Colectivizarea și Foametea din 1946 -1947

Vicol Iulia
IEC1801
Istoria Contemporană a Românilor
 Colectivizarea
Regimul totalitar bolşevic a înfăptuit schimbări radicale în mediul rural. Ţăranii,
conform doctrinei bolşevice şi practicii sovietice, urmau să fie încadraţi în colectivele
agricole de producţie – colhozuri, considerate „unica cale dreaptă a socialismului
pentru ţăranii muncitori”. Pentru Partidul Comunist (bolșevic) al Moldovei,
colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în raioanele dintre Nistru şi Prut nu
constituia o problemă dificilă. Aici veniseră „specialişti” înarmaţi cu „teoria bolşevică
a transformării socialiste a agriculturii” şi, înzestraţi cu experienţa colectivizării în
URSS. În conformitate cu teoria bolşevică şi practica organizării colhozurilor în
URSS, în primul rând trebuiau să fie organizate SMT-uri (staţii de maşini şi tractoare)
– puncte de reper ale statului în procesul de etatizare a agriculturii. La mijlocul lunii
iunie 1941, în cele 6 judeţe ale RSS Moldoveneşti funcţionau 78 de SMT-uri. Prin
intermediul staţiilor de maşini şi tractoare statul a concentrat în mâinile sale
principalele mijloace de producţie la sate, obligând colhozurile şi gospodăriile
ţărăneşti să încheie contracte de muncă în condiţii neavantajoase. Pentru lucrările
agricole efectuate de SMT-uri, colhozurile se vor achita în natură, conform normelor
prestabilite. În felul acesta, statul va extrage din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti
cantităţi enorme de produse agricole.
Ţăranii individuali erau obligaţi să livreze statului mari cantităţi de produse
agroalimentare şi să plătească impozitul agricol, independent de productivitatea
culturilor în anul respectiv. Pentru neachitarea cotelor obligatorii către stat, ţăranul era
dus la judecată, condamnat la închisoare, iar averea sa confiscată. Conducătorii de
colhozuri însă nu erau traşi la răspundere pentru neîndeplinirea planului de producţie.
Aşa că, deocamdată, statului îi era mai convenabil să păstreze gospodăriile
individuale ţărăneşti, decât să se ocupe de restabilirea ori de crearea noilor colhozuri.
Pe de altă parte, constatăm şi hotărârea multor ţărani de a intra în colhoz, văzând în
aceasta un mijloc de obţinere a unei mici cantităţi de produse alimentare care să-i
salveze de la moarte. Existau şi motive pentru care unii ţărani, văzându-se în dilema:
a se achita cu statul, lucru imposibil în cadrul obligaţiilor exagerate impuse de stat, ori
a fi trimişi la puşcărie, să se dezică de tradiţia de veacuri şi să intre în colhoz. Totuşi,
regimul totalitar bolşevic nu putea tolera mult timp gospodăria ţărănească individuală.
Pentru conducerea de partid şi sovietică a RSSM, viitorul gospodăriilor ţărăneşti
individuale era clar – acestea urmând să dispară. Aceasta s-a conturat odată cu
încheierea perioadei tragice de foamete. În primăvara anului 1947 era limpede că
gospodăriile individuale ţărăneşti vor obţine o recoltă bună. De aceea la Plenara a XII-
a a CC al PC(b)M, mulţi au vorbit despre necesitatea accelerării colectivizării
agriculturii. Totuşi, V. Ivanov, preşedintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea
pentru RSS Moldovenească, afirma, la aceeaşi plenară, că nu puteau fi organizate
colhozurile fără baza tehnico-materială necesară.

Remarcăm faptul că în vara anului 1947 nu

existau şi nici nu puteau fi premise economice, sociale, tehnico-materiale, şi, cu atât
mai puţin, psihologice, pentru trecerea ţăranilor la formele colective de producţie.
