Fraţii Jderi

De Mihail Sadoveanu

Creator al romanului istoric românesc - experienţele lui B. P. Haşdeu sau I. Slavici

rămânând în sfera bunelor intenţii - Mihail Sadoveanu evocă momente din trecut,
transformând, după opinia lui T. Vianu, în mit şi colorând liric realitatea. Inspirându-se din
cronici (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), din literatura populară, din documente,
scriitorul realizează o operă în care există o permanentă alternare de real şi fabulos, observaţia
realistă îmbinându-se cu avântul romantic, documentul cu legenda.
De la timpurile îndepărtate ale existenţei noastre pe aceste meleaguri(Creanga de aur,
Vremuri de bejenie), până în perioada secolului al XVII-lea, evocată mai ales prin povestiri,
trecutul trăieşte sub o aură legendară, aflându-se la graniţa dintre real şi fabulos, încărcat de
lirism. Prozatorul se dovedeşte preocupat, în mod deosebit, de trei momente ale istoriei
Moldovei: perioada de glorie, de independenţă şi de înflorire sub Ştefan-Voievod (Fraţii
Jderi), perioada luptei pentru recâştigarea prestigiului ţării după moartea lui Ion-Vodă cel
Cumplit şi perioada decăderii din timpul domniei lui Duca-Vodă (Nunta domniţei Ruxanda şi
Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă).
Trilogia Fraţii Jderi are proporţii ea singură de epopee, întrucât reprezintă o gigantică,
impunătoare construcţie epică, în care lirismul sadovenian se topeşte într-o naraţiune enormă,
homerică. Al. Piru arată cum tehnica din epopeea clasică se uneşte în Fraţii Jderi cu tehnica
romanului de aventuri de tipul Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas - tatăl. Lupte,
expediţii, victoria de la Podul Înalt, evocarea unei epoci strălucite din istoria statului
moldovenesc când, între 1469 şi 1475, domnia lui Ştefan cel Mare asigurase libertatea ţării
sale, toate dau densitate epică unei epopei cu amplă desfăşurare.
Romanul este ficţiune poetică în care se topeşte documentul istoric: accentul se pune
într-o măsură mai mare pe eroismul fraţilor Jderi, al oamenilor Măriei-Sale, decât pe figura
autentică a lui Ştefan Vodă. Fraţii Jderi sunt rodul fanteziei autorului. Lucrarea surprinde
esenţa spiritului epocii, atmosfera ei particulară, problematica ei socială şi etică al cărei
element fundamental e lupta istorică a poporului pentru independenţa patriei.
Astfel structura acestei opere devine, în mod necesar, epică.
Marele poet al naturii şi amintirii, impregnându-şi proza cu un lirism caracteristic, a
creat în Fraţii Jderi o bogăţie de peripeţii epice, după modele homerice, un adevărat epos
copleşitor. Trilogia are o complexă desfăşurare. Ucenicia lui Ionuţ începe cu evocarea unui
hram al ctitoriei Neamţu în primăvara anului 1469, la care participă şi Ştefan Vodă. Nechifor
Căliman istoriseşte multe întâmplări printre care, mai însemnate sunt asasinarea lui Bogdan,
tatăl voievodului, de către Petre Aron, fratele său. În ceea ce priveşte “ucenicia lui Ionuţ” ea
se realizează prin probe de foc, prin bătălii vitejeşti, care alimentează substanţa epică a
romanului. El se luptă cu mercenarii din slujba duşmanilor lui Ştefan Vodă, îl scapă de la
primejdie pe Alexăndrel, fiul domnului, iar după ce tătarii pradă ţara şi o răpesc pe jupâniţa
Nasta, iubita lui Ionuţ, el se duce s-o scape, întreprinde o acţiune eroică, plină de peripeţii, dar
zadarnică, întrucât fata preferase să se arunce în Dunăre, ca şi Chira Chiralina din baladă,
decât să ajungă roabă într-un serai.
Titlurile capitolelor sunt, ca-n atâtea opere sadoveniene, foarte sugestive şi cu
semnificaţii complexe. Capitolul XV poartă titlul: Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai
mare nebunie. Sadoveanu înţelege zburdălniciile tinereţii, de aceea zugrăveşte cu simpatie pe
Ionuţ Jder, eroul principal al trilogiei, dar consideră o mare nebunie acţiunea lui aşa de
imprudentă sub stăpânirea impulsurilor, când porneşte pe urmele Nastei, fără să mediteze prea
mult asupra riscurilor. Jderii cei mari îl urmează pe mezin cu gândul de a-l salva. Ionuţ, în
toiul acţiunii lui, începe a căpăta mai mută judecată şi măsură. Presimţind că fraţii mai mari îl
vor ajuta, deşi plecase fără voia şi ştirea lor, el îi aşteaptă în stufurile de pe lângă cetatea
ienicerească, unde era seraiul. E o adevărată expediţie a fraţilor Jderi, încununată de succes
pentru că se termină cu pedepsirea exemplară a lui Suliman beg, pleşuvul, unsurosul şi coptul
de grăsime, stăpân al seraiului, căruia îi era destinată şi jupâniţa Nasta.
