astfel se folosesc la prizele polarizate, un picior al conectorului fiind mai lat
iar celălalt mai îngust (prizele sunt şi ele construite în acest fel). Prin urmare, conectorul nu poate fi introdus
„invers” în priză, iar identitatea firelor din interiorul aparatului poate fi asigurată în acest fel. Acest lucru nu are
niciun efect asupra funcţionării aparatului, ci serveşte doar ca şi mijloc de siguranţă în utilizare.

Aparate electrice dublu izolate

O altă metodă este realizarea carcasei exterioare a aparatului dintr-un material non-conductor. Astfel de
aparate se numesc dublu-izolate, doarece carcasa serveşte ca şi izolaţie adiţională pe lângă cea oferită de
conductori. Dacă se întâmplă ca un fir din interiorul aparatului să intre în contact cu carcasa, aceasta nu prezintă
niciun pericol de electrocutare pentru utilizator.

Conectarea directă a carcasei metalice la împământare

Iar o altă metodă constă în menţinerea carcasei

metalice, dar şi adăugarea unui al treilea
conductor între punctul de împământare şi
carcasa metalică pentru asigurarea unei
legături directe şi sigure între aceasta şi
pământ.

69
 Al treilea contact al conectorului prezent la capătul cablului de alimentare asigură o conexiune directă între
carcasa metalică a aparatului şi pământ. Cele două puncte fiind în acest caz electric comune, nu poate exista nicio
cădere de tensiune între ele. Dacă firul aflat sub tensiune (faza) atinge accidental carcasa metalică, se va produce un
scurt-circuit prin sursa de tensiune şi firul de împământare, scurt-circuit ce va declanşa dispozitivele de protecţie la
supracurent. Utilizatorul aparatului se va afla în siguranţa în tot acest timp.
Datorită acestui lucru, nu îndepărtaţi niciodată al treilea contact al prizei în cazul în care doriţi să
introduceţi un conector fără împământare într-o priză cu împământare Aparatul va funcţiona în continuare fără nicio
problemă, dar, prin îndepărtarea acestui contact, nu va mai exista nicio legătură directă între carcasa metalică a
aparatului şi pământ, existând astfel un real pericol de electrocutare pentru persoanele ce vin în contact direct cu
carcasa aparatului în cazul apariţiei defectelor.

Detectarea diferenţei de curent între fază şi neutru

Asigurarea împotriva electrocutării se

poate realiza şi în altă parte, nu doar
asupra aparatului electric.

În cazul unui aparat electric ce funcţionează corespunzător, precum în figura de mai sus, valoarea
curentului măsurat prin fază ar trebui să fie exact aceeaşi cu valoarea curentului măsurat prin neutru, datorită
faptului că există o singură cale pentru deplasarea electronilor. Dacă nu există nicio defecţiune în interiorul
aparatului, nu există niciun pericol de electrocutare.
În schimb, dacă faza atinge accidental
carcasa metalică, va exista un curent prin
persoana electrocutată şi prin pământ, ce
reduce curentul prin neutru şi amplifică
valoarea sa prin fază, ducând la o diferenţă
de curent între cele două.

70
 Diferenţa de curent între cei doi
conductori, fază şi neutru, va exista
doar în cazul existenţei unui curent
prin împământare, caz în car există o
defecţiune în sistem.

O astfel de diferenţă a valorilor curenţilor poate fi folosită pentru detectarea defecţiunilor şi a existenţei
pericolului de electrocutare. Dacă folosim un dispozitiv pentru măsurarea diferenţei de curent dintre cei doi
conductori, existenţa acesteia poate fi folosită pentru deschiderea unui întrerupător şi „închiderea„ alimentării cu
energie electrică de la reţea şi prevenirea electrocutării.

8. Utilizarea aparatelor de măsură - multimetrul

• Multimetrul este un aparat de măsură capabil să măsoare tensiunea, curentul şi rezistenţa

Multimetrul

Utilizarea corectă şi în condiţii de siguranţă a unui aparat de măsură este o deprindere extrem de importantă
pentru orice electrician sau electronist. Această utilizare prezintă un anumit risc de electrocutare datorită tensiunilor
şi curenţilor prezenţi în circuitul de măsurat. Din această cauză, trebuie acţionat foarte atent atunci când utilizăm
aparatele de măsură.
Cel mai utilizat aparat de măsură electric poartă numele de multimetru. Denumirea vine de la faptul că
aceste aparate sunt capabile să măsoare o plajă largă de variabile, precum tensiune, curent, rezistenţă şi altele. În
mâinile unei persoane competente, multimetrul reprezintă un instrument de lucru eficient dar şi un dispozitiv de
protecţie. În mâinile unei persoane ignorante sau neatente, acesta poate deveni o reală sursă de pericol la conectarea
într-un circuit alimentat.

Prezentarea generală a unui multimetru

71
 Cu siguranţă că există o multitudine de modele, fiecare cu caracteristici diferite, totuşi,
multimetrul prezentat aici este unul general, utilizat pentru prezentarea principiilor sale de bază.
Putem observa că afişajul este digital, din acest motiv, acest tip de multimetru mai poartă
numele de multimetru digital.
Selectorul rotativ (setat pe poziţia Off (închis) în acest caz) se poate găsi în 5 poziţii diferite: 2
poziţii „V” (tensiune), 2 poziţii „A” (curent), şi o poziţieΩ (rezistenţă). De asemenea, poziţia
marcată cu o pereche de linii orizontale, paralele, una continuă şi cealaltă întreruptă, reprezintă
curentul continuu, iar poziţia reprezentată cu ajutorul unei forme de undă sinusoidale,
reprezintă curentul alternativ.
Cu alte cuvinte, intern, multimetrul utilizează metode diferite pentru măsurarea curentului şi a tensiunii în
curent continuu respectiv curent alternativ, de aici şi necesitatea existenţei a două poziţii pentru fiecare dintre cele
două variabile.
Pe suprafaţa multimetrului există trei prize în care putem
introduce sondele de test. Sondele nu sunt altceva decât
conductori speciali utilizaţi pentru realizarea legăturii
dintre circuit şi multimetru. Conductorii sunt acoperiţii de o
izolaţie colorată, neagră sau roşie, pentru a preveni
contactul direct, iar vârfurile sunt ascuţite şi rigide.
Sonda neagră va fi tot timpul introdusă în priza neagră a
multimetrului, cea marcată cu „COM” (comun). Sonda
roşie va fi introdusă fie în priza marcată pentru tensiune şi
rezistenţă (V Ω) sau în cea pentru curent (A), în funcţie de
ce variabilă dorim să măsurăm.

Utilizarea multimetrului – exemple

Măsurarea unei tensiuni de curent continuu

Primul exemplu constă din măsurarea unei tensiuni de

c.c. la bornele unei baterii. Observaţi prizele la care
sunt conectate cele două sonde ale multimetrului (V
Ω şi COM) şi faptul că selectorul este setat pe „V” în
curent continuu.

72
 Măsurarea unei tensiuni de curent alternativ

Singura diferenţa constă în schimbarea poziţiei selectorului pe

poziţia „V” în curent alternativ. Din moment ce efectuăm tot o
măsurătoare de tensiune, sondele multimetrului vor rămâne
conectate în aceleaşi prize.

Surse de pericol

În ambele cazuri de mai sus, este extrem de important

să nu atingem vârfurile celor două sonde între ele,
atunci când acestea se află în contact cu punctele lor
respective din circuit. Dacă acest lucru are loc, se va
forma un scurt-circuit, lucru pe care nu-l dorim.

Măsurarea tensiunilor este probabil cea mai utilizată funcţie a unui multimetru. Este cu siguranţă cea mai
folosită metodă pentru asigurarea împotriva electrocutărilor, şi din acest motiv, trebuie foarte bine înţeleasă de către
utilizatorul acestuia. Fiindcă tensiunea este tot timpul relativă între două puncte, aparatul de măsură trebuie să fie
conectat între două puncte din circuit pentru a putea oferi un rezultat satisfăcător. Acest lucru înseamnă că ambele
sonde trebuie ţinute de mâinile utilizatorului pentru crearea contactelor. Dar ştim deja că cea mai periculoasă cale
pentru curent, în cazul electrocutărilor, este între cele două mâini, deoarece curentul în acest caz trece direct prin
inimă; din această cauză, o astfel de măsurătoare reprezintă tot timpul un potenţial pericol.
Dacă izolaţia sondelor este deteriorată sau crăpată, degetele utilizatorului pot intra în contact direct cu
conductorii de curent în timpul măsurătorilor. Dacă putem folosi doar o singură mână pentru ambele sonde, aceasta
ar fi cea mai sigură metodă de efectuare a măsurătorilor. Câteodată este posibilă „agăţarea” uneia dintre sonde pe
circuit, nefiind nevoiţi să o mai ţinem în mână; acest lucru reprezintă o reducere a pericolului electrocutării. Pentru
această operaţie, exista accesorii speciale ce pot fi ataşate pe vârful sondelor.

73
 Ţineţi minte că sondele aparatului de măsură sunt parte integrantă a aparatului însuşi. Dacă aveţi nevoie de
accesorii speciale pentru sonde, consultaţi catalogul producătorului aparatului de măsură sau cataloagele altor
producători de echipamente de măsură. Nu încercaţi să vă construiţi propriile sonde! Proiectarea sau realizarea lor
defectuoasă vă pot pune într-un real pericol atunci când lucraţi într-un circuit alimentat!
De asemenea, trebuie ţinut minte că multimetrele digitale realizează diferenţa dintre c.c. şi c.a. După cum
am văzut mai devreme, atât tensiunile de curent continuu cât şi cele de curent alternativ se pot dovedi periculoase;
prin urmare, când folosiţi un multimetru pentru asigurarea unui circuit împotriva electrocutării, fiţi siguri că aţi
efectuat măsurătorile atât în c.c. cât şi în c.a., chiar dacă nu v-aţi aştepta să le găsiţi pe amândouă!

Numărul măsurătorilor necesare

Atunci când verificăm prezenţa unor posibile tensiuni periculoase, trebuie să luăm în calcul toate punctele
din scenariul respectiv.
De exemplu, să presupunem că deschidem un panou electric
şi găsim trei conductori ce alimentează o sursă în curent
alternativ. Oprim alimentarea prin intermediul
întrerupătorului, încercăm să pornim sarcina pentru a
verifica absenţa oricărei tensiuni şi vedem că nu se întâmplă
nimic. Următorul pas îl reprezintă măsurarea tensiunii cu
ajutorul aparatului de măsură.

Prima dată verificăm aparatul de măsură asupra unei surse de tensiune cunoscute, pentru a ne asigura de
funcţionarea sa corectă (priză de c.a., de exemplu). Facem acest lucru şi observăm ca multimetrul funcţionează
corect. Apoi, trebuie să măsurăm căderea de tensiune dintre aceste fire ale panoului. Dar tensiunea reprezintă o
valoare între două puncte, prin urmare, ce puncte trebuie să luăm în considerare?
Adevărul este că trebuie să măsurăm căderea de tensiune între toate combinaţiile posibile, A cu B, B cu C
şi A cu C. Dacă măsurăm o cădere de tensiune diferită de zero, în oricare din aceste scenarii, circuitul nu se află
într-o stare de energie zero. Dar asta nu e tot. Un multimetru nu va înregistra tensiunile de c.c. atunci când
selectorul este poziţionat pe c.a. şi invers; prin urmare, trebuie să mai efectuăm un set de trei măsurători pentru
fiecare din cele două stări.
Totuşi, nici în acest caz nu am reuşit să acoperim toate posibilităţile. Ţineţi minte că tensiunile periculoase
pot să apară între oricare dintre conductori şi pământ (în cazul de faţă, carcasa metalică a panoului electric). Prin
urmare, trebuie să măsurăm căderile de tensiune şi între fiecare din cele trei puncte şi pământ, atât în c.c cât şi în

74
c.a. Acest lucru duce numărul măsurătorilor la 12, pentru un scenariu aparent simplu. Desigur, după ce toate
măsurătorile au fost încheiate, trebuie să re-testăm funcţionarea corectă a multimetrului, prin măsurarea unei căderi
de tensiune cunoscute (priza, de exemplu).

Măsurarea rezistenţelor

În cazul măsurării rezistenţelor, sondele vor rămâne

conectate în aceleaşi prize ale multimetrului ca şi în cazul
măsurătorilor de tensiune, dar selectorul trebuie poziţionat
pe Ω (vezi figura). Măsurătoarea se realizează simplu, prin
poziţionarea vârfurilor celor două sonde pe capetele libere
ale rezistorilor.

Atenţie însă, măsurarea rezistenţelor se face doar asupra componentelor nealimentate! Atunci când
multimetrul se află în modul „rezistenţă”, acesta se foloseşte de o mică baterie internă pentru generarea unui curent
mic prin componentul de măsurat. Prin sesizarea dificultăţii de trecere a curentului prin component, se poate
determina rezistenţa acestuia. Dacă există o sursă adiţională de tensiune în circuitul format din aparatul de măsură
şi componentul în cauză, măsurătorile realizate vor fi greşite. În cel mai rău caz, prezenţa unei surse adiţionale de
tensiune în circuit, poate duce la deteriorarea aparatului de măsură.

Continuitatea firelor

Modul „rezistenţă” a unui multimetru este foarte folositor

şi pentru determinarea continuităţii conductorilor. Atunci
când există un contact bun între vârfurile sondelor,
aparatul va indica o valoare aproximativ egală cuΩ.0
Dacă sondele nu ar prezenta nicio rezistenţa internă,
această măsurătoare ar da exact 0 Ω.

75
 Dacă sondele nu se află în contact direct una cu cealaltă,
sau dacă sunt conectate la capetele opuse ale unui
conductor întrerupt, acesta va indica o rezistenţă infinită,
reprezentată de obicei pe afişajul multimetrului prin
prescurtarea „O.L.” (open loop (eng.) - circuit deschis).

Măsurarea curentului cu ajutorul multimetrului

Aceasta reprezintă cea mai complexă şi periculoasă aplicaţie a

multimetrului. Motivul este destul de simplu: curentul de
măsurat trebuie să treacă prin aparatul de măsură, ceea ce
înseamnă că multimetrul trebuie integrat în circuit.

Pentru a realiza acest lucru, circuitul iniţial trebuie oprit, iar multimetrul conectat între cele două puncte ale
circuitului deschis. Pentru realizarea propriu-zisă a măsurătorii, selectorul trebuie să se afle în poziţia „A”, fie în
c.a., fie în c.c., iar sonda roşie trebuie introdusă în priza marcata cu „A” (vezi figura).

Următorul pas este deschiderea circuitului pentru a putea

conecta multimetrul.

76
 Închiderea circuitul se realizează apoi prin multimetru, astfel:
conectăm vârfurile sondelor la capetele libere ale circuitului
deschis, sonda neagră la terminalul negativ al bateriei de 9 V, iar
sonda roşie la capătul conductorului liber ce duce la bec.

Deşi acest circuit, cu o sursă de 9 V, este sigur din punct de vedere al electrocutărilor, în circuitele de
putere această metodă reprezintă o adevărată sursă de pericol.

Selectarea curentului sau a tensiunii

La modificarea poziţiei multimetrului din modul „curent”

(ampermetru) în modul „tensiune” (voltmetru), se întâmplă
adesea să schimbăm poziţia de pe „A” pe „V” dar să uităm
sonda roşie în priza „A” şi nu în priza (V Ω).
Dacă aparatul de măsură este apoi conectat la bornele unei surse
de tensiune suficient de mari, rezultatul va fi un scurt-circuit
prin aparatul de măsură.

Atunci când multimetrul se află în poziţia „A”, acesta este proiectat pentru o rezistenţă între vârfurile
sondelor ce tinde practic la 0 Ω. În poziţia „V”, lucrurile stau exact invers, rezistenţa dintre vârfurile sondelor este
de ordinul mega-ohmilor (MΩ).
Pentru a preveni acest lucru, majoritatea multimetrelor produc un avertisment sonor în cazul în care sonda
este introdusă în priza „A” iar selectorul este poziţionat pe „V”.

Verificarea siguranţei fuzibile interne

77
 Toate multimetrele de calitate sunt echipate cu
siguranţe fuzibile interne, siguranţe ce se ard la
trecerea unui curent excesiv prin ele, precum este
cazul exemplului anterior.
La fel ca toate dispozitivele de siguranţă, şi aceste
siguranţe sunt proiectate în primul rând pentru
protecţia echipamentului şi doar apoi pentru
protecţia utilizatorului.

Un multimetru poate fi utilizat pentru verificarea propriei siguranţe prin setarea pe poziţia „Ω”, iar sondele
pe poziţia „A” respectiv „V Ω”. Verificarea se realizează prin contactul direct al celor două sonde.
O siguranţa bună va indica o rezistenţa foarte mică, pe când o siguranţa arsă va indica tot timpul un circuit
deschis (O.L.). Valoarea măsurătorii nu este de o importanţă foarte mare, atâta timp cât este mica.

78
 04 - Notaţia ştiinţifică şi prefixe metrice

1. Notaţia ştiinţifică

• Orice valoare poate fi reprezentată prin intermediul cifrelor sale semnificative şi o putere a lui zece

Scopul notaţiei ştiinţifice

În multe discipline ştiinţifice şi inginereşti, trebuie să lucrăm adesea cu valori foarte mari sau foarte mici.
Unele dintre aceste cantităţi sunt foarte greu de reprezentat, fiind extrem de mari sau extrem de mici. Să luăm ca şi
exemplu masa protonului, una dintre particulele nucleului atomului:

Sau, numărul de electroni ce trec printr-un punct al unui circuit în fiecare secundă, sub influenţa unui curent
de 1 Amper:

În ambele cazuri, avem de a face cu mulţi de zero. Evident, este destul de incomod să lucrăm cu atât de
multe cifre, chiar şi cu ajutorul calculatoarelor.

Cifrele semnificative

În cazul celor două valori de mai sus, putem observa că există relativ puţine cifre diferite de zero în
componenţa acestora. În cazul masei protonului, avem doar „167” precedat de 23 de zero înainte de virgula
decimală. Pentru numărul de electroni pe secundă într-un Amper, avem „625” urmat de 16 zerouri. Numim aceste
cifre diferite de zero (de la prima la ultima), plus oricare zerouri ce se află între aceste limite, „cifrele
semnificative” ale oricărui număr.
Cifrele semnificative rezultate în urma unei măsurători reale indică de obicei acurateţea acelei măsurători.
De exemplu, dacă spunem că o maşină cântăreşte 1.000 kg, probabil că nu dorim să fim foarte exacţi referitor la
greutatea acesteia, ci am făcut o rotunjire aproximativă şi comodă. Această valoare conţine doar o cifră
semnificativă, şi anume, „1”-ul din faţa, zerourile fiind folosite în acest caz doar pentru a indica un multiplu al
primei cifre, şi nu „posedă” nicio valoare propriu-zisă. Totuşi, dacă am spune că maşina cântăreşte 1.005 kg, atunci
valoarea ar avea 4 cifre semnificative, şi anume „1.005”, iar în acest caz, zerourile sunt parte componentă a mărimii
măsurate.

79
 În aceeaşi ordine de idei, numerele cu mai mulţi de zero nu sunt neapărat reprezentative pentru o anumita
cantitate reală până la punctul decimal. În acest caz, un asemenea număr poate fi scris printr-o prescurtarea
matematică pentru a fi mai uşor de citit. Prescurtarea poartă denumirea de notaţia ştiinţifică.

Scrierea numerelor mari folosind notaţia ştiinţifică

Folosind notaţia ştiinţifică, un număr poate fi scris prin intermediul cifrelor semnificative ca şi o valoare
între 1 şi 10 (sau -1 şi -10 pentru numerele negative), iar zerourile sunt reprezentate ca şi puteri ale lui 10. De
exemplu:

poate fi scris sub forma

10 la puterea 18 (1018) înseamnă 10 înmulţit cu el însuşi de 18 ori, sau, un 1 urmat de 18 zerouri. Înmulţit
cu 6,25, rezultă „625” urmat de 16 zerouri (luăm 6,25 şi mutăm virgula cu 18 locuri spre dreapta). Avantajele
notaţiei ştiinţifice sunt evidente: numărul nu mai este atât de „imposibil” de scris iar cifrele semnificative sunt
foarte uşor de identificat.

Scrierea numerelor mici folosind notaţia ştiinţifică

Ce putem face însă în cazul numerelor foarte mici, precum masa protonului în grame? Putem folosi şi în
acest caz notaţia ştiinţifică, doar că puterile lui 10 vor fi negative în acest caz, şi nu pozitive, ceea ce se traduce
printr-o deplasare a virgulei decimale înspre stânga şi nu înspre dreapta, precum în cazul precedent.

poate fi scris sub forma

10 ridicat la puterea -24 (10-24) înseamnă inversa (1 / x) lui 10 înmulţit cu el însuşi de 24 de ori, sau, un 1
precedat de o virgulă decimală şi de 23 de zerouri. Înmulţit cu 1,67, rezultatul este „167” precedat de virgula
decimală şi 23 de zerouri. La fel ca şi în cazul numerelor foarte mari, notaţia prescurtată este mult mai uşor de
utilizat. Şi în acest caz, cifrele semnificative sunt exprimate clar.
Revenind la exemplul precedent, putem exprima valoarea de 1.000 kg cu ajutorul notaţiei ştiinţifice, astfel:

80
 În cazul în care maşina ar cântări 1.005 kg, notaţia ştiinţifică ar fi următoarea:

2. Aritmetica notaţiei ştiinţifice

• Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează înmulţind cele două cifre semnificative şi
adunând exponenţii puterilor lui zece
• Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice se realizează împărţind cele două cifre semnificative şi
scăzând exponenţii puterilor lui zece

Înmulţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Beneficiile notaţiei ştiinţifice nu se opresc doar la uşurinţa scrierii numerelor. O asemenea notaţie este uşor
de folosit în cazul înmulţirii şi împărţirii numerelor. Să presupunem, de exemplu, că vrem să aflăm numărul de
electroni ce trec printr-un anumit punct al unui circuit ce transportă un curent de 1 A într-o perioadă de 25 de
secunde. Dacă ştim numărul de electroni pe secundă din circuit (ceea ce cunoaştem), tot ceea ce trebuie să facem
este să înmulţim acea cantitate cu numărul de secunde (25) pentru aflarea răspunsului:

Utilizând notaţia ştiinţifică putem reformula problem astfel:

Dacă luăm „6,25” şi îl înmulţim cu 25, obţinem 156,25. Prin urmare, răspunsul poate fi scris astfel:

Totuşi, dacă dorim să menţinem convenţia standard a notaţiei ştiinţifice, trebuie să reprezentăm cifrele
semnificative ca şi numere între 1 şi 10. În cazul de faţă, „1,5625” înmulţit cu o anumită putere a lui 10. Pentru a
obţine 1,5625 din 156,25, trebuie să trecem virgula decimală cu două poziţii în stânga. Acest lucru se realizează
astfel:

Adică, mutăm virgula decimală cu două poziţii în stânga, dar în acelaşi timp înmulţim numărul nou format
cu 10 la puterea 2 (numărul de poziţii). Rezultatul final arată acum astfel (înmulţim numărul de mai sus cu 1018):

81
 Dacă am dori în schimb să aflăm numărul de electroni ce trec într-un interval de o oră (3.600 secunde)? În
acest caz, putem trece şi timpul sub forma notaţiei ştiinţifice:

Pentru realizarea acestui produs, înmulţim cele două cifre semnificative între ele (6,25 şi 3,6), precum şi
cele două puteri ale lui zece între ele, astfel:

Ceea ce înseamnă:

sau

Împărţirea numerelor sub forma notaţiei ştiinţifice

Pentru ilustrarea operaţiei de împărţire cu numere sub forma notaţiei ştiinţifice, putem să luăm exemplul de
mai sus invers, şi anume, să aflăm cât timp le-ar trebui acelui număr de electroni (2,25 x 1022) să treacă prin circuit,
în cazul unui curent de 1 A:

La fel ca şi în cazul înmulţirii, putem realiza calculele separat pentru cifrele semnificative şi pentru puterile
lui zece:

Putem vedea că am ajuns la aceeaşi valoarea, 3.600 secunde (3,6 x 103).

3. Notaţia metrică

• Faţă de notaţia ştiinţifică, notaţia metrică utilizează prefixe alfabetice în loc de puteri ale lui zece

82
Scop şi prezentare

Sistemul metric, pe lângă faptul că reprezintă o colecţie de unităţi de măsură pentru diferite mărimi fizice,
este structurat în jurul conceptului de notaţie metrică. Diferenţa faţa de notaţia ştiinţifică o reprezintă faptul că
puterile lui zece sunt reprezentate cu ajutorul prefixelor alfabetice.
În imaginea alăturată sunt prezentate
câteva dintre cele mai uzuale prefixe
alături de reprezentarea lor sub forma
puterilor lui zece. Pentru o descriere
completă a tuturor prefixelor metrice
utilizate, vedeţi intrarea de pe Wikipedia,
aici.

Urmărind această scală, putem vedea că, de exemplu, 2,5 G (giga) înseamnă de fapt 2,5 x 109, sau 2,5
miliarde. De asemenea, 3,21 pA (picoamperi) înseamnă 3,21 x 10-12 Amperi.
Deoarece majoritatea prefixelor în sistemul metric se referă la puteri ale lui 10 ce sunt multiplii de 3,
notaţia metrică diferă de notaţia ştiinţifică prin faptul că cifrele semnificative se pot regăsi oriunde în intervalul 1 -
1000, în funcţie de prefixul ales. De exemplu, pentru o greutate de 0,000267 grame, cele două notaţii arată astfel:

Conversia prefixelor metrice

Pentru a exprima o cantitate printr-un prefix metric diferit faţă de cel iniţial, trebuie doar să mutăm virgula
decimală spre stânga sau spre dreapta, în funcţie de caz.
De exemplu, să exprimăm 0,000023 A (amperi) în mA (microamperi). Putem observa că 0,000023 A nu
utilizează niciun prefix metric, ci reprezintă doar unitatea de măsură „pură”. Din graficul de mai sus, vedem că
micro (µ) reprezintă 10-6, prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 6 poziţii spre drepta, iar rezultatul
arată astfel:

83
 Un alt exemplu: dorim să exprimăm 304.212 V (volţi) în kV (kilovolţi). Din nou, putem observa că acest
număr nu are momentan niciun prefix. Astfel, dacă dorim să trecem de la 100 (vezi graficul de mai sus) la 103 (kilo)
în stânga, trebuie să mutăm virgula decimală cu 3 poziţii spre stânga:

Să presupunem acum că dorim să transformăm 50,3 M

Ω (megaohmi)în mΩ (miliohmi). 50,3 MΩ
înseamnă 50,3 x 106 Ω. Uitându-ne pe graficul de mai sus, observăm că de la Mega la mili există o diferenţă de 9
puteri ale lui zece (de la 106 la 10-3, de la stânga la dreapta), prin urmare, trebuie să deplasăm virgula decimală cu 9
poziţii spre drepta:

84
 05 - Circuite serie şi paralel

1. Ce sunt circuitele „serie” şi „paralel”

• Într-un circuit serie, toate componentele sunt conectate unul în continuarea celuilalt, formând o singură cale
pentru curgerea electronilor.
• Într-un circuit paralel, toate componentele sunt conectate la acelaşi capăt, formând exact un set de două
puncte electric comune.
• O „ramură” într-un circuit paralel este o cale pentru curgerea curentului formată din cel puţin o sarcină
(rezistenţă) din circuit.

Circuitele formate dintr-o singură baterie şi o singură rezistenţă sunt foarte uşor de analizat, dar nu sunt
foarte des întâlnite în practică. De obicei circuitele conţin mai mult de două componente conectate între ele.

Conexiunea serie

Există două modalităţi de bază în care putem conecta mai mult de două componente într-un circuit: serie şi
paralel. Mai jos avem un exemplu de circuit serie:
În acest circuit avem 3 rezistori (R 1 ,R 2 şi R 3 ) conectaţi într-un singur lanţ de
la un terminal al bateriei la celălalt. Caracteristica principală a unui circuit
serie este existenţa unei singure căi pentru curgerea electronilor.

Idea de bază într-o conexiune serie este conectarea componentelor

de la un capăt la altul într-o linie dreaptă.

Conexiunea paralel

Să ne uităm acum şi la celălalt tip de circuit, cel paralel:

85
 Şi în acest caz avem tot 3 rezistori, dar de data această există mai multe
căi pentru curgerea electronilor. Există o cale de la 8 la 7, 2, 1 şi înapoi
la 8. Mai exista una de la 8 la 7, 6, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Şi mai există o
a treia cale de la 8 la 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 8. Fiecare cale
individuală (prin R 1 ,R 2 şi R 3 ) poartă denumirea de ramură.

Caracteristica definitorie pentru un circuit paralel este faptul că toate

componentele sunt conectate electric între aceleaşi seturi de puncte. În
circuitul de mai sus, punctele 1, 2, 3 şi 4 sunt toate comune din punct
de vedere electric. La fel şi punctele 8, 7, 6 şi 5. Toate rezistoarele,
precum şi bateria, sunt conectate între aceste două puncte.

Într-un circuit pur paralel, nu există niciodată mai mult de două puncte comune, indiferent de numărul
componentelor din circuit conectate. Există mai mult de o singură cale pentru deplasarea electronilor, dar o singură
cădere de tensiune asupra tuturor componentelor.

Circuite serie-paralel combinate

Desigur, complexitatea nu se opreşte nici la circuite serie sau paralel! Putem avea de asemenea circuite ce
sunt o combinaţie dintre acestea două:
În acest circuit, avem două ramuri prin care electronii pot să circule: una de la
6 la 5, 2, 1 şi înapoi la 6, iar altă ramură de la 6 la 5, 4, 3, 2, 1 şi înapoi la 6.
Observaţi cum ambele drumuri trec prin R 1 (de la punctul 2 spre punctul 1). În
această configuraţie, spunem că R 1 şi R 2 sunt paralele între ele, în timp ce R 1
este în serie cu combinaţia paralelă R 1 şi R 2 .

Cele două tipuri de configuraţii, serie şi paralel, prezintă proprietăţi electrice total diferite.

86
 2. Circuite serie simple

• Într-un circuit serie, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor individuale a tuturor rezistorilor din
circuit: R Total = R 1 + R 2 + . . . R n
• Într-un circuit serie, curentul este acelaşi prin fiecare component: ITotal = I 1 = I 2 = . . . I n
• Într-un circuit serie, tensiunea totală este egală cu suma căderilor individuale de tensiune pe fiecare
component în parte: E Total = E 1 + E 2 + . . . E n

Curentul într-un circuit serie

Să începem cu un circuit electric format dintr-o baterie şi trei rezistori:

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem legat de circuitele serie este
păstrarea constantă a valorii curentului în întreg circuitul, şi prin urmare,
prin fiecare component (prin fiecare component va trece aceeaşi cantitate
de curent electric). Acest lucru se datorează existenţei unei singure căi
pentru trecerea electronilor, iar dacă privim circuitul ca un tub cu mărgele,
putem înţelege de ce rata de deplasare a mărgelelor trebuie să fie aceeaşi în
orice punct al tubului (circuitului).

Legea lui Ohm într-un circuit simplu

După modul în care este aşezată bateria de 9 volţi în circuit, ne putem da seama că deplasarea electronilor
se va realiza în sens invers acelor de ceasornic (atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor în circuit),
de la punctul 4 la 3, 2, 1 şi înapoi la 4. Totuşi, avem o singură sursa de tensiune şi trei rezistori. Cum putem aplica
legea lui Ohm în acest caz?
Un principiu important de ţinut minte legat de legea lui Ohm, este
relaţia dintre tensiune, curent şi a rezistenţă între aceleaşi două puncte
din circuit. De exemplu, în cazul unei singure baterii şi a unui singur
rezistor în circuit, putem calcula foarte uşor valorile curentului, pentru
că acestea se referă la aceleaşi două puncte din circuit.

87
 Din moment ce punctele 1 şi 2 sunt conectate împreună printr-un fir de o rezistenţă neglijabilă (la fel şi
punctele 3 şi 4), putem spune că punctele 1 şi 2 sunt comune, precum şi că punctele 3 şi 4 sunt comune între ele. De
asemenea, ştim faptul că avem o tensiune de 9 volţi între punctele 1 şi 4 (direct asupra bateriei), şi pentru că
punctele 1 şi 2 cu punctele 3 şi 4 sunt comune, trebuie de asemenea să avem tot 9 volţi între punctele 2 şi 3 (direct
asupra rezistorului).
Prin urmare, putem aplica legea lui Ohm (I=E/R) asupra curentului prin rezistor, pentru că ştim tensiunea
(E) la bornele rezistorului precum şi rezistenţa acestuia. Toţi termenii (E, I, R) se aplică în cazul aceloraşi două
puncte din circuit, asupra aceluiaşi rezistor, prin urmare putem folosi legea lui Ohm fără nicio problemă.

Circuite cu mai mult de un rezistor

Totuşi, în circuitele ce conţin mai mult de un singur rezistor, trebuie să fim

atenţi cum aplicăm legea lui Ohm. În exemplul de jos cu trei rezistori în
circuit, ştim că avem 9 volţi între punctele 1 şi 4, valoarea reprezentând
forţa electromotoare disponibilă pentru împingerea electronilor prin
conexiunea serie realizată din rezistorii R 1 ,R 2 şi R 3 . Nu putem însă împărţi
cei 9 volţi la 3kΩ, 10kΩ sau 5kΩ pentru a găsi valoarea curentului, pentru
că nu cunoaştem de fapt valoarea tensiunii pe fiecare din rezistori în parte, ci cunoaştem valoarea tensiunii pe întreg
ansamblul de rezistori.
Valoarea de 9 volţi reprezintă o cantitate totală a circuitului, pe când valorile Ω,
de 10kΩ
3k şi 5kΩ,
reprezintă cantităţi individuale. Dacă ar fi să folosim în cadrul legii lui Ohm o valoare totală (tensiunea în acest caz)
concomitent cu o valoare individuală (rezistenţa în acest caz), rezultatul nu va fi acelaşi pe care îl vom regăsi într-
un circuit real.
În cazul lui R 1 , legea lui Ohm se va folosi specificând tensiunea şi curentul la bornele rezistorului R 1 , şi
valoarea rezistenţei lui, 3kΩ:

Dar din moment ce nu cunoaştem tensiunea la bornele lui R 1 (doar tensiunea totală pe toţi cei trei rezistori
conectaţi în serie), şi nu cunoaştem nici curentul prin R 1 (curentul prin întreg circuitul de fapt, deci şi prin ceilalţi
doi rezistori), nu putem realiza niciun calcul cu niciuna dintre formule. Acelaşi lucru este valabil şi pentru R 2 şi R 3 .
Prin urmare, ce putem face? Dacă am cunoaşte valoarea totală a rezistenţei din circuit, atunci am putea
calcula valoarea totală a curentului pentru cantitatea totală a tensiunii (I=E / R).

Rezistenţa totală într-un circuit serie

88
 Cu această observaţie putem enunţa al doilea principiu al circuitelor serie: în oricare circuit serie, rezistenţa
totală a circuitului este egală cu suma rezistenţelor individuale a fiecărui rezistor, prin urmare, cu cât avem mai
multe rezistenţe în circuit, cu atât mai greu le va fi electronilor să se deplaseze prin circuit:

În exemplul nostru, avem trei rezistori în serie, de 3 Ω

k , 10 kΩ, respectiv 5 kΩ, ceea ce rezult
ă într -o
rezistenţă totală de 18Ω:

Ceea ce am făcut de fapt, a fost să calculăm rezistenţa echivalentă a rezistorilor de 3Ω,k 10 kΩ şi 5 kΩ

luaţi împreună. Cunoscând acest lucru, putem redesena circuitul cu un singur rezistor echivalent reprezentând
combinaţia serie a celor trei rezistori R 1 , R 2 şi R 3 .
Acum avem toate informaţiile necesare pentru calcularea
curentului prin circuit, deoarece avem tensiunea între
punctele 1 şi 4 (9 volţi), precum şi rezistenţa între punctele
1 şi 4 (18kΩ):

Cunoscând faptul că prin fiecare component curentul este acelaşi

(circuit serie), şi cunoscând valoarea curentului total în cazul de faţă,
putem reveni la circuitul iniţial pentru a nota valoarea curentului prin
fiecare component în parte.

Tensiunea totală într-un circuit serie

Întrucât valoarea curentului prin fiecare rezistor este acum cunoscută, putem folosi legea lui Ohm pentru
determinarea căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

89
Putem observa căderea de tensiune pe fiecare rezistor în parte şi faptul că suma acestor căderi de tensiune (1,5 V +
5 V + 2,5 V) este egală cu tensiunea la bornele bateriei, 9 V. Acesta reprezintă al treilea principiu al circuitelor
serie: tensiune electromotoare (a bateriei) este egală cu suma căderilor de tensiune pe fiecare component în parte:

Circuitele serie sunt folosite ca şi divizoare de tensiune.

3. Circuite paralel simple

• Într-un circuit paralel, căderea de tensiune pe fiecare component este aceeaşi: E Total = E 1 = E 2 = . . . E n
• Într-un circuit paralel, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali prin fiecare ramură: ITotal = I 1 +
I2 + . . . In.
• Într-un circuit paralel, rezistenţa totală este mai mică decât rezistenţele oricărui rezistor luat în parte: R Total
= 1 / (1/R 1 + 1/R 2 + . . . 1/R n )

Căderea de tensiune într-un circuit paralel

Să considerăm un circuit paralel format din trei rezistori şi o

singură baterie.

Primul principiu pe care trebuie să-l înţelegem despre circuitele paralele este legat de faptul că într-un
circuit parale, tensiunea este egală la bornele tuturor componentelor. Acest lucru se datorează existenţei a unui
număr de numai două seturi de puncte comune din punct de vedere electric într-un circuit paralel, iar tensiunea
măsurată între seturi de puncte comune trebuie să fie tot timpul aceeaşi.
Prin urmare, în circuitul de mai sus, tensiunea la bornele rezistorului R 1 este egală cu tensiunea la bornele
rezistorului R 2 , egală cu tensiunea (căderea de tensiune) la bornele rezistorului R 3 şi de asemenea egală cu
tensiunea (electromotoare) la bornele bateriei:

90
 Ca şi în cazul circuitelor serie, dacă dorim aplicarea legii lui Ohm, valorile tensiunii, curentului şi ale
rezistenţei trebuie să fie în acelaşi context (total sau individual) pentru a obţine rezultate reale prin aplicarea
formulelor. Totuşi, în circuitul de mai sus, putem aplica de la început legea lui Ohm fiecărui rezistor în parte, pentru
că se cunoaşte tensiunea la bornele fiecărui rezistor (9 volţi) precum şi rezistenţa fiecărui rezistor.

Curentul total într-un circuit paralel

Până în acest moment, nu cunoaştem valoarea totală a curentului, sau rezistenţa totală a acestui circuit
paralel, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm pentru a afla valoarea totală a curentului prin circuit (între punctele
1 şi 8 de exemplu).
Totuşi, putem observa că valoarea totală a curentului prin
circuit trebuie să fie egală cu suma valorilor curenţilor prin
fiecare ramură (fiecare rezistor în parte).

Pe măsură ce curentul iese prin terminalul negativ (-) al bateriei la punctul 8 şi se deplasează prin circuit, o
parte din această cantitate se împarte în două la punctul 7, o parte mergând spre R 1 . La punctul 6 o parte din
cantitate se va îndrepta spre R 2 , iar ceea ce mai rămâne va curge spre R 3 . Acelaşi lucru se întâmplă pe partea
cealaltă , la punctele 4, 3 şi 2, numai că de această dată curenţii se vor aduna şi vor curge împreună spre terminalul
pozitiv al bateriei (+), la punctul 1. Cantitatea de electroni (curentul) ce se deplasează din punctul 2 spre punctul 1
trebuie să fie egală cu suma curenţilor din ramurile ce conţin rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 .
Acesta este al doilea principiu al circuitelor paralele: valoarea totală a curentului prin circuit este egală cu
suma curenţilor de pe fiecare ramură în parte:

Rezistenţa totală într-un circuit paralel

91
 Şi, în sfârşit, aplicând legea lui Ohm pe întreg circuitul, putem calcula valoarea totală a rezistenţei prezentă
în circuit:

Trebuie să observăm un lucru foarte important în acest caz. Valoarea rezistenţei totale este de numai 625 Ω:
mai puţin decât valoarea oricărei rezistenţe luate separat. În cazul circuitelor serie, unde rezistenţa totală este egală
cu suma tuturor rezistenţelor individuale, suma totală a fost mai mare decât valoarea oricărei rezistenţe luate
separat. În cadrul circuitelor paralel, este exact invers. Acesta este al treilea principiu al circuitelor electrice paralel,
iar matematic, această relaţie între rezistenţa totală şi rezistenţele individuale din circuit poate fi exprimată astfel:

4. Conductanţa electrică

• Conductanţa este opusul rezistenţei şi reprezintă uşurinţa electronilor la curgerea printr-un

circuit/component.
• Simbolul conductanţei este litera „G”, iar unitatea de măsură este „Siemens”.
• Matematic, conductanţa este inversul rezistenţei: G=1/R

Conductanţa reprezintă inversa rezistenţei

Prin definiţie, rezistenţa este mărimea ce măsoară frecarea întâmpinată de electroni atunci când se
deplasează prin componentul respectiv (rezistor). Totuşi, putem să ne gândim şi la inversa acestei mărimi electrice:
uşurinţa deplasării electronilor printr-un component. Denumirea acestei mărimi este conductanţa electrică, în
opoziţie cu rezistenţa electrică.
Matematic, conductanţa este inversa rezistenţei:

Cu cât valoarea rezistenţei este mai mare, cu atât mai mică va fi cea a conductanţei şi invers. Simbolul
folosit pentru desemnarea conductanţei este G, iar unitatea de măsură este Siemens, abreviat prin S.

92
 Întorcându-ne la circuitul paralel studiat, putem vedea că
existenţa mai multor ramuri în circuit reduce rezistenţa totală
a circuitului, pentru că electronii sunt capabil să curgă mult
mai uşor prin circuit atunci când există mai multe ramuri
decât atunci când există doar una.
În termeni de rezistenţă, ramurile în plus duc la o rezistenţă mai scăzută. Dacă folosim însă termenul de
conductanţă, ramurile adiţionale din circuit duc la o conductanţă (totală) mai mare.
Rezistenţa totală paralelă este mai mică decât oricare dintre rezistenţele ramurilor luate individual (R total
mai mică decât R 1 , R 2 , R 3 sau R 4 luate individual).

Conductanţa totală

Conductanţa paralelă este mai mare decât oricare dintre

conductanţele ramurilor luate individual, deoarece
rezistorii paraleli conduc mai bine curentul electric decât
o fac fiecare luat în parte(G total mai mare decât G 1 , G 2 ,
G 3 sau G 4 luate individual).

Matematic, această relaţie se exprimă astfel:

Cunoscând relaţia matematică inversă dintre conductanţă şi rezistenţă (1/x), putem transforma fiecare din
termenii formulei de mai sus în rezistenţe:

Rezolvând ecuaţia de mai sus pentru R total , ajungem la următoarea formulă:

..formula rezistenţei totale a circuitelor paralel.

5. Calcularea puterii
• Indiferent de configuraţia circuitelor rezistive, puterea totală este suma puterilor individuale de pe fiecare
component: P total = P 1 + P 2 + ... + P n

93
Ecuaţiile puterii

La calcularea puterii disipate pe componentele rezistive, putem folosi oricare dintre ecuaţiile de putere în
funcţie de mărimile cunoscute: tensiune, curent şi/sau rezistenţă pe fiecare component:

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Acest lucru este mult mai uşor de realizat prin simpla adăugare a unui rând
E V adiţional în tabelul tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor. Indiferent de
I A coloană, puterea se va afla folosind ecuaţia corespunzătoare a legii lui Ohm.
R Ω
P W

Puterea totală este aditivă

O regulă interesantă pentru puterea totală vizavi de puterea individuală, este că aceasta este aditivă
indiferent de configuraţia circuitului în cauză: serie, paralel, serie-paralel sau altfel. Fiind o expresie a lucrului
mecanic efectuat, configuraţia circuitului nu are niciun efect asupra calculelor matematice dacă luăm în considerare
şi faptul că puterea disipată trebuie să fie egală cu puterea totală introdusă de către sursă în circuit (conform legii
conservării energiei).

Observaţie

Atenţie, cele de mai sus se aplică doar în cazul calculării puterilor în circuitele pur rezistive (ce conţin doar
rezistori).

6. Aplicarea corectă a legii lui Ohm

• Folosind metoda tabelului, vom aplica legea lui Ohm vertical, pe fiecare coloană din tabel
• Folosind metoda tabelului, vom aplica regulile circuitelor serie/paralel pe fiecare linie

Variabilele utilizate se referă la acelaşi set de puncte

94
 Una dintre cele mai frecvente greşeli ale începătorilor în aplicarea legii lui Ohm constă în utilizarea greşită
a mărimilor pentru tensiune, curent şi rezistenţa. Cu alte cuvinte, se poate întâmpla ca în aplicarea legii să se
utilizeze valoarea curentului I printr-un rezistor şi valoarea căderii de tensiune U (sau E) pe un set de rezistori
interconectaţi, cu speranţa că rezistenţa totală astfel calculată este egală cu rezistenţa reala a configuraţiei în cauză.
Acest lucru este însă incorect!
Reţineţi acest principiu extrem de important: variabilele utilizate în ecuaţiile legii lui Ohm trebuie să
corespundă tot timpul aceluiaşi set de două puncte a circuitului analizat.
Cu alte cuvinte, dacă luăm în considerare o rezistenţă R AB aflată între două puncte din circuit, desemnate
prin A şi B, atunci şi curentul I AB cât şi căderea de tensiune U AB trebuie să se refere exact la aceleaşi puncte pentru
a putea aplica corect legea lui Ohm. Această observaţie este extrem de importantă în special în circuitele combinate
serie-paralel, acolo unde componente adiacente pot avea valori diferite atât pentru tensiune cât şi pentru curent.

Aplicarea corectă a legii folosind metoda tabelului

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Utilizând metoda tabelului, putem să ne asigurăm de aplicarea corectă a legii
E V lui Ohm considerând ca şi coloane doar rezistori individuali şi nu seturi de
I A rezistori conectaţi în combinaţii serie, paralel sau serie-paralel. Vom folosi
R Ω această metodă mai târziu pentru rezolvarea unor circuite mai complicate.
P W

Astfel, în cazul circuitelor serie, coloana total poate fi foarte uşor calculată utilizând regulile circuitelor
serie, şi anume: căderea totală de tensiune este egală cu suma căderilor individuale pe fiecare component, curentul
total este egal cu valoarea curentului prin oricare component, rezistenţa totală este egală cu suma rezistenţelor
individuale, iar puterea totală este şi ea egală cu suma puterilor individuale.
Pentru circuitele paralel, coloana total se calculează astfel: căderea de tensiune totală este aceeaşi cu
tensiunea de pe fiecare component, curentul total este egal cu suma curenţilor individuali, rezistenţa totală se
calculează cu formula rezistenţei totale a circuitelor parale, iar puterea totală este egală cu suma puterilor
individuale.

7. Analiza circuitelor la defect

• Pentru determinarea efectelor unui component defect asupra funcţionării circuitului, redesenaţi circuitul
iniţial înlocuind rezistenţa iniţială a componentului cu rezistenţa echivalentă după defect şi reanalizaţi
circuitul
• Un component scurt-circuitat este un component al cărei rezistenţă a scăzut dramatic (spre zero)
• Un component deschis este un component al cărei rezistenţa a crescut dramatic (spre infinit)

95
 • Defectarea rezistorilor constă cel mai adesea în deschiderea acestora, nu în scurt-circuitarea lor, iar acest
lucru nu se întâmplă decât dacă sunt supuşi unui stres fizic sau electric peste limitele normale de
funcţionare

Introducere

Sarcina unui tehnician presupune adesea localizarea şi remedierea sau înlocuirea componentelor dintr-un
circuit defect. Identificarea componentelor defecte presupune un efort considerabil, necesitând o foarte bună
înţelegere a principiilor de bază, abilitatea de a formula ipoteze, de a judeca valoarea acestora bazându-se pe
probabilităţi şi creativitate în aplicarea unei soluţii pentru remedierea problemei. Deşi este posibilă trasarea unor
metode ştiinţifice în jurul acestor abilităţi, majoritatea tehnicienilor cu experienţă văd această activitate ca pe o artă
ce necesită ani de experienţă pentru a o deprinde.
O abilitate esenţială este înţelegerea rapidă şi intuitivă a modului în care defectarea componentelor
afectează comportamentului circuitului în ansamblul său, indiferent de configuraţia acestuia. Vom explora unele
dintre aceste efecte atât în cazul circuitelor serie cât şi în cazul circuitelor paralel.

Analiza defectelor într-un circuit serie simplu

Să considerăm circuitul alăturat.

Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Atunci când toate componentele acestui circuit funcţionează la parametrii
E 2 6 1 9 V normali, putem determina pe cale matematică toţi curenţii şi căderile de
I 20 m 20 m 20 m 20 m A tensiune din circuit.
R 100 300 50 450 Ω

Şuntarea rezistorului

Să presupunem acum că rezistorul R 2 este scurt-circuitat;

acest lucru înseamnă de fapt că, în locul rezistorului avem un
simplu fir ce prezintă o rezistenţa aproape nulă. Practic, în
circuitul alăturat, spunem că am realizat o şuntare a
rezistorului R 2 iar firul utilizat poartă numele de conductor de
şuntare, sau simplu, şunt.

96
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Odată cu scurt-circuitarea rezistorului R 2 , fie prin şuntarea intenţionată a
E 6 0 3 9 V acestuia fie printr-un defect intern, valoarea rezistenţei totale din circuit
I 60 m 60 m 60 m 60 m A va fi mai mică. Din moment ce tensiunea la bornele bateriei rămâne
R 100 0 50 150 Ω aceeaşi, o scăderea a rezistenţei totale din circuit conduce la creşterea
curentului total.
Odată cu creşterea curentului de la 20 mA la 60 mA, căderea de tensiune pe rezistorii R 1 şi R 3 (a căror
rezistenţă nu s-a modificat) creşte şi ea, astfel încât căderea de tensiune totală pe cele două componente rămase va
fi de tot 9 V. Rezistorul R 2 , fiind şuntat de rezistenţa foarte mică a conductorului de şuntare, este practic eliminat
din circuit, rezistenţa dintre cele două capete ale conductorului fiind practic zero. Din această cauză, căderea de
tensiune pe rezistorul R 2 este de zero V, chiar dacă valoarea totală a curentului din circuit a crescut.

Înlăturarea rezistorului din circuit

Pe de altă parte, dacă defectul suferit de rezistorul R 2 este de

aşa natură încât circuitul va rămâne deschis în acel punct -
rezistenţa dintre cele două capete libere ale conductorilor
rămaşi creşte practic spre infinit - efectele asupra circuitului
iniţial vor fi diferite, dar la fel de radicale.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cu R 2 având o rezistenţă infinită, iar rezistenţa totală într-un circuit serie fiind
E 0 9 0 9 V dată de suma tuturor rezistenţelor individuale, rezistenţa totală creşte spre
I 0 0 0 0 A infinit iar curentul total spre zero amperi. În această situaţie, nu va mai exista
R 100 ∞ 50 ∞ Ω nicio deplasare a electronilor prin circuit, deplasare necesară producerii unor
căderi de tensiune pe rezistorii R 1 sau R 3 . În schimb, întreaga cădere de tensiune dezvoltată de baterie se va regăsi
pe terminalii rezistorului R 2 .

Analiza defectelor într-un circuit paralel simplu

Putem aplica aceleaşi metode şi în cazul unui circuit

paralel.

97
Mărime R 1 R2 R 3 Total Unitate Să observăm prima dată comportamentul unui circuit paralel
E 9 9 9 9 V „sănătos”.
I 100 m 200 m 50 m 350 m A
R 90 45 180 25,71 Ω

Înlăturarea rezistorului

Să presupunem acum deschiderea rezistenţei R 2 în

acest circuit paralel.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Efectele acestui defect le putem observa în tabelul alăturat.
E 9 9 9 9 V
I 100 m 0 50 m 150 m A
R 90 45 180 60 Ω

În cazul acestui circuit paralel, deschiderea unei ramuri afectează doar curentul prin acea ramură precum şi
curentul total din circuit. Căderea de tensiune, fiind egală pe toate componentele va rămâne neschimbată pe toţi
rezistorii.
Datorită tendinţei sursei de alimentare de menţinere constantă a tensiunii de alimentare, aceasta nu se va
modifica, şi datorită faptului că este conectată în paralel cu toţi rezistorii, căderea de tensiune pe fiecare dintre ei,
după apariţia defectului, rămâne egală cu 9 V. Din această cauză (rezistenţa constantă, căderea de tensiune
constantă) curentul prin ceilalţi doi rezistori nu se modifică nici ei.
Acelaşi lucru îl putem observa şi într-un circuit casnic: toate
becurile sunt conectate în paralel. La pornirea sau oprirea unui bec
(o ramură din circuitul paralel se închide şi se deschide),
funcţionarea celorlalte becuri nu este afectată; singurul lucru care se
modifică este curentul prin acel bec (circuit de ramură) şi curentul
total din circuit.

98
 Şuntarea rezistorului

Într-un caz ideal (surse de tensiune perfecte şi conductori

cu rezistenţă zero), rezistorii scurt-circuitaţi dintr-un
circuit paralel simplu nu vor avea niciun efect asupra
comportamentului celorlalte ramuri din circuit. În
realitate însă, efectul nu este acelaşi, după cum putem
observa din exemplul alăturat.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Un rezistor scurt-circuitat (rezistenţa de 0 Ω) va permite, teoretic, trecerea

E 9 9 9 9 V unui curent infinit de la orice sursă finită de tensiune (I = E / 0). În acest
I 100 m ∞ 50 m ∞ A caz, rezistenţa nulă a rezistorului R 2 descreşte rezistenţa totală a
R 90 0 180 0 Ω circuitului la zero Ω, ducând la creşterea valorii curentului spre infinit.
Atâta timp cât tensiunea sursei rămâne constantă la 9 V, curenţii prin celelalte ramuri ale circuitului (IR1 şi
I R3 ) rămân neschimbaţi.
Ipoteza critică pe care ne-am asumat-o în această situaţie este că tensiunea de alimentare rămâne constantă
pentru un curent infinit introdus în circuit. Acest lucru nu este însă deloc realist. Chiar dacă scurt-circuitul prezintă
o rezistenţa mică (faţă de o rezistenţa egală cu zero), nicio sursă reală de tensiune nu poate genera un supra-curent
extrem de mare în acelaşi timp cu menţinerea valorii tensiunii la un nivel constant.
Acest lucru se datorează rezistenţei interne caracteristice tuturor surselor de
putere electrice, rezistenţe datorate proprietăţilor intrinseci ale materialelor din
care sunt construite.

Aceste rezistenţe interne, oricât de mici,

transformă circuitul paralel de mai sus într-o
combinaţie serie-paralel.

De obicei, rezistenţele interne ale surselor de putere sunt suficient de mici pentru a putea fi ignorate fără
nicio problemă, dar odată cu apariţia curenţilor foarte mari datorită componentelor scurt-circuitate, efectelor lor nu
mai pot fi neglijate.
În acest caz, scurt-circuitarea rezistenţei R 2 va duce la situaţia în care întreaga cădere de tensiune se va
regăsi pe rezistenţa internă a bateriei, căderile de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 fiind aproape de zero.

99
Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate
E mică mică mică Mică V
I mic mare mic mare A
R 90 0 180 0 Ω

Concluzie

Scurt-circuitarea intenţionată a terminalilor surselor de alimentare, indiferent de tipul acestora, trebuie

evitată cu orice preţ. Chiar şi în cazul în care curenţii mari dezvoltaţi (căldură, scântei, explozii) nu duc la rănirea
niciunei persoane din apropiere, sursa de tensiune va suferi cu siguranţă unele defecte în cazul în care nu este
proiectată a rezista la curenţi de scurt-circuit, iar majoritatea surselor de tensiune nu sunt prevăzute cu o astfel de
protecţie.

8. Realizarea practică a circuitelor simple

• Pentru realizarea practică a circuitelor se pot utiliza placi de teste, reglete de conexiuni sau plăci imprimate

Scop

Pe măsura studierii circuitele electrice, vom dori probabil la un moment dat să construim propriile circuite
utilizând baterii şi rezistori (becuri, de exemplu). Există câteva opţiuni pentru realizarea acestor circuite, unele mai
simple decât altele, opţiuni pe care le vom prezenta în acest capitol.

Utilizarea conductorilor cu banane/crocodili

Dacă dorim realizarea unui circuit simplu cu o sigură

baterie şi un singur rezistor, putem foarte bine să
utilizăm conductori cu cleme (crocodil/banană).

100
 Astfel de conductori, prevăzuţi cu banane pe capete, reprezintă o metodă practică şi sigură din punct de
vedere electric pentru conectarea componentelor între ele.

Dacă am dori să realizăm un circuit simplu cu o baterie

şi trei rezistori, putem utiliza aceeaşi metodă de
conectare a conductorilor.

Placa electronică de test

Totuşi, această tehnică se dovedeşte a nu fi

practică atunci când avem de a face cu circuite
mult mai complicate decât cele de mai sus. O
metodă mult mai practică de realizare a
circuitelor temporare este utilizarea unei plăci
de test (solderless breadboard), un dispozitiv
realizat din plastic ce permite realizarea uşoară
a unui număr relativ mare de conexiuni între
componente.

Alăturat este un exemplu de circuit

realizat cu ajutorul plăcii de test.

Sub fiecare cavitate există un arc metalic ce prinde orice conductor

sau terminal al componentelor introduse în acesta. Aceste arcuri
metalice sunt conectate între ele pe spatele plăcii, realizând astfel
conexiuni între conductorii inseraţi prin partea superioară. Modelul
plăcii este astfel încât, există o serie de cinci astfel de cavităţi unite

101
vertical între ele, conform figurii alăturate.
Astfel că, atunci când inserăm un conductor într-una dintre cavităţi, există încă o serie de patru astfel de
cavităţi pe aceeaşi coloană, ce sunt comune din punct de vedere electric cu prima. Introducerea unui terminal sau
conductor în oricare dintre aceste puncte comune este identică din punct de vedere electric cu conectarea directă
între ei a terminalilor sau conductorilor celor două componente. Rezultatul este o platformă extrem de flexibilă
pentru realizarea circuitelor electrice sau electronice temporare.
De exemplu, circuitul electric de
mai sus, format din trei rezistori,
poate fi construit cu ajutorul unei
plăci de test conform figurii
alăturate.

Un alt exemplu, de această dată a unui circuit

paralel cu trei rezistori, este prezentat în
figura alăturată.

Acest plăci de test au totuşi unele

neajunsuri. În primul rând, scopul lor sunt doar circuitele temporare. Dacă întoarcem placa şi o scuturăm,
componentele s-ar putea să cadă din locaţiile lor respective. De asemenea, plăcile sunt limitate la curenţi destul de
mici (sub 1 A). Acele arcuri metalice au o suprafaţă de contact destul de mică, prin urmare, nu pot suporta curenţi
mari fără încălzirea lor excesivă.

Regleta de conexiuni

O metodă alternativă constă în utilizarea unei reglete de conexiuni (regletă de borne). Acestea sunt
compuse dintr-un material izolator prevăzut cu spaţii metalice pentru prinderea conductorilor cu ajutorul unor
şuruburi; acest procedeu este similar modului de conectare al prizelor sau întrerupătoarelor casnice.

102
 Un exemplu de astfel de regletă, având o serie de conductori
ataşaţi, este prezentat în poza alăturată.

O altă variantă este cea din poza alăturată. Această variantă,

denumită şi „europeană” are şuruburile introduse într-un canal
pentru a preveni scurt-circuitarea accidentală între terminali
prin intermediul unei şurubelniţe sau al unui alt obiect
metalic.

În figura alăturată, este prezentat un circuit serie compus dintr-o singură

baterie şi trei rezistori folosind o regletă de conexiuni.

Conexiunile realizate cu ajutorul unei reglete sunt robuste şi pot fi prin urmare folosite atât pentru circuitele
temporare cât şi pentru construcţia circuitelor permanente.

Citirea şi punerea în practică a schemelor electrice

Una dintre deprinderile esenţiale ale celor care vor să pună în practică lecţiile învăţate despre circuitele
electrice şi electronice, este „traducerea” unei diagrame într-un circuit real. Diagramele circuitelor sunt de obicei

103
realizate pentru a facilita citirea lor cu uşurinţă, dar circuitele practice au de cele mai multe ori o orientare complet
diferită.
Să luăm ca şi exemplu un circuit paralel
format dintr-o singură baterie şi trei
rezistori.

Trecerea de la diagrama circuitului la realizarea propriu-zisă a acestuia - mai ales atunci când rezistori ce
trebuie conectaţi sunt aranjaţi liniar (asemănător circuitelor serie, nu paralel) pe regletă - nu este chiar aşa de
evidentă, prin urmare, vom prezenta procesul pas cu pas în cele ce urmează.
Pentru început, considerăm diagrama
iniţială a circuitului şi toate
componentele prinse pe regleta de
conexiuni dar fără niciun conductor
electric între ele.

Apoi, urmărim conductorul dinspre

terminalul pozitiv al bateriei spre primul
component al diagramei, realizând în
acelaşi timp o legătură fizică, prin
intermediul unui conductor, între aceste
două puncte pe circuitul real. Dacă ne
este mai uşor, putem trasa o linie de o
culoare diferită pe diagramă, pentru a reprezenta ce tip de conexiuni au fost deja realizate în circuitul real.
Continuăm acest proces, fir cu fir, până în momentul în care întreaga schemă electrică (diagramă) a
circuitului este acoperită.

104
 Următorul pas, aşadar, constă în
conectarea bornelor superioare a celor
doi rezistori rămaşi.

Având toate bornele superioare ale

tuturor rezistorilor din circuit conectate la
borna pozitivă a bateriei, următorul pas
este să conectăm bornele inferioare ale
acestora la borna negativă a bateriei.

Marcarea conductorilor electrici

În mod normal, în circuitele practice

folosite în industrie, toate firele sunt
marcate; conductorii comuni din punct
de vedere electric posedă acelaşi număr
de marcaj. În exemplu nostru, am marcat
conductorii cu 1 şi 2.

O altă convenţie constă în modificarea

uşoară a diagramei iniţiale pentru a indica
punctul de contact propriu-zis al
conductorului pe regletă. Acest lucru
necesită un sistem de marcaj al regletei:
„NB” (numărul blocului), urmat de un
număr ce reprezintă fiecare conexiune
metalică de pe regletă.

105
 În acest mod, diagrama poate fi utilizată ca şi o „hartă” pentru localizarea punctelor dintr-un circuit real,
indiferent cât de încâlcit şi de complex este în realitate. Această metodă poată părea exagerată pentru circuitul
simplu cu trei rezistori de mai sus, dar aceste detalii sunt absolut necesare pentru realizarea şi întreţinerea
circuitelor mari, în special ale acelora care se întind pe distanţe considerabile, folosind mai multe reglete localizate
în puncte diferite.
Pentru circuite permanente, se pot folosi plăci imprimate, un subiect destul de vast în ale cărui detalii nu
vom intra aici.

106
 06 - Circuite divizoare şi legile lui Kirchhoff

1. Circuite divizoare de tensiune

• Circuitele serie proporţionează, sau divizează, cantitatea totală de tensiune pe fiecare component în parte,
aceste proporţii depinzând strict de rezistori: E Rn = E Total (R n / R Total ).

Analiza unui circuit serie simplu (divizor de tensiune)

Să analizăm un circuit electric serie simplu, determinând căderile

de tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Vom introduce valorile cunoscute precum şi cele ce le vom afla prin
E 45 V aplicarea formulelor într-un tabel ce cuprinde tensiunea (E), curentul (I) şi
I A rezistenţa (R), precum şi suma acestora în întreg circuitul. Valorile sunt
R 5k 10k 7.5k Ω exprimate in volţi (V), amperi (A), respectiv ohmi (Ω).

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind valorile individuale ale rezistenţelor, putem determina valoarea
E 45 V rezistenţei totale din circuit, cunoscând că valoarea totală este suma
I A rezistenţelor individuale în cazul circuitelor serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate De aici, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea valorii
E 45 V totale a curentului, ce va fi aceeaşi cu valoarea curentului prin fiecare
I 2m 2m 2m 2m A rezistor, curenţii fiind egali în toate componentele într-un circuit serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe fiecare rezistor este direct proporţională cu rezistenţa sa

107
 Cunoscând valoarea curentului (2 mA), putem folosi legea lui Ohm (E = IR) pentru calcularea căderilor de
tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Putem observa că valoarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor este
E 10 20 15 45 V proporţională cu rezistenţa, datorită faptului că valoarea curentului este
I 2m 2m 2m 2m A aceeaşi prin toţi rezistorii (circuit serie).
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

De asemenea, căderea de tensiune pe rezistorul R 2 este dublă faţă de căderea de tensiunea pe rezistorul R 1 ,
la fel precum rezistenţa R 2 este dublă faţă de rezistenţa R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să modificăm valoarea totală a tensiunii din circuit, vom vedea că
E 40 80 60 180 V proporţionalitatea a căderilor de tensiune rămâne constantă.
I 8m 8m 8m 8m A
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe R 2 este în continuare exact dublul căderii de pe R 1 , în ciuda modificării tensiunii
sursei. Proporţionalitatea căderilor de tensiune este strict în funcţie de valoarea rezistenţelor.
Devine aparent faptul că pe fiecare rezistor, căderea de tensiunea este o fracţiune fixă din valoarea tensiunii
totale a sursei. Tensiunea pe R 1 de exemplu, era 10 volţi atunci când valoarea tensiunii sursei era de 45 de volţi.
Atunci când am crescut tensiunea bateriei până la 180 de volţi (de 4 ori mai mult), căderea de tensiune pe R 1 a
crescut de asemenea de 4 ori (de la 10 la 40 de volţi). Raportul dintre căderea de tensiune pe R 1 şi căderea de
tensiune totală a rămas acelaşi:

De asemenea, nici raporturile dintre căderile de tensiune pe celelalte două rezistenţe şi tensiunea totală a
bateriei nu s-au modificat:

Formula divizorului de tensiune

108
 Din această cauză, un circuit serie poartă adesea numele de divizor de tensiune, pentru abilitatea sa de
divizare a tensiunii totale în fracţii proporţionale cu o valoare constantă. Matematic, aceasta se poate exprima astfel:
În cadrul unui circuit divizor de tensiune, raportul dintre rezistenţele individuale şi cea totală este acelaşi ca
şi raportul dintre căderile de tensiune individuale şi tensiunea totală a sursei. Această formulă poartă denumirea de
formula divizorului de tensiune, şi este o metodă mai rapidă de aflare a căderilor de tensiune într-un circuit serie
faţa de folosirea repetată a legii lui Ohm

Reanalizarea circuitului

Folosind această formulă, putem reanaliza circuitul de mai sus folosind mai puţini paşi:

Aplicaţii

109
 Circuitele divizoare de tensiune se folosesc acolo unde o combinaţie
specifică de rezistori serie este folosită pentru a „diviza” tensiunea
în cantităţi precise (în cazul aparatelor de măsură, de exemplu).