Rezultă că motivul şi cauza trecerii la colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti erau
altele. Motivul adevărat era următorul: în condiţiile recoltei bune, problema extragerii
unei cantităţi cât mai mari de produse agroalimentare din gospodăriile ţărăneşti putea
fi soluţionată doar în cadrul colhozurilor. Problema este că, după achitarea obligaţiilor
de livrare la stat, ţăranului individual, în condiţiile unei recolte bune, îi mai rămâneau
produse pe care statul nu le putea lua, pur şi simplu. În condiţiile colhozului însă,
statul putea lua tot.
La 20 septembrie 1948, Moscova a obligat CC al PC(b)M, Guvernul RSS
Moldoveneşti, Ministerul pentru Agricultură şi toate structurile raionale să
consolideze colhozurile existente şi să organizeze, între Nistru şi Prut, colhozuri noi.
La 5–6 februarie 1949 a avut loc Congresul al II-lea al PC(b) din Moldova. N. Coval,
secretarul Comitetului Central, în raportul prezentat congresului, a subliniat că
„organizaţia de partid a Moldovei urmează să soluţioneze cea mai importantă şi
complicată sarcină – asigurarea trecerii tuturor gospodăriilor ţărăneşti individuale
răzleţite pe calea gospodăriei mari socialiste, pe calea colhozurilor”. La Kremlin şi,
respectiv, la Chişinău se pregătea ofensiva decisivă a socialismului asupra satului
dintre Prut şi Nistru. Deportarea unui număr foarte mare de familii ţărăneşti, incluse
în listele „chiabureşti”, trebuia să accelereze intrarea masivă a ţăranilor în colhoz.
Efectul a fost cel aşteptat. În două luni, iulie şi august 1949, numărul gospodăriilor
colectivizate creşte de 2,2 ori, de la 32,2 la 72,3 la sută. Evident că ţăranii, intrând în
colhoz, nu au fost atraşi de superioritatea acestuia în raport cu gospodăria individuală,
ci au fost siliţi să facă acest pas sub presiunea regimului totalitar bolşevic. La sfârşitul
anului 1950, în raioanele dintre Nistru şi Prut erau colectivizate 433 923 de gospodării
sau 97,0%. Colectivizarea era considerată încheiată.
 Foametea organizată din anii 1946–1947
Foametea din anii 1946–1947 a constituit unul dintre cele mai secrete episoade din
istoria RSS Moldoveneşti. Toate informaţiile privind dimensiunile acestei calamităţi
sociale au fost clasificate. După război, agricultura RSS Moldoveneşti era
reprezentată de colhozurile şi sovhozurile de pe malul stâng al Nistrului şi
gospodăriile ţărăneşti individuale din cele şase judeţe ale Basarabiei. Acestea din
urmă erau principalii furnizori de cereale la stat. Odată cu intrarea trupelor sovietice
pe teritoriul românesc, în primăvara anului 1944, în baza legilor adoptate în 1940,
gospodăriile ţărăneşti individuale au fost impuse la predări obligatorii ale produselor
agricole la stat. În anul următor, la 9 aprilie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului şi
Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova au adoptat două
hotărâri speciale privind predarea obligatorie la stat a cotelor de cereale, floarea-
soarelui, cartofi, soia şi fân, dar şi de carne, ouă, lapte, brânză şi lână, de către
gospodăriile ţărăneşti individuale din cele şase judeţe ale RSSM. Conform cotelor
prestabilite, o gospodărie ţărănească din judeţul Tighina (Bender), de exemplu, care
avea 2 ha de teren agricol (arătură, livezi, grădină de zarzavat, luncă, păşune) era
obligată să livreze statului 160 kg de cereale, 40 kg de carne, 120 de ouă, 100 de litri
de lapte de la fiecare vacă. Cerealele, floarea-soarelui, cartofii şi fânul trebuiau livrate