Materia epică este densă şi în volumul al II-lea, Izvorul Alb. Sporesc isprăvile vitejeşti
ale fraţilor Jderi. Jitnicerul Neculăeş Albu o răpeşte pe jupâniţa Maruşca, dragostea lui Simion
Jder, fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă, aprigă ca şi ilustrul ei părinte. Lupta lui Simion Jder
pentru eliberarea fetei, în Polonia, are semnificaţie politică, întrucât Neculăeş Albu era nepot
al logofătului Mihu, unul din marii boieri trădători, duşmani ai lui Ştefan Vodă. Acţiunea de
pedepsire a lui Neculăeş Albu, care-şi pierde capul “dintr-o prostie a tinereţii”, după vorba
aşa de înţeleaptă a lui Amfilohie Şendrea, sfetnicul de taină al voievodului, are implicaţii etice
profunde în contextul întregii opere a lui Mihail Sadoveanu. Neculăeş Albu nu e departe de
Alecu Ruset, eroul din Zodia Cancerului, care cade înfrânt în acţiunea lui nechibzuită de
răpire a domniţei Catrina, zdrobit de buzduganul lui Duca Vodă. Scriitorul sancţionează încă
o dată dezechilibrul pasional, lipsa de raţiune, spiritul anarhic. Neculăeş Albu se face vinovat
nu numai prin răpirea unei fecioare, răpire silnică, ci şi prin faptul că făcea jocul duşmanilor
lui Ştefan Vodă, prin urmare ai ţării, în contrast cu lupta dreaptă a fraţilor Jderi.
Ultimul volum al trilogiei, Oamenii Măriei-Sale, e însufleţit de un elan epic şi mai
puternic, încununând toată opera cu evocarea unei eveniment epocal, pentru domnia lui Ştefan
cel Mare şi a ţării, bătălia moldovenilor cu turcii la Vaslui, bătălie în care îşi află sfârşitul
Manole Păr-Negru şi Simion Jder. Acesta e un deznodământ-apoteoză al epopeii, pregătind,
însă, prin alte isprăvi eroice.
Titlurile dau o indicaţie asupra construcţiei epice. E vorba de capitolul X Întâmplările
de mirare ale comisului Jder, pe drumurile Împărăţiei şi de capitolul XI Alte întâmplări şi
mai de mirare. Într-adevăr sunt de mirare, aparţin baladei şi legendei, acţiunile temerare ale
lui Ionuţ ca iscoadă până la muntele Athos, urmărind mişcările armatei turceşti a lui Solomon
Hadâmbul, conform indicaţiilor date de marele voievod al Moldovei, demonstrându-şi vitejia,
dibăcia în mânuirea armelor chiar în capitala monstruoasei împărăţii înrobitoare. Suflu epic au
şi evocările unor lupte preliminare cu urdiile turceşti date de fraţii Jderi, comandanţi ai
răzeşimii armate, precum şi capturarea lui Mitru, mare boier, duşman al stăpânirii celei drepte.
Alături de partea epică pe alocuri apare în epopee şi imaginaţia lirică a scriitorului,
forţa de a plăsmui simboluri poetice. Cel mai sugestiv simbol poetic din Fraţii Jderi îl găsim
în capitolul Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la Izvorul alb. De altfel, titlul celui de
al doilea boul e o indicaţie către esenţe: Izvorul Alb. Ştefan cel Mare apare în primul plan. El
pleacă în fruntea oamenilor lui de încredere în căutarea unui pustnic legendar, de la care
aşteaptă îndrumare pentru acţiunea lui istorică de apărare a ţării, pentru biruinţa dreptăţii
poporului său. Izvorul alb este simbolul legăturii dintre Ştefan cel Mare şi tradiţiile străvechi,
neprihănite ale pământului. Pustnicul n-a mai fost găsit, dar voievodul a înţeles că adâncurile
s-au mişcat şi că lupta cu balaurul se apropie. Pustnicul era ucenic al unui sihastru care a fost
proroc lui Alexandru cel Bun, profeţind că după acesta va urma o perioadă grea pentru
Moldova, “cu mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, până ce “va ieşi din nouri un bour
tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat”. Aceşti monahi erau din seminţie domnească,
aveau o înţelepciune şi o ştiinţă mai veche decât creştinismul şi au povăţuit pe primii
voievozi, Dragoş şi Bogdan. Cercetând urmele schivnicului, Ştefan cel Mare făcea legătura cu
înţelepciunea magilor din străvechea Dacie.