2. Potenţiometrul

• Un potenţiometru este o dispozitiv rezistiv variabil cu trei puncte de conectare, folosit frecvent pe post de
divizor de tensiune ajustabil.

Potenţiometrul este un divizor de tensiune

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,

un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil,
denumit şi perie, face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele
selectate manual.

Pe măsură ce contactul periei se apropie de

terminalul 1 şi se îndepărtează de
terminalul 2, rezistenţa spre terminalul 1
scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă
apropiem contactul de terminalul 2, vom
obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele
două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.

110
Potenţiometre rotative şi potenţiometre liniare

Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

Raportul de divizare

Dacă aplicăm o tensiune constantă

între cei doi terminali de la
extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea
aplicată, măsurată între contactul
periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali.

Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei. Ca şi în cazul unui divizor de
tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate.
Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali
externi, căderea de tensiune între perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea
tensiunii aplicate, indiferent de valoarea aceteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum
un divizor variabil de tensiune, iar coeficientul de
diviziune este stabilit de poziţia periei.
Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte
folositoare pentru obţinerea unei tensiuni variabile
cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum
bateria.

111
 Dacă circuitul ce-l construim necesită o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la
bornele bateriei, putem conecta terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o
conectăm între terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul alăturat):

3. Legea lui Kirchhoff pentru tensiune

• Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit serie simplu

Să luăm un circuit serie cu trei rezistori şi să notăm punctele din

circuit.

Dacă ar fi să conectăm un voltmetru între punctele 2 şi 1, sonda roşie la punctul 2 şi sonda neagră la punctul 1,
voltmetru va indica valoarea de +45 V. În mod normal, semnul „+” nu este arătat, ci este implicit în cazul citirii
aparatelor de măsură digitale.

Când o tensiune este exprimată cu indice dublu („2-1”

în cazul notaţiei „E 2-1 ”), înseamnă ca tensiunea este
măsurată între cele două puncte. O tensiune exprimată
prin „E cd ” ar însemna că tensiunea măsurată este cea
indicată de un voltmetru cu sonda roşie conectată la
punctul „c” şi sonda neagră la punctul „d”.

112
 Dacă ar fi să luăm acelaşi voltmetru şi să
măsurăm căderea de tensiune de pe fiecare
rezistor, parcurgând circuitul în sensul acelor de
ceasornic, cu sonda roşie în faţă şi cu cea neagră
în spate, am obţine/citi următoarele valori:

Suntem deja familiarizaţi cu conceptul general al circuitelor serie, şi anume: suma căderilor de tensiune
individuale este egală cu tensiunea totală aplicată. Dar, măsurând căderile de tensiune în acest fel şi ţinând cont de
polaritatea („+” sau „-”) citirilor, descoperim o altă variantă a acestui principiu: suma tensiunilor măsurată în acest
fel este zero:

Definiţie

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de legea lui Kirchhoff pentru tensiune (descoperit în 1847 de
către Gustav R. Kirchhoff), şi poate fi exprimat astfel:
Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero.
Termenul de sumă algebrică este folosit pentru a desemna faptul că trebuie luate în considerarea semnele
(polarităţile) tensiunilor din circuit pe lângă valorile acestora. Prin buclă se înţelege orice drum prin circuit ce
începe şi se termină în acelaşi punct. În exemplul de mai sus, bucla s-a format între punctele 1-2-3-4-1, în exact
această ordine. Nu contează punctul din care începem sau direcţia pe care o urmăm (în sensul acelor de ceasornic,
sau invers), suma căderilor de tensiune va fi tot zero. Pentru a demonstra acest lucru, putem „modifica” bucla astfel
(3-2-1-4-3):

113
 Pentru o mai bună vizualizare, putem redesena
circuitul serie de mai sus, astfel încât toate
componentele să se regăsească pe aceeaşi linie dreaptă:

Este exact acelaşi circuit, doar că aranjamentul componentelor este diferit. Observaţi polaritatea căderilor
de tensiune de pe rezistori în comparaţie cu cea a bateriei: tensiunea bateriei este negativă în stânga şi pozitivă în
dreapta, pe când tensiunile la bornele rezistorilor sunt orientate în sens opus: pozitivă în stânga şi negativă în
drepta. Acest lucru se datorează faptului că rezistorii întâmpină o rezistenţă în faţa curegerii electronilor împinşi de
baterie. Cu alte cuvinte, rezistenţa împotriva curgerii electronilor trebuie să fie direcţionată în direcţie opusă sursei
de tensiune electromotoare.

Verificarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune cu ajutorul voltmetrului

Dacă am fi să introducem un voltmetru (sau mai

multe voltmetre simultan) în circuit, indicaţiile
acestuia ar fi următoarele (sonda neagră în stânga,
cea roşie în dreapta).

114
 Dacă am fi să luăm acelaşi voltmetru pentru a citi
căderile de tensiune pentru combinaţiile
componentelor din circuit începând cu R 1 , putem
observa adunarea algebrică a tensiunilor (spre
zero).

În cadrul măsurătorilor de mai sus, putem observa importanţa polarităţii căderilor de tensiune atunci când le
adunăm. Citind rezultatele măsurătorilor tensiunii la bornele lui R 1 , R 1 --R 2 şi R 1 --R 2 --R 3 (folosim simbolul „--”
pentru a desemna conexiunea „serie” între cei trei rezistori R 1 R 2 şi R 3 ) vedem că suma căderilor de tensiune are
valori tot mai mari (deşi negative), deoarece polaritatea căderilor de tensiune pe fiecare component are aceeaşi
orientare (stânga pozitiv, dreapta negativ).
Suma căderilor de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 este de 45 de volţi, aceeaşi cu tensiunea la ieşirea bateriei, cu
observaţia că polaritatea bateriei este opusă faţă de cea a rezistorilor (stânga negativ, dreapta pozitiv) şi prin urmare
rezultatul final este o măsurătoare de 0 volţi pe toate cele patru componente luate la un loc.
O un alt mod de a privi acest circuit este de a observa că partea stânga a circuitului (stânga rezistorului R 1 :
punctul 2) este conectată direct la partea dreapta a circuitului (dreapta bateriei: punctul 2), pas necesar pentru
închiderea circuitului. Din moment ce aceste două puncte sunt conectate direct, acestea sunt electric comune şi prin
urmare, căderea de tensiune dintre cele două trebuie să fie zero.

Analiza unui circuit paralel simplu

115
 Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (prescurtat LKT)
funcţionează pentru orice configuraţie a circuitului, nu doar
pentru cele serie. Să considerăm prin urmare un circuit paralel
simplu.

Fiind un circuit paralel, căderile de tensiune pe fiecare rezistor în parte sunt egale cu tensiunea sursei de
alimentare: 6 volţi. Măsurând tensiunile în bucla 2-3-4-5-6-7-2, obţinem:

Observaţi notaţia căderii de tensiune totale (sumei) cu E 2-2 . Din moment ce am început măsurătorile buclei
la punctul 2 şi am terminat tot la punctul 2, suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune va fi aceeaşi cu tensiunea
măsurată între acelaşi punct (E 2-2 ), care, desigur, trebuie să fie zero.

Legea lui Kirchhoff este universal valabilă

Faptul că acest circuit este paralel şi nu serie, nu încurcă cu

nimic aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune. Din punctul
nostru de vedere, întregul circuit ar putea să fie o „cutie neagră”
- configuraţia componentelor să fie complet ascunsă şi să avem
la dispoziţie doar un set de puncte unde să putem măsura
tensiunea - şi legea lui Kirchhoff tot ar fi valabilă.

Dacă încercăm orice combinaţie de paşi, pornind de la oricare terminal în diagrama de mai sus, completând
o buclă astfel încât să ajungem la punctul de plecare, vom vedea că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune
va fi tot timpul egală cu zero.

4. Circuite divizoare de curent

• Circuitele paralel împart cantitatea totală de curent pe fiecare ramură în parte, proporţiile fiind strict
dependente de valorile rezistenţelor: I n = I Total (R Total / R n )

116
Analiza unui circuit paralel simplu

Să analizăm un circuit paralel simplu, determinând valorile

curenţilor prin fiecare ramură, respectiv prin fiecare rezistor
în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cunoscând faptul că pe fiecare component în parte căderea de tensiune este
E 6 6 6 6 V aceeaşi, putem completa tabelul tensiune/curent/rezistenţă astfel (mărimile sunt
I A exprimate în volţi, amperi şi ohmi).
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind legea lui Ohm (I = E / R) putem calcula curentul prin fiecare ramură.
E 6 6 6 6 V
I 6m 2m 3m A
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ştiind că în circuitele paralele suma curenţilor de pe fiecare ramură reprezintă
E 6 6 6 6 V curentul total, putem completa tabelul cu valoarea totală a curentului prin
I 6m 2m 3m 11m A circuit, 11 mA.
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ultimul pas este calcularea rezistenţei totale, folosind legea lui Ohm (R = E /
E 6 6 6 6 V I), sau folosind formula rezistenţelor în paralel; indiferent de metoda folosită,
I 6m 2m 3m 11m A rezultatul este acelaşi.
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

Prin fiecare rezistor, curentul depinde strict de rezistenţa acestuia

Ar trebui să fie evident deja faptul că prin fiecare rezistor, curentul depinde de rezistenţa acestuia, ştiind că
valoarea tensiunii prin toţi rezistorii este aceeaşi. Această relaţie nu este una direct proporţională, ci invers
proporţională. De exemplu, curentul prin R 1 este dublu faţă de curentul prin R 3 , iar rezistenţa lui R 3 este de două
ori cea a rezistorului R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să schimbăm sursa de tensiune din acest circuit, am descoperi că
E 24 24 24 24 V acest raport nu se modifică.
I 24m 8m 12m 44m A
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

117
 Curentul prin R 1 este şi de data aceasta dublu curentului prin R 3 , cu toate că valoarea tensiunii de
alimentare (tensiunea bateriei) s-a modificat. Proporţionalitatea curenţilor între diferite ramuri ale circuitului
depinde de rezistenţă.
De asemenea, ca şi în cazul circuitelor divizoare de tensiune, curenţii ramurilor reprezintă fracţiuni fixe din
curentul total. Cu toate că tensiunea sursei a crescut de patru ori, raportul dintre curentul ramurii şi curentul total a
rămas acelaşi:

Formula divizorului de curent

Din acest motiv, un circuit paralel este denumit adesea un divizor de curent pentru abilitatea sa de divizare
a curentului total în fracţii. Putem determina o formulă pentru calculul curentului prin rezistorii paraleli, atunci când
cunoaştem curentul total, rezistenţa totală şi rezistenţele individuale:

Raportul dintre rezistenţa totală şi rezistenţa individuală este acelaşi ca şi între curentul individual (pe
ramură) şi cel total. Această formulă poartă denumirea de formula divizorului de curent, şi este o metodă mai scurtă
de determinare a curenţilor prin ramură într-un circuit paralel atunci când se cunoaşte curentul total.

Recalcularea circuitului paralel iniţial

118
 Folosind circuitul paralel original ca şi exemplu, putem recalcula curentul prin ramuri folosind această
formulă, dacă începem prin a cunoaşte valoarea totală a curentului şi a rezistenţei:

Comparaţie între formula divizorului de curent şi cea a divizorului de tensiune

Dacă facem o comparaţie între cele două formule divizoare, putem observa că sunt extrem de
asemănătoare. Putem observa totuşi, că în cazul divizorului de tensiune, raportul este R n (rezistenţă individuală) la
R total , iar în cazul divizorului de curent, raportul este chiar invers R total la R n :
Este foarte uşor să încurcăm cele două ecuaţii prin inversarea raportului rezistenţelor. O modalitate simplă
de memorare a formei corecte este să ţinem minte că ambele raporturi dintre cele două ecuaţii trebuie să reprezinte
un număr subunitar (între 0 şi 1). Dacă raportul este inversat, vom obţine o valoare mai mare decât unu, prin urmare
greşită. Cunoscând faptul că rezistenţa totală într-un circuit serie (divizor de tensiune) este tot timpul mai mare
decât oricare dintre rezistenţele luate separat, putem să deducem că raportul corect este R n /R total . La fel, cunoscând
faptul că rezistenţa totală într-un circuit paralel (divizor de curent) este tot timpul mai mică decât valoarea oricărei
rezistenţe luate individual, putem să deducem raportul corect, R n /R total .

Aplicaţii ale divizorului de curent

Circuitele divizoare de curent îşi găsesc aplicaţie (de exemplu)

în circuitele de măsură, acolo unde o fracţie din curentul de
măsurat trebuie să fie redirecţionat spre un dispozitiv sensibil de

119
detecţie. Folosind formula rezistorului de curent, se poate afla valoarea exactă a rezistenţei folosită pe post de şunt
pentru a „devia” cantitatea precisă de curent prin dispozitiv în orice situaţie.

5. Legea lui Kirchhoff pentru curent

• Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit paralel simplu

Să considerăm următorul circuit paralel.

Marime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Calculând toate valorile tensiunilor şi curenţilor din acest circuit, obţinem
E 6 6 6 6 V tabelul alăturat.
I 6m 2m 3m 11m A
R 1k 3k 2k 545,45 Ω

În acest moment cunoaştem valorile

curenţilor din fiecare ramură precum şi
valoarea totală a curentului din circuit.

Cunoaştem faptul că valoarea totală a curentului dintr-un circuit paralel trebuie să fie egală cu suma
curenţilor de pe fiecare ramură, dar mai putem observa un principiu foarte important în acest circuit.
Să observăm aşadar ce se întâmplă la fiecare nod (locul de întâlnire a cel puţin trei ramuri).

120
 Pe ramura negativă de jos (8-7-6-5), la fiecare nod curentul
principal se divide pe fiecare ramură succesivă spre rezistori.
Pe ramura pozitivă de sus (1-2-3-4) curentul de pe fiecare
ramură se „alătură” curentului principal. Dacă ne uităm mai
atent la un anumit nod, precum 3, observăm că valoarea
curentului ce intră într-un nod este egală cu valoarea curentului
ce părăseşte acel nod.

Definiţie

Avem doi curenţi care intră în nodul 3, din partea dreaptă şi de jos. Din partea stângă avem un singur curent
care iese din nod, egal ca şi valoare cu suma celor doi curenţi care intră. Acest lucru este valabil pentru oricare nod,
indiferent de numărul ieşirilor/intrărilor. Matematic, putem exprima această observaţie astfel:

O altă formă uşor diferită dar echivaletă din punct de vedere matematic este următoarea:

Pe scurt, legea lui Kirchhoff pentru curent sună astfel:

„Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero”

Adică, dacă notăm polaritatea fiecărui curent, cu „+” dacă intră într-un nod şi cu „-” dacă iese, suma lor va
da tot timpul zero.
În cazul nodului 3 de mai sus, putem determina valoarea curentului ce iese din nod prin partea stângă
folosind legea lui Kirchhoff pentru curent astfel:

Semnul negativ (-) pentru valoarea de 5 mA ne spune faptul că, curentul iese din acest nod, în contradicţie
cu cei doi curenţi de 2 mA şi 3 mA ce sunt cu semnul pozitiv (+), şi prin urmare intră în nod. Cele două notaţii („+”
şi „-”) pentru intrarea, respectiv ieşirea curentului din nod sunt pur arbitrare, atâta timp cât reprezintă semne diferite
pentru direcţii diferite şi prin urmare putem aplica legeal lui Kirchhoff pentru curenţi.

121
 07 - Circuite serie-paralel combinate

1. Ce este un circuit serie-paralel

• Regulile circuitelor serie şi paralel trebuie să fie aplicate selectiv atunci când avea de a face cu un circuit
combinat serie-paralel

Circuitele serie simple şi circuitele paralel simple

În cazul circuitelor serie simple, toate componentele sunt legate cap la cap şi
formează o singură cale pentru curgerea electronilor prin circuit.

În cazul circuitelor paralel simple, toate componentele sunt legate

între acelaşi set de puncte comune din punct de vedere electric,
formându-se astfel mai multe căi pentru curgerea electronilor de la
un capăt la celălalt al bateriei.

În ambele cazuri, avem de a face cu anumite seturi specifice de reguli pentru relaţiile dintre tensiune, curent
şi rezistenţă (vezi circuitele serie şi circuitele paralel).

122
Identificarea părţilor serie şi paralel

Dar, în cazul în care o parte dintre componente sunt legate

în serie şi o altă parte a componentelor în paralel, nu este
posibilă aplicarea unei singure reguli pentru întreg
circuitul, sau pentru fiecare parte constituentă. În schimb,
vom încerca identificarea părţilor serie din circuit şi a
părţilor paralele, ca mai apoi să aplicăm regulile necesare
în funcţie de tipul circuitului. Să vedem un exemplu.

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate Acesta nu este nici un circuit serie simplu nici unul paralel simplu, ci
E 24 V conţine elementele din ambele tipuri. Curentul iese prin partea de jos a
I A bateriei, se împarte (ramifică) pe cele două ramuri spre R 3 şi R 4 , se re-
R 100 250 350 200 Ω întâlneşte, se ramifică încă odată spre R 1 şi R 2 , se re-întâlneşte din nou şi
se reîntoarce la baterie. Există mai mult de un singur drum pentru circulaţia curentului (nu este serie), dar totuşi,
există mai mult de două seturi de puncte electric comune (nu este paralel).
Dacă putem distinge care părţi din circuit sunt serie şi care paralel, putem analiza circuitul în mai multe
etape, fiecare etapă pe rând, folosind regulile corecte pentru determinarea relaţiilor dintre tensiune, curent şi
rezistenţă.

2. Metode de analiză a circuitelor serie-paralel

Paşii pentru analiza unui circuit serie-paralel combinat sunt următorii:

• Reducerea circuitului original la un singur rezistor echivalent, cu redesenarea circuitului la fiecare pas, un
pas însemnând reducerea conxiunilor serie sau paralel la un singur rezistor echivalent
• Calcularea rezistenţei totale
• Calcularea curentului total
• Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor echivalent şi curenţii pe fiecare ramură la fiecare pas,
un pas însemnând „dezvoltarea” circuitului redus spre forma iniţială

Paşii necesari pentru rezolvarea unui circuit serie-paralel

123
Scopul analizei circuitului serie-paralel este determinarea tuturor căderilor de tensiune, curenţilor şi puterilor
disipate în circuit. Strategia generală pentru atingerea acestui scop este următoarea:

1. Determinăm conexiunile existente din circuit: care rezistori sunt legaţi în serie şi care în paralel
2. Redesenăm circuitul, înlocuind fiecare din combinaţiile serie sau parelel din circuit identificate la primul
punct, cu un singur rezistor echivalent. Dacă folosim un tabel pentru scrierea valorilor, atunci vom realiza o
nouă coloană în tabel pentru fiecare rezistenţă echivalentă
3. Repetăm paşii 1 şi 2 până ce întreg circuitul este redus la un singur rezistor echivalent
4. Calculăm curentul total cunoscând tensiunea şi rezistenţa totală utilizând legea lui Ohm (I = E / R)
5. Folosind valorile totale ale tensiunii şi ale curentului, mergem un pas înapoi, spre ultima reducere
echivalentă din circuit şi inserăm valorile în locurile necesare
6. Cunoscând rezistenţele şi tensiunea totală / curentul total de la pasul 5, folosim legea lui Ohm pentru
calcularea valorilor necunoscute (tensiuni sau curenţi) (E = IR sau I =E / R)
7. Repetăm paşii 5 şi 6 până când toate valorile tensiunilor şi ale curenilor sunt cunoscute în configuraţia
iniţială a circuitului. Practic, mergem pas cu pas de la versiunea simplificată a circuitului spre versiunea
originală, complexă a acestuia, introducând valorile tensiunii şi ale curentului acolo unde este necesar, până
când toate valorile tensiunilor şi curenţilor sunt cunoscute
8. Calculăm puterile disipate în circuit din valorile cunoscute ale tensiunilor, curenţilor şi/sau rezistenţelor.

Analiza unui circuit serie-paralel combinat

Deşi sună destul de complicat, vom înţelege întregul proces mult mai uşor dacă luăm un exemplu practic:

124
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 Total Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 Ω

Simplificarea circuitului

În exemplul de mai sus, rezistorii R 1 şi R 2 sunt conectaţi în paralel; la fel şi R 3 cu R 4 . Pentru că am identificat acest
tip de conexiune ca fiind una paralelă, putem înlocui fiecare din cele două combinaţii printr-o singură rezistenţă
echivalentă. Circuitul redesenat arată astfel:
Simbolul (//) este folosit pentru a reprezentă faptul că valoarea
celor două rezistoare a fost obţinută cu ajutorul formulei 1/(1/R).
Rezistorul de 71.429 Ω de sus este echivalentul celor doi
rezistori R 1 şi R 2 legaţi în paralel. Rezistorul de 127.27 Ω de jos
este echivalentul celor doi rezistori R 3 şi R 4 legaţi în paralel.

Tabelul valorilor poate fi mărit cu două coloane pentru a include şi valorile acestori doi rezistori echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 Total Unitate Ar trebui să devină aparent că circuitul a fost redus la o

E 24 V configuraţie serie simplă ce conţine doar doi rezistori
I A (echivalenţi).
R 100 250 350 200 71,429 127,27 Ω

Pasul final în reducerea circuitului este adunarea acestor două rezistenţe şi aflarea rezistenţei totale a
circuitului. Rezultatul acestei adunări este 198.70
Ω. Acum putem re -desena circuitul cu o singură rezistenţă
echivalentă. Adăugăm, de asemenea, încă o coloană în tabel, coloană ce se va suprapune cu „Total”. Notaţia
coloanei este (R 1 //R 2 --R 3 //R 4 ) pentru a indica modul iniţial de conectare al rezistenţelor în circuit. Simbolul „--”
reprezintă conexiune „serie”, iar simbolul „//” reprezintă conexiune „paralel”.

125
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 24 V
I A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea curentului total din circuit

În acest moment, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea curentului total prin circuit şi

completarea coloanei corespunzătoare din tabel:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Reîntorcându-ne la diagrama circuitului, valoarea totală a curentului este momentan singura ce apare pe

desen:

126
 Revenirea la forma iniţială

Acum putem începe să ne re-întoarcem la paşii anteriori în

simplificarea circuitului spre configuraţia originală. Pasul
următor este să ne întoarcem la circuitul în care R 1 //R 2 şi
R 3 //R 4 sunt în serie.

Valoarea curentului prin ambele seturi de rezistori echivalenţi este aceeaşi

Din moment ce R 1 // R 2 şi R 3 // R 4 sunt în serie, curentul prin ambele seturi de rezistenţe echivalente este

acelaşi. Mai mult decât atât, valoarea curentului prin ele trebuie să fie egală cu valoarea curentului total; putem

completa coloana curent total din tabel cu valoarea curentului total pentru fiecare din cele două grupuri de rezistori

echivalenţi:

Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea căderilor de tensiune pe fiecare grup echivalent

Cunoscând curentul prin rezistenţele echivalente R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 , putem aplica legea lui Ohm (E=IR)

pentru aflarea căderilor de tensiune pentru fiecare grup în parte, completând şi tabelul:

127
Mărime R 1 R 2 R 3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate
E 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor căderilor de tensiune

Ştim că R 1 //R 2 şi R 3 //R 4 sunt de fapt conexiuni echivalente paralele, iar căderile de tensiune în circuitele

paralele sunt egale. Cu alte cuvinte, putem să mai facem un pas înapoi spre configuraţia iniţială a circuitului şi să

completăm tabelul cu valorile calculate:

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Determinarea tuturor curenţilor din circuit

128
 Secţiunea originală a tabelului pentru rezistori este acum completată (coloana R 1 la R 4 ). Aplicând legea lui
Ohm pentru celelalte valori rămase necompletate (I=E/R), putem determina valorile prin R 1 , R 2 , R 3 şi R 4 :

Mărime R 1 R2 R3 R 4 R 1 // R 2 R 3 // R 4 R 1 // R 2 -- R 3 // R 4 (Total) Unitate

E 8,6275 8,6275 15,373 15,373 8,6275 15,373 24 V
I 86,275m 34,510m 43,922m 76,863m 120,78 120,78 120,78 A
R 100 250 350 200 71,429 127,27 198,70 Ω

Circuitul iniţial cu toate valorile tensiunilor, curenţilor şi a rezistenţelor arată astfel:

129
 08 - Aparate de măsură

01. Ce este un aparat de măsură

• Mecanismul de afişaj al unui aparat de măsură analogic presupune deplasarea unui ac indicator pe o scală
gradată
• Aparatele de măsură electromagnetice funcţionează pe principiul generării unui câmp magnetic la trecerea
unui curent electric printr-un conductor
• Aparatele de măsură electrostatice funcţionează pe principiul generării unei forţe fizice datorate câmpului
electric dintre două plăci
• Tuburile catodice utilizează un câmp electrostatic pentru devierea unui fascicol de electroni

Definiţia aparatului de măsură

Un aparat de măsură este orice dispozitiv special realizat pentru afişarea unei mărimi electrice într-un
format ce poate fi interpretat de către un operator uman. De obicei, acest format este sub formă vizuală: deplasarea
unui indicator pe o scală, o serie de dispozitive luminoase aranjate sub forma unui bargraph, sau un afişaj format
din cifre.
În analiza şi testarea circuitelor, există dispozitive proiectate pentru realizarea măsurătorilor mărimilor
electrice de bază, şi anume, tensiune, curent şi rezistenţă. Există multe alte tipuri de aparate de măsură, dar în acest
capitol ne vom concentra atenţia, în principal, pe modul de funcţionare al acestora trei.
Majoritatea aparatelor de măsură moderne sunt digitale, folosind un afişaj numeric. Modelele mai vechi de
aparate de măsură sunt însă mecanice, utilizând un indicator mecanic pentru afişarea mărimii măsurate. În ambele
cazuri, este nevoie de o setare a aparatului pentru indicarea corespunzătoare a mărimilor măsurate. În acest capitol
ne vom referi exclusiv asupra principiilor de funcţionare ale aparatelor de măsură analogice (mecanice).

Aparate de măsură electromagnetice

Majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, şi anume, pe
faptul că trecerea unui curent printr-un conductor produce un câmp magnetic perpendicular pe axa de deplasare a
electronilor. Cu cât valoarea curentului este mai mare, cu atât mai mare va fi câmpul magnetic produs. Dacă acest
câmp magnetic produs de conductor este liber să interacţioneze cu un alt câmp magnetic, vom asista la dezvoltarea
unei forţe fizice între cele două surse ale câmpurilor magnetice. Dacă una dintre acest surse este liberă să se
deplaseze faţă de cealaltă sursă, aceasta se va deplasa pe măsură ce curentul trece prin conductor, deplasarea fiind
direct proporţională cu valoarea curentului.

130
Galvanometrul
Primele astfel de aparate de măsură construite erau cunoscute sub numele de
galvanometre, fiind recunoscute pentru precizia lor. Un model foarte simplu de
galvanometru constă dintr-un ac magnetizat (asemenea celui folosit la compas)
suspendat la capătul unui fir şi poziţionat în interiorul unei înfăşurări
conductoare. La trecerea curentului prin această înfăşurare, se va produce un
câmp magnetic ce va modifica poziţia iniţială a acului. Un astfel de aparat antic
este prezentat în figura alăturată.

Astfel de aparate nu mai sunt însă practice în prezent, fiind extrem de sensibile la orice tip de mişcare şi la
interferenţele datorate câmpului magnetic al pământului. Singurul lor scop rămâne prezentarea conceptelor de bază
ale dispozitivelor experimentale. În prezent, termenul de „galvanometru” este utilizat pentru desemnarea oricărui
tip de aparat de măsură de o precizie excepţională, nefiind neapărat un dispozitiv ca cel prezentat mai sus.

Aparate de măsură cu magnet permanent

Aparatele de măsură electromagnetice sunt realizate în prezent dintr-o

bobină suspendată într-un câmp magnetic, protejată de majoritatea
influenţelor externe. Astfel de dispozitive sunt cunoscute sub numele de
aparate de măsură cu magnet permanent.

În figura de mai sus, acul indicator este poziţionat aproximativ la 35% pe scala gradată, zero fiind în stânga
iar valoarea maximă regăsindu-se în partea dreaptă. O creştere a curentului de măsurat va duce la o deplasare a
acului indicator spre dreapta iar o descreştere a lui va duce la o deplasare a acului spre stânga. Afişajul aparatului de
măsură conţine o scală gradată cu cifre pentru indicarea valorilor mărimii de măsurat, indiferent de tipul acesteia.
Cu alte cuvinte, dacă este necesară o valoare de 50 µA pentru deplasarea maximă a acului indicator (spre
capătul din dreapta), scala va avea scrisă o valoarea de 0 µA în partea stângă şi o valoare de 50 µA în partea
dreaptă; mijlocul va fi desigur 25 µA.

131
 În exemplul din figură, acul ar indica în acest caz ipotetic o valoare a curentului de 17,5 µA. De obicei,
scala este împărţită în gradaţii mult mai mici, din 5 în 5 µA, sau chiar la 1 µA, pentru a permite o citire mult mai
precisă a indicaţiei acului.
Majoritatea aparatelor pot detecta polaritatea curentului, o direcţie a acestuia
ducând la deplasarea acului într-un anumit sens, iar direcţia opusă a curentului
ducând la o deplasare în sens contrar al acului indicator. Modele D'Arsonval şi
Weston sunt de acest tip.

Există însă şi aparate care nu sunt sensibile la modificarea sensului curentului prin circuit, bazându-se pe
atragerea unui cursor mobil de fier, nemagnetizat, către conductorul de curent fix pentru deplasarea acului
indicator. Astfel de aparate sunt folosite pentru măsurător în curent alternativ. Un dispozitiv sensibil la variaţia
polarităţii curentului, ar vibra pur şi simplu înainte şi înapoi fără a putea da o indicaţie practică a mărimii de
măsurat.

Aparate de măsură electrostatice

Deşi majoritatea aparatelor de măsură analogice se bazează pe principiul electromagnetismului, câteva

dintre ele se bazează pe electrostatică, cu alte cuvinte, pe forţa de atracţie sau de respingere generată de sarcinile
electrice în mediul dintre ele.
Dacă aplicăm o tensiune între două suprafeţe conductoare separate printr-un
dielectric format din aer, va exista o forţă fizică de atracţie între cele două
suprafeţe, forţa capabilă să indice valoare tensiunii. Această forţă este direct
proporţională cu tensiunea aplicată între plăci şi invers proporţională cu pătratul
distanţei dintre ele. De asemenea, forţa nu depinde de polaritate, rezultând astfel
un dispozitiv insensibil la variaţia polarităţii tensiunii.
Din păcate, forţa generată de atracţia electrostatică este foarte mică în cazul tensiunilor normale, astfel încât
aceste tipuri de aparate de măsură nu sunt practice pentru instrumentele de test normale. Astfel de aparate
electrostatice sunt folosite pentru măsurarea tensiunilor înalte, de ordinul miilor de volţi.
Unul dintre cele mai mare avantaje al aparatelor electrostatice constă în rezistenţa electrică extrem de mare,
faţă de aparatele electromagnetice care au o rezistenţa electrică mult mai mică. După cum vom vedea în cele ce
urmează, o rezistenţa electrică mare, rezultând într-un curent mult mai mic prin dispozitiv, este absolut necesară
pentru realizarea unui voltmetru profesional.

132
Tubul catodic (CRT)

O aplicaţie mult mai întâlnită a dispozitivelor

electrostatice este tubul catodic. Acestea sunt tuburi
speciale din sticlă, similare celor întâlnite la
televizoarele clasice. Într-un astfel de tub, un fascicol de
electroni ce se deplasează prin vid, este deviat prin
intermediul unei tensiuni existente între două plăci
metalice aşezate de o parte şi de cealaltă a tubului.

Datorită faptului că electronii posedă o sarcină electrică negativă, aceştia tind să fie respinşi de placa
negativă şi atraşi de placa pozitivă. O inversare a polarităţii tensiunii dintre cele două plăci va duce la modificarea
în sens contrar al traseului fascicolului de electroni, acest dispozitiv fiind prin urmare sensibil la polaritate.
Electronii, având o greutate mult mai mică decât plăcile metalice, se deplasează mult mai uşor sub acţiunea
forţei dintre cele două plăci decât plăcile propriu-zise. Traseul lor deviat poate fi detectat pe măsură ce aceştia se
lovesc de afişajul din sticla de la capătul tubului, unde întâlnesc un strat subţire de fosfor; rezultatul este emiterea
unei unde luminoase ce poate fi observată din exteriorul tubului. Cu cât tensiunea dintre cele două plăci este mai
mare, cu atât electronii vor fi deviaţi mai puternic de la traseul lor iniţial, punctul luminos de pe afişaj regăsindu-se
la o distanţa mai mare faţă de centrul acestuia.
Într-un tub real există două perechi de plăci metalice pentru deviaţia electronilor, nu doar una singură,
pentru a putea acoperi întreaga aria a afişajului de sticlă din capătul dispozitivului.
Cu toate că aceste dispozitive pot înregistra tensiuni mici cu o precizie ridicată, ele sunt totuşi greoaie,
fragile şi necesită putere electrică pentru funcţionare, spre deosebire de dispozitivele electromagnetice ce sunt mult
mai compacte şi sunt alimentate direct de semnalul de măsurat ce se regăseşte la bornele lor.
De obicei, tuburile catodice sunt folosite în combinaţie cu circuite externe precise pentru formarea unui
echipament de test mult mai mare, şi anume, osciloscopul. Acest din urmă dispozitiv poate indica variaţia tensiunii
cu timpul, o abilitatea extrem de importantă în cazul circuitelor cu tensiuni şi curenţi variabili în timp.

02. Voltmetrul
• Măsurarea căderilor de tensiune din circuite se realizează cu ajutorul voltmetrului
• Voltmetrul se conectează tot timpul în paralel

Limitări ale circuitelor de măsură

133
 Majoritatea aparatelor de măsură sunt dispozitive foarte sensibile. Unele modele, precum D'Arsonval,
necesită un curent de doar 50 µA pentru a duce acul indicator în poziţia maximă a scalei de valori; rezistenţa internă
a acestor tipuri de aparate nu este mai mare de 1000ÎnΩ.consecinţă, un astfel de vo ltmetru poate măsura o
tensiune maximă de doar 50 mV (50 µA X 1000Ω), pentru că la această valoare, acul indicator este în poziţia sa
maximă (dreapta) şi nu se mai poate deplasa. Pentru a putea realiza voltmetre practice, cu capabilităţi de măsurare a
unor tensiuni mult mai mari, folosind aceste dispozitive sensibile, trebuie găsită o metodă de reducere a deplasării
acului indicator.

Modelul D'Arsonval

Să luăm ca şi prim exemplu un dispozitiv tip

D'Arsonval, cu o rezistenţa internă a bobinei de 500Ω,
şi a cărei deplasare maximă (D.M.) se realizează pentru
un curent de 1 mA.

Aplicând legea lui Ohm, putem determina tensiunea necesară deplasării acului indicator la valoarea
maximă:

Dacă am dori să folosim acest aparat pentru măsurarea tensiunilor ce nu depăşesc o jumătate de volt,
această configuraţie ar fi mai mult decât suficientă. Dar pentru a măsură tensiuni peste această valoare, trebuie să
aducem unele modificări. Pentru a obţine o deplasare observabilă a acului pentru o valoare a tensiunii de peste 0,5
V, este nevoie ca doar o parte din tensiunea de măsurat să se regăsească pe bobina internă. Desigur, va trebui să
modificăm şi scala aparatului de măsură, astfel încât să existe o legătură directă între deplasarea acului indicator şi
valoarea reală a tensiuni măsurate.

Introducerea unui divizor de tensiune

134
 Această operaţie se poate realiza foarte uşor cu
ajutorul unui divizor de tensiune. Ştiind că un divizor
de tensiune se realizează cu ajutorul rezistorilor
conectaţi în serie, tot ceea e trebuie să facem este să
conectăm un rezistor în serie cu rezistenţa internă a
configuraţiei iniţiale (inclusă în dispozitiv), rezultatul fiind un divizor de tensiune format din doi rezistori.
Rezistorul serie poartă numele de „rezistor de multiplicare” datorită faptului că multiplică valoarea
tensiunii ce poate fi măsurată. Determinarea valorii rezistenţei este uşoară dacă suntem familiarizaţi cu analiza
circuitelor serie. De exemplu, să determinăm valoarea R multiplicare pentru ca dispozitivul de mai sus (1 mA, 500 Ω) să
poată măsura tensiuni de până la 10 V.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Putem folosi metoda tabelului pentru a ne uşura calculele.
E V
I A
R Ω

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Cunoscând faptul că deplasarea va fi maximă pentru un curent de 1
E 10 V mA, precum şi faptul că tensiunea la care dorim ca acest lucru să se
I 1m 1m 1m A întâmple este de 10 V (circuit serie, valoare totală), putem completa
R 500 Ω tabelul astfel.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Există mai multe metode de determinare a rezistenţei de
E 10 V multiplicare. O variantă presupune determinarea rezistenţei totale a
I 1m 1m 1m A circuitului aplicând legea lui Ohm pe coloana „total” (R = E / I),
R 500 9,5 k 10 k Ω scăzând apoi valoarea de 500
Ω a deplasării pentru a obţine
valoarea R multiplicare .
O a doua metodă constă în determinarea căderii de tensiune pe rezistenţa internă atunci când deplasarea
acului indicator este maximă (E = IR), căderea de tensiunea pe rezistorul de multiplicare fiind egală cu diferenţa
dintre căderea de tensiune totală şi căderea de tensiune pe rezistenţa internă.

Mărime Deplasare R multiplicare Total Unitate Ultimul pas constă în aplicarea legii lui Ohm (R = E / I) pentru
E 0,5 9.5 10 V determinarea rezistenţei rezistorului de multiplicare.
I 1m 1m 1m A
R 500 9,5 k 10 k Ω

135
 Indiferent de metoda folosită, răspunsul final este acelaşi
(9,5 kΩ). Putem aplica ambele metode, pentru a ne asigura
că rezultatul final este corect.

Cu o cădere de tensiune de exact 10 V între terminalii aparatului de măsură, curentul prin bobina internă va
fi de exact 1 mA, acest curent fiind limitat de rezistorul de multiplicare şi de rezistenţa internă a bobinei. Căderea
de tensiune pe bobină va fi de exact 0,5 V, iar deplasarea acului indicator va fi maximă (spre dreapta).
Dacă am modifica şi scala astfel încât valorile acesteia să fie cuprinse între 0 şi 10 V (în loc de 0 şi 1 mA),
orice persoană care va citi indicaţia aparatului o va interpreta ca fiind 10 V. Nu este necesar ca utilizatorii
voltmetrului să cunoască faptul că aparatul foloseşte doar o fracţiune din tensiunea totală de măsurat (10 V) a sursei
externe. Tot ceea ce contează este ca circuitul să funcţioneze corect pentru a putea indica tensiunea totală aplicată.
Acesta este într-adevăr şi modul de realizare şi utilizare al aparatelor de măsură: dispozitivul de detectare al
mărimii de măsurat este construit astfel încât să fie necesară doar o cantitate foarte mică de tensiune şi de curent
pentru funcţionarea acestuia, pentru o sensibilitatea cât mai ridicată. Această configuraţie este apoi conectată la un
circuit divizor realizat cu rezistori de precizie, pentru a putea indica o tensiune sau un curent mult mai mari.

Rezistori de multiplicare şi selectorul

În general, este foarte utilă prezenţa mai multor astfel

de circuite divizoare, pentru a putea măsură o plajă
destul de largă de valori folosind acelaşi mecanism de
bază pentru detectarea semnalului. Acest lucru se poate
realiza printr-un comutator multi-polar şi câţiva
rezistori de multiplicare, fiecare pentru o anumită bandă
de tensiuni, conform figurii alăturate.

Comutatorul cu cinci poziţii intră în contact doar cu câte un rezistor deodată. În poziţia de jos, acesta nu
face contact cu niciun rezistor, fiind de fapt în poziţia „oprit”. Fiecare rezistor realizează o deplasare maximă
diferită a voltmetrului, şi toate se bazează pe aceleaşi caracteristici principale (1 mA, 500 Ω).

136
 Cu o astfel de variantă, valoarea
fiecărui rezistor este determinată
folosind aceiaşi metodă utilizată
mai sus, cunoscând tensiunea
totală necesară în fiecare caz.
Pentru un voltmetru cu scala
tensiunilor de 1 V, 10 V, 100 V
şi 1000 V, rezistenţele de
multiplicare sunt conform figurii
alăturate.

Putem observa că valorile

rezistorilor de multiplicare sunt
puţin ciudate. Este puţin
probabil să găsim un rezistor de
precizie cu o valoare de 999,5
kΩ, astfelîncât suntem nevoiţi
să folosim o altă configuraţie.

Cu fiecare pas, tot mai mulţi rezistori sunt conectaţi în circuit prin intermediul comutatorului (selectorului),
astfel că rezistenţa totală va fi egală cu suma rezistenţelor individuale. De exemplu, atunci când comutatorul se află
în poziţia „1000 V”, ştim din exemplu precedent că avem nevoie de o rezistenţă de 999,5 kΩ. Folosind configuraţia
anterioară, aceasta este exact valoarea obţinută:

Avantajul constă, desigur, în faptul că rezistorii de 900 kΩ, 90 kΩ şi 9 kΩ sunt mult mai uşor de procurat
decât cei precedenţi (999,5 kΩ, 99,5 kΩ şi 9,5 kΩ). Din punct de vedere funcţional, nu există nicio diferenţa între
cele două configuraţii prezentate.

137
 03. Impactul voltmetrului asupra circuitului
• Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită
• Un detector de nul este un dispozitiv pentru determinarea curenţilor şi a tensiunilor. Acesta se evidenţiază
prin sensibilitatea sa extrem de ridicată

Voltmetrul ideal şi voltmetrul real

Orice aparat de măsură introdus în circuit modifică comportamentul acestuia din urmă într-o oarecare
măsură. Deşi impactul este inevitabil, acesta poate fi minimizat printr-o proiectare bună a aparatului de măsură în
cauză.
Din moment ce voltmetrele se conectează tot timpul în paralel cu componentul sau componentele aflate sub
test, orice curent prin voltmetru va modifica curentul total din circuitul de măsurat, ducând inevitabil şi la
modificarea tensiunii reale din circuit. Un voltmetru ideal posedă o rezistenţă internă infinită, astfel încât curentul
care trece prin acesta să fie de 0 A pentru a nu afecta circuitul testat. Totuşi, astfel de voltmetre nu există decât în
paginile cărţilor, nu şi în viaţa reală!

Efectul voltmetrului asupra circuitului; exemplu

Să luăm ca şi exemplu circuitul divizor de tensiune din figura alăturată, ca

şi un exemplu extrem al efectelor unui voltmetru asupra circuitului de
măsurat.

Atunci când voltmetrul nu este conectat în circuit, vom aveam o

cădere de tensiune de exact 12 V pe fiecare dintre cei doi rezistori.
Totuşi, dacă voltmetrul considerat în acest exemplu posedă o
rezistenţa internă între cele două sonde de Ω
10 (o
M valoare
normală pentru un voltmetru digital), aceasta va crea un sub-circuit
paralel cu rezistorul inferior al divizorului.

138
 Acest lucru duce la scăderea rezistenţei inferioare de la 250
MΩ la 9,61 MΩ (circuit paralel), modific
ând fundamental
căderile de tensiune din circuit.

Un divizor de tensiune cu rezistenţele de 250 MΩ, respectiv 9,61 MΩ va diviza o tensiune de 24 V în 23,11
V, respectiv 0,88 V. Din moment ce voltmetrul face parte din rezistenţa de 9,61 Ω,
M aceasta este şi valoarea pe
care o va indica: 0,88 V.
Voltmetrul poate indica doar căderea de tensiune dintre punctele în care este conectat. Acesta nu poate
„ştii” că înainte de introducerea sa în circuit, în acea locaţie exista o cădere de tensiune de 12 V şi nu de 0,88 V.
Conectarea aparatului de măsură în circuit modifică rezistenţa circuitului şi prin urmare şi valoarea căderii de
tensiune măsurate, aceasta nefiind prin urmare cea reală.
Acest efect este prezent, într-o anumită măsură, ori de câte ori folosim un voltmetru. Scenariul prezentat
mai sus este unul extrem, cu o rezistenţa a voltmetrului mult mai mică decât rezistenţa divizorului de tensiune. Din
aceste motive, cu cât rezistenţa internă a voltmetrului este mai mare, cu atât efectul acestuia asupra circuitului de
măsurat va fi mai mic. Din această cauză, un voltmetru ideal posedă o rezistenţă infinită. Dar, indiferent de valoarea
acestei rezistenţe, efectul considerat mai sus va fi tot timpul prezent într-un circuit.

Sensibilitatea voltmetrelor

Impactul creat de voltmetrele electromecanice asupra circuitelor este desemnat prin numărul de ohmi
prezenţi între terminalii aparatului pentru fiecare domeniu de tensiune (poziţii diferite ale selectorului). Practic,
acesta este un număr exprimat înΩ/V. Voltmetrele digitale posedă de obicei o rezistenţa constantă între sond ele
aparatului indiferent de domeniu de
tensiune ales.
Să reluăm exemplu din secţiunea
precedentă. Pe domeniul 1000 V,
rezistenţa totală este de Ω1 M
(999,5 kΩ + 500Ω), ceea ce
înseamnă 1 MΩ / 1000 V, sau 1
kΩ/V. Această sensibilitate rămâne
constantă indiferent de domeniul
ales.

139
domeniul 100 V; sensibilitatea: 100 kΩ / 100 V = 1 kΩ / V
domeniul 10 V; sensibilitatea: 10 kΩ / 10 V = 1 kΩ / V
domeniul 1 V; sensibilitatea: 1 kΩ / 1 V = 1 kΩ / V

Astfel, valoarea exprimată în ohm/volt este o caracteristică principală a voltmetrului, şi nu depinde de

domeniul selectat. Dacă suntem foarte atenţi, putem observa că această valoare este determinată de un singur factor:
curentul necesar pentru deplasarea maximă a acului indicator, în acest caz, 1 mA. „Ohm/volt” este inversa
matematică a raportului „volt/ohm”, ceea ce conform legii lui Ohm, este chiar curentul (I = E / R).
Prin urmare, curentul necesar deplasării maxime dictează sensibilitatea ohm/volt a aparatului, indiferent de
domeniile de tensiune disponibile şi de valorile rezistorilor de multiplicare. În cazul nostru particular, o deplasare
maximă pentru valoarea de 1 mA rezultă într-o sensibilitate de 1000 Ω/V, indiferent de modul de aranjare al
rezistorilor de multiplicare.
Pentru minimizarea efectelor asupra circuitelor, curentul de deplasare maximă trebuie să fie prin urmare cât
mai mic. Acest lucru se poate realiza prin reproiectarea aparatului pentru o sensibilitatea maximă (un curent mai
mic pentru o deflecţie maximă). Variabila ce trebuie luată însă în considerarea este robusteţea aparatului: cu cât
deplasarea este mai sensibilă, cu cât acesta tinde să fie mai fragil.

Amplificarea curentului

O altă modalitate constă în amplificarea electronică a curentului

necesar deplasării, astfel încât curentul ce este absorbit de către aparat
din circuit să fie cât mai mic. Acest tip de circuit electronic poartă
numele de amplificator.

Nu vom intra în detaliile modului de funcţionare ala amplificatorului aici, dar putem spune că circuitul
permite tensiunii de măsurat să controleze valoarea curentului prin ampermetru. Astfel, curentul necesar deplasării
acului indicator este generat de o baterie internă şi nu de circuitul exterior. Şi în acest caz există un anumit curent
absorbit de aparat din circuitul măsurat, dar acesta este de sute sau mii de ori mai mic decât curentul absorbit în
mod normal de un astfel de aparat fără amplificare.

Detectorul de nul

140
 O ultimă soluţie, şi una foarte ingenioasă, la problema efectului introdus de voltmetru în circuit, îl
constituie detectorul de nul. Acesta nu necesită un circuit complicat, dar este nevoie de multă pricepere din partea
utilizatorului.
Într-un detector de nul, o sursă de tensiune de
precizie, ajustabilă, este comparată cu tensiunea de
măsurat iar aparatul indică diferenţa de tensiune
dintre cele două. În cazul în care indicaţia este zero
(nulă), căderea de tensiune din circuitul de test este
egală cu tensiunea sursei de tensiune de precizie, iar
curentul absorbit din circuit va fi zero. În unele
situaţii, aparatul este prevăzut cu un potenţiometru
de precizie pentru reglarea fină a tensiunii.
Deoarece scopul unui detector de nul este indicarea precisă a condiţiei de zero (volţi), şi nu indicarea unei
valori specifice diferite de zero, scala de valori folosită este irelevantă. Aceste dispozitive sunt proiectate a fi cât
mai sensibile cu putinţă.

Detector de nul realizat cu căşti audio

Un detector de nul extrem de simplu constă dintr-un set de căşti, utilizând difuzoarele pe post de „ac
indicator”. Dacă aplicăm o tensiune de c.c. unui difuzor, curentul rezultat va deplasa conul acestuia, iar difuzorul va
produce un „clic” scurt. Un alt „clic” se poate auzi la deconectarea sursei de c.c.
Luând în considerare acest principiu, un detector de nul sensibil poate fi
realizat dintr-o simplă pereche de căşti şi un întrerupător.

Dacă folosim o pereche de căşti de Ω,

8 sensibilitatea aparatului
poate fi crescută prin conectarea sa la un transformator coborâtor
de tensiune. La închidere/deschiderea întrerupătorului, curentul
mic de la intrare va avea o valoare mult mai mare la ieşirea
transformatorului. Rezultatul este un „clic” mai puternic şi mai
uşor de sesizat, chiar şi pentru curenţi mult mai mici.

141
 Conectat în circuitul cu detector de nul prezentat
mai sus, configuraţia arată precum în figura
alăturată.

Principiul detectorului de nul

Scopul oricărui detector de nul este să se comporte

precum o balanţă de laborator, indicând condiţia de
egalitate ale celor două tensiuni, sau, altfel spus, lipsa unei
căderi de tensiune între cele două puncte (1 şi 2). O astfel
de balanţă nu măsoară de fapt nimic, ci doar indică
egalitatea între o greutate necunoscută şi un set de greutăţi
calibrate standard.
Asemănător, detectorul de nul indică pur şi simplu momentul în care căderea de tensiune între punctele 1 şi
2 este egală (potenţialul celor două puncte este egal). Conform legii lui Kirchhoff pentru tensiune, acest lucru se va
întâmpla atunci când sursa de tensiune ajustabilă este egală cu căderea de tensiune pe rezistorul R 2 .
Pentru a utiliza acest instrument, trebuie să
ajustăm manual sursa de tensiune prin
intermediul unui potenţiometru, acţionând de
fiecare dată întrerupătorul, până în momentul
în care detectorul de nul va indica o condiţie de
zero.

Circuitul este echilibrat atunci când, în urma acţionării întrerupătorului, nu se va mai auzi nici un sunet la
căşti. Valoarea căderii de tensiune pe R 2 va fi citită de pe un voltmetru conectat la sursa de tensiune de precizie.
Voltmetrul utilizat la bornele sursei de tensiune de precizie nu trebuie neapărat sa aibă o sensibilitateΩ/V
foarte ridicată, deoarece curentul necesar funcţionării acestuia va fi generat de către sursă. Atâta timp cât căderea de
tensiune pe detectorul de nul este zero, nu va exista niciun curent între punctele 1 şi 2, impactul voltmetrului asupra
circuitului fiind inexistent.

142
 Observaţii

Merită să reamintim faptul că această metodă, executată perfect, aproape că nu introduce nicio rezistenţă
suplimentară în circuitul de măsurat. Ideal, această rezistenţa ar fi zero, dar pentru atingerea acestui scop, căderea
de tensiune pe detectorul de nul ar trebui să fie exact zero volţi. Acest lucru ar fi posibil doar prin intermediul unei
metode de detectarea infinit sensibile şi o tensiune la fel de precisă din partea sursei de tensiune de precizie. Totuşi,
în ciuda acestui „neajuns”, un astfel de circuit reprezintă o metodă excelentă de măsurare a căderilor de tensiune.
Şi, comparată cu soluţia amplificatorului, ce rezolvă această problemă cu ajutorul tehnologiei avansate, soluţia de
faţă rezolvă problema aproape perfect utilizând o lege fundamentală a circuitelor electrice (legea lui Kirchhoff
pentru tensiune).

04. Ampermetrul
• Măsurarea curentului din circuitele electrice se realizează cu ampermetrul
• Ampermetrul se conectează tot timpul în serie
• Curentul poate fi măsurat şi cu ajutorul voltmetrului, atunci când în circuit este introdus un rezistor de şunt;
căderea de tensiune pe şunt măsurată de voltmetru este în acest caz direct proporţională cu valoarea
curentului prin şunt

Definiţie

Un aparat de măsură conceput special pentru măsurarea valorii curentului electric (în amperi), poartă
numele de ampermetru.

Introducerea rezistorilor de şunt

La proiectarea ampermetrelor, rezistorii de multiplicare (rezistori de şunt în acest caz) se vor conecta în
paralel şi nu în serie, precum era cazul voltmetrelor. Asta datorită faptului că dorim o divizare a curentului, nu a
tensiunii, iar un divizor de curent se realizează prin rezistori conectaţi în serie.
Considerând aceiaşi deplasare precum în cazul voltmetrului, putem observa că un astfel de aparat este
destul de limitat, deplasarea maximă realizându-se pentru un curent de doar 1 mA.

143
 Odată cu extinderea plajei de valori ale aparatului de
măsură, trebuie să modificăm şi scala valorilor pentru a
reflecta această modificare. De exemplu, pentru un
ampermetru a cărei valoare maximă măsurată poate
atinge 5 A, deplasarea indicatorului fiind aceiaşi, va
trebui să modificăm marcajul astfel: 0 A în partea stângă
şi 5 A în partea dreaptă, în loc de 0 mA şi 1 mA.
După ce ne-am hotărât ca vrem să extindem domeniul maxim la 5
A, vom trece la determinarea rezistenţei de şuntare. Aceasta va
asigura o valoare maximă a curentului prin dispozitivul de detectare
propriu-zis de maxim 1 mA şi nu de 5 A (în situaţia în care curentul
printre cele două sonde nu depăşeşte nici el valoarea de 5 A).

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Putem introduce datele cunoscute într-un tabel, pentru uşurarea
E V calculelor.
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Din valorile cunoscute, putem determina căderea de tensiune pe aparatul
E 0,5 V de măsură, aplicând legea lui Ohm (E = IR).
I 1m 5 A
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Circuitul de faţă este un circuit paralel, prin urmare, căderile de tensiune
E 0,5 0,5 0,5 V pe şunt, pe sistemul de detectare a deplasării, precum şi între cele două
I 1m 5 A sonde ale aparatului de măsură, trebuie să fie egale.
R 500 Ω

Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Ştim de asemenea ca prin şunt, curentul trebuie să fie egal cu diferenţa
E 0,5 0,5 0,5 V dintre curentul total (5 A) şi curentul deplasării (1 mA), datorită adunării
I 1m 4,99 5 A curenţilor de ramuri în configuraţia paralel.
R 500 Ω

144
Mărime Deplasare R şunt Total Unitate Aplicând apoi legea lui Ohm (R = E / I), determinăm rezistenţa de
E 0,5 0,5 0,5 V şunt necesară.
I 1m 4,99 5 A
R 500 100,02 m Ω

Desigur, în realitate, rezistenţa de şunt se regăseşte în interiorul aparatului de măsură.

Selectarea domeniului de valori

La fel ca şi în cazul voltmetrelor, pot exista mai multe valori

ale curenţilor de deplasare maximă. Acest lucru se realizează
prin introducerea în circuit a unui număr suplimentar de
rezistori de şunt. Selectarea lor se realizează printr-un
comutator (selector) multi-polar.

Observăm că rezistorii sunt conectaţi în paralel cu aparatul de măsură, şi nu în serie precum în cazul
voltmetrului. Selectorul cu cinci poziţii realizează contact doar cu câte un rezistor pe rând. Mărimea fiecărui
rezistor este diferită şi conformă cu deplasarea maximă a domeniului respectiv de valori, bazându-se pe
caracteristicile sistemului de detectare al deplasării (1 mA, 500 Ω).

Valoarea fiecărui rezistor se

determină prin aceiaşi metodă,
luând în considerare curentul total,
deplasarea maximă şi rezistenţa
internă. Pentru un ampermetru cu
un domeniu de valori maxim de
100 mA, 1 A, 10 A, respectiv
100A, rezistenţele de şunt sunt
conform figurii alăturate.

Aceste rezistenţe de şunt sunt extrem de mici! Pentru a atinge astfel de rezistenţe, rezistori de şunt ai
ampermetrelor trebuie realizaţi de cele mai multe ori printr-o comandă specială din conductori cu diametru relativ
mare sau din plăci metalice solide.

145
 Trebuie să fim atenţi însă la puterea disipată în această situaţie. Faţă de voltmetru, curentul prin rezistorii
unui ampermetru sunt destul de mari. Dacă acei rezistori nu sunt proiectaţi corespunzător, se pot încălzi şi distruge,
sau, în cel mai „fericit” caz, îşi pot pierde acurateţea prin încălzire excesivă. Pentru exemplul precedent, puterea
disipată pentru valoarea maximă a deplasării, în valori aproximative, este următoarea:

Un rezistor de 1/8 W este suficient pentru R 4 , unul de 1/2 W pentru R 3 şi unul de 5 W pentru R 2 . Totuşi,
rezistorii îşi menţin acurateţea pentru o perioadă mult mai îndelungată de timp dacă nu funcţionează foarte aproape
de valoarea maximă admisă; prin urmare, o supra-dimensionare a rezistorilor R 2 şi R 3 ar fi binevenită. Dar,
rezistorii de precizie cu o putere nominală de 50 W sunt extrem de rari şi de scumpi. Singura modalitate este
realizarea la comandă a acestora.

Măsurarea curentului cu voltmetrul

În unele cazuri, rezistorii de şunt sunt utilizaţi în combinaţie cu voltmetre cu

rezistenţa de intrare ridicată pentru măsurarea curenţilor. Curentul prin
voltmetru va fi suficient de mic pentru a-l putea neglija, iar rezistenţa de şunt
poate fi dimensionată în funcţie de numărul de volţi sau milivolţi produşi
pentru fiecare amper de curent.

De exemplu, dacă rezistorul de şunt din figura de mai sus ar fi

dimensionat la o valoare de exact 1 Ω, pentru fiecare creştere de un amper,
căderea de tensiune la bornele acestuia va creşte cu un volt. Indicaţia
voltmetrului va putea fi considerată ca fiind direct legată de valoarea
curentului prin şunt.

146
 Pentru valori foarte mici ale curentului, rezistenţa de şunt trebuie să fie mare pentru a putea genera tensiuni
mai mari pentru fiecare unitate de curent, extinzând astfel gama valorilor măsurate cu voltmetrul spre mărimi foarte
mici. Această metodă de măsurare este des întâlnită în aplicaţiile industriale. Desigur, în acest caz, scala
voltmetrului poate fi modificată/înlocuită pentru a putea citi direct valorile curentului.
Utilizarea unui rezistor de şunt în combinaţie cu un voltmetru poate simplifica operaţiile de măsurare ale
curenţilor, atunci când acestea sunt dese, În mod normal, atunci când măsurăm curentul dintr-un circuit cu
ampermetrul, circuitul trebuie întrerupt (deschis), iar ampermetrul conectat între cele două capete libere închizând
astfel din nou circuitul.

Dacă avem un circuit în care această operaţie trebuie realizată des, sau dacă
dorim simplificarea procesului de măsură, putem plasa permanent un rezistor
de şunt între cele două capete rămase libere după deschiderea circuitului.
Curentul poate fi măsurat de acum încolo cu ajutorul unui voltmetru, fără a
necesita întreruperea circuitului la fiecare măsurătoare.

Desigur, dimensiunea şuntului trebuie să fie suficient de mică pentru a nu afecta funcţionarea normală a
circuitului în care este introdus. Va exista o mică eroare de măsură datorită prezenţei şuntului, dar aceasta se
încadrează în limite acceptabile.

05. Impactul ampermetrului asupra circuitului

• Rezistenţa unui ampermetru ideal este zero
• Un clampmetru măsoară valoarea curentului prin determinarea câmpului magnetic din jurul conductorului

Ampermetrul ideal

Asemenea voltmetrelor, şi ampermetrele tind să influenţeze cantitatea de curent din circuitele în care sunt
conectate. Totuşi, spre deosebire de voltmetrul ideal, rezistenţa interna a ampermetrului ideal este zero. Motivul îl
reprezintă o cădere de tensiune cât mai mică la bornele acestuia. Observaţi că acest lucru este exact opus
voltmetrului (curent cât mai mic consumat din circuit).

147
Efectul ampermetrului asupra circuitului; exemplu

Să vedem un exemplu pentru identificarea efectelor unui

ampermetru asupra circuitului. Atunci când ampermetrul nu
este introdus în circuit, curentul prin rezistorul de 3Ω este
de 666,7 mA, iar curentul prin rezistorul de 1,5 Ω este de
1,33 A.

Dacă ampermetrul cu care efectuăm măsurătorile are o

rezistenţă internă de 0,5 Ω, introducerea acestuia într-una din
ramurile circuitului va afecta puternic circuitul. Modificând
practic rezistenţa ramurii din stânga de laΩ 3la 3,5 Ω,
ampermetrul va indica un curent de 571,43 mA în loc de
666,7 mA.

Introducerea ampermetrului în ramura din dreapta va avea

un efect şi mai mare asupra curentului din aceasta. În acest
caz, curentul de ramură va fi de 1 A, în loc de 1,33 A, din
cauza creşterii rezistenţei prin introducerea ampermetrului.

La utilizarea ampermetrelor standard, ce se conectează în serie cu circuitul de măsurat, reproiectarea

aparatului pentru o rezistenţa mai mică între cele două terminale, nu este practică sau poate chiar imposibilă.
Totuşi, dacă măsurăm curentul cu ajutorul unui voltmetru şi a unui rezistor de şunt, cel mai indicat lucru este să
alegem o rezistenţa cât mai mică. Orice rezistenţă adiţională introdusă în circuitul iniţial, va duce la modificarea
comportamentului acestuia.

148
Cleştele ampermetric (clampmetrul)

O metodă ingenioasă de reducere a impactului pe care îl are un

aparat de măsură asupra circuitului, este utilizarea conductorului ca
parte integrantă a ampermetrului. Toţi conductorii produc un câmp
magnetic în jurul lor la trecerea curentului prin ei; valoarea acestui
câmp magnetic este direct proporţională cu valoarea curentului prin
conductor. Construind un instrument pentru măsurarea puterii
acelui câmp magnetic, se poate evita contactul direct şi întreruperea
circuitului. Un astfel de ampermetru poartă numele de clampmetru
sau cleşte ampermetric.
Acesta constă practic din doi cleşti ce se pun în jurul conductorului. Cu
ajutorul acestor dispozitive se pot realiza măsurător rapide şi sigure, în
special în cazul circuitelor de putere. Datorită faptului că acest clampmetru
nu introduce nicio rezistenţa suplimentară în circuitul de test, nu va exista
practic nicio eroare de măsurătoare în acest caz.

06. Ohmmetrul

Scopul ohmmetrului

Chiar dacă ohmmetrele mecanice (analogice) sunt folosite destul de rar astăzi, fiind înlocuite de
instrumentele digitale, modul lor de funcţionare este foarte interesant şi merită prin urmare studiat.
Scopul unui ohmmmetru este, desigur, măsurarea rezistenţei conectată între bornele sale. Citirea valorii
rezistenţei se face prin observarea deplasării unui mecanism de măsură acţionat de un curent electric. Prin urmare,
ohmmetrul trebuie echipat cu o sursă internă de tensiune pentru a crea curentul necesar acţionării deplasării. Avem
nevoie, de asemenea, de rezistenţe suplimentare pentru a permite trecerea unui curent necesar şi suficient prin
mecanismul de deplasare, pentru oricare valoare a rezistenţei de măsurat.

Realizarea unui ohmmetru simplu

149
 Începem cu un circuit simplu, format din mecanismul de măsură şi o baterie:
Când avem o rezistenţă infinită (nu există continuitate între cele două
sonde), curentul prin circuitul intern al ohmmetrului este zero. În acest
caz, nu avem nicio deplasare, iar acul indicator este poziţionat în
partea stângă a scalei de valori. Din acest punct de vedere, indicaţia
ohmmetrului este chiar „inversă”, deoarece valoarea maximă (infinit)
este la stânga scalei. Indicaţia voltmetrelor şi ampermetrelor este chiar inversă.
Dacă sondele acestui ohmmetru sunt conectate împreună (scurt-circuitate, rezistenţa 0Ω), curentul prin
aparatul de măsură va fi maxim. Valoarea acestui curent este limitată doar de tensiunea bateriei şi de rezistenţa
internă a mecanismului de măsură.
Cu o tensiune a bateriei de 9 V şi o rezistenţa internă a mecanismului
de deplasare de doar 500 Ω, curentul prin circuit va fi de 18 mA.
Această valoare este mult peste deplasarea maximă (D.M. = 1 mA)
permisă de dispozitivul nostru. Un asemenea exces va duce cu
siguranţă la distrugerea aparatului.