indiferent de faptul dacă ţăranul cultiva sau nu aceste culturi. Brânza şi lâna erau
livrate dacă în gospodărie erau oi sau capre. Executarea obligaţiilor era considerată
drept o datorie primordială a fiecărei gospodării ţărăneşti şi trebuia efectuată
necondiţionat, în termenele fixate, din recolta treierată în primul rând. În cazul în care
gospodăria ţărănească nu îndeplinea obligaţiile respective în termenele stabilite, era
impusă la plata unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse
nelivrate. În acelaşi timp, din gospodăria ţărănească, odată cu amenda, era luată, în
mod obligatoriu, şi cantitatea neachitată. Dacă ţăranul, când i se confisca pâinea
recoltată, se împotrivea, el era tras la răspundere conform articolului 58 al Codului
penal al RSS Ucrainene („crime contrarevoluționare”). Având în vedere că în anul
1944, colhozurile (din stânga Nistrului ) şi gospodăriile ţărăneşti au depăşit planul de
livrări obligatorii la stat – 107,4% – , pentru anul 1945, când RSSM era deja lovită de
secetă, cantitatea planificată a livrărilor obligatorii de produse agricole a fost
majorată. La 13 iulie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii RSS şi CC al
PC(b) au adoptat hotărârea „Cu privire la planul anual de colectare a cerealelor din
recolta anului 1945 în RSS Moldovenească”, prin care obliga conducerea RSSM să
colecteze şi să furnizeze statului 272 de mii de tone de cereale. Şi în acest an planul a
fost depăşit. Dar colectările forţate ale produselor alimentare din anul 1945 vor
constitui cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946. Seceta care se
abătuse asupra RSSM a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile
ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje indispensabile
supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi. Dimensiunile contribuţiei obligatorii,
impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele
rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. Apoi, în
condiţiile declanşării foametei, ţăranilor li s-a propus un împrumut de seminţe, dar cu
o dobândă exagerată de 10%. La 26 iulie 1946 a fost adoptată hotărârea CC al PC(b)
din toată Uniunea şi a Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la planul anual al
livrărilor obligatorii din recolta anului 1946 pentru RSS Moldovenească”, semnată de
I. Stalin şi A. Jdanov. Conform planului, RSS Moldoveneşti i se stabilise contribuţia
de cereale, din recolta anului 1946, în cantitate de 161 de mii de tone. Hotărârea
obliga Consiliul de Miniştri şi CC al PC(b) al Moldovei „să îndeplinească, exact şi
onorabil, planul de livrări obligatorii, deoarece în anul curent, din cauza condiţiilor
meteorologice nefavorabile şi, prin urmare, a stării semănăturilor în regiunile
Tambov, Kursk, Voronej şi Oriol, a trebuit să reducem planul unional de livrări
obligatorii a cerealelor”. În hotărâre nu se spunea nimic despre situaţia dramatică
existentă în RSSM.
Esenţa politicii faţă de gospodăriile ţărăneşti individuale a fost expusă în plenul
Comitetului Central al PC(b)M, la 9 iulie 1946, unde F. Kaşnikov, secretar al CC,
spunea: „Principalul în campania colectărilor, şi de această dată, este informarea
corectă a raioanelor şi gospodăriilor ţărăneşti privind planurile de livrare obligatorie…
Sovietele săteşti însă nu trebuie informate despre sarcinile de livrări obligatorii pentru
fiecare sat”. Ideea era ca sătenii şi sovietul sătesc să nu cunoască cantitatea de cereale
planificată, pe care satul era obligat s-o dea la stat.