Pentru conturarea personajelor Sadoveanu nu foloseşte analiza minuţioasă a stărilor
sufleteşti pentru conturarea personajelor care se dezvăluie treptat din evocarea faptelor, printr-
o selecţie subtilă a momentelor semnificative. Această mişcare epică fuzionează permanent cu
lirismul într-o sinteză artistică unică.
 Ionuţ Jder se conturează ca personaj literar în mod treptat în funcţie de viziunea
artistică a lui Sadoveanu care e creator de ample povestiri baladeşti, opere epico-lirice, nu de
tipuri balzaciene.
Ucenicia lui Ionuţ, adică formarea lui, este fecundă întrucât prin cucerirea treptată a
înţelepciunii el se maturizează în focul experienţei şi devine Comisul Onu, unul din oamenii
de încredere şi de nădejde ai Măriei Sale.
La început, zburdălnicia firească a vârstei lui e prinsă în formulări sugestive, lirice,
metaforice: “Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”
Proiecţia folclorică dă un contur tot mai sugestiv şi pregnant virtuţilor lui Ionuţ. El este
mezinul din basme, superior până la urmă fraţilor, deşi la început se dovedeşte atât de
nechibzuit în dragoste.
Ca Nică a lui Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, Ionuţ Jder confundă realitatea
cu basmul, e copilul universal care crede în propriile lui fantasme. La 12 ani, i-a dat
harmăsarului alb, năzdrăvan ca în poveşti, lui Vizir al lui Ştefan Vodă, să mănânce jăratec, dar
calul domnesc l-a lovit cu copita; era să dea foc grajdului. Tot din cadrul fanteziei zburdalnice
fac parte fraţii Onoferi şi Samoilă care devin Sfarmă Piatra şi respectiv Strâmbă Lemne.
Scrisorile solilor veneţieni în Moldova pe lângă curtea lui Ştefan Vodă ajută la
conturarea personalităţii lui Ionuţ. Părintele Geronimo della Rovere primise de la postelnicul
Ştefan Meşter confirmarea vitejiei şi iscusinţei în luptă a lui Ionuţ: “te încredinţez, cuvioase
părinte, că acest tânăr are minte cât şi vitejie”. Nepot al Papei Sixt, Geronimo îi scrie
stăpânului său despre Signor Onu, comandantul cavaleriei răzeşeşti care a prezentat
voievodului pe solii italieni. Scrisoarea veneţianului Guido Solari ne arată pe un străin foarte
curio să cunoască pe răzeşi ca ostaşi care participă la lupta de la Voineasa, condusă cu deplin
succes de Comisul Onu.
Opera este plină de virtuţile fraţilor Jderi care sunt pe primul plan. Titlul ales trilogiei
subliniază ideea de bază, ca şi titlul celui de-al treilea volum care accentuează comuniunea
dintre “Oamenii Măriei-Sale” şi personalitatea marelui domn. Fraţii Jderi sunt boieri mici,
ridicaţi din răzeşime.
Toţi sunt devotaţi lui Ştefan Vodă, dar fiecare are calităţi particulare. Simion e
deosebit de viteaz şi curajos, în toate acţiunile lui, un om închis, un caracter nestrămutat. El
cade eroic în lupta de la Podul Înalt, ca şi tatăl său, cu care semănă foarte mult. Cristea are
graiul dulce şi împodobit. Damian are şiretenia neguţătorului. Bădiţa Nicoară, călugăr la
Mănăstirea Neamţului, în urma unei decepţii sentimentale, reprezintă înţelepciunea. Devotat
marelui domn, el devine la nevoie iscusit în mânuirea armelor şi viteaz ca şi fraţii săi.
Ionuţ, mezinul, întruneşte toate calităţile fraţilor, de la vitejie până la diplomaţie şi
vorbire înflorită, depăşindu-şi ca-n basme, pe fraţii mai mari.
Figura lui Ştefan cel Mare e realizat în lumina cronicii marelui domn, adică Letopiseţ
de când s-a făcut Ţara Moldovei, precum şi a cronicii lui Grigore Ureche. Voievodul e o
expresie a epocii feudale, un domn autoritar, cu drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor.
Intransigenţa lui în pedepsirea duşmanilor şi a trădătorilor de ţară, ca boierul Mihu, e
caracteristică eroilor sadovenieni, tari şi neînduplecaţi în sancţionarea mişeliei. E la fel de
necruţător cu tătarii care prădaseră ţara, punând în ţeapă pe soli şi desfăcând în două pe
feciorul hanului, pedepsind cotropirea Moldovei.