Pe lângă aceste aspecte, dispozitivul de mai sus nu va fi nici foarte practic. Dacă partea din stânga a scalei
reprezintă o rezistenţă infinită, atunci partea din dreapta (deplasare maximă) ar trebui să reprezinte 0Ω. Trebuie să
ne asigurăm de faptul că deplasarea acului indicator este maximă spre dreapta doar când sondele sunt conectate
împreună (scurt-circuitate).
Acest lucru se realizează prin adăugarea unei rezistenţe serie în
circuitul aparatului de măsură.

Pentru determinarea valorii lui R, calculăm rezistenţa totală din circuit necesară pentru a limita curentul la 1
mA (curentul necesar pentru deplasarea maximă). Ştim de asemenea că avem o diferenţă de potenţial de 9 V,
dinspre baterie. Valoarea rezistenţei pe care o căutăm va fi diferenţa dintre această rezistenţă totală şi rezistenţa
internă a aparatului de măsură:

150
Împărţirea scalei

Acum că avem valoarea corectă a rezistorului R, mai avem o problemă: scala aparatului de măsură. După
cum se ştie deja, în stânga scalei avem infinit, iar în drepta zero. În afara faptului că această scală este inversă faţă
de cea a voltmetrelor şi ampermetrelor, mai are o ciudăţenie: valorile între care se face citirea se află între două
extreme (infinit şi zero). În cazul celorlalte aparate de măsură, valorile citite se află între zero şi o anumită valoare
(10 V, 1 A, etc.). Prin urmare, ce valoare reprezintă mijlocul scalei ?! Ce valoare se află exact între infinit şi zero?
Răspunsul acestui paradox poartă numele de „scală ne-liniară”. Pe scurt, scala unui ohmmetru nu reprezintă
o trecere liniară de la zero spre infinit, pe măsură ce acul indicator se deplasează dinspre dreapta spre stânga. Iniţial,
indicaţia este maximă spre dreapta (rezistenţa zero), iar valorile rezistenţelor se adună din ce în ce mai rapid una
lângă cealaltă pe măsură ce trecem înspre partea stângă a scalei:
Nu ne putem apropia de infinit printr-o manieră liniară, pentru că nu
am ajunge niciodată acolo! Cu o scală ne-liniară, cantitatea de
rezistenţă acoperită de o anumită distanţă creşte pe măsură ce scala se
apropie de infinit. În acest caz, putem spune că infinitul este o
„valoare” ce poate fi atinsă.

Mai există totuşi încă o nelămurire legată de scala noastră. Care este valoarea necesară a rezistenţei dintre
sonde, astfel încât acul indicator să se regăsească la jumătatea scalei? Cunoaştem că deplasarea maximă este 1 mA.
Atunci, 0,5 mA (500 µA) este valoare curentului necesar pentru această deplasare la mijlocul scalei. Păstrând
bateria de 9 V în circuit, obţinem următorul rezultat:

Cu o rezistenţa internă de 500 Ω , şi un rezistor serie de 8,5 kΩ, ne mai rămân 9 kΩ pentru o rezistenţă de
test externă (conectată între sonde), pentru o deplasare la jumătate a scalei. Cu alte cuvinte, rezistenţa de test
necesară unei deplasări la jumătatea scalei a acului indicator, este egală în valoare cu rezistenţa serie internă totală a
aparatului de măsură. Aplicând din nou legea lui Ohm, putem determina valoarea rezistenţei de test pentru o
deplasare la 1/4 şi 3/4 a scalei:
Deplasare la 1/4 (0,25 mA):

151
 Deplasare la 3/4 (0,75 mA):

Prin urmare, scala finală a ohmmetrului arată astfel:

Dezavantajele metodei de mai sus

O problemă majoră a acestui aranjament constă în necesitatea utilizării unei baterii precise. În caz contrar,
valorile citite nu vor fi reale. Dacă tensiunea bateriei scade (acest lucru se întâmplă cu toate bateriile chimice),
ohmmetrul va pierde din precizie. Cu rezistorul de scală conectat în serie şi la o valoare constantă de 8,5
Ω, ok
descreştere a tensiunii bateriei va însemna că deplasarea acului indicator nu se va realiza înspre poziţia dreapta-
maximă la conectarea sondelor împreună (0 Ω). Identic, o rezistenţa de test de 9 kΩ nu va reuşi să deplaseze acul
indicator la exact jumătatea scalei de măsură, dacă tensiunea bateriei scade.
Desigur, există metode de compensare a acestei pierderi de tensiune a bateriei. Aceste „artificii” însă nu
rezolvă în totalitate problema, şi sunt considerate în cel mai bun caz doar aproximaţii. Din acest motiv, şi datorită
scalei neliniare, acest tip de ohmmetru nu poate fi în niciun caz considerat un instrument de precizie.

Observaţie asupra utilizării ohmmetrelor

Mai există încă o particularitate a ohmmetrelor ce trebuie menţionată: acestea funcţionează corect doar
atunci când măsoară o rezistenţă ce nu este alimentată de o sursă de curent sau de tensiune. Cu alte cuvinte, nu

152
putem măsură rezistenţa cu un ohmmetru, atunci când circuitul este alimentat (conectat la o sursă de tensiune).
Motivul este simplu: indicaţia precisă a ohmmetrului se bazează pe faptul că singura sursă de tensiune din circuit
este propria sa baterie internă. Prezenţa unei alte căderi de tensiune la bornele componentului supus măsurătorii va
da peste cap funcţionarea corectă a ohmmetrului. Dacă această cădere de tensiune este suficient de mare, poate duce
chiar la distrugerea acestuia.

07. Ohmmetre cu tensiuni înalte

Limitările ohmmetrelor de joasă tensiune

Majoritatea ohmmetrelor de tipul celui prezentat în secţiunea precedentă folosesc o baterie cu o tensiune
relativ mică, de 9 V sau chiar mai puţin. Acest lucru este suficient pentru măsurarea rezistenţelor cu valori mai mici
de câţiva mega-ohmi (MΩ). Pentru a măsura însă rezistenţe extrem de mari, o baterie de 9 V nu este suficientă
pentru generarea unui curent necesar acţionării mecanismului electromecanic de deplasare.
De asemenea, după cum am discutat deja, rezistenţa nu este tot timpul o valoare stabilă (liniară). Acest
lucru este valabil în special în cazul materialelor ne-metalice. Un dielectric format dintr-o mică porţiune de aer,
prezintă (aproximativ) următorul grafic curent-tensiune:
Deşi acesta este un exemplu extrem de conducţie non-
liniară, aceleaşi proprietăţi izolatoare/conductoare se
regăsesc şi în cazul altor substanţe când sunt supuse
tensiunilor înalte. Evident, un ohmmetru echipat cu o baterie
de tensiune joasă ca şi sursă de putere, nu poate măsura
rezistenţa gazului în zona potenţialului de ionizare, sau la
punctul de străpungere a unui dielectric. Dacă este necesară
măsurarea unor astfel de rezistenţe, avem nevoie de un
ohmmetru echipat cu o sursă de tensiune înaltă.

153
Modul de proiectare al ohmmetrelor de tensiune înaltă

Metoda cea mai directă de măsurare a rezistenţelor folosind

tensiuni înalte, constă în simpla înlocuire a bateriei, păstrând
structura precedentă a ohmmetrului neschimbată.

Totuşi, cunoscând faptul că rezistenţa unora dintre materiale tinde

să se modifice odată cu variaţia tensiunii aplicate, ar fi avantajos
dacă am putea selecta tensiunea de funcţionare a ohmmetrului în
funcţie de condiţiile de realizare a măsurătorii:

Din păcate, această situaţie crează o problemă de calibrare a ohmmetrului. Dacă deplasarea acului indicator
este maximă cu o anumită valoare a curentului prin aparat, scala aparatului de măsură (în ohmi) se va modifica
odată cu variaţia tensiunii sursei de alimentare. Imaginaţi-vă că am conecta o rezistenţă stabilă la bornele
ohmmetrului, variind tensiunea sursei de alimentare: pe măsură ce tensiunea creşte, curentul prin aparat va fi din ce
în ce mai mare; deplasarea acului indicator va fi la rândul ei din ce în ce mai mare.

Megohmmetrul

Avem nevoie prin urmare de un sistem electromecanic ce produce

o deplasare stabilă, indiferent de rezistenţa de măsurat şi de
tensiunea aplicată. Această nevoie poate fi îndeplinită folosind un
sistem electromecanic special, sistem tipic megohmmetrelor.

154
 Blocurile rectangulare numerotate din figura de mai sus reprezintă secţiuni transversale ale bobinelor.
Toate cele trei bobine se deplasează odată cu acul indicator. Nu există niciun arc care să readucă acul la poziţia
iniţială. Când aparatul nu este alimentat, acul indicator va „pluti” într-o poziţie aleatoare.
Electric, bobinele sunt conectate conform figurii alăturate.

Când avem o rezistenţă infinită între cele două sonde (circuit

deschis, precum în figura de sus), singurul curent existent în
circuit va fi prin bobinele 2 şi 3, dar nu şi prin bobina 1. Când sunt
alimentate, aceste bobine încearcă să se alinieze în spaţiul liber
dintre cei doi poli magnetici. Acul indicator se va deplasa spre
dreapta scalei (infinit).

Existenţa unui curent prin bobina 1 (printr-o rezistenţă de măsurat conectată între cele două sonde de
măsură) tinde să ducă acul indicator spre stânga scalei (zero). Valorile rezistenţelor interne ale sistemului de măsură
sunt calibrate astfel încât, în cazul în care sondele sunt scurt-circuitate, acul indicator indică exact 0 Ω.
Datorită faptului că orice variaţie a tensiunii bateriei interne va afecta cuplul generat de ambele seturi de
bobine (bobinele 2 şi 3, ce deplasează acul indicator spre dreapta, şi bobina 1 ce deplasează acul spre stânga),
aceste variaţii nu vor avea niciun efect asupra setării deplasării. Cu alte cuvinte, precizia sistemului de măsură a
acestui ohmmetru nu este afectată de tensiunea bateriei: o anumită valoare a rezistenţei de măsurat va produce o
anumită deplasare a acului indicator, indiferent de valoarea tensiunii produsă de baterie.

155
 08. Multimetrul
Am văzut modul în care un sistem electromecanic poate funcţiona pe post de voltmetru, ampermetru sau
ohmmetru prin simpla conectare a unor reţele externe de rezistori. Ne putem gândi că am putea realiza un aparat de
măsură universal (multimetru), în care să fie încorporate toate funcţiile de mai sus. Acest lucru se realizează practic
prin utilizarea corespunzătoare a contactelor şi a rezistorilor.

Voltmetru/ampermetru analogic

Schema de principiu a unui voltmetru/ampermetru analogic simplu, arată astfel:

În cele trei poziţii de jos ale
comutatorului, mecanismul de
detecţie al aparatului este conectat la
prizele „common” şi V printr-unul
din cei trei rezistori serie (R multiplicare ).
În acest caz, aparatul se comportă
precum un voltmetru. În cea de a
patra poziţie, mecanismul de
deplasare este conectat în paralel cu
rezistorul de şunt (R şunt ).

Astfel, aparatul este în acest caz un ampermetru. Curentul intră pe la priza „common” şi iese pe la priza A.
În ultima poziţie, mecanismul de deplasare este deconectat de la ambele prize roşii (V şi A), dar scurt-circuitat prin
intermediul comutatorului.

Adăugarea unui ohmmetru

Dacă dorim şi adăugarea unui ohmmetru aparatului de măsură de mai sus, putem înlocui una din cele trei
poziţii ale voltmetrului, astfel:

156
 Cu toate cele trei funcţii disponibile,
acest multimetru mai este cunoscut şi
sub numele de volt-ohm-
miliampermetru.

09. Wattmetrul
Puterea într-un circuit electric este produsul dintre tensiune şi curent. Prin urmare, orice aparat de măsură a
puterii trebuie să poată măsură ambele variabile.
Un mecanism de deplasare proiectat special pentru măsurarea puterii este mecanismul de tip dinamometru.
Structura acestuia este similară modelelor D'Arsonval şi Weston, cu diferenţa că se utilizează o bobină (staţionară)
în locul unui magnet permanent pentru generarea câmpului magnetic. Bobina mobilă este în general alimentată de
la tensiunea circuitului, iar bobina staţionară este alimentată de curentul circuitului. Într-un circuit, o astfel de
structură arată astfel:
Bobina de sus (orizontală) măsoară curentul, în timp ce bobina
de jos (verticală) măsoară căderea de tensiune. La fel ca în
cazul voltmetrelor, deplasarea dinamometrului este de obicei
conectată în serie cu un rezistor pentru a nu aplica întreaga
cădere de tensiune pe mecanism.
Asemănător, bobina (staţionară) de curent va fi prevăzută cu rezistori de şunt pentru a diviza curentul în
jurul acesteia. Totuşi, de multe ori nu este nevoie de rezistori de şunt, deoarece grosimea conductorului din care
este realizată bobina staţionară poate fi oricât de mare (pentru reducerea curentului), fără a influenţa răspunsul
aparatului de măsură. Bobina mobilă nu se poate bucura de această „libertate”, deoarece ea trebuie realizată din
conductori cât mai uşori pentru a o inerţie minimă.

157
 10. Terminali tip Kelvin şi rezistori de precizie

Măsurarea rezistenţelor aflate la distanţă

Să presupunem că vrem să măsurăm rezistenţa unui anumit

component ce se află la o distanţă destul de mare de aparatul
nostru de măsură (ohmmetru). Un asemenea scenariu va crea
probleme, deoarece ohmmetrul măsoară rezistenţa totală din
bucla de circuit. Aici este inclusă şi rezistenţa conductorilor
(R fir ) ce realizează conexiunea ohmmetrului cu rezistenţa de
măsurat (R măsură ).
În mod normal, rezistenţa firelor conductoare este foarte mică. Dar, dacă firele conductoare sunt foarte
lungi, sau în cazul în care componentul de măsurat are o rezistenţă foarte mică, eroarea de măsură introdusă de
conductori poate fi substanţială:

indicaţia ohmmetrului = R fir + R măsură + R fir

Măsurarea rezistenţei cu o combinaţie ampermetru-voltmetru

O metodă ingenioasă de măsurare a unei rezistenţe în acest caz, presupune utilizarea împreună a unui
ampermetru şi a unui voltmetru. Ştim din legea lui Ohm că rezistenţa este egală cu raportul dintre tensiune şi curent

158
(R = E / I). Putem determina prin urmare rezistenţa componentului dacă măsurăm curentul ce trece prin el şi
căderea de tensiune la bornele sale:
Valoarea curentului este aceiaşi în întreg circuitul, deoarece
este un circuit serie. Întrucât măsurăm doar căderea de
tensiune la bornele rezistenţei de măsurat (şi nu pe
rezistenţele conductorilor), rezistenţa calculată cu ajutorul
legii lui Ohm reprezintă doar rezistenţa componentului în
cauză.

R măsură = indicaţia voltmetrului / indicaţia ampermetrului

Dar, voltmetrul se află în apropierea componentului de măsurat, ceea ce este imposibil în situaţia de faţă
(am convenit că dorim să măsurăm rezistenţa componentelor aflate la o distanţa apreciabilă faţă de aparatele
noastre de măsură). Prin urmare, dacă ar fi să conectăm voltmetrul la o distanţa apreciabilă faţă de component, vom
introduce din nou rezistenţa „parazită” a firelor conductoare în circuit. Ce este de făcut în acest caz?
Dacă suntem puţin mai atenţi, putem observa că nu
există nicio problemă legată de căderea de tensiune în
lungul conductorilor, deoarece valoarea curentului prin
conductorii voltmetrului este minusculă.

Prin urmare, căderea de tensiune în lungul conductorilor este neglijabilă. Indicaţia voltmetrului este
aproape identică în cele două cazuri: voltmetru conectat în apropierea componentului de măsurat şi voltmetru
conectat la o distanţă apreciabilă.
Orice cădere de tensiune existentă pe conductorii
principali nu va fi măsurată de voltmetru. Precizia
măsurătorii poate fi îmbunătăţită dacă reducem
curentul prin voltmetru la o valoare minimă, fie
folosind un aparat de măsură de calitate (curent
mic pentru deplasare maximă), fie un sistem cu
detector de nul.

159
Metoda Kelvin (metoda celor patru conductori)

Această metodă de măsurare ce evită erorile cauzate de

rezistenţa conductorilor poartă numele de metoda Kelvin, sau
metoda celor patru conductori. Există anumiţi terminali speciali,
denumiţi terminali Kelvin, ce sunt special realizaţi pentru a
facilita acest tip de măsurători.

Terminalii/clemele tip crocodil (banane) au ambele

jumătăţi ale braţului comune din punct de vedere electric
(de obicei în zona articulaţiei). În cazul terminalilor
Kelvin însă, cele două jumătăţi sunt izolate între ele în
zona articulaţiei. Singurul contact se realizează în zona
vârfurilor ce se „prind” pe conductorul sau pe terminalul componentului de măsurat. Astfel, curentul prin braţele
„C” (curent) nu trece prin braţele „P” (potenţial, sau tensiune) şi nu va exista o cădere de tensiune în lungul lor care
să ducă la erori de măsură.

Rezistori de şunt de precizie înaltă

Acelaşi principiu de utilizare a diferitelor puncte de contact pentru măsurarea curentului şi a tensiunii poate
fi folosit în cazul rezistorilor de şunt de precizie pentru măsurarea valorilor mari de curent. După cum am mai
discutat, rezistorii de şunt sunt folosiţi pe post de dispozitive de măsură de curent.
Căderea de tensiune la bornele acestora depinde strict de valoare curentului ce-i străbate, această cădere de
tensiune fiind măsurată cu un voltmetru. În acest caz, un şunt de precizie „transformă” valoarea curentului în
tensiune. Curentul poate fi măsurat cu o precizie ridicată prin măsurarea căderii de tensiune la bornele şuntului:
Măsurarea curentului cu ajutorului unui rezistor de şunt şi un voltmetru este
indicată în aplicaţiile de curent înalt. În astfel de cazuri, rezistenţa şuntului are
valori de ordinul miliohmilor sau microohmilor.

Căderea de tensiune la bornele sale va fi foarte mică, chiar şi pentru o valoare maximă a curentului de
măsurat. O rezistenţă aşa de mică este comparabilă cu rezistenţa firelor conductoare. Acest lucru înseamnă că

160
tensiunea măsurată la bornele unui astfel de şunt trebuie măsurată astfel încât să se evite introducerea unei erori de
măsură datorate căderilor de tensiune din lungul conductorilor dintre voltmetru şi şunt.
Pentru ca voltmetrul să măsoare doar căderea de tensiune la bornele şuntului, fără
nicio altă cădere de tensiune parazită datorată firelor conductoare, şunturile sunt
adesea prevăzute cu patru terminali.

Rezistori de precizie cu patru terminali

În aplicaţii metrologice (metrologie = "ştiinţă măsurătorilor”), unde acurateţea este de o importanţă

crucială, rezistorii „standard” de precizie sunt prevăzuţi de asemenea cu patru terminali: doi pentru transportul
curentului de măsurat, şi doi pentru măsurarea căderii de tensiune cu ajutorului voltmetrului. În acest mod,
voltmetrul măsoară doar căderea de tensiune pe rezistorul de precizie, fără introducerea altor tensiuni parazite
datorită firelor conducătoare sau a rezistenţelor datorate contactelor dintre fire şi terminale.
Observaţi că rezistorul de precizie standard deΩ1 din figura de mai jo s are patru terminali: cei doi
terminali mari pentru curent şi cei doi terminali mai mici pentru tensiune:

161
 Trebuie să facem observaţia că rezistenţa măsurată astfel, folosind atât un voltmetru cât şi un ampermetru,
este supusă unei erori compuse. Datorită faptului că rezultatul final depinde de precizia de măsură a ambelor
instrumente, precizia măsurătorii finale s-ar putea să fie mai mică decât cea a fiecărui instrument individual. De
exemplu, dacă precizia ampermetrului este de +/- 1%, iar cea a voltmetrului este şi ea de +/- 1%, orice măsurătoare
ce depinde de indicaţia ambelor instrumente are o precizie de +/- 2% (valoarea reală este mai mică sau mai mare cu
2% decât valoarea măsurată).
O precizie sporită poate fi obţinută prin înlocuirea ampermetrului cu un rezistor de precizie standard, folosit
pe post de şunt de măsurare a curentului. Şi în acest caz va exista o eroare compusă din eroarea rezistorului cu cea a
voltmetrului utilizat pentru măsurarea căderii de tensiune. Această eroare va fi însă mai mică decât eroare prezentă
în cazul utilizării unui aranjament voltmetru + ampermetru, datorită faptului că precizia unui rezistor standard este
mult mai mare decât precizia unui ampermetru obişnuit. Folosind terminali de tip Kelvin pentru realizarea
contactelor cu rezistenţa de măsură, circuitul arată astfel:
Toţi conductorii din figura alăturată prin care
trece curent sunt reprezentaţi cu linie
îngroşată, pentru a face distincţie între
conductori.

11. Circuite în punte - puntea Wheatstone şi Thomson

Circuitele în punte se folosesc de un detector de nul pentru a compara două tensiuni. Principiul este
asemănător unei balanţe de laborator ce compară două greutăţi pentru a indica egalitatea lor. Spre deosebire de
circuitul „potenţiometric” utilizat pentru a măsura pur şi simplu o cădere de tensiune necunoscută, circuitele în
punte pot fi folosite pentru a măsura o varietate de mărimi electrice, una din ele fiind rezistenţa.

Puntea Wheatstone

Circuitul în puncte standard, numit adesea şi punte Wheatstone, arată astfel:

162
 Atunci când căderea de tensiune între punctul 1 şi borna negativă a
bateriei este egală cu tensiunea dintre punctul 2 şi borna negativă a
bateriei, detectorul de nul va indica valoarea zero. În acest caz
spunem că puntea este „echilibrată”. Starea de echilibru a „balanţei”
este dependentă da raporturile R a / R b şi R 1 / R 2 şi este independentă
de tensiunea de alimentare (a bateriei).

Pentru măsurarea rezistenţelor folosind puntea Wheatstone, rezistenţa necunoscută se conectează în locul
rezistorului R a sau R b . Celelalte trei componente sunt dispozitive de precizie, a căror rezistenţă este cunoscută.
Oricare din cei trei rezistori poate fi înlocuit sau ajustat, astfel încât puntea să fie echilibrată. Când se ajunge la
echilibru, valoarea rezistorului necunoscut se determină din raporturile rezistenţelor cunoscute.
O cerinţă a acestui sistem de măsură constă în existenţa unor seturi de
rezistori variabili de precizie. Din moment ce rezistenţa acestora este
cunoscută, pot fi folosiţi ca şi referinţă. De exemplu, dacă folosim o
punte Wheatstone pentru a măsura o rezistenţă necunoscută R x , va
trebui să cunoaştem valorile exacte ale celorlalţi trei rezistori în
starea de echilibru, dacă dorim să determinăm valoarea lui R x .

Ecuaţia de echilibru a punţii Wheatstone este următoarea:

Fiecare din cei patru rezistori a unei punţi poartă numele de braţ. Rezistorul conectat în serie cu rezistenţa
necunoscută R x (R a în figura de mai sus) poartă de obicei numele de reostat de reglaj. Din fericire, rezistenţele
standard precise şi stabile nu sunt aşa de greu de realizat.
Punţile Wheatstone sunt considerate superioare circuitelor de măsură standard prezentate în secţiunea
precedentă din punct de vedere al măsurării rezistenţelor. Spre deosebire de acele circuite, punţile Wheatstone sunt
liniare şi extrem de precise.
Având la dispoziţie rezistenţe standard de o precizie ridicată şi un detector de nul cu o sensibilitate
suficientă, putem măsura rezistenţe cu o precizie de cel puţin +/- 0,05 %. Această metodă este preferată şi indicată
pentru măsurarea rezistenţelor de laborator datorită preciziei ridicate.

163
 Există multe variaţii a circuitului în punte Wheatstone de bază. Majoritatea circuitelor în punte de curent
continuu sunt folosite pentru măsurarea rezistenţei. Dar circuitele alimentate în curent alternativ pot fi folosite
pentru a măsura diferite mărimi electrice precum inductanţă, capacitate şi frecvenţă.

Puntea Thomson (puntea Kelvin dublă)

O variantă interesantă a punţii Wheatstone o reprezintă puntea dublă Kelvin, cunoscută şi sub numele de
punte Thomson. Acest circuit este utilizat pentru măsurarea rezistenţelor extrem de mici (sub 1/10 ohmi):
Rezistorii de valoare mică sunt reprezentaţi prin simboluri cu linie
îngroşată, la fel şi conductorii (prin care trece un curent mare) la care
sunt conectaţi. Această punte „ciudată” poate fi cel mai bine înţeleasă
dacă reluăm puntea Wheatstone standard pentru măsurarea
rezistenţelor mici, pentru a ajunge apoi, pas cu pas (datorită
problemelor întâmpinate), la forma finală a punţii Thomson.

Dacă am dori să folosim o punte Wheatstone standard pentru a măsura rezistenţe de o valoare foarte mica,
circuitul ar arăta astfel:
Când detectorul de nul indică o tensiune zero, ştim că puntea este
echilibrată iar raporturile R a / R b şi R M / R N sunt egale. Cunoscând
valorile rezistorilor R a , R M şi R N putem determina R x ...aproximativ.

164
 Avem totuşi o problemă: contactele şi firele conductoare dintre R a şi
R x prezintă şi ele o anumită rezistenţă. Aceste rezistenţe parazite pot fi
substanţiale în comparaţie cu rezistenţele mici R a şi R x . De asemenea,
căderea de tensiune pe aceste rezistenţe parazite va fi suficient de
mare, ducând la un curent mare prin ele. Toate aceste lucruri vor
afecta indicaţia detectorului de nul, şi prin urmare, starea de echilibru
a punţii.

Din moment ce nu dorim măsurarea acestor rezistenţe parazite, ci doar a rezistenţei R x , trebuie găsita o
modalitate de corectare a detectorului de nul astfel încât acesta să nu fie influenţat de căderile de tensiune din
lungul acestor rezistenţe parazite. În cazul în care conectăm detectorul de nul şi braţele R M / R N direct la bornele
rezistorilor R a şi R x , ne vom apropia de o soluţie mai practică:
În această configuraţie, cele două căderi de tensiune E fir din partea de
sus şi de jos nu au niciun efect asupra detectorului de nul şi nu vor
influenţa precizia măsurătorii lui R x . Totuşi, celelalte două căderi de
tensiune E fir vor cauza probleme.

Cunoscând faptul că partea stângă a detectorului de nul trebuie

conectată la cele două borne ale rezistorilor R a şi R x pentru evitarea
introducerii căderilor de tensiune E fir în bucla detectorului de nul, şi că
orice conductor ce face legătura cu cele două terminale va conduce el
însuşi un curent substanţial (ce va duce la căderi de tensiune parazite
adiţionale), singura soluţie în această situaţie este realizarea unui drum
puternic rezistiv între partea de jos a rezistorului R a şi partea de sus a
rezistorului R x .

165
 Putem controla căderile de tensiune parazite între R a şi R x prin
dimensionarea celor doi rezistori noi, astfel încât raportul celui de sus
cu cel de jos să fie egal cu raportul celor două braţe de pe partea
cealaltă a detectorului de nul. Acesta este şi motivul pentru care aceşti
rezistori au fost denumiţi R m şi R n în schema iniţială a puncţii
Thomson: pentru a scoate în evidenţa proporţionalitatea lor cu
rezistorii R M şi R N .

Raportul R m / R n fiind egal cu raportul R M / R N , braţul R a (reostatul) este ajustat până în momentul în care
detectorul de nul indică echilibrul punţii. În acest moment putem spune că R a / R x este egal cu R M / R N . Putem
calcula R x cu următoarea ecuaţie:

De fapt, ecuaţia de echilibru a punţii Thomson este următoarea:.

unde R fir este rezistenţa firului conductor gros dintre rezistenţa standard de jos R a şi rezistenţa de test R x .
Atâta timp cât raportul dintre R M şi R N este egal cu raportul dintre R m şi R n , ecuaţia de echilibru nu este
mai complexă decât cea a punţii Wheatstone normale. R x / R a va fi egal cu R N / R M , deoarece ultimul termen al
ecuaţiei va fi zero, anulând efectele tuturor rezistorilor cu excepţia lui R x , R a , R M şi R N .

Observaţii asupra punţii Thomson

În multe cazuri, R M = R m şi R N = R n . Totuşi, cu cât rezistenţele R m şi R n sunt mai mici, cu atât detectorul
de nul va fi mai sensibil, deoarece rezistenţa conectată în serie cu el va fi mai mică. Creşterea sensibilităţii
detectorului este un lucru bun, deoarece permite detectarea unor dezechilibre mult mai mici, şi prin urmare,
atingerea unei situaţii de echilibru mult mai precise. Din această cauză, unele punţi Thomson folosesc rezistori R m
şi R n a căror valori sunt spre 1/100 din raportul braţelor opuse (R M şi R N ).
Din păcate totuşi, cu cât valorile rezistorilor R m şi R n sunt mai mici, cu atât vor conduce un curent mai
mare, ceea ce va duce la creşterea efectului oricăror rezistenţe prezente la joncţiunea dintre acestea şi rezistorii Ra şi
R x . După cum se poate vedea, instrumentele de precizie înalta necesită luarea în considerare a tuturor factorilor

166
susceptibili de a produce erori de măsură. De cele mai multe ori, cea mai bună soluţie reprezintă un compromis
între două sau mai multe tipuri diferite de erori.

12. Realizarea practică a rezistorilor de calibrare

De multe ori, în cazul realizării circuitelor de măsură, avem nevoie de rezistenţe precise pentru a obţine
circuitul dorit. În majoritatea cazurilor însă, valorile necesare ale rezistorilor nu se găsesc pe piaţă. În acest caz, ne
vedem nevoiţi să ne construim proprii noştri rezistori.

Realizarea unei înfăşurări bifilare

O soluţie a acestei dileme este realizarea rezistorilor dintr-un conductor special cu rezistenţă mare. Putem
folosi o mică „bobină” ca şi suport pentru înfăşurarea rezultată. Înfăşurarea este astfel realizată încât să elimine
orice efecte electromagnetice: lungimea dorită a firului conductor este împăturită în două, şi înfăşurată apoi în jurul
bobinei. Astfel, curentul se deplasează în sensul acelor de ceasornic pentru o jumătate din lungimea conductorului
şi în sens invers acelor de ceasornic pentru cealaltă jumătate.
O astfel de înfăşurare poartă numele de înfăşurare bifilară. Orice câmp magnetic generat de trecerea
curentului prin conductor este anulat. De asemenea, un câmp magnetic extern nu poate induce o cădere de tensiune
în lungul conductorului:
După cum vă puteţi imagina, această muncă se
poate dovedi extrem de laborioasă, îndeosebi în
cazul în care avem nevoie de mai mulţi rezistori.

Conectarea rezistorilor în combinaţii serie-paralel

O soluţie mai uşoară a acestei probleme constă în conectarea mai multor rezistori cu rezistenţe cunoscute
într-o combinaţie serie-paralel pentru a obţine valoarea dorită a rezistenţei. Această soluţie, deşi necesită un timp
îndelungat pentru găsirea combinaţiei perfecte, poate fi duplicată mult mai uşor pentru crearea unor rezistenţe
multiple cu aceiaşi valoare:

167
 Dezavantajul ambelor metode constă în faptul că ambele rezistenţe rezultate
au o valoare fixă. Într-o lume perfectă, mecanismele de deplasare ale
aparatelor de măsură nu-şi pierd niciodată puterea magnetică a magneţilor
permanenţi din componenţă, temperatura şi timpul nu au niciun efect asupra
rezistenţelor componentelor, iar firele conductoare şi contactele păstrează
pentru totdeauna o rezistenţă zero.

În această „lume perfectă”, rezistorii cu valori fixe sunt suficienţi. Dar, în realitate, abilitatea de ajustare sau
calibrare a instrumentelor în viitor este necesară.

Utilizarea potenţiometrelor

Ne-am putea gândi ca în acest caz să folosim potenţiometre (conectate ca şi reostate, de obicei) ca şi
rezistenţe variabile. Potenţiometrul ar putea fi montat în interiorul aparatului de măsură, astfel încât doar o persoană
autorizată să-i poată modifica valoarea.
Totuşi, rezistenţa majorităţii potenţiometrelor variază prea mult pentru o deplasarea mică a manetei şi nu
pot fi ajustate cu foarte mare precizie. Să presupunem că am dori o rezistenţă de 8,335 kΩ +/ - 1 Ω, şi folosim un
potenţiometru de 10 kΩ pentru obţinerea ei. O precizie de 1Ω în cazul unui potenţiometru de 10 kΩ reprezintă 1
parte din 10.000, sau 0,01% din deplasarea maximă a potenţiometrului. Un astfel de rezultat este aproape imposibil
de atins folosind un potenţiometru standard. Prin urmare, cum putem obţine valoarea rezistenţei dorite dar cu
posibilitatea ajustării ei în viitor?
Soluţia problemei constă în utilizarea unui potenţiometru ca parte a unei combinaţii mai mari de rezistori.
Acest lucru va crea un domeniu limitat de selecţie. Să luăm următorul exemplu:
În acest caz, potenţiometrul de 1 kΩ, conectat ca şi reostat, introduce în circuit
o rezistenţă variabilă între 0 Ω şi 1 kΩ. Conectat în serie cu rezistorul de 8 kΩ,
rezistenţa totală din circuit poate fi ajustată între 8 kΩ şi 9 kΩ. O precizie de
+/- 1 Ω reprezintă 1 parte din 1.000, sau 0,1 % din deplasarea maximă a
potenţiometrului. Precizia ajustării este de 10 ori mai bună decât în cazul
precedent unde am folosit un potenţiometru de 10 kΩ.

Dacă dorim să mărim şi mai mult precizia ajustării - pentru a realiza o rezistenţă de 8,335 kΩ cu o precizie
şi mai bună - putem reduce impactul potenţiometrului asupra valorii totale a rezistenţei circuitului prin conectarea
unui rezistor de valoare fixă în paralel:

168
 Acum, ajustarea rezistorului se poate face doar în limita a 500 Ω, de la 8 kΩ la
8,5 kΩ. O precizie de +/- 1 Ω este egal
ă cu 1 parte din 500, sau 0,2 %.
Sensibilitatea ajustării este în acest caz de două ori mai bună decât înainte.
Ajustarea nu va fi totuşi liniară, poziţionarea deplasării potenţiometrului la
mijloc nu va rezulta într-o rezistenţă totală de 8,25 kΩ, ci de 8,333 kΩ.

Totuşi, aceasta este o îmbunătăţire a sensibilităţii circuitului, şi reprezintă o soluţie practică pentru
problema construirii unei rezistenţe ajustabile pentru un instrument de precizie.

169
 09 - Semnale electrice de instrumentaţie

1. Semnale analogice şi semnale digitale

• Un semnal este orice tip de cantitate ce poate fi detectată şi folosită ca şi informaţie

• Un semnal analogic este un semnal ce poate fi variat continuu sau infinit pentru a reprezenta o variaţie
oricât de mică a unei mărimi
• Un semnal digital este un semnal ce poate fi variat doar în trepte. Scara acestuia este finită
• Conceptul de zero real se referă la o scară de măsură analogică în care o cantitate diferită de zero este
folosită pentru reprezentarea valorii de 0% din variabila de măsurat, astfel încât orice defect al sistemului să
poate fi uşor detectabil.

Definiţia instrumentaţiei

Instrumentaţia este un domeniu bazat pe măsurarea şi controlul proceselor fizice. Aceste procese fizice
includ presiunea, temperatura, rata de curgere şi consistenţa chimică, printre altele. Un instrument este un dispozitiv
ce măsoară şi/sau controlează orice tip de proces fizic. Datorită faptului că valorile şi cantităţile de tensiune, curent
şi rezistenţă sunt uşor de măsurat, manipulat şi de transmis pe distanţe mari, acestea sunt adesea folosite pentru
reprezentarea acestor tipuri de variabile fizice şi transmiterea lor la distanţă.

Ce este un semnal

Un semnal este orice tip de cantitate fizică ce transmite o informaţie. Vorbitul este cu siguranţă un tip de
semnal, întrucât transmite gândurile (informaţii) de la o persoană la alta fizic, prin intermediul sunetului. Gesturile
sunt de asemenea informaţii transmise cu ajutorul luminii. Textul este un alt tip de semnal. În acest capitol,
cuvântul semnal va fi folosit pentru a reprezenta o cantitate fizică.

Diferenţa dintre semnalele analogice şi cele digitale

Un semnal analog este un semnal cu o variaţie continuă, în contradicţie cu cel digital, ce are o variaţie în
trepte. Un exemplu bun de analog vs. digital este cazul ceasurilor: cele analogice posedă ace indicatoare şi practic
nu au o limită de precizie în ceea ce priveşte indicarea exactă a orei; cele digitale în schimb, nu pot indica intervale
de timp sub capacitatea lor de afişaj, ceea ce în multe cazuri se reduce la secunde; această proprietate poartă numele
de rezoluţie.

170
 Ambele tipuri de semnale, atât analogice cât şi digitale, îşi găsesc aplicaţia în sistemele electronice
moderne, iar distincţia dintre aceste două tipuri de informaţie va fi reluată în capitolele viitoare. Acum însă, ne vom
concentra atenţia în special pe semnalele analogice, întrucât sistemele ce utilizează aceste tipuri de semnale au de
obicei un design mai simplu.
Marea majoritate a cantităţilor fizice de măsurat (temperatură, umiditate, viteză, etc.) posedă o variabilitate
analogică. Dacă o astfel de cantitate fizică este utilizată pe post de canal de comunicaţie, reprezentarea informaţiei
va avea practic o rezoluţie nelimitată.

Scurtă istorie a instrumentaţiei industriale

La începutul instrumentaţiei industriale, aerul comprimat era folosit în scopul transmiterii informaţiei de la
aparatele de măsură şi controlul acestora. Nivelul presiunii aerului se regăsea în valoarea variabilei de măsurat,
oricare era aceea. Aerul curat şi uscat la o presiune de aproximativ 1,5 bar era furnizat de un compresor de aer prin
intermediul unor tuburi spre instrumentul de măsura, ce modifica la rândul său valoarea presiunii în funcţie de
cantitatea de măsurat producând astfel un semnal de ieşire.
De exemplu, un dispozitiv pneumatic
destinat măsurării înălţimii coloanei de apă
dintr-un bazin (variabila procesului) va
furniza o presiune scăzută a aerului atunci
când bazinul este gol, una medie când
bazinul este parţial plin şi o presiune
ridicată atunci când bazinul este plin.

Indicatorul nivelului de apă este de fapt un aparat de măsură a presiunii din tubul de aer. Această presiune a
aerului, fiind un semnal, reprezintă nivelul apei din bazin. Orice variaţie a nivelului apei este reprezentată printr-o
variaţie a presiunii semnalului măsurat. Acest semnal pneumatic are, cel puţin teoretic, o rezoluţie infinită, putând
reprezenta orice variaţie cât de mică a nivelului din bazin, şi este prin urmare un semnal analog în adevăratul sens al
cuvântului.
Oricât de primitiv ar părea, aceste tipuri de sisteme pneumatice au stat la baza multor sisteme industriale de
măsură şi control peste tot în lume, şi mai sunt şi acum folosite datorită simplicităţii, siguranţei şi fiabilităţii lor.
Semnalele ce folosesc aerul comprimat sunt uşor de transmis prin tuburi ieftine, uşor de măsurat şi uşor de
manipulat cu ajutorul dispozitivelor mecanice. Pe lângă aceasta, acest tip de semnal poate fi folosit nu doar pentru
măsurarea proceselor fizice, dar şi pentru controlul lor. Cu ajutorul unui piston suficient de mare, un semnal slab
poate fi folosit pentru generarea unei forţe mecanice suficient de mari pentru acţionarea unei valve sau controlul

171
unui dispozitiv. Au fost create chiar şi sisteme automate complete de control folosind presiunea aerului ca şi canal
de comunicaţie. Sunt simple şi relativ uşor de înţeles. Totuşi, limitele practice pentru precizia semnalului
comprimat nu sunt suficiente în unele cazuri, mai ales atunci când aerul comprimat nu este curat şi uscat, sau atunci
când există posibilitatea apariţiei spărturilor în ţevi.
Odată cu avansul amplificatoarelor din domeniul electronicii semiconductorilor, folosirea mărimilor de
curent şi tensiune în instrumentaţie a devenit practică. În locul utilizării presiunii aerului pentru măsurarea gradului
de umplere al unui bazin cu apă, s-a început folosire semnalele electrice pentru furnizarea aceleiaşi informaţii prin
intermediul firelor conductoare (în loc de tuburi) fără a mai fi necesară utilizarea unui echipament scump, precum
compresoarele de aer.
Deşi semnalele electronice analogice încep
să fie înlocuite de cele digitale, este bine să
avem o bună înţelegere a principiilor de
bază din spatele acestui mod de transmitere
a informaţiei.

Conceptul de „zero real”

Un concept important aplicat în instrumentaţia semnalelor analogice este cel de „zero real”, un principiu
standard de utilizare a semnalelor astfel încât valoarea zero (bazin de apă gol) sa nu fie confundată cu defectul
sistemului în cauză. De exemplu, în cazul sistemului pneumatic de mai sus, dacă scala valorilor pentru presiune este
între 1 şi 2 bar (1, 1,1, 1,2...2), cu 1 bar (presiunea aerului din mediul înconjurător) reprezentând 0% din valoarea
mărimii de măsurat şi 2 bar reprezentând 100% din aceeaşi valoare, dacă indicatorul va afişa 1 bar, acest lucru ar
putea să însemne că bazinul de apă este într-adevăr gol, sau ar putea la fel de bine indica faptul că sistemul nu
funcţionează (compresorul de aer este oprit, ţeava este spartă, traductorul este stricat, etc.).
În schimb, dacă am calibra (seta) instrumentele (traductorul şi indicatorul) pentru scara de 1.1 - 2 bar (1,1,
1,2, 1,3...2), astfel încât 1.1 bar să reprezinte 0% iar 2 bar 100%, orice tip de defect sau ne-funcţionare a sistemului
va rezulta într-o presiune de 1 bar, şi orice tip de măsurători efectuate se vor realiza doar pentru intervalul 1.1 - 2
bar.

172
 2. Sisteme cu semnale de tensiune

• Tensiunea poate fi folosită ca şi semnal analogic pentru transmiterea informaţiei

• Un mare dezavantaj în utilizarea tensiunii pe post de informaţie constă în posibilitatea ca tensiunea la
bornele aparatului indicator (voltmetru) să fie mai mică decât căderea de tensiune la bornele sursei de
tensiune datorită rezistenţei cablurilor şi utilizării unei cantităţi de curent de către voltmetru
• Căderea de tensiune din lungul cablurilor electrice constituie o eroare de măsură

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Utilizarea tensiunii variabile pentru semnalele de instrumentaţie pare o soluţie bună în acest caz. Să vedem
aşadar cum am putea folosi un semnal de tensiune pentru a măsura cantitatea de apă dintr-un bazin:
Traductorul din diagrama alăturată
conţine propria sursă de tensiune, iar
potenţiometrul este acţionat de un
plutitor ce se află în interiorul bazinului,
poziţia acestuia depinzând de nivelul
apei. Indicatorul nu este nimic altceva
decât un voltmetru cu o scală calibrată
(modificată) pentru citirea unei anumite
înălţimi a apei (cm, m, etc.) în loc de volţi.
Pe măsură ce nivelul apei suferă modificări, plutitorul se va mişca şi el. Această mişcare a plutitorului va
modifica poziţia periei potenţiometrului, modificând astfel căderea de tensiune dintre cele două puncte la care este
conectat voltmetrul. Prin urmare, tensiunea măsurată de voltmetru va depinde de nivelul apei din bazin.
Acest sistem elementar traductor/indicator este fiabil şi uşor de înţeles, însă are unele neajunsuri. Probabil
că cel mai mare dintre ele este influenţa pe care o poate avea rezistenţa cablurilor electrice asupra mărimii de
măsurat. Voltmetrele reale utilizează valori foarte mici ale curentului datorită rezistenţei lor interne, deşi, ideal ar fi
ca acest curent să fie zero. În acest caz, va exista o cantitate mică de curent prin cele două cabluri conductoare.
Cablul având la rândul lui o valoare a rezistenţei diferită de zero, va prezenta şi o cădere de tensiune în lungul lui,
ca şi în cazul unui rezistor; căderea de tensiune la bornele voltmetrului va fi astfel mai mică decât tensiunea totală
generată de traductor prin intermediul potenţiometrului. Această pierdere de tensiune, oricât de mică, constituie o
eroare de măsură:

173
 În figura alăturată au fost adăugate
simbolurile rezistorului pentru cablurile
electrice pentru a indica ceea ce se întâmplă
de fapt într-un sistem real. Valorile acestor
rezistenţe pot fi reduse folosind cabluri
electrice mai groase (şi mai scumpe) şi/sau
putem evite efectele lor cu ajutorul unui
voltmetru cu o rezistenţă internă foarte mică
(complexitate sporită).

În ciuda acestui dezavantaj, semnalele de tensiune sunt încă folosite în multe aplicaţii datorită design-ului
lor extrem de simplu. Un standard des folosit este de de 0-10 volţi, unde 0 volţi reprezintă 0% din valoarea de
măsurat, 10 volţi 100%, 5 volţi 50%, etc. Un alt domeniu folosit este cel de 1-5 V, ce utilizează conceptul de zero
real pentru detectarea cazurilor de defect.

3. Sisteme cu semnale de curent

• O sursă de curent este un dispozitiv, de obicei constituit din mai multe componente electrice, ce păstrează o
valoare constantă a curentului prin circuit precum o sursă de curent (baterie ideală) păstrează o valoarea
constantă a tensiunii la bornele sale
• Un sistem de instrumentaţie pe bază de curent exploatează principiul conexiunii serie a circuitelor conform
căruia curentul este acelaşi prin toate componentele; acest fapt ajută la eliminarea erorilor de măsură
datorate rezistenţei conductorilor
• Cel mai utilizat standard pentru curentul analogic este bucla de curent de 4-20 miliamperi

Sursa de curent

Folosind amplificatoare electronice putem construi circuite a căror ieşire să fie o

cantitate constantă de curent în loc de o cantitate constantă de tensiune, precum în cazul
bateriei de exemplu. Aceste componente folosite împreună poartă denumirea de sursă de
curent, iar simbolul este cel alăturat.
O sursă de curent generează o valoare a tensiunii suficient de mică sau de mare astfel încă să producă o
cantitate constantă de curent la bornele sale. Acest lucru este exact opusul unei surse de tensiune (o baterie ideală),
ce va furniza o cantitate mai mică sau mai mare de curent în funcţie de cerinţele circuitului la care este legată.

174
 Întrucât folosim notaţia reală de deplasare a electronilor prin circuit,
săgeata simbolului va fi orientată contrar direcţiei de curgere.

Măsurarea înălţimii apei dintr-un bazin

Sursele de curent pot fi construite ca şi

dispozitive variabile, la fel ca şi sursele
de tensiune, producând valori foarte
precise de curent electric. Dacă am
construi un traductor cu o sursă de curent
variabilă în loc de o sursă de tensiune,
am putea realiza un sistem de
instrumentaţie bazat pe curent în loc de
tensiune.
Momentan nu ne interesează construcţia internă a sursei de curent din interiorul traductorului, ci doar faptul
că ieşirea acestuia variază în funcţie de poziţia plutitorului, la fel ca în cazul potenţiometrului din sistemul de
instrumentaţie bazat pe tensiune.
Indicatorul utilizat în acest caz nu mai este un voltmetru, ci un ampermetru a cărui scară a fost modificată
pentru afişarea valorilor în centimetri, metri sau orice altă mărime utilizată pentru reprezentarea înălţimii apei din
rezervor. Datorită faptului că sistemul este un circuit serie (punând la socoteală şi rezistenţa conductorilor), curentul
va fi exact acelaşi prin toate componentele. Cu sau fără rezistenţa conductorilor, curentul prin indicator este acelaşi
ca şi curentul prin traductor şi prin urmare nu avem de a face cu nicio eroare de măsură precum în cazul tensiunii.
Acesta este un mare avantaj faţă de sistemul precedent.

Standardul pentru semnalul de curent este 4 - 20 mA

175
 Cel mai folosit standard pentru
semnalul de curent este de 4 - 20
miliamperi, unde 4 mA reprezintă 0%
din cantitatea de măsurat şi 20 mA
reprezintă 100% (12 mA, 50%, etc.).
Un avantaj pentru utilizarea acestor
valori o constituie uşurinţa folosirii
instrumentelor de măsură pentru
valorile de 1-5 V. Un simplu rezistor
de precizie de 250 ohm conectat în
serie cu acest circuit va produce o
cădere de tensiune de 1 V la 4 mA şi 5 V la 20 mA.

Procentajul măsurătorii | Semnal de 4-20 mA | Semnal de 1-5 V

--------------------------------------------------------------------------------
0 4.0 mA 1.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
10 5.6 mA 1.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
20 7.2 mA 1.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
25 8.0 mA 2.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
30 8.8 mA 2.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
40 10.4 mA 2.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
50 12.0 mA 3.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
60 13.6 mA 3.4 V
--------------------------------------------------------------------------------
70 15.2 mA 3.8 V
--------------------------------------------------------------------------------
75 16.0 mA 4.0 V
--------------------------------------------------------------------------------
80 16.8 mA 4.2 V
--------------------------------------------------------------------------------
90 18.4 mA 4.6 V
--------------------------------------------------------------------------------
100 20.0 mA 5.0 V

176
 4. Tahogeneratorul

Generarea energiei electrice din energie mecanică

Un generator electromecanic este un

dispozitiv capabil să genereze putere
electrică folosind energie mecanică, de
obicei prin intermediul unui ax.
Atunci când nu sunt conectate la o sarcină (rezistenţă), generatoarele vor produce o tensiune electrică
aproximativ proporţională cu viteza axului. Cu un design şi construcţie precisă, aceste dispozitive pot fi construite
astfel încât să genereze tensiuni exacte pentru anumite viteze ale axului; din această cauză pot fi folosite ca şi
instrumente de măsură în cadrul echipamentelor mecanice. Un generator special construit pentru această utilizare se
numeşte tahometru sau tahogenerator.

Aplicaţii ale tahogeneratorului

Măsurând tensiunea produsă de un tahogenerator putem determina viteza de rotaţia a dispozitivului

conectat la bornele acestuia.
Tahogeneratoarele pot fi folosite şi pentru a indica direcţia de rotaţie prin intermediul polarităţii („+” sau „-
”) tensiunii de ieşire. În sisteme de măsură şi control unde direcţia de rotaţie este importantă, tahogeneratorul este o
metodă uşoară de determinare a acestui lucru. Tehogeneratoarele sunt frecvent utilizate pentru determinarea vitezei
motoarelor electrice

5. Termocupla

• Efectul Seebeck constă în producerea unei căderi de tensiune între două metale disimilare conectate
împreună, temperatură direct proporţională cu temperatura acestui contact
• În oricare circuit cu termocuple, există două contacte echivalente formate între două metale diferite.
Contactul plasat la locul de măsurare se numeşte contact de măsură, iar celălalt contact (singur sau
echivalent) este numit contact rece

Efectul Seebeck

177
 Un fenomen interesant utilizat în
domeniul instrumentaţiei este
„efectul Seebeck”, ce constă în
producerea unei căderi de tensiune
între două fire datorită diferenţei de
temperatură dintre acestea.
Acest efect este cel mai uşor de observat şi de aplicat cu ajutorul unui contact dintre două metale diferite,
fiecare metal producând un potenţial electric diferit de-a lungul său, ceea ce se traduce printr-o tensiune electrică
diferită între capetele libere ale celor două fire. Aproape orice pereche de metale diferite produce o cantitate de
tensiune măsurabilă atunci când contactul lor este încălzit, unele combinaţii producând o cantitate mai mare decât
altele.
Efectul Seebeck este destul de liniar, însemnând că tensiunea produsă de contactul încălzit dintre două fire
este direct proporţională cu temperatura. Acest lucru înseamnă ca putem determina temperatura contactului
măsurând tensiunea produsă. Prin urmare, efectul Seebeck constituie o metodă electrică de determinare a
temperaturii.

Termocupla

Când o combinaţie de materiale diferite sunt conectate împreună pentru a măsura temperatura, dispozitivul
format poartă numele de termocuplă. Termocuplele folosite pentru instrumentaţie folosesc metale de o puritate
superioară pentru a păstra relaţia temperatură/tensiune cât mai liniară şi previzibilă cu putinţă.
Tensiunile Seebeck sunt destul de mici, de ordinul milivolţilor (mV) pentru majoritatea temperaturilor. Din
acest motiv sunt destul de greu de folosit pentru măsurători precise.
De asemenea, faptul că orice contact dintre
oricare două metale diferite produce o
cădere de tensiune variabilă cu temperatură
constituie o problemă la conectarea unui
voltmetru la termocuplă pentru închiderea
circuitului.

Contactul de referinţa, sau contactul rece

178
 Contactul secundar fier - cupru format
prin conexiunea dintre termocuplă şi
aparatul de măsură din firul de sus va
produce o diferenţă de potenţial
dependentă de temperatură, de polaritate
diferită faţă de tensiunea produsă de
punctul de contact iniţial (de măsură).

Acest lucru înseamnă că tensiunea de la bornele voltmetrului va depinde de diferenţa de temperatură dintre
cele două contacte, şi nu doar de temperatura de la contactul de măsură. Chiar şi în cazul termocuplelor ce nu
folosesc cuprul pentru contact, combinaţia celor două contacte metalice adiţionale (trei, cu cel de măsură),
formează un contact echivalent contactului de măsură.
Acest contact secundar se numeşte
contact de referinţă sau contact rece,
pentru a face distincţia între acesta şi
contactul de măsură. Nu putem evita un astfel de contact într-un circuit ce utilizează termocupla. În unele aplicaţii,
este necesară măsurarea diferenţei de temperatură dintre două puncte, caz în care efectul de mai sus poate fi
exploatat prin construirea unui sistem foarte simplu de măsură.
Totuşi, în marea parte a aplicaţiilor scopul este măsurarea temperaturii doar într-un singur punct, caz în
care cel de al doilea contact devine un rău necesar în funcţionarea termocuplei.

Compensarea tensiunii generate de contactul rece

Compensarea pentru tensiunea generată de contactul rece se poate realiza cu un circuit construit special
pentru măsurarea temperaturii în acel punct care să producă o tensiune proporţională şi inversă pentru anularea
efectelor contactului. Sigur, ne putem întreba, „Dacă trebuie să folosim o altă formă de măsurare a temperaturii
pentru contracararea efectelor nedorite ale termocuplei, de ce nu am folosi acest mod de măsurare în primul rând, în
locul contactului termocuplei?”.
Raspunsul este acesta: pentru că celelalte forme de măsurare a temperaturii disponibile nu sunt le fel de
robuste şi universale precum aceasta, dar pot face foarte bine măsurători la temperatura camerei. De exemplu,
contactul termocuplei poate fi introdus într-un furnal la temperaturi de 1.000 oC, pe când contactul rece poate sta la
câţiva zeci de metri distanţă într-un loc special amenajat, la temperatura camerei, temperatura acestuia fiind
măsurată de un dispozitiv ce nu ar putea niciodată supravieţui căldurii excesive sau mediului coroziv existent într-
un furnal.

Un singur contact poate dezvolta curenţi foarte mari

179
 Tensiunea produsă de contactul termocuplei este stric dependentă de temperatură. Orice curent existent în
circuitul termocuplei este o funcţie a rezistenţei din circuit opusă acestei tensiuni (I = E / R). Cu alte cuvinte, relaţia
dintre temperatură şi tensiunea Seebeck este fixă, pe când relaţia dintre temperatură şi curent este variabilă,
depinzând de rezistenţa totală din circuit. În cazul în care conductorii termocuplei sunt suficient de groşi (rezistenţă
mică), putem genera curenţi de sute de amperi dintr-un singur contact!

Ideal, curentul prin circuit ar trebui să fie zero

Pentru creşterea preciziei măsurătorilor, voltmetrul folosit într-un circuit cu termocuplă este construit cu o
rezistenţă foarte mare pentru evitarea căderilor de tensiune de-a lungul firelor termocuplei. Problema căderilor de
tensiune de-a lungul firelor este şi mai gravă în acest caz faţă de semnalele de tensiune discutate anterior, pentru că
în acest caz, contactul termocuplei produce o tensiune de doar câţiva milivolţi. Nu ne putem permite să avem nici
măcar o cădere de tensiune de un singur milivolt (mV) pe conductori fără a induce erori serioase de măsurare a
temperaturii.
În mod ideal, prin urmare, curentul printr-un circuit al termocuplei ar trebui să fie zero. Instrumentele
moderne folosesc amplificatoare cu semiconductori pentru a permite semnalului de tensiune al termocuplei să
acţioneze asupra aparatului de măsură cu un curent foarte mic prin circuit sau chiar zero.

6. Termopila

• Două contacte de termocuplă pot fi poziţionate în opoziţie unul faţă de celălalt pentru a genera un semnal
de tensiune proporţional cu diferenţa de temperatură dintre ele. Un set de astfel de contacte folosite în
scopul producerii curentului electric poartă numele de termopilă
• Atunci când electronii se deplasează prin contactul unei termopile, există un transfer de energie sub formă
de căldură de la un set de contacte la celălalt. Acesta este cunoscut ca şi efectul Peltier
• Mai multe contacte de termocuplă pot fi aşezate în paralel pentru a genera o cădere de tensiune ce
reprezintă media temperaturilor măsurate de fiecare contact în parte.
• Este absolut necesar ca prin circuitul termocuplei curentul să fie menţinut la o valoare cât mai mică posibil
pentru acurateţea măsurătorii

Generarea puterii electrice folosind termocuple legate în serie

180
 Termocuplele pot fi confecţionate din conductori foarte groşi pentru
rezistenţă scăzută şi conectate în aşa fel încât să genereze curenţi mari
pentru alt scop decât măsurarea temperaturii. O astfel de aplicaţie este
generarea puterii electrice. Conectând mai multe termocuple în serie
şi alternând temperaturile cald/rece cu fiecare contact, putem construi
un dispozitiv numit termopilă cu scopul producerii unor cantităţi mari
de tensiune şi curent.

Dacă setul contactelor din stânga şi setul contactelor din dreapta sunt menţinute la aceeaşi temperatură,
tensiunea generată de fiecare contact va fi aceeaşi dar de semn contrar astfel încât căderea de tensiune per ansamblu
va fi egală cu zero. Dacă în schimb, încălzim contactele din stânga şi le răcim pe cele din dreapta, căderea de
tensiune pe fiecare contact din stânga va fi mai mare decât căderea de tensiunea pe fiecare contact din dreapta,
rezultând o cădere de tensiune per ansamblu ce se traduce prin suma tuturor diferenţelor căderilor de tensiune dintre
contacte. Acest lucru este aplicat în cazul unei termopile. În acest caz aplicăm o sursă de căldură (combustie,
substanţe radioactive, căldură solară, etc.) unui set de contacte iar celălalt set este ţinut la temperatură cât mai joasă
(răcit cu aer sau apă).

Efectul Peltier

Şi mai interesant este faptul că, în timp ce electroni se deplasează printr-un circuit electric extern conectat
termopilei, există un transfer de energie sub formă de căldură dinspre contactele calde spre cele reci, demonstrând
un alt efect termoelectric, efectul Peltier, şi anume, transferul căldurii prin intermediul curentului electric, şi invers.

Măsurarea temperaturii medii între mai multe locaţii

181
 O altă aplicaţie a termocuplelor este
măsurarea temperaturii medii între mai
multe locaţii. Cel mai uşor mod de
realizare a acestei măsurători este prin
conectarea câtorva termocuple în paralel,
astfel încât se va face o medie a tuturor
semnalelor de ordinul milivolţilor la
punctul de contact dintre termocuple.

Din păcate, media dintre aceste tensiuni Seebeck este precisă doar dacă rezistenţa firelor fiecărei
termocuple este egală. Dacă termocuplele sunt amplasate în locaţii diferite iar firele lor conectate în paralel se
întâlnesc într-o singură locaţie, este puţin probabil ca lungimile acestora să fie egale. Termocupla cu cea mai mare
lungime a firelor din punctul de măsura la conexiunea paralel va tinde să aibă şi cea mai mare rezistenţă şi prin
urmare cel mai mic efect asupra mediei finale a tensiunii produse.
Pentru compensarea acestui fenomen, se pot adăuga rezistenţe suplimentare fiecărei termocuple din
conexiunea paralel pentru a aduce rezistenţele tuturor la o valoare cât mai apropiată. Dacă nu este posibilă
instalarea unor rezistori diferiţi, specifici fiecărei ramuri (pentru ca toate rezistenţele termocuplelor să fie egale), se
pot instala totuşi rezistori cu valori egale, dar mult peste cele ale termocuplei astfel încât impactul rezistenţei firelor
asupra măsurătorii să fie cât mai mic posibil.

182
 10 - Analiza reţelelor de curent continuu

01. Ce este analiza unei reţele electrice

• Unele configuraţii de reţea (circuite) nu pot fi rezolvate prin reducerea conform regulilor circuitelor serie-
paralel datorită existenţei necunoscutelor multiple.
• Pentru rezolvarea acestor tipuri de probleme se pot folosi sistemele de ecuaţii.

General vorbind, analiza reţelei este o metodă matematică folosită pentru analiza unui circuit electric. În
multe cazuri, vom întâlni circuite ce conţin surse de putere multiple sau configuraţii ale componentelor ce nu se pot
simplifica prin metodele de analiză serie-paralel. În aceste cazuri este necesară utilizarea altor mijloace. Acest
capitol prezintă câteva tehnici folositoare pentru analiza unor astfel de circuite complexe.

Imposibilitatea reducerii circuitului la o combinaţie serie-paralel

Pentru ilustrarea faptului că un circuit relativ simplu poate fi imposibil de redus în sub-circuite serie sau
paralel, să luam următorul circuit serie-paralel ca şi exemplu:
Pentru analiza circuitului alăturat, paşii sunt următorii:
găsirea rezistenţei echivalente pentru R 2 şi R 3 în paralel;
adăugarea rezistorului R 1 în serie pentru aflarea
rezistenţei echivalente totale; cunoscând tensiunea
bateriei B 1 şi rezistenţa totală a circuitului, putem afla
curentul total folosind legea lui Ohm (I = E / R);
folosirea valorii curentului pentru calcularea căderilor de
tensiune din circuit. O procedură destul de simplă până la urma.
Totuşi, dacă adăugăm o singură baterie în circuit, problema analizei circuitului se complică:
Rezistorii R 2 şi R 3 nu mai sunt conectaţi în paralel
unul cu celălalt, pentru că bateria B 2 a fost introdusă
în ramura de circuit a lui R 3 .

183
 Dacă suntem şi mai atenţi, putem observa că în acest circuit nu există doi rezistori legaţi direct în serie sau
paralel unul cu celălalt. Aceasta reprezintă de fapt dificultatea problemei: în analiza circuitelor serie-paralel, primul
pas era identificarea rezistorilor în serie sau în paralel, reducându-i la o rezistenţă echivalentă la următorul pas. Dar
dacă niciun rezistor nu este legat în serie sau paralel cu un altul, ce putem face?

Analiza unei punţi dezechilibrate

Este evident faptul că reducerea acestui circuit relativ simplu, cu doar trei rezistori, este imposibil de
realizat prin metoda analizei circuitelor serie-paralel. Totuşi, acesta nu este singurul tip de circuit ce sfidează
analiza serie-paralel.
În acest caz avem un circuit în punte; pentru simplitatea exemplului
presupunem că nu este echilibrat (raportul R 1 /R 4 nu este egal cu raportul
R 2 /R 5 ). Dacă puntea ar fi echilibrată, curentul prin R 3 ar fi zero, prin
urmare circuitul s-ar putea reduce la o combinaţie serie-paralel (R 1 --R 4 //
R 2 --R 5 ).

Din păcate, orice curent prin R 3 face imposibilă aplicarea analizei serie-paralel. Rezistorul R 1 nu este în
serie cu R 4 datorită existenţei unei alte căi pentru curgerea electronilor, prin R 3 . Dar nici R 2 nu este în serie cu R 5
din aceleaşi motive. De asemenea, R 1 nu este în paralel cu R 2 pentru că existenţa rezistorului R 3 separă terminalii
celor doi rezistori în partea de jos. Nici R 4 nu este în paralel cu R 5 .

Imposibilitatea aflării tuturor necunoscutelor implicate

Deşi s-ar putea să nu fie evident în acest moment, problema o reprezintă existenţa prea multor variabile
necunoscute. Într-o combinaţie serie-paralel cel puţin, exista o metodă de aflare a căderii de tensiune şi a rezistenţei
totale, calcularea curentului fiind apoi posibilă utilizând acest valori. În cazul circuitelor de mai sus, există mai mult
de o singură variabilă (parametru) necunoscută în cea mai simplă configuraţie a circuitului posibilă.
În cazul unui circuit cu două baterii, este imposibil să ajungem la valoarea „rezistenţei totale”, datorită
existenţei a două surse de putere ce furnizează tensiune şi curent (am avea nevoie de două rezistenţe „totale” pentru
a continua cu aplicarea legii lui Ohm). În cazul punţii dezechilibrate, există o rezistenţă totală la bornele bateriei,
dar curentul total se împarte în proporţii necunoscute în cadrul punţii, astfel că nu putem aplica legea lui Ohm
pentru aflarea celorlalte valori din circuit.

