Ion Barbu

Fișă de lucru

Reperul 1. Încadrarea scriitorului în epocă/ curent

Ion Barbu/ Dan Barbilian a fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici,
reprezentant al modernismului literar românesc.
Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de
familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică
remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Dan Barbilian își dezvoltă
și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din
București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul
Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian
Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut
ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil
Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă
la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de
Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București.
Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre
contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-
1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal
„spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în
1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o
direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu
numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru,
reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea
axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria
algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în
precizarea unei clase largi de funcții distanță.

1. Care este formația intelectuală a lui Dan Barbilian? Numiți cel puțin două realizări în
plan profesional, din acest domeniu de referință.

Poetul Ion Barbu

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion
Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin
una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la
Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de
poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își
descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt
complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre
cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre
cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, „După
melci”, apare în 1921 în revista „Viața Românească”. Tot în acest an pleacă la Göttingen
(Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin
Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.
2. În ce context își ia pseudonimul literar Dan Barbilian?
3. Cine îl determină pe poetul Ion Barbu să scrie poezie? În ce context?

Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu/ etapele creației barbiene
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu
Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales
din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie
să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé
sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că
poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al
matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în
geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de
existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am
părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de
acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă.[necesită citare] În
studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la
doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică.[necesită citare] Această din urmă
împărțire a devenit clasică.
1. Etapa parnasiană
Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă
numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește
cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un
nestăvilit elan romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru
Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic
divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități
mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de
păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță
cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le
transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o
tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele
elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste
solemne strofe din Copacul :

"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

sau din Banchizele:

"Din aspra contopire a gerului polar

Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."

Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în

aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între
contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe
amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme
concrete de " sunet, linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația
spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala
versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de
obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea
deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un
parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de
Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești,
pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente,
neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și
cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic
elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism
omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în
următoarele etape ale creației sale.
2. Etapa baladică-orientală
Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare.
Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara Hus,
Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în
„Viața românească” și „Contimporanul” lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare
măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter
narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de
inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann.
Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I.
Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început.
Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului
avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu
Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la
mijloc de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele
ale vieții " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită
forță de sugestie, sub raportul invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape
în întregime în expresie. Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și
nefericite și a unei tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă,
prin descântece, iubitul care a uitat-o.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a
versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative
și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se
stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită
dramă a cunoașterii sau în Riga Crypto și lapona Enigel.

3. Etapa ermetică
Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din
această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul
dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se
păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative,
care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există
ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc
secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificilă.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere
în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un
soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de
dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că
macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de
contemplație:

"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l
privim la soare!"

Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau
senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin
contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o
comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit
numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii
logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.
Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin
viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui
Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida
ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea
logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
 În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului
ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă
a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică
originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei
pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului.
Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la
concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.
4. Care sunt etapele creației lui Ion Barbu? Cum se numește criticul literar care
propune această clasificare?
5. Numiți, pentru fiecare etapă a creației barbiene, titluri representative de poezii.

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în
anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie
poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să publice poezii, Vianu
trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile sunt dificil de înțeles, fiind o lirică ermetică cu
limbaj abstract, inspirată de poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul folosește
concepții matematice, spre exemplu utilizează noțiunea de grup (o mulțime cu structură
matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor legi specifice).
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. [..] Ca și
în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor
posibile de existență. Această poezie inițiatică este un elogiu adus inteligenței ca valoare
universală supremă. Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste și criptografia
ermetică sunt câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile profetice ale
poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate.
Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor
poezii în limba germană.
În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult
întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre
fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două
texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și
Timbru.

6. Cum se numește volumul de versuri publicat de Ion Barbu? În ce an este publicat

acesta?
7. Care este punctul de vedere al lui Ion Barbu cu privire la geometrie și poezie?

Joc secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică a
formelor în zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși mărturisirea
poetului "poezia este lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru) act
clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual, un
sentiment, afectivitate lirică) ".[necesită citare] George Călinescu sintetizează excelent
interpretarea poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o ieșire ("dedus") din
contigent("din ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în
apă".
Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate
sublimată, care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața, constituindu-se ca
un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe "înecarea" celuilalt, nu e, cu
alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care-l justifică. Dacă lumea reală există
sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune
oglindirea din conștiința sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creația,
asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.
În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea fascinat
într-atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață sufletească. Cum
ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o
comunicare simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc
secund).

Poezia creată acum nu mai e concentrare de esențe ci "un cântec încăpător", capabil să cuprindă
diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creației cosmice asemănător aceluia pe care
conform tradiției biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din
coasta lui Adam.
Celelalte poezii din ciclu se așează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în
fond niște descrieri diferențiate enorm de altele în limbaj.
Criticii spun
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile
volumului „Joc second”, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician.
Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei,
mecanicii sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu
activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care întinerează funcțiunea lor, încât lumea
care i se relevează este resimțită de el ca pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a
matematicei este a doua lume, o suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să
se situeze viziunea lui Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează
volumul său.”

Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate și i-a
secat vâna. De vocație matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări
de procesul matematic al substituirii. Se știe că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un
simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se
substituie sensul clar, misterul.”
În „Istoria literaturii române de la origini până în present”, G. Călinescu spunea: „Din
aceste experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul rațional, se
desprinde însă o suavă poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se exprime,
enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă, deci inefabilă.”
8. Comentează , în cel puțin 50 de cuvinte, unul dintre citatele prezente mai sus.

…………………………………………..
1
Hermes Trismegistul ( gr. „de trei ori mare”) = alchemist legendar din Alexandria, adesea înfățișat cu un
trident care reprezintă razele iluminării sale, a fost asimilat cu zeul Thot de egipteni și cu Hermes de
greci. Este considerat inventatorul scrisului și al limbajului, al magiei, al astronomiei și al alchimiei.
Inițiații care îi urmează învățăturile sunt cunoscuți sub numele de ermetici.
2
parnasianism = current literar apărut în franța spre sfârșitul secolului al XIX-lea, care cultiva detașarea
emoțională, evocarea naturii și a civilizațiilor din trecut, într-o poezie descriptive și foarte cizelată, cu
formă fixă( sonet, rondel, gazel) și tipare prozodice complicate.