E un strateg iscusit, foloseşte cu măiestrie terenul în câştigarea războaielor. Diplomat
abil, se înconjoară de sfetnici cu simţ politic deosebit, ca Arhimandritul Amfilohie Şendrea,
care-l sfătuieşte să-şi aleagă oameni devotaţi, oameni tineri împotriva puterii marilor boieri
feudali. Fraţii Jderi reprezintă noua boierime ridicată până la divan prin încrederea domnului
şi virtuţile ei.
Ştefan cel Mare are preocupări cărturăreşti şi artistice. A învăţat la şcolile Bizanţului,
ascultă cu înfiorare psalmii, călăuzeşte pe meşterii care-i lucrează bisericile, vorbeşte cu
italienii în limba lor. În viziunea lui Sadoveanu, se pune accentul pe înţelepciunea şi iscusinţa
sa politică şi militară, pe comuniunea cu norodul, pe calităţile oamenilor săi, fie sfetnici
apropiaţi, fie oameni simpli, care duc la apoteoza finală, la cucerirea independenţei patriei. Nu
se ocolesc slăbiciunile omeneşti ale voievodului. Postelnicul Ştefan Meşter, om cult format la
şcolile Veneţiei, îl califică astfel: “după cum vinul îi e dat să-l bea numai voinicii, asemenea
şi dragostea nu priesc oricui. Însă lui Ştefan Vodă îi priesc fiind Măria-sa blăstămat aşa.”
Eroismul popular îşi găseşte omagiul patetic în scena când, după victorie, domnul
îngenunchează, cu inima înnegurată de mâhnire, în cinstea oştenilor căzuţi (printre care şi
Manole şi Simion Jder, ca şi bătrânul Căliman), vorbind celor din preajmă din inimă.
Încă o dată puterea de evocare sadoveniană se sprijină pe audiţie. Se ştie că s-au scris
pagini despre simfonia vântului în proza lui Sadoveanu. Universul său e în proporţie
copleşitoare sonor şi ne face să vibrăm mai ales prin muzicalitatea frazei. George Călinescu
compară sugestiv opera lui Sadoveanu cu o harfă eoliană, în care toate gândurile, priveliştile,
figurile sunt puse pe portativ, încă până şi virgulele cântă. Paul Georgescu o numeşte un uriaş
coral, asemenea muzicii lui Johan Sebastian Bach. Până şi titlul ultimului capitol al epopeii,
cap. XV, e impregnat de lirismul textelor vechi: Genune pe genune o cheamă.
Pregnanţa artistică are şi evocarea personajelor feminine, de la Comisoaia Ilisafta
Jderoaia, înţeleapta şi vorbăreaţa stăpână de la Timiş, pentru care autorul are o simpatie uşor
inundată de umor, până la jupâniţa Nasta, cu visurile şi spaimele ei, eroina unei tragice
poveşti de dragoste; de la frumoasa şi bogata Candachia, originară din Bârlad, soţia devotată a
lui Cristea Jder, la apriga Maruşca, fiica tăinuită a lui Ştefan Vodă, care bate din picior şi lui
Vodă; de la Moaşa Irina Vorniceasa până la doamna Maria de Mangop.
Cu simpatie, c-un blând umor, Sadoveanu înfăţişează pe Comisoaia Ilisafta, mama
bună a Jderilor, ocrotitoarea lui Ionuţ pentru care are o slăbiciune aparte, deşi nu era fiul ei, ci
numai al soţului.
Exuberanţa ei temperamentală, locvacitatea ei fără sfârşit, artistul le evocă printr-un
procedeu invariabil şi de efect: o pune să vorbească mereu. Abia o vedem mişcându-se cu
gesturile ei domoale de mamă grijulie, de amfitrioană, revărsându-şi generozitatea unui suflet
bogat. O blajină ironie a povestitorului însoţeşte până şi-n titlul capitolelor cum ar fi al
şaselea: Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, Comisoaia Ilisafta.
Vorbăria ei are totuşi substanţă. Are rezerve fată de politica lui Ştefan cel Mare,
necruţătoare cu marii latifundiari necredincioşi, mai ales că e gata de războaie pentru a apăra
independenţa Moldovei. Ea lăcrimează uşor din cauza primejdiilor eventuale ce ameninţă pe
feciorii ei, totuşi îi îndeamnă la supunere, intuind misiunea istorică a marelui voievod. Când
află că soţul ei Manole şi fiul ei Simion au căzut în lupta de la Vaslui, e cutremurată, dar se
pregăteşte să plece pentru a împlini ritualurile strămoşeşti.
Capodoperă a evocării istorice sadoveniene, prin fuziunea desăvârşită dintre epos şi
lirism, Fraţii Jderi e o epopee ce preamăreşte acele virtuţi morale care constituie zestrea
esenţială a poporului român, definindu-l într-o imagine unică.
Referat

Uliniuc Constantin
Clasa a 12 a H