Utilizarea sistemelor de ecuaţii

184
 Prin urmare, ce putem face în astfel de cazuri? Un prim răspuns este utilizarea unui proces matematic
cunoscut sub numele de ecuaţii simultane sau sisteme de ecuaţii. Într-un scenariu cu o singură necunoscută, este
suficientă existenţă unei singure relaţii pentru aflarea necunoscutei. Totuşi, atunci când dorim o rezolvare pentru
mai multe necunoscute simultan, avem nevoie de un număr de ecuaţii egal cu numărul necunoscutelor. Rezolvarea
unor astfel de ecuaţii se poate dovedi destul de dificilă în unele cazuri. Din fericire, în cele ce urmează, vom
prezenta unele metode de analiză a circuitelor pentru evitatea folosirii acestor sisteme de ecuaţii.

02. Metoda ramurii de curent

Paşii pentru aplicarea metodei ramurii de curent:

• Alegerea unui nod şi a direcţiilor curenţilor (aleator)
• Scrierea ecuaţiei legii lui Kirchhoff pentru curent pentru acel nod
• Notarea polarităţilor căderilor de tensiune în funcţie de direcţia aleasă a curenţilor
• Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru fiecare buclă din circuit, înlocuind căderea de tensiune de pe
fiecare rezistor (E) cu produsul IR în fiecare ecuaţie
• Aflarea curenţilor necunoscuţi de pe fiecare ramură (rezolvarea sistemului de ecuaţii)
• Dacă oricare dintre soluţii este negativă, atunci direcţia pe care am intuit-o la punctul 1 este greşită!
• Calcularea căderilor de tensiune la bornele tuturor rezistorilor (E = IR)

Definiţie

Folosind aceasta metodă, presupunem şi indicăm un sens al curenţilor prin circuit şi scriem apoi ecuaţiile ce
descriu relaţiile dintre aceştia folosind legile lui Ohm şi Kirchhoff. În momentul în care avem câte o ecuaţie pentru
fiecare curent necunoscut, putem rezolva sistemul de ecuaţii pentru determinarea tuturor curenţilor şi prin urmare a
tuturor căderilor de tensiune din reţea.

Exemplu

Să folosim următorul circuit pentru ilustrarea

metodei.

185
Alegerea nodului de referinţă

Primul pas este alegerea unui nod din circuit (loc de

întâlnire a cel puţin trei ramuri) ca şi punct de
referinţă pentru curenţii necunoscuţi.

Alegerea aleatoare a direcţiei curenţilor prin nodul de referinţă

Ghicim apoi direcţia curenţilor din acest nod,

notând curenţii cu I 1 , I 2 şi I 3 . Nu este neapărat ca
direcţiile acestea să fie cele corecte (reale), în acest
moment acestea sunt pur speculative. Vom ştii dacă
intuiţia noastră a fost greşită în momentul rezolvării
ecuaţiilor matematice pentru curenţi; orice direcţie
greşită va apărea în ecuaţii cu semnul minus.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru curent

Legea lui Kirchhoff pentru curenţii (LKC) spune că suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-
un nod de reţea trebuie să fie egală cu zero, prin urmare putem introduce curenţii I 1 , I 2 şi I 3 într-o singură ecuaţie.
Vom nota toţi curenţii ce intră într-un nod cu semnul pozitiv şi toţi curenţii ce ies dintr-un nod cu semnul negativ
(aceasta este doar o convenţie; inversând semnele, rezultatul final va fi exact acelaşi):

Notarea polarităţilor tuturor căderilor de tensiune din circuit

Pasul următor este notarea tuturor semnelor

căderilor de tensiune în funcţie de sensul presupus
al curenţilor. Ţineţi minte că partea din „amonte” a
rezistorului va fi tot timpul negativă, iar partea din
„aval” tot timpul pozitivă întrucât electronii posedă
o sarcină negativă.

186
 Desigur, polaritatea bateriilor rămâne aceeaşi. Nu este nicio problemă dacă polaritatea rezistorului nu se
„asortează” cu cea a bateriei atât timp cât polaritatea rezistorului este bazată pe direcţia presupusă de curgere a
curentului prin acesta. Toate calculele efectuate de acum încolo se vor baza pe direcţia presupusă a curenţilor prin
nodul ales.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune

Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (LKU) spune că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o
buclă de reţea trebuie să fie egală cu zero. Pentru a obţine ecuaţiile folosind LKU, trebuie să introducem valorile
căderilor de tensiune ca şi cum le-am fi măsurat cu un voltmetru real.

Parcurgerea buclei din stânga

Putem începe parcurgerea buclei din orice punct dorim; în cazul de faţa începem de la bornele bateriei şi
continuăm în sens invers acelor de ceasornic până ajungem în punctul de unde am plecat:

După ce am parcurs întreaga buclă din stânga, adunăm toate aceste valori ale tensiunii pentru a forma o
ecuaţie:

187
 Evident, nu cunoaştem încă valoarea căderilor de tensiune la bornele rezistorilor R 1 şi R 2 aşa că nu putem
introduce valorile lor reale în ecuaţie în acest moment. Totuşi, ştim faptul că suma tuturor acestor căderi de tensiune
trebuie să fie egală cu zero, prin urmare ecuaţia este adevărată şi o putem folosi mai departe în analiza noastră.
Putem dezvolta ecuaţia înlocuind tensiunile necunoscute cu produsul dintre curenţii necunoscuţi, I 1 şi I 2 , şi
valoarea rezistorilor prin care aceştia trec, folosind legea lui Ohm (E = IR). Eliminăm de asemenea şi valoarea 0 din
sumă:

Din moment ce cunoaştem valorile tuturor rezistorilor în ohmi, putem înlocui aceste valori în ecuaţie pentru
a ne uşura calculele:

Motivul pentru care am redus ecuaţia în acest fel (până la urmă, avem tot două necunoscute) este folosirea
aceloraşi variabile necunoscute ce le-am folosit şi în ecuaţia LKC de mai sus>. Acest pas este necesar pentru aflarea
soluţiei sistemului final de ecuaţii.

Parcurgerea buclei din dreapta

188
 Aplicând aceeaşi paşi şi pentru bucla din dreapta, obţinem o altă ecuaţie:

Cunoscând faptul că tensiunea de pe fiecare rezistor poate fi exprimată ca şi produsul dintre curent şi
rezistenţa fiecarărui rezistor, putem rescrie ecuaţia de mai sus astfel:

Formarea şi rezolvarea sistemului de ecuaţii

În acest moment avem un sistem matematic format din trei ecuaţii (o ecuaţie LKC şi două ecuaţii LKT) şi
trei necunoscute:

Putem rescrie ecuaţiile de mai sus trecând în dreapta valorile cunoscute (constantele ecuaţiilor) şi lăsând în
partea stângă valorile necunoscute (I 1 , I 2 şi I 3 ), trecând explicit toţi coeficienţii pentru claritate. Putem oberva că
toate cele trei variabile sunt prezente în toate cele trei ecuaţii:

Rezolvând ecuaţiile de mai sus, ajungem la soluţia ecuaţiilor, reprezentată prin cele trei valori ale
curenţilor:

Revenirea la circuitul iniţial

189
 Prin urmare, valoarea curentului I 1 este de 5 A,
I 2 de 4 A iar I 3 de -1 A. Dar ce înseamnă curent
„negativ”? În acest caz, înseamnă că intuiţia
noastră cu privire la direcţia curentului I 3 a fost
greşită. Revenind la circuitul iniţial, putem
reface schema acestuia schimbând direcţia
curentului I 3 şi schimbând în acelaşi timp şi
polaritatea căderii de tensiune de pe rezistorul R 3 .
Observăm faptul că, prin bateria B 2 curentul circulă în sens invers datorită tensiunii mai ridicate a bateriei
B 1 . În ciuda faptului că polaritatea bateriei încercă să împingă electronii prin acea ramură de circuit, electronii sunt
de fapt forţaţi să se deplaseze în sens contrar datorită tensiunii superioare a bateriei B 1 . Înseamnă acest lucru că
întotdeauna bateria mai puternică va „câştiga” iar curentul prin bateria mai slabă va fi forţat în sens contrar? Nu
neapărat. Acest lucru depinde de fapt atât de diferenţa de tensiune dintre cele două baterii cât şi de valoarea
rezistorilor din circuit. Singura metodă sigură de aflare a comportamentului circuitului este analiza matematică a
acestuia.

Aflarea căderilor de tensiune pe toate componentele

Cunoscând acum valoarea tuturor curenţilor din circuit, putem calcula căderile de tensiune la bornele
tuturor rezistorilor folosind legea lui Ohm (E = IR):

03. Metoda buclei de curent

Paşii pentru aplicarea metodei buclei de curent:

• Trasarea buclelor de curent în circuit astfel încât să fie cuprinse toate componentele
• Notarea polarităţii căderilor de tensiune de pe rezistori în funcţie de direcţiile curenţilor de bucla aleşi
• Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru tensiune în cazul fiecărei bucle din circuit, înlocuind tensiunea
(E) cu produsul dintre curent şi rezistenţă (IR) pentru fiecare rezistor din ecuaţie. Acolo unde doi curenţi de

190
 buclă se intersectează unul cu celălalt printr-un component, curentul se exprimă ca şi sumă algebrică dintre
cei doi curenţi (ex. I 1 + I 2 ) dacă au aceeaşi direcţie prin component; în caz contrar, curentul se va exprima
ca şi diferenţă (I 1 - I 2 )
• Rezolvare sistemului de ecuaţii rezultat şi aflarea curenţilor de buclă
• Dacă oricare dintre soluţii este negativă, înseamnă că direcţia iniţială presupusă pentru curent este greşită!
• Adunarea algebrică a curenţilor de buclă pentru aflarea curenţilor prin componentele prin care trec mai
mulţi curenţi de buclă
• Aflarea căderilor de tensiune pe toţi rezistorii (E = IR)

Definiţie

Metoda buclei de curent sau metoda ochiului de curent este asemănătoare metodei ramurii de curent prin
faptul că foloseşte un sistem de ecuaţii descris de legea lui Kirchhoff pentru tensiune şi legea lui Ohm pentru
determinarea curenţilor necunoscuţi din circuit. Diferă de metoda ramurii de curent prin faptul că nu utilizează
legea lui Kirchhoff pentru curent şi de obicei este nevoie de mai puţine variabile şi ecuaţii pentru rezolvare, ceea ce
reprezintă un avantaj.

Exemplu

Să vedem cum funcţionează această metodă

folosind acelaşi circuit.

Trasarea buclelor din circuit

Primul pas în metoda buclei este identificarea

„buclelor” din circuit astfel încât să cuprindem toate
componentele. În circuitul de mai sus, prima bucla
va fi cea formată de B 1 , R 1 , şi R 2 , iar cea de a doua
din B 2 , R 2 , şi R 3 . Partea cea mai ciudată a acestei
metode este imaginarea circulaţiei curenţilor prin
fiecare dintre aceste bucle.

191
Alegerea aleatoare a direcţiei curenţilor din circuit

Alegerea direcţiei fiecărui curent este complet arbitrară precum în cazul metodei ramurii de curent, dar
ecuaţiile rezultate sunt mai uşor de rezolvat dacă avem aceeaşi direcţie prin componentele aflate la intersecţia celor
două bucle formate (putem observa faptul că atât curentul I1 cât şi I 2 trec prin rezistorul R 2 de jos în sus în locul în
care se intersectează). Dacă direcţia curentului presupusă iniţial se dovedeşte a fi greşită, acest lucru se va observa
în soluţia finală prin faptul că valoarea va fi negativă.

Notarea polarităţilor tuturor căderilor de tensiune din circuit

Următorul pas este notarea tuturor polarităţilor

căderilor de tensiune la bornele rezistorilor în funcţie
de direcţia curenţilor indicată de bucle. Ţineţi minte
că partea din „amonte” a rezistorului va fi tot timpul
negativă, iar partea din „aval” tot timpul pozitivă
întrucât electronii posedă o sarcină negativă.
Polarităţile bateriei depind desigur de orientarea lor
în diagramă şi pot să corespundă sau să nu corespundă polarităţilor rezistorilor.

Aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune

Utilizând legea lui Kirchhoff pentru tensiune, putem parcurge fiecare dintre cele două bucle, generând
ecuaţii în funcţie de căderile de tensiune ale componentelor şi de polarităţi. La fel ca în cazul metodei ramurii de
curent, vom desemna căderea de tensiune a unui rezistor ca produsul dintre rezistenţa acestuia (în ohmi) şi curentul
buclei respective (I 1 sau I 2 în acest caz), a cărei valoare nu este cunoscută în acest moment.
Când cei doi curenţi se intersectează (cazul rezistenţei R 2 ), vom scrie acel termen al ecuaţiei ca produsul
dintre căderea de tensiune pe acel component şi suma celor doi curenţi ai buclelor (E R2 *(I 1 + I 2 )).

Parcurgerea buclei din stânga

Începem cu bucla din stânga şi parcurgem întregul ochi de reţea în direcţia inversă acelor de ceasornic
(direcţia este pur arbitrară), obţinând următoarea ecuaţie:

Observaţi faptul că prin rezistorul R 2 curentul care trece este de fapt suma curenţilor celor două bucle( I 1 şi
I 2 ). Acest lucru se datorează faptului că ambii curenţi trec prin R 2 în aceeaşi direcţie. Simplificând ecuaţia obţinem:

192
 Parcurgerea buclei din dreapta

În acest moment avem o singură ecuaţie cu două necunoscute. Acest lucru înseamnă ca mai avem nevoie
de încă o ecuaţie pentru a determina curenţii buclelor. Această ecuaţie o obţinem prin parcurgerea buclei din
dreapta a circuitului, şi obţinem:

Simplificând ecuaţia cum am făcut şi înainte, obţinem:

Rezolvarea sistemului de ecuaţii şi determinarea curenţilor de buclă

Având două ecuaţii putem folosi metode matematice pentru determinarea necunoscutelor I1 şi I 2 :

Revenirea la circuitul iniţial

Dar, atenţie, aceste valori ale curenţilor sunt

valabile pentru bucle şi nu sunt curenţii efectivi ai
ramurilor. Să ne întoarcem la circuitul iniţial pentru
a vedea care este relaţia dintre ei.

Rezultatul de -1 A pentru curentul buclei I 2

înseamnă că direcţia indicată iniţial (aleator) este
incorectă. În realitate, direcţia curentului I 2 este
contrară direcţiei iniţiale (observaţi modificarea
sensului buclei pe desen!).

193
Determinarea valorii curenţilor şi a căderilor de tensiune prin fiecare component

Această modificare a direcţiei curentului faţă de ceea ce am presupus iniţial va modifica polaritatea
căderilor de tensiune pe rezistorii R 2 şi R 3 datorită curentului I 2 . De aici putem deduce curentul prin R 1 , 5 A şi
căderea de tensiune (I*R), 20 V. De asemenea, curentul prin R 3 este 1 A, cu o cădere de tensiune de 1 V. Dar ce se
întâmplă în cazul rezistorului R 2 ?
Curentul de buclă I 1 trece prin R 2 de jos în sus, iar
curentul I 2 de sus în jos. Pentru a determina
curentul real prin R 2 , trebuie să observăm foarte
atent interacţiunea dintre curenţii celor două bucle,
I 1 şi I 2 (în acest caz sunt în opoziţie); valoarea
finală va fi suma algebrică a celor doi.

Din moment ce I 1 are 5 A într-o direcţie şi I 2 1 A în direcţia opusă, curentul real prin R 2 este diferenţa
celor doi, adică 4 A şi trece prin R 2 de jos în sus. Cu un curent de 4 A prin R 2 rezultă o cădere de tensiune de 8 V.

Avantajul utilizării metodei buclei de curent

Principalul avantaj al metodei buclei de curent

este că în general soluţia unei reţele mari poate
fi găsită cu relativ puţine ecuaţii şi puţine
necunoscute.

Pentru circuitul analizat de noi a fost nevoie de 3 ecuaţii folosind metoda ramurii de curent şi doar două
folosind metoda buclei de curent. Acest avantaj creşte semnificativ atunci când reţeaua creşte în complexitate.
Pentru rezolvarea acestui circuit folosind
metoda ramurii de curent, am avea nevoie de 5
variabile pentru fiecare curent posibil din
circuit (de la I 1 la I 5 ) şi prin urmare 5 ecuaţii
pentru aflarea soluţiei, două pentru LKC şi trei
pentru LKT:

194
 În schimb, folosind metoda buclei de curent
avem doar trei necunoscute şi prin urmare doar
trei ecuaţii de rezolvat pentru rezolvarea reţelei,
ceea ce constituie un avantaj.

04. Metoda nodului de tensiune

Paşii pentru aplicarea metodei ramurii de curent:

• Înlocuirea surselor de tensiune conectate în serie cu un rezistor cu o sursă de curent conectată în paralel cu
un rezistor. Cele două reprezentări sunt echivalente
• Schimbarea valorilor rezistorilor cu conductanţe
• Selectarea unui nod de referinţă (E 0 )
• Atribuirea de tensiuni necunoscute (E 1 )(E 2 ) ... (E n ) nodurilor rămase
• Scrierea legii lui Kirchhoff pentru curent pentru fiecare din nodurile 1, 2, ... N. Coeficientul pozitiv al
primei tensiuni din prima ecuaţie reprezintă suma conductanţelor legate la acel nod. Coeficientul pozitiv al
celei de a doua tensiuni, din ecuaţia a doua, este suma conductanţelor conectate la acel nod. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru coeficientul celei de a treia tensiuni din ecuaţia a treia, precum şi pentru toate celelalte
ecuaţii. Toţi coeficienţii se regăsesc pe diagonala principală
• Toţi ceilalţi coeficienţi ale celorlalte ecuaţii sunt negativi şi reprezintă conductanţele dintre noduri. În prima
ecuaţie, al doilea coeficient reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 2; coeficientul al treilea

195
 reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 3. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi ceilalţi coeficienţi ai
tuturor ecuaţiilor
• Termenii din partea dreapta a ecuaţiei reprezintă sursele de curent conectate la nodurile respective
• Se rezolvă sistemul de ecuaţii pentru aflarea tensiunilor de nod necunoscute

Definiţie

Metoda nodului de tensiune pentru analiza circuitelor determină tensiunea nodurilor în funcţie de ecuaţiile
legii lui Kirchhoff pentru curent (LKC). Această analiză arată puţin ciudat pentru că necesită înlocuirea surselor de
tensiune cu surse echivalente de curent. De asemenea, valorile rezistorilor în ohmi sunt înlocuite prin conductanţele
echivalente în Siemens, G = 1/R. Unitatea de măsură pentru conductanţă este Siemens-ul, S=Ω-1.

Alegerea punctului de referinţă

Începem cu un circuit ce conţine surse de

tensiune convenţionale. Un punct comun E 0 este
ales ca şi punct de referinţă. Tensiunile pentru
celelalte noduri, E 1 şi E 2 sunt calculate în
funcţie de acest punct.

Înlocuirea surselor de tensiune cu surse de curent

O sursă de tensiune în serie cu o

rezistenţă trebuie să fie înlocuită de
o sursă de curent echivalentă în
paralel cu o rezistenţă. Circuitul
modificat arată astfel.

Scrierea ecuaţiilor legii lui Kirchhoff pentru curent

Vom scrie apoi ecuaţiile LKC pentru fiecare nod. Partea dreaptă a ecuaţiei reprezintă valoarea sursei de
curent ce alimentează nodul respectiv:

196
Înlocuirea rezistenţelor cu conductanţe

Înlocuim rezistenţa rezistorilor în ohmi cu conductanţa acestora în Siemens:

Aflarea conductanţelor echivalente

Conductanţele paralele (rezistorii) pot fi

combinaţi prin adunarea conductanţelor. Deşi nu
vom redesena circuitul, putem deja aplica
metoda nodului de tensiune:

Formarea sistemului de ecuaţii

Pentru dezvoltarea unei metode generale, vom scrie ecuaţiile LKC în funcţie de tensiunile necunoscute ale
nodurilor 1 şi 2, V 1 şi V 2 de această dată.

197
 Pentru figura de mai sus, ecuaţiile arată astfel:

Suma conductanţelor conectate la primul nod este coeficientul pozitiv al primei tensiuni din ecuaţia (1).
Suma conductanţelor conectate la cel de al doilea nod este coeficientul pozitiv al celei de a doua tensiuni din
ecuaţia (2). Ceilalţi coeficienţi sunt negativi, reprezentând conductanţele dintre noduri. Pentru ambele ecuaţii,
partea dreaptă a ecuaţiei este egală cu sursa de curent respectivă conectată la nod.

Reguli pentru aplicarea metodei nodului de tensiune

Această metodă ne permite să scriem rapid ecuaţiile prin inspecţie şi duce la următoarele reguli pentru
aplicarea metodei nodului de tensiune:

• Înlocuirea surselor de tensiune în serie cu un rezistor cu o sursă echivalentă de curent şi un rezistor în

paralel
• Schimbarea valorilor rezistorilor în conductanţe
• Selectarea unui nod de referinţă (E 0 )
• Desemnarea unor tensiuni necunoscute pentru nodurile rămase, (E 1 )(E 2 ) ... (E N )
• Scrierea unei ecuaţii LKC pentru fiecare nod, 1, 2, ... N. Coeficientul pozitiv a primei tensiuni din prima
ecuaţie este suma conductanţelor conectate la primul nod. Coeficientul pentru a doua tensiune din a doua
ecuaţie este suma conductanţelor conectate la acel nod. Acelaşi lucru este valabil şi pentru a treia tensiune
în ecuaţia a treia şi pentru celelalte ecuaţii. Aceşti coeficienţi se găsesc pe o diagonală.

198
 • Toţi ceilalţi coeficienţi ai ecuaţiei sunt negativi, reprezentând conductanţele dintre noduri. În prima ecuaţie,
coeficientul al doile reprezintă conductanţa dintre nodul 1 şi nodul 2, al treilea coeficient reprezintă
conductanţă dintre nodul 1 şi nodul 3. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte ecuaţii
• Partea din dreapta a ecuaţiilor reprezintă sursa de curent conectată la nodurile respective
• Rezolvarea sistemului de ecuaţii şi aflarea tensiunilor nodurilor necunoscute

Analiza unei punţi dezechilibrate folosind metoda nodului de tensiune

Circuitul de mai jos are trei noduri. Conductanţele nu apar pe desen, dar G 1 =1/R 1 , etc.
Există trei noduri pentru care putem scrie ecuaţii. Coeficienţii
sunt pozitivi pentru E 1 (ecuaţia 1), E 2 (ecuaţia 2) şi E 3
(ecuaţia 3). Acestea sunt sumele tuturor conductanţelor
conectate la nodurile respective. Toţi ceilalţi coeficienţi sunt
negativi, reprezentând conductanţa între noduri. Partea din
dreapta a ecuaţiei reprezintă sursa de curent, 0.136092
amperi, singura sursă pentru nodul 1. Celelalte ecuaţii au zero
în partea dreapta datorită lipsei unei surse de tensiune.

Diagonala matricii formate are coeficienţi pozitivi. Toţi ceilalţi coeficienţi sunt negativi. Soluţia sistemului
de ecuaţii este:

05. Teorema lui Millman

• Teorema lui Millman consideră circuitul o reţea paralelă de ramuri.

• Toate tensiunile introduse şi aflate din teorema lui Millman au ca referinţă unul şi acelaşi punct din circuit
(de obicei latura de jos a circuitului)

199
Definiţie

Prin intermediul teoremei lui Millman, circuitul este redesenat ca şi o reţea de ramuri paralele, fiecare
ramură conţinând un rezistor sau o combinaţie serie baterie/rezistor. Această teoremă se poate aplica doar în cazul
circuitelor ce pot suferi această modificare.

Exemplu

Avem (din nou) circuitul alăturat.

Redesenarea circuitului

Acelaşi circuit redesenat pentru aplicarea teoremei lui

Millman (cele două circuite sunt echivalente).

Luând în considerare rezistenţa şi tensiunea furnizată în fiecare ramură, putem folosi teorema lui Millman
pentru aflarea căderilor de tensiune în toate ramurile. Chiar dacă nu există bateria B 2 , notaţia B 3 pentru bateria din
dreapta este pentru a scoate în evidenţă faptul că aceasta aparţine ramurii 3 din circuit

Ecuaţia teoremei lui Millman

Teorema nu este altceva decât o ecuaţie lungă aplicabilă oricărui circuit ce poate fi redesenat ca şi ramuri
paralele, fiecare ramură cu propria sa sursă de tensiune şi rezistenţă în serie:

200
Aflarea căderii de tensiune pe ramuri

Înlocuind valorile din exemplul de mai sus ajungem la următorul rezultat:

Valoarea rezultatului, 8 V, reprezintă căderea

de tensiune pe toate ramurile.

Polarităţile tuturor tensiunilor au ca şi referinţa acelaşi punct. În exemplul de mai sus, firul de jos este
folosit ca şi punct de referinţă, prin urmare tensiunile pentru fiecare ramură au fost introduse în ecuaţie ca fiind
pozitive (28 pentru R 1 , 0 pentru R 2 şi 7 pentru R 3 ).

Aflarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor

Pentru aflarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor, tensiunea Millman (8 V în acest caz) trebuie
comparată cu tensiunea fiecărei surse din fiecare ramură, folosind principiul aditivităţii tensiunilor în serie:

Determinarea curenţilor pe fiecare ramură

Pentru aflarea curenţilor prin fiecare ramură, aplicăm legea lui Ohm (I = E/R):

201
 Direcţia curentului prin fiecare rezistor este
determinată de polaritatea fiecărui rezistor şi nu
de polaritatea bateriei, curentul putând fi forţat să
se deplaseze invers printr-o baterie, precum în
cazul bateriei B 3 .

Acest lucru este bine de ţinut minte fiindcă teorema lui Millman nu ne oferă niciun indiciu cu privire la
posibilitatea unei direcţii greşite a curenţilor precum este cazul metodelor ramurii de curent şi a buclei de curent.
Trebuie să fim atenţi la polaritatea căderii de tensiune la bornele rezistorilor, determinând de acolo direcţia de
curgere a curentului.

06. Teorema superpoziţiei

• Conform teoremei superpoziţiei, un circuit poate fi analizat considerând funcţionarea unei singure surse de
putere odată; valorile tensiunilor şi curenţilor pentru fiecare caz în parte se adună pentru aflarea soluţiei
finale, atunci când în circuit funcţionează toate sursele de putere
• Pentru a scoate toate sursele de putere din circuit exceptând una singură, toate sursele de tensiune se
înlocuiesc cu un scurt-circuit, şi toate sursele de curent cu un circuit deschis.

Definiţie

Teorema superpoziţiei reprezintă acea viziune de geniu ce transformă un subiect complex într-o versiune
simplă şi uşor de înţeles.

202
 Strategia constă în eliminarea rând pe rând a tuturor surselor de putere din circuit exceptând una singură,
utilizând analiza serie/paralel pentru determinarea căderilor de tensiune şi a curenţilor din reţeaua modificată pentru
fiecare sursă de putere separat. Apoi, după ce toate căderile de tensiune şi curenţii au fost determinaţi pentru fiecare
sursă de tensiune funcţionând separat/independent în reţea, valorile sunt suprapuse una peste cealaltă (adunare
algebrică) pentru determinarea efectivă a curenţilor şi tensiunilor atunci când în circuit funcţionează toate sursele de
putere împreună.

Exemplu

Să luăm acelaşi circuit ca şi exemplu.

Împărţirea circuitului în funcţie de sursele de putere

Din moment ce avem două surse de putere în acest

circuit, va trebui să calculăm două seturi de date pentru
căderile de tensiune şi curent, un set pentru circuitul
funcţionând doar cu sursa de tensiune de 28 de V...

...celălalt pentru circuitul funcţionând doar cu bateria de

7 V.

Atunci când redesenăm un circuit pentru analiza serie/paralel cu o singură sursă, toate celelalte surse de
tensiune sunt înlocuite de fire (scurt-circuit), şi toate sursele de curent sunt înlocuite de circuite deschise. Din

203
moment ce avem doar surse de tensiune (baterii) în circuitul de mai sus, toate sursele de putere inactive vor fi
înlocuite de fire.

Primul (sub)circuit

Mărime R 1 R 2 R 3 R 2 // R 3 R 1 + R 2 // R 3 (total) Unitate Analizând circuitul în care acţionează doar bateria de

E 24 4 4 4 28 V 28 V, obţinem următoarele valori pentru tensiune şi
I 6 2 4 6 6 A curent.
R 4 2 1 0.667 4.667 Ω

Al doilea (sub)circuit

Mărime R 1 R 2 R 3 R 1 // R 2 R 3 + R 1 // R 2 (total) Unitate Analizând circuitul în care acţionează doar bateria de 7

E 4 4 3 4 7 V V, obţinem următoarele valori pentru tensiune şi
I 1 2 3 3 3 A curent.
R 4 2 1 1,333 2,333 Ω

Suprapunerea (sub)circuitelor

204
 Atunci când realizăm suprapunerea, trebuie să fim foarte atenţi la polaritatea căderilor şi la direcţia
curenţilor, pentru că aceste valori se adună algebric.

Aflarea căderilor de tensiune din circuit

Aplicând aceste valori, rezultatul final arată astfel.

Aflarea valorilor curenţilor din circuit

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul curenţilor.

205
 Folosind valorile aflate după aplicarea
superpoziţiei, circuitul arată astfel.

Concluzii şi restricţii de aplicabilitate

Simplu şi elegant în acelaşi timp. Totuşi, teorema superpoziţiei poate fi aplicată doar circuitelor ce pot fi
reduse la combinaţii de circuite serie/paralel pentru fiecare sursă de putere în parte (nu poate fi folosită, de
exemplu, pentru analiza unei punţi dezechilibrate), şi doar atunci când ecuaţiile folosite sunt liniare. Acest lucru
înseamnă ca teorema nu poate fi folosită decât pentru determinare tensiunii şi a curentului nu şi a puterii! Puterile
disipate în circuit, fiind funcţii neliniare, nu pot fi adunate algebric atunci când se consideră doar o sursă de putere.
aceeaşi nevoie de liniaritate înseamnă ca teorema este inutilă în circuitele în care rezistenţa componentelor se
modifică odată cu tensiunea sau temperatura, ca de exemplu becuri incandescente sau varistoare.
O altă condiţie este ca toate componentele să fie „bilaterale”, însemnând faptul că trebuie să se comporte
exact le fel indiferent care este direcţia de deplasare a electronilor prin ele. Rezistenţele îndeplinesc această cerinţă,
precum şi toate circuitele studiate până acum.
Teorema superpoziţiei se foloseşte şi în studiul circuitelor de curent alternativ şi circuitele cu
amplificatoare semiconductoare, acolo unde de multe ori curentul alternativ este mixat (suprapus) peste curentul
continuu. În astfel de cazuri putem analiza circuitul când doar sursa de curent continuu este prezentă în circuit şi
atunci când doar cea de curent alternativ este prezentă; rezultatul final este superpoziţia celor două cazuri. Până una

206
alta, folosind teorema superpoziţiei, nu mai suntem nevoiţi să folosim sistemele de ecuaţii pentru analiza
circuitelor.

07. Teorema lui Thevenin

• Teorema lui Thevenin este o modalitate de reducere a unei reţele la un circuit echivalent compus dintr-o
singură sursă de tensiune, o rezistenţă serie şi rezistenţa de sarcină

Paşii pentru aplicarea teoremei lui Thevenin:

• Găsirea sursei de tensiune Thevenin prin îndepărtarea sarcinii din circuitul original şi calcularea căderii de
tensiune dintre punctele în care se afla sarcina iniţial
• Găsirea rezistenţei Thevenin prin îndepărtarea tuturor surselor de putere din circuitul original şi calcularea
rezistenţei totale dintre cele două puncte
• Desenarea circuitului Thevenin echivalent, cu sursa de tensiune şi rezistenţa Thevenin în serie. Rezistorul
de sarcină se reintroduce între cele două puncte (deschise) din circuit
• Aflarea căderii de tensiune şi a curentului prin rezistorul de sarcină folosind regulile circuitelor serie

Definiţie

Teorema lui Thevenin susţine că orice circuit liniar poate fi simplificat, indiferent de complexitatea sa, la
un circuit echivalent cu doar o singură sursă de tensiune şi o rezistenţă legată în serie. Semnificaţia termenului
„liniar” este aceeaşi ca şi în cazul teoremei superpoziţiei, unde toate ecuaţiile folosite trebuie să fie liniare. Dacă
avem de a face cu componente pasive (rezistori, bobine şi condensatori) această condiţie este îndeplinită. Dar,
există unele componente, precum cele semiconductoare, ce sunt neliniare. Aceste circuite le vom numi prin urmare
circuite neliniare.
Teorema lui Thevenin este folosită în special pentru analiza sistemelor de putere şi ale circuitelor în care
rezistorul de sarcină (sau simplu, sarcina) este supusă modificărilor; recalcularea circuitului fiind necesară cu
fiecare valoare a rezistenţei de sarcină pentru determinarea tensiunii şi curentului prin aceasta.

Exemplu

Să reluăm circuitul studiat până acum cu celelalte

metode.

207
 Să presupunem că rezistorul R 2 este sarcina din acest circuit. Avem deja la dispoziţie patru metode pentru
determinarea tensiunii şi curentului prin R 2 , dar niciuna dintre aceste metode nu este eficientă din punct de vedere
al timpului de lucru. Imaginaţi-vă că aţi folosi aceste metode de fiecare dată când valoarea sarcinii variază (variaţia
rezistenţei sarcinii este un lucru foarte des întâlnit în sistemele de putere). Această situaţie ar presupune multă
muncă!

Circuitul Thevenin echivalent

Teorema lui Thevenin înlătură temporar sarcina din

circuitul iniţial transformând ceea ce rămâne într-un
circuit echivalent compus dintr-o singură sursă de
tensiune şi rezistenţe în serie. Rezistenţa de sarcină
poate fi apoi reconectată în acest „circuit Thevenin
echivalent” şi se pot continua calculele pentru
întreaga reţea ca şi cum nu ar fi decât un simplu circuit serie.
După conversia circuitului vom avea circuitul
alăturat.

„Circuitul Thevenin echivalent” este echivalentul electric ale surselor şi rezistorilor B 1 , R 1 , R 3 şi B 2 văzute
din cele două puncte de contact al rezistorului de sarcină R 2 . Acest circuit echivalent, dacă este dedus corect, se va
comporta exact ca şi circuitul original. Cu alte cuvinte, curentul şi tensiunea sarcinii (R 2 ) ar trebui să fie exact

208
aceeaşi în ambele circuite. Rezistenţa R 2 nu poate face diferenţa dintre reţeaua originală şi circuitul echivalent, atâta
timp cât E Thevenin şi R Thevenin au fost calculate corect.

Înlăturarea temporară a sarcinii din circuit

Avantajul transformării constă în uşurinţa calculelor

pentru circuitul simplificat, mult mai uşoară decât în
cazul circuitului original. Primul pas este înlăturarea
rezistenţei de sarcină din circuitul original şi
înlocuirea acesteia cu un circuit deschis.

Determinarea căderii de tensiune Thevenin

Mărime R 1 R 3 Total Unitate Apoi determinăm căderea de tensiune între punctele „fostei” sarcini, folosind
E 16.8 4.2 21 V orice metode disponibile. În acest caz, circuitul original, mai puţin sarcina, nu
I 4.2 4.2 4.2 A este altceva decât un circuit serie simplu cu două baterii; putem aplica prin
R 4 1 5 Ω urmare regulile circuitelor serie, legea lui Ohm şi legea lui Kirchhoff pentru
tensiune.

Căderea de tensiune între cele două puncte ale sarcinii

poate fi dedusă din tensiunea uneia dintre bateriei şi
căderea de tensiune pe unul dintre rezistori, astfel:

209
 Această tensiune de 11,2 V este tensiunea Thevenin,
E Thevenin din circuitul echivalent.

Determinarea rezistenţei (echivalente) Thevenin

Pentru aflarea rezistenţei serie din circuitul echivalent, trebuie

să luăm circuitul original, mai puţin sarcina, să înlăturăm
sursele de putere (la fel ca în cazul teoremei superpoziţiei) şi
să determinăm rezistenţa de la un terminal la celălalt.

După înlăturarea celor două baterii, rezistenţa

totală măsurată în această locaţie este egală cu
rezistenţele R 1 şi R 3 în paralel: 0,8 Ω. Aceasta
reprezintă rezistenţa Thevenin (R Thevenin ) pentru
circuitul echivalent.

Determinarea căderii de tensiune şi a curentului prin sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Ω) dintre cele dou

Cunoscând valoarea rezistorului (2 ă puncte de
E 3,2 8 11,2 V conexiune, putem determina căderea de tensiune şi curentul prin acesta,
I 4 4 4 A ca şi cum întregul circuit nu ar fi altceva decât un simplu circuit serie.
R 0,8 2 2,8 Ω

Putem observa că valorile pentru curent şi tensiune (4 A, 8 V) sunt identice cu valorile găsite aplicând
celelalte metode de analiză . De asemenea, valorile tensiunilor şi curenţilor pentru rezistenţa serie şi sursa Thevenin

210
echivalente nu se aplică componentelor din circuitul original. Teorema lui Thevenin este folositoare doar pentru
determinarea comportamentului unui singur rezistor din reţea: sarcina.

08. Teorema lui Norton

• Teorema lui Norton este o metodă de reducere a reţelei la un circuit echivalent compus dintr-o singură
sursă de curent, un rezistor în paralel şi o sarcină în paralel.
Paşii pentru implementarea teoremei lui Norton:
• Găsirea sursei Norton de curent prin îndepărtarea tuturor rezistorilor din circuitul iniţial şi calcularea
curentului prin scurt-circuitul creat între punctele de contact ale fostei sarcini a circuitului (scurt-circuit)
• Aflarea rezistenţei Norton prin îndepărtarea tuturor surselor de putere din circuit şi calcularea rezistenţei
totale dintre punctele de contact ale fostei sarcini a circuitului (circuit deschis)
• Realizarea circuitului Norton echivalent, cu sursa de curent şi rezistorul Norton în paralel. Rezistorul de
sarcină se reintroduce între cele două puncte deschise ale circuitului echivalent
• Aflarea tensiunii şi curentului prin sarcină aplicând regulile circuitelor paralele

Definiţie

Conform teoremei lui Norton este posibilă simplificarea oricărui circuit liniar, indiferent de complexitate, la
un circuit echivalent dotat cu o singură sursă de curent şi o rezistenţă paralelă, ambele conectate la o sarcină. La fel
ca în cazul teoremei lui Thevenin, termenul „liniar” are semnificaţia teoremei superpoziţiei: ecuaţiile implicate
trebuie să fie liniare.

Exemplu

Circuitul iniţial este cel folosit şi în exemplele

precedente.

Principiul teoremei lui Norton

211
 Circuitul echivalent după aplicarea teoremei lui Norton
va fi cel alăturat.

Sursa de curent este un component a cărui scop este furnizarea unei valori constante de curent, indiferent de
valoarea tensiunii.
La fel ca în cazul teoremei lui Thevenin, întreg circuitul original, în afară de rezistenţa de sarcină, a fost
redus la un circuit echivalent ce este mult mai uşor de analizat. Paşii folosiţi pentru calcularea sursei de curent,
I Norton , şi a rezistenţei Norton, R Norton , sunt de asemenea similari teoremei precedente.

Înlăturarea temporară a sarcinii din circuit

Primul pas este identificarea rezistenţei de sarcină şi

înlăturarea acesteia din circuitul original.

Calcularea curentului Norton

Pentru aflarea curentului Norton, plasăm un fir (scurt-

circuit) între cele două puncte ale sarcinii şi
determinăm curentul rezultat. Observaţi că acest pas
este exact invers în teorema lui Thevenin, unde am
înlocuit sarcina cu un circuit deschis.

212
 Acum că avem o cădere de 0 V între punctele de
conexiune a sarcinii (înlăturate), înseamnă că valoarea
curentului prin R 1 , în partea stângă a circuitului,
depinde doar de tensiunea bateriei B 1 şi de valoarea
rezistorului R 1 : 7 A (I = E / R).
Acelaşi lucru este valabil şi în partea dreapta a
circuitului, unde curentul este tot 7 A. Prin urmare,
curentul total prin scurt-circuitul sarcinii este de 14 A
şi reprezintă curentul sursei Norton (I Norton ).
Din nou, direcţia săgeţii unei surse de curent este contrară deplasării reale a electronilor printr-un circuit,
notaţie ce o folosim în această carte.

Calcularea rezistenţei Norton

Pentru calcularea rezistenţei Norton, procedăm precum în

cazul teoremei lui Thevenin: luăm circuitul original, fără
rezistenţa de sarcină, îndepărtăm sursele de putere conform
principiului aplicat în cadrul teoremei superpoziţiei (sursele
de tensiune le înlocuim cu scurt-circuit iar sursele de tensiune
cu circuit deschis) şi aflăm apoi rezistenţa totală dintr-un
punct al sarcinii la celălalt (cei doi rezistori legaţi în paralel).

Circuitul Norton echivalent

Reconectând rezistenţa de sarcină iniţială (2Ω), vom

analiza circuitul Norton precum o conexiune paralelă
simplă. În acest moment circuitul Norton echivalent
arată astfel.

Mărime R Norton R sarcină Total Unitate

E 8 8 8 V
I 10 4 14 A

213
 R 0,8 2 0,5 Ω

Observaţii

La fel cum am văzut şi în cazul teoremei lui Thevenin, singurele informaţii utile din această analiză sunt
valoarea tensiunii şi a curentului prin rezistenţa de sarcină R 2 ; celelalte informaţii cu privire la circuit sunt
irelevante. Avantajul constă în simplitatea analizei circuitului atunci când avem mai multe valori ale rezistenţei de
sarcină pentru care vrem să aflăm tensiunea şi curentul.

09. Echivalenţa teoremelor Thevenin-Norton

• Rezistenţele Thevenin şi Norton sunt egale

• Tensiunea Norton este egală produsul dintre curentul şi rezistenţa Norton
• Curentul Norton este egal cu raportul dintre tensiunea şi rezistenţa Thevenin

Scop

Din moment ce ambele teoreme, atât Thevenin cât şi Norton, reprezintă metode valide de reducere a
reţelelor complexe spre circuite mult mai simple şi uşor de analizat, trebuie să existe un procedeu de transformare a
unui circuit Thevenin echivalent într-unul Norton echivalent.

Rezistenţele echivalente Thevenin şi Norton sunt egale

Metoda de calculare a rezistenţei este aceeaşi în ambele cazuri: îndepărtarea tuturor surselor de putere şi
determinarea rezistenţei între punctele de conexiune rămase libere.

Cele două rezistenţe sunt prin urmare egale:

214
Relaţia dintre tensiunea Thevenin şi curentul Norton

Luând în considerare faptul că ambele circuite echivalente sunt gândite să se comporte asemenea reţelei
originale în ceea ce priveşte alimentarea sarcinii cu tensiune şi curent electric, circuitele Thevenin şi Norton ar
trebui şi ele să se comporte identic.
Acest lucru se traduce prin faptul că ambele circuite ar trebui să producă aceeaşi cădere de tensiune între
punctele de contact ale sarcinii, atunci când aceasta nu este prezentă în circuit. Pentru circuitul Thevenin, căderea
de tensiune pentru circuitul deschis trebuie să fie egală cu sursa de tensiune Thevenin, 11,2 V în acest caz. În cazul
circuitului Norton, toţi cei 14 A generaţi de sursa de curent trebuie să treacă prin rezistenţa de 0,8
Ω, producând
prin urmare o cădere de tensiune de 11,2 V (E = IR). Putem susţine astfel că tensiunea Thevenin este egală cu
produsul dintre curentul Norton şi rezistenţa Norton:

Transformarea unui circuit Norton într-un circuit Thevenin se realizează folosind aceeaşi valoare a
rezistenţei şi calculând tensiunea Thevenin cu ajutorul legii lui Ohm.
În aceeaşi ordine de idei, atât circuitul Thevenin cât şi circuitul Norton ar trebui să genereze aceeaşi
cantitate de curent printr-un scurt-circuit între terminalii sarcinii, atunci când aceasta nu este prezentă în circuit. În
circuitul Norton, curentul de scurt-circuit este exact curentul sursei (de curent), 14 A în acest caz. În circuitul
Thevenin, întreaga cădere de tensiune de 11,2 V se regăseşte la bornele rezistorului de 0,8 Ω, ceea ce produce exact
acelaşi curent prin scurt-circuit, 14 A (I = E / R). Putem susţine astfel că, curentul Norton este egal cu raportul
dintre tensiunea Thevenin şi rezistenţa Thevenin:

Vom utiliza relaţia de echivalenţă dintre cele două teoreme în următoarea secţiune.

10. Teorema lui Millman revizuită

Ecuaţia teoremei lui Millman

215
 Revenim acum asupra teoremei lui Millman pentru a elucida forma „ciudată” a ecuaţiei şi provenienţa
acesteia.
Numitorul ecuaţiei seamănă cu numitorul ecuaţiei pentru calculul rezistenţei paralele, iar termenii E/R ai
numărătorului reprezintă valori ale curentului, conform legii lui Ohm (I = E / R).

Utilizarea echivalenţei Thevenin-Norton

Pentru înţelegerea acestei ecuaţii folosim echivalenţa

Thevenin-Norton discutată în secţiunea precedentă.
Ecuaţia Millman consideră că fiecare ramură reprezintă de
fapt un circuit Thevenin echivalent; fiecare ramură este
apoi transformată într-un circuit Norton echivalent.

În circuitul de mai sus, bateria B 1 şi

rezistorul R 1 sunt văzute ca şi o
sursă Thevenin potrivite pentru
transformarea într-o sursă Norton
de 7 A (28 V / 4 Ω) în paralel cu un
rezistor de 4 Ω. Ramura din dreapta
se transformă într-o sursă de curent de 7 A (7 V / 1 Ω) şi un rezistor de 1 Ω c onectat în paralel. Ramura din centru,
ne-conţinând nicio sursă de tensiune, se transformă într-o sursă de curent Norton de 0 A în paralel cu un rezistor de
2 Ω.

Determinarea curentului total prin circuit

Din moment ce valorile surselor de curent sunt aditive algebric, curentul total prin circuit este de 7 A + 0 A
+ 7 A, adică 14 A. Această adunare a curenţilor surselor Norton se regăseşte la numărătorul ecuaţiei Millman:

216
Determinarea rezistenţei totale a circuitului

Toate rezistenţele Norton sunt conectate în paralel. Acest lucru se regăseşte la numitorul ecuaţiei lui
Millman.

Redesenarea circuitului echivalent

În cazul de faţă, rezistenţa totală este de 571.43 mΩ. Circuitul echivalent

se poate acum redesena şi conţine doar o sursă (de curent) Norton şi o
singură rezistenţă Norton.
Folosim legea lui Ohm pentru aflarea căderii de tensiune pe aceste două
componente (E = IR):

Determinarea ecuaţiei lui Millman

Pe scurt, ştim despre acest circuit că valoarea totală a curentul este dată de raportul dintre suma tuturor
tensiunilor pe ramuri şi curenţi lor respectivi. Ştim de asemenea că rezistenţă totală este inversul sumei inversului
tuturor rezistenţelor ramurilor. Şi, trebuie să luăm în considerare faptul că putem afla tensiunea totală pe toate
ramurile prin înmulţirea curentului total cu rezistenţa totală (E = IR). Tot ce trebuie să facem acum este să punem
împreună cele două ecuaţii pentru curentul şi rezistenţa totală, mai exact, putem afla tensiunea totală prin înmulţirea
lor:

217
 În acest moment, putem realiza faptul că ecuaţia lui Millman nu este nimic altceva decât o transformare
Thevenin-Norton şi o aplicare a formulei rezistenţei paralele pentru determinarea căderii de tensiune pe toate
ramurile circuitului.

11. Teorema transferului maxim de putere

• Conform teoremei transferului maxim de putere, cantitatea de putere disipată pe o sarcină este maximă
atunci când valoarea acestei rezistenţe este egală cu rezistenţa Thevenin sau Norton a reţelei de alimentare a
sarcinii

Definiţie

Teorema transferului maxim de putere nu este neapărat o metodă de analiza a reţelelor ci este folosită
pentru optimizarea proiectării sistemelor. Pe scurt, puterea disipată pe o rezistenţă este maximă atunci când
valoarea rezistenţei este egală cu rezistenţa Thevenin/Norton a reţelei de alimentare. Dacă rezistenţa sarcinii este
mai mare sau mai mică decât rezistenţa Thevenin/Norton, puterea disipată de aceasta nu va atinge valoarea maximă
(eficienţă scăzută).
Acest lucru se urmăreşte în realizarea unui sistem stereo, unde dorim ca impedanţă difuzorului să fie
aceeaşi cu impedanţa amplificatorului pentru puterea de ieşire (sunet) maximă. Impedanţa este asemănătoare
rezistenţei, doar că implică şi efectele curentului alternativ pe lângă cel continuu. O valoare a impedenţei prea mare
va rezulta într-o putere de ieşire scăzută. O impedanţă prea mică, pe de altă parte, va rezulta de asemenea într-o
putere de ieşire scăzută dar şi într-o posibilă încălzire excesivă a amplificatorului.

Exemplu

Revenind la circuitul studiat până acum...

218
 ...conform teoremei transferului maxim de putere,
valoarea rezistenţei de sarcină pentru disiparea
puterii maxime din circuit, trebuie să fie egală cu
rezistenţa Thevenin (0,8 Ω, în acest caz).

Calcularea puterii disipate totale pe sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Cu această valoare a rezistenţei, puterea disipată va fi de 39,2 W.
E 5,6 5,6 11,2 V
I 7 7 7 A
R 0,8 0,8 1,6 Ω
P 39,2 39,2 78,4 W
Micşorarea valorii rezistenţei de sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate Dacă valoarea rezistenţei de sarcină scade (la 0,5Ω în loc de 0,8Ω, de
E 6,892 4,308 11,2 V exemplu), scade şi puterea disipată pe sarcină.
I 8,615 8,615 8,615 A
R 0,8 0,5 1,3 Ω
P 59,38 37,11 96,49 W

Creşterea valorii rezistenţei de sarcină

Mărime R Thevenin R sarcină Total Unitate

E 4,716 6,484 11,2 V
I 5,895 5,895 5,895 A
R 0,8 1,1 1,9 Ω
P 27,80 38,22 66,02 W

Dacă valoarea rezistenţei sarcinii creşte (la 1,1Ω în loc de 0,8Ω, de exemplu), puterea disipată va fi de
asemenea mai mică decât valoarea acesteia pentru 0.8 Ω.

Utilizare

Această teoremă este foarte folositoare atunci când dezvoltăm un circuit electric pentru folosirea (disiparea)
puterii maxime pe sarcină.

219
 12. Transformarea triunghi-stea şi stea-triunghi

• Configuraţiile Δ (triunghi) mai sunt cunoscute şi sub numele de π (Pi)

• Configuraţiile Y (stea) mai sunt cunoscute şi sub numele de T
• Atât configuraţiile Δ cât şi Y pot fi transformate (transfigurate) în complementele lor echivalente cu
ajutorul formulelor corecte ale rezistenţelor. Prin „echivalent”, se înţelege faptul că cele două reţele sunt
electric identice atunci când sunt măsurate de la cele trei terminale (A, B şi C)
• O punte poate fi simplificată la un circuit serie/paralel prin transformarea unei jumătăţi din circuit din Δ în
Y. Valorile căderilor de tensiune din circuitul Y sunt aceleaşi şi în circuitul Δ între punctele A, B şi C

Conexiunile triunghi şi stea

De multe ori componentele sunt conectate

într-o reţea cu trei terminale, astfel:
conexiunea triunghi (Δ) cunoscută şi sub
numele de delta sau Pi (π) şi configuraţia stea
(Y) cunoscută şi sub numele de T. Ne putem
da seama de unde vine numele acestora
urmărind desenele alăturate.

Este posibilă calcularea reală a valorilor rezistorilor necesari pentru formarea unui tip de configuraţie Δ(
sau Y) bazându-ne pe valorile rezistorilor celeilalte configuraţii, prin simpla analiză a conexiunilor terminalilor. Pe
scurt, dacă avem două reţele de rezistori, una
Δ şi una Y, în cadrul cărora rezistorii nu sunt v izibil dar avem la
dispoziţie trei terminali (A, B şi C), rezistorii pot fi proiectaţi pentru ambele reţele astfel încât nu am putea face

220
diferenţa dintre cele două reţele din punct de vedere electric. Cu alte cuvinte, configuraţiile echivalente Δ şi Y se
comportă identic.

Ecuaţiile de transfigurare

Există câteva ecuaţii pentru transformare unei reţele în celelalte:

Transformarea Δ-Y

Transformarea Y-Δ

Acest tip de configuraţii sunt frecvent întâlnite în sistemele de putere trifazate de curent alternativ, dar
acestea sunt de obicei reţele echilibrate (toţi rezistorii au aceeaşi valoare) şi prin urmare calculele nu sunt atât de
complexe.

Aplicarea transformării Δ-Y punţilor dezechilibrate

O aplicaţie a transformăriiΔ -Y se găseşte în cadrul circuitelor

punte dezechilibrate, precum cel alăturat.

221
 Rezolvarea acestui circuit folosind analiza curentului de ramură sau buclei de curent este destul de
laborioasă, iar fiindcă există doar o singură sursă de putere, nici teoremele lui Millman sau superpoziţiei nu ne sunt
de prea mare ajutor în acest caz. Putem folosi teorema lui Thevenin sau Norton considerând R 3 rezistorul de
sarcină, dar acest lucru nu ne-ar ajuta foarte mult.

Alegerea configuraţiei triunghi de transformat

În schimb, putem considera că rezistorii R 1 , R 2 şi R 3 sunt

conectaţi în Δ (respectiv R ab , R ac şi R bc ); generăm apoi o reţea Y
echivalentă pentru înlocuirea lor şi transformăm prin acest pas
puntea într-un circuit combinat (mai simplu) serie/paralel.

Aplicarea transformării

Determinarea valorilor rezistenţelor

După efectuarea corectă a calculelor, căderile de tensiune între punctele A, B şi C vor fi aceleaşi în ambele
circuite:

222
 Analiza circuitului echivalent rezultat

Desigur, valorile rezistorilor R 4 şi R 5 rămân aceleaşi, 18 Ω respectiv 12 Ω. Acum putem analiza circuitul
precum o combinaţie serie/paralel, obţinând următoarele rezultate:

Mărime R A R B R C R 4 R 5 Unitate Mărime R B + R 4 R C + R 5 R B + R 4 // R C + R 5 Total Unitate

E 4,118 0,588 1,176 5,294 4,706 V E 5,882 5,882 5,882 10 V
I 0,686 0,294 0,392 0,294 0,392 A I 0,294 0,392 0,686 0,686 A
R 6 2 3 18 12 Ω R 20 15 8,571 14,571 Ω

Determinarea căderilor de tensiune între punctele A, B şi C

Folosim valorile căderilor de tensiune din tabelul de mai

sus pentru determinarea căderilor de tensiune între punctele
A, B şi C, fiind atenţi la adunarea sau scăderea lor (precum
este cazul tensiunii între punctele B şi C).

223
 Revenirea la circuitul iniţial

Cu valorile acestor căderi de tensiune aflate, putem trece la circuitul

original unde aceste căderi de tensiune sunt aceleaşi (între aceleaşi
puncte).

Desigur, căderile de tensiune pe rezistorii R 4 şi R 5 sunt aceleaşi ca şi în cazul circuitului transformat (Y).
Acum putem determina curenţii prin rezistori folosind valorile acestor tensiuni şi aplicând repetat legea lui Ohm (I
= E / R):

224
 11 - Baterii şi surse de alimentare

1. Legătura chimică

Până în acest moment nu am discutat în detaliu modul de funcţionare al bateriilor, ci am presupus pur şi
simplu că acestea produc o tensiune constantă la bornele lor printr-un proces „misterios”. În cele ce urmează vom
explora procesul în mare urmând să facem nişte precizări cu privire la utilizarea reală a bateriilor în sistemele
electrice.

Principii de bază

Am discutat în primul capitol despre conceptul de atom. Atomii sunt compuşi din părţi mai mici denumite
particule. Particulele elementare dintr-un atom sunt electronii, protonii şi neutronii. Fiecare dintre aceste particule
joacă rolul ei în comportamentul atomului. Activitatea electrică implică mişcarea electronilor, iar identitatea
chimică (ce determină în mare tipul de material: coductor/izolator) este determinată de numărul protonilor din
nucleu.
Dislocarea protonilor din nucleul atomului este foarte greu de realizat, de aici şi stabilitatea identităţii
chimice a atomilor în general. Îndepărtarea electronilor, în schimb, este mult mai uşor de realizat. După cum am
văzut, frecarea este unul dintre procedeele prin care electronii pot fi „mutaţi” de pe un material pe altul, la fel este şi
căldura, procedeu evidenţiat în cazul termocuplei.

225
Legătura covalentă

Electronii pot servi însă şi unui alt scop:

legarea atomilor între ei. Această legare a
atomilor prin intermediul electronilor
poartă numele de legătură chimică.
O reprezentare simplificată a unei
asemenea legături dintre doi atomi este
cea alăturată.

Există mai multe tipuri de legături chimice, cea de sus fiind o legătură covalentă, caracterizată prin
împărţirea electronilor de către atomi. Deoarece aceste legături sunt bazate pe legături formate de electroni, ele nu
pot fi mai puternice decât gradul de imobilitate al electronilor constituenţi. Ceea ce vrem să spunem este că aceste
legături chimice pot fi create sau desfăcute de aceleaşi forţe ce induc deplasarea electronilor: căldura, lumina,
frecarea, etc.

Formarea moleculelor

Atunci când atomii sunt legaţi între ei prin legături chimice, aceştia formează materiale cu proprietăţi unice
numite molecule. Desenul de mai sus, cu doi atomi de acelaşi tip legaţi, este un exemplu de moleculă simplă.
Majoritatea moleculelor sunt formate însă din tipuri diferite de atomi. Chiar şi moleculele formate din atomi de
acelaşi tip pot prezenta proprietăţi fizice radical diferite.

Legătura ionică

Însă, pentru studierea bateriilor, trebuie să introducem un alt tip de legătură chimică, cea ionică. Aceasta
diferă faţă de legătura covalentă prin faptul că un atom al moleculei posedă un exces de electroni iar celălalt atom
posedă un deficit de electroni; în acest caz, legătura dintre atomi este rezultatul atracţiei electrostatice dintre cele
două sarcini diferite („+” şi „-”). Atunci când legăturile ionice iau naştere din atomi neutrii, există de fapt un
transfer de electroni între atomii pozitivi şi negativi din punct de vedere electric. Este bine de ştiut faptul că
moleculele conţin de obicei ambele tipuri de legături chimice. Hidroxidul de sodiu (NaOH) este format dintr-o
legătură ionică dintre atomul de sodiu (pozitiv) şi ionul hidroxil (negativ). Ionul hidroxil formează o legătură
covalentă (simbolizată prin bară) între hidrogen şi atomii de oxigen:

226
 Na+ O—H-

Sodiul pierde doar un electron, sarcina lui fiind +1 în exemplul de mai sus. Dacă un atom pierde mai mult
de un electron, sarcina rezultată poate fi desemnată prin +2, +3, +4, etc. sau printr-o cifră romană în paranteze ce
desemnează starea sa de oxidare (pierderea electronilor), astfel: (I), (II), (IV), etc. Unii atomi pot avea mai multe
stări de oxidare, şi este bine să precizăm starea de oxidare în formula moleculară pentru evitarea confuziilor.

2. Pila voltaică

Principiul de funcţionare

Formarea ionilor şi a legăturilor ionice din atomii neutrii

sau molecule (sau invers) presupune transferul de
electroni. Acest transfer poate fi folosit pentru generarea
curentului electric. Un dispozitiv construit special în acest
scop poartă denumirea de pilă voltaică sau, pe scurt, pilă;
aceasta este de obicei formată din doi electrozi metalici
introduşi într-o substanţă chimică denumită electrolit,
substanţă special concepută pentru facilitarea unei astfel
de reacţii electrochimice (oxidare/reducere).

Reacţiile chimice ale unei

pile de plumb-acid

Pila folosită pentru automobile este

de obicei cea de „plumb-acid”.
Electrodul negativ este confecţionat
din plumb (Pb), iar cel pozitiv din
dioxid de plumb (IV) (PbO 2 ),
ambele substanţe fiind metalice.
Soluţia de electrolit este o soluţie

227
diluată de acid sulfuric (H 2 SO 4 + H 2 O).

Dacă electrozii pilei sunt conectaţi la un circuit extern, astfel încât să fie posibilă deplasarea electronilor de
la un electrod la celălalt, atomii de plumb (IV) din electrodul pozitiv (PbO 2 ) vor câştiga fiecare câte doi electroni
pentru a produce Pb(II)O. Atomii de oxigen rezultaţi se vor combina cu ionii pozitivi de hidrogen (H)+ pentru
formarea apei (H 2 O). Această deplasare a electronilor spre electrodul PbO 2 îi conferă o sarcină pozitivă. Atomii de
plumb din electrodul negativ cedează fiecare câte doi electroni pentru a produce plumb Pb(II), care în conbinaţie cu
ionii de sulfat (SO 4 -2), produşi prin disociaţia ionilor de hidrogen (H+) din acidul sulfuric (H 2 SO 4 ), formează
sulfatul de plumb (PbSO 4 . Deplasarea electronilor dinspre electrodul de plumb îi conferă sarcina electrică negativă.
Aceste reacţii sunt reprezentate alăturat.

Descărcarea pilei voltaice

Acest proces prin care pila produce energie pentru alimentarea sarcinii se numeşte descărcare şi provine de
la faptul ca aceasta îşi epuizează rezervele chimice interne în urma acestui proces. Teoretic, după ce întreaga
cantitate de acid sulfuric se consumă, din pilă mai rămân cei doi electrozi de sulfat de plumb (PbSO 4 ) şi o soluţie
electrolitică de apă pură (H 2 O); această situaţie nu mai permite formarea legăturilor ionice adiţionale. În acest
moment, pila se spune că este complet descărcată. Stadiul de încărcare poate fi determinat în acest caz de
concentraţia soluţiei acide.

Comportamentul pilei depinde de materialele din care este confecţionată

Nu toate pilele voltaice sunt construite pe baza aceloraşi reacţii chimice, dar lucrul cel mai important de
reţinut este că electronii sunt „motivaţi” să se deplaseze între cei doi electrozi de către reacţiile ionice dintre
moleculele electrozilor şi moleculele electrolitului. Reacţia este activată atunci când există un drum exterior închis
(complet) pentru formarea curentului electric. La întreruperea acestui circuit, reacţiile chimice încetează.
Valoarea tensiunii generate de o celulă depinde de tipul reacţiilor chimice ce au loc în interiorul acesteia,
mai bine spus, de configuraţia chimică a celulei. În exemplul de mai sus, pila de plumb-acid prezintă la bornele sale
o tensiune nominală de 2,04 V, atunci când este încărcată la maxim (concentraţia de acid ridicată). Pila Edison,
confecţionată din oxid de nickel (electrodul pozitiv) şi fier (electrodul negativ), cu o soluţie electrolitică de hidroxid
de potasiu generează o tensiune nominală de 1,2 V.

Încărcarea pilei voltaice

228
 În cazul anumitor tipuri de pile,
reacţiile chimice pot fi inversate
forţând curgerea curentului în sens
invers prin pilă. Acest proces poartă
denumirea de încărcare. O astfel de
pila re-încărcabilă se numeşte pilă
secundară. O pilă a cărei compoziţii
chimice nu poate fi readusă la starea
iniţială se numeşte pilă primară.
Încărcarea unei pile de plumb-acid
printr-o sursă de curent externă duce la
inversarea reacţiilor chimice din
interiorul acesteia.

3. Bateriile electrice

Definiţie

Cuvântul baterie înseamnă pur şi simplu un grup de componente similare aduse împreună. O baterie
electrică este un set de pile voltaice realizate cu scopul generării unei valori a tensiunii şi curentului mai mari decât
este posibil cu doar o singură pilă.

Simbolul bateriei electrice

Simbolul unei pile constă din două linii paralele, una mai scurtă şi una mai lungă, conectate la capete cu
câte un fir.

În aceeaşi ordine de idei, simbolul bateriei constă din mai multe pile conectate în serie.

După cum am mai spus, tensiunea produsă de un anumit tip de pilă depinde doar de compoziţia ei chimică,
mărimea pilei este irelevantă în acest caz. Pentru obţinerea unei tensiuni mai mari prin urmare, trebuie să conectăm
mai multe pile în serie. Tensiunea totală la bornele unei baterii este suma tuturor tensiunilor pilelor.

229
 O baterie tipică plumb-acid instalată pe un automobil
generează o tensiune nominală de 12,0 V (6 x 2,0 V).

Ca şi convenţie, simbolul bateriei este desenat de obicei cu doar patru linii

lungi/scurte, chiar dacă bateria reală este compusă din mai mult de patru pile.
Totuşi, se poate ca în unele cazuri să întâlnim un simbol al bateriei cu foarte
multe linii lungi/scurte; folosim acest simbol pentru reprezentarea unei baterii
cu o tensiune neobişnuit de mare.

Rezistenţa internă a bateriei

Deşi mărimea fizică a unei pile nu are nicio relevanţă cu privire la valoarea tensiunii generate, are totuşi
importanţă atunci când luăm în considerarea rezistenţa acesteia şi prin urmare determină cantitatea maximă de
curent ce o poate genera în circuit. Orice celulă voltaică posedă o anumită rezistenţa internă datorată electrozilor şi
soluţiei electrolitice. Cu cât pila este mai mare, cu atât este mai mare suprafaţa de contact a electrozilor cu
electrolitul, ceea ce se traduce printr-o rezistenţă internă mai scăzută.
Deşi în mod normal considerăm că
bateria se comportă ca o sursă perfectă
de tensiune (absolut constantă) într-un
circuit, considerând curentul ce-o
străbate ca depinzând strict de rezistenţa
externă a circuitului de care este ataşată,
acest lucru nu se întâmplă de fapt în
realitate. Deoarece fiecare baterie sau pilă posedă o anumită rezistenţa internă, aceasta afectează valoarea curentului
în oricare circuit.
Bateria reală de mai sus posedă o rezistenţă internă de 0,2
Ω; acest lucru afectează performanţa bateriei
atunci când alimentează sarcina de 1Ω. Bateria ideală din stânga nu are rezistenţă internă, şi din această cauză,
aplicarea legii lui Ohm (I =E / R) rezultă într-o valoare a curentului de 10 A pentru o rezistenţă de Ω
1 şi 10 V
tensiune de alimentare. Dar, bateria reală are o rezistenţă în plus ce se opune şi ea deplasării electronilor, curentul
generat în circuit în acest caz este de numai 8333 A pentru aceeaşi valoare a sarcinii.
Bateria ideală în scurt-circuit (rezistenţă de 0Ω a sarcinii) generează un curent infinit. Pe de altă parte,
bateria reală, poate genera doar 50 A (10 V / 0,2 Ω) într-un scurt-circuit de 0 Ω datorită rezistenţei interne. Ca să nu
existe nicio confuzie, reacţiile chimice interne produc o tensiune tot de 10 volţi şi în cazul bateriei reale, dar o parte

230
din aceasta cade pe rezistenţa internă a bateriei şi prin urmare căderea te tensiune pe sarcina circuitului nu este
100% din valoarea totală a tensiunii generate de baterie.
În mod normal bateriile sunt folosite în circuite în care rezistenţele lor interne sunt neglijabile în comparaţie
cu rezistenţele sarcinilor (curentul de scurt-circuit este mult mai mare decât curentul normal prin sarcină),
comportamentul lor în acest caz este foarte apropiat de cel al bateriilor reale.