Fiecare gospodărie ţărănească individuală trebuia să livreze statului cereale în
conformitate cu sarcina fixată. Cantitatea totală, conform sarcinilor pe fiecare
gospodărie, de regulă, era mai mare decât planul stabilit pentru sat. În acest mod,
asigurând îndeplinirea livrărilor de cereale, în conformitate cu obligaţiile pentru
fiecare gospodărie.După ce gospodăriilor ţărăneşti li se înmânau „obligaţiile” privind
livrările de cereale la stat, în operaţiunea colectărilor intrau împuterniciţii de toate
nivelele, sovietele săteşti, structurile de partid şi de stat raionale şi cele ierarhic
superioare. Fiecare soviet sătesc organiza grupuri de împuterniciţi – un împuternicit
pentru 20–25 de gospodării ţărăneşti. Aceştia reprezentau „forţa combativă” a
regimului sovietic pentru extragerea din satele RSS Moldoveneşti a produselor
agricole. Împuterniciţii erau recrutaţi din rândurile celor mai săraci ţărani. În raionul
Cahul, spre exemplu, din 240 de împuterniciţi, 230 erau ţărani săraci, iar în raionul
Taraclia din 167, 151 erau ţărani săraci. Pentru a ridica „spiritul combativ”, se
organiza întrecerea socialistă între împuterniciţi. Erau utilizate şi alte procedee de
luare a produselor de la ţărani. Împuternicitul Ministerului Colectărilor pentru raionul
Cahul, Sejeakov, indica subalternilor săi „să folosească percheziţiile şi confiscarea
cerealelor, şi, în cazul descoperirii rezervelor de cereale, 5% din cantitatea găsită să
fie dată împuternicitului”. Când campania de confiscare a cerealelor de la ţărani se
desfăşura anevoios ori nu se realiza în termenele stabilite, în rândurile împuterniciţilor
şi în componenţa sovietelor săteşti erau căutate imediat „persoanele ostile Puterii
sovietice – chiaburii, foştii membri ai partidelor româneşti” etc.
De exemplu, Bulava, preşedinte adjunct al comitetului executiv judeţean Orhei, în
calitatea sa de împuternicit al comitetului de partid şi comitetului executiv judeţean,
aflându-se în satul Hirova, raionul Teleneşti, a organizat o brigadă specială de
confiscare cu forţa a cerealelor de la ţărani. În zilele de 20–25 octombrie 1946 au fost
lăsate fără produse alimentare 400 de gospodării ţărăneşti. Finalul „operaţiei de
asigurare a statului cu pâine” a fost organizarea de către funcţionarul sus-numit a
„caravanei roşii” – coloană de căruţe încărcate cu saci şi trimise la punctele de
recepţie „Zagotzerno”.
De o veritabilă bestialitate au dat dovadă Krâlov, secretarul comitetului raional de
partid şi Krohicev, secretarul comitetului raional al comsomolului din Susleni, care
închideau ţăranii: bărbaţi, femei şi copii în subsoluri, snopindu-i în bătăi. În acelaşi
mod „împuterniciții” se comportau şi în multe alte raioane. În condiţiile foametei,
regimul comunist în loc să acorde ajutor înfometaţilor, a amplificat şi intensificat
acţiunile de represalii. În loc să permită ţăranilor să se descurce lăsându-le o parte din
cereale, Guvernul sovietic a înăsprit măsurile de intimidare pentru a lua cu forţa, în
folosul statului, produsele lor agricole. Numai în 1946, au fost acuzați de sustragere
de la obligaţia de a livra cereale la stat şi, în conformitate cu art. 51-1, partea a II-a a
Codului penal al RSS Ucrainene, au fost arestaţi şi trimişi la închisoare, pe termene de
la 1 la 10 ani, 409 ţărani.
Pe de altă parte, din multe gospodării ţărăneşti, apreciate ca fiind „chiabureşti”, a fost
confiscată averea, altele fiind private de dreptul la vot. Datorită acestor activităţi,
planul de predare a cerealelor la stat pentru anul 1946 a fost realizat cu 101,5%. Preţul
acestei „realizări bolşevice” a fost tragedia satului basarabean.
În informaţia „strict secretă” din 27 februarie 1947 era prezentată următoarea situaţie
din raioanele Congaz şi Ceadâr-Lunga: „Starea de lucruri în aceste raioane ar trebui
calificată ca o calamitate naţională – foamete în masă... Din cauza lipsei ajutorului
alimentar şi a asistenţei medicale în timp util, dinamica mortalităţii, cauzată de
distrofie, nu scade... Un procent mare de mortalitate cade pe seama populaţiei
nevoiaşe, mai ales a bărbaţilor între 20 şi 45 de ani...
Lipsa acută de produse şi normele mici de alimente primite au dus la aceea că
populaţia adaugă în hrană rumeguş de lemn, strujeni şi coceni de porumb, seminţe de
ciulini, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri provoacă distroficilor boli
intestinale acute cu inflamarea ulterioară a peritoneului, duc la creşterea mortalităţii...