Conectarea în paralel a pilelor voltaice

Dacă totuşi avem nevoie de o

baterie cu rezistenţă internă mult
mai mică (pentru curenţi mai mari)
decât cea a unei singure pile,
putem conecta mai multe pile în
paralel.

Circuitul Thevenin echivalent al celor cinci pile în paralel este un circuit cu o singură sursă de tensiune şi
un rezistor în serie. Acest circuit are aceeaşi valoare a tensiunii (2,0 V) dar o rezistenţa mai mică (0,04Ω) decât
oricare dintre rezistenţele individuale ale pilelor (0,2 Ω).

4. Capacitatea bateriilor (Ah)

Datorită faptului că bateriile dau naştere unei curgeri de electroni prin circuit prin intermediul reacţiilor
chimice (schimb de electroni), şi, datorită faptului că numărul de molecule dintr-o baterie este limitat, trebuie să
existe o limită a cantităţii totale de electroni dintr-o baterie ce sunt „împinşi” în circuit, înainte ca rezervele de
energie a acesteia să se termine. Am putea măsura capacitatea unei baterii referindu-ne la numărul total de
electroni, dar această cifră ar fi extrem de mare. Am putea folosi Coulomb-ul (egal cu 6,25 x 1018 electroni), astfel
încât cantităţile cu care lucrăm să fie mult mai practice.

Amper-oră (Ah)

231
 Totuşi, în practică, nu se utilizează mărimile de mai sus, ci se lucrează cu amper-oră (Ah). Din moment ce
un amper reprezintă o curgere de un Coulomb de electroni pe secundă, iar într-o oră sunt 3.600 de secunde, putem
exprima o relaţie directă între numărul de Coulombi (numărul de electroni) şi amperi-oră: 1 Ah - 3600 C.
O baterie cu o capacitate de 1 Ah poate alimenta o sarcină cu un curent continuu de 1 A pentru o perioadă
de 1 oră, sau 2 A pentru o jumătate de oră, etc. După această perioadă, spunem că bateria este descărcată. În cazul
unei baterii ideale, relaţia dintre curentul continuu şi timpul de descărcare este stabilă şi absolută. Bateriile reale nu
au însă acest comportament. Din acest motiv, atunci când se specifică numărul de amperi-oră pentru o baterie, acest
număr este specificat fie pentru o anumită valoare a curentului, fie a timpului, fie se presupune că este dat pentru o
perioadă de 8 ore (în cazul în care nu este inclus alt factor de limitare).
În cazul acumulatorilor, notaţia amper-oră specifică de fapt timpul necesar de încărcare pentru o anumită
valoare a curentului de încărcare. De exemplu, o baterie auto de 70 Ah, complet descărcată, va necesita o perioadă
de încărcare de 10 ore la un curent de încărcare constant de 7 A (70 / 7).

Descărcarea bateriilor

De exemplu, o baterie auto tipică poate avea o capacitate de 70 Ah, specificată pentru un curent de 3,5 A.
Acest lucru înseamnă că bateria ar putea genera un curent de 3,5 A pentru o perioadă de 20 de ore (70 / 3,5). Dar, să
presupunem că am conecta o sarcină cu o rezistenţă mai mică la bornele bateriei, sarcină ce consumă un curent de
70 A. Ecuaţia noastră ne-ar spune că în acest caz, bateria ar funcţiona pentru exact o oră (70 / 70), dar acest lucru
nu este neapărat valabil în realitate. În cazul unor curenţi mai mari, bateria va disipa o căldură mai mare pe
rezistenţa sa internă. Efectul constă în modificarea reacţiilor chimice ce au loc în interiorul acesteia. Realitatea este
că, bateria se va descărca în mai puţin de o oră.
Invers, dacă ar fi să conectăm o sarcină uşoară (1 mA) la bornele bateriei, ecuaţia ne-ar spune că bateria ar
trebui să genereze putere pentru o perioadă de 70.000 de ore, puţin sub 8 ani. Totuşi, sunt foarte mari şanse ca
energia chimică a unei baterii reale să se consume datorită altor factori, precum evaporarea electrolitului,
deteriorarea electrozilor sau scurgeri de curent în interiorul bateriei, înainte de perioada de 8 ani calculată mai sus.
În concluzie, relaţia amper-oră este doar o aproximare ideală a unei baterii reale. Aceasta trebuie luată în
considerare doar pentru valori apropiate de curent sau de timp specificate de producător. Unii producători specifică
însă factori de reducere a capacităţii totale pentru funcţionarea la curenţi şi/sau temperaturi diferite de cele standard.

Verificarea stării de încărcare a unei baterii

Pe măsură ce o bateria se descarcă, pe lângă diminuarea stocului de energie internă, creşte şi rezistenţa
internă a acesteia. Electrolitul devine din ce în ce mai puţin conductiv iar tensiunea bateriei scade pe măsură ce
substanţele chimice devin din ce în ce mai diluate. Cel mai înşelător efect al unei baterii care se descarcă este
creşterea rezistenţei.

232
 Cea mai bună metodă de verificare a stării unei baterii constă în măsurarea căderii de tensiune la bornele
sale când aceasta se află conectată în circuit şi generează un curent electric considerabil. Altfel, o simplă conectare
a voltmetrului la bornele bateriei poate indica eronat o baterie „sănătoasă” (tensiune corespunzătoare), chiar dacă
rezistenţa sa internă a crescut considerabil. Curentul electric „considerabil” este determinat de parametrii de
proiectare a fiecărei baterii în parte. O cădere de tensiune prea mică (indicată de voltmetru), va indica, evident, o
baterie descărcată. Să luăm câteva exemple.
Scenariul pentru o baterie complet încărcată arată aproximativ astfel:

Dacă bateria se descarcă puţin:

Apoi puţin mai mult:

Şi încă puţin până când este complet descărcată:

233
 Observaţi diferenţa dintre valoarea tensiunii măsurată cu ajutorul voltmetrului în funcţie de conectarea sau
neconectarea bateriei la o sarcină. Înseamnă oare acest lucru că este inutil să verificăm o baterie doar cu ajutorului
unui voltmetru (fără sarcină)? Nu chiar. Dacă un voltmetru simplu indică o valoare de doar 7,5 V pentru o baterie
de 13,2 V, putem deduce fără urmă de îndoială că aceasta este descărcată.
Totuşi, dacă voltmetrul ar indica 12,5 V, bateria este aproape încărcată. Atenţie însă, mărimea rezistorului
folosit pe post de sarcină trebuie să corespundă puterii maxime disipate de baterie. Pentru verificarea bateriilor
mari, precum bateriile auto (12 V) de plumb-acid, acest lucru înseamnă că va trebui să folosim un rezistor ce poate
suporta o putere de câteva sute de W (watt).

5. Baterii speciale

Pila standard cu mercur

Pe vremuri, un tip special de baterie,

cunoscuta sub numele de pilă standard cu
mercur, era folosită ca şi etalon (standard)
pentru calibrarea tensiunilor. Ieşirea unei
pile cu mercur este între 1,0184 şi 1,0194 V
c.c. (în funcţie de tipul pilei), fiind extrem de
stabilă în timp. Variaţia tensiunii este în jurul
valorii de 0,004% pe an. Alternativ, pilele cu
mercur erau cunoscute şi sub numele de pile
cu cadmiu sau pile Weston. Structura unei
astfel de pile este prezentată în figura
alăturată.

234
 Din păcate, pilele cu mercur sunt intolerante la „scurgerile” de curent şi nu pot fi măsurate cu un voltmetru
analogic fără a compromite acurateţea măsurătorii. Producătorii menţionau un curent nu mai mare de 0,1 mA prin
pilă, dar chiar şi această cifră era considerată de moment, sau instantanee maximă. Prin urmare, pilele standard nu
puteau fi măsurate decât cu un dispozitiv potenţiometric (detector de nul), pentru care curentul de funcţionare este
zero. Scurt-circuitarea unei pile cu mercur este stric interzisă. După scurt-circuitare, pila nu mai poate fi folosită ca
şi dispozitiv standard. Pilele cu mercur sunt de asemenea susceptibile la variaţii mici de tensiune în cazul
„bruscării” lor fizice sau termice.
Există două tipuri de pile standard cu mercur, în funcţie de nevoile de calibrare: saturate şi nesaturate.
Pilele standard saturate oferă cea mai bună stabilitate a tensiunii în timp, suferind în schimb de o instabilitate
termică. Cu alte cuvinte, variaţia tensiunii este neglijabilă în timp (o variaţie de doar câţiva microvolţi în decurs de
10 ani!), dar este mare la schimbările de temperatură (zeci de microvolţi per grad Celsius). Aceste pile funcţionează
cel mai bine în medii de laborator controlate din punct de vedere termic, şi unde stabilitatea tensiunii este de o
importanţa crucială.
Pilele nesaturate oferă o foarte bună stabilitate termică în dauna stabilităţii lor în timp. Tensiunea rămâne
practic constantă odată cu variaţia temperaturii, dar scade constant cu aproximativ 100 µV pe an. Acest celule erau
utilizate cel mai adesea ca şi dispozitive de calibrare „de teren”. Temperatura ambiantă nu poate fi controlată precis
în aceste situaţii. Tensiunea nominală a unei pile saturate este de 1,0186 V, iar a celei nesaturate de 1,019 V.
Dispozitivele de calibrare semiconductoare moderne au înlocuit în totalitate pilele standard ca şi referinţe
de laborator sau „de teren” pentru tensiuni.

Pila de combustie

Un dispozitiv fascinant, foarte asemănător pilei voltaice, este pila de combustie. Acest dispozitiv utilizează
reacţia chimică de combustie (ardere) pentru
generarea unui curent electric. Procesul de oxidare
chimică (formarea legăturilor ionice ale oxigenului
cu alte elemente) poate produce o deplasare de
electroni între doi electrozi asemănător unei
combinaţii de metale şi electroliţi. O pilă de
combustie este practic o baterie alimentată de la o
sursă externă de energie chimică.
Pe măsură ce „arde” hidrogen, singurele emisii ale
unei pile de combustie sunt apă şi o cantitate mică
de căldură. Eficienţa transformării energiei chimice
în energie electrică, în cazul unei pile de combustie,

235
este mult mai mare decât limita de eficienţă Carnot pentru orice motor cu ardere (combustie) internă.

Celula solară

Un alt tip de „baterie” este celula (pila) solară, un produs al electronicii (semiconductori). Efectul
fotoelectric, conform căruia electronii sunt „smulşi” din atomi sub influenţa luminii, este pus în aplicare pentru
generarea de curent electric prin intermediul luminii. Eficienţa celulelor solare este destul de mică, dar beneficiile
utilizării acesteia ca şi sursă de energie sunt nenumărate: nu există părţi mobile, zgomot, poluare sau emisii şi au o
viaţa practic infinită:

Pila chimică de detecţie

Un alt tip de „baterie” specială este pila chimică de detecţie. Pe scurt, aceste pile reacţionează chimic cu o
substanţă specifică din mediul lor ambiant (din aer) pentru a crea o cădere de tensiune proporţională cu concentraţia
substanţei respective. O aplicaţie practică a unei pile chimice de detecţie constă în detecţia şi măsurarea
concentraţiei de oxigen. Majoritatea analizoarelor de oxigen sunt construite în jurul acestor mici pile. Pila chimică
trebuie astfel proiectată încât să corespundă substanţei(lor) ce se doresc a fi detectate. Aceste pile tind să se uzeze,
pe măsură de materialele chimice din componenţa lor se epuizează sau se contaminează în decursul utilizării.

236
 6. Consideraţii practice (baterii)
La conectarea bateriilor în serie sau paralel, trebuie să fim atenţi la caracteristicile fiecărei baterii în parte,
pentru a nu cauza probleme.

Conectarea în serie a bateriilor

Să luăm pentru început cazul conectării bateriilor în serie pentru obţinerea unei tensiuni mai mari:
Cunoaştem faptul că valoarea curentului într-un circuit serie
este aceiaşi în toate punctele. Oricare ar fi valoarea curentului
în circuit, aceasta trebuie să fie aceiaşi prin fiecare baterie.
Din acest motiv, toate bateriile trebuie să fie egale din punct
de vedere al valorii amper-oră (Ah). În caz contrar, unele
baterii se vor goli mai repede decât celelalte, iar capacitatea întregului circuit va fi compromisă. Capacitatea amper-
oră totală a acestui circuit serie nu este afectată de numărul de baterii conectate.

Conectarea în paralel a bateriilor

Să luăm cazul conectării bateriilor în paralel pentru creşterea curentului în circuit (rezistenţă internă mai
mică), sau creşterea capacităţii amper-oră:
Cunoaştem faptul că într-un circuit paralel, căderea de
tensiune este egală pe toate ramurile. Trebuie să ne
asigurăm aşadar că tensiunea acestor baterii este egală.
În caz contrar, vor exista curenţi relativ mari de la o
baterie spre alta, bateriile cu o tensiune mai mare
dominând bateriile cu tensiune mai mică. Acest lucru nu este de dorit.

Protejarea bateriilor cu siguranţe fuzibile

În aceiaşi ordine de idei, trebuie să ne asigurăm că orice elemente de protecţie la supracurent (siguranţe
fuzibile sau întrerupătoare automate) sunt instalate astfel încât să fie eficiente. Pentru circuitul serie de mai sus, o
singură siguranţă fuzibilă este suficientă pentru protecţia la supracurent a conductorilor, din moment ce orice
deschidere a circuitului va opri curentul în întreg circuitul:
În cazul unor baterii conectate în paralel însă, o
singură siguranţă fuzibilă este insuficientă

237
pentru protejarea conductorilor la supracurent (conectată între sarcină şi bateriile conectate în paralel). În acest caz,
avem şi alte situaţii pe care trebuie să le luăm în considerare.
Se ştie faptul că, în cazul bateriilor, pot apărea scurt-circuite interne datorită „defectării” mediului de
separare dintre electrozi. Bateriile bune vor domina bateriile defecte (tensiune mică), ducând la apariţia unor curenţi
relativ mari pe aceste ramuri. Pentru a ne proteja de un astfel de eveniment, fiecare baterie trebuie protejată la
supracurent printr-o siguranţă fuzibilă individuală, pe lângă siguranţa fuzibilă principală:

Alte observaţii legate de baterii şi acumulatori

Atunci când avem de a face cu acumulatori, trebuie să fim atenţi la modul lor de încărcare. În funcţie de
tipul şi modul de construcţie, acumulatorii au nevoi diferite când vine vorba de încărcarea lor. De obicei,
producătorii oferă unele recomandări cu privire la modul de proiectare şi de menţinere a unui sistem electric ce
utilizează acumulatori.
Există două probleme principale: iterarea şi supraîncărcarea. Iterarea se referă la procesul de încărcare şi
descărcare a unui acumulator. Toţi acumulatorii au un anumit număr de iteraţii permise. Supraîncărcarea reprezintă
condiţia în care curentul continuă să fie forţat în sens invers prin acumulator, dincolo de punctul în care acesta a tins
încărcarea maximă. În cazul bateriilor de plumb-acid în special, supraîncărcarea duce la electroliza apei („fierberea”
apei în afara bateriei) şi la scurtarea vieţii bateriei.
Toate bateriile care conţin apă în electrolit produc hidrogen datorită electrolizei. Acest lucru este în special
valabil în cazul bateriilor de plumb-acid, dar nu numai. Hidrogenul este un gaz extrem de inflamabil, în special în
prezenţa oxigenului liber creat de acelaşi proces de electroliză, inodor şi incolor. Asemenea baterii reprezintă un
real pericol de explozie chiar şi în condiţii normale de funcţionare, şi trebuie tratate cu mare grijă. Autorul a fost
martorul exploziei unei baterii de plumb-acid. O singură scânteie creată de îndepărtarea unei surse de curent
continuu pentru încărcarea unei baterii auto a dus la aprinderea hidrogenului din interiorul carcasei bateriei. Partea
superioară a bateriei s-a desprins, împrăştiind acid sulfuric peste tot. Din fericire, personalul purta ochelari şi
echipament de protecţie. În caz contrar, s-ar fi putut produce arsuri grave.
La conectarea şi deconectarea echipamentului de încărcare a unei baterii, asiguraţi-vă că ultima conexiune
(sau prima întrerupere a circuitului) se realizează la o distanţă suficientă faţă de baterie, astfel încât, orice scânteie
rezultată să nu conducă la aprinderea hidrogenului.

238
 12 - Conductori şi dielectrici

1. Fizica conductorilor şi a dielectricilor

• Conductibilitatea electrică a materialelor este determinată de configuraţia electronilor în cadrul atomilor şi

moleculelor materialului respectiv
• Electronii ce se deplasează printr-un conductor determină o cădere de tensiune în lungimea acelui
conductor

Definiţia conductorilor şi a dielectricilor

Ar trebui să fiţi deja familiarizaţi cu legătura ce există între conductivitatea electrică şi tipul materialului.
Acele materiale ce permit trecerea uşoară a electronilor liberi, poartă numele de conductori, pe când cele ce se opun
trecerii electronilor prin ele, poartă numele de materiale dielectrice.

Explicaţia ştiinţifică a comportamentului materialelor

Din păcate, teoriile ştiinţifice ce explică motivul pentru care unele materiale sunt conductoare iar altele nu,
sunt destul de complexe, şi conţin explicaţii despre modul de aranjare al electronilor în jurul nucleelor atomilor.

239
Contrar modelului „planetar” atât de răspândit, conform căruia electronii se deplasează în jurul nucleului atomului
precum nişte bucăţi de materie sub forma orbitelor eliptice, electronii nu se comportă deloc precum nişte bucăţi de
materie.
De fapt, electronii posedă atât caracteristici ale particulelor cât şi ale undelor, comportamentul lor fiind
determinat de plasarea lor în zona distincte din jurul nucleului, zone denumite straturi sau substraturi. Electronii pot
ocupa aceste zone doar într-o anumită bandă de energie, în funcţie de zona respectivă şi de prezenţa altor electroni.
Dacă electronii s-ar comporta într-adevăr precum nişte planete ţinute pe orbita nucleului de către atracţia
electrostatică, iar comportamentul lor fiind descris în acest caz de aceleaşi legi ce descriu mişcarea planetelor
adevărate, atunci nu ar exista nicio distincţie reală între materialele conductoare şi dielectrice, iar legăturile chimice
dintre atomi nu ar exista sub forma pe care o cunoaştem în acest moment. Aceste fenomene se datorează prin
urmare naturii discrete, cuantificate a energiei electronilor şi poziţionării acestora, aşa cum sunt ele descrise de
fizica cuantică.

Nivele energetice

Atunci când un electron este liber să treacă într-o stare energetică mai mare în jurul nucleului atomului
(datorită plasării acestuia într-un anumit strat), acesta este liber să se „desprindă” de atomul său şi să constituie o
parte a curentului electric prin substanţa din care face parte atomul respectiv. Acest scenariu este tipic materialelor
conductoare. Dacă limitările cuantice impuse unui electron nu-i permit această liberate, se consideră că electronul
este „legat” şi nu se poate desprinde de atom (cel puţin, nu uşor) pentru a lua parte la curentul total din substanţă.
Acest scenariu este tipic materialelor dielectrice (izolatoare).

Stratul de valenţă

În unele texte de specialitate este afirmat faptul că atât conductivitatea cât şi non-conductivitatea unui
element este determinată exclusiv de numărul electronilor din stratul de valenţă (stratul exterior al atomului).
Această explicaţie este însă o simplificare exagerată, fapt ce devine aparent în momentul în care consultăm tabelul
periodic al elementelor şi comparăm conductivitatea materialelor cu numărul electronilor de valenţă (numărul
electronilor de pe ultimul strat). Adevărata complexitate a problemei este scoasă la lumină atunci când luăm în
considerare conductivitatea moleculelor (mai mulţi atomi legaţi între ei prin intermediul activităţii electronilor).

Exemplu

Un exemplu pertinent în acest sens este carbonul, ce formează două materiale de conductivităţi total
diferite: grafitul şi diamantul. Grafitul este un conductor mediu de electricitate, pe când diamantul este practic un
dielectric; tehnic însă, diamantul este clasificat ca şi semiconductor - material ce se comportă precum un dielectric
în forma sa pură, dar poate conduce la temperaturi înalte sau/şi sub influenţa impurităţilor. Atât grafitul cât şi
diamantul sunt compuse din exact aceleaşi tipuri de atomi, şi anume, din atomi de carbon ce conţin 6 protoni, 6

240
neutroni şi 6 electroni fiecare. Diferenţa fundamentală dintre cele două tipuri de materiale o constituie modul de
aranjare al atomilor de carbon pentru formarea structurii.
Dacă atomii de carbon formează compuşi cu alte tipuri de atomi, conductivitatea electrică este din nou
afectată. Carbura de siliciu (SiC), un compus al carbonului cu siliciul, prezintă un comportament neliniar: rezistenţa
sa electrică descreşte odată cu creşterea tensiunii aplicate (rezistenţă negativă). Compuşii pe bază de hidrocarburi,
precum produsele petroliere, sunt în general dielectrici foarte buni.
După cum putem vedea, simpla numărare e electronilor de valenţa a unui atom nu este un indicator foarte
bun pentru conductivitatea electrică a materialului în cauză.

Toate metalele sunt bune conductoare de electricitate

Toate elementele metalice sunt bune conductoare de electricitate, datorită tipului de legături dintre atomi.
Electronii atomilor metalelor sunt liberi să se deplaseze între nivelurile energetice, astfel că aceştia „plutesc” liber
între diferitele nuclee din componenţa substanţei, fiind „motivaţi” foarte uşor de prezenţa unui câmp electric. De
fapt, electronii sunt într-atât de mobili încât ne putem imagina că nucleele atomilor „plutesc într-o mare de
electroni”. Această mobilitate este răspunzătoare şi de alte proprietăţi bine cunoscute ale metalelor: conductivitate
termică, maleabilitate şi ductilitate.
Din fericire, fizica din spatele tuturor acestor fenomene este în mare parte irelevantă pentru scopul acestei
cărţi, deşi o înţelegere a principiilor fizice ce stau la baza funcţionării circuitelor electrice sau electronice reprezintă
un atu extrem de important în orice împrejurare.

Rezistenţa conductorilor şi căderea de tensiuni în lungul acestora

Un pas important în „stăpânirea” curentului electric, este construirea căilor conductoare necesare deplasării
electronilor şi controlul acestora prin intermediul rezistenţelor. De asemenea, este la fel de importantă prevenirea
deplasării electronilor în locuri nedorite, folosind materiale dielectrice. Totuşi, nu toţi conductorii sunt la fel; acelaşi
lucru este valabil şi în cazul dielectricilor. Trebuie să înţelegem prin urmare unele caracteristici principale ale
conductorilor şi dielectricilor, pentru a le putea aplica în circuitele reale.
Aproape toţi conductorii posedă o
anumită rezistenţă măsurabilă (în
afară de supraconductoare). În
mod normal, presupunem că
rezistenţa conductorilor dintr-un
circuit este zero, iar curentul ce
trece prin ei nu prezintă nicio

241
cădere de tensiune. În realitate, va exista tot timpul o cădere de tensiune în lungul conductorilor, fie că o dorim sau
nu.
Pentru a putea calcula aceste căderi de tensiune în oricare circuit, trebuie să putem determina rezistenţa
oricăror conductori, cunoscând materialul din care este confecţionat, diametrul precum şi lungimea acestuia, lucru
ce-l vom explora în următoarele capitole.

2. Mărimea şi amperajul conductorilor

• Deplasarea electronilor se realizează mai uşor prin conductori cu diametru mare decât prin conductori cu
diametru mic, datorită ariei secţiunii transversale prin care trebuie să treacă
• Amperajul unui conductor reprezintă curentul maxim pe care un conductor îl poate susţine, fără a duce la
distrugerea acestuia

Diametrul conductorilor şi deplasarea electronilor

Ar trebui să ne putem da seama de faptul că lichidele ce curg prin conducte cu diametru mare trec mai uşor
decât lichidele ce curg prin conducte de diametru mic (ca şi exemplu practic, încercaţi să beţi un lichid folosind
paie de diametre diferite). Acelaşi principiu general se aplică şi în cazul deplasării electronilor prin conductori: cu
cât secţiunea transversală a conductorului (grosimea) este mai mare, cu atât există mai mult loc pentru deplasarea
electronilor, prin urmare, o rezistenţă electrică mai mică.

Conductoare solide şi răsucite

Conductoarele electrice sunt de obicei rotunde, deşi există câteva excepţii de la această regulă, şi se
confecţionează în două variante de bază: solid şi răsucit. Conductoarele de cupru solide sunt exact asta: un singur
fir de cupru pe toată lungimea cablului. Cele răsucite sunt formate din mai multe fire solide de cupru răsucite
împreună pentru a forma un singur conductor mai mare.
Cel mai mare avantaj al cablurilor răsucite constă în flexibilitatea lor mecanică, fiind capabile să suporte
îndoituri şi răsuciri repetate mult mai bine decât un singur fir de cupru; acesta din urmă tinde să „îmbătrânească” şi
să se deterioreze (rupă) cu timpul.

Mărimea conductorilor - aria secţiunii

transversale

Mărimea firelor poate fi măsurată în mai multe moduri. Am

putea vorbi despre diametrul firului, dar, din moment ce

242
elementul cel mai important legat de deplasarea electronilor este de fapt aria secţiunii transversale, cel mai corect
este să desemnăm mărimea unui fir prin intermediul acestei arii.

Desigur, secţiunea transversală a firului de sus nu este reprezentată la scară. Diametrul firului este de 1,13
mm. Calculând aria secţiunii transversale cu formula de mai jos, obţinem rezultatul de 1 mm2:

Bare metalice conductoare

Pentru anumite aplicaţii ce utilizează curenţi mari, dimensiunea maximă practică a firelor circulare nu este
suficientă. În aceste situaţii se folosesc bare metalice pe post de conductori. Acestea sunt realizate în general din
cupru sau aluminiu, şi de cele mai multe ori nu sunt izolate. Cea mai întâlnită forma este cea rectangulară, dar nu
este singura.

Amperajul conductorilor

Cu cât aria secţiunii transversale a conductorului este mai mică, cu atât este mai mare rezistenţa sa pentru
aceeaşi lungime, toţi ceilalţi factori fiind constanţi. Un conductor cu o rezistenţă mai mare va disipa o cantitate mai
mare de energie sub formă de căldură, oricare ar fi valoarea curentului, puterea fiind egală cu P = I2R.
Puterea disipată într-o rezistenţă se manifestă sub formă de căldură, iar căldura excesivă poate distruge
conductorul, cât şi obiectele din jurul acestuia, şi în special materialul izolant ce se poate topi şi chiar arde.
Conductorii mai subţiri, prin urmare, vor tolera un curent de o valoare mai mică decât conductorii groşi, toţi ceilalţi
factori rămânând constanţi. Curentul maxim pe care un conductor îl poate susţine, fără a duce la distrugerea
acestuia, poartă numele de amperaj.
Tabelele tipice pentru amperajul cablurilor descriu curenţii maximi pentru diferite valori şi aplicaţii ale
acestora. Deşi punctul de topire al cuprului impune o limită amperajului conductorului, materialele folosite de
obicei la izolarea acestora posedă puncte de topire mult sub această temperatură; prin urmare, limitările amperajului
iau practic în calcul limitele termice ale izolaţiei. Căderea de tensiune datorată rezistenţei excesive a conductorului
este de asemenea un factor în alegerea tipului de conductori dintr-un circuit, dar această valoare se calculează prin
alte metode specifice.

3. Siguranţe fuzibile

243
 • Siguranţa fuzibilă este un conductor electric subţire, proiectat a se topi şi separa în două părţi, cu scopul de
a deschide un circuit în cazul apariţiei unor supra-curenţi
• Întrerupătorul automat este un întrerupător special conceput pentru deschiderea automată a circuitului în
cazul apariţiei unui supra-curent. Aceştia se pot reutiliza prin re-închiderea circuitului
• Dispozitivele de siguranţa într-un circuit cu împământare se instalează pe faza acestuia şi nu pe neutru

În mod normal, amperajul unui conductor reprezintă o limită a circuitului electric ce nu trebuie depăşită
intenţionat. Siguranţele fuzibile sunt proiectate tocmai pentru a acţiona în cazul unor astfel de „supra-curenţi”. O
siguranţă fuzibilă nu este altceva decât un fir conductor scurt, proiectat astfel încât, în situaţia unui curent excesiv,
acesta să se separe prin topire, deschizând circuitul.

Modul de conectare în circuit

Siguranţele fuzibile se conectează tot timpul în serie cu componentul sau componentele ce necesită o
protecţia la supra-curent, astfel încât, în cazul deschiderii circuitului prin topirea siguranţei, curentul prin toate
componentele sa scadă la zero. Desigur, o siguranţa fuzibilă conectată pe o ramură a unui circuit paralel, nu va
afecta curentul prin celelalte ramuri.

Simbol şi prezentare

Simbolul siguranţei fuzibile pe care îl vom folosi, este cel în formă de „S”,
precum în figura alăturată.

În mod normal, firul conductor este acoperit de un înveliş protector pentru minimizarea pericolelor arcului
electric în cazul deschiderii bruşte a circuitului. În cazul siguranţelor din locuinţă clasice, „liţele” sunt protejate de
un patron din ceramică. Siguranţele fuzibile folosite în cazul autoturismelor sunt transparente, astfel încât elementul
fuzibil poate fi observat direct.
Deoarece siguranţele fuzibile sunt proiectate pentru a se „defecta” în cazul în care limita maximă de curent
din circuit este depăşită, este ideal ca acestea să poată fi îndepărtate şi înlocuite cu uşurinţă din circuit. Acest lucru
înseamnă că siguranţele fuzibile vor fi introduse într-o cutie de siguranţe şi nu vor fi lipite sau prinse direct pe
circuit.

Întrerupătoare automate

244
 Întrerupătoarele automate sunt cele mai utilizate dispozitive pentru protecţia la supra-curent. Aceste
dispozitive sunt nişte întrerupătoare proiectate special pentru deschiderea automată şi oprirea alimentării cu energie
electrică în cazul apariţiei unui supra-curent. Întrerupătoarele automate mici, precum cele din locuinţe, comerciale
şi pentru iluminat, funcţionează pe bază termică. Acestea conţin o bandă bimetalică (o bandă subţirea formată din
două metale puse cap la cap). La trecerea curentului din circuit prin aceasta, banda bimetalică se curbează sub
acţiunea căldurii disipate.
Atunci când forţa generată de bandă este suficient de mare (datorită supra-curentului ce o încălzeşte),
mecanismul de întrerupere este acţionat iar întrerupătorul va deschide circuitul. Întrerupătoarele automate mai mari,
sunt acţionate de forţa câmpului magnetic produs de conductoarele străbătute de curent din interiorul acestuia, sau
pot fi acţionate de dispozitive exterioare (relee de protecţie) ce monitorizează curentul din circuit. În ambele cazuri,
dispozitivul nu se distruge, ci doar se deschide; acesta poate fi reînchis prin acţionarea unei manete şi nu necesită
nicio înlocuire precum este cazul siguranţelor fuzibile.

Rezistenţa electrică a siguranţelor fuzibile

Siguranţele fuzibile sunt catalogate după curentul maxim admis prin ele, şi anume, în amperi. Cu toate că
funcţionarea acestora depinde de generarea căldurii în cazul curenţilor excesivi de către propria lor rezistenţa,
acestea sunt construite astfel încât să contribuie cu o rezistenţă adiţională neglijabilă în circuitul protejat. Acest
lucru se realizează printr-un fir conductor cât mai scurt posibil.
La fel cum amperajul unui conductor nu depinde de lungimea sa, un fir folosit pentru construirea siguranţei
fuzibile se va topi la un anumit curent indiferent de lungimea acestuia. Din moment ce lungimea nu reprezintă un
factor pentru capacitatea maximă în curent a siguranţei, cu cât această lungime este mai mică, cu atât rezistenţa
dintre cele două capete ale firului va fi mai mică.

Apariţia arcului electric

Totuşi, trebuie luată în considerare şi situaţia în care o siguranţă

fuzibilă se topeşte („sare”): capetele libere ale firului conductor vor
fi separate în acest caz de un spaţiu liber şi o diferenţa de potenţial
(tensiune) între acestea.

Dacă firul nu este destul de lung, într-un circuit de tensiune înaltă, este posibilă ionizarea aerului dintre
capete şi re-închiderea circuitului prin acest mediu.Atunci când siguranţa se arde, întreaga cădere de tensiune a
sursei de alimentare se va regăsi pe aceasta, iar curentul din circuit va fi zero.

245
 În cazul în care căderea de tensiune la bornele unei siguranţe
fuzibile topite este suficient de mare, este posibilă apariţia arcului
electric ce duce la apariţia unui curent în circuit, lucru pe care nu-l
dorim.

Prin urmare, siguranţele fuzibile sunt catalogate atât în funcţie de curentul de „deschidere” cât şi în funcţie
de tensiunea de străpungere a dielectricului existent între cele două capete după arderea acesteia.

Siguranţe fuzibile cu temporizare

La apariţia unui curent de 35 A printr-o siguranţă fuzibilă de 30 A, aceasta se poate arde instant sau poate
prezenta o anumită durată de timp până la topirea conductorului metalic, în funcţie de tipul dispozitivului. Unele
siguranţe sunt proiectate să se ardă extrem de repede, pe când altele necesită un timp mai îndelungat de
„deschidere”, sau chiar amânarea deschiderii, în funcţie de aplicaţie. Acestea din urmă poartă denumirea de
siguranţe fuzibile lente, spre deosebire de celelalte, ce pot fi catalogate drept siguranţe fuzibile rapide.
O aplicaţie clasică a siguranţelor fuzibile lente este în cazul protecţiei motoarelor electrice, unde curenţii de
pornire pot ajunge până la valori de zece ori mai mari decât curenţii normali de funcţionare. Dacă ar fi să folosim
cele rapide, nu am putea porni motorul în primul rând, deoarece curenţii de pornire foarte mari ar duce la
distrugerea imediată a siguranţei fuzibile. În cazul siguranţelor lente, elementul fuzibil este astfel proiectat încât să
prezinte o masă mai mare (dar nu şi amperaj mai mare) decât o siguranţa rapidă, ceea ce înseamnă că încălzirea
acestuia va dura un timp mai îndelungat, ajungând până la urmă la aceeaşi temperatură, indiferent de valoarea
curentului.
Pe de altă parte, există siguranţe fuzibile semiconductoare, proiectate pentru o deschidere extrem de rapidă
în cazul apariţiei unei situaţii de supra-curent. Dispozitivele semiconductoare, precum tranzistorii, tind să fie foarte
sensibile la supra-curenţi, prin urmare, în cazul acestora este nevoie de dispozitive de o protecţie rapidă în circuitele
de putere mare.

Introducerea corectă în circuit a siguranţelor fuzibile

Siguranţele fuzibile trebuie poziţionate pe faza circuitului, în cazul circuitelor cu împământare. Scopul este
oprirea curentului prin sarcini în cazul în care siguranţa se deschide. Putem face o comparaţie între cele două figuri
de mai jos, pentru a vedea diferenţa dintre utilizarea unei siguranţe pe fază şi utilizarea aceleaşi siguranţe pe neutru.

246
 În acest caz, când siguranţa este introdusă în faza circuitului, la
deschiderea acesteia, căderea de tensiune între oricare punct al
sarcinii şi pământ va fi zero. Atingerea circuitului este sigură în
acest caz, eliminând practic pericolul electrocutării.

În cazul în care siguranţa fuzibilă este introdusă pe neutrul

circuitului, în cazul deschiderii acesteia, va exista o tensiune
periculoasă între oricare punct al sarcinii şi pământ. Atingerea
circuitului în acest caz se poate dovedi periculoasă din punct de
vedere al electrocutării.

Indiferent dacă folosim siguranţe fuzibile simple sau

întrerupătoare automate, poziţionarea corectă a acestora în
circuit se face conform celor spuse mai sus, şi anume: dispozitivul de siguranţa trebuie plasat pe partea de putere a
circuitului şi nu conectat la pământ.

Observaţii

Cu toate că protecţia la supra-curent a circuitelor poate oferi într-o oarecare măsură o anumită siguranţă la
electrocutare în anumite condiţii, trebuie înţeles faptul că aceste dispozitive nu sunt concepute în acest scop. Nici
siguranţele fuzibile şi nici întrerupătoarele automate nu au fost proiectate cu scopul deschiderii în cazul
electrocutării persoanei care atinge circuitul, ci, sunt proiectate pentru deschiderea în cazul supra-încălzirii
conductorilor circuitului. Dispozitivele de protecţie la supra-curent, protejează în principal conductorii de la
distrugerea prin supra-încălzire şi a pericolelor asociate cu conductori foarte încinşi, şi în alt doilea rând, protejează
anumite echipamente precum sarcini şi generatoare.
Din moment ce valorile curenţilor necesari pentru electrocutare sunt mult mai mici decât curenţii normali a
sarcinilor din circuit, o condiţie de supra-curent nu indică neapărat un pericol de electrocutare, ci aceasta poate
apărea chiar şi atunci când circuitul funcţionează la parametrii normali. Desigur, există dispozitive special
concepute pentru protecţia la electrocutare (detectoare de curenţi de defect), dar aceste dispozitive sunt utilizate
stric pentru acel scop şi nu au nicio legătură cu protecţia conductorilor la supra-încălzire.

247
 4. Rezistivitatea electrică

• Rezistenţa unui conductor creşte odată cu creşterea lungimii sale şi descreşterea ariei secţiunii transversale,
toţi ceilalţi factorii fiind constanţi
• Rezistivitatea electrică (ρ) este o proprietate a oric
ărui material conductor, o mărime utilizată pentru
determinarea rezistenţei dintre cele două capete ale unui conductor, atunci când se cunosc lungimea şi aria
secţiunii transversale cu formula: R = ρl/A
• Conductivitatea electrică caracterizează capacitatea unui material de a permite deplasarea electronilor prin
acesta

Amperajul unui conductor, bazat pe potenţialul curentului de a distruge conductorul, nu este cea mai bună
metodă de reprezentare a rezistenţei acestuia. Există situaţii în care căderea de tensiune creată de rezistenţa unui
conductor în lungul acestuia duce la apariţia altor probleme decât evitarea incendiilor.

Exemplu

De exemplu, să presupunem că proiectăm un circuit unde

căderea de tensiune la bornele unui anumit component este
extrem de importantă şi nu trebuie să scadă sub o anumită
limită. Dacă acest lucru se întâmplă, căderea de tensiune
datorată rezistenţei conductorului poate duce la apariţia unei
probleme tehnice a aplicaţiei în cauză.

În circuitul alăturat, sarcina necesită o cădere de tensiune de cel puţin 220 V în cazul unei surse de tensiune
este de 230 V. În acest caz, trebuie să ne asigurăm de faptul că rezistenţa conductorilor nu va genera o cădere de
tensiune mai mare de 10 V în lungul acestora. Luând în considerare ambii conductori (dus şi întors), căderea de
tensiune maximă admisă în lungul unui conductor este de 5 V. Utilizând legea lui Ohm, putem determina rezistenţa
maximă admisă pentru fiecare conductor în parte:

Formula de calcul a rezistenţei conductorului

Ştim că lungimea fiecărui conductor este de 700 m, dar cum putem determina valoarea rezistenţei pentru o
anumită lungime şi diametru al firului. Pentru acest lucru avem nevoie de o altă formulă, şi anume:

248
 Prin urmare, rezistenţa electrică a unui conductor depinde de rezistivitatea acestuia, simbolizată prin litera
grecească ρ (ro), de lungimea conductorului (l) şi de aria secţiunii transversale (A). Urmărind ecuaţia de mai sus,
putem trage concluzia (deja ştiută) că rezistenţa conductorului creşte odată cu lungimea acestuia şi scade odată cu
creşterea ariei secţiunii transversale. Rezistivitatea este o proprietate specifică unui anumit material de a se opune
trecerii curentului prin acesta, iar unitatea sa de măsură este ohm-metru (Ω·m).

Tabelul rezistivităţilor

Material Element / Aliaj Rezistivitatea (10-8 Ω·m) Rezistivitatea câtorva tipuri de materiale conductoare, la
Nicrom Aliaj 112,2 temperatura de 20o C este dată în tabelul alăturat. Putem
Nicrom V Aliaj 108,2 observa că printre cele mai scăzute valori (ceea ce se
Manganină Aliaj 48,21 traduce printr-o rezistenţa scăzută) o are cuprul, imediat
Constantan Aliaj 45,38
după argint.
Oţel Aliaj 16,62
Platină Element 10,5
Fier Element 9,61
Nickel Element 6,93
Zinc Element 5,90 Revenind la circuitul din exemplul de mai sus, am
Molibden Element 5,34 calculat o rezistenţa de 0,2 Ω pentru o lungime de 700 m.
Tungsten Element 5,28 Presupunând că materialul folosit este cupru (cel mai
Aluminiu Element 2,65
utilizat material pentru confecţionarea conductorilor
Aur Element 2,21
electrici), putem determina aria secţiunii transversale
Cupru Element 1,67
necesare pentru conductorii din circuit:
Argint Element 1,58

O secţiune transversală de 54,4 mm2, se traduce printr-un diametru al conductorului circular de 8,6 mm.
Dacă luăm un tabel al conductorilor, putem observa că cea mai apropiată valoare mai mare decât 54,4 este 70 mm2,
iar rezistenţa conductorului la o lungime de 1.000 m este de 0,268Ω. Pentru exemplu nostru, la o lungime de 700
m, aceasta înseamnă o rezistenţa a conductorului de 0,182Ω, sub valoarea maximă impusă de 0,2 Ω; conductorul
ales este prin urmare potrivit pentru aplicaţia dată.

Conductivitatea electrică

249
 Conductivitatea electrică, denumită şi conductibilitate electrică, caracterizează capacitatea unui material de
a permite deplasarea electronilor prin acesta. Simbolul matematic este σ (sigma), iar unitatea deăsură
m este
Siemens pe metru (S·m-1). Practic, conductivitatea electrică este inversa rezistivităţii electrice:

5. Coeficientul de temperatură al rezistenţei

• Rezistenţa majorităţii materialelor conductoare variază odată cu variaţia temperaturii de operare

• Coeficientul variaţiei cu temperatura (α) reprezintă factorul de variaţie pe grad Celsius al rezistenţei
materialelor conductoare
• Formula pentru determinarea rezistenţei unui conductor aflat la o temperatură diferită faţă de temperatura
de referinţă specificată în tabel, este următoarea: R = R ref [1 + α(T - T ref )]

Tabelul rezistivităţilor diferitelor materiale, prezentat în secţiunea precedentă, s-a referit doar la
temperatura de 20o. Prin urmare, după cum aţi putut bănui, rezistivitatea electrică a materialelor depinde de
temperatură.

Formula de calcul a rezistenţei

Valorile rezistenţelor conductorilor aflaţi la temperaturi diferite faţă de temperatura standard (20o tipic), din
tabelul rezistivităţilor, se calculează printr-o altă formulă decât formula anterioară, şi anume:

unde,
R = rezistenţa conductorului la temperatura „T”
R ref = Rezistenţa conductorului la temperatura de referinţă, T ref , egală cu 20oC în mod uzual, dar poate fi şi
0oC
α = coeficientul de temperatură al rezistenţei specific pentru materialul conductor
T = temperatura conductorului (oC)
T ref = temperatura de referinţă pentru care α este specificat

Se poate observa din relaţia de mai sus, că în cazul în care temperatura la care se află conductorul este exact
temperatura de referinţă (20oC), atunci rezistenţa conductorului este exact rezistenţa de referinţă aşa cum este ea
calculată din tabelul rezistivităţilor materialelor cu formula: R = ρl/A.

250
Definirea coeficientului de temperatură

Constanta α, poartă numele de coeficientul de temperatură al rezistenţei, şi simbolizează variaţia rezistenţei

cu temperatura; acest coeficient este specific fiecărui tip de material. Pentru metale pure,α este un număr pozitiv,
ceea ce înseamnă că rezistenţa creşte odată cu creşterea temperaturii. Pentru carbon, siliciu şi germaniu, acest
coeficient este negativ, ceea ce înseamnă că rezistenţa scade odată cu creşterea temperaturii. Pentru anumite aliaje,
coeficientul de temperatură al rezistenţei este foarte apropiat de valoarea zero, ceea ce înseamnă că rezistenţa
aproape că nu se modifică odată cu variaţia temperaturii.

Material Element / Aliaj α În tabelul alăturat sunt prezentate câteva valori ale coeficientului α pentru
Nichel Element 0.005866 câteva metale uzuale, pure sau aliaje, pentru temperatura de referinţă
Fier Element 0.005671 (T ref ) de 20oC)
Molibden Element 0.004579
Tungsten Element 0.004403
Aluminiu Element 0.004308
Cupru Element 0.004041
Argint Element 0.003819
Platină Element 0.003729
Zinc Element 0.003847
Aur Element 0.003715
Oţel Aliaj 0.003000
Nicrom Aliaj 0.000170
Nicrom V Aliaj 0.000130
Manganină Aliaj ± 0.000015
Constantan Aliaj - 0.000074

Exemplu

Să luăm un circuit practic pentru a vedea efectele temperaturii

asupra rezistenţei şi implicit asupra performanţei circuitului.

251
Mărime Fir 1 Fir 2 Sarcină Total Unitate Rezistenţa totală a conductorilor din acest circuit este de 30 Ω (R fir1 +
E 0,75 0,75 12,5 14 V R fir2 ) la temperatura standard de 20oC. Folosind metoda tabelului
I 50 m 50 m 50 m 50 m A pentru analiza circuitului, obţinem valorile alăturate.
R 15 15 250 280 Ω

La 20oC, obţinem o cădere de tensiune de 12,5 V la bornele sarcinii şi o cădere de tensiune totală de 1,5 V
(0,75 V+ 0,75 V) în lungul conductoarelor datorită rezistenţei acestora.
Dacă temperatura ar creşte la 35oC, putem vedea ce se întâmplă cu rezistenţele fiecărui conductor.
Presupunând că materialul conductor este cupru ( α = 0,004041), obţinem următorul rezultat:

Mărime Fir 1 Fir 2 Sarcină Total Unitate

E 0,79 0,79 12,42 14 V
I 49,67 m 49,67 m 49,67 m 49,67 m A
R 15,9 15,9 250 281,82 Ω

Reanalizând circuitul de mai sus cu noile valori, putem vedea efectele creşterii temperaturii asupra
circuitului.
După cum se poate observa, tensiunea la bornele sarcinii a scăzut de la 12,5 V la 12,42 V, iar căderea de
tensiune în lungul conductorilor a crescut de la 0,75 V la 0,79 V ca şi consecinţă a creşterii temperaturii.
Chiar dacă variaţiile par mici, acestea se pot dovedi semnificative în cazul liniilor electrice de transport ce
se pot întinde pe kilometri întregi între centralele electrice şi staţiile de transformare respectiv între staţiile de
transformare şi consumatori.

6. Supraconductibilitatea

• Materialele supraconductoare sunt materiale ce o rezistenţă electrică de exact zero ohmi

• Toate materialele supraconductoare trebuiesc supra-răcite pentru a-şi manifesta proprietatea de rezistenţă
zero. Aceste temperaturi sunt în jurul valori de zero absolut (aproximativ -273oC)
• Temperatura de tranziţie, sau temperatura critică, este temperatura minimă la care trebuie adus materialul
supraconductor pentru a intra în faza de supraconducţie

252
 În cazul răcirii la temperaturi extrem de scăzute, temperaturi apropiate de zero absolut (aproximativ -
273oC), rezistenţa conductorilor electrici scade la zero. Trebuie înţeles faptul că supraconductibilitatea nu este o
extensie a tendinţei conductorilor de pierdere a rezistenţei cu descreşterea temperaturii, ci reprezintă o modificare
cuantică bruscă a rezistivităţii de la o valoare finită la zero. Un material supraconductor prezintă o rezistenţă
electrică de exact 0 Ω, nu doar o valoare foarte mică.

Scurt istoric

Acest fenomen a fost descoperit în 1911 de către H. Kamerlingh Onnes. Cu doar trei ani înainte, Onnes a
dezvoltat o metodă de lichefiere a heliului, ce a permis existenţa unui mediu pentru supra-răcirea experimentală a
diferitelor obiecte cu doar câteva grade peste nivelul de zero absolut. Investigând variaţia rezistenţei electrice a
mercurului atunci când este încălzit la această temperatură joasă, Onnes a descoperit că rezistenţa acestuia scade la
zero aproximativ sub de punctul de fierbere al heliului.

Explicaţia supraconductibilităţii

Nu este încă înţeles exact motivul pentru care materialele supraconductoare se comportă în acest fel. Una
dintre teorii susţine că electronii se deplasează în grupuri (grupuri Cooper) prin conductor şi nu individual cum este
cazul deplasării normale ale electronilor; acest lucru ar avea o legătură directă cu deplasarea lor fără frecare. Este
interesant de menţionat faptul că şi în cazul fluidelor există un fenomen similar, denumit suprafluiditate, rezultând
într-o curgere fără frecare a moleculelor, în special în cazul heliului lichid.

Utilitatea supraconductorilor

Supraconductibilitatea promite un comportament ieşit din comun al circuitelor electrice. Dacă rezistenţa
conductorilor ar putea fi eliminată complet, nu ar mai există pierderi de putere sau ineficienţe în sistemele de putere
datorate rezistenţelor parazite. Eficienţa motoarelor electrice ar putea creşte spre 100%. Componente precum
condensatorul sau bobina, ale căror caracteristici sunt „stricate” de rezistenţa inerentă a conductorilor din care sunt
construite, ar putea fi considerate ideale în adevăratul sens al cuvântului. Deşi există astfel de aplicaţii, utilitatea lor
practică este destul de scăzută datorită problemelor întâmpinate cu menţinerea temperaturilor extrem de scăzute.

Temperatura de tranziţie

Pragul de temperatură la care materialul trece din faza de conductibilitate normală la supraconductibilitate,
poartă numele de temperatură de tranziţie, sau temperatură critică. Pentru supraconductorii „clasici”, temperatura
de tranziţie se situează în jurul valorii de zero absolut. Ideal, un supraconductor ar trebui să funcţioneze la

253
temperatura camerei, sau cel puţin la o temperatură suficient de „ridicată” încât să poată fi menţinută cu
echipamente de răcire relativ ieftine.

Material Element / Aliaj Temperatura critică (oC) Temperaturile critice pentru câteva substanţe uzuale
Aluminiu Element -271,8 sunt prezentate în tabelul alăturat.
Cadmiu Element -272,44
Plumb Element -265,8
Mercur Element -268,84
Niobiu Element -264,3
Toriu Element -271,63
Staniu Element -269,28
Titaniu Element -272,61
Uraniu Element -272
Zinc Element -272,09
Niobiu / Staniu Aliaj -254,9

Efectul Meissner

Materialele supraconductoare interacţionează într-un mod interesant cu câmpurile magnetice. Atunci când
se află în stare de supraconducţie, materialele supraconductoare tind să excludă toate câmpurile magnetice,
fenomen cunoscut sub numele de efect Meissner. Totuşi, în cazul în care intensitatea câmpului magnetic depăşeşte
o anumită valoare critică, materialul îşi va pierde proprietăţile supraconductoare, indiferent de temperatură. De fapt,
prezenţa oricărui câmp magnetic în preajma acestora, tinde să scadă temperatura critică a materialului.
Acest lucru este încă un inconvenient din punct de vedere practic, din moment ce curentul electric prin
orice conductor produce un câmp magnetic. Cu toate că un fir supraconductor nu posedă rezistenţă electrică la
trecerea curentul, există o limită a valorii curentului prin acesta datorită limitei câmpului magnetic generat.

Bucla supraconductoare

Lipsa rezistenţei electrice într-un circuit supraconductor conduce la efecte unice. Într-un astfel de circuit,
menţinerea curenţilor mari este posibilă fără aplicarea niciunei tensiuni externe.
S-a demonstrat pe cale experimentală faptul că inele din materiale
supraconductoare pot susţine curenţi prin ei ani la rând, fără aplicarea unei
tensiuni. Practic, nu există o limită teoretică a perioadei de timp pentru care aceşti
curenţi pot fi susţinuţi într-un circuit supraconductor.

254
 Acest efect pare a fi o formă de mişcare perpetuă. De fapt, nu există nicio lege a fizicii care să nu permită
existenţă acestui tip de mişcare, ci doar o lege a fizicii care spune că un sistem nu poate genera mai multă energie
decât consumă. În cel mai bun caz, o „maşină de mişcare perpetuă” poate doar să stocheze energie, nu să o şi
genereze.

7. Străpungerea dielectrică

• Tensiunea de străpungere sau rigiditatea dielectricului este tensiunea la care un dielectric permite trecerea
unui curent, acesta comportându-se precum un conductor; spunem în acest caz ca s-a produs o străpungere
a dielectricului

Definiţia străpungerii dielectrice

Electronii din interiorul atomilor materialelor dielectrice nu se pot deplasa la fel de uşor precum în cazul
materialelor conductoare. Totuşi, nici materialele dielectrice nu pot rezista unor tensiuni infinit de mari. Atunci
când tensiunea aplicată este suficient de mare, dielectricul va ceda până la urmă „presiunii” electrice iar deplasarea
electronilor va avea eventual loc prin material. Spunem în acest caz că a avut loc o străpungere a dielectricului. Faţă
de conductori, unde curentul este direct proporţional cu tensiunea aplicată, atunci când valoarea rezistenţei este
fixă, curentul printr-un dielectric este neliniar: pentru tensiuni aflate sub un anumit prag, nu va exista practic nicio
deplasare de electroni, dar, dacă tensiunea depăşeşte acest prag, curentul creşte extrem de rapid.
După străpungere, în funcţie de material, acesta poate să nu-şi mai recapete funcţia de dielectric (izolator),
datorită modificării structurii sale moleculare. De obicei, există un „punct critic” ce desemnează locul prin care a
avut loc deplasarea electronilor în momentul străpungerii.

Rigiditatea dielectrică

Material Rigiditatea dielectrică (MV / m)

Vid 0,08
Aer 0,08 - 0,3
Porţelan 0,16 - 0,8
Parafină 0,8 - 1,2
Ulei de transformator 1,6
Bachelită 1,2 - 2,2
Cauciuc 1,8 - 2,8

255
 Şelac 3,6 Grosimea materialului joacă un rol important în
Hârtie 5 determinarea tensiunii sale de străpungere, tensiune
Teflon 6 cunoscută şi sub numele de rigiditate dielectrică. Alăturat
Sticlă 8 - 12 este prezentat un tabel cu cele mai uzuale materiale
Mică 20
folosite pe post de dielectric în cadrul circuitelor şi
dispozitivelor electrice. Rigiditatea dielectrică este exprimată în MV / m (106V / m).

13 - Condensatorul şi câmpul electric

1. Câmpul, forţa şi fluxul magnetic şi electric

• În spaţiul liber dintre două sarcini electrice va exista tot timpul un câmp electric
• În spaţiul liber dintre doi magneţi (permanenţi sau nu), va exista tot timpul un câmp magnetic
• Forţa reprezintă cantitatea de împingere pe care un câmp îl exercită la o anumită distanţă
• Fluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spaţiu

Definiţie

256
 Atunci când între doi conductori există o tensiune electrică, spunem că există un câmp electric în spaţiul
dintre ei. Vorbind de câmpuri ne referim de fapt la interacţiunile ce au loc în spaţiul dintre şi din jurul conductorilor
şi nu în interiorul acestora.
Conceptul de „câmp” este cu siguranţă unul destul de abstract. Cel puţin în cazul curentului electric ne
putem imagina, fără prea mare dificultate, existenţa unor particule minuscule, denumite electroni, ce se deplasează
între atomii conductorilor. Dar un „câmp” nu are nici măcar masă şi poate să nu existe deloc în materie.

Magneţi şi câmpuri magnetice

În ciuda aspectului abstract, putem da un exemplu destul de practic cu care majoritatea dintre noi suntem
familiarizaţi, şi anume magneţii. Deşi aparent nu există nicio legătură directă între două bucăţi separate de magnet,
există cu siguranţă o forţă de atracţie sau de respingere în funcţie de orientarea lor relativă. Această „forţă” nu are
nici culoare, nici masă, nici miros, iar dacă nu am observa interacţiunile dintre ei, nici nu am ştii că există. În cadrul
fizicii, interacţiunile ce au loc în spaţiul dintre magneţi poartă numele de câmpuri magnetice. Dacă plasăm pilitură
de fier în jurul unui magnet, putem observa (re)orientarea acesteia în jurul liniilor de câmp; în acest fel putem avea
o indicaţie vizuală a prezenţei câmpului magnetic.
Subiectul acestui capitol sunt câmpurile electrice şi condensatoarele ce utilizează acest principiu nu
câmpurile magnetice, dar există multe asemănări între cele două.

Câmpuri electrice

Mai mult ca sigur că sunteţi familiarizaţi şi cu câmpurile electrice. Un exemplu a fost dat în primul capitol,
atunci când am explicat electricitatea statică şi modul în care materiale precum parafina şi lâna se atrag după ce au
fost în prealabil frecate una de cealaltă. Din nou, fizicienii includ aceste interacţiuni în domeniul câmpurilor
electrice generate de două corpuri ca rezultat al dezechilibrului de electroni dintre ele. Este suficient să spunem că
prezenţa unei diferenţe de potenţial (tensiuni) între două puncte duce la apariţia unui câmp electric în spaţiul liber
dintre acestea.

Forţa şi fluxul

Câmpurile au două caracteristici principale: forţa şi fluxul. Forţa reprezintă cantitatea de împingere pe care
un câmp îl exercită la o anumită distanţă, iar fluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spaţiu.
Forţa şi fluxul câmpului sunt aproximativ similare tensiunii (împingere) şi curentului (curgere) printr-un conductor.
Fluxul unui câmp poate întâmpina rezistenţă în spaţiu precum un curent întâmpină rezistenţă într-un conductor.
Cantitatea fluxului dezvoltat în spaţiu este proporţională cu valoarea forţei aplicate împărţită la valoarea opoziţiei
fluxului. În cazul curentului, tipul de material conductor determină rezistenţa specifică la curgerea acestuia; similar,

257
în cazul fluxului, tipul materialului dielectric (izolator) ce separă cele două conductoare determină opoziţia
specifică.

2. Condensatorul

• Condensatorii reacţionează împotriva variaţiei tensiunii prin generarea sau utilizarea de curent în/din circuit
în direcţia necesară opunerii variaţiei
• Când tensiunea la bornele unui condensator creşte (alimentat de o baterie, de ex), aceasta se comportă
precum o sarcină
• Când tensiunea la bornele unui condensator scade (conectat la o sarcină, de ex), aceasta se comportă
precum o sursă
• Proprietatea condensatorului de a stoca energie sub formă de câmp electric (şi prin urmare de a se opune
variaţiei tensiuni) poartă numele de capacitate. Unitatea de măsură este Farad-ul (F)
• Denumirea nouă pentru condensator este capacitor

Definiţie

În mod normal, electronii nu pot intra într-un conductor decât dacă există o cantitate egală de electroni ce
părăsesc exact acelaşi conductor (analogia tubului cu mărgele). Din această cauză, conductorii trebuie conectaţii
împreună pentru a forma un drum complet (circuit) pentru deplasarea continuă a electronilor. Ciudat este totuşi
faptul că, electroni adiţionali pot fi „îngrămădiţi” într-un conductor, fără existenţa unui drum de ieşire, dacă este
posibilă/permisă formarea unui câmp electric în spaţiul liber dintre acest conductor şi un alt conductor. Numărul
electronilor adiţionali din conductor (sau numărul de electroni pierduţi) este direct proporţional cu valoarea fluxului
câmpului dintre cei doi conductori.
Condensatoarele sunt componente ce utilizează acest fenomen electric în funcţionarea lor. Acestea sunt
realizate din două armături (plăci) metalice conductoare plasate una în apropierea celeilalte, separate printr-un
dielectric. Există totuşi o multitudine de tipuri şi moduri de construcţie a condensatoarelor, în funcţie de aplicaţia
necesară.

Simbolul condensatorului

Simbolul electric al condensatorului este prezentat în figura alăturată.

258
Modul de funcţionare al condensatorului

Atunci când la bornele condensatorului aplicăm o

tensiune electrică, între cele două armături ia naştere un
câmp electric ce permite existenţa unei diferenţe
semnificative de electroni liberi (sarcină) între cele
două armături.

Pe măsura formării câmpului electric datorită aplicării tensiunii, electronii liberi vor fi forţaţi să se „adune”
la terminalul negativ fiind „furaţi” de pe terminalul pozitiv. Acestă diferenţă de sarcină se traduce prin apariţia unui
stoc de energie electrică în condensator şi reprezintă sarcina potenţială a electronilor dintre cele două armături. Cu
cât diferenţa numerică a electronilor între cele două armături ale unui condensator este mai mare, cu atât mai mare
este fluxul câmpului şi cu atât mai mare „stocul” de energie din condensator.
Deoarece condensatorii stochează energie potenţială sub formă de câmp electric, comportamentul lor într-
un circuit este fundamental diferit de cel al rezistorilor, cei din urmă disipând pur şi simplu putere în circuit sub
formă de căldură. Energia stocată într-un condensator depinde de tensiunea dintre armături precum şi de alţi factori
pe care îi vom lua imediat în considerare. Abilitatea acestora de a stoca energie în funcţie de tensiune se traduce
printr-o tendinţă de menţinere a tensiunii la un nivel constant. Cu alte cuvinte, condensatoarele tind să se opună
variaţiei căderii de tensiune. Atunci când modificăm tensiunea la bornele unui condensator, fie o mărim, fie o
scădem, acesta tinde să se opună schimbării folosind curent de la sau generând curent spre sursa de variaţie a
tensiunii, în opoziţie cu variaţia.

Creşterea energiei potenţiale stocate de condensator

Pentru a stoca mai multă energie într-un condensator, trebuie mărită valoarea tensiunii la bornele sale.
Acest lucru presupune o înmulţire a electronilor pe armătura negativă şi o diminuare a lor pe cea negativă, lucru ce
necesită existenţa unui curent în acea direcţie. Dimpotrivă, pentru a elibera energie dintr-un condensator, trebuie
scăzută valoarea tensiunii la bornele sale. Acest lucru presupune o diminuare a electronilor pe armătura negativă
prin deplasarea lor spre cea pozitivă; această deplasare dă naştere, evident, unui curent în acea direcţie (opusă).
Asemenea legii de mişcare a lui Isaac Newton (un obiect aflat în mişcare, tinde să rămână în mişcare; un
obiect aflat în repaus tinde să rămână în repaus) ce descrie tendinţa obiectelor de a se opune variaţiilor de viteză,
putem descrie tendinţă unui condensator de a se opune variaţiei tensiunii astfel: „Un condensator încărcat tinde să
rămână încărcat; un condensator descărcat tinde să rămână descărcat.”

259
 Ipotetic, un condensator (încărcat sau descărcat) lăsat
neatins îşi va menţine la infinit starea sa iniţială. Doar o
sursă (sau un canal) exterior de curent poate modifica
valoarea energiei stocate (implicit şi a tensiunii la bornele sale) de către un condensator perfect.
Practic, condensatoarele îşi vor pierde tensiunea stocată datorită imperfecţiunilor interne ce permit
electronilor să se deplaseze de pe o armătură pe cealaltă. În funcţie de tipul specific de condensator, timpul de
„golire” poate fi foarte lung, de până la câţiva ani, pentru condensatoarele ce nu sunt deloc folosite.

Încărcarea condensatorului; condensatorul ca o sarcină

Când tensiunea la bornele condensatorului creşte, acesta

utilizează curent din circuit; în acest caz condensatorul se
comportă ca o sarcină şi spunem că se încarcă. Observaţi
direcţia de deplasare a electronilor (curentul) faţă de polaritatea
tensiunii.

Descărcarea condensatorului; condensatorul ca o sursă de putere

Invers, atunci când tensiunea la bornele condensatorului scade,

acesta introduce/generează curent în circuitul extern; în acest
caz condensatorul se comportă ca o sursă de putere şi spunem că
se descarcă.

Stocul de energie din câmpul electric este direcţionat către restul circuitului. Observaţi direcţia de deplasare
a electronilor (curentul) faţă de polaritatea tensiunii.

Observaţie

260
 Dacă introducem brusc o sursă de tensiune la bornele unui condensator descărcat (o creştere bruscă de
tensiune), acest va utiliza curent din circuitul exterior, reprezentat în acest caz de sursa respectivă, până în
momentul în care tensiunea la bornele sale este egală cu tensiunea sursei. După atingerea acestui punct de încărcare,
curentul scade spre zero (condensator încărcat). Invers, dacă o rezistenţă de sarcină este conectată la bornele unui
condensator încărcat, acesta va genera curent spre sarcină până în momentul epuizării energiei stocate, iar tensiunea
sa va scădea spre zero. După atingerea acestui punct de descărcare, curentul scade spre zero (condensator
descărcat). Putem să ne gândim la condensatoare ca la un fel de baterii secundare prin modul de încărcare şi
descărcare al lor.

Dielectricul

Precum am mai spus, alegerea materialului izolant dintre plăci are o importanţă capitală în comportamentul
condensatorului, mai bine spus, în mărimea fluxului electric şi implicit a tensiunii dintre armături. Datorită rolului
acestui material în comportamentului fluxului, i s-a dat un nume special: dielectric. Nu toate materialele dielectrice
sunt identice, ci sunt diferenţiate printr-o valoare fizică numită permitivitatea dielectricului.

Capacitatea electrică(C)

Mărimea pentru volumul de energie stocat de un condensator, atunci când se aplică o anumită tensiune la
bornele sale, poartă denumirea de capacitate electrică. Simbolic, se notează cu C şi se măsoară în Farad, prescurtat
F.
Există o anumită convenţie atunci când vine vorba de notaţia condensatoarelor, şi anume, valorile acestora
se exprimă adesea în mircoFarad (µF).

Condensator vs. capacitor

Aparent, denumirea de condensator este învechită şi nu mai este folosită în lucrările de specialitate, fiind
înlocuită cu cea de capacitor. Întrucât în literatura de specialitate de la noi din ţară se foloseşte încă termenul de
condensator, îl vom folosi şi noi în această carte.

3. Relaţia tensiune-curent a condensatorului

• Curentul printr-un condensator depinde de capacitatea acestuia precum şi de variaţia căderii de tensiune cu
timpul la bornele sale

„Legea lui Ohm” pentru condensatori

261
 Condensatorii nu au o rezistenţă stabilă precum este cazul rezistorilor. Totuşi, relaţia tensiune-curent a
condensatorului este una precisă, şi anume:

unde,
i = curentul instantaneu prin condensator
C = capacitatea condensatorului (F)
dv / dt = variaţia instantanee a tensiunii la bornele condensatorului (V / s)

Derivata unei funcţii

Litera „i” semnifică curentul instantaneu, adică valoarea curentului la un anumit moment din timp. Acest
lucru este în contrast cu valoarea constantă a curentului, sau curentul mediu („I”) pe o perioadă de timp nedefinită.
Expresia „dv/dt” reprezintă derivata vitezei în raport cu timpul, expresie aparţinând analizei matematice şi
semnificând rata de variaţie instantanee a tensiunii cu timpul, sau rata de variaţia a tensiunii (creştere sau
descreştere în volt pe secundă) la un anumit moment în timp, acelaşi la care se referă şi curentul instantaneu.
Observaţi că notaţia tensiunii în acest caz este v şi nu e !
Analiza matematica introduce de fapt conceptul de rată de variaţie pentru o varietate de funcţii. Derivata
unei funcţii, un principiu de bază al analizei matematice, este expresia variaţiei unei variabile în funcţie de o altă, în
cazul nostru, variaţia tensiunii în funcţie de timp. Mai simplu spus, curentul printr-un condensator este direct
proporţional cu viteza de variaţie a tensiunii la bornele acestuia.

Variabila timp

Până în acest moment nu am mai întâlnit variabila timp în studiul circuitelor electrice. Atunci când am
vorbit de valori ale tensiunilor, curenţilor şi rezistenţelor rezistorilor, ne-a fost indiferent dacă măsurătorile au fost
făcute pe o perioadă de timp n esp ecificată (E = IR; V = IR) sau la u n an u mit momen t d in timp (e = ir; v = ir).
Formulele folosite sunt exact aceleaşi, şi asta pentru că timpul nu afectează valoarea tensiunii, a curentului sau a
rezistenţei într-un component precum rezistorul.
În cazul unui condensator pe de altă parte, timpul este o variabilă esenţială, deoarece curentul depinde de
rapiditatea variaţiei tensiunii în timp. Pentru a înţelege pe deplin acest lucru, vom lua câteva exemple.
Să presupunem că un condensator este conectat la o sursă de
tensiune variabilă construită dintr-o baterie şi un potenţiometru.

262
Peria potenţiometrului este fixă

Dacă potenţiometrul rămâne în aceeaşi poziţie (peria este fixă),

voltmetrul conectat la bornele condensatorului va înregistra o
tensiune constantă iar ampermetrul va înregistra 0 A.

În acest caz, variaţia instantanee a tensiunii (dv / dt) este egală cu zero, deoarece tensiunea nu se modifică.
Ecuaţia ne spune că având o rată de variaţie de 0 V / s pentru dv/dt, curentul instantaneu (i) trebuie să fie egal cu
zero. Fizic, fără existenţa unei variaţii de tensiune, nu există nicio deplasare a electronilor de pe o armătură a
condensatorului pe alta, şi prin urmare nu există nici curent.

Peria potenţiometrului îşi modifică poziţia

Dacă în schimb, peria potenţiometrului se deplasează în

mod constant în „sus” (spre borna pozitivă), căderea de
tensiune pe condensator va fi din ce în ce mai mare.
Voltmetrul înregistrează o creştere constantă a tensiunii
indicate.

263
 Dacă presupunem că deplasarea periei
condensatorului în „sus” se realizează astfel încât
există o rată constantă de creştere a tensiunii la
bornele condensatorului (de ex., 2 volţi pe secundă),
termenul dv / dt din formula de mai sus va avea o
valoare fixă.

Ecuaţia ne spune în acest caz că, valoarea fixă a lui dv/dt (2 V/s) înmulţită cu capacitatea condensatorului
în Farad, de asemenea o valoare fixă, duce la o valoare fixă (constantă) a curentului. Fizic, o creştere a tensiunii la
bornele condensatorului presupune o creştere a sarcinii diferenţiale (creşterea diferenţei numărului de electroni)
între cele două armături. Pentru o creştere constantă a tensiunii, trebuie să existe prin urmare şi o creştere constantă
a sarcinii acumulate în condensator, ceea ce se traduce de fapt printr-o deplasare constantă a electronilor între
armături, adică existenţa unui curent constant. În această situaţie, condensatorul se comportă precum o sarcină:
electronii intră pe armătura negativă şi ies din armătura pozitivă, acumulând energie sub formă de câmp electric.

Creşterea ratei de deplasare a periei potenţiometrului

Dacă repetăm scenariul de mai sus, doar că în acest caz,

mărim rata de deplasare a periei condensatorului,
variaţia tensiuni (dv / dt) va avea o valoare mai mare;

curentul prin condensator va fi şi el mai mare în acest

caz.

264
Deplasarea variabilă a periei potenţiometrului

Să luăm acum un alt exemplu. Dacă de data aceasta deplasăm

peria potenţiometrului în aceeaşi direcţie ca şi înainte („sus”) dar
nu constant ci la viteze (rate de variaţie) diferite. În acest caz
obţinem un grafic al variaţiei tensiunii şi curentului ce arată
aproximativ precum în figura alăturată.

Putem observa de pe grafic că tot timpul curentul prin condensator este proporţional cu rata de variaţie sau
panta tensiunii condensatorului. Când graficul tensiunii creşte rapid (pantă mare), curentul este de asemenea mare.
Când panta tensiunii este mai mică, şi curentul este mai mic. La un moment dat, panta tensiunii este zero (linie
orizontală), datorită faptului că peria potenţiometrului nu s-a deplasat deloc în acest interval de timp; în acest caz,
curentul prin condensator este zero (vezi graficul).

Deplasarea în jos a periei potenţiometrului

265
 Dacă deplasăm în schimb peria potenţiometrului în
„jos”, tensiunea la bornele condensatorului va
scădea. Din nou, condensatorul reacţionează la
această variaţie de tensiune prin producerea unui
curent în sens contrar de această dată.

O descreştere a tensiunii unui condensator presupune că diferenţa de sarcină dintre armăturile

condensatorului se reduce, singurul mod în care acest lucru se poate întâmpla este dacă electronii îşi schimbă
direcţia de deplasare; condensatorul în acest caz se descarcă. În acest caz, în care electronii ies de pe armătura
negativă şi intră pe cea pozitivă, condensatorul se comportă precum o sursă de energie/putere (ex, o baterie),
eliberând în circuitul extern energia stocată sub formă de câmp electric.
Din nou, cantitatea de curent prin condensator este direct proporţională cu rata de variaţie a tensiunii la
bornele sale. Singura diferenţă între scăderea şi creşterea tensiunii este direcţia de deplasare a electronilor (direcţia
curentului). Pentru o aceeaşi rată de variaţie a tensiunii cu timpul, valoarea absolută (sau amplitudinea) curentului
este exact aceeaşi. Matematic, o descreştere a tensiunii se traduce printr-o valoarea negativă a raportului dv/dt.
Acest lucru se traduce printr-un curent cu semn negativ, indicând de fapt direcţia de deplasare a electronilor la
descărcarea condensatorului, în sens opus faţă de încărcarea acestuia.

4. Factori ce afectează capacitatea electrică

• Capacitatea condensatorului creşte odată cu creşterea ariei armăturilor, şi invers

• Capacitatea condensatorului scade odată cu creşterea distanţei dintre armături, şi invers
• Capacitatea condensatorului creşte odată cu creşterea permitivităţii materialului dielectric dintre armături, şi
invers

Există trei factori de bază în construcţia condensatoarelor ce afectează valoarea capacităţii electrice astfel
create. Toţi aceşti factori afectează valoarea fluxului de câmp (diferenţa relativă de electroni între armături)
dezvoltat între armături pentru o anumită valoare a forţei câmpului electric.

Aria armăturilor

266
 Toţi ceilalţi factori fiind egali, o arie mai mare a armăturilor se
traduce printr-o capacitate mai mare a condensatorului; o arie mai
mică înseamnă o valoare mai mică a capacităţii.

Explicaţia constă în faptul că o arie mai mare poate susţine un flux mai mare al câmpului (sarcină colectată
pe armături) pentru o anumită valoare a forţei câmpului (tensiunea dintre armături).

Distanţa dintre armături

Toţi ceilalţi factori fiind egali, o distanţă mai mare între armături
se traduce printr-o capacitate mai mică a condensatorului; o
distanţă mai mică între armături înseamnă o capacitate mai mare.

Explicaţia constă în faptul că o distanţă mai mică duce la o forţă mai mare a câmpului (tensiunea dintre
armături împărţită la distanţa dintre ele), ce rezultă într-un flux mai mare al câmpului (sarcină colectată pe
armături), oricare ar fi valoarea tensiunii aplicate pe armături.

Materialul dielectric

Toţi ceilalţi factori fiind egali, o permitivitate mai mare a

materialului dielectric se traduce printr-o capacitate mai
mare a condensatorului; o valoarea mai mică a
permitivităţii înseamnă o capacitate mai mică.

Deşi explicaţia este puţin mai complicată, unele materiale oferă o opoziţie mai mică fluxului pentru o
anumită valoare a forţei câmpului electric. Materialele cu o permitivitate mai ridicată permit existenţa unui flux mai
mare (oferă mai puţină opoziţie), şi prin urmare sarcina colectată pe armături poate fi mai mare, oricare ar fi
valoarea forţei câmpului (tensiunea aplicată la bornele condensatorului).
În acest context, „relativ” se referă la permitivitatea materialului relativ la permitivitatea vidului. Cu cât
numărul este mai mare, cu atât este mai mare permitivitatea materialului. Sticla, de exemplu, cu permitivitatea
relativă 7, are de şapte ori permitivitatea vidului şi va permite prin urmare stabilirea unul câmp electric (flux) de
şapte ori mai puternic decât este posibil în vid, toţi ceilalţi factori fiind egali.

Formula de calcul a capacităţii electrice a condensatorului

O valoare aproximativă pentru capacitatea unui condensator poate fi calculată cu următoarea formulă:

267
 unde,
C = capacitatea condensatorului (F)
ε = permitivitatea absolută a dielectricului (F/m)
A = aria de suprapunere a armăturilor (m2)
d = distanţa dintre armături (m)

Permitivităţile relative ale unor materiale uzuale

În următorul tabel sunt prezentate permitivităţile relative (cunoscută şi sub numele de constanta dielectrică)
ale unor materiale obişnuite:

Material Permitivitatea relativă (constanta dielectrică)

======================================================
Vid 1.0000
Aer 1.0006
PTFE, FEP ("Teflon") 2.0
Polipropilenă 2.20 - 2.28
Răşini ABS 2.4 - 3.2
Polistiren 2.45 - 4.0
Hârtie ceruită 2.5
Ulei de transformator 2.5 - 4
Cauciuc tare 2.5 - 4.80
Lemn (stejar) 3.3
Silicon 3.4 - 4.3
Bachelită 3.5 - 6.0
Cuarţ 3.8
Lemn (Arţar) 4.4
Sticlă 4.9 - 7.5
Ulei de castor 5.0
Lemn (Mesteacăn) 5.2
Mică, Muscovit 5.0 - 8.7
Mică, Sticlă 6.3 - 9.3
Porţelan, Steatit 6.5
Alumina 8.0 - 10.0
Apă distilată 80.0
Titanat-Bariu-Stronţiu 7500

Condensatorul variabil

268
 După modul de construire al condensatorului acesta poate fi fix (discutat mai sus), sau poate fi variabil. Cel
mai uşor factor de exploatat în cazul celor variabile este aria armăturilor, sau mai bine spus, aria de suprapunere a
lor.
Pe măsură ce rotim axul, gradul de suprapunere al armăturilor variază, afectând aria efectivă în care poate
exista câmpul electric între cele două armături.

5. Conectarea în serie şi în paralel a condensatorilor

• Capacităţile condensatorilor se reduc la conectarea în serie

• Capacităţile condensatorilor se adună la conectarea în paralel

Conectarea în serie

La conectarea condensatorilor în serie, capacitatea totală este mai mică

decât capacitatea oricărui condensator individual.

Dacă doi sau mai mulţi condensatori sunt conectaţi în serie, efectul rezultat este cel al unui condensator
(echivalent) având distanţa dintre armături egală cu suma distanţei dintre armăturile tuturor condensatorilor
individuali. După cum am văzut în secţiunea precedentă, o creştere a distanţei dintre armături, toţi ceilalţi factorii
find egali, duce la o scădere a capacităţii.

Formula de calcul

Formula pentru calculul capacităţii serie totale este asemănătoare celei pentru calcularea rezistenţei
echivalente la conectarea rezistorilor în paralel:

Conectarea în paralel

Atunci când conectarea condensatorilor se realizează în

paralel, capacitatea echivalentă totală este suma
capacităţilor individuale ale condensatorilor.

269
 Dacă doi sau mai mulţi condensatori sunt conectaţi în paralel, efectul rezultat este cel al unui singur
condensator (echivalent) având aria armăturilor egală cu suma ariilor armăturilor tuturor condesatorilor. După cum
am văzut în secţiunea precedentă, creşterea ariei armăturilor, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, duce la o
creştere a capacităţii.

Formula de calcul

Formula pentru calculul capacităţii paralel totale este asemănătoare celei pentru calcularea rezistenţei
echivalente la conectarea rezistorilor în serie:

6. Consideraţii practice (condensatorul)

Condensatoarele, la fel ca toate celelalte componente, au unele limite de funcţionare şi utilizare. Acestea
trebuie respectate dacă dorim o funcţionare corectă şi sigură a circuitelor electrice cu condensatoare.

Tensiunea maximă, polaritatea şi condensatorul electrolitic

Din moment ce condensatoarele nu sunt altceva decât doi conductori separaţi printr-un mediu dielectric,
trebuie să fim atenţi la tensiunea maximă admisă la bornele acestora. Dacă aplicăm o tensiune mult prea mare,
putem depăşi tensiunea de străpungere a dielectricului, rezultând un condensator scurt-circuitat intern.
Unele condensatoare sunt construite astfel încât să suporte aplicarea unei tensiuni de o anumită polaritate.
Acest lucru se datorează modului lor de realizare: dielectricul reprezintă un strat microscopic de material izolator
depus pe una dintre armături prin intermediul unei tensiuni de curent continuu. Aceste condensatoare sunt
cunoscute sub numele de condensatoare electrolitice, iar polaritatea lor este tot timpul precizată. Simbolul
condensatorului electrolitic este prezentat în următoarea figură:
Armătura curbată reprezintă tot timpul armătura negativa. Inversarea polarităţii unui condensator
electrolitic duce la distrugerea acelui strat foarte subţire de dielectric şi prin urmare şi a dispozitivului.
Totuşi, mărimea dielectricului permite valori mari ale capacităţii relativ la mărimea propriu-zisă a
condensatorului. Din acelaşi motiv, condensatoarele electrolitice suportă tensiuni mici faţă de celelalte
modele de condensatoare.

Circuitul echivalent al condensatorului

270
 Din moment ce armăturile unui condensator prezintă o anumită rezistenţă electrică, şi, din moment ce
niciun dielectric nu este un izolator perfect, este imposibilă crearea unui condensator ideal. În realitate, un
condensator are atât o rezistenţă serie cât şi o rezistenţa paralel (de scurgere) suprapuse peste caracteristicile sale
pur capacitive:
Din fericire, realizarea condensatoarelor cu o rezistenţă serie foarte mică şi
rezistenţă de scurgere foarte mare, este relativ uşoară.

Mărimea fizică a condensatoarelor

În majoritatea aplicaţiilor, mărimea (cât mai mică) joacă un rol ingineresc important. Cu cât componentele
sunt mai mici, cu atât pot fi introduse mai multe elemente în circuit, iar greutatea întregului ansamblu scade şi ea.
În cazul condensatoarelor, există doi factori importanţi ce afectează mărimea unui component: tensiunea de
lucru şi capacitatea. Aceşti doi factori tind să fie în opoziţie unul cu celălalt. Pentru un anumit dielectric ales,
singura modalitate de a creşte tensiunea de lucru a unui condensator este creşterea grosimii dielectricului. Totuşi,
după cum am văzut, această situaţie duce la descreşterea capacităţii dispozitivului. Putem readuce capacitatea la
valoarea iniţială prin creşterea ariei armăturilor.
Dar acest lucru duce la creşterea mărimii fizice a condensatorului. Acesta este motivul pentru care nu
putem aprecia capacitatea unui condensator (în Farazi) prin simpla observare a mărimii acestuia. Un condensator de
o anumită mărime, poate avea o capacitate mare şi o tensiune de lucru mică, sau o capacitate mică şi o tensiune de
lucru mare, sau un compromis între cele două situaţii.

271
 14 – Electromagnetism

1. Magneţi permanenţi

• Magnetul natural sau magnetitul este un magnet permanent natural. Prin permanent se înţelege faptul că
materialul poate menţine câmpul magnetic fără niciun ajutor extern. Proprietatea oricărui material de a
realiza acest lucru se numeşte remanenţă

272
 • Materialele feromagnetice sunt uşor de magnetizat
• Materialele paramagnetice sunt mai greu de magnetizat
• Materialele diamagnetice tind să respingă câmpurile magnetice prin magnetizarea în direcţie opusă

Scurt istoric

Faptul că unele tipuri de roci minerale posedă proprietăţi neobişnuite de atracţie atunci când se află în
apropierea fierului, a fost descoperit cu secole în urmă. Una dintre aceste minerale speciale, magnetul natural sau
magnetitul, este menţionat cu aproximativ 2500 de ani în urmă în Europa şi chiar mai devreme în Orientul
Îndepărtat ca şi subiect de curiozitate. Mai târziu este folosit în navigaţie, utilizând descoperirea că o bucată din
acest material neobişnuit tinde să se orienteze pe direcţia nord-sud dacă este lăsat să se rotească liber (suspendat la
capătul unui fir sau plutind pe apă). În 1269, Pierre de Maricourt întreprinde un studiu ştiinţific ce arată că şi fierul
poate fi „încărcat” în mod similar cu această proprietate prin frecarea acestuia de unul dintre „polii” magnetului.

Polul nord şi polul sud al materialelor magnetice

Spre deosebire de sarcinile electrice, materialele magnetice posedă doi poli

cu efecte opuse, denumite nord şi sud după modul lor de orientare faţă de
pământ. După cum a descoperit şi Maricourt, este imposibilă separarea
celor doi poli unul de altul prin secţionarea magnetului în două: fiecare
nouă bucată de material posedă propriul sau set de poli nord şi sud.

Asemenea sarcinilor electrice, există doar două tipuri de poli: nord şi sud, prin analogie cu sarcinile
pozitive şi negative. Asemenea sarcinilor electrice, polii asemenea se resping, iar ce opuşi se atrag. Această forţă,
asemenea forţei cauzate de electricitatea statică (vezi şi câmpul, forţa şi fluxul magnetic şi electric), se extinde
invizibil prin spaţiu şi poate chiar să treacă prin obiecte precum hârtia sau lemnul fără ca intensitatea sa să scadă
simţitor.

Câmpul magnetic

Rene Descartes a fost cel care a făcut observaţia conform căreia câmpul
magnetic „invizibil” poate fi observat plasând un magnet sub o bucată de
hârtie/lemn şi presărând deasupra pilitură de fier.

273
 Bucăţile de fier se vor alinia de-a lungul câmpului magnetic, „desenându-i” practic forma. Rezultatul
experimentului arată faptul că liniile de câmp continuă neîntrerupte de la un pol al magnetului spre celălalt.

Forţa, fluxul şi liniile de câmp

Precum este cazul oricărui tip de câmp (electric, magnetic, gravitaţional), cantitatea totală, sau efectul
câmpului, este desemnată prin noţiunea de flux, iar „împingerea” ce dă naştere fluxului în spaţiu poartă numele de
forţă. Termenul de „tub” a fost folosit iniţial de Michael Faraday pentru desemnarea a ceea ce acum sunt denumite
linii de câmp, şi anume, succesiunea fluxului magnetic în spaţiu, sau mai bine spus, forma sa. Într-adevăr, mărimea
câmpului magnetic este adesea definită ca şi numărul liniilor de câmp, deşi este greu de crezut că asemenea linii
discrete şi constante există cu adevărat în realitate.

Producerea câmpului magnetic

Teoria modernă a magnetismului susţine că producerea câmpului magnetic se datorează sarcinii electrice
aflate în mişcare; acest lucru ar însemna că acest câmp magnetic „permanent” al magneţilor este de fapt rezultatul
mişcării uniforme în aceeaşi direcţie a electronilor din interiorul atomilor de fier. Un astfel de comportament al
electronilor în interiorul atomilor depinde de structura atomica a fiecărui material în parte. Astfel, doar anumite
tipuri de substanţe reacţionează cu câmpurile magnetice, şi un număr şi mai mic dintre ele posedă abilitatea de
susţinere a unui câmp magnetic permanent.

Magnetizarea materialelor feromagnetice

Fierul este unul dintre materialele ce poate fi uşor

magnetizat. Dacă un corp de fier este adus în preajma unui
magnet permanent, electronii din interiorul atomilor de fier
se reorientează în direcţia câmpului produs de magnet iar
fierul devine „magnetizat”.

Magnetizarea fierul se realizează astfel încât să încorporeze liniile câmpului magnetic în forma sa, ceea ce
se traduce printr-o atracţie faţă de magnetul permanent indiferent de orientarea acestuia faţă de corpul de fier.

274
 Corpul de fier iniţial nemagnetizat devine magnetizat după ce
este adus în apropierea magnetului permanent. Indiferent ce pol
este adus în apropierea fierului, acesta din urmă se va magnetiza
în aşa fel încât să fie atras de magnet.

Luând ca şi referinţă proprietăţile magnetice naturale ale fierului, numim material feromagnetic acel
material care se magnetizează uşor (electronii atomilor săi se aliniază uşor câmpului magnetic extern). Toate
materialele sunt magnetice într-o anumită măsură, iar cele care nu sunt considerate feromagnetice sunt clasificate
fie ca şi materiale paramagnetice (uşor magnetice) sau diamagnetice.

Magnetizarea materialelor diamagnetice

Dintre cele două, materialele diamagnetice sunt cele mai

ciudate. În prezenţa unui câmp magnetic extern, devin uşor
magnetizate în direcţie opusă, astfel că resping câmpul
magnetic extern!

Remanenţa

În cazul în care un material feromagnetic îşi menţine starea de polarizare şi după încetarea câmpului
magnetic extern, spunem că acest material are remanenţă (magnetică) bună. Această proprietate este o calitate
necesară pentru un magnet permanent.

2. Electromagnetism

• La trecerea curentului printr-un conductor, se va produce un câmp magnetic în jurul acestuia

275
 • Regula mâinii stângi spune că liniile câmpului magnetic produse de un conductor traversat de curent
electric vor fi orientate în direcţia degetelor închise ale mâinii stângi atunci când degetul mare indică
direcţia deplasării electronilor.
• Forţa câmpului magnetic produs de un conductor traversat de curent electric creşte atunci când construim
firul sub forma unei înfăşurări. În acest caz, câmpul magnetic se va orienta de-a lungul lungimii axei
înfăşurării
• Forţă produsă de câmpul magnetic al unui electromagnet (denumită forţă magnetomotoare, sau mmf) este
proporţională cu produsul dintre curentul ce parcurge electromagnetul şi numărul de înfăşurări complete
formate de conductor

Scurt istoric

Descoperirea relaţiei dintre magnetism şi electricitate a fost făcută, precum multe alte descoperiri ştiinţifice,
aproape din întâmplare. În 1820, pe când preda un curs despre posibilitatea existenţei unei relaţii dintre electricitate
şi magnetism, fizicianul danez Hans Christian Oersted a demnostrat până la urmă experimental acest lucru în faţă
întregii clase!
Introducând un curent electric printr-un fir suspendat deasupra unui compas magnetic, Oersted a reuşit să
producă o mişcare clară a acului compasului ca şi răspuns la trecerea curentului. Ceea ce a început ca şi ipoteză la
începutul orei s-a transformat în realitate până la sfârşitul ei, iar Oersted a trebuit să-şi revizuiască notiţele pentru
următoarele cursuri! Descoperirea sa accidentală a deschis drumul spre o nouă ramură a ştiinţei:
electromagnetismul.

Regula mâinii stângi

Experimente detaliate au arătat că orientarea câmpului

magnetic produs de un curent electric este tot timpul
perpendiculară direcţiei de curgere.

276
 O metodă simplă de exemplificare a acestei relaţii este regula mâinii stângi. Această regulă spune că liniile
câmpului magnetic produs de curentul electric printr-un fir sunt orientate în direcţia degetelor de la mâna stângă,
atunci când aceastea sunt închise iar degetul mare este orientat în direcţia curentului.
Liniile câmpului magnetic încercuiesc conductorul de curent şi nu au un pol „nord” sau „sud” bine definit.
În acest caz însă, forţa câmpului este foarte slabă, pentru valori normale ale curentului, fiind capabilă să deplaseze
acul unui compas, de exemplu, dar nu mai mult de atât.

Aşezarea conductorului sub formă de bucle

Pentru a crea un câmp magnetic mai puternic (forţă şi flux mai mare) cu
aceeaşi valoare a curentului electric, putem forma o serie de bucle cu
ajutorul firului; în jurul acesteia, câmpurile magnetice se vor uni pentru a
forma un câmp magnetic mai puternic cu o polaritate nord-sud bine
definită.

Valoarea forţei magnetice generate de o astfel de buclă este proporţională cu produsul dintre valoarea
curentului prin fir şi numărul efectiv de bucle formate. Această forţă este denumită forţă magnetomotoare (mmf) şi
este similară forţei electromotoare (E) dintr-un circuit electric.

Electromagnetul

Un electromagnet este un conductor electric construit special pentru generarea câmpului magnetic la
trecerea curentului prin el. Deşi toţi conductori produc câmp magnetic la trecerea curentului prin ei, un
electromagnet este construit special pentru maximizarea efectului şi utilizarea acestuia într-un anumit scop.
Electromagneţii sunt folosiţi în industrie, cercetare, aparatură medicală şi bunuri de larg consum.
Probabil că cel mai bun exemplu de utilizare al electromagneţilor este motorul electric.

Releul

Un alt exemplu este releul, un întrerupător controlat

pe cale electrică.

277
 Dacă mecanismul unui întrerupător este construit astfel încât să poată fi acţionat (închis şi deschis) prin
aplicarea unui câmp magnetic, iar electromagnetul este plasat în apropierea acestuia pentru a produce câmpul
necesar, este posibilă închiderea şi deschiderea întrerupătorului prin aplicarea unui curent prin acesta. În principiu,
acesta este un dispozitiv ce controlează electricitatea cu ajutorul electricităţii:
Întrerupătoarele pot fi construite pentru a acţiona multiple
contacte, sau pentru a funcţiona „invers” (deschiderea
contactelor la trecerea curentului prin electromagnet şi
inchiderea lor la încetarea câmpului magnetic).

3. Unităţi de măsură ale câmpului magnetic

Mărimile câmpului magnetic

În cadrul discuţiei despre magnetism, vom întâlni următoarele mărimi:

Forţa magnetomotoare sau tensiunea magnetomotoare - Valoarea forţei câmpului magnetic, sau
„împingerea”, analog tensiunii electrice (forţă electromotoare).
Fluxul câmpului magnetic - Valoarea efectului total al câmpului magnetic, sau „substanţa” câmpului,
analog curentului electric.
Intensitatea câmpului magnetic - Cantitatea forţei magnetomotoare distribuită de-a lungul
electromagnetului, cunoscută şi sub numele de forţa de magnetizare.
Densitatea fluxului magnetic - Valoarea fluxului magnetic concentrat pe o anumită suprafaţă.
Reluctanţa - Opoziţia faţă de câmpul magnetic al unui anumit volum din spaţiu sau al unui material,
analog rezistenţei electrice.
Permeabilitatea - Măsura specifică de acceptare a câmpului magnetic de către un material, analog
rezistenţei specifice pentru un material conductorρ),( doar că relaţia este inversă, o permeabilitate mai mare
înseamnă o trecere mai uşoară a liniilor câmpului magnetic.

Unităţile de măsură

278
 Mai jos este tabelul cu unităţile de măsură pentru fiecare mărime:

Cantitate Simbol Unitate de măsură

tensiunea magnetomotoare mmf Amper (A)
fluxul magnetic Φ Weber (Wb)
intensitatea magnetică H Amper / metru (A m-1)
densitatea fluxului magnetic B Tesla (T)
reluctanţa Amper / Weber (A Wb-1)
permeabilitatea µ Henry / metru (H m-1)

Legea lui Ohm pentru circuite magnetice

Relaţiile dintre tensiunea magnetomotoare, fluxul magnetic şi reluctanţă sunt asemenea relaţiilor dintre
mărimile electrice precum tensiunea electromotoare, curent şi rezistenţă, şi pot fi considerate un fel de legea lui
Ohm pentru circuite magnetice:

Circuite electrice

Circuite magnetice

Ştiind faptul că permeabilitatea este asemănătoare rezistenţei specifice (inversă), ecuaţia pentru aflarea
reluctanţei materialului magnetic este similară celei pentru aflarea rezistenţei conductorului:

Rezistenţa electrică

Rezistenţa magnetică

În fiecare dintre cele două cazuri, pentru o bucată mai lungă din acelaşi material opoziţia este mai mare, toţi
ceilalţi factorii fiind egali. De asemenea, o secţiune mai mare scade valoarea opoziţiei (rezistenţei electrice şi
reluctanţei magnetice), toţi ceilalţi factori fiind egali.
Un lucru important de remarcat este că reluctanţa unui material la fluxul magnetic este afectată de
concentraţia liniilor de câmp ce trec prin el. Acest lucru face ca legea lui Ohm pentru circuitele magnetice să aibă

279
un comportament neliniar, prin urmare este mult mai dificilă de aplicat decât în cazul circuitelor electrice. Acest
efect este analog existenţei unui rezistor ce şi-ar modifica rezistenţa pe măsura variaţiei curentului ce-l străbate.

4. Permeabilitatea, saturaţia şi curbele de histerezis

• Permeabilitatea unui material depinde de valoarea forţei fluxului magnetic prin acesta
• Relaţia specifică dintre forţă şi flux (intensitatea câmpului H, şi densitatea fluxului B) este trasată pe un
grafic denumit curba normală de magnetizare
• Este posibilă aplicarea asupra unui material feromagnetic a unui câmp magnetic atât de intens încât acesta
atinge valoarea sa maximă a fluxului. Această condiţie este cunoscută sub numele de saturaţie magnetică
• Când remanenţa unui material feromagnetic interferă cu remagnetizarea sa în direcţia opusă, condiţia este
cunoscută sub numele de histerezis

Graficul variaţiei B-H

Non-liniaritatea permeabilităţii materialelor (vezi şi

unităţi de măsură ale câmpului magnetic) poate fi trasată
pe un grafic pentru o mai bună înţelegere a ei. Plasăm
intensitatea câmpului (H), egală cu raportul dintre
tensiunea magnetomotoare (tmm) şi lungimea
materialului, pe axa orizontală. Pe axa verticală, plasăm
densitatea fluxului (B) egală cu raportul dintre fluxul
total şi aria secţiunii materialului.
Folosim aceste mărimi (H şi B) în loc de tensiunea magnetomotoare (tmm) şi fluxul total
Φ),( pentru ca
alura graficului să rămână independentă de dimensiunile fizice ale materialului supus măsurătorii.

Curbe normale de magnetizare; saturaţia

Aceste curbe poartă denumirea de curbe normale de magnetizare sau curbe B-H, indiferent de material.
Putem observa de pe grafic că densitatea fluxului (B) pentru oricare din cele trei materiale are o creştere neliniară
(puternică la început, apoi din ce în ce mai scăzută) odată cu creşterea valorii intensităţii câmpului (H). Acest efect
este cunoscut sub numele de saturaţie. Când aplicăm o forţă magnetică mică (H mic), doar câţiva atomi sunt aliniaţi
după liniile câmpului, restul fiind uşor de aliniat dacă aplicăm o forţă adiţională.
Totuşi, pe măsura creşterii fluxului magnetic prin aceeaşi secţiune a materialului feromagnetic, tot mai
puţini atomi sunt disponibil pentru alinierea în lungul liniilor de câmp pe măsură ce forţa aplicată creşte. De aceea,
este nevoie de o forţă (H) din ce în ce mai mare pentru creşterea densităţi fluxului (B) cu paşi din ce în ce mai mici.

280
Saturaţia este un fenomen întâlnit doar în cazul electromagneţilor cu miez de fier. Electromagneţii cu miez de aer
nu se saturează, dar, pe de altă parte, nici nu produc valori aşa de mari ale fluxului magnetic pentru acelaşi număr
de spire (bucle) şi aceeaşi valoare a curentului.

Histerezisul

Un alt fenomen al analizei curbelor de magnetizare este cel de histerezis. Ca şi termen general, histerezisul
înseamnă că ieşirea sistemului nu reflectă instant valorile de intrare; pe scurt, putem spune ca sistemul în cauză
posedă memorie. Într-un sistem magnetic, acesta se caracterizează prin faptul că materialul feromagnetic tinde să
rămână magnetizat după ce forţa magnetică aplicată este îndepărtată (remanenţă magnetică), dacă polaritatea forţei
este inversată.

Construirea pas cu pas a unei curbe de histerezis

1. Aplicarea unui curent prin spirele electromagnetului

Să folosim acelaşi grafic, dar să extindem axele

pentru a indica atât valori pozitive cât şi negative.
Aplicăm întâi o forţă magnetică (curent prin spirele
electromagnetului) crescătoare. Observăm creşterea
densităţii fluxului după curba normală de
magnetizare.

2. Întreruperea curentului prin spire

281
Apoi, oprim curentul prin înfăşurarea electromagnetului şi observăm ce se întâmplă cu fluxul, lăsând prima curbă
pe grafic. Datorită remanenţei materialului, vom avea un flux magnetic chiar şi fără existenţa forţei aplicate mai
înainte (nu există curent prin înfăşurare). Electromagnetul se comportă în acest moment precum un magnet
permanent.

3. Aplicarea unui curent de sens contrar prin spirele electromagnetului

Următorul pas este aplicarea unui câmp magnetic cu

aceeaşi forţă dar în direcţia opusă. Densitatea
fluxului magnetic a atins acum un punct echivalent
celui în care se afla în cazul aplicării unei intensităţi
magnetice (H) pozitive, doar că se află în direcţia
opusă, negativă.

4. Întreruperea curentului prin înfăşurare

Să observăm comportamentul electromagnetului

dacă întrerupem din nou curentul prin înfăşurare. Din
nou, datorită remanenţei naturale a materialului,
acesta va reţine un flux magnetic fără existenţa unui
curent prin înfăşurare, doar că de data aceasta se află
în direcţie opusă faţa de ultima întrerupere a
curentului.

5. Închiderea curbei de histerezis

282
 Dacă reintroducem curentul prin electromagnet, vom
vedea că densitatea fluxului magnetic atinge din nou
punctul maxim iniţial (dreapta sus pe grafic).

Pierderile prin histerezis

Această curbă în formă de „S” se numeşte curba de histerezis a materialului feromagnetic pentru o anumită
valoare a intensităţii câmpului magnetic maxim, respectiv minim (+H şi -H). Existenţa acestui histerezis este de
nedorit în cazul proiectării sistemelor ce ar trebui să producă o cantitate fixă de flux în funcţie de valoarea
curentului, deoarece valoarea densităţi fluxului va depinde de curent şi de starea de magnetizaţie de dinainte. De
asemenea, datorită nevoii de învingere a magnetizaţiei remanente din electromagnet, se va produce o risipă de
energie atunci când se foloseşte curentul alternativ. Putem aproxima cantiatea de energie pierdută în funcţie de aria
curbei de histerezis.

Aplicaţii practice ale histerezisului

În alte cazuri, precum stocarea informaţiilor cu ajutorul materialelor magnetice (hard-disk-uri, sau benzi
audio şi video) curba de histerezis este un lucru de dorit. În aceste cazuri, este de dorit ca magnetizarea unui
material magnetic (ferită) să fie de durată (remanenţă mare) pentru a-şi putea „aminti” ultima stare de magnetizare.
O altă aplicaţie practică este filtrarea „zgomotului” electromagnetic de frecvenţă înaltă (supratensiuni de
valori mari şi durate de timp scurte). Energia consumată pentru întâmpinarea histerezisului feritei atenuează forţă
semnalului de zgomot. Curba de histerezis pentru ferită este destul de extremă:

283
 5. Inducţia electromagnetică

• Un câmp magnetic de intensitatea variabilă perpendicular pe un conductor electric va induce o tensiune în

lungimea acestui fir. Valoarea tensiunii induse depinde de rata variaţiei fluxului magnetic şi de numărul de
înfăşurări (dacă există) expuse variaţiei fluxului
• Ecuaţia lui Faraday pentru tensiune indusă este: e = N(d Φ/dt)
• De-a lungul unui conductor electric străbătut de un curent electric variabil va apărea o tensiune electrică
indusă; această variaţie duce la variaţia fluxului magnetic perpendicular pe fir, ce induce la rândul său o
tensiune electrică pe lungimea firului conform ecuaţiei lui Faraday. Un dispozitiv construit special pentru
folosirea acestui principiu/efect se numeşte bobină

Definiţie

Deşi Oersted a fost cel care a descoperit existenţa electromagnetismului, totuşi, Michael Faraday a fost cel
care a deschis drumul generării electricităţii prin intermediul inducţiei electromagnetice. Faraday a descoperit că la
expunerea unui conductor electric unui câmp magnetic (flux magnetic) perpendicular pe acesta şi de intensitatea
variabilă, în lungul firului se va genera o tensiune electrică.

Utilizarea unui magnet permanent

284
 O modalitate relativ simplă de a crea acest câmp
magnetic de intensitate variabilă este prin deplasarea
unui magnet permanent în apropierea firului sau a
înfăşurării. De reţinut că intensitatea câmpului trebuie
să crească sau să scadă în intensitate perpendicular pe
fir (astfel că liniile de câmp să „taie” conductorul); în
caz contrar, nu va exista tensiune indusă în fir:

Ecuaţia inducţiei electromagnetice a lui Faraday

Expresia matematică pentru valoarea tensiunii generate în funcţie de fluxul câmpului magnetic, expresie
dedusă tot de Faraday, este următoarea:

unde,
e = tensiunea instantanee indusă (V)
N = numărul spirelor din înfăşurare (1, fir simplu)
Φ = fluxul magnetic (Wb)
t = timpul (s)

Autoinducţia

Dacă luăm în considerare faptul că la trecerea curentului printr-un conductor electric acesta produce un
câmp magnetic perpendicular pe fir, şi că variaţia intensităţii fluxului acelui câmp magnetic variază cu variaţia
curentului prin fir, putem vedea că un fir este capabil de inducerea unei tensiuni electrice în lungul propriei lungimi
prin simpla variaţie a curentului prin el. Acest efect poartă denumirea de auto-inducţie: un câmp magnetic variabil
produs de variaţia curentului printr-un fir ce induce o tensiune electrică de-a lungul aceluiaşi fir. Dacă fluxul
magnetic este mărit prin îndoirea firului sub formă de colac şi/sau înfăşurarea acestuia în jurul unui material cu
permeabilitate ridicată, acest efect de tensiune auto-indusă va fi şi mai pronunţat. Un dispozitiv construit special
pentru a profita de acest efect este bobina.

285
Aplicaţii practice

Practic, fenomenul este utilizat în construcţia generatoarelor electrice, folosind putere mecanică pentru
deplasarea unui câmp magnetic prin preajma înfăşurărilor (firelor) pentru generarea tensiunii.

6. Transformatorul şi inductanţa mutuală

• Inductanţa mutuală reprezintă situaţia în care câmpul magnetic generat de o înfăşurare induce tensiune
electrică într-o înfăşurare învecinată
• Un transformator este un dispozitiv special conceput şi format din două sau mai multe înfăşurări, una în
apropierea celeilalte, ce foloseşte principiul inductanţei mutuale dintre înfăşurări
• Transformatoarele pot fi folosite doar în cazul tensiunilor variabile, nu şi în cazul celor constante. Din
această cauză, ele sunt dispozitive de curent alternativ şi nu de curent continuu

Inductanţa mutuală; definiţie

Dacă două înfăşurări străbătute de curent electric sunt aduse una în vecinătatea celeilalte, astfel încât să
existe un cuplaj magnetic între cele două câmpuri, în ce-a de a doua înfăşurare se va generea o tensiune electrică.
Acest efect se numeşte inductanţă mutuală: aplicarea unei tensiuni asupra unei înfăşurări induce o tensiune în
cealaltă.
Deoarece tensiunea indusă pe cale magnetică poate fi realizată doar atunci când valoarea fluxului câmpului
magnetic este variabil faţă de fir, cuplajul magnetic (prin urmare şi inductanţă mutuală) dintre două înfăşurări poate
lua naştere doar în cazul curentului alternativ. Singura aplicaţie în curent continuu pentru inductanţa mutuală este
atunci când există o cale de a porni şi opri puterea prin înfăşurare cu ajutorul unui întrerupător; se crează în acest
caz o tensiune de curent continuu pulsatorie, iar tensiunea indusă va atinge valori maxime la fiecare puls.

Transformatorul

Transformatorul este un dispozitiv special conceput pentru producerea efectului de inductanţă mutuală între
două sau mai multe înfăşurări.
O proprietate extrem de utilă a transformatorului este capacitatea de transformare a valorilor tensiunii şi
curentului după o regulă simplă, determinată de raportul dintre numărul spirelor celor două înfăşurări. Dacă o
înfăşurare a transformatorului este alimentată în curent alternativ, valoarea tensiunii induse în cealaltă înfăşurare,
nealimentată, va fi egală cu produsul dintre valoarea tensiunii de alimentare şi valoarea raportului dintre numărul
spirelor înfăşurărilor (primară şi secundară), denumit şi raport de transformare. De asemenea, curentul prin

286
înfăşurarea secundară se va comporta exact invers: dacă tensiunea de alimentare (din înfăşurarea primară) creşte,
curentul va deşcreşte cu aceeaşi rată.
Un transformator conceput pentru obţinere unei tensiune mai mari la bornele înfăşurări secundare
(înfăşurare nealimentată) faţă de cea primară (înfăşurare alimentată) se numeşte transformator ridicător de tensiune,
iar unul construit pentru a realiza exact opusul se numeşte transformator coborâtor de tensiune. Valoarea curentului
prin fiecare înfăşurare este exact inversă faţă de situaţia precedentă, cea a tensiunii.

Analogie

Acest comportament al transformatorului este

analog unui angrenaj mecanic.

15 - Bobina şi câmpul magnetic

287
 1. Bobina

• Bobinele reacţionează variaţiei curentului ce le străbat generând o cădere de tensiune la borne, de

polaritate opusă variaţiei
• Atunci când curentul prin bobină creşte, aceasta se comportă precum o sarcina: va exista o cădere
de tensiune la bornele sale pe măsură ce absoarbe energie din circuit (negativă la intrarea curentului în
bobină şi pozitivă la ieşire, precum un rezistor)
• Atunci când curentul prin bobină descreşte, aceasta se comportă precum o sarcină: crează o
tensiune la bornele sale pe măsură ce eliberează energie în circuit (pozitivă la intrarea curentului şi negativă
la ieşire, precum o baterie)
• Proprietatea unei bobine de a stoca energie sub formă de câmp magnetic (şi în consecinţă de a se
opune variaţiei curentului) se numeşte inductanţă (L). Unitatea sa de măsură este Henry (H)

Principii de bază

La trecerea unui curent electric printr-un conductor se va forma tot timpul un câmp magnetic în jurul
acestuia. Acest efect poartă numele de electromagnetism. Câmpurile magnetice modifică alinierea electronilor din
atomi şi pot duce la apariţia forţelor fizice între atomii, prin spaţiul liber dintre ei, la fel ca în cazul câmpurilor
electrice ce iau naştere între particulele încărcate electric. Precum câmpurile electrice, cele magnetice pot ocupa
spaţiul dintre corpuri şi pot afecta materia la distanţă.

Inerţia electronilor

Pe când un flux electric dintre doi conductori permite acumularea electronilor liberi în cadrul acelor
conductori (vezi condensatorul), un flux magnetic permite acumularea unei anumite „inerţii” de deplasare a
electronilor prin conductorul ce produce câmpul.

Definiţie

Bobinele sunt componente special concepute, pentru a profita de fenomenul electromagnetismului, sub
forma unei înfăşurări de material conductor. Această formă suportă un câmp magnetic mai intens decât cel produs
de un simplu fir. Unele înfăşurari ale bobinelor sunt realizate în jurul unui anumit tip de material, denumit miez.
Miezul unei bobine poate fi drept, sau poate forma un drum închis (pătrat, rectangular, circular) pentru menţinearea
completă a fluxului magnetic. Toate aceste opţiuni de proiectare au efect final asupra performanţelor şi
caracteristicilor bobinelor.

288
Simbolul bobinei

Simbolul unei bobine, precum cel al condensatorului, este

simplu, reprezentând înfăşurarea conductorului. Deşi o
înfăşurare generală este simbolul oricărei bobine, cele cu miez
sunt câteodată deosebite de celelalte prin adăugarea a două
linii paralele cu axa sa. Un simbol mai nou pentru bobină nu
mai reprezintă înfăşurărea propriu-zisă, ci se limitează la
reprezentarea câtorva „cocoaşe” în serie.

Comportamentul şi funcţionarea bobinei în circuit

Curentul electric produce un câmp magnetic concentrat în

jurul bobinei, iar acest flux magnetic reprezintă o stocare de
energie cinetică datorată deplasării electronilor prin înfăşurare.
Cu cât valoarea curentului prin bobină este mai mare, cu atât
va fi mai puternic câmpul magnetic şi cu atât mai mare va fi
energia stocată de bobină.

Datorită faptului că bobinele stochează energia cinetică a electronilor ce se deplasează prin înfăşurare sub
forma câmpului magnetic, comportamentul acestor dispozitive este foarte diferit de cel al rezistorilor (care pur şi
simplu disipă energia sub formă de căldură) dintr-un circuit. Energia stocată dintr-o bobină depinde de cantitatea de
curent ce o străbate. Abilitatea unei bobine de a stoca energie în funcţie de curent se traduce printr-o tendinţă de
menţinere constantă a curentului ce o străbate. Cu alte cuvinte, bobinele tind să se opună variaţiei curentului.
Atunci când valoarea curentului printr-o bobină creşte sau deşcreşte, aceasta „rezistă” variaţiei producând o
tensiune la bornele sale de polaritate opusă variaţiei.

Stocarea şi eliberarea energiei

Pentru a stoca energie într-o bobină, curentul prin aceasta trebuie să crească. Acest lucru înseamnă că şi
câmpul magnetic trebuie să crească în forţă, iar această variaţie a forţei câmpului produce la rândul ei o cădere
tensiune conform principiului (auto)inducţiei electromagnetice. De asemenea, pentru a ceda energia stocată într-o
bobină, curentul prin aceasta trebuie să scadă. Acest lucru înseamnă că şi câmpul magnetic trebuie să descrească în
forţă, iar această variaţie a câmpului magnetic auto-induce o cădere de tensiune de polaritate opusă.

„Legea de mişcare” a bobinei

289
 Asemenea legii de mişcare a lui Newton („un obiect în mişcare tinde să
rămână în mişcare; un obiect în repaos tinde să rămână în repaos”) ce descrie
tendinţa corpurilor de a se opune variaţiei vitezei, putem defini tendinţa unuei
bobine de a se opune variaţiei curentului astfel: „Electronii ce se deplasează
printr-o bobină tind să rămână în mişcare; electronii ce se află în repaos într-o
bobină tind să rămână în repaos.”.
Teoretic, o bobină scurt-circuitată va menţine o valoare constantă a curentului la bornele sale fără niciun
ajutor extern
Practic însă, abilitatea unei bobine de susţinere individuală a unui curent la bornele sale se poate realiza
doar cu ajutorul firelor supraconductoare, deoarece rezistenţa inerentă oricărui conductor normal este suficientă
pentru disiparea rapidă a puterii din circuit şi descreşterea curentului, atunci când nu există o sursă de putere în
circuit.

Încărcarea bobinei; bobina ca o sarcină

Când curentul printr-o bobină creşte, aceasta va genera o

cădere de tensiune în direcţia opusă deplasării
electronilor, comportamentul fiind asemenea unei sarcini.

În această situaţie, spunem că bobina se încarcă, deoarece energie stocată sub formă de câmp magnetic
creşte. Observaţi polaritate tensiuni faţă de direcţia curentului.

Descărcarea bobinei; bobina ca o sursă de putere

Atunci când curentul prin bobină descreşte, căderea de

tensiune generată de aceasta este îndreptată spre direcţia
de deplasare a electronilor, comportamentul fiind
asemenea unei surse de putere.

În această situaţie, spunem că bobina se descarcă, deoarece stocul de energie descreşte, fiind elibertă în
circuitul extern. Obervaţi polaritatea căderii de tensiune faţă de direcţia curentului.

Inductanţa (L)

290
 Măsura capacităţii unei bobine de stocare a energiei pentru o anumită valoare a curentului poartă numele de
inductanţă. Inductanţa măsoară şi intensitatea opoziţiei variaţiei de curent (valoarea tensiunii autoinduse pentru o
anumită rată de variaţie a curentului). Simbolul acesteia este „L”, iar unitatea de măsură este Henry, prescurtat „H”.

Observaţie

Dacă conectăm bursc o bobină nemagnetizată la o sursă de putere, bobina va rezista iniţial curgeri
electronilor prin generarea unei căderi de tensiune egală cu cea a sursei. Pe măsură ce curentul începe să crească, se
va crea un câmp magnetic din ce în ce mai puternic ce absoarbe energie de la sursă. Eventual, curentul atinge
valoarea maximă şi creşterea sa se opreşte. În acest moment, bobina nu mai absoarbe energie de la sursă, iar
căderea de tensiune la bornele sale este minimă (tinde spre zero) (curentul rămâne la valoarea sa maximă).
Pe măsura ce o bobină stochează o cantitate mai mare de energie, curentul prin aceasta creşte, iar căderea
de tensiune scade. Obervaţi că acest comportament este exact opus comportamentului condensatorului, acolo unde
stocarea energiei duce la creşterea căderii de tensiune pe component! Condensatoarele stochează energia prin
menţinerea unei tensiuni statice între armăturile sale, iar bobinele stochează energie prin menţinerea unui curent
prin înfăşurarările lor.

2. Relaţia tensiune-curent a bobinei

• Tensiunea la bornele unei bobine depinde de inductanţa sa precum şi de variaţia curentului cu

timpul la bornele sale

„Legea lui Ohm” pentru bobine

Bobinele nu au o „rezistenţă” stabilă precum rezistorii. Totuşi, există o relaţie matematică dintre tensiunea
şi curentul unei bobine, astfel:

unde,
v = tensiunea instantanee la bornele bobinei (V)
L = inductanţa bobinei (H)
di / dt = rata de variaţie a curentului (A / s)

Forma acestei ecuaţii este asemănătoare ecuaţiei pentru condensatoare.

291
 Precum este şi cazul condensatoarelor, comportamentul bobinelor depinde de variabila timp. Pe lângă
rezistenţa specifică spirelor înfăşurării (o vom presupune egală cu zero pentru simplificarea expunerii), căderea de
tensiune la bornele unei bobine este strâns legată de viteza (rata) de variaţie a curentului în timp.

Exemplificare

Să presupunem o bobină perfectă (rezistenţă de 0Ω a firelor) introdusă într -un

circuit în care putem varia cantitatea de curent cu ajutorul unui potenţiometru
conectat ca şi rezistor variabil.

Potenţiometrul fix

Dacă mecanismul potenţiometrului rămâne într-o poziţie fixă (peria nu se deplasează), ampermetrul
conectat în serie va citi o valoare constantă a curentului, iar voltmetrul conectat în paralel cu bobina va înregistra 0
V. În acest scenariu, rata instantanee de variaţie a curentului (di / dt) este egală cu zero, deoarece curentul este stabil
(constant). Ecuaţia ne spune că, având o variaţie de 0 A / s (nu există de fapt variaţie) pentru di / dt, căderea de
tensiune la bornele bobinei trebuie să fie egală cu zero. Din punct de vedere fizic, dacă nu există o variaţie a
curentului, câmpul magnetic generat de bobină va fi constant. Fără o variaţie a fluxului magnetic (dΦ / dt = Wb / s),
nu va există nicio cădere de tensiune în lungul bobinei datorită inducţiei electromagnetice.

Graficul variaţiei tensiunii şi curentului în raportul cu timpul la

bornele bobinei în acest caz, arată precum în figura alăturată.

292
 Potenţiometrul variabil cu o viteză constantă (în sus)

Dacă deplasăm uşor peria potenţiometrului în „sus”, rezistenţa sa, „văzută”

de circuit, scade. Efectul este creşterea curentului prin circuit, astfel că
indicaţia ampermetrului va creşte uşor.

Presupunând că peria potenţiometrului se deplasează cu o rată constantă, astfel încât creşterea valorii
curentului prin bobină să fie constantă (linie dreaptă pe graficul timp-curent), valoarea termenului di /dt din formulă
va fi una constantă. Această valoare fixă, înmulţită cu inductanţa bobinei în Henry (de asemenea fixă), duce la o
valoare constantă a tensiunii. Fizic, creşterea progresivă a curentului dă naştere unui câmp magnetic de asemenea în
creştere.
Această creştere progresivă a fluxului magnetic la rândul ei, determină inducerea unei tensiuni în bobină
aşa cum rezultă din ecuaţia inducţiei lui Faraday: e = N(dΦ / dt). Polaritatea acestei tensiuni autoinduse de-a lungul
bobinei (înfăşurării) se opune variaţiei curentului. Cu alte cuvinte, polaritatea tensiunii induse datorată
creşteriicurentului se va orienta împotriva direcţiei curentului, încercând să menţină curentul la vechea sa valoare.
Acesta este de fapt un principiu mai general expus în Legea lui Lenz, ce spune că un efect indus va fi tot timpul
opus cauzei ce-l produce.

În acest scenariu, bobina se comportă precum o sarcină, cu partea

negativă a tensiunii induse ca loc de intrare al electronilor, iar
partea pozitivă a tensiunii induse ca loc de ieşire al lor.

293
 Potenţiometrul variabil cu o viteză variabilă

Modificând rata de creştere a curentului prin bobină prin deplasarea

în sus a periei potenţiometrului la diferite viteze rezultă valori
diferite ale căderilor de tensiune la bornele bobinei, cu aceeaşi
polaritate ca şi mai înainte (opusă creşterii curentului).

Potenţiometrul variabil (în jos)

Inversând direcţia de deplasare a periei potenţiometrului („jos”), rezistenţa

sa, „văzută” de circuit, creşte. Curentul, prin urmare, va scădea prin circuit
(valoare negativă pentru raportul di / dt). Bobina, ce se opune tot timpul
variaţiei curentului, va produce o cădere de tensiune contrară direcţiei
variaţiei.

Valoarea tensiunii produse de bobină va depinde de rata (viteza) de descreştere a curentului prin aceasta.
Conform legii lui Lenz, tensiunea indusă se va opune variaţiei curentului. Cu un curent ce descreşte, polaritatea
tensiunii este orientată astfel încât să menţină curentul la valoarea sa precedentă. În acest scenariu, bobina se
comportă precum o sursă, cu partea negativă a tensiunii induse la capătul de ieşire al electronilor, iar partea pozitivă
la capătul de intrare. Cu cât curentul descreşte mai rapid, cu atât bobina va produce o tensiune mai mare, în
încercarea sa de menţinere constantă a curentului prin eliberarea energiei stocate spre circuit.

294
Valoarea absolută a tensiunii

Din nou, cantitatea de tensiune la bornele unei bobine perfecte este direct proporţională cu rata variaţiei
curentului prin aceasta. Singura diferenţa între cazurile de creştere şi descreştere ale curentului este polaritatea
tensiunii induse. Pentru aceeaşi rată de creştere sau descreştere (variaţie) a curentului cu timpul, magnitudinea
(valoarea absolută) a tensiunii va fi aceeaşi. De exemplu, o variaţiei de di/dt = 2 A/s va produce aceeaşi cantitate de
tensiune indusă la bornele unei bobine precum o variaţie de di/dt = -2 A/s, însă de polaritate diferită.

Variaţia foarte rapidă a curentului

Dacă variaţia curentului prin circuit este foarte rapidă, se vor produce căderi de tensiuni foarte mari. Să
considerăm următorul circuit:
În acest circuit, un neon este conectat la bornele unei bobine. Un întrerupător
este folosit pentru controlul curentului din circuit, iar puterea din circuit este
generată de o baterie de 6 V. Când întrerupătorul este închis, bobina se va
opune pentru scurt timp variaţiei curentului de la 0 A (circuit deschis) la o
anumită valoare (circuit închis), dar căderea de tensiune la bornele sale va fi
foarte mică.

Pentru ionizarea gazului din interiorul neonului, acesta nu poate fi aprins

de cei 6 V produşi de baterie, sau de căderea mică de tensiune datorată
variaţiei curentului prin bobină la închiderea întrerupătorului.

Când circuitul este deschis însă, întrerupătorul introduce o rezistenţă extrem

de mare în circuit (rezistenţa aerului dintre contactele sale). Această
introducere bruscă a unei rezistenţe foarte mari în circuit rezultă în scăderea

295
aproape instantă a curentului din circuit la valoarea zero. Matematic, termenul di / dt va avea o valoare foarte mare,
negativă.

O asemenea variaţie puternică a curentului de la o anumită valoare la zero într-un interval de timp foarte
scurt, va induce o tensiune foarte mare la bornele bobinei, de polaritate negativă în stânga şi pozitivă în dreapta,
chiar dacă doar pentru un scurt moment până când curentul scade la zero.
Pentru efect maxim, mărimea bobinei ar trebuie să fie cât mai mare posibil (o inductanţă de cel puţin 1
Henry).

3. Factori ce afectează inductanţa bobinei

• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea numărului de spire din înfăşurare, şi invers
• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea ariei infăşurării, şi invers
• Inductanţa bobinei scade odată cu creşterea lungimii infăşurării, şi invers
• Inductanţa bobinei creşte odată cu creşterea permeabilităţii magnetice a materialului din care este
confecţionat miezul acesteia, şi invers

Există patru factori de bază în construcţia bobinelor ce influenţează valoarea inductanţei create. Toţi aceşti
factori se referă la valoarea fluxului magnetic creat pentru o anumită valoare a forţei magnetice:

Numărul spirelor din înfăşurare

Toţi ceilalţi factori fiind egali, un număr mai mare de spire în

înfăşurarea bobinei rezultă într-o valoare mai mare a
inductanţei, şi invers.

Explicaţie: un număr mai mare de spire se traduce printr-o forţă magnetică mai mare (în amperi), pentru o
anumită valoare a curentului prin bobină.

Aria înfăşurării

296
 Toţi ceialţi factorii fiind egali, o arie mai mare a înfăşurării
(privind în lungul înfăşurării la secţiunea transversală a
acesteia) rezultă într-o inductanţă mai mare, şi invers.

Explicaţie: o arie mai mare a înfăşurării prezintă o opoziţie mai mică faţă de formarea fluxului magnetic,
pentru o anumită valoarea a forţei câmpului magnetic.

Lungimea înfăşurării

Toţi ceialţi factorii fiind egali, cu cât lungimea înfăşurării este

mai mare, cu atât inductanţa este mai mică, şi invers.

Explicaţie: o cale mai lungă pentru fluxul magnetic rezultă într-o opoziţie crescută faţă de formarea acelui
flux, pentru o anumită valoare a forţei magnetice.

Materialul miezului

Toţi ceialţi factorii fiind egali, cu cât permeabilitatea magnetică

a miezului înfăşurării este mai mare, cu atât mai mare este
inductanţa, şi invers.

Explicaţie: un miez dintr-un material cu o permeabilitate magnetică mai mare rezultă într-un flux magnetic
mai mare pentru o anumită valoare a forţei magnetice.

Formula inductanţei

O aproximare pentru calcularea inductanţei oricărei înfăşurări se poate obţine cu următoarea formulă:

unde,
L - inductanţa înfăşurării (H)
N - numărul spirelor din înfăşurare (1, pentru fir simplu)
μ = μrμ0

297
 μ - permeabilitatea absolută a materialului miezului
μ r - permeabilitatea relativă (1, pentru aer)
μ 0 - permeabilitatea vidului (1,26 x 10-6)
A - aria înfăşurării (m2)
l - lungimea medie a înfăşurării (m)

Această formulă este doar aproximativă, deoarece permeabilitatea magnetică variază odată cu variaţia
intensităţii câmpului magnetic (vezi ne-liniaritatea curbelor „B-H” pentru diferite materiale). Dacă termenul µ
(permeabilitatea) din ecuaţia de mai sus nu este stabil, nici inductanţa (L) nu va fi perfect stabilă atunci când apar
variaţii ale curentului prin înfăşurare. Dacă histerezisul miezului este suficient de mare, acest lucru se va răsfrânge
asupra inductanţei bobinei. La construcţia bobinelor se încercă minimizarea acestor efecte prin realizarea bobinei în
aşa fel încât densitatea fluxului magnetic nu atinge niciodată nivelul de saturaţie, iar bobina funcţionează în
porţiunea mai liniară a curbei de magnetizaţie B-H.
Bobinele variabile sunt de obicei concepute astfel încât să fie posibilă variaţia numărului de înfăşurări
folosite în orice moment, sau prin schimbarea miezului.

4. Conectarea în serie şi în paralel a bobinelor

• Inductanţele serie se adună

• Inductanţele paralel sunt mai mici decât inductanţele oricăror bobine individuale

Inductanţa bobinelor serie

La conectarea bobinelor în serie, inductanţa totală este suma

inductanţelor individuale ale bobinelor. Acest lucru se datorează
faptului că inductanţa este valoarea căderii de tensiune pe o bobină
în funcţie de rata de variaţie a curentului prin ea.

Dacă bobinele sunt conectate în serie, prin urmare având acelaşi curent pe la borne şi aceeaşi rată de
variaţia a acestuia, atunci valoarea totală a căderii de tensiune ca urmare a variaţiei curentului va fi suma căderilor
individuale, pe fiecare bobină; se crează astfel o tensiune totală mult mai mare decât este posibilă pe fiecare bobină
în parte, dacă aceasta ar fi fost conectată singură în circuit. O valoare mai mare a tensiunii pentru aceeaşi valoare a
variaţiei curentului înseamnă o inductanţă mai mare.

298
 Astfel, inductanţa totală pentru bobinele serie este mai mare decât inductanţele individuale ale bobinelor.
Formula pentru calcularea inductanţei serie este asemănătoare celei pentru calculul rezistenţelor în serie:

Inductanţa bobinelor paralel

La conectarea bobinelor în paralel, inductanţa totală este

mai mică decât inductanţele individuale ale bobinelor.

Explicaţia este asemănătoare celei pentru conectarea bobinelor în serie. Măsura inductanţei este valoarea
căderii de tensiune pe bobină pentru o anumită rată de variaţie a curentului prin aceasta. Din moment ce valoarea
curentului prin fiecare bobină este doar o fracţie din valoarea totală a curentului, iar tensiunea pe fiecare bobină
paralelă este egală, o modificare a valorii totale a curentului va duce la o cădere de tensiune pe fiecare bobină în
parte mult mai mică decât dacă fiecare bobină ar fi fost considerată separat (legată singură în circuit). O cădere de
tensiune mai mică pentru aceeaşi rată de variaţie a curentului înseamnă o inductanţă mai mică.
Prin urmare, inductanţa totală este mai mică decât valoarea inductanţei ce ar fi fost posibilă pe fiecare
bobină luată în parte. Formula de calcul a inductanţei paralele are aceeaşi formă ca şi a rezistenţelor conectate în
paralel:

5. Consideraţii practice (bobina)

Bobinele, la fel ca toate celelalte componente, au anumite limite ce trebuiesc luate în considerare dacă se
doreşte operarea eficientă şi siguranţa a circuitelor din care fac parte.

Curentul maxim printr-o bobină

Bobinele sunt realizate din conductori înfăşuraţi. Orice conductor are o limită maximă a capacităţii
curentului prin el, limită datorată rezistenţei şi abilităţii acestuia de a elimina căldura creată. Din această cauză,
trebuie să fim atenţi la valoarea curentului maxim permisă printr-o bobină.

299
Circuitul echivalent a unei bobine

Orice conductor din care este realizat bobina prezintă o anumită rezistenţă electrică. Adeseori, cerinţele
circuitului impun cea mai mică dimensiune posibilă bobinelor din componenţă. Din acest motiv, nu există o bobină
„ideală”. Conductorii bobinelor prezintă de obicei o rezistenţă electrică serie substanţială. Distanţa foarte mică
dintre doi conductori adiacenţi ai înfăsurării dă naştere unei capacităti parazite. Toate aceste lucruri interacţionează
cu caracteristicile pur inductive ale tuturor bobinelor.
Spre deosebire de condensatoare, ce sunt relativ uşor de confecţionat pentru obţinerea unor efecte parazite
neglijabile, bobinele sunt greu de găsit în forma lor „pură”. În unele aplicaţii, aceste caracteristici nedorite pro pune
serioase probleme inginereşti.

Mărimea fizică a bobinelor

Fizic, bobinele tind să fie mult mai mare decât condensatoarele, pentru aceiaşi valoare a energiei stocate.
Acest lucru este cu atât mai adevărat dacă luăm în considerare condensatoarele electrolitice, ce permit stocarea unei
energii (capacitive) mari într-un spaţiu relativ mic. Dacă dorim stocarea unei energii mari într-un volum mic, într-
un anumit circuit pe care-l proiectăm, dacă putem alege între o bobină şi un condensator, de cele mai multe ori
alegerea corectă o reprezintă condensatorul.
O excepţie notabilă a acestei regului o reprezintă aplicaţii care necesită capacităţi sau inductanţe extrem de
mari pentru stocarea energiei electrice: bobinele realizate din fire supraconductoare (rezistenţă electrică zero) sunt
mai practice din punct de vedere al realizării lor decât condensatoarele de aceiaşi valoare, şi probabil sunt şi mai
mici.

Interferenţa cauzată de bobine

Bobinele pot afecta componentele adiacente dintr-un circuit electric sau electronic datorită câmpurilor
magnetice create. Aceste câmpuri se întind pe o distanţa relativ mare fată de bobină. Acest lucru este adevărat mai
ales în cazul în care există şi alte bobine în apropierea acesteia. În cazul în care câmpurile magnetice a două sau mai
multe bobine se „cuplează”, în circuit vor exista inductanţe mutuale precum şi inductanţe proprii, ducând la efecte
nedorite.
Acesta este un alt motiv pentru care, la proiectarea circuitelor, se aleg de obicei condensatoare în dauna
bobinelor, acolo unde acest lucru este posibil: câmpul electric al condensatoarelor nu se „împrăştie” pe o suprafaţă
mare precum cel al bobinelor, şi nu generează efecte mutuale cu celelalte componente din circuit.

16 - Constantele de timp RC şi L/R

300
 1. Răspunsul tranzitoriu al condensatorului

• Condensatoarele se comportă aproximativ asemenea bateriilor secundare în cazul aplicării unei tensiuni la
bornele lor: reacţia iniţială este de a produce un curent foarte mare ce tinde spre zero cu timpul
• Un condensator complet descărcat se comportă iniţial asemenea unui scurt circuit atunci când la bornele
sale se aplică o anumită tensiune. După ce se încarcă la valoarea tensiunii sursei de alimentare, se comportă
precum un circuit deschis
• Într-un circuit RC (rezistor-condensator) alimentat, tensiunea condensatorului creşte de la zero la valoarea
sursei de alimentare, pe când curentul trece de la valoarea maximă spre zero; ambele variabile au o variaţie
puternică la început, şi se apropie tot mai greu de valorile lor finale odată cu trecerea timpului

Circuit RC simplu

Condensatoarele tind să se comporte asemenea

bateriilor secundare datorită posibilităţii de stocare
şi eliberare ulterioară a energiei sub formă de câmp
electric.

Un condensator complet descărcat generează o tensiune de zero volţi la bornele sale, iar un condensator
încărcat menţine o valoare constantă a tensiunii la bornele sale, asemenea unei baterii. Atunci când aceştia sunt
introduşi într-un circuit cu alte surse de tensiune, absorb energie de la aceste surse, la fel precum o baterie
secundară se încarcă atunci când este conectată la un generator. Un condensator complet descărcat, având o cădere
de tensiune zero la bornele sale, conectat la o sursă de tensiune, se va comporta iniţial precum un scurt-circuit,
folosind un curent maxim de la sursă pe măsură ce se încarcă.
Cu timpul, tensiunea la bornele sale creşte spre valoarea tensiunii aplicate de sursă, iar curentul prin
condensator scade din această cauză. După ce condensatorul a atins valoarea maximă a tensiunii sursei, încetează să
mai „consume” curent de la această, şi se comportă practic precum un circuit deschis.

Închiderea întrerupătorului

Graficul alăturat prezintă variaţia tensiunii cu timpul, variaţie

cunoscută sub numele de răspuns tranzistoriu (al
condensatorului, în acest caz).

301
 Atunci când întrerupătorul este închis prima dată, tensiunea la bornele condensatorului (considerat complet
descărcat) este de zero volţi; de aceea, în primă fază se comportă precum un scurt-circuit. Cu timpul, tensiunea
condensatorului creşte până la valoarea tensiunii bateriei, moment în care condensatorul se comportă precum un
circuit deschis. În această configuraţie, curentul prin circuit este determinat de raportul dintre diferenţa de tensiune
dintre baterie şi condensator şi valoarea rezistenţei, 10 kΩ. Pe măsură ce tensiunea condensatorului se apropie de
cea a bateriei, curentul prin circuit se apropie şi el de valoarea zero. Odată atinsă tensiunea bateriei de către
condensator (15 V), curentul va fi exact zero.

Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 10 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 0V 1500 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 5,902 V 909,8 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 9,482 V 551,8 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 12,970 V 203,0 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 14,253 V 74,68 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4 15 V 14,725 V 27,47 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5 15 V 14,899 V 10,11 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6 15 V 14,963 V 3,718 uA
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10 15 V 14,999 V 0,068 uA

În timp, tensiunea condensatorului se apropie de 15 volţi iar curentul se apropie de zero; acest grafic se
numeşte asimptotic, adică, ambele variabile se apropie tot mai mult de valoarea lor finală cu timpul, dar niciuna nu
atinge exact acea valoare. Din punct de vedere practic însă, putem presupune că valoarea tensiunii la bornele
condensatorului atinge la un moment dat 15 V, iar curentul 0 A.

302
 2. Răspunsul tranzitoriu al bobinei

• O bobină complet descărcată se comportă iniţial precum un circuit deschis atunci când la bornele sale este
aplicată o tensiune. După ce se încarcă, curentul prin ea este maxim, iar tensiunea zero, comportamentul
fiind asemenea unui scurt-circuit.
• Într-un circuit rezistor-bobină, curentul bobinei trece de la zero la valoarea maximă, iar tensiunea de la
valoarea maximă la zero; ambele variabile au o variaţie puternică la început.

Circuit L/R simplu

O bobină complet descărcată (nu există câmp magnetic), prin

care nu trece niciun curent, la conectarea unei surse de
tensiune la bornele sale, se va comporta iniţial asemenea unui
circuit deschis (încearcă să menţină un curent de zero
amperi), căderea de tensiunea la bornele sale fiind maximă.

În timp, curentul creşte spre valoarea maximă permisă de circuit, iar tensiunea scade spre zero. Odată atinsă
valoarea de zero volţi (pentru o bobină ideală), curentul rămâne la nivelul maxim, iar bobina se va comporta
asemenea unui scurt-circuit.

Închiderea întrerupătorului

La închiderea întrerupătorului, căderea de tensiune pe bobină

sare direct la valoarea tensiunii bateriei (precum un circuit
deschis) şi scade spre zero cu timpul (ajungând să se
comporte precum un scurt-circuit).

Tensiunea pe bobină se determină calculând care este căderea de tensiune de pe R cunoscând curentul prin
bobină; diferenţa dintre tensiunea bateriei şi cea a rezistorului este tensiunea de pe bobină. La închiderea iniţială a
întrerupătorului, curentul este zero, dar creşte apoi cu timpul până ajunge să fie egal cu raportul dintre tensiunea
furnizată de baterie şi rezistenţa rezistorului conectat în serie (1Ω în acest caz). Comportamentul acesta este exact
invers faţă de circuitul RC (rezistor-condensator), unde curentul iniţial a fost maxim iar tensiunea pe condensator
zero.

303
Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 10 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 15 V 0
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 9,098 V 5,902 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 5,518 V 9,482 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 2,030 V 12,97 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 0,747 V 14,25 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4 15 V 0,275 V 14,73 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5 15 V 0,101 V 14,90 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6 15 V 37,181 mV 14,96 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10 15 V 0,681 mV 14,99 A

La fel ca în cazul circuitului RC, graficul tensiunii şi al curentului cu timpul este asimptotic.

3. Analiza circuitelor tranzitorii RC şi L/R

Paşii pentru analiza circuitelor tranzitorii RC şi L/R:

1. Determinarea constantei de timp a circuitului (RC sau L/R)
2. Identificarea variabilei de calculat (tensiune pentru condensator, curent pentru bobină)
3. Determinarea valorilor iniţiale şi finale a variabilei alese
4. Introducerea valorilor (iniţiale, finale, constantei de timp) în formula universală a constantei de timp şi
rezolvarea acesteia (calcularea variaţiei)
5. Dacă valoarea iniţială a fost zero, atunci valoarea actuală la timpul specificat este egală cu variaţia calculată
cu ajutorul formulei universale. În caz contrar, valoarea actuală este suma dintre variaţia calculată şi
valoarea iniţială a variabilei

304
 Există o metodă sigură de calcul a tuturor variabilelor dintr-un circuit reactiv (cu bobine şi/sau
condensatoare) de curent continuu. Primul pas este identificarea valorilor iniţiale şi a celor finale pentru tensiune în
cazul condensatoarelor şi pentru curent în cazul bobinelor.

Valorile iniţiale

La închiderea întrerupătorului (sau deschiderea) dintr-un circuit, componentul reactiv încearcă să menţină
această cantitate (tensiune pentru condensator, curent pentru bobină) la valoarea existentă înainte de acţionarea
întrerupătorului (vezi răspunsul tranzistoriu al condensatorului şi răspunsul tranzistoriu al bobinei); această valoarea
este prin urmare folosită ca valoare „iniţială”.

Valorile finale

Valoarea finală a acestor mărimi este cantitatea la care acestea ajung după o durată de timp infinită de la
acţionarea întrerupătorului. Aceasta poate fi determinată în analiza circuitului capacitiv considerând condensatorul
un circuit deschis, iar în cazul analizei circuitului inductiv, considerând bobina un scurt-circuit, deoarece acesta este
comportamentul lor după ce sunt încărcate la maxim (după o perioadă de timp infinită).

Constanta de timp

Următorul pas este calcularea constantei de timp a circuitului: timpul necesar pentru ca valorile tensiunii şi
ale curentului să variaze cu aproximativ 63% din valoarea finală, într-o situaţie tranzitorie. Constanta de timp se
exprimă în secunde şi este simbolizată prin litera grecească „tau”, τ.

Circuit RC serie

Într-un circuit RC serie, constanta de timp este egală cu produsul dintre rezistenţa totală în ohmi şi
capacitatea în Farad:

Circuit L/R serie

Pentru un circuit serie L/R, constanta de timp este egală cu raportul dintre inductanţa totală în Henry şi
rezistenţa totală în ohmi.

Explicaţie

305
 Creşterea şi descreşterea valorilor circuitului reactiv tranzitoriu, este asimptotică, curbele graficului sunt
prin urmare exponenţiale.
După cum am spus mai sus, constanta de timp este durata de timp necesară pentru ca oricare dintre aceste
valori să varieze cu 63% faţă de valoarea lor iniţială spre cea finală. Cu fiecare constantă de timp, aceste valori se
situează cu 63% mai aproape de valoarea lor finală. Formula matematică pentru determinarea precisă a procentelor
variaţiei este următoarea:

Litera e este constanta lui Euler, aproximativ 2,7182818. La formula de mai sus s-a ajuns cu ajutorul
analizei matematice, după analiza asimptotică a valorilor circuitului. După un timp egal cu o constantă de timp,
procentul variaţiei faţă de valoarea iniţială este de:

După o perioadă de două constante de timp, procentul variaţiei faţă de valoarea iniţială este:

După zece constante de timp:

Cu cât perioada de timp de la aplicarea tensiunii bateriei la bornele bobinei/condensatorului este mai lungă,
cu atât este mai mare valoarea numitorului fracţiei, întreaga fracţie fiind astfel mai mică, iar totalul scăzut din
valoarea 1 se apropie eventual spre 1, sau, 100%.

Formula universală a constantei de timp

Putem deduce o formulă universală pentru determinarea valorilor curentului şi ale tensiunii în circuitele
tranzitorii, asfel:

unde,
final = valoarea variabilei după un timp infinit (valoarea finală)
iniţial = valoarea iniţială a variabilei considerate

306
 e = constanta lui Euler (2,7182)
t= timpul (s)
τ = constanta de timp a circuitului (τ)

Analiza circuitului RC serie

Să analizăm circuitul RC serie de la începutul capitolului:

Constanta de timp

Din moment ce constanta de timp (τ) a unui circuit RC serie este produsul dintre rezistenţă şi capacitate,
valoarea obţinută este de 1 secundă:

Calcularea tensiunii

Analizăm în acest caz tensiunea deoarece este valoarea pe care condensatoarele încearcă să o menţină
constantă. Cu toate că formula se poate aplica la fel de bine şi pentru curent, valorile finale şi cele iniţiale pentru
curent sunt de fapt derivate din tensiunea condensatorului, prin urmare, calcularea tensiunii este o metodă mai
directă. Rezistenţa este de 10 kΩ iar capacitatea de 100 µF (microfarad).
Dacă iniţial condensatorul este complet descărcat (0 V), putem folosi această valoare pentru tensiunea
iniţială. Valoarea finală va fi tensiunea bateriei, 15 V. Formula universală pentru tensiunea condensatorului în acest
circuit arată astfel:

După 7,25 de secunde de la aplicarea tensiunii la bornele condensatorului (prin închiderea întrerupătorului),
tensiunea va creşte astfel:

307
 Deoarece tensiunea iniţială la bornele condensatorului a fost de 0 V, o creştere cu 14,989 V se traduce
printr-o cădere de tensiune de 14,989 V la bornele condensatorului după 7,25 s de la închiderea circuitului.

Calcularea curentului

Aceeaşi formulă poate fi folosită şi pentru determinarea curentului din circuit. Ştim că un condensator
descărcat se comportă precum un scurt-circuit, prin urmare, curentul iniţial va fi maximul posibil în circuit:

Ştim de asemenea că valoarea finală a curentului va fi zero, din moment ce condensatorul se va comporta
eventual precum un circuit deschis, prin urmare, nu va exista curgere a electronilor prin circuit. Cunoscând valorile
iniţiale şi cele finale, putem folosi formula universală pentru determinarea valorii curentului după 7,25 de secunde
de la închiderea aceluiaşi circuit RC de mai sus:

Observăm că valoarea obţinută este negativă, nu pozitivă! Acest lucru înseamnă o descreştere a curentului
şi nu creştere a acestuia în timp. Din moment ce am început cu un curent de 1,5 mA, această descreştere de 1,4989
mA se traduce prin existenţa unui curent de 0,001065 mA (1,065 µA) după un interval de timp de 7,25 de secunde
de la închiderea circuitului.
Am fi putut determina curentul prin circuit după 7,25 s, scăzând tensiunea condensatorului din tensiunea
bateriei pentru obţinerea tensiunii pe rezistor; aflam apoi curentul prin rezistor (şi prin întreg circuitul) folosind
legea lui Ohm (I =E / R). În ambele cazuri, ar trebui să obţinem acelaşi rezultat:

Analiza circuitului L/R serie

Să analizăm acum circuitul L/R serie de la începutul

capitolului.

308
 Constanta de timp

Cu o inductanţă de 1 Henry şi o rezistenţă serie de 1 ohm, constanta de timp a circuitului de faţă este de 1
secundă:

Calcularea curentului

Deoarece este un circuit inductiv, iar bobinele ştim că se opun variaţiei curentului, vom aplica formula
universală folosind valorile iniţiale şi finale ale curentului. Dacă iniţial întrerupătorul este deschis, curentul este
egal cu zero (valoarea iniţială). După o perioadă de timp infinită, curentul va atinge valoarea sa finală, egală cu
raportul dintre tensiunea sursei şi rezistenţa totală din circuit (I =E / R), 15 A în acest caz.
Dacă vrem să aflăm valoarea curentului la 3,5 secunde după închiderea întrerupătorului, aplicăm formula
universală astfel:

Din moment ce valoarea iniţială a curentului a fost zero, valoare acestuia după 3,5 secunde este de 14,547
amperi.

Calcularea tensiunii

Având doar un singur rezistor în circuit, calculăm mai întâi căderea de tensiune pe acesta pentru timpul de
3,5 s:

Făcând diferenţa între tensiunea bateriei şi cea a rezistorului, căderea de tensiune pe bobină este de 0,453 V
pentru timpul de 3,5 s:

4. De ce L/R şi nu LR

Circuitele tranzitorii şi transferul de energie

309
 Pentru cei care studiază teoria circuitelor electrice pentru prima dată, este destul de greu de înţeles motivul
pentru care calculul constantei de timp pentru un circuit inductiv este diferit faţă de circuitul capacitiv. Pentru un
circuit rezistor-condensator (RC), constanta de timp (în secunde) se calculează ca produs dintre rezistenţa în ohmi şi
capacitatea în Farad: τ = RC. Totuşi, pentru un circuit rezistor-bobină (L/R), constanta de timp se calculează ca
raport dintre inductanţa în Henry şi rezistenţă în ohmi: τ = L/R.
Această diferenţă a modului de calcul are implicaţii profunde asupra analizei calitative a răspunsului
tranzitoriu al circuitului. Circuitele RC au un răspuns mai rapid pentru o valoare mică a rezistenţei şi un răspuns
mai lent pentru o valoare mare a rezistenţei; circuitele L/R au un răspuns mai rapid cu o rezistenţă mai mare şi unul
mai lent pentru o rezistenţă mai mică, exact opusul situaţiei precedente. Circuitele RC în general sunt destul de
intuitive, dar cele inductive sunt mai greu de înţeles.
Cheia care stă la baza înţelegerii circuitelor tranzitorii este o însuşire temeinică a conceptului transferului
de energie şi natura sa electrică. Atât condensatoarele cât şi bobinele pot stoca energie, condensatorul sub formă de
câmp electric iar bobina sub formă de câmp magnetic. Energia electrostatică a condensatorului tinde să menţină
constantă valoarea tensiunii de la terminalele sale. Energia electromagnetică a bobinei tinde să menţină constantă
valoarea curentului prin ea.

Descărcarea condensatorului şi a bobinei

Să luăm în considerare ce se întâmplă în

cazul fiecărui component reactiv în
momentul descărcării, şi anume, atunci
când energia stocată în dispozitiv (bobină
sau condensator) este eliberată pe un
rezistor şi disipată de acesta sub formă de
căldură.

În ambele cazuri, căldura disipată de rezistor constituie energie ce părăseşte circuitul, în consecinţă,
componentul reactiv (condensatorul sau bobina) îşi pierde energia stocată în timp; rezultatul este fie o descreştere a
tensiunii condensatorului sau o descreştere a curentului bobinei, lucru reprezentat pe grafic. Cu cât rezistorul disipă
mai multă putere, cu atât mai rapidă este descărcarea dispozitivelor, deoarece puterea, prin definiţie, este rata
transferului de energie cu timpul.
Prin urmare, constanta de timp a unui circuit tranzitoriu depinde de rezistenţa circuitului. Desigur, aceasta
depinde şi de capacitatea de stocare a componentului reactiv, dar ne vom concentra momentan doar pe efectul
rezistorului asupra circuitului. Constanta de timp a circuitului este mai mică (o rată de descărcare mai rapidă) dacă

310
valoarea rezistorului este în aşa fel încât maximizează disiparea puterii (rata transformării energiei în căldură) din
circuit.
Pentru un circuit capacitiv, unde energia stocată este sub formă de tensiune, acest lucru înseamnă că
rezistorul trebuie să posede o valoare mică a rezistenţei pentru maximizarea curentului, oricare ar fi tensiunea
existentă. Pentru un circuit inductiv, unde energia stocată este sub formă de curent, acest lucru înseamnă că
rezistorul trebuie să posede o valoare mare a rezistenţei pentru maximizarea căderii de tensiune, oricare ar fi
valoarea curentului (luând în considerare faptul că produsul dintre tensiune şi curent este egal cu puterea).

Energia potenţială şi energia cinetică

Ca şi o analogie, putem recurge la o exemplificare mecanică a stocării energiei sub formă capacitivă şi
inductivă. Condensatoarele, stocând energie electrostatic, sunt rezervoare de energie potenţială. Bobinele, stocând
energie electromagnetic (electrodinamic), sunt rezervoare de energie cinetică. Mecanic, energia potenţială poate fi
reprezentată cu ajutorul unei mase suspendate, iar energia cinetică cu ajutorul unei mase aflate în mişcare.

Energia potenţială

Să considerăm ilustraţia alăturată pentru

condensator, considerând energia stocată în
acesta ca fiind energie potenţială.

Căruciorul, atunci când se afla în vârful pantei, posedă energie potenţială datorată influenţei gravitaţiei şi
poziţiei sale din vârf. Dacă luăm în considerare sistemul de frânare al căruciorului, acesta este analog rezistenţei
circuitului/sistemului, iar căruciorul este în acest caz condensatorul; întrebarea este, ce valoare (mică sau mare) a
rezistenţei ajută la o eliberare mai rapidă (parcurgerea mai rapidă a pantei) a energiei potenţiale? Desigur, o
rezistenţă minimă (lipsa frânelor) ar duce la parcurgerea cea mai rapidă a pantei de către cărucior!
Fără ca sistemul de frânare să acţioneze, căruciorul se va deplasa liber pe pantă în jos, folosind
(„consumând”) energie potenţială pe măsură ce pierde din înălţime. Atunci când sistemul de frânare acţionează la
capacitate maximă, căruciorul nu se va deplasa la vale (sau o va face foarte încet), iar energia sa potenţială se va
păstra pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul circuitului capacitiv, ce se
descarcă rapid dacă rezistenţa sa este mică, şi se descarcă lent dacă rezistenţa este mare.

311
 Energia cinetică

Să considerăm acum o analogie mecanică

pentru bobină, reprezentând energia stocată
de aceasta sub formă cinetică.

De această dată, căruciorul se află la nivelul solului şi este deja în mişcare. Energia sa în acest caz este
energie cinetică (mişcare), nu potenţială (înălţime). Din nou, considerând sistemul de frânare al căruciorului ca
fiind analog rezistenţei din circuit, atunci putem considera căruciorul ca fiind bobina; întrebarea în acest caz este
este asemănătoare celei din cazul condensatorului, şi anume, ce valoare a rezistenţei facilitează eliberarea rapidă a
energiei cinetice stocate? Desigur, o rezistenţă maximă (sistemul de frânarea acţionat la maxim) va încetini
căruciorul cel mai repede (într-o perioadă de timp cât mai scurtă).
Cu sistemul de frânare acţionat la maxim, căruciorul se va opri foarte repede, folosind („consumând”)
energia cinetică pe măsură ce încetineşte. Fără acţiunea frânelor, căruciorul se deplasează liber, pentru o perioadă
de timp infinita (neglijând frecarea şi rezistenţa aerodinamică în acest caz), iar energia sa cinetică va fi menţinută
(stocată) pentru o perioadă lungă de timp. Analog, un circuit inductiv se descarcă rapid dacă rezistenţa pe care se
descarcă este mare şi invers, se descarcă lent dacă rezistenţa este mică.

5. Cazuri speciale de calcul

Valori iniţiale diferite de zero

Există cazuri de analiză a circuitelor de curent continuu tranzitorii în care componentele reactive
(condensatoare sau bobine) nu sunt iniţial „descărcate”, prin urmare, valorile iniţiale ale tensiunii şi curentului nu
sunt zero. Cu alte cuvinte, condensatorul poate fi parţial încărcat la momentul iniţial (tensiunea la bornele sale este
diferită de zero), iar bobina poate fi deja străbătuta de un anumit curent la momentul iniţial.

Circuit L/R simplu

Să luăm circuitul alăturat ca şi exemplu; iniţial întrerupătorul

este deschis, iar la momentul final acesta este închis.

312
 Deoarece acesta este un circuit inductiv, începem analiza prin determinarea valorilor iniţiale şi finale ale
curentului. Acest pas este extrem de important în analiza circuitelor inductive, deoarece valorile iniţiale şi finale ale
tensiunii nu pot fi cunoscute decât după determinarea curentului!
Cu întrerupătorul în poziţia deschis (condiţia iniţială), rezistenţa serie totală este de 3Ω, ceea ce limitează
valoarea finală a curentului din circuit la 5 A:

astfel, chiar înainte de a închide întrerupătorul, avem un curent de 5 A prin bobină, faţă de 0 A în exemplul
din secţiunea precedentă). Când întrerupătorul este închis (condiţia finală), rezistorul de 1 Ω este scurt-circuitat, iar
valoarea totală a rezistenţei din circuit se reduce Ωla (R
2 1 ); valoarea finală a curentului prin circuit cu
întrerupătorul închis este:

Prin urmare, bobina din acest circuit are un curent iniţial de 5 A şi unul final de 7,5 A. Deoarece ne
interesează ce se întâmplă în circuit după închiderea întrerupătorului şi scurt-circuitarea rezistorului R 2 , calcularea
constantei de timp se realizează pentru L 1 şi R 1 : 1 Henry / 2 Ω, sau τ = 0,5 secunde. Cu aceste valori, putem acum
calcula valorile curentului în timp. Tensiunea pe bobină este egală cu diferenţa dintre tensiunea bateriei (15 V) şi
produsul dintre curentul circuitului (7,5 A) şi rezistenţa R 1 (2 Ω). Dacă observăm că t ensiunea iniţială la bornele
bobinei este de 5 V şi apoi scade la 0 V după un timp infinit de la închiderea întrerupătorului, putem folosi aceste
valori în formula universală a constantei de timp pentru a ajunge la aceleaşi rezultate:

Tabelul variaţiei

Mai jos este prezentat tabelul variaţiei tensiunii cu timpul, în primele 3 secunde de la închiderea
întrerupătorului:

313
Timp (secunde) Tensiune baterie Tensiune condensator Curent
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0 15 V 5V 5A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.1 15 V 4.094 V 5.453 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.25 15 V 3.033 V 5.984 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
0.5 15 V 1.839 V 6.580 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 15 V 0.677 V 7.162 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 15 V 0.092 V 7.454 A
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3 15 V 0.012 V 7.494 A

6. Circuite complexe

• Pentru analiza circuitelor RC sau L/R mai complexe decăt cele serie simple, putem transforma circuitul
într-un circuit echivalent Thevenin considerând compoentul reactiv (condensator sau bobină) ca fiind
„sarcina” şi reducând restul componentelor la un circuit echivalent cu o sursă de tensiune şi un rezistor
serie. Apoi, analizăm comportamentul circuitului în timp, folosind formula universală a constantei de timp

Circuit RC paralel

Ce facem în cazul în care avem un circuit mai

complicat decât configuraţiile serie
considerate până acum? Să considerăm
circuitul alăturat, de exemplu.

Formula constantei de timp (τ = RC) se bazeaz

ă pe un circuit capacitiv serie simplu, format dintr-un
condensator şi un rezistor conectate în serie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru constanta de timp în circuitul
inductiv serie simplu (τ = L / R). Ce p u et m face p rin u rmare
într -o situaţie asemănătoare celei de faţă, unde
rezistorii sunt conectaţi într-o configuraţie serie-paralel cu condensatorul / bobina?

Aplicarea teoremei lui Thevenin

314
 Răspunsul este că putem folosi
metodele învăţate la analiza
reţelelor. Teorema lui Thevenin ne
spune că putem reduce oricare
circuit liniar la un circuit
echivalent compus dintr-o sursă de
tensiune, un rezistor conectat în serie cu aceasta şi o sarcină, urmând câţiva paşi simpli.
Pentru aplicarea teoremei lui Thevenin circuitului de faţă, considerăm componentul reactiv, condensatorul,
ca fiind sarcina; pasul următor este îndepărtarea acestuia din circuit pentru determinarea tensiunii şi a rezistenţei
Thevenin. Apoi, după ce am determinat valorile din circuitul echivalent, reconectăm condensatorul şi determinăm
tensiunea şi curentul în funcţie de timp, exact cum am făcut şi până acum.

Determinarea tensiunii la bornele sarcinii

Mărime R 1 R2 R3 Total Unitate După ce am identificat condensatorul ca fiind „sarcina” circuitului, îl

E 7,273 1,818 10,909 20 V îndepărtăm şi determinam tensiunea la bornele sarcinii (întrerupătorul
I 3,636 3,636 3,636 3,636 A este închis, vezi figura de mai sus). Aplicând metoda tabelului,
R 2k 500 3k 5,5k Ω valorile sunt cele alăturate.
Acest pas al analizei reflectă faptul că tensiunea la bornele sarcinii (aceeaşi ca la bornele rezistorului R 2 )
este de 1,8182 V atunci când nu este conectată nicio sarcină. Dacă suntem atenţi, observăm că această tensiunea
este chiar tensiunea finală la bornele condensatorului, deoarece un condensator complet încărcat se comportă
precum un circuit deschis (curent zero). Folosim această valoare a tensiunii pentru circuitul echivalent Thevenin.

Determinarea rezistenţei Thevenin

Pentru determinarea rezistenţei

Thevenin, trebuie să eliminăm toate
sursele de putere din circuitul
original şi să recalculăm rezistenţa
aşa cum este ea văzută de la
terminalele sarcinii (vezi circuitul
alăturat)
Formulele de calcul arată astfel:

R Thevenin = R 2 // (R 1 -- R 3 )
R Thevenin = 500 Ω // (2 kΩ + 3 kΩ)
R Thevenin = 454,545 Ω

315
 unde,
// reprezintă conectarea în paralel a rezistorilor
-- reprezintă conectarea în serie a rezistorilor

Desenarea circuitului echivalent Thevenin

Următorul pas este redesenarea circuitului original

sub forma circuitului echivalent Thevenin.

Constanta de timp pentru acest circuit va fi egală cu produsul dintre rezistenţa Thevenin şi capacitatea
condensatorului (τ = RC).
Cu valorile de mai sus, putem face următoarele calcule:

Determinarea tensiunii la bornele condensatorului

În acest moment putem afla şi tensiunea la bornele condensatorului direct din formula universală de calcul
a constantei de timp. Să facem calculele pentru o valoare de 60 de milisecunde. Deoarece este o formulă capacitivă,
vom face calculele în funcţie de tensiune:

Din nou, deoarece valoarea iniţială a tensiunii condensatorului am presupus-o ca fiind 0 V, căderea de
tensiune actuală pe condensator după un interval de 60 ms de la închiderea întrerupătorului este suma dintre
valoarea iniţială (0 V) şi cea finală (1,3325 V), adică 1,3325 V.

7. Rezolvarea circuitului pentru variabila timp

316
Determinarea duratei de timp

În unele cazuri este necesară determinarea duratei de timp pentru care circuitul va atinge o valoare
predeterminată. Acest lucru este în special întâlnit în cazurile în care proiectăm circuitul RC sau L/R pentru o
aplicaţie în funcţie de timp. Pentru acest calcul, trebuie să modificăm formula universală a constantei de timp. Cea
originală arată astfel:

În acest caz dorim însă să realizăm un calcul în funcţie de timp. Pentru aceasta, modificăm formula, şi
scoatem variabila timp în stânga formulei, în loc de „variaţie”:

unde,
v = variaţia (tensiunii sau a curentului); a nu se confunda cu tensiunea instantanee
i = valoarea iniţială (a nu se confunda cu, curentul instantaneu
f = valoarea finală

Iar ln reprezintă logaritmul natural: inversa lui e:

dacă ex = a, atunci ln a = x - puterea la care trebuie ridicat e pentru a produce rezultatul a

317
Exemplu

Folosim acelaşi circuit rezistor-condensator de la

începutul capitolului şi ne folosim de datele deja
determinate pentru a afla durata de timp.

Constanta de timp este aceeaşi, 1 secundă (10 kΩ înmulţit cu 100 µF); iar valorile iniţiale şi finale rămân şi
ele neschimbate (tensiunea iniţială a condensatorului este iniţial 0 V, iar cea finală 15 V). După cum reiese din
tabelul de la începutul capitolului, după 2 secunde condensatorul va fi încărcat la 12,970 V.
Să introducem aşadar valoarea de 12,970 V în formula determinată mai sus pentru a vedea dacă timpul
rezultat este de 2 secunde:

Într-adevăr, răspunsul este cel aşteptat, şi anume 2 secunde. Putem însă afla duratele de timp necesare
încărcării condensatorului pentru oricare valoare din intervalul (iniţial, final). De exemplu, care este durata de timp
pentru care condensatorul se încarcă la 10 V?

318
 06 - Circuite divizoare şi legile lui Kirchhoff

1. Circuite divizoare de tensiune

• Circuitele serie proporţionează, sau divizează, cantitatea totală de tensiune pe fiecare component în parte,
aceste proporţii depinzând strict de rezistori: E Rn = E Total (R n / R Total ).

Analiza unui circuit serie simplu (divizor de tensiune)

Să analizăm un circuit electric serie simplu, determinând căderile

de tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Vom introduce valorile cunoscute precum şi cele ce le vom afla prin
E 45 V aplicarea formulelor într-un tabel ce cuprinde tensiunea (E), curentul (I) şi
I A rezistenţa (R), precum şi suma acestora în întreg circuitul. Valorile sunt
R 5k 10k 7.5k Ω exprimate in volţi (V), amperi (A), respectiv ohmi (Ω).

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind valorile individuale ale rezistenţelor, putem determina valoarea
E 45 V rezistenţei totale din circuit, cunoscând că valoarea totală este suma
I A rezistenţelor individuale în cazul circuitelor serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate De aici, putem folosi legea lui Ohm (I = E / R) pentru determinarea valorii
E 45 V totale a curentului, ce va fi aceeaşi cu valoarea curentului prin fiecare
I 2m 2m 2m 2m A rezistor, curenţii fiind egali în toate componentele într-un circuit serie.
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe fiecare rezistor este direct proporţională cu rezistenţa sa

107
 Cunoscând valoarea curentului (2 mA), putem folosi legea lui Ohm (E = IR) pentru calcularea căderilor de
tensiune pe fiecare rezistor în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Putem observa că valoarea căderilor de tensiune pe fiecare rezistor este
E 10 20 15 45 V proporţională cu rezistenţa, datorită faptului că valoarea curentului este
I 2m 2m 2m 2m A aceeaşi prin toţi rezistorii (circuit serie).
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

De asemenea, căderea de tensiune pe rezistorul R 2 este dublă faţă de căderea de tensiunea pe rezistorul R 1 ,
la fel precum rezistenţa R 2 este dublă faţă de rezistenţa R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să modificăm valoarea totală a tensiunii din circuit, vom vedea că
E 40 80 60 180 V proporţionalitatea a căderilor de tensiune rămâne constantă.
I 8m 8m 8m 8m A
R 5k 10k 7.5k 22.5k Ω

Căderea de tensiune pe R 2 este în continuare exact dublul căderii de pe R 1 , în ciuda modificării tensiunii
sursei. Proporţionalitatea căderilor de tensiune este strict în funcţie de valoarea rezistenţelor.
Devine aparent faptul că pe fiecare rezistor, căderea de tensiunea este o fracţiune fixă din valoarea tensiunii
totale a sursei. Tensiunea pe R 1 de exemplu, era 10 volţi atunci când valoarea tensiunii sursei era de 45 de volţi.
Atunci când am crescut tensiunea bateriei până la 180 de volţi (de 4 ori mai mult), căderea de tensiune pe R 1 a
crescut de asemenea de 4 ori (de la 10 la 40 de volţi). Raportul dintre căderea de tensiune pe R 1 şi căderea de
tensiune totală a rămas acelaşi:

De asemenea, nici raporturile dintre căderile de tensiune pe celelalte două rezistenţe şi tensiunea totală a
bateriei nu s-au modificat:

Formula divizorului de tensiune

108
 Din această cauză, un circuit serie poartă adesea numele de divizor de tensiune, pentru abilitatea sa de
divizare a tensiunii totale în fracţii proporţionale cu o valoare constantă. Matematic, aceasta se poate exprima astfel:
În cadrul unui circuit divizor de tensiune, raportul dintre rezistenţele individuale şi cea totală este acelaşi ca
şi raportul dintre căderile de tensiune individuale şi tensiunea totală a sursei. Această formulă poartă denumirea de
formula divizorului de tensiune, şi este o metodă mai rapidă de aflare a căderilor de tensiune într-un circuit serie
faţa de folosirea repetată a legii lui Ohm

Reanalizarea circuitului

Folosind această formulă, putem reanaliza circuitul de mai sus folosind mai puţini paşi:

Aplicaţii

109
 Circuitele divizoare de tensiune se folosesc acolo unde o combinaţie
specifică de rezistori serie este folosită pentru a „diviza” tensiunea
în cantităţi precise (în cazul aparatelor de măsură, de exemplu).

2. Potenţiometrul

• Un potenţiometru este o dispozitiv rezistiv variabil cu trei puncte de conectare, folosit frecvent pe post de
divizor de tensiune ajustabil.

Potenţiometrul este un divizor de tensiune

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,

un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil,
denumit şi perie, face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele
selectate manual.

Pe măsură ce contactul periei se apropie de

terminalul 1 şi se îndepărtează de
terminalul 2, rezistenţa spre terminalul 1
scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă
apropiem contactul de terminalul 2, vom
obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele
două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.

110
Potenţiometre rotative şi potenţiometre liniare

Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

Raportul de divizare

Dacă aplicăm o tensiune constantă

între cei doi terminali de la
extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea
aplicată, măsurată între contactul
periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali.

Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei. Ca şi în cazul unui divizor de
tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate.
Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali
externi, căderea de tensiune între perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea
tensiunii aplicate, indiferent de valoarea aceteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum
un divizor variabil de tensiune, iar coeficientul de
diviziune este stabilit de poziţia periei.
Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte
folositoare pentru obţinerea unei tensiuni variabile
cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum
bateria.

111
 Dacă circuitul ce-l construim necesită o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la
bornele bateriei, putem conecta terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o
conectăm între terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul alăturat):

3. Legea lui Kirchhoff pentru tensiune

• Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit serie simplu

Să luăm un circuit serie cu trei rezistori şi să notăm punctele din

circuit.

Dacă ar fi să conectăm un voltmetru între punctele 2 şi 1, sonda roşie la punctul 2 şi sonda neagră la punctul 1,
voltmetru va indica valoarea de +45 V. În mod normal, semnul „+” nu este arătat, ci este implicit în cazul citirii
aparatelor de măsură digitale.

Când o tensiune este exprimată cu indice dublu („2-1”

în cazul notaţiei „E 2-1 ”), înseamnă ca tensiunea este
măsurată între cele două puncte. O tensiune exprimată
prin „E cd ” ar însemna că tensiunea măsurată este cea
indicată de un voltmetru cu sonda roşie conectată la
punctul „c” şi sonda neagră la punctul „d”.

112
 Dacă ar fi să luăm acelaşi voltmetru şi să
măsurăm căderea de tensiune de pe fiecare
rezistor, parcurgând circuitul în sensul acelor de
ceasornic, cu sonda roşie în faţă şi cu cea neagră
în spate, am obţine/citi următoarele valori:

Suntem deja familiarizaţi cu conceptul general al circuitelor serie, şi anume: suma căderilor de tensiune
individuale este egală cu tensiunea totală aplicată. Dar, măsurând căderile de tensiune în acest fel şi ţinând cont de
polaritatea („+” sau „-”) citirilor, descoperim o altă variantă a acestui principiu: suma tensiunilor măsurată în acest
fel este zero:

Definiţie

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de legea lui Kirchhoff pentru tensiune (descoperit în 1847 de
către Gustav R. Kirchhoff), şi poate fi exprimat astfel:
Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-o bulcă trebuie să fie egală cu zero.
Termenul de sumă algebrică este folosit pentru a desemna faptul că trebuie luate în considerarea semnele
(polarităţile) tensiunilor din circuit pe lângă valorile acestora. Prin buclă se înţelege orice drum prin circuit ce
începe şi se termină în acelaşi punct. În exemplul de mai sus, bucla s-a format între punctele 1-2-3-4-1, în exact
această ordine. Nu contează punctul din care începem sau direcţia pe care o urmăm (în sensul acelor de ceasornic,
sau invers), suma căderilor de tensiune va fi tot zero. Pentru a demonstra acest lucru, putem „modifica” bucla astfel
(3-2-1-4-3):

113
 Pentru o mai bună vizualizare, putem redesena
circuitul serie de mai sus, astfel încât toate
componentele să se regăsească pe aceeaşi linie dreaptă:

Este exact acelaşi circuit, doar că aranjamentul componentelor este diferit. Observaţi polaritatea căderilor
de tensiune de pe rezistori în comparaţie cu cea a bateriei: tensiunea bateriei este negativă în stânga şi pozitivă în
dreapta, pe când tensiunile la bornele rezistorilor sunt orientate în sens opus: pozitivă în stânga şi negativă în
drepta. Acest lucru se datorează faptului că rezistorii întâmpină o rezistenţă în faţa curegerii electronilor împinşi de
baterie. Cu alte cuvinte, rezistenţa împotriva curgerii electronilor trebuie să fie direcţionată în direcţie opusă sursei
de tensiune electromotoare.

Verificarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune cu ajutorul voltmetrului

Dacă am fi să introducem un voltmetru (sau mai

multe voltmetre simultan) în circuit, indicaţiile
acestuia ar fi următoarele (sonda neagră în stânga,
cea roşie în dreapta).

114
 Dacă am fi să luăm acelaşi voltmetru pentru a citi
căderile de tensiune pentru combinaţiile
componentelor din circuit începând cu R 1 , putem
observa adunarea algebrică a tensiunilor (spre
zero).

În cadrul măsurătorilor de mai sus, putem observa importanţa polarităţii căderilor de tensiune atunci când le
adunăm. Citind rezultatele măsurătorilor tensiunii la bornele lui R 1 , R 1 --R 2 şi R 1 --R 2 --R 3 (folosim simbolul „--”
pentru a desemna conexiunea „serie” între cei trei rezistori R 1 R 2 şi R 3 ) vedem că suma căderilor de tensiune are
valori tot mai mari (deşi negative), deoarece polaritatea căderilor de tensiune pe fiecare component are aceeaşi
orientare (stânga pozitiv, dreapta negativ).
Suma căderilor de tensiune pe R 1 , R 2 şi R 3 este de 45 de volţi, aceeaşi cu tensiunea la ieşirea bateriei, cu
observaţia că polaritatea bateriei este opusă faţă de cea a rezistorilor (stânga negativ, dreapta pozitiv) şi prin urmare
rezultatul final este o măsurătoare de 0 volţi pe toate cele patru componente luate la un loc.
O un alt mod de a privi acest circuit este de a observa că partea stânga a circuitului (stânga rezistorului R 1 :
punctul 2) este conectată direct la partea dreapta a circuitului (dreapta bateriei: punctul 2), pas necesar pentru
închiderea circuitului. Din moment ce aceste două puncte sunt conectate direct, acestea sunt electric comune şi prin
urmare, căderea de tensiune dintre cele două trebuie să fie zero.

Analiza unui circuit paralel simplu

115
 Legea lui Kirchhoff pentru tensiune (prescurtat LKT)
funcţionează pentru orice configuraţie a circuitului, nu doar
pentru cele serie. Să considerăm prin urmare un circuit paralel
simplu.

Fiind un circuit paralel, căderile de tensiune pe fiecare rezistor în parte sunt egale cu tensiunea sursei de
alimentare: 6 volţi. Măsurând tensiunile în bucla 2-3-4-5-6-7-2, obţinem:

Observaţi notaţia căderii de tensiune totale (sumei) cu E 2-2 . Din moment ce am început măsurătorile buclei
la punctul 2 şi am terminat tot la punctul 2, suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune va fi aceeaşi cu tensiunea
măsurată între acelaşi punct (E 2-2 ), care, desigur, trebuie să fie zero.

Legea lui Kirchhoff este universal valabilă

Faptul că acest circuit este paralel şi nu serie, nu încurcă cu

nimic aplicarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune. Din punctul
nostru de vedere, întregul circuit ar putea să fie o „cutie neagră”
- configuraţia componentelor să fie complet ascunsă şi să avem
la dispoziţie doar un set de puncte unde să putem măsura
tensiunea - şi legea lui Kirchhoff tot ar fi valabilă.

Dacă încercăm orice combinaţie de paşi, pornind de la oricare terminal în diagrama de mai sus, completând
o buclă astfel încât să ajungem la punctul de plecare, vom vedea că suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune
va fi tot timpul egală cu zero.

4. Circuite divizoare de curent

• Circuitele paralel împart cantitatea totală de curent pe fiecare ramură în parte, proporţiile fiind strict
dependente de valorile rezistenţelor: I n = I Total (R Total / R n )

116
Analiza unui circuit paralel simplu

Să analizăm un circuit paralel simplu, determinând valorile

curenţilor prin fiecare ramură, respectiv prin fiecare rezistor
în parte.

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Cunoscând faptul că pe fiecare component în parte căderea de tensiune este
E 6 6 6 6 V aceeaşi, putem completa tabelul tensiune/curent/rezistenţă astfel (mărimile sunt
I A exprimate în volţi, amperi şi ohmi).
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Folosind legea lui Ohm (I = E / R) putem calcula curentul prin fiecare ramură.
E 6 6 6 6 V
I 6m 2m 3m A
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ştiind că în circuitele paralele suma curenţilor de pe fiecare ramură reprezintă
E 6 6 6 6 V curentul total, putem completa tabelul cu valoarea totală a curentului prin
I 6m 2m 3m 11m A circuit, 11 mA.
R 1k 3k 2k Ω

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Ultimul pas este calcularea rezistenţei totale, folosind legea lui Ohm (R = E /
E 6 6 6 6 V I), sau folosind formula rezistenţelor în paralel; indiferent de metoda folosită,
I 6m 2m 3m 11m A rezultatul este acelaşi.
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

Prin fiecare rezistor, curentul depinde strict de rezistenţa acestuia

Ar trebui să fie evident deja faptul că prin fiecare rezistor, curentul depinde de rezistenţa acestuia, ştiind că
valoarea tensiunii prin toţi rezistorii este aceeaşi. Această relaţie nu este una direct proporţională, ci invers
proporţională. De exemplu, curentul prin R 1 este dublu faţă de curentul prin R 3 , iar rezistenţa lui R 3 este de două
ori cea a rezistorului R 1 .

Mărime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Dacă ar fi să schimbăm sursa de tensiune din acest circuit, am descoperi că
E 24 24 24 24 V acest raport nu se modifică.
I 24m 8m 12m 44m A
R 1k 3k 2k 545.45 Ω

117
 Curentul prin R 1 este şi de data aceasta dublu curentului prin R 3 , cu toate că valoarea tensiunii de
alimentare (tensiunea bateriei) s-a modificat. Proporţionalitatea curenţilor între diferite ramuri ale circuitului
depinde de rezistenţă.
De asemenea, ca şi în cazul circuitelor divizoare de tensiune, curenţii ramurilor reprezintă fracţiuni fixe din
curentul total. Cu toate că tensiunea sursei a crescut de patru ori, raportul dintre curentul ramurii şi curentul total a
rămas acelaşi:

Formula divizorului de curent

Din acest motiv, un circuit paralel este denumit adesea un divizor de curent pentru abilitatea sa de divizare
a curentului total în fracţii. Putem determina o formulă pentru calculul curentului prin rezistorii paraleli, atunci când
cunoaştem curentul total, rezistenţa totală şi rezistenţele individuale:

Raportul dintre rezistenţa totală şi rezistenţa individuală este acelaşi ca şi între curentul individual (pe
ramură) şi cel total. Această formulă poartă denumirea de formula divizorului de curent, şi este o metodă mai scurtă
de determinare a curenţilor prin ramură într-un circuit paralel atunci când se cunoaşte curentul total.

Recalcularea circuitului paralel iniţial

118
 Folosind circuitul paralel original ca şi exemplu, putem recalcula curentul prin ramuri folosind această
formulă, dacă începem prin a cunoaşte valoarea totală a curentului şi a rezistenţei:

Comparaţie între formula divizorului de curent şi cea a divizorului de tensiune

Dacă facem o comparaţie între cele două formule divizoare, putem observa că sunt extrem de
asemănătoare. Putem observa totuşi, că în cazul divizorului de tensiune, raportul este R n (rezistenţă individuală) la
R total , iar în cazul divizorului de curent, raportul este chiar invers R total la R n :
Este foarte uşor să încurcăm cele două ecuaţii prin inversarea raportului rezistenţelor. O modalitate simplă
de memorare a formei corecte este să ţinem minte că ambele raporturi dintre cele două ecuaţii trebuie să reprezinte
un număr subunitar (între 0 şi 1). Dacă raportul este inversat, vom obţine o valoare mai mare decât unu, prin urmare
greşită. Cunoscând faptul că rezistenţa totală într-un circuit serie (divizor de tensiune) este tot timpul mai mare
decât oricare dintre rezistenţele luate separat, putem să deducem că raportul corect este R n /R total . La fel, cunoscând
faptul că rezistenţa totală într-un circuit paralel (divizor de curent) este tot timpul mai mică decât valoarea oricărei
rezistenţe luate individual, putem să deducem raportul corect, R n /R total .

Aplicaţii ale divizorului de curent

Circuitele divizoare de curent îşi găsesc aplicaţie (de exemplu)

în circuitele de măsură, acolo unde o fracţie din curentul de
măsurat trebuie să fie redirecţionat spre un dispozitiv sensibil de

119
detecţie. Folosind formula rezistorului de curent, se poate afla valoarea exactă a rezistenţei folosită pe post de şunt
pentru a „devia” cantitatea precisă de curent prin dispozitiv în orice situaţie.

5. Legea lui Kirchhoff pentru curent

• Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero

Analiza unui circuit paralel simplu

Să considerăm următorul circuit paralel.

Marime R 1 R 2 R 3 Total Unitate Calculând toate valorile tensiunilor şi curenţilor din acest circuit, obţinem
E 6 6 6 6 V tabelul alăturat.
I 6m 2m 3m 11m A
R 1k 3k 2k 545,45 Ω

În acest moment cunoaştem valorile

curenţilor din fiecare ramură precum şi
valoarea totală a curentului din circuit.

Cunoaştem faptul că valoarea totală a curentului dintr-un circuit paralel trebuie să fie egală cu suma
curenţilor de pe fiecare ramură, dar mai putem observa un principiu foarte important în acest circuit.
Să observăm aşadar ce se întâmplă la fiecare nod (locul de întâlnire a cel puţin trei ramuri).

120
 Pe ramura negativă de jos (8-7-6-5), la fiecare nod curentul
principal se divide pe fiecare ramură succesivă spre rezistori.
Pe ramura pozitivă de sus (1-2-3-4) curentul de pe fiecare
ramură se „alătură” curentului principal. Dacă ne uităm mai
atent la un anumit nod, precum 3, observăm că valoarea
curentului ce intră într-un nod este egală cu valoarea curentului
ce părăseşte acel nod.

Definiţie

Avem doi curenţi care intră în nodul 3, din partea dreaptă şi de jos. Din partea stângă avem un singur curent
care iese din nod, egal ca şi valoare cu suma celor doi curenţi care intră. Acest lucru este valabil pentru oricare nod,
indiferent de numărul ieşirilor/intrărilor. Matematic, putem exprima această observaţie astfel:

O altă formă uşor diferită dar echivaletă din punct de vedere matematic este următoarea:

Pe scurt, legea lui Kirchhoff pentru curent sună astfel:

„Suma algebrică a tuturor curenţilor ce intră şi ies dintr-un nod trebuie să fie egală cu zero”

Adică, dacă notăm polaritatea fiecărui curent, cu „+” dacă intră într-un nod şi cu „-” dacă iese, suma lor va
da tot timpul zero.
În cazul nodului 3 de mai sus, putem determina valoarea curentului ce iese din nod prin partea stângă
folosind legea lui Kirchhoff pentru curent astfel:

Semnul negativ (-) pentru valoarea de 5 mA ne spune faptul că, curentul iese din acest nod, în contradicţie
cu cei doi curenţi de 2 mA şi 3 mA ce sunt cu semnul pozitiv (+), şi prin urmare intră în nod. Cele două notaţii („+”
şi „-”) pentru intrarea, respectiv ieşirea curentului din nod sunt pur arbitrare, atâta timp cât reprezintă semne diferite
pentru direcţii diferite şi prin urmare putem aplica legeal lui Kirchhoff pentru curenţi.

121
 07 - Semnale cu frecvenţe multiple

1. Introducere
• Combinarea mai multor forme de undă cu frecvenţe diferite duce la formarea unui semnal complex a cărei
frecvenţă fundamentală este semnalul cu cea mai mică frecvenţă. Celelalte forme de undă sunt multiplii ale
frecvenţei fundamentale, şi poartă numele de armonici

Scop

Circuitele studiate până în acest moment au fost alimentate integral într-o singură frecvenţă sinusoidală. În
multe aplicaţii însă, frecvenţa unică este mai degrabă excepţia decât regula. De multe ori întâlnim circuite unde
frecvenţa tensiunii de alimentare este compusă din mai multe frecvenţe individuale suprapuse una peste cealaltă. Pe
lângă asta, formele de undă ale tensiunii pot avea şi alte forme, nu doar sinusoidale, caz în care ele intră în categoria
formelor de undă ne-sinusoidale.
Întâlnim de asemenea cazuri în care semnalul de curent continuu este combinat cu cel de curent alternativ:
forma de undă este suprapusă peste un semnal de curent continuu. Rezultatul unei astfel de combinaţii este un
semnal variabil în intensitate (amplitudine) dar nu şi în polaritate, sau polaritatea sa variază asimetric. Indiferent de
caz, atunci când avem mai multe frecvenţe în acelaşi circuit, analiza acestuia este mult mai complexă decât ceea ce
am văzut până acum.

Cuplaje inductive şi capacitive

Unele situaţii de semnale de curent sau tensiune cu frecvenţe multiple sunt create accidental, fiind
rezultatul conexiunilor accidentale dintre circuite, conexiuni ce poartă numele de cuplaje, cauzate de capacităţile
sau inductanţele parazite (nedorite) dintre conductorii acelor circuite.
Un exemplu clasic de cuplaj este întâlnit des în industrie, unde o reţea de semnal în curent continuu este
plasată în apropierea unei reţele de alimentare în curent alternativ. Prezenţa tensiunilor înalte şi a curenţilor
alternativi pot duce la modificarea comportamentului reţelei de curent continuu.

86
 Capacitatea parazită formată între izolaţiile
celor două reţele poate induce tensiune de la cea
de curent alternativ la cea de curent continuu,
iar inductanţele parazite formate între cele două
lungimi ale conductorilor pot duce la situaţia în
care curenţii primei reţele să inducă tensiune pe
cale electromagnetică în conductorii celei de a
doua reţele.

Rezultatul este o combinaţie de semnale de curent continuu şi alternativ. Schema prezentată reprezintă
modul în care sursa de zgomot de curent alternativ se poate cupla la circuitul de curent continuu prin inductanţa
(Mp) şi capacitatea parazită (Cp).
Cuplajul poate să apară şi între
două seturi de conductori de
curent alternativ, caz în care
ambele semnale vor purta o
combinaţie de frecvenţe:

Folosirea cablurilor răsucite şi ecranate

Atunci când tensiunile alternative parazite se mixează cu semnalele de curent continuu, rezultatele sunt de
obicei nedorite. Din acest motiv, reţeaua de alimentare cu energie electrică (curent alternativ, puteri mari) trebuie să
fie neapărat separată de reţelele de semnal (curent continuu, puteri mici), iar semnalele transmise prin intermediul
cablurilor răsucite (twisted) formate din doi conductori, şi nu doar printr-un singur fir şi conexiunea acestuia la
împământare:

87
 Ecranajul cablului - o folie metalică
înfăşurată în jurul celor doi conductori
izolaţi - este conectat la împământare, şi
izolează ambii conductori faţă de
cuplajul electrostatic (capacitiv),
blocând orice câmp electric exterior.
Răsucirea celor doi conductori, unul
lângă celălalt, anulează orice cuplaj
electromagnetic (inductanţă mutuală),
întrucât orice tensiune parazită indusă va fi aproximativ egală în amplitudine dar defazată cu 1800 (opoziţie de fază)
în ambii conductori, cele două semnale anulându-se practic între ele, rezultând o diferenţă de potenţial aproape
nulă.

Alte moduri de generare a frecvenţelor multiple

Cuplajul este doar unul dintre

exemplele de combinare a
frecvenţelor, fiind accidental şi de
nedorit.

În alte cazuri însă, semnalele cu frecvenţe multiple sunt rezultatul proiectării voite a circuitului sau
reprezintă o calitate intrinsecă a semnalului analizat. Cel mai uşor mod de producere a semnalelor cu frecvenţe
multiple este conectarea în serie a surselor de tensiune de frecvenţe diferite.
În unele cazuri, frecvenţa mixată a semnalului este produsă de o singură sursă de tensiune. Un exemplu este
microfonul, un traductor ce transformă presiunea aerului datorată frecvenţelor audio într-o tensiune a cărei formă de
undă corespunde acestor frecvenţe ne-sinusoidale. Foarte puţine sunete naturale sunt formate dintr-o vibraţie
sinusoidală pură, ci, majoritatea sunt compuse dintr-o serie de vibraţii la frecvenţe şi amplitudini diferite combinate
într-un singur semnal final.

Armonicile şi frecvenţa fundamentala

De exemplu, acordurile muzicale sunt produse printr-un amestec de frecvenţe peste frecvenţa de bază,
denumită frecvenţa fundamentală, fiecare dintre acestea fiind un multiplu al fundamentalei, şi purtând numele de
armonici. Chiar şi o simplă notă de pian este compusă dintr-o frecvenţă predominantă amestecată cu alte armonici,

88
fiecare dintre acestea fiind un multiplu al primei (fundamentala). Pentru ilustrare, putem considera următorul tabel,
în care frecvenţa fundamentală este de 1.000 Hz (cifră luată la întâmplare):

Frecvenţa (Hz) Termen Unele instrumente muzicale nu pot produce anumite tipuri de
1000 armonica 1, sau fundamentala frecvenţe armonice. De exemplu, un „instrument” realizat dintr-un
2000 armonica a 2-a tub deschis la un capăt şi închis la celălalt (precum o sticlă) nu va
3000 armonica a 3-a putea produce armonici pare. Un asemenea instrument, construit
4000 armonica a 4-a
astfel încât să producă o frecvenţă fundamentală de 1.000 Hz, va
5000 armonica a 5-a
produce şi armonici de 3.000, 5.000, 7.000, etc. Hz, dar nu va
6000 armonica a 6-a
7000 armonica a 7-a putea produce 2.000, 4.000, 6.000, etc. Hz

O formă de undă pur sinusoidală (frecvenţă unică, „curată”), neavând nicio armonică, sună „sec” urechii
umane. Majoritatea instrumentelor muzicale nu sunt capabile să producă sunete atât de „simple”.

2. Analiza unui semnal dreptunghiular

• Formele de undă dreptunghiulare sunt echivalente unei forme de undă sinusoidală de aceeaşi frecvenţă
(fundamentala) însumată cu o serie infinită de unde sinusoidale (armonici) de frecvenţe multiplu impar ale
fundamentalei şi amplitudini descrescătoare
• Orice formă de undă periodică, ne-sinusoidală poate fi reprezentată ca serie de semnale sinusoidale de
frecvenţe şi amplitudini diferite însumate împreună

Definiţie

Este cunoscut faptul că orice semnal periodic (ce se repetă în timp) ne-sinusoidal poate fi reprezentat ca şi
combinaţie de semnale continue, sinusoidale şi/sau cosinusoidale (semnal sinusoidal defazat cu 90 de grade) de
frecvenţe şi amplitudini variate. Acest lucru este perfect valabil indiferent cât de „ciudat” sau „contorsionat” ar
părea semnalul analizat. Atâta timp cât este periodic, se poate reduce la tipul de combinaţii prezentate mai sus. Într-
un caz particular, formele de undă dreptunghiulare sunt echivalente din punct de vedere matematic cu suma unui
semnal sinusoidal fundamental, de o anumită frecvenţă, plus o serie infinită de multiplii impari ai frecvenţei
fundamentale cu amplitudini descrescătoare.

Exemplu

89
 Acest adevăr, perfect demonstrabil, al formelor de undă pare greu de crezut. Totuşi, dacă o formă de undă
dreptunghiulară este de fapt o serie infinită de armonici sinusoidale adunate împreună, ar trebui să putem demonstra
acest lucru însumând câteva armonici sinusoidale şi obţinând o aproximare a semnalului dreptunghiular. Vom
încerca să facem acest lucru în continuare.
Circuitul considerat constă din cinci surse de tensiune, de amplitudini şi frecvenţe diferite, conectate în
serie. Armonicele considerate sunt: cea fundamentală (prima) la o frecvenţă de 50 Hz, armonica a 3-a (3*50 = 150
Hz), a 5-a, a 7-a şi a 9-a (9*50 = 450 Hz). Amplitudinile semnalelor nu sunt nici ele aleatoare, ci, constau din
fracţia 4/π înmulţită cu fracţiile 1 (4/π*1 = 4/π V), 1/3, 1/5, 1/7şi 1/9 (4/π*1/9 =4/9π V) , în funcţie de armonica
corespunzătoare.

Frecvenţa fundamentală

Primul grafic reprezintă tocmai frecvenţa fundamentală, la 50 Hz şi

amplitudine de 4/π, adică aproximativ 1,27 V.

Armonica a 3-a

În următorul grafic, vom vedea ce se întâmplă cu acest semnal

sinusoidal pur atunci când îl combinăm cu armonica a 3-a (150 Hz).
Din acest moment, nu mai seamănă cu un semnal sinusoidal pur
(semnalul combinat este cel cu roşu). Panta formei de undă la
intersecţia cu axa orizontală a timpului este mult mai mare acum,
semn că forma de undă iniţială se apropie de cea dreptunghiulară.

90
Armonica a 5-a

Să adăugăm în continuare şi armonica a 5-a pe grafic.

Armonica a 5-a (250 Hz) este reprezentată pe graficul alăturat cu
albastru, iar efectele combinate a celor două armonici cu
fundamentale sunt reprezentate cu roşu.
Putem observa cum vârful formei de undă s-a aplatizat faţă de
situaţia iniţială, iar panta a crescut şi mai mult faţă de cazul
precedent.

Armonica a 7-a şi a 9-a

Adăugăm pe rând şi armonicele a 7-a,

respectiv a 9-a.

91
Efecte asupra circuitelor

Rezultatul însumării celor 5 armonici, cu amplitudinile de rigoare, reprezintă o aproximare destul de bună a
unui semnal dreptunghiular. Scopul acestui exemplu a fost ilustrarea modului de construire a unui semnal
dreptunghiular folosind semnale sinusoidale multiple la frecvenţe diferite pentru a demonstra faptul că un semnal
pur dreptunghiular este într-adevăr echivalent cu o serie de semnale sinusoidale. Atunci când se aplică un semnal
dreptunghiular într-un circuit ce conţine elemente reactive (condensatoare şi/sau bobine), acele componente se
comportă ca şi cum am fi aplicat mai multe tensiuni de frecvenţe diferite în acelaşi timp, ceea ce de fapt am şi făcut.

Analiza Fourier

Faptul că semnalele ne-sinusoidale periodice sunt echivalente

cu o serie de semnale de curent continuu, sinusoidale şi/sau
cosinusoidale este o consecinţă intrinsecă a modului de
„funcţionare” al semnalelor: o proprietate fundamentală a
tuturor formelor de undă, indiferent că sunt electrice sau
mecanice.
Procesul matematic de reducere a acestor forme de undă ne-
sinusoildale ca sumă a componentelor sale la frecvenţe şi
amplitudini diferite, poartă numele de analiză Fourier, fiind
un proces destul de complicat. Analziza Fourier este în
schimb uşor de implementat cu ajutorul unui calculator şi un
algoritm numit transformata Fourier, ceea ce vom încerca să
facem în continuare.
Să luăm din nou exemplul semnalului dreptunghiular, simetric, cu amplitudinea de 1 V.
În graficul alăturat, formele de undă sunt împărţite în funcţie
de frecvenţele lor sinusoidale, până la armonica a 9-a.
Amplitudinile armonicilor pare sunt aproximativ zero, iar a
celor impare descresc de la 1 la 9 (prima este cea mai mare,
ultima cea mai mică).

92
Analiza spectrală

Un dispozitiv construit special pentru afişarea - nu şi controlul - amplitudinii fiecărei frecvenţe a unui
semnal format din mai multe frecvenţe, se numeşte analizor spectral, iar procesul de analiză a unui semnal în acest
mod, poartă numele de analiză spectrală
Deşi poate părea ciudat, orice formă de undă periodică ne-sinusoidală este de fapt echivalentă cu suma unei
serii de unde sinusoidale de frecvenţe şi amplitudini diferite. Formele dreptunghiulare sunt doar un singur caz, dar
nu unicul.

3. Analiza spectrală
• Formele de undă simetrice faţă de axa lor orizontală nu conţin armonici pare
• Componenta de curent continuu prezentă în semnal nu are niciun fel de impact asupra conţinutului armonic
al formei de undă în cauză

Scop

Analiza Fourier computerizată, în special sub forma algoritmului FFT (Transformata Fourier Rapidă), este
un instrument excelent pentru înţelegerea formelor de undă şi a componentelor spectrale ale acestora.

Semnal sinusoidal

Forma de undă

Pentru început, luăm o formă de undă sinusoidală (aproape perfectă) la

frecvenţa de 523,25 Hz, semnal produs cu ajutorul unei claviaturi electronice.
Graficul formei de undă din figura este luat de pe afişajul unui osciloscop şi
prezintă amplitudinea tensiunii (axa verticală) cu timpul (axa orizontală).

Dacă observăm cu atenţie unda sinusoidală, putem vedea că există anumite imperfecţiuni ale formei
acestea. Din păcate, acesta este rezultatul echipamentului folosit pentru analiza undei. Astfel de caracteristici
datorate echipamentelor de testare sunt cunoscute sub denumirea tehnică de artefacte: fenomene a cărei existenţă se
datorează aparatelor de măsură folosite pentru derularea experimentului.

93
 Analiza spectrală

Dacă urmărim această tensiune alternativă pe un analizor spectral, rezultatul

este puţin diferit, dar semnalul analizat este exact acelaşi.
După cum se poate vedea, orizontala este marcată şi reprezintă „Frecvenţa”,
adică domeniul măsurătorii. Vârful curbei reprezintă frecvenţa dominantă,
considerată mai sus (523,25 Hz), iar înălţimea acestuia este amplitudinea
semnalului pentru această frecvenţă.

Semnal ne-sinusoidal

Forma de undă

Dacă vom combina mai multe note muzicale pe aceeaşi claviatură electronică
şi măsurăm rezultatul, din nou cu un osciloscop, putem vedea foarte uşor
faptul că semnalul creşte în complexitate. Semnalul final este de fapt o
combinaţie de semnale sinusoidale de frecvenţe şi amplitudini diferite.

Analiza spectrală

Analiza spectrală este mult mai uşor de prezentat, întrucât fiecărei note
(sinusoidale) îi corespunde pe grafic un vârf, în funcţie de frecvenţa sa.

Să luăm în continuare alte forme de undă muzicale, şi să le analizăm grafic:

94
 Conform analizei spectrale, forma de undă dreptunghiulară de mai sus nu conţine armonici pare, doar
impare. Cu toate că afişajul osciloscopului nu permite vizualizarea frecvenţelor peste armonica a 6-a, armonicile
impare continuă la infinit, cu o amplitudine din ce în ce mai mică.

95
 În cazul formei de undă triunghiulare, nu există practic armonici pare: singurele armonici sunt cele impare.
Deşi putem vedea vârfuri mici pentru armonicele 2, 4 şi 6, acestea se datorează imperfecţiunilor formei de undă
triunghiulare. O formă de undă triunghiulară perfectă, nu produce armonici pare, la fel ca în cazul formei de undă
dreptunghiulare. Este evident însă că spectrul celor două nu este identic: amplitudinile armonicelor respective nu
sunt identice.

Diferenţa dintre armonicile pare şi impare

Distincţia dintre o formă de undă ce conţine armonici pare şi o formă de undă ce nu conţine aceste armonici
se poate observa grafic, înaintea realizării analizei spectrale. Diferenţa constă în simetria faţă de axa orizontală a
undei.

O formă de undă simetrică faţă de axa orizontală nu va prezenta armonici pare.

Formele de undă de mai sus, fiind toate simetrice faţă de orizontală, conţin doar armonici impare (forma de
undă pur sinusoidală conţine doar armonica de gradul întâi, fundamentala).

Formele de undă ce sunt asimetrice faţă de orizontală, conţin şi armonici pare.

Trebuie înţeles faptul că simetria se referă exclusiv la axa orizontală a undei, şi nu neapărat la axa
orizontală a timpului.

Componenta de curent continuu

96
 Să luăm de exemplu aceleaşi forme de undă, dar însumate cu o componentă de curent continuu, astfel încât
graficul lor este deplasat în sus, sau în jos, faţă de axa timpului (în cazul precedent, componenta de curent continuu
era zero, astfel încât cele două axe orizontale coincideau). Analiza armonică a acestor forme de undă nu va fi
diferită faţă de cele de mai sus, singura diferenţă fiind componenta de curent continuu, care însă nu afectează în
niciun fel conţinutul armonicilor (frecvenţa ei este zero).

Acelaşi lucru este valabil şi pentru formele de undă nesimetrice faţă de orizontală, conţinutul armonic al
acestor forme de undă nu va fi afectat de introducerea componentei de curent continuu.

4. Efecte asupra circuitelor

• Orice formă de undă periodică nesinusoidală este echivalentă cu o anumită serie (infinită) de unde
sinusodiale/cosinusoidale de frecvenţe, faze şi amplitudini diferite, plus o componentă de tensiune în curent
continuu (în funcţie de caz). Metoda matematică de determinarea formei de undă echivalente, poartă
numele de analiza Fourier
• Simularea tensiunilor cu frecvenţe diferite se poate realiza prin conectarea mai multor surse de tensiune, cu
o singură frecvenţă, în serie. Analiza curenţilor şi a tensiunilor se realizează folosind teorema superpoziţiei.
Atenţie, curenţii şi tensiunile de frecvenţe diferite nu pot fi adunaţi sub formă complexă folosind teorema
superpoziţie, din moment ce frecvenţa nu poate fi indicată cu ajutorul numerelor complexe, ci numai
amplitudinea şi faza
• Armonicile pot cauza probleme prin inducerea de tensiuni nedorite (zgomot) în circuitele învecinate.
Aceste zgomote pot apărea prin cuplaj capacitiv, cuplaj inductiv, radiaţie electromagnetică, sau o
combinaţie dintre acestea

Scop

97
 Principiul conform căruia formele de undă periodice ne-sinusoidale sunt compuse dintr-o serie de unde
sinusoidale de frecvenţe şi amplitudini diferite, este o proprietate generală a formelor de undă şi are o importanţă
practică în studiul circuitelor de curent alternativ. Acest lucru înseamnă că de fiecare dată când întâlnim o formă de
undă ne-sinusoidală, comportamentul circuitului va fi acelaşi ca şi în cazul în care am introduce deodată, în circuit,
tensiuni de frecvenţe diferite.
Când un circuit de curent alternativ este alimentat de la o sursă de tensiune ce conţine o combinaţie de
forme de undă de frecvenţe diferite, componentele acelui circuit vor răspunde diferit fiecărei frecvenţe în parte.
Orice component reactiv din circuit, precum condensatorul şi bobina, va avea simultan o impedanţă unică şi diferită
faţă de fiecare frecvenţă prezentă în circuit. Din fericire, analiza unui astfel de circuit este destul de uşor de realizat
apelând la teorema superpoziţiei, considerând sursa de alimentare cu frecvenţe multiple ca un set de surse cu
frecvenţe unice conectate în serie; analiza circuitului se face considerând fiecare „sursă” în pare, însumând la final
rezultatele pentru a determina efectul total asupra circuitului.

Exemplu

Să considerăm un circuit RC serie simplu, alimentate cu o sursă de

tensiune ce conţine două semnale cu frecvenţe diferite suprapuse
una peste cealaltă (acest lucru este echivalent cu două surse de
tensiune cu frecvenţe diferite).

Analiza circuitului

Sursa de 60 Hz

Primul pas constă în analiza circuitului alimentat doar cu sursa

de tensiune de 60 Hz.

98
Mărime R C Total Unitate Ne-insistând asupra calculelor propriu-zise,
2,03 + j2,45 2,96 - j2,45 5 + j0 valorile finale arată sunt cele prezentate în
E V
3,19 ∠50,320 3,84 ∠-39,670 5 ∠00 tabelul alăturat.
926,22µ + j1,1m 926,22µ + j1,1m 926,22µ + j1,1m
I A
1,45m ∠50,320 1,45m ∠50,320 1,45m ∠50,320
2,2k + j0 0 - j2,65k 2,2k - j2,65k
Z Ω
2,2k ∠00 2,65k ∠-900 3,44k ∠-50,320

Sursa de 90 Hz

Apoi analizăm circuitul considerând doar efectele sursei de

tensiune de 90 Hz.

Mărime R C Total Unitate Din nou, nu vom insista asupra calculelor, ci

3,03 + j2,44 1,96 - j2,44 5 + j0 prezentăm direct rezultatele finale sub formă
E V
3,89 ∠38,790 3,13 ∠-51,20 5 ∠00 tabelară.
1,38m + j1,1m 1,38m + j1,1m 1,38m + j1,1m
I A
1,77m ∠38,790 1,77m ∠38,790 1,77m ∠38,790
2,2k + j0 0 - j1,76k 2,2k - j1,76k
Z Ω
2,2k ∠00 1,76k ∠-900 2,82k ∠-38,790

Aplicarea teoremei

Folosind teorema superpoziţiei (suma efectelor celor două surse de tensiune) pentru căderile de tensiune pe
rezistor (R) şi condensator (C), obţinem:

Pentru că cele două tensiuni se află la frecvenţe diferite, nu putem obţine un rezultat final cu o singură
valoare a tensiunii, precum putem aduna două tensiuni de amplitudini şi faze diferite dar de aceeaşi frecvenţă. Cu
ajutorul numerelor complexe, putem reprezenta amplitudinea şi faza formelor de undă, dar nu şi frecvenţa.

Concluzii şi observaţii

99
 Ceea ce putem concluziona după aplicarea teoremei superpoziţiei, este că, pe condensator, căderea de
tensiune va fi mai mare pentru componenta de 60 Hz faţă de componenta de 90 Hz. În cazul bobinei, este exact
invers. Acest lucru este important de realizat, având în vedere faptul că tensiunile celor două surse de alimentare
sunt, de fapt, egale. Este important de luat în considerare acest răspuns nesimetric al componentelor circuitului.

100
 08 – Filtre

1. Ce este un filtru
• Un filtru, este un circuit special de curent alternativ, utilizat pentru separarea anumitor frecvenţe dintr-un
semnal cu frecvenţe multiple
• Aplicaţii ale filtrelor includ egalizatoarele şi reţelele crossover
• O diagramă Bode este un grafic a cărei axă orizontală este frecvenţa, şi nu timpul

Definiţie

În unele cazuri este necesară folosirea unor circuite capabile să filtreze selectiv o anumită frecvenţă, sau un
domeniu de frecvenţe, dintr-un circuit ce conţine o combinaţie de frecvenţe (vezi capitolul precedent). Un circuit
construit special pentru realizarea acestei selecţii a frecvenţelor poartă numele de circuit de filtrare, sau mai simplu,
filtru.

Aplicaţii

Sisteme audio

O aplicaţie populară pentru circuitele de filtrare o reprezintă filtrarea sistemelor audio, unde este necesar ca
anumite domenii de frecvenţe să fie amplificate sau înlăturate pentru obţinerea unui sunet de cea mai înaltă calitate
şi eficienţă. Un exemplu este folosirea egalizatorului, ce permite selectarea de către utilizator a domeniilor
frecvenţelor şi amplitudinile acestora în funcţie de preferinţele acestuia sau de acustica încăperii. Crossover-ele sunt
folosite de asemenea pentru blocarea „accesului” anumitor frecvenţe la difuzoare. Un tweeter (difuzor de frecvenţă
înaltă) este ineficient atunci când este folosit la reproducerea semnalelor de frecvenţe joase, astfel că este nevoie de
conectarea unui crossover între tweeter şi terminalele de ieşire a sistemului audio pentru blocarea semnalelor de
frecvenţă joasă; singurele semnale care trec de acest punct sunt doar semnalele de frecvenţă înaltă. Acest lucru duce
la creşterea eficienţei sistemelor audio, şi prin urmare la o performanţă crescută. Atât egalizatorul cât şi crossover-
ul sunt exemple de filtre, concepute special pentru filtrarea anumitor frecvenţe nedorite.

Prelucrarea semnalelor ne-sinusoidale

O altă aplicaţie practică a circuitelor de filtrare constă în prelucrarea tensiunilor ne-sinusoidale în circuitele
de putere. Unele componente electronice sunt sensibile în prezenţa armonicilor surselor de alimentare, prin urmare,
este nevoie de prelucrarea acestor forme de undă pentru funcţionarea normală a dispozitivelor electronice. Dacă o
tensiune sinusoidală distorsionată se comportă precum o serie de armonici însumate cu frecvenţa fundamentalei,

101
atunci ar trebui să fie posibilă construirea unui circuit de filtrare care să permită doar trecerea fundamentalei,
blocând toate celelalte armonici.
În cele ce urmează, vom studia câteva circuite de filtrare elementare, folosind reprezentarea prin diagrame
Bode (variaţia amplitudinii faţă de frecvenţă) pentru diferitele filtre considerate. Totuşi, aceste circuite pot fi
analizate luând fiecare frecvenţă în parte şi aplicând teorema superpoziţiei, precum în cazul precedent.

2. Filtru trece-jos
• Un filtru trece-jos permite trecerea semnalelor de frecvenţă joasă de la sursă spre sarcină, şi blochează
semnalele de frecvenţe înalte
• Filtrele trece-jos inductive constau din introducerea unei bobine în serie cu sarcina, prin blocarea
semnalelor de frecvenţe nedorite
• Filtrele trece-jos capacitive constau în introducerea unui rezistor în serie cu un condensator, ambele
componente fiind conecate în paralel cu sarcina, prin scurt-circuitarea semnalelor de frecvenţe nedorite
• Frecvenţa de tăiere a unui filtru trece-jos este frecvenţa la care tensiune de ieşire este egală cu 70.7% din
tensiunea de intrare. Peste acestă frecvenţa de tăiere, valoarea tensiunii de ieşire este sub 70.7% din
tensiune de intrare, şi invers

Definiţie

Filtrul trece-jos permite trecerea (impedanţă mică) semnalelor de frecvenţă joasă şi blochează trecerea
(impedanţă mare) celor de frecvenţă înaltă.

Filtrul trece-jos inductiv

Există două tipuri de circuite capabile să îndeplinească aceste

condiţii, şi multe versiuni din fiecare. Pentru început vom considera
varianta inductivă.

În această configuraţie, impedanţa bobinei creşte odată cu creşterea frecvenţei, iar această impedanţă în
serie cu rezistenţa de sarcină (bec, motor electric, ventilator, etc.) face ca semnalele de frecvenţă înaltă să nu ajungă
la sarcină (blocarea/filtrarea lor).

102
 Diagrama Bode

Grafic, comportamentul filtrului, atunci când este supus unei

forme de undă multi-frecvenţă, este cel alăturat.

Filtrul trece-jos capacitiv

Să considerăm şi varianta capacitivă a aceluiaşi filtru.

Impedanţa condensatorului scade odată cu scăderea frecvenţei. Acestă impedanţă mică, conectată în paralel
cu rezistenţa de sarcină, duce la scurt-circuitarea celei din urmă la semnalele de frecvenţă înaltă, iar mare parte din
căderea de tensiune se va regăsi pe rezistorul serie R1.

Diagrama Bode

Grafic, acest lucru arată precum în figura alăturată.

103
Comparaţie între filtrele trece-jos inductive şi capacitive

Filtrul trece-jos inductiv este cât se poate de simplu, constând doar dintr-un singur component, bobina.
Versiunea capacitivă a aceluiaşi filtru nu este nici ea mai complicată, constând dintr-un rezistor şi un condensator.
Totuşi, filtrele capacitive, chiar dacă sunt puţin mai complexe, sunt cele mai des întâlnite configuraţii, deoarece
condensatoarele sunt în general elemente reactive mai „pure” decât bobinele, prin urmare, comportamentul acestora
este mult mai previzibil. Prin pur se înţelege faptul că rezistenţa condensatoarelor este mult mai mică decât cea a
bobinelor, fiind astfel aproape 100% reactive. Bobinele, pe de altă parte, prezintă efecte disipative importante
(rezistive), atât în lungimea firelor utilizate cât şi prin pierderile magnetice din miezul magnetic. Condensatoarele
sunt mult mai puţin supuse efectelor de „cuplaj” cu alte componente şi sunt mult mai ieftine decât bobinele.
Totuşi, filtrul trece-jos inductiv este adeseori preferat în cazul redresării tensiunii de curent alternativ în
curent continuu pentru eliminarea vârfurilor create în această situaţie, rezultând o componentă continuă pură.
Principalul motiv al alegerii constă în necesitatea unei rezistenţe mici a filtrului pentru ieşirea unei astfel de surse
de alimentare. Un filtru capacitiv necesită introducerea unei rezistenţe suplimentare în serie cu sursa, pe când unul
inductiv nu. Dacă în circuitul de curent continuu considerat, adăugarea unei rezistenţe suplimentare nu este de dorit,
atunci filtrul trece-jos inductiv este cea mai bună alegere pentru filtrarea formei de undă. Pe de altă parte, dacă
priorităţile principale sunt un volum şi o greutate scăzută, atunci filtrul capacitiv este cea mai bună alegere.

Frecvenţa de tăiere

Toate filtrele trece-jos au o anumită proprietate, şi anume, frecvenţa de tăiere, şi reprezintă frecvenţa peste
care tensiunea de ieşire a circuitului scade sub 70.7% din valoarea tensiunii de intrare. Această valoare de 70.7% nu
este arbitrară, chiar dacă pare aşa la prima vedere.
Într-un circuit simplu trece-jos capacitiv sau inductiv, frecvenţa de tăiere reprezintă frecvenţa la care
reactanţă capacitivă este egală cu rezistenţă (ambele valori fiind exprimate în ohmi). Într-un circuit trece-jos
capacitiv simplu (un rezistor şi un condensator), frecvenţa de tăiere este dată de următoarea formulă:

104
 Realizând calculele, ajungem la valoarea frecvenţei de tăiere,
45,473 Hz. Întrucât formula de mai sus nu ia în considerare şi
rezistenţa de sarcină din circuit, refacem graficul de mai sus,
eliminând sarcina din circuit.

Este important de ţinut minte că răspunsul filtrului depinde de valorile componentelor acestuia precum şi
de impedanţa sarcinii. Dacă ecuaţia frecvenţei de tăiere nu ia în considerare şi această impedanţă, sarcina nu este
luată în considerare, iar valorile reale ale frecvenţei de tăiere vor fi diferite de valoarea calculată.

Utilizarea filtrelor pentru eliminarea zgomotului

O aplicaţie frecventă a filtrului trece-jos

capacitiv este în cadrul circuitelor ce
prezintă componente sau secţiuni
susceptibile zgomotului electric. Un
exemplu este suprapunerea zgomotului de
curent alternativ peste liniile electrice de
curent continuu folosite pentru alimentarea
circuitelor sensibile prin capacitatea şi
inductanţa mutuală parazită (Cp şi Mp).

Aparatul de măsură din stânga măsoară o tensiune de alimentare în curent continuu „curată”. După
realizarea cuplajului cu circuitul de curent alternativ, prin inductanţa mutuală şi capacitatea parazită, tensiunea
măsurată la bornele sarcinii prezintă un amestec de curent continuu şi curent alternativ, componenta alternativă
fiind cea nedorită. În mod normal ne-am aştepta ca Esarcină să fie identică cu Esursă datorită faptului că nu există
întreruperi ale conductorilor de la sursă la sarcină, iar cele două seturi de câte două puncte ar trebui să fie comune

105
din punct de vedere electric. Totuşi, amplitudinea zgomotului poate varia în diferite puncte ale sistemului de curent
continuu.

Condensatorul de decuplare

Scopul nostru este de a preveni astfel de

zgomote în circuitul de curent continuu, iar
pentru aceasta este suficientă conectarea
unui filtru trece-jos la ieşirea circuitului,
înainte de sarcină, pentru blocarea oricăror
semnale de cuplaj nedorite.
Sub forma cea mai simplă, acest filtru nu
este nimic mai mult decât un condensator
conectat direct la bornele sarcinii, acesta
prezentând o impedanţă foarte mică faţă de
orice zgomot de curent alternativ. Un astfel
de condensator poartă numele de
condensator de decuplare.
Capacitatea unui condensator de decuplare este în mod normal în jurul valorii de 0,1 µF, sau peste, fiind
capacitatea minimă necesară pentru producerea unei impedanţe suficient de mari pentru scurt-circuitarea oricărui
zgomot.

3. Filtru trece-sus
• Un filtru trece-sus permite trecerea semnalelor de frecvenţă înaltă de la sursă spre sarcină, şi blochează
semnalele de frecvenţă joasă
• Circuitele trece-sus capacitive folosesc un condensator conectat în serie cu sarcina, prin blocarea
semnalelor de frecvenţe nedorite
• Circuitele trece-sus inductive folosesc un rezistor conectat în serie cu o bobină, ambele componente fiind
conectate în paralel cu sarcina, prin scurt-circuitarea semnalelor de frecvenţe nedorite
• Frecvenţa de tăiere pentru un filtru trece-sus, reprezintă frecvenţa la care tensiunea de ieşire este egală cu
70,7% din tensiunea de intrare. Peste această frecvenţă de tăiere, tensiunea de ieşire este mai mare decât
70,7% din tensiunea de intrare, şi invers

Definiţie

106
 Filtrul trece-sus este exact opusul filtrului trece-jos, după cum sugerează şi numele: permite trecerea
semnalelor de frecvenţă înaltă şi blochează trecerea semnalelor de frecvenţă joasă. Modul de conectare al
elementelor reactive în circuit este exact opus faţă de filtrele trece-jos.

Filtru trece-sus capacitiv

Impedanţa condensatorului din circuitul considerat creşte odată

cu descreşterea frecvenţei. Această impedanţă în serie cu sarcina
tinde să blochează semnalele de frecvenţă joasă ce ar putea
ajunge pe sarcină.

După cum se poate vedea în diagrama Bode, răspunsul filtrului

capacitiv trece-sus creşte cu creşterea frecvenţei.

Filtrul trece-sus inductiv

Impedanţa bobinei scade odată cu scăderea frecvenţei. Această

impedanţă mică conectată în paralel cu sarcina, tinde să scurt-
circuiteze semnalele de frecvenţă joasă, astfel că acestea nu mai
ajung la sarcină. Prin urmare, mare parte a căderii de tensiune se
va regăsi pe rezistorul R1.

107
 După cum se poate vedea în diagrama Bode, răspunsul filtrului
inductiv trece-sus creşte cu creşterea frecvenţei.

Comparaţie între filtrele trece-sus inductive şi capacitive

De data aceasta, schema filtrului capacitiv trece-sus este mai simplă decât cea inductivă, necesitând doar un
singur component în plus, un condensator. Din nou, puritatea reactivă a condensatoarelor faţă de bobine face ca
filtrele capacitive să fie cel mai des folosite.

Frecvenţa de taiere

La fel ca în cazul filtrelor trece-jos, şi filtrele trece-sus au o frecvenţă de tăiere specifică. Peste valoarea
acestei frecvenţe, tensiunea de ieşire este mai mare de 70,7% din valoarea tensiunii de intrare. Formula de calcul a
frecvenţei de tăiere este aceeaşi ca şi în cazul filtrelor trece-jos:

Rezistenţa din formulă, în cazul circuitului capacitiv trece-sus, este chiar rezistenţa de sarcină.

Filtrarea unui sistem audio

Să considerăm un sistem audio, ca şi

exemplu. Un condensator conectat în
serie cu tweeter-ul (înaltele) are rolul de
filtru trece-sus, impunând circuitului de
ieşire o impedanţă mare frecvenţelor
joase (bas), prevenind astfel risipa de
putere pe un difuzor ce este ineficient în
reproducerea acestor sunete.

108
 Asemănător, bobina conectată în serie cu woofer-ul (bas) are rolul de filtru trece-jos, permiţând doar
trecerea acelor sunete pe care difuzorul le şi poate reproduce cu succes. În acest circuit simplu, difuzorul pentru
frecvenţele medii este supus întregului spectru de frecvenţe produs de aparatul stereo. Câteodată se folosesc sisteme
de filtrare mult mai elaborate, dar ideea generală este aceasta. În acest exemplu este prezentat doar un singur canal
(stânga sau dreapta). Un sistem real ar conţine 6 difuzoare: 2 joase, 2 medii şi 2 înalte.
Pentru a mări şi mai mult performanţele acestui sistem, am putea construi un circuit de filtrare capabil să
permită trecerea frecvenţelor ce se află între joase şi înalte spre difuzorul de medii, astfel încât să nu existe putere
disipată (de frecvenţă înaltă sau joasă) pe un difuzor ce reproduce acest tip de sunete ineficient. Ceea ce vrem de
fapt să realizăm în această situaţie, este un filtru trece bandă.

4. Filtru trece-bandă
• Un filtru trece-bandă blochează frecvenţele care sunt prea mici sau prea mari, permiţând trecerea acelor
frecvenţe ce se regăsesc într-un anumit domeniu de frecvenţe
• Filtrele trece-bandă pot fi construite prin conectarea în serie a unui filtru trece-jos şi a unui filtru trece-sus,
indiferent de ordinea lor

Definiţie

Există aplicaţii în care este nevoie de filtrarea unei anumite benzi de frecvenţe din totalul frecvenţelor
prezente în semnal. Circuitele de filtrarea realizate pentru îndeplinirea acestui obiectiv pot fi realizate dintr-un filtru
trece-jos şi unul trece-sus, conectate împreună. Rezultatul este un filtru denumit trece-bandă.

Diagrama de sus reprezintă modul de conectare al celor două filtre.

Rezultatul acestei combinaţii serie dintre cele două filtre este un circuit ce va permite trecerea acelor
frecvenţe ce se regăsesc între cele două limite, nici mai mari, nici mai mici.

Filtrul trece-bandă capacitiv

109
 Folosind componente reale, circuitul electric al
filtrului trece-bandă astfel conceput, arată precum
în figura alăturată.

Diagrama Bode

Să vedem şi răspunsul în frecvenţă (diagrama Bode) a filtrului

capacitiv trece-bandă.

Filtrul trece-bandă inductiv

Filtrele trece-bandă pot fi construite folosind elemente

inductive, dar, după cum am mai menţionat, filtrele
capacitive sunt preferate în locul celor inductive datorită
„purităţii” reactive a condensatoarelor. Circuitul electric
al filtrului inductiv este cel din figura alăturata.

Faptul că filtrul trece-sus se află poziţionat înainte filtrului trece-jos, nu are nicio importanţă din punct de
vedere al funcţionalităţii filtrului.

110
Limitele unui astfel de filtru

Deşi idea combinării celor două filtre, trece-jos şi trece-sus, într-unul singur, pentru a realiza un filtru trece-
bandă este bună, aceasta posedă şi unele dezavantaje. Deoarece acest tip de filtru funcţionează utilizând
proprietatea fiecărui filtru în parte de a bloca frecvenţele nedorite, construirea unui astfel de filtru, astfel încât să nu
blocheze în anumită măsură şi frecvenţele din banda dorită, este de obicei dificilă.
Atât filtrul trece-jos cât şi filtrul trece-sus vor bloca toate semnalele într-o anumită măsură, iar efectul lor
combinat se traduce printr-o amplitudine redusă a semnalului chiar şi în domeniul frecvenţelor dorite (de trecere).
Putem observa acest lucru din diagrama de mai sus, unde tensiunea sarcinii nu depăşeşte valoarea de 0,6 V, deşi
tensiunea sursei este de 1 V. Această atenuare a semnalului de ieşire devine şi mai pronunţată în cazul în care filtrul
are un scop mult mai restrictiv (pantă mai mare a undei, banda de trecere a frecvenţelor mai îngustă).

5. Filtru stop-bandă
• Scopul filtrului stop-bandă este înlăturarea frecvenţelor aflate într-un anumit domeniu, permiţând doar
trecerea acelor frecvenţe ce se află în afara acestuia
• Filtrele stop-bandă pot fi realizate prin conectarea în paralel a unui filtru trece-jos cu un filtru trece-sus.
Ambele filtre sunt în configuraţie „T”, prin urmare, acest tip de filtru mai este cunoscut şi sub numele de
„filtru stop-bandă în dublu-T”

Definiţie

Filtrul stop-bandă permite trecerea tuturor frecvenţelor ce se află peste sau sub un anumit domeniu / bandă
de frecvenţe determinat de elementele sale componente. Şi acest tip de filtru poate fi realizat prin conectarea unui
filtru trece-jos cu un filtru trece-sus, doar că de data aceasta conectarea se realizează în paralel, nu în serie cum era
cazul filtrului trece-bandă.

Diagrama bloc a filtrului este prezentată în figura alăturată.

111
Filtrul stop-bandă capacitiv

Folosind componente reale, circuitul stop-bandă capacitiv

arată în felul următor.

Filtrul trece-jos este compus din R1, R2 şi C1 în configuraţie „T”, iar filtrul trece-sus este compus din C2, C3
şi R3 de asemenea în configuraţie „T”. Împreună, cele două filtre formează filtrul stop-bandă cunoscut sub numele
de „dublu T”.
Răspunsul acestui filtru este foarte precis atunci când sunt respectate următoarele proporţii în alegerea
elementelor constituente:

Frecvenţa de trecere

Utilizând aceste raţii, frecvenţa maximă de trecere poate fi calculată astfel:

Diagrama Bode

Putem vedea şi răspunsul în frecvenţă foarte bun al acestui filtru,

folosind proporţiile de mai sus, în diagrama (Bode) alăturată.

112
 6. Filtre rezonante
• Filtrele trece-jos, trece-sus, trece-bandă sau stop-bandă pot fi proiectate utilizând combinaţii rezonante de
condensatoare şi bobine fără a fi necesară conectarea rezistorilor ce doar ar „împiedica” trecerea
frecvenţelor dorite dinspre sursă spre sarcină

Scop

Filtrele considerate până în acest moment au fost compuse exclusiv din condensatoare sau bobine, dar nu
ambele tipuri de componente în acelaşi timp. Ştim că circuitele ce folosesc combinaţii de L şi C tind să rezoneze,
iar această proprietate poate fi exploatată în construcţia filtrelor trece-bandă şi stop-bandă.
Circuitele LC serie prezintă o impedanţă minimă la rezonanţă, iar circuitele LC paralel impedanţă maximă
la frecvenţa de rezonanţă. Există prin urmare două strategii de bază pentru construcţia filtrelor trece- respectiv stop-
bandă.

Filtru trece-bandă rezonant

Pentru acest tip de filtru, există, de asemenea, două strategii: circuit LC serie sau LC paralel.

Filtru trece-bandă LC serie

Circuitul LC serie permite trecerea semnalului la frecvenţa de

rezonanţă (impedanţă mică - scurt-circuit), şi blochează toate
celelalte frecvenţe (impedanţă mare - circuit deschis), astfel că
acestea nu ajung la sarcină, după cum se poate vedea în
diagramă.

113
 Putem observa că în cazul acestui tip de filtru, nu există practic
nicio atenuare a semnalului în banda de trecere, astfel că
tensiunea de ieşire pe rezistenţa de sarcină este aceeaşi cu
tensiunea de alimentare a sursei; acesta nu este şi cazul filtrelor
construite exclusiv din condensatoare sau bobine.

De asemenea, din moment ce principiul de funcţionare al filtrului se bazează pe principiul rezonanţei LC

serie, frecvenţa de rezonanţă nefiind prin urmare afectată de valoarea rezistenţei prezentă în circuit, valoarea
rezistenţei de sarcină nu va influenţa în niciun fel frecvenţa de trecere. Totuşi, diferite valori ale rezistenţei de
sarcină vor duce la modificarea pantei diagramei Bode (selectivitatea filtrului).

Filtrul trece-bandă LC paralel

Circuitul LC paralel permite trecerea semnalului la

frecvenţa de rezonanţa (impedanţă mare - circuit
deschis) spre sarcină, şi blochează toate celelalte
frecvenţe (impedanţă mică - scurt-circuit), căderea
de tensiune regăsindu-se în marea ei parte pe R1,
astfel că acestea nu ajung la sarcină, după cum se
poate vedea în diagramă.

Acest tip de filtru rezonant, asemenea filtrelor trece-sus şi trece-

jos, nu va putea transmite întreaga tensiune de la sursă spre
sarcină datorită rezistorului conectat în serie ce va prelua tot
timpul o parte din căderea de tensiune totală existentă în circuit.

114
 Putem menţiona că acest tip de filtru trece-bandă rezonant este folosit pe scară largă în radiourile analogice,
pentru selectarea unei anumite frecvenţe din cele recepţionate de antenă. Practic, se foloseşte un disc selector pentru
alegerea postului de radio, disc ce modifică capacitatea unui condensator variabil dintr-un circuit LC paralel.

Filtru stop-bandă rezonant

Din nou, avem două strategii la dispoziţie, circuitul LC serie sau LC paralel.

Filtrul stop-bandă LC serie

Folosit în această combinaţie, filtrul LC prezintă o

impedanţă foarte scăzută faţă de semnal, la frecvenţa de
rezonanţă, întreaga cădere de tensiune regăsindu-se pe
rezistorul R1, iar semnalul nu este astfel „văzut” de către
sarcină.

Răspunsul în frecvenţă a filtrului discutat este prezentat în figura

alăturată.

Filtrul stop-bandă LC paralel

115
 Componentele LC conectate în paralel prezintă o impedanţă
mare la frecvenţa de rezonanţă, blocând astfel semnalele de la
sursa spre sarcină, la frecvenţa respectivă, şi permite trecerea
tuturor celorlalte semnale (alte frecvenţe decât cea de
rezonanţă) de la sursă spre sarcină.

Din nou se poate observa faptul că absenţa unui rezistor serie

duce la o atenuare minimă a semnalelor dorite. Amplitudinea
semnalului la frecvenţa de trecere, pe de altă parte, este foarte
mică. Cu alte cuvinte, acesta este un filtru foarte selectiv.

În toate aceste circuite de filtrare rezonante, selectivitatea depinde în mare măsură de „puritatea” bobinelor
şi a condensatoarelor utilizate. În cazul în care există o rezistenţă parazită, aceasta va afecta abilitatea filtrului de
discriminare precisă a frecvenţelor, şi este posibilă introducerea efectelor antirezonante ce afectează frecvenţele de
trecere.

Filtre trece-jos şi trece-sus rezonante

După ce am analizat filtrele standard RC şi LC trece-jos şi trece-sus, ne-am putea imagina că se poate
realiza o proiectare mai eficientă a acestor tipuri de filtre combinând efectele condensatoarelor şi a bobinelor în
acelaşi circuit.

Filtru trece-jos LC

116
 Bobinele ar trebui să blocheze trecerea frecvenţelor înalte, iar
condensatorul ar trebui să blocheze şi el trecerea aceloraşi
frecvenţe, efectele lor combinate permiţând doar trecerea
semnalelor de frecvenţă joasă de la sursă spre sarcină.

La prima vedere, aceasta pare o strategie bună; în plus, este posibilă şi eliminarea rezistorului serie. Totuşi,
trebuie realizat faptul că orice combinaţie condensator-bobină poate duce la efecte rezonante la o anumită
frecvenţă, iar acesta nu este un lucru de dorit.

Să urmărim răspunsul în frecvenţă a filtrului de mai sus, pe

rezistenţa de sarcină (Rsarcină).

Ceea ce a fost gândit ca un filtru trece-jos s-a dovedit a fi un filtru trece bandă cu o frecvenţă de trecere în
jurul valorii de 526 Hz, frecvenţa de rezonanţă a condensatorului şi a bobinei în acest caz.
Problema este că impedanţa de intrare şi impedanţa de ieşire a filtrului LC trebuie să fie egală. Cu alte
cuvinte, impedanţa sursei de alimentare trebuie să fie egală cu impedanţa de intrare a filtrului, iar impedanţa de
ieşire a filtrului trebuie să fie egală cu impedanţa sarcinii (Rsarcină) pentru ca răspunsul filtrului să fie cel aşteptat.
Impedanţa de intrare şi de ieşire a filtrului este rădăcina pătrată a raportului dintre L şi C:

Folosind valorile componentelor de pe circuit, putem afla impedanţa filtrului şi impedanţele necesare ale
sursei şi ale sarcinii:

117
Modificarea rezistenţei de intrare

Astfel, în circuitul de mai sus putem adăuga rezistorul

Rg de 316 Ω
în serie cu sursa de tensiune şi
modificăm Rsarcină de la 1.000 Ω la 316 Ω. Dacă ar fi
fost necesară alimentarea unei sarcini de 1.000 Ω, am
fi putut modifica raportul L/C pentru a păstra
egalitatea faţă de sarcină.

Răspunsul în frecvenţă al filtrului arată de data aceasta mult mai

bine.

118
 09 – Transformatorul

1. Transformatorul şi inductanţa mutuală

• Un transformator este un dispozitiv construit din două sau mai multe bobine, una dintre ele alimentată în
curent alternativ ce induce o tensiune alternativă în cealaltă bobină. Dacă a doua bobină este conectată la o
sarcină, puterea sursei de tensiune a primei bobine este cuplată electromagnetic la sarcina celei de a doua
• Inductanţa mutuală reprezintă situaţia în care fluxurile magnetice a două sau a mai multe bobine sunt
cuplate între ele, astfel încât există o tensiune indusă într-una dintre bobine direct proporţională cu rata de
variaţie a curentului în cealaltă
• Bobina transformatorului alimentată în curent alternativ se numeşte înfăşurare primară. Bobina ne-
alimentată a transformatorului se numeşte înfăşurare secundară
• Fluxul magnetic al miezului este defazat cu 900 în urma tensiunii de alimentare. Curentul furnizat de sursa
de alimentare în înfăşurarea primară pentru producerea acestui flux magnetic, poartă numele de curent de
magnetizare, şi este şi acesta defazat cu 900 în urma tensiunii de alimentare
• Curentul total din primar al unui transformator neconectat la sarcină, se numeşte curent de excitaţie, şi este
compus din curentul de magnetizare plus curentul datorat pierderilor miezului feromagnetic. Într-un
transformator real, forma de undă a acestuia nu este niciodată sinusoidală
• Fluxul magnetic al miezului induce o tensiune electrică în orice înfăşurare realizată în jurul acestuia.
Tensiunile induse sunt, ideal, în fază cu tensiunea primară (a sursei) şi au aceeaşi formă de undă
• Orice curent prin secundar, datorită sarcinii, va produce un curent echivalent în înfăşurarea primară, curent
generat de sursă, ca şi când sursa ar fi conectată direct la sarcină

Înfăşurarea primară

Să presupunem că avem un miez

feromagnetic închis (formă
dreptunghiulară) şi înfăşurăm un
conductor metalic izolat alimentat în
curent alternativ în jurul uneia dintre
laturi.

Fiindcă ceea ce am realizat este de fapt o bobină, această înfăşurare în jurul miezului feromagnetic ar trebui
să se opună tensiunii aplicate datorită reactanţei inductive, limitând astfel curentul prin înfăşurare conform
ecuaţiilor:

119
Funcţionarea circuitului

Pentru a clarifica acest exemplu totuşi, vom analiza mai atent interacţiunile ce iau naştere între tensiune,
curent şi fluxul magnetic în acest dispozitiv.
Conform legii lui Kirchhoff pentru tensiune, suma tuturor tensiunilor dintr-un circuit închis trebuie să fie
egală cu zero. În exemplul de mai sus, putem aplica această lege generală a electricităţii pentru descrierea
tensiunilor sursei, respectiv a înfăşurării. Ca în oricare circuit format dintr-o singură sursă şi o singură sarcină,
căderea de tensiune a sarcinii trebuie să fie egală cu tensiunea produsă de sursă, presupunând că nu există căderi de
tensiune în lungul firelor (rezistenţa lor este zero). Cu alte cuvinte, sarcina, reprezentată de înfăşurare, trebuie să
producă o tensiune de semn contrar şi de aceeaşi amplitudine cu sursa.
Dar de unde apare această tensiune opusă tensiunii sursei? Dacă sarcina ar fi un rezistor (cazul „b” din
figura de mai sus), căderea de tensiune ia naştere ca urmare a pierderilor sub formă de căldură datorate „frecării”
electronilor la trecerea prin această rezistenţă. În cazul unei bobine perfecte (rezistenţă zero a înfăşurării), tensiunea
opusă se prezintă sub o altă formă, şi anume, reacţia faţă de fluxul magnetic variabil al miezului de fier. Atunci
când forma de undă a curentului variază, variază şi fluxul
Φ. Variaţia fluxului induce un câmp electromagnetic
contrar.

Relaţia dintre fluxul magnetic şi tensiune indusă

unde,
e = tensiunea indusă instantanee (V)
N = numărul de spire a înfăşurării (1 pentru fir simplu)
= fluxul magnetic (Wb)
t = timpul (s)

Formularea relaţiei matematice între fluxul magnetic Φ)

( şi tensiunea indusă îi este atribuită lui Michael
Faraday, şi arată precum în figura alăturată.
Tensiunea instantanee indusă (e) în înfăşurare, în orice moment, este egală cu produsul dintre numărul
spirelor înfăşurării (N) şi variaţia instantanee a fluxului magnetic (d Φ/dt) al bobinei.

120
 Formele de undă

Grafic, formele de undă sunt sinusoidale

(presupunând că forma de undă a sursei de
alimentare este sinusoidală), fluxul fiind defazat în
urma tensiunii cu 90o.

Tensiunea magnetomotoare

Legea lui Ohm pentru circuite electrice:

Legea lui Ohm pentru circuite magnetice:

Fluxul magnetic printr-un material feromagnetic este analog curentului printr-un conductor: trebuie să fie
„împins” de o forţă exterioară pentru a se forma. În circuitele electrice, această forţă o reprezintă tensiunea (mai
precis, tensiunea electromotoare, prescurtat „tem”). În „circuitele” magnetice, această forţă este reprezentată de
tensiunea magnetomotoare (prescurtat „tmm” şi simbolizat prin umm).
Tensiunea magnetomotoare şi fluxul magnetic se află în strânsă legătură una cu cealaltă prin intermediul
unei proprietăţi a materialelor magnetice, reluctanţa, concept analog rezistenţei în circuitele electrice.
În exemplul de mai sus, tensiunea magnetomotoare (tmm) necesară producerii acestui flux magnetic
variabil trebuie să fie furnizată de un curent variabil prin înfăşurare. Tensiunea magnetomotoare generată de
înfăşurarea unui electromagnet este egală cu produsul dintre curentul prin înfăşurare şi numărul de spire al
înfăşurări, iar unitatea de măsură a tensiunii magnetomotoare este Amper-spiră. Deoarece relaţia matematică dintre
fluxul magnetic şi tmm este direct proporţională, iar relaţia dintre tmm şi curent este de asemenea direct
proporţională, curentul prin înfăşurare este în fază cu fluxul magnetic:

Curentul de magnetizare

Acesta este şi motivul pentru care curentul într-o

bobină este defazat în urma tensiunii cu 90o:
deoarece aceasta este defazarea necesară
producerii unui flux magnetic a cărui rată de
variaţie poate produce o tensiune în opoziţie de

121
fază cu tensiunea aplicată. Datorită funcţiei sale de producere a tensiunii magnetomotoare pentru miezul
feromagnetic, acest curent este câteodată numit şi curent de magnetizare.

Saturaţia miezului feromagnetic

Trebuie menţionat faptul că acest curent prin

înfăşurare nu este perfect sinusoidal, iar acest
lucru se datorează ne-liniarităţii curbei de
magnetizaţie (B / H) a fieru lui. Dacă b ob ina este
construită ieftin, folosind cât mai puţin fier cu
putinţă, densitatea fluxului magnetic poate atinge valori mari, aproape de saturaţie, rezultatul fiind o formă de undă
a curentului de magnetizare ce arată aproximativ precum în figura alăturată.
Atunci când un material feromagnetic se apropie de fluxul magnetic de saturaţie, este nevoie de tensiuni
magnetomotoare din ce în ce mai mari pentru menţinerea constantă a creşterii fluxului magnetic. Deoarece tmm
este direct proporţională cu valoarea curentului prin înfăşurare (umm = NI), creşterea foarte mare a tmm necesare
susţinerii creşterii fluxului duce la creşteri mari ale curentului prin înfăşurare, pentru a putea menţine forma de undă
a fluxului magnetic nedistorsionată (sinusoidală).

Curentul de excitaţie

Situaţia este însă şi mai complicată datorită pierderilor de energie din miezul feromagnetic. Efectul
histerezisului şi al curenţilor turbionari duce la accentuarea deformării formei de undă a curentului, alterându-i atât
forma sinusoidală cât şi defazajul, ce va fi cu puţin sub 900 în urma tensiunii. Acest curent al înfăşurării constituit
din suma tuturor efectelor magnetice asupra înfăşurării, poartă numele de curent de excitaţie.
Distorsionarea curentului de excitaţie a unei înfăşurări cu miez feromagnetic (bobină) poate fi minimizată
dacă aceasta este concepută şi funcţionează la densităţi de flux foarte scăzute. Acest lucru necesită însă un miez cu
o secţiune transversală mare, ceea ce duce la costuri ridicate şi un volum mare. Pentru a simplifica lucrurile însă,
vom presupune un miez feromagnetic ideal, fără pericolul saturaţiei şi fără pierderi, ceea ce duce la un curent de
excitaţie perfect sinusoidal.

Înfăşurarea secundară

După cum am văzut în capitolul dedicat bobinelor, defazajul curentului faţă de tensiune cu 900 crează o
condiţie în care puterea este absorbită şi eliberată alternativ de la circuit la bobină şi invers. Dacă bobina este
perfectă (rezistenţă zero, pierderi în miez zero, etc.), puterea disipată de aceasta va fi zero.

122
 Să reluăm exemplul de mai sus, dar introducem de
data această o nouă înfăşurare în jurul aceluiaşi miez
feromagnetic. Ca să diferenţiem între cele două
înfăşurări, prima înfăşurare o vom denumi
înfăşurarea primară sau simplu, primar, iar cea de a
doua, înfăşurarea secundară, sau simplu, secundar.

Dacă cea de a doua înfăşurare este supusă unei variaţii a fluxului magnetic identic cu prima înfăşurare, iar
numărul de spire al înfăşurării este acelaşi cu a primei înfăşurări, atunci, conform principiului inducţiei
electromagnetice, tensiunea indusă în secundar va fi egală în amplitudine şi fază cu tensiunea sursei de alimentare a
primarului.
În graficul alăturat, amplitudinea tensiunii
induse este voit mai mică, pentru a putea face
distincţie între aceasta şi tensiunea de
alimentare.

Inductanţa mutuală

unde,
= tensiunea indusă în secundar
= curentul din primar

Acest efect al inducerii unei tensiuni într-o înfăşurare ca răspuns a variaţiei curentului din cealaltă
înfăşurare, poartă numele de inductanţă mutuală. Unitatea de măsură este Henry, la fel ca inductanţa proprie, iar
simbolul matematic este „M”, în loc de „L”.

123
Funcţionarea transformatorului

În acest moment, în înfăşurarea secundară nu există curent deoarece aceasta este deschisă. Dacă conectăm
însă un rezistor în acest circuit, curentul alternativ prin înfăşurare va fi în fază cu tensiunea indusă.
Ne-am putea aştepta ca acest curent
secundar să producă un flux magnetic
suplimentar în miezul feromagnetic. Acest
lucru nu se întâmplă însă. Dacă fluxul
magnetic indus în miez ar creşte, acest
lucru ar duce la creşterea tensiunii induse
a înfăşurării primare.

Acest lucru nu se poate întâmpla, deoarece tensiunea indusă a primarului trebuie să rămână la aceeaşi
amplitudine şi fază pentru se păstra egalitate dintre aceasta şi tensiunea sursei, potrivit legii lui Kirchhoff pentru
tensiune. Prin urmare, fluxul magnetic al miezului nu este afectat de curentul din secundar. Totuşi, ceea ce se
modifică este valoarea tensiunii magnetomotoare a circuitului magnetic.
Tensiunea magnetomotoare (tmm) ia naştere ori de
câte ori există deplasare de electroni printr-un fir. De
obicei, această tensiune este însoţită de flux magnetic,
conform legii lui Ohm pentru circuitele magnetice,
umm = ΦR. Dar producerea unui flux magnetic
suplimentar nu este permisă în acest caz, prin urmare,
singura posibilitate de existenţă a tmm în secundar
implică apariţia unei tmm contrare (în anti-fază), şi
amplitudine egală, generate de înfăşurarea primară.
Acest lucru este exact ceea ce se întâmplă, şi anume, formarea unui curent alternativ în înfăşurarea primară,
defazat cu 180o (în anti-fază) faţă de curentul secundarului, pentru generarea unei tmm contrare şi prevenirea
apariţiei unui flux magnetic adiţional prin miez.
Deşi întreg procesul pare destul de complicat, iar proiectarea transformatoarelor este un subiect complex,
cel mai important lucru de ţinut minte este acesta: atunci când asupra înfăşurării primare este aplicată o tensiune
alternativă, aceasta produce un flux magnetic în miezul feromagnetic ce induce la rândul său o tensiune alternativă
în înfăşurarea secundară, în fază cu tensiunea sursei de alimentare. Apariţia oricărui curent prin secundar, la
conectarea unei sarcini de exemplu, duce la apariţia unui curent similar în primar, curent menţinut de sursa de
alimentare.

124
 Putem observa faptul ca înfăşurarea primară se comportă precum o sarcină faţă de sursa de tensiune, iar
înfăşurarea secundară este echivalentă unei surse de tensiune alternativă pentru rezistorul conectat la capetele
acesteia. Faţă de prima situaţia, de data aceasta energia nu este absorbită şi eliberată tot în înfăşurarea primară ci
este cuplată cu înfăşurarea secundară unde este folosită pentru alimentarea sarcinii (rezistor). Din punct de vedere al
sursei, aceasta alimentează direct sarcina secundarului. Desigur, curentul din primar este defazat cu 900 faţă de
tensiune, lucru ce nu s-ar întâmpla într-o alimentare directă a rezistorului.

Observaţie

Acest dispozitiv este cunoscut sub numele de transformator, deoarece transformă energia electrică în
energie magnetică şi înapoi în energie electrică. Deoarece funcţionarea acestuia depinde de inducţia
electromagnetică dintre două înfăşurări staţionare şi de variaţia amplitudinii şi „polarităţii” fluxului magnetic,
transformatoarele se pot folosi doar în curent alternativ, nu şi în curent continuu.

Simbolul transformatorului

Simbolul electric al transformatorului îl reprezintă două bobine (înfăşurarea primară şi secundară)

şi un miez feromagnetic comun celor două.

2. Exemplu de funcţionare
• Coeficientul de cuplaj magnetic descrie cât de strâns sunt cuplate cele două înfăşurări ale unui
transformator
• Inductanţa de scăpări descrie acea parte a câmpului magnetic ce nu se regăseşte pe înfăşurarea secundară
• Un transformator ideal transferă energia electrică din primar în secundar ca şi cum sarcina ar fi conectată
direct la sursă

Coeficientul de cuplaj magnetic (k)

125
 Putem explica funcţionarea unui transformator
simplu prin intermediul unui circuit electric. Vom
considera coeficientul de cuplaj magnetic (k) ca
având o valoare foarte aproape de perfecţie, şi
anume, 0,999. Acest coeficient descrie cât de strâns
cuplate sunt cele două bobine (înfăşurări) una faţă de
cealaltă. Cu cât acest coeficient este mai mare (ideal,
1), cu atât cuplajul magnetic dintre cele două
înfăşurări, şi prin urmare, şi eficienţa transferului de energie este mai mare.
Ambele inductanţe ale înfăşurărilor fiind egale (100 H), tensiunile şi curenţii pentru cele două înfăşurări
sunt aproximativ egale (10 V, respectiv 10 mA). Diferenţa dintre curentul primar şi cel secundar este defazajul de
900 dintre ele, datorat curentului de magnetizare al miezului. Valoarea acestui curent de magnetizare este foarte
mică în acest caz, faţă de curentul din primar, astfel că cei doi curenţi sunt aproximativi egali. Această eficienţă
mare este tipică transformatoarelor în general. Orice eficienţă de sub 95% este considerată mult prea mică în
proiectarea transformatoarelor.
Dacă reducem rezistenţa sarcini (de la 1Ωk la 200 Ω), pentru a cre
şte valoarea curentului în secundar,
pentru aceeaşi valoare a tensiunii, observăm că şi curentul din înfăşurarea primară creşte. Chiar dacă sursa de
tensiune alternativă nu este conectată direct la sarcină, ci este cuplată electromagnetic, valoarea curentului ce
parcurge sarcina este aproximativ aceeaşi cu valoarea curentului dacă sarcina ar fi conectată direct la sursă. În acest
caz, valoarea curenţilor din înfăşurări va creşte de la aproximativ 10 mA la 47 mA. De fapt, egalitatea celor doi
curenţi este chiar mai accentuată faţă de cazul precedent, deoarece curentul de magnetizare este acelaşi ca şi în
cazul precedent. De asemenea, tensiunea din secundar a scăzut puţin sub influenţă sarcini mai mari (curent mai
mare), de la aproximativ 10 V la 9,3 V.

Inductanţa de scăpări

Să vedem ce se întâmplă dacă reducem şi mai mult

rezistenţa sarcinii, până la valoarea de 15 Ω. Curentul
sarcinii (în secundar) este acum 130 mA, o creştere
substanţială faţă de cazul precedent, iar curentul
primar este aproximativ egal cu acesta. În schimb,
tensiunea prin secundar a scăzut foarte mult
comparativ cu valoarea tensiunii din secundar (1,95
V în secundar faţă de 10 V în primar).

126
 Motivul acestei diferenţe se regăseşte în imperfecţiunile transformatorului: cuplajul dintre cele două
înfăşurări nu este perfect, coeficientul de cuplaj magnetic, k, fiind 0,999, nu 1. Prin urmare, există o inductanţă de
scăpări prezentă, ceea ce înseamnă ca o parte a câmpului magnetic nu se regăseşte pe înfăşurarea secundară şi nu
poate „transfera” energie din această cauză.
Acest flux de scăpări doar
stochează şi eliberează energia
înapoi în circuitul de alimentare
prin intermediul inductanţei
proprii, comportamentul acesteia
fiind al unei impedanţe serie
conectate în ambele înfăşurări. Căderea de tensiunea finală este redusă datorită existenţei unei căderi de tensiune pe
această „impedanţă serie”. Efectul este cu atât mai pronunţat cu cât curentul sarcinii creşte.
Dacă cuplajul magnetic dintre cele două înfăşurări ar fi mai „strâns”, de exemplu, k=0,99999 (în loc de
0,999), valorile tensiunii în cele două înfăşurări ar fi din nou aproximativ egale (10 V), păstrându-se şi egalitatea
dintre cei doi curenţi.
Din păcate, construirea unui transformator real, cu
un astfel de coeficient de cuplaj magnetic, este
foarte dificilă. O soluţie de compromis constă în
folosirea unei inductanţe mai scăzute pentru
ambele înfăşurări (1 H, în loc de 100 H), deoarece
o inductanţă mai scăzută duce şi la o inductanţă de
scăpări mai scăzută, oricare ar fi coeficientul de
cuplaj magnetic. Rezultatul este o cădere de
tensiune pe sarcină mult mai bună, menţinând aceeaşi valoare a curentului şi a cuplajului.

Explicaţie

Prin simpla utilizare a unei inductanţe mai mici pentru cele două înfăşurări, căderea de tensiune pe sarcină
este din nou „ideală”, aproximativ 10 V, aceeaşi valoare cu a sursei de alimentare. Cu siguranţă că ne putem
întreba, „Dacă tot ceea ce este necesar pentru atingerea unei performanţe ideale în cazul unei sarcini mari, este
reducerea inductanţei, de ce să ne mai facem griji cu privire la eficienţa cuplajului magnetic? Dacă este imposibilă
proiectarea transformatoarelor cu coeficienţi de cuplaj perfecţi, dar înfăşurările cu inductanţe mici sunt uşor de
construit, atunci de ce nu am construi transformatoare cu inductanţe mici şi cuplaj scăzut pentru obţinerea unei
eficienţe ridicate?”
Pentru a răspunde acestei nedumeriri, considerăm un nou circuit, în care sarcina de data aceasta este de 1 Ω
în loc de 15 Ω, toate celelalte valori rămânând egale. Cu inductanţe mai mici pentru înfăşurări, tensiunile din primar

127
şi secundar sunt aproximativ egale (10 V), dar curenţii celor două înfăşurări nu sunt egali, cel din primar fiind 28,35
mA, de aproape trei ori mai mare decât cel din secundar, de doar 10 mA. De ce se întâmplă acest lucru? Cu o
inductanţă mult mai mică a înfăşurării primare, reactanţa inductivă este mult mai mică, şi prin urmare, curentul de
magnetizare este mult mai mare. O parte importantă a curentului din înfăşurarea primară este folosit doar pentru
magnetizarea miezului feromagnetic şi nu pentru transferul de energie spre înfăşurarea secundară.

Transformatorul ideal

Un transformator ideal, cu înfăşurări primare şi secundare identice, ar dezvolta aceleaşi căderi de tensiune
şi curenţi în ambele înfăşurări, indiferent de valoarea sarcinii. Ideal, transformatoarele ar trebui să transfere putere
electrică din primar în secundar ca şi cum sarcina ar fi conectată direct la sursă. Acest lucru se poate realiza doar
dacă există un cuplaj magnetic perfect între cele două înfăşurări. Din moment ce acest lucru nu este imposibil,
transformatoarele trebuiesc proiectate pentru a funcţiona între anumite valori ale tensiunii şi sarcinii, valori
cunoscute dinainte, pentru a oferi maximul de eficienţă.

3. Transformatorul ridicător şi coborâtor de tensiune

• Transformatoarele sunt dispozitive utilizate la ridicarea sau coborârea tensiunii în funcţie de raportul dintre
numărul spirelor înfăşurărilor
• Un transformator proiectat să ridice tensiunea dinspre primar spre secundar (numărul spirelor din
înfăşurarea secundară este mai mare decât numărul celor din primar), se numeşte transformator ridicător de
tensiune
• Un transformator proiectat să realizeze chiar opusul, coborârea tensiunii dinspre primar spre secundar
(numărul spirelor din înfăşurarea secundară este mai mic decât numărul celor din primar), poartă numele de
transformator coborâtor de tensiune

Scop

Până în acest moment, am luat în considerare doar

cazul în care cele două înfăşurări ale transformatorului
aveau inductanţe identice, ducând la egalitatea
tensiunilor şi a curenţilor în cele două înfăşurări.
Această egalitate între înfăşurarea primară şi cea
secundară nu este însă specifică tuturor
transformatoarele. Dacă inductanţele celor două

128
înfăşurări sunt diferite, prin modificarea raportului de spire dintre cele două, şi comportamentul transformatorului
suferă modificări.
În configuraţia de mai sus, tensiunea secundarului este de aproximativ
10 ori mai mică decât tensiunea din primar (1 V faţa de 10 V), iar pe
de altă parte, curentul din secundar este de aproximativ 10 ori mai
mare decât curentul din primar (1 mA faţă de 0.1 mA). Ceea ce avem
în circuitul de mai sus, este un dispozitiv ce coboară tensiunea de zece
ori şi creşte curentul cu acelaşi factor (coborâtor de tensiune / ridicător de curent).

Definiţie

Acesta este un dispozitiv extrem de folositor. Cu ajutorul acestuia se pot foarte uşor multiplica sau împărţi
valorile tensiunilor şi ale curenţilor în circuitele de curent continuu. Un transformator ce ridică nivelul tensiunii
dinspre primar înspre secundar se numeşte transformator ridicător de tensiune, iar un transformator ce coboară
nivelul tensiunii dinspre primare înspre secundar se numeşte coborâtor de tensiune.

Inversarea alimentării transformatorului

Oricare transformator poate fi alimentat şi invers, dinspre secundar spre primar, inversându-se astfel şi rolul
acestuia: transformatorul coborâtor de tensiune devine ridicător de tensiune, şi invers. Totuşi, după cum am precizat
în secţiunea precedentă, funcţionare eficientă a unui transformator se poate realiza doar prin proiectarea acestuia
pentru anumite valori ale curenţilor şi tensiunilor. Prin urmare, dacă am fi să folosim un transformator „invers”, va
trebui să respectăm parametrii iniţiali pentru tensiune şi curent în cazul fiecărei înfăşurări, altfel, transformatorul s-
ar putea dovedi extrem de ineficient, iar în cazuri extreme, operarea lui necorespunzătoare poate duce la distrugerea
acestuia datorită curenţilor sau tensiunilor în exces.

Notaţia transformatoarelor

În general, transformatoarele sunt astfel construite încât este imposibil de spus care este înfăşurarea primară
şi care cea secundară. O convenţie folosită în industrie este notarea cu „H” a înfăşurării cu tensiune mai înaltă
(primarul, într-un transformator coborâtor; secundarul, într-un transformator ridicător) şi cu „X” a înfăşurării cu
tensiune mai joasă. Prin urmare, un transformator simplu ar trebui să aibă notaţiile „H1”, „H2”, „X1” şi „X2”.
Faptul că tensiunea şi curentul sunt „transformate” în direcţii opuse nu ar trebui să ne mire. Puterea este
egală cu produsul dintre tensiune şi curent, iar transformatoarele nu pot produce putere, ci o pot doar converti.

129
Inductanţa înfăşurărilor transformatorului

unde,
L = inductanţa înfăşurării (H)
N = numărul spirelor din infăşurare (1, pentru fir simplu)
= permeabilitatea absolută a miezului magnetic
A = aria înfăşurării (
l = lungimea înfăşurării (m)

Dacă ne uităm mai atent la rezultatele obţinute cu circuitul de mai sus, putem vedea o legătură între raportul
de transformare al transformatorului şi cele două inductanţe. Se observă că bobina primară are o inductanţă de 100
de ori mai mare decât cea secundară, iar raportul de transformare al tensiunii a fost de 10 la 1. Înfăşurarea cu o
inductanţă mai mare va avea o tensiune mai mare şi un curent mai mic decât cealaltă.
Din moment ce ambele bobine sunt înfăşurate în jurul aceluiaşi material (pentru un cuplaj magnetic cât mai
eficient între ele), singurul parametru care nu este comun ambelor înfăşurări este numărul spirelor din fiecare
înfăşurare în parte. Din formula inductanţei, putem observa că aceasta este direct proporţională cu pătratul spirelor
înfăşurării:
Astfel, putem deduce că cele două înfăşurări din exemplul
de mai sus, cu un raport al inductanţelor de 100:1, ar
trebui să aibă un raport al înfăşurărilor de 10:1 (102 =
100). Acesta este exact raportul descoperit între valorile
tensiunilor şi ale curenţilor primare şi secundare (10:1).

Raportul de transformare al transformatorului

unde,
= numărul spirelor înfăsurării secundare
= numărul spirelor înfăsurării primare
k>1( – transformator ridicător de tensiune
k<1( – transformator coborâtor de tensiune
k=1( – separator electric

130
Putem spune prin urmare, că raportul de transformare al unui transformator este egal cu raportul dintre numărul
spirelor înfăşurărilor primare şi secundare.

4. Tipuri de înfăşurări; atutotransformatorul

• Este posibilă construirea transformatoarelor cu mai mult de o singură înfăşurare primară şi secundară.
Acest lucru permite obţinerea unor raporturi de transformare variabile folosind acelaşi dispozitiv
• Există posibilitatea de realizare a „prizelor” pe înfăşurările transformatoarelor: intersecţia contactului
electric în puncte diferite din lungul înfăşurării
• Transformatoarele variabile se pot realiza folosind un contact variabil pe lungimea înfăşurării, putându-se
practic realiza prize în orice punct de pe înfăşurare
• Un autotransformator este un transformator ce foloseşte o singură înfăşurare pentru ridicarea sau coborârea
tensiunii; faţă de un transformator normal, acesta nu oferă separare electrică între primar şi secundar
• Un autotransformator variabil poartă numele de Variac

Transformatoare cu înfăşurări multiple

Nu este neapărat necesar ca transformatoarele să fie

realizate din doar două seturi de înfăşurări. Să
considerăm circuitul alăturat.

În acest caz, toate înfăşurările împart acelaşi miez feromagnetic, fiind cuplate magnetic între ele. Relaţia
dintre numărul spirelor înfăşurărilor şi raportul de transformare al tensiunilor considerat la transformatoarele cu
două înfăşurări, este valabilă şi în acest (înfăşurări multipl)e. Este posibilă proiectarea unui transformator precum
cel din figura de mai sus (o înfăşurare primară şi două înfăşurări secundare) în care, o înfăşurare secundară să fie
ridicătoare de tensiune iar cealaltă coborâtoare. Toate circuitele sunt separate electric în acest caz.

Transformatoare cu prize

Dacă în schimb, nu avem neapărată nevoie de o

separare electrică a circuitelor, un efect similar poate
fi obţinut şi prin utilizarea prizelor în diferite puncte
ale înfăşurării secundare, precum în figura alăturată.

131
 O priză reprezintă o conexiune făcută într-un anumit punct de pe secundarul transformatorului. Relaţia
dintre numărul de spire al înfăşurării şi tensiunea obţinută în secundar este valabilă şi în acest caz, pentru toate
prizele transformatorului.
Acest lucru poate fi exploatat pentru obţinerea
unui domeniu mult mai larg de raporturi de
transformare.

Transformatorul variabil

Trecând mai departe, putem construi un

„transformator variabil”, caz în care vom avea un
contact variabil ce se deplasează pe înfăşurarea
secundară expusă a transformatorului, fiind
posibilă conectarea acestuia în oricare punct (priză
variabilă).

Utilizarea acestor contacte variabile nu este practică în proiectarea transformatoarelor industriale de putere
mare, dar sunt totuşi folosite pentru ajustarea tensiunilor. În sistemele de putere, aceste ajustări de tensiune trebuie
făcute periodic pentru a veni în întâmpinarea variaţiei sarcinilor de-a lungul timpului. În mod normal, aceste tipuri
de transformatoare nu sunt proiectate pentru a opera sub curenţi sa sarcină, prin urmare, „reglarea” lor se realizează
doar atunci când transformatorul nu este alimentat.

Autotransformatorul

Dacă neglijăm în totalitate separarea electrică dintre înfăşurări, putem construi un transformator folosind
doar o singură înfăşurare; dispozitivul astfel creat poartă numele de autotransformator.

Autotransformator ridicător de tensiune

132
 Autotransformator coborâtor de tensiune

Utilizarea autotransformatoarelor

Autotransformatoarele sunt folosite în principal în aplicaţiile unde este nevoie de o reducere sau
amplificare mică a tensiunii pe sarcină. Ca şi alternativă, se poate folosi un transformator normal construit special
pentru aplicaţia în cauză, sau se poate folosi un autotransformator coborâtor de tensiune cu înfăşurarea secundară
conectată în serie, fie pentru amplificarea tensiunii sau pentru reducerea ei (anti-serie).
Principalul avantaj al unui autotransformator precum cel de mai sus, este folosirea unei singure înfăşurări
pentru realizarea amplificării sau reducerii tensiunii, fiind mult mai uşor de construit şi mai ieftin decât un
transformator normal.

133
Variacul

Ca şi în cazul transformatoarelor normale, se pot realiza prize şi pe

înfăşurările autotransformatoarelor pentru obţinerea variaţiei
raporturilor de transformare. Mai mult decât atât, acestea pot fi
realizate cu un contact variabil, caz în care transformatoarele poartă
numele de Variac.

134