Populaţia foloseşte în mâncare carne de câini, de pisici, hoituri de animale... e
răspândit canibalismul...” Conform informaţiei trimise la 27 februarie 1947 lui A. N.
Kosâghin, adjunctul preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, în RSSM erau
bolnave de distrofie 222 300 de persoane, iar la 20 martie, acelaşi an, numărul
bolnavilor, oficial înregistraţi, era de 238 914. În judeţul Cahul de distrofie se
îmbolnăvise 27,26 % din populaţia locală. 70,5% din populaţia RSSM era lipsită de
orice fel de produse alimentare.
În 1945, în RSSM au murit 82 062 de persoane, în 1946 – 64 949 de persoane, iar în
lunile ianuarie–iulie 1947 – 139 526 de persoane. Numai în 18 zile (4–21) din luna
februarie 1947 au decedat de distrofie 6 645 de persoane, iar în lunile noiembrie
1946–martie 1947, din numărul total de 84 282 de decedaţi, cca 60 000 au murit de
distrofie. În perioada septembrie 1946–iulie 1947 s-au născut 60 635 de copii, dar au
murit 148 975 de persoane.
La 27 februarie 1947 erau înregistrate mai mult de 40 de cazuri de canibalism,
majoritatea datând cu luna ianuarie a aceluiași an.Este extrem de dificil de calculat
numărul celor decedaţi numai de foame. Suntem convinşi că nici nu este nevoie,
deoarece majoritatea absolută a deceselor din aceşti ani era cauzată, direct sau
indirect, de foamete.
Totuşi, estimativ, în limitele statisticilor accesibile şi, mai ales, ale valabilităţii
metodologiei de calcul, putem afirma, până la proba contrarie, că în Moldova
Sovietică au murit de distrofie alimentară între 150 şi 200 de mii de persoane.
Probabilitatea cifrei este mare deoarece nu este clar raportul dintre numărul morţilor
înregistraţi, numărul real al celor decedaţi şi, mai ales, nu există o abordare clară în
ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea cauzate de foametea din acei ani. Datele
identificate privind mortalitatea nu pot fi considerate definitive. Nu credem că vom
afla vreodată numărul exact al celor decedaţi de foamete. Aceasta şi pentru că
foametea a cuprins, în principal, localităţile rurale, iar populaţia satelor, în perioada
aceea, nu avea paşapoarte şi, prin urmare, nu exista o evidenţă exactă a ei.
Statistica nu cuprinde tabloul integral al mortalităţii şi pentru că în anii foametei o
parte considerabilă a populaţiei pleca în căutarea produselor alimentare în alte regiuni
ale URSS. Indiscutabil, seceta din anii de după război a fost una din cauzele
dificultăţilor apărute în agricultura RSS Moldoveneşti. Impactul secetei era însă
exagerat în scopul justificării rechiziţiilor. Foametea a fost generată nu de slăbiciunea,
de neputinţa familiilor ţărăneşti în raport cu seceta, ci de puterea nelimitată a
Partidului Comunist, care nu numai că nu a stopat, dar, dimpotrivă, a accelerat
extinderea foametei. Foametea putea fi evitată, putea fi stopată de la bun început. În
Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească în mod deosebit, foametea a fost rezultatul
activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul
sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea
mortalităţii din cauza foametei. Dovadă în acest sens servesc cifrele. Conform
investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea
de 10 milioane de tone de cereale. Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului
1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de
toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor
instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 milioane de tone de cereale. Din
cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv
din RSSM.

Nu poate fi neglijată nici cantitatea

considerabilă de produse agricole luată din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti
individuale, care a putrezit la punctele de recepţie şi în magaziile improvizate. Statul
nu era în stare să asigure condiţiile elementare de depozitare a cerealelor. În anii
1946–1947, în URSS a mucegăit şi putrezit circa 1 milion de tone de cereale. Prin
urmare, mortalitatea în masă de foamete nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii
economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS
Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare. Politica
promovată în anii 1946–1947, ca şi în anii următori, ignora în totalitate normele
morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat.