III.

ANII COMUNISMULUI

„După al doilea război mondial, liceul a continuat a fi unitatea-etalon

a învăţământului sucevean, profesorii păstrându-şi verticalitatea, rezistând, în
bună parte, şablonizării şi ideologizării şcolii.”

Aurelian Buleandră deschidea oficial anul şcolar, ca senator de vîrstă, la 27 noiembrie

1944 doar cu opt clase: 204 elevi la cursul inferior, 74 la cel superior; războiul împrăştiase
elevi şi profesori, dar, aşa cum sublinia directorul în exerciţiu Vasile Ienceanu (revenit în
ianuarie 1945), „a găsit localul liceului intact şi numai cu puţine lipsuri la material didactic,
mobilier şi bibliotecă. Ştie că acest fapt îmbucurător se datoreşte vigilenţei şi dragostei de
şcoală a domnului profesor Buleandră care n-a precupeţit nimic pentru salvarea şcolii de la
pagube”. Elevii se întorceau din refugiu; pentru recuperarea timpului pierdut, o notă în oral
din materia semestrului I, o lucrare scrisă şi, cu media rezultată, se păşea în al doilea
semestru.
Liceul “Ştefan cel Mare” va resimţi curând – ca şi întreaga ţară – noul curs al
evenimentelor dictat de marile puteri. În consiliul profesoral din 28 martie 1945 se cerea ca
„...domnii profesori, cu ocazia lecţiunilor şi la orice prilej potrivit, să lămurească elevilor
situaţia politică a ţării noastre, care, desfăcându-se de alianţa nefirească cu Germania
hitleristă, a revenit la alianţa veche şi firească cu Naţiunile Unite, şi în special cu URSS.
Alianţa cu Uniunea Sovietică a fost însă imediat resimţită prin impunerea autorităţii
cuceritorului. Refugiaţii din calea armatelor sovietice se vedeau acum vânaţi pentru a fi
recuperaţi ca cetăţeni ai URSS: la 25 octombrie 1945, serviciul MONT şi AP Secţia
Armistiţiu, prin adresa nr.64835 comunicau şcolii „dispoziţiile privitoare la eventualele cereri
directe ale ofiţerilor ruşi de a li se preda tabele cuprinzând personal (elevi) originar din
Basarabia sau Bucovina de Nord”, de asemenea, căutându-se profitori de război; la cererea
Comisiei de Armistiţiu, profesorii semnau pe propria răspundere că nu şi-au procurat bunuri
din URSS în ani războiului. România va intra pentru jumătate de secol într-un nou sistem, de
model sovietic, lucru ce va fi profund reflectat în conţinutul discursului profesional şi în
statutul cadrului didactic; perioada anilor regimului comunist a afectat puternic vechile tradiţii
şi norme încetăţenite în liceul sucevean. În primii ani după război, prin adrese ale MONT, un
mare număr de profesori (printre care Ienceanu, Sbiera, Rei, Alaci sau Nimiţan) era mobilizat
pentru lucru sub lozica reconstrucţiei ţării. Experienţele de imitaţie sovietică privind sistemul
de notare şi pătrarele, introducerea unor explicaţii pseudoştiinţifice, scoaterea unor discipline
considerate burgheze, dezvoltarea activităţilor practico-aplicative pentru pregătirea de
muncitori (bune ca intenţie dar lăsate spre dotare şi profil la latitudinea “autodotării” prin
utilaje primite prin bunăvoinţa intreprinderilor), ruperea continuităţii prin săptămâni de
practică (inclusiv agricolă), creşterea din raţiuni economice a efectivelor pe clasă, au lovit în
eficienţa actului de învăţare; este cu atât mai remarcabil efortul făcut de profesorii şcolii de a
nu face rabat la calitate, de a scoate generaţii bine pregătite; în instruirea şi educarea
multilaterală a copiilor, rămân ca nume de referinţă Vasile Bujdei, Dimitrie Loghin, Nicodim
Iţcuş, Ion Nimiţan, Ion Sbiera, străini la propaganda de îndoctrinare a autorităţilor comuniste.
Un altul, Ioan Ştefănescu, o cunoştea prea bine din anii de prizonierat. Nu era uşor în
condiţiile unor ordine cu adresă directă de “reeducare” a profesorilor, ca cel din aprilie 1945
(nr. 38.401) care cerea: “Toţi trebuie să se pătrundă de spiritul democrat, care se găseşte acum
la temelia statului român şi să lucreze pentru desăvârşirea procesului de democratizare a
şcolii”. Ciudată afirmaţie, aflată în contradicţie cu prezenţa în şcoală a unei comisii numite de
prefectură pentru controlul şi trierea cărţilor bibliotecii în scopul “necesităţii apropierii
sufleteşti cu marele popor vecin de la Răsărit”. Ministerul, surprins nepregătit să facă saltul
spre necunoscut, a tergiversat până în februarie 1945 pentru a aproba noi manuale, rămânând
însă, deocamdată, vechii autori: N. Cartojan, I. Rădulescu-Pogoneanu (limba română), S.
Mehedinţi, V. Mihăilescu (geografie), P. Marinescu, V. Constantinescu (matematică), I.
Simionescu, Bădărău (ştiinţele naturii), I. Anghelescu (fizică), O. Tafrali, Em. Diaconescu
(istorie), D. Gusti (sociologie). Unele vor fi curând interzise de către comisia de revizuire
conform ordinului 61368/2.04.1945. Noi autori vor fi recomandaţi în anii următori: Rosetti–
Bick (limba română), Sireteanu–Barbier (geografie), Georgescu–Maciu (istorie), Holinger–
Mirescu (matematică), ARLUS (limba rusă) etc. Starea de supraveghere poliţienească
instituită de noul regim s-a resimţit curând şi în liceu: cazul banal al elevului Ovidiu
Mandache (aprilie 1945) de a face o glumă nevinovată cu vagi trimiteri politice a făcut
imediat obiectul anchetei organelor de siguranţă. Noul director al şcolii, Mihai Cărăuşu, a
trebuit adesea să recurgă la diplomaţie pentru a bloca amestecul autorităţilor, apelând la
ambiguităţi, ca în afirmaţia că în şcoală nu se face politică, dar şcoala trebuie să lupte pentru
defascizare şi democratizare. Răzbătea însă în spusele sale o undă de îngrijorare prevestind o
nouă stare de normalitate: „Consiliile de clasă nu sunt tribunale de judecată, ci mijloace de
educaţie morală, gospodărească, cetăţenească”. Era recomandarea omului de bun simţ, adept
al temperării spiritelor oportuniste pătrunse şi printre elevi.
 Fără voie, şcoala s-a văzut prinsă în campania electorală din noiembrie 1946 pentru
„primul parlament democratic al României”; unii profesori (Silvia Damaschin, Ana Hînţescu)
au fost trimişi ca agitatori, în timp ce elevi cu simpatii ţărăniste, angajaţi în lipire de afişe
electorale (Prisăcaru Vasile, Fărtăiş Dimitrie din clasa a VIII-a) au primit avertisment
ultimativ.
Deja din 1945 se creau noi organisme precum comitetul provizoriu de iniţiativă
pentru înfiinţarea organizaţiei de sindicat (prin Lelcu Ion, Zahariciuc Ilarion, Mihăiescu
Lucreţia) şi organizaţia elevilor “Tineretul Progresist”. În aceşti ani (1945, 1946) se vor
experimenta conform ordinului 227.018 / 1945 al MEN şedinţele comune ale profesorilor şi
elevilor defăşurate în aulă sau în sala de gimnastică, prea populate pentru a fi eficiente în
dezbaterea temei “Munca şi libertatea în democraţie”, reprezentanţii elevilor Ciofu Valerian,
Bandol Gheorghe, Paiu Armand, Horbaniuc Dumitru, Găină Vasile, fiind puşi în postura de a-
şi lua angajamente formale în numele colegilor lor, iar profesorii aflându-se într-o postură
penibilă. „Victimele” au fost profesorii de filosofie Seserman şi Tofan consideraţi prin
profilul obiectului mai apropiaţi de misiunea de a conferenţia pe teme politice. În intenţia
difuzării noilor metode dar, inerent, recunoscându-se valoarea unei bogate experienţe
didactice, organele superioare au arondat spre coordonare şi îndrumare gimnaziile din Mitoc,
Cacica, Pârteştii de Jos, Solca, experienţă ce va fi reluată în anii 1970 – 1980.
Anii 1946 - 1948 au fost parcurşi de către profesori sub spectrul foametei şi a
lipsurilor. Dramatice sunt apelurile directorului care arăta că profesorii au ajuns în situaţia de
a suferi de foame, că Economatul Funcţio-narilor se limita la distribuirea câtorva kilograme
de alimente, că repararea unei perechi de încălţăminte depăşea de trei ori salariul lunar. În
darea de seamă a directorului către Inspectoratul Şcolar pe 1946 se arăta: „Întreaga
profesorime este mult îngrijorată de spectrul foamei. Salariul a devenit aşa de insuficient, că
abia ajunge pe o săptămână. În cursul lunii decembrie şi până astăzi s-a primit de la Economat
câte 4 ½ kg făină de porumb. Pâine nu se face. La bursa neagră, făina de porumb a ajuns
16.000 lei kg. După înformaţii mai discrete, unii profesori au început să vândă lucruri din
casă. Din aceste motive, în parte, dispoziţia pentru munca la catedră se vede puţin forţată”.
Aceeaşi imagine era specifică şi anului 1947. „Scumpetea excesivă şi crescândă a
traiului nu mai poate fi suportată de profesori, care au început să-şi vândă din lucrurile mobile
şi vestminte... Avem profesori şi mai ales, oameni de serviciu, care nu mănâncă decât o dată
pe zi, şi atunci foarte puţin consistent”.
Şi în anii următori sistemul cartelării alimentelor, săpunului, îmbrăcăminţii va supune
colectivul didactic la multe privaţiuni. Umilitor era (de exemplu) faptul că în iunie 1949 un
număr de 33 de cadre şi personal auxiliar trimitea la fabrica de profil din Iţcani încălţămintea
spre a fi reparată gratuit. În septembrie 1948 membrii de sindicat erau trecuţi pe tabel pentru a
putea cumpăra săpun distribuit centralizat prin magazinul de stat „Metalul”. În plus, profesorii
erau mobilizaţi pentru muncă obştească, plecând pe rând în delegaţie pentru a face chetă în
ajutorul regiunilor lovite de secetă (CARS) în 1946 – 1947: Petroaie, Foit, Doroftei, Rohrich,
Seserman. De altfel, nici microclimatul din şcoală nu era îmbietor; la 5 iunie 1949, directorul
şcolii semnala că sobele nu încălzesc, geamurile simple de pe culoare nu etanşează, internatul
este degradat, iar băncile fuseseră reparate de prea multe ori. În raportul din 1947 se arăta că
„laboratorul de fizico-chimice are lipsă de aparate pentru lucrări la clasa a VIII-a, care nu pot
fi procurate pe piaţă. La fel şi materialul consumabil care, fie că nu se găseşte, fie că se
găseşte la preţuri mari, pe care şcoala nu poate să le achite. Laboratorul de ştiinţele naturii...
duce lipsă de planşe din anatomia şi fiziologia omului, preparate histologice din anatomia
omului, preparate de bacterii patogene, lupe, microscoape, planşe botanice”.
Cu atât mai remarcabilă apare, în aceste condiţii, activitatea didactică de înalt nivel,
cu rezultate deosebite în instrucţia elevilor, desfăşurarea normală, dar şi, uneori politizată a
activităţilor societăţii culturale a elevilor “Simion Florea Marian” îndrumată de profesorii Ilie
Grămadă şi Ion Nimiţan. Înfiinţată pe 8 decembrie 1945 şi având la conducere pe Ioniţă
Gheorghe (clasa a VIII-a) apoi Găină Vasile ca preşedinte şi Grigorean Arcadie (clasa a VI-a)
ca vicepreşedinte, societatea avea 5 secţii (literară, ştiinţifică, artistică, sportivă, muzicală),
organizând şezători. Printre manifestările interne trezeau interes şezătorile cu tematică
artistică: „O samă de cuvinte”, „Viaţa şi opera lui George Coşbuc” sau ştiinţifică: „Razele
cosmice”, „Despre răşini sintetice” (noiembrie 1946). În afara şcolii ieşea sub egida ARLUS
cu conferinţe unde erau mobilizaţi şi profesori (Cărăuşu, Grămadă) cu teme impuse ca
„Ştiinţa în URSS”, „Viaţa şi opera lui V. I. Lenin”, comemorarea generalissimului Stalin sau
a scriitorului Gorki, „Omagiul Armatei Roşii”; corul mixt (profesor Grigore Macovei) şi
fanfara (Gheorghe Zmău), îşi dădeau la rându-le concursul. Şi repertoriul acestora se
„îmbogăţea” prin intonarea Imnului sovietic alături de melodiile tradiţionale. Pentru
„culturalizarea” satelor, se organizau în 1947 deplasări duminicale ale formaţiilor artistice la
Mihoveni, Sfântu Ilie, sau în oraş la Dom Polski. Manifestările din 1947-1948 se desfăşurau
sub genericul „Prietenia româno-sovietică”, incluzând cântece şi poezii româneşti şi ruse,
conferinţe tematice.
În fiecare miercuri în aula şcolii se susţinea ciclul de conferinţe săptămânale sub
genericul “Cultură şi civilizaţie” de către profesorii şcolii sau de cadre universitare. Printre
ele:
 ianuarie 1947:
 preot dr. Şt.Slevoacă – „Cultură şi creştinism”;
 prof. D.Florea – „Viaţa lui Victor Morariu, omul şi opera”;
 prof. O.Tofan – „Temperament şi caracter”.
februarie 1947
 prof.dr. I.Grămadă – „Filosofia în nuvelele lui Eminescu”;
 prof.univ.dr. Milan Şesan – „Încreştinarea românilor”;
 prof.A.Petroaie – „Originile romantismului francez”.
martie 1947
 ing.R.Negură – „Bogăţiile subsolului bucovinean”;
 prof.dr. Alois Grigorovici – „Raţionalismul şi reformele sec.XVIII”;
 preot dr. Alex Ciurea – „Breslele româneşti, factor de moralitate şi de progres”.
aprilie 1947
 prof.dr.I.Grămadă – „Femeia în literatură”;
 dr.D.Cudla – „Boli ale aparatului digestiv”.
mai 1947
 prof. D.Florea – „Problema inspiraţiei literare”;
 prof.O Tofan – „Educaţie şi ideal” etc.
La rândul lor, elevii, prin serbarea de Sfântul Nicolae la 6 decembrie 1945, ofereau
întreţinerii internatului 400.000 lei şi alţi 50.000 copiilor orfani; alte manifestări artistice se
vor dedica în anii următori ajutorării orfanilor din Orfelinatele Suceava şi Solca. Doar
serbarea de Sfântu Nicolae din 4 noiembrie 1946 (cu piesa „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”,
urmată de coruri şi recitări) aducea 1.396.000 lei, donaţi societăţilor de binefacere. O altă
serbare, desfăşurată la Dom Polski în februarie 1947, cu drama istorică în versuri „Când vin
lăcustele” a profesorului sucevean Dimitrie Florea aducea aceluiaşi scop două milioane lei.
Şcoala a fost onorată de invitaţia Asociaţiei YMKA, Filiala Praga (Federation

Universaille des Associations Chretiennes d'Etudians) de a delega doi elevi preocupaţi de

chestiunile religioase, pentru a participa la Tabăra de vară de la Pisek (iulie 1947); liceul a
fost reprezentat astfel prin Cerchez Sever (clasa a VII-a) şi Gregorian Arcadie (clasa a VIII-
a).
În iunie 1947 iubitorii naturii şi ai excursiilor înfiinţau „Centrul Suceava de Turing” -
clubul regal al României, cu o participare majoritară dintre elevii liceului.
Mai discretă la început, ofensiva politică devine acerbă din 1947. Noua lege a
învăţământului din 1948 oferea cadrul legislativ educaţiei comuniste în şcoli. Circulara
Ministerului Învăţământului Public 12461 ţinea să atenţioneze: „Anul şcolar 1948-1949 se
deschide sub semnul unor mari prefaceri. Serbarea de început de an şcolar este prima
manifestare a elevilor, a corpului didactic şi a părinţilor elevilor în cadrul noii şcoli a
poporului. Ea trebuie să arate tuturor că Legea pentru Reforma Învăţământului creată de
guvernul nostru, din iniţiativa P.M.R., deschide larg porţile culturii pentru toţi fiii oamenilor
muncii. Şcoala nouă este menită să contribuie în modul cel mai larg la ridicarea nivelului
ideologic şi cultural al maselor...”.
Conform indicaţiilor, anul şcolar s-a deschis la Suceava cu panouri, lozinci, cu un
program din care n-au lipsit imnul R.P.R., imnul sovietic, „cântece şi recitări progresiste”.
Şcoala va fi pavoazată cu tablourile „clasicilor marxism - leninismului”, cu lozinci
„mobilizatoare”, cu colţul ARLUS.
Teama se instala în faţa arbitrariului; poliţia politică începea a-şi face apariţia în
şcoală. Directorul Cărăuşu informa deconcertat organele ierarhice că „la 6 mai (1947) a fost
arestat şi transportat din localitate dl. prof. dr. Alexandru Bocăneţ, un distins profesor al şcolii
noastre. Acest fapt a afectat corpul didactic şi sindicatul profesorilor”. Tratamentul aplicat şi
acuzele aduse îl vor face pe profesor să-şi ceară în iulie pensionarea. Pe 15 ianuarie acelaşi an,
profesorul Vasile Iencean lipsea de la ore fiind reţinut intempestiv de poliţie.
Şcoala pierdea tot mai mult din prestigiul zecilor de ani, fiind angajată prin dispoziţii
superioare în actul politic; vizitele lui Emil Bodnăraş la Suceava în martie 1947 şi ianuarie
1948 vor implica liceul ce a trebuit să-l întâmpine pe ministrul comunist în mod festiv cu
fanfara, elevii şi profesorii şcolii.
Limba rusă, ca obiect obligatoriu de predare s-a instalat brusc în şcoală cu 2 profesori
(4 – în 1960), scăzând ca prezenţă după 1964, până la dispariţie în 2000. În acest domeniu şi-
au găsit locul şi propagatorii noului regim. Şi în liceul sucevean a sosit un astfel de activist al
”vremurilor noi”. Păstrând anonimatul numelui, iată câteva date personale: membru al P.C.R.
din 1941, venind din Basarabia odată cu trupele sovietice, şi-a făcut studiile la Bucureşti,
devenind imediat, pe baza recomandărilor politice, profesor de limba rusă la Academia
„Ştefan Gheorghiu” de pe lângă C.C. al P.M.R. Venind la Suceava ca profesor de limbă rusă
la Liceul „Ştefan cel Mare”, unde – nimic surprinzător – a fost secretar al O.B., „a îndrumat
procesul instructiv-educativ, organizaţia U.T.C., educarea patriotică şi materialist ştiinţifică a
elevilor” şi, a fost totodată, membru al Comitetului Municipal Suceava al P.M.R. (până la
îndepărtarea României de controlul sovietic în 1965). Deşi nu a avut realizări de natură
ştiinţifică, a fost distins cu ordine şi numeroase medalii.
Capitulând noilor realităţi, deja în 1949 un număr de 13 profesori erau înscrişi în
P.M.R. În noul lor statut de agitatori de nevoie, în martie 1948, conducerea şcolii comunica
decizia ca profesorii să se deplaseze la sate pentru combaterea orientărilor diferite de cele
oficiale, în ideea că “aceşti colportori de veşti tendenţioase trebuie demascaţi şi predaţi pe
mâna autorităţilor”. Desigur că a produs stupoare în colectiv adresa sindicatului profesorilor
112/1948 ca, timp de 14 zile în echipe, cu unelte proprii, profesorii să participe la lucrările de
dărâmare a vechilor construcţii din piaţa legumelor. Astfel, ei se alăturau Brigăzii de muncă
voluntară pentru reconstrucţia Ţării “Gheorghe Gheorghiu-Dej” compusă din 150 elevi.
Transpunându-se modelul sovietic, la 22 ianuarie 1948, elevii şi profesorii şcolii, în sunetele
fanfarei liceului au condus la gară prima brigadă de muncă voluntară a U.T.M. Profesorii au
fost nevoiţi a accepta crearea clubului UAER care, departe de a folosi şcolii, nu făcea altceva
decât să reţină elevii de la pregătirea pentru ore, având efecte nefaste asupra randamentului
lor.
Legea naţionalizării din iunie 1948 a provocat un transfer de patrimoniu în ceea ce
priveşte internatul “Vasile Cocârlă”; aflat până în septembrie în administrarea societăţii
“Şcoala română”, va trece în proprietatea de jure a şcolii “prin efectul legii pentru etatizarea
averii şcolilor particulare”. Directorul Obadă a forţat puţin nota în contextul creat în speranţa
obţinerii de fonduri (adresa către Direcţia Contabilităţii din 29.09.1948): „Clădirea
Internatului, fostă proprietate a societăţii „Şcoala Română” din Suceava, din cauza
dezinteresului fostului comitet de conducere, se găseşte astăzi în stare deplorabilă, situaţie
care nu poate dăinui, internatul acesta fiind singurul care poate găzdui fii de muncitori, ţărani
şi funcţionari săraci”. Evident, politizarea s-a manifestat imediat şi aici, Inspectoratul Şcolar
atrăgând atenţia în august 1949 asupra găzduirii în primul rând a fiilor de muncitori şi ţărani.
De altfel, încă din 1945, prin Ordinul Inspectoratului Şcolar nr.13373, demara boicotul asupra
copiilor din familiile mai înstărite, dimensionându-se diferit taxele şcolare în sens prohibitiv.
În Monitorul Oficial 196/1948 se publicau noile instrucţiuni privind înscrierea elevilor,
aceştia trebuind să aducă:
• adeverinţa comitetului pe întreprindere – fiii de muncitori;
• adeverinţa veniturilor agricole – fiii de ţărani săraci;
• dovada cu clasa de încadrare în muncă – fiii de funcţionari.
În 1945, o altă schimbare majoră va fi, conform ordinului Ministerului Învăţământului
Public 224633 integrarea şi a claselor de nivel primar, găzduite în colectivul şcolar până în
1969. Debutând în număr de 10 cadre în primii ani (Livia Nimiţan, Iavorovschi Valeria, Nepit
Lucia, Croitoru Eugenia, Cuciurean Filoteia, Filipescu Olga, Olariu Vasile, Brătianu
Constantin, Teodosiu Ion, Leon Sotniţchi), vor avea o evoluţie fluctuantă, pentru ca ultimii
dascăli să fie transferaţi la nou înfiinţata Şcoala Generală nr.1 (Popescu Angela, Iacob Didina,
Olteanu Fira). Primul grup de învăţători se va alătura celor 22 profesori existenţi de la nou
numitele clase V-XI; printre ei, se remarcau doctorii în ştiinţe Dumitru Socoliuc şi Silvestru
Strugariu, sau profesori cu mulţi ani de serviciu în liceul sucevean (Mihai Polocuşer, Theodor
Alaci, Mihai Cărăuşu), oameni de un înalt profesionalism. Desigur că ei rămâneau indiferenţi
la indicaţiile privind îmbrăţişarea experienţei pedagogiei sovietice, a materialismului dialectic,
a combaterii misticismului şi politizarea lecţiei, la activitatea organizaţiei ARLUS, a nou
constituitelor organizaţii de pionieri şi U.T.M. (recunoscute că au o prezenţă formală, mai
mult manifestându-se în … colectare de oase şi fier vechi).
O sarcină suplimentară şi neplăcută prin modul forţat de realizare va fi înfiinţarea
cursului de alfabetizare de la 1 iulie 1949 pentru cetăţenii din cartier; adesea întâmpinaţi cu
refuz sau sustragere, profesorii vor trebui să raporteze anual noi victorii în şcolarizarea
populaţiei, răspunzând personal. De altfel, în analizele făcute învăţământului în anii ’50
prioritate absolută au avut-o alfabetizarea, învăţământul seral şi fără frecvenţă (apărut prin
desfiinţarea învăţământului particular) faţă de învăţământul de zi. Primii alfabetizaţi au fost
militarii în termen de la Cercul Teritorial Suceava, fiind mobilizaţi 4 profesori şi 3 învăţători
pentru 11 soldaţi. Rezultatele modeste au fost mascate sub un festivism de circumstanţă:
“…aşteptăm (se arăta în consiliul profesoral din 5 mai 1953), ca în sesiunea de vară
rezultatele să fie cele aşteptate, ducând la completa lichidare a neştiinţei de carte din oraşul
Suceava”.
Profesorii liceului continuau însă, printr-o activitate de substanţă, a acorda atenţia
principală cursurilor de zi, unde şi presiunea procentelor de promovare era mai mică; aceeaşi
exigenţă îi caracterizează, ieşind noi generaţii bine instruite; nu s-au lăsat intimidaţi de
indicaţii ca “…astăzi examenele nu mai au caracterul examenelor vechi care erau o adevărată
sperietoare pentru elevi”. Acestor elevi le era deschisă în 1950 o bază modestă dar suficientă:
241 bănci pentru 2-4 elevi, internat şi cantină, infirmerie cu medic al şcolii, un laborator de
fizică-chimie şi un muzeu de ştiinţe naturale, bibliotecă, baie cu 12 duşuri în subsolul clădirii,
un hectar de pomi fructiferi şi o grădină de zarzavaturi. Venindu-se în întâmpinarea dorinţei
de perfecţionare în cunoaşterea limbii materne, în anul şcolar 1950-1951 intrau în programul
şcolar (în afara orelor de curs) studiul limbii idiş (două grupe) şi a limbii germane (2 grupe).
Modelul sovietic al grupelor de învăţătură (mai apoi, de într-ajutorare) neoferind nici
un rezultat palpabil, s-a apelat la mult mai calificatele meditaţii şi îndrumări oferite elevilor
(în principal interni), un rol activ avându-l profesorul Bujdei. Interesele elevilor au fost
stimulate şi de societatea culturală “Simion Florea Marian” îndrumată iniţial de profesorul
Orest Tofan; el va fi schimbat în 1947 cu Ion Sbiera odată cu modificarea statutului societăţii
(conform dispoziţiilor MEN) dat fiind tematica insuficient de partinică a şedinţelor. Ca
urmare, în 1952 cercul ştiinţific includea printre subiecte realizările miciuriniste, activitatea
soţilor Curie, lectura articolelor din Contemporanul, dezbaterea literaturii sovietice, iar cercul
polisportiv pregătea susţinerea complexului FGMA şi GMA. Aceasta a atras reticenţa
elevilor, care au preferat să participe la concursurile pe obiecte cu faza de masă şi raională,
care au mobilizat un mare număr de elevi, semnificativ pentru starea de emulaţie din liceu;
astfel, în aprilie 1951, participau la concursul pe şcoală 278 elevi la matematică (remarcaţi
Solcan Ioan şi Palamar Constantin), 278 la fizică (Butnariu Sorin, Cristu Mircea, Cniş Radu),
277 la limba română (Manea Norman, Barbălată Iulian). În 1952 participau la competiţia de
matematică 86 elevi (remarcaţi Saliniuc Zaharia, Manolovici Mircea, Pânzaru Dionisie), la
fizică 47 (Butnaru Sorin, Popovici Arcadie), la limba română 54 (Manea Norman, Vornicu
Emil) şi, o noutate, la limba rusă 46 (Ţigănescu Emil, Micescu Tudor); elevii promovaţi vor
obţine rezultate meritorii la faza regională, 12 dintre ei fiind premiaţi.
În 1951, prin detaşarea lui Alexandru Obadă ca inspector şcolar raional, director a fost
numit Nicodim Iţcuş, confruntat de la început cu alte inovaţii sovietice: împărţirea anului
şcolar în pătrare şi impunerea avizului organizaţiilor de pionieri şi U.T.M. în alocarea burselor
şi stabilirea notei la purtare. Bun pedagog, el împărtăşea colegilor concluziile sale privind
rezultatele modeste ale masei de elevi: “…efectele războiului nefast, elevi promovaţi fără
frecvenţă şi fără cunoştinţe asimilate în clasele precedente…, debilitatea fizică generală care,
la rându-i se datoreşte insuficienţei alimentare din anii războiului şi ai secetei” (23 octombrie
1951). Directorul omitea în mod voit ingerinţele puterii cu efecte negative asupra mersului
învăţământului; astfel, la 29 mai 1952, organele de control constatau că “în internat stau şi
elevi cu o situaţie materială de oameni înstăriţi şi chiar chiaburi”; concluzia comisiei se va
reflecta în excluderea dintre bursieri şi interni a 4 elevi (Cazachievici Gheorghe şi Mihai,
Tăbăcaru Mircea, Medvighi Ştefan). În acelaşi context, avea loc în 1953 “eliminarea
definitivă a elevului Roşu Severin, fiu de chiabur, pentru bătăi, provocări şi atitudini
nesănătoase”. Atmosfera tensionată se va menţine şi în anii următori: în scop “educativ” în
1955 şcoala a fost desemnată a trimite 6 U.T.M.-işti din clasele IX-X pentru a participa (şi,
desigur, pentru a trage învăţăminte) la unul dintre procesele politice, desfăşurat la Câmpulung.
Presiunile regimului nu au întârziat a leza colectivul şcolii: în februarie 1952 şeful secţiei
regionale de învăţământ, Gheorghe Filip, după ameninţări generale referitoare la abaterile de
la morala proletară, şi-a permis să facă arbitrar aprecieri critice la adresa calităţii lecţiilor,
ceea ce a provocat replica vehementă a profesorilor. Printre concluziile “notabile” reţinute de
una dintre brigăzile de control ale Inspectoratului Şcolar (octombrie 1953) se sublinia carenţa
formativă a unor profesori care ajungeau la concluzii burgheze, nesănătoase, ca pledoaria
profesorului A. Butnaru relativ la politica domnitorilor şi la specificul legislaţiei medievale.
Pornindu-se de la articole publicate în Gazeta Învăţământului (“Experienţa nepreţuită a
învăţământului sovietic”, “Testele – metodă pseudo-ştiinţifică a pedagogiei burgheze”),
profesorul Orest Tofan devenea obiectul încriminării publice “folosind metode înapoiate
(testele) şi ajungând astfel la rezultate nejuste”. Mai mult, colectivul şcolii a fost vizat în două
articole publicate în Scânteia (numerele din 18 ianuarie şi 6 mai 1953) în privinţa sancţionării
elevilor, slaba legătură cu părinţii, carenţe în participarea la învăţământul de partid. Articolul
“Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei” a determinat
participarea la consiliul profesoral extraordinar din 12 mai a inspectorului general din MÎP - I.
Borca şi a inspectorului regional - A. Deutsch, care s-au arătat dezamăgiţi de atitudinea prea
puţin autocritică a directorului Iţcuş care arăta că “informatorii care dau referinţe despre
activitatea de la şcoală, se cere să arate şi părţile pozitive pe lângă cele negative în muncă”.
Este foarte posibil ca atitudinea sa să fi fost la baza înlocuirii în funcţie în toamnă.
Pentru a scăpa de sancţiuni imprevizibile ce se justificau prin lipsa de ataşament la
regimul politic, profesorii care aveau neşansa de a preda discipline umaniste, trebuiau să fie
„creativi” în a găsi subiecte „inatacabile” de către organele de control. Cataloagele
evidenţiau subiecte de lucrări ca: „Arătaţi cum trebuie dusă lupta contra duşmanului de clasă”;
„O scrisoare de felicitare tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej”; „Faceţi portretul fizic şi
moral al lui Petru cel Mare” (limba română, clasa a VII-a, an şcolar 1951-1952); „Lupta
pentru pace a URSS”; „Jaful hitlerist”; „Constituţia stalinistă”; „Lupta pentru transformarea
socialistă a gospodăriilor ţărăneşti”; „România în perioada fascizării ţării – 1934-1938”
(istorie, clasa a X-a, an şcolar 1954-1955). Preluând idei deformate din ideologia timpului, se
aduceau în faţa elevilor concluzii false despre realităţile lumii, la fel cum, ştiinţele exacte erau
populate de „savanţi” de genul lui Miciurin sau L.Senko.
Dacă, în campania de “reeducare” a profesorilor se urmărea modul de realizare la
clasă a politizării şi de inoculare a educaţiei comuniste (inclusiv prin matematică) şi folosirea
metodelor “recomandate de şcoala sovietică”, în afara şcolii cadrele didactice au fost
determinate să urmeze diferite cursuri (Problemele economice ale socialismului, cursul de
limbă rusă, de Istoria PCUS ) şi să desfăşoare activitatea în cadrul Comitetului de luptă pentru
pace, SRSC, ARLUS, UFDR, alfabetizare. Timp de câţiva ani şcoala a realizat cursuri
speciale pentru cadrele MAI şi MFA, ofiţeri fără studii promovaţi pe criteriul ataşamentului
faţă de regim şi a “originii sănătoase”; aceste forme serale şi fără frecvenţă au fost total lipsite
de conţinut, promovarea fiind subînţeleasă; stă dovadă o concluzie oficială din august 1955:
”Tovarăşul… funcţionar la MAI, a dat clasele a VI-a şi a VII-a, s-a prezentat slab pregătit,
totuşi a fost promovat, deoarece are nevoie de ciclul elementar pentru serviciul său”.
De altfel, şi atitudinea profesorilor faţă de notarea elevilor, era direcţionată prin
specificări făcute în cataloage privind originea socială: ţăran sărac, ţăran muncitor, ţăran
mijlocaş, muncitor, funcţionar, patron.
În condiţii dificile, determinate şi de mişcarea efectivelor şcolare prin noua organizare
regională din 1953, de insuficienţa spaţiului ce găzduia după-amiaza cursuri serale, două
clase de la Liceul de fete, trei clase proprii, meditaţia internilor, cabinetul pedagogic al Secţiei
Regionale de Învăţământ, ba chiar şi transformarea în dormitor a unei săli pentru 20 de interni
după pierderea clădirii din strada Armenească la care s-a adăugat lipsa de manuale sau
insuficienţa lor, profesorii liceului (devenit din 1954 Şcoala medie de zece ani) s-au afirmat în
continuare printr-un înalt profesionalism; aprecieri unanime ale celor ce preţuiau cultura şi
valoarea, erau adresate profesorilor de limba română Alexandru Obadă, Ilie Rotariu, Ion
Ştefănescu, de fizico-chimice Ion Sbiera, de matematică Vasile Bujdei, de desen Dimitrie
Loghin. Elevii erau îndrumaţi în afara orelor prin cercurile pe obiecte conduse de Mihai
Cărăuşu, Ion Ştefănescu, Theodor Alaci, Grigore Macovei ş.a. Prestigiul profesorilor şcolii
era recunoscut prin nominalizarea lor ca responsabili de cercuri pedagogice de profil: T. Maliş
la fizico-chimie, I. Hopmeier la ştiinţele naturii, V. Florea la istorie, I. Buciuceanu la limba
rusă, L. Ţopa la cultură fizică. Şcoala era onorată de prezenţa în colectiv a doctorilor în litere
Dumitru Socoliuc şi în drept – Nicolae Ceredarec. Aceştia susţineau şi majoritatea
disciplinelor predate în limba maternă la secţia ucraineană. Examenul de maturitate din iunie
1954, încununat cu rezultate meritorii, era o dovadă a bunei pregătiri a elevilor; (de altfel, un
număr important de elevi din clasele terminale a încheiat şcoala cu diplomă de merit, fiind
admişi fără examen în învăţământul superior). Concluziile comisiilor de absolvire a clasei a
VII-a şi de maturitate erau edificatoare la limba română, unde se constata că “…lucrările au
arătat că elevii cunosc bine materia …, că pot expune cu uşurinţă ideile, că majoritatea lor
respectă regulile ortografice şi de punctuaţie”; la fel, la geometrie şi trigonometrie,
majoritatea lucrărilor au fost notate cu 4 şi 5 (în sistemul de notare 1-5).
Din toamna anului 1954, instituţia, rebotezată „Şcoala Medie de Băieţi nr.1” îşi
adăuga alte două componente: învăţământ seral liceal şi clase cu limba de predare ucraineană,
cu alocarea a 4 ore săptămânal pentru studiul acestei limbi; clasele ucrainene (IV-X) au
reprezentat o experienţă fără un răsunet deosebit, încetându-şi existenţa în 1960. Spaţiul
restrâns (15 săli, 4 laboratoare) a fost astfel aglomerat în continuare deţinând 7 clase I-IV, 6
clase V-VII, 12 clase VIII-X (din care 8 clase române, 2 clase ucrainene, 2 clase seral),
numărul claselor crescând mereu (31 în 1953).
Un amestec nefiresc de relaxare şi exigenţă a caracterizat în aceşti ani politica
ministerului, realizând o debusolare în colectivul didactic: la apelurile de apropiere şi ajutor
oferit elevilor s-a adăugat abuzivul ordin 229/1955 aplicat de la sfârşitul celui de-al doilea
pătrar, impunând trecerea în producţie a elevilor cu minimum 2 corigenţe; în condiţiile
exigenţei din liceu şi a unor eşecuri şcolare temporare, 57 elevi s-au văzut practic
exmatriculaţi fără vreun aviz prealabil.
Un mijloc important de emulaţie l-a constituit în continuare olimpiada: la faza pe
şcoală s-au făcut remarcate nume care, mai târziu se vor afla (unii) în fruntea învăţământului
sucevean: Marchitan Gheorghe, Botuşan Dumitru, Creoleanu Nicolae (matematică), Andrişan
Gheorghe, Bortă Dan, Iordăchel Corneliu, Nimiţan Ion (fizică); un număr de patru dintre ei
vor fi evidenţiaţi la etapa regională din 1956. Scopul major, admiterea în învăţământul
superior, a devenit o împlinire pentru mulţi absolvenţi, an de an numărul noilor studenţi
reprezentând un procent majoritar al promoţiei.
Revenind ca director din 1955, Alexandru Obadă a “gestionat” noi schimbări ce au
implicat şcoala: de la noua situaţie de „Şcoală medie mixtă nr. 1” (1956), fiind înscrise pentru
prima oară în clasele liceale şi fete (ceea ce va impune funcţionarea celui de-al doilea internat,
separat de internatul de băieţi “Vasile Cocârlă”), la revenirea la structura pe trimestre şi la
învăţământul de 11 ani, împărţirea în profil real-uman din clasa a X-a (1959), adoptarea cu
titlu obligatoriu a uniformei şcolare şi a numărului matricol (1957) şi până la introducerea
activităţilor practice în orar: din toamna anului 1956, clasele V-VIII şi-au adăugat
programului săptămânal ore de lăcătuşerie şi tâmplărie. Clădirea din incinta perimetrului
Bisericii Armeneşti, intrată sub administrarea statului din 1940 şi fiind folosită de către
inspectoratul şcolar şi apoi ca imobil de locuit pentru cadrele didactice, a fost destinată a fi al
doilea internat între 1954 – 1969, devenind din 1970 pentru 20 de ani, atelier şcoală.
Ziua de 12 aprilie 1957 a fost marcată de colectivul de cadre şi elevi ca un moment
deosebit; la comemorarea a 500 de ani de la urcarea pe tron a patronului şcolii localul a fost
reamenajat, laboratoarele completate, s-au organizat acţiuni aniversare. În cadrul festivităţilor,
la care au participat delegaţi ai ministerului şi organelor locale, foşti elevi, părinţi, s-a atribuit
oficial din nou titulatura de Şcoala medie “Ştefan cel Mare”.
Se poate aprecia că, încă din 1960, se constată o oarecare revenire spre normalitate a
învăţământului: în timp ce ponderea limbii ruse scade (la 2-3 ore), cresc disciplinele reale, se
introduce studiul maşinilor cu aplicaţii practice, desenul tehnic; în rapoartele directorului este
tot mai estompată problema politizării, prieteniei cu U.R.S.S., acestea localizându-se doar la
nivelul disciplinei socialism ştiinţific. Diriginţilor li se cere a lua măsuri de ridicare a nivelului
la învăţătură a elevilor, să le organizeze munca, să cunoască dificultăţile pentru a lua măsuri
de remediere în colaborare cu profesori şi părinţi. Noul cadru va pune în lumină adevărata
valoare a unor prestigioşi profesori ca Ioan Nemeş, remarcabil prin puterea sa de creaţie, autor
a peste 70 lucrări publicate, a manualului de fizică pentru clasa a VIII-a, entomolog (posedând
o colecţie impresionantă de fluturi şi descoperind o specie nouă pentru fauna Europei –
Nisterosia Unionana). Crescând, în schimb, atenţia pentru orele practice şi de cunoştinţe
industriale, elevii se regăsesc tot mai mult în atelierele şcolii, vizitează întreprinderi, fac
practica de vară la unităţi economice locale, pentru început la Autobaza, I.C.A.R., I.G.O. apoi
la Atelierele C.F.R. Iţcani, Atelierele de reparaţii auto, Uzina electrică. Aceeaşi stare de
tranziţie o oferă şi examenul de maturitate unde, în 1959, elevii opuneau examenele de limbă
română, fizică, chimie, matematică, istoriei R.P.R., noţiunilor de marxism-leninism, bazelor
darwinismului. Locul politizării îl ia acum politehnizarea; acesteia îi va fi dedicată una din
cele 8 comisii metodice, începând cu 1960. În şcoală sunt încadraţi pentru prima oară maiştri
şi ingineri pentru atelierele de tâmplărie şi lăcătuşerie, studiul maşinilor şi al electricităţii.
Într-o atmosferă de adevărată competiţie profesorii caută procedee atractive pentru
eficientizarea lecţiilor: folosirea revistelor de specialitate literară şi lingvistică, revista
“Natura”, “Ştiinţă şi tehnică”; lucrări de laborator (I. Nemeş, I. Sbiera, I. Burlacu); tematica
şedinţelor de cerc (biologie, matematică). Schimbul de experienţă îşi găseşte loc în nou
creatul cabinet metodic al şcolii, sau în consiliile pedagogice cu temă, ca: „Măsuri în vederea
obţinerii unor bune rezultate în procesul instructiv-educativ” (noiembrie 1960), „Sarcini în
vederea sintetizării şi reacapitulării materiei” (mai 1961). Pe bună dreptate însă, profesorii
Nemeş sau Petroaie apreciau drept intenţii platonice mesajul ministerului şi al U.T.M.-ului de
evitare a supraîncărcării elevilor în condiţiile scoaterii de la ore pe timp îndelungat a
profesorului pentru sarcini obşteşti, sau a lipsei de manuale.
Vechea problemă a spaţiului împiedica împlinirea proiectelor; deşi vor mai trece încă
vreo zece ani, în 1960 se solicita pentru prima oară transferarea ciclului primar la altă şcoală
întrucât cele 17 săli erau insuficiente găzduirii a 20 clase de zi şi 7 de seral, la care se adăugau
alte 4 săli pentru meditaţia internilor.
O altă problemă era caracterul formal al învăţământului seral, în condiţiile în care,
intreprinderile nu-şi dădeau concursul în asigurarea unui program adecvat elevilor. Au devenit
aici „profesori” între anii 1972-1980 absolvenţi ai academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”,
specializaţi în socialism ştiinţific şi economie politică.
 Din ianuarie 1961 secţia fără frecvenţă – segment gimnazial - a fost transferată la
Şcoala medie nr. 2, rămânând în continuare să funcţioneze, până în 1978, nivelul liceal.
An jubiliar, 1960 nu a fost marcat de festivităţi deosebite pentru că principala
realizare, noua aripă aflată în construcţie, întârzia a fi dată în folosinţă. La dimensiuni
modeste, comitetul de iniţiativă condus de directorul Obadă a făcut oarecari pregătiri în
vederea festivităţii la care reprezentantul Ministerului Învăţământului şi Culturii au oferit
şcolii o staţie meteorologică, un aparat de proiecţie, un aparat emisie-recepţie. De menţionat
meritele incontestabile ale profesorului şi directorului Alexandru Obadă ca îndrumător al
colectivului şcolii; ele au fost apreciate prin titlul de profesor emerit; personalitate a
învăţământului românesc, a avut cinstea de a rosti cuvântul de răspuns al tuturor oamenilor de
ştiinţă şi cadrelor didactice în urma decorării de către preşedintele Consiliului de Stat al
R.P.R. în 1963.
 Folosind prilejul oferit de obiectivul dezvoltării învăţământului inclus în directivele
Congresului al III-lea al P.M.R. şi invitaţi de a propune unele schimbări de structură,
profesorii şcolii s-au pronunţat cu spirit de responsabilitate în problema reeşalonării şi
restructurării predării materiei la diferite obiecte, au opinat asupra necesităţii trecerii la
învăţământul general obligatoriu de opt ani, părăsindu-se modelul sovietic. Până la adoptarea
măsurii, examenul de admitere pentru clasa a VIII-a
continua să ateste marea afluenţă a candidaţilor spre acest
prestigios liceu; faptul că în cele două sesiuni din 1963 au
fost declaraţi admişi 208 din 333, sau că în 1965 erau
admişi 284 din 556, iar în 1968, 149 din 248 (12 cu media
9 şi 10), atestă marea exigenţă în selectarea materialului
uman; se făceau remarcaţi prin buna pregătire candidaţii
proveniţi de la şcolile nr. 4, nr. 1, nr. 2, nr. 3, din mediul
sătesc Adâncata şi Plopeni, şi, desigur, candidaţii proprii.
Dacă traiectoria lor în şcoală va fi previzibilă, în sensul
bunei pregătiri şi frecvenţe, calitatea rezultatelor obţinute
la învăţământul seral şi fără frecvenţă lăsa de dorit: înscrişi
în mare număr, seraliştii asistau la ore în proporţie de circa
două treimi şi promovau jumătate; la examenele fără frecvenţă, numărul promovaţilor era de o
pătrime faţă de înscrişii de la început de an. O categorie aparte între ei o constituia activiştii
de partid, U.T.M. şi de stat, mereu exceptaţi de la examenele ordinare şi de la frecvenţă sub
cele mai diferite pretexte (campanie agricolă, conferinţe de dări de seamă şi alegeri etc.),
organizându-li-se (conform ordinului Ministerului Învăţământului din decembrie 1963)
sesiuni speciale, unde succesul le era asigurat. Pentru obţinerea unor statistici satisfăcătoare
privind nivelul de pregătire a muncitorilor calificaţi, pe baza recomandărilor B.O.B.,
sindicatului şi conducerii întreprinderilor se organiza cursuri de pregătire de şase luni în anul
şcolar 1962-1963 pentru înscriere în clasa a VIII-a la învăţământ seral; pregătirea de 12 ore
săptămânal cuprindea limba română, limba rusă, matematică şi fizică.
Ruptura deschisă faţă de alinierea de Uniunea Sovietică – 1964 – a fost receptată cu
interes în colectivul şcolii, atât prin cunoaşterea şi interpretarea personală a Declaraţiei din
aprilie şi a materialelor adoptate la Congresul al IX-lea al P.C.R. cât şi prin revenirea la
învăţământul tradiţional de 12 ani (aplicat integral în 1968), renunţarea la termeni importaţi
ca „şcoală medie” în favoarea titlului de „liceu”. În vederea trecerii fireşti din septembrie
1968 la învăţământul liceal de 12 ani, pentru punerea în temă cu cerinţele şi eşalonarea
materiei, ministerul a organizat cursuri de perfecţionare la centrele Bucureşti şi Iaşi unde au
participat profesori de matematică şi fizico-chimie (Oancea Eugenia, Lungu Nicolae, Volanek
Antoaneta). În aceeaşi idee, inspectoratul şcolar organiza consfătuirea profesorilor de
matematică pe tema predării algebrei superioare în noul sistem şi modalităţile de realizare a
programei de învăţământ unde, profesorii liceului au fost o prezenţă activă şi importantă. În
aceeaşi intenţie de adaptare, profesorii de geografie au reflectat în predare noile mutaţii
produse de împărţirea administrativ-teritorială din 1968. Noua orientare naţională pe care o
lua România a provocat o mutaţie interesantă în locul şi rolul ocupat de limba rusă ca
disciplină: în anul şcolar 1966-1967, în urma unei schimbări progresive, la clasele de
gimnaziu mai studiau limba rusă 25 elevi faţă de 234 limba franceză, iar la liceu, din cei 669
elevi, studiau limba rusă 387, limba engleză - 303, limba franceză – 554, limba germană – 94.
Supremaţia limbii ruse se mai menţinea doar la clasele de seral. Peste un an, gimnaziul studia
integral limba franceză, iar la clasele de liceu limba rusă era însuşită de 269 elevi faţă de 280
– limba engleză, 602 – limba franceză, 117 – limba germană.
Ca organigramă, în timp ce din motive de spaţiu (18 săli) din 1966 clasele primare şi
gimnaziale merg în lichidare, şcoala profilându-se pe nivelul liceal (zi, seral şi fără frecvenţă)
exclusiv din 1970, între 1964-1969, în şcoală vor funcţiona câteva grupe de liceu sportiv
subordonate conducerii liceului gazdă. Conform instrucţiunilor Ministerului Învăţământului
nr.108.516/ 1966, inspectoratul şcolar delega pe directorul Rodica Alexandru a coordona
această unitate până la crearea unei şcoli speciale. Iniţial cu două grupe de baschet, secţia
sportivă se va profila pe gimnastică fete, momentul său de vârf fiind anul şcolar 1972-1973
cînd funcţionau 7 grupe începători şi 3 grupe avansaţi (însumând 206 elevi, majoritari băieţi,
profilaţi pe baschet, atletism, box şi rugbi) încadrate cu profesori şi antrenori de specialitate.
Existenţa acestei şcoli a justificat odată în plus necesitatea celui de-al doilea internat. Dealtfel,
existenţa internatului stimula în continuare infuzia de copii din mediul sătesc: în 1966, din cei
162 elevi admişi în liceu, 56 proveneau de la sat, iar în 1968, din totalul de 772, veneau din
afara oraşului 375.
 Jubileul de 50 de ani de la atribuirea numelui şcolii de “Ştefan cel Mare” a trecut
aproape neobservat dar aprecierea colectivului didactic continua să fie la cele mai înalte cote.
Profesorul Diogene Gafiţa îşi amintea atmosfera acelor ani: „...Cancelaria mi s-a părut largă,
iar colegii... liniştiţi, tăcuţi, preocupaţi de misiunea lor până la exagerare... Biblioteca,
laboratoarele, atâtea câte erau, funcţionau din plin. Elevii circulau cu grijă, numai cu cartea în
mână. Rezultatele se culegeau mai ales după examenele de la institute şi universităţi. Şi erau
bogate...”.
Sugestivă era solicitarea frecventă a profesorilor în mare număr la manifestările
ştiinţifice, metodice sau ca examinatori în comisii de bacalaureat. Elevii, se prezentau la
rândul lor la final de an cu creaţii proprii la expoziţiile anuale care, dincolo de caracterul
festivist atestau totuşi preocupări şi realizări în domeniul tehnico-ştiinţific, artistic, etnografic
etc. Pe parcursul anilor cei mai talentaţi dintre ei au semnat în paginile revistelor editate cu
sprijinul profesorilor de limba română, apariţia cu cea mai mare continuitate fiind “Sinteze”,
ce a apărut între 1967–1969 în mai multe numere anuale; valoarea conţinutului a avut ca
urmare firească înregistrarea sa la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Liceul,
continuând tradiţia interbelică de orientare reală, a acordat (cu titlu oficial sau nu) prioritate
acestui compartiment; iată de ce, elevii de la profilul real au fost mereu majoritari, indiferent
de opţiunea profesională vizată (la forma seral fiind în integralitate); baza materială la
matematică, fizică, chimie, biologie a crescut mereu; deja în 1970 numărul laboratoarelor a
crescut de la 5 la 6; concursurile şcolare pe discipline (olimpiadele) vor aduce rezultate
prioritare în acest segment. Devenite cadrul suprem şi obiectiv în competiţia calităţii între
şcoli, olimpiadele şcolare vor scoate în evidenţă nume de elevi şi profesori îndrumători
devenite astfel cunoscute şi apreciate în judeţ şi nu numai. Începute timid şi episodic, ele vor
ocupa un loc central, fiind o recunoaştere a muncii perseverente, a talentului nativ şi a
parteneriatului profesor-elev prin care s-au depistat şi cultivat performeri. Încă din 1952, la
etapa regională au fost premiaţi 4 elevi la matematică (Gora Dorin, Marchitan Viorel,
Manolovici Mircea, Palamar Gheorghe), 6 elevi la fizică-chimie (între care Budăi Toader şi
Popovici Arcadie), 2 elevi la limba română (Sfichi Romulus şi Micescu Tudor), la etapa
naţională şcoala fiind nominalizată printr-un premiu la matematică.
 În 1956 erau
premiaţi la etapa
regională Cârsteanu
Şerban şi Nimiţan Ion
la matematică,
Rusu Mircea şi Milici
Mircea – la fizică. Deja
în 1979, liceul era
reprezentat la faza
naţională prin 27 concurenţi, pentru ca în anii ’80, ’90 să deţină recordul absolut în judeţ prin
numărul participanţilor şi premianţilor. Totalul premiilor şi menţiunilor obţinute la faza
naţională a fost în ediţiile 1981-1985 de 35, în 1986-1990 de 16, 1991-1995 de 99 iar în 1996-
2000 de 115. Mare parte dintre aceste succese au încorporat munca de îndrumare a
profesorilor Vasile Monacu, Dan Popescu (matematică), Costică Costan (fizică), Vasile
Gheorghiţă, Aristina Darie (chimie), Valentin Butnariu (biologie), Aurelia Petcu (geografie),
Pavel Gherghiceanu (limba latină), Gabriela Ardeleanu (limba engleză). O satisfacţie
deosebită au produs şcolii cei 9 elevi participanţi la faza internaţională a olimpiadelor de
fizică şi matematică îndrumaţi de profesorii Ion Ţăran, Costică Costan, Dan Popescu, Vasile
Monacu. Rezultatele cu totul remarcabile la bacalaureat ca şi admiterea în mare număr pe
primele locuri la facultăţi deosebit de solicitate (medicină, drept, ştiinţe economice) au
contribuit odată în plus la consolidarea poziţiei de lider a şcolii între unităţile sucevene. Elevii
şcolii se loveau însă, mai ales după 1970, de supraîncărcarea materiei ce impunea un mare
volum de muncă şi un program orar de şase ore zilnic, la care se adăugau diferite activităţi
suplimentare obligatorii; cu toate eforturile unor pedagogi de vocaţie ca Nicolae Lungu, Iulia
Leo Miza, Emil Ursu, Rodica Şeşurschi, Oltea Scutaru, Stela Cornilă, Mircea Ott, Diogene
Gafiţa, numărul corigenţelor se menţinea ridicat. La această situaţie a contribuit şi îngustarea
bazei de admitere în liceu prin limitarea la copiii localnici, odată cu desfiinţarea internatului
(şi, evident, a cantinei) prin decizia Consiliului Popular Judeţean nr. 432/1972 şi adresa
Inspectoratului Şcolar 8173; argumentele au fost furnizate de adresa 2171 a Inspectoratului
sanitar de stat ce susţinea starea necorespunzătoare a localului şi efectivul mic de solicitanţi;
ca urmare, din 15 septembrie, clădirea a fost transformată în atelier şcoală. Această destinaţie
a fost impusă şi de amplificarea instruirei practice ce întrunea deocamdată atât specializări
“clasice” ca tâmplărie, croitorie-artizanat, ţesut, cât şi, într-o creştere continuă, domenii
actuale ca electrotehnica; maiştrii instructori au fost selectaţi dintre oamenii cu pregătire
profesională şi tact pedagogic. Era o noutate însă destul de forţată de pregătire pentru viaţa
practică, cu scheme rigide. Simultan, unele obiecte au fost mult diminuate ca pondere în
detrimentul unei culturi complexe a viitorului absolvent: prin reducerea predării limbii latine
şi a muzicii, profesorii de mare prestigiu Ursu şi Ţuţuianu au trebuit astfel să-şi completeze
catedra la alte şcoli. În 1975, colectivul didactic includea 3 profesori cu gradul I (R.
Alexandru, I. Leo Miza, C. Chindea), 13 cu gradul II, 12 – definitivi. Cu titlu de suplinitori se
alăturau (atunci tineri absolvenţi): Costică Costan (fizică), Jeana Horga (limba română),
Valerian Caldare, Maxim Tudor (ştiinţe sociale), Haliţchi Gheorghe (educaţie fizică).
Noul liceu de matematică-fizică, înfiinţat în toamna anului 1976, conform Legii
2/1965, cu două trepte de studii, cu pregătirea în domeniul matematică-electrotehnică şi
chimie-biologie, oferea elevilor o bază diversă de pregătire; sălilor, laboratoarelor şi
cabinetelor li se alăturau cinci ateliere însumând 388 m2 dublaţi peste un an la 708 m2 prin
amenajarea celei de a doua clădiri şi reorientat în profilul lăcătuşerie (1), maşini unelte (1),
electrotehnică (5). Demersurile făcute pe lângă factorii municipali de putere pentru marcarea
împlinirii în 1975 a 125 de ani de existenţă a liceului au împlinit un vechi deziderat a
normalităţii, impozant prin proporţiile sale: construirea aripii noi a clădirii pe latura străzii
Dragoş Vodă cu o suprafaţă de 1350 m2 în 4 nivele, ceea ce a creat condiţii optime amenajării
laboratoarelor.
Devenit şcoală pilot, instituţiei i s-au arondat spre îndrumare liceele săteşti de la
Dumbrăveni şi Zvoriştea unde colective de profesori sub conducerea directorului Rodica
Alexandru au venit spre a împărtăşi colegial din experienţa lor. Calitatea procesului instructiv-
educativ a fost, de altfel, apreciată în noiembrie 1960 de colectivul de control al M.E.Î. când
s-au făcut referiri onorante la adresa profesorilor de limba română şi matematică pentru
deschiderea spre dialogul cu elevii, pentru integrarea unor metode moderne de predare,
cunoaşterea particularităţii de vârstă şi acţionale ale elevilor; între ele, remarci deosebite s-au
făcut de către inspectorul general Jan Săvulescu la adresa lecţiilor susţinute de prof. Iulia Leo
Miza . Este onorantă pentru şcoală selectarea în anii '70 spre a preda în străinătate, a
profesorilor Ţăran Ion (Maroc – fizică) şi Aristina Darie (Algeria – chimie).
Noul cuvânt de ordine adresat şcolii – ridicarea calităţii procesului instructiv-educativ,
a integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia, a muncii de educaţie comunistă a
tineretului şi de perfecţionare a personalului muncitor, a adus şcolii sucevene în tot deceniul
‘80-’90 consecinţe pozitive dar, mai ales, nefaste. Practica agricolă (în principal recoltarea
cartofilor) va smulge anual săptămâni bune din trimestrul I învăţământului, impunând,
inerent, o aglomerare a materiei, o predare selectivă, supraîncărcare, ore suplimentare pentru
asigurarea continuităţii logice. Controlul acerb executat de trimişii organelor de partid a
creat o stare de stres, ajungându-se la subterfugii din partea unor elevi, ce a impus intenţia
sancţionării lor. Construirea “marilor ctitorii” ale epocii Ceauşescu în veşnică foame de forţă
de muncă ieftină a readus în 1982, 1983 moda brigăzilor de muncă patriotică, liceul fiind
mobilizat pe şatinerul Midia-Năvodari şi pe şantierul C.E.T. Suceava. În sfârşit, în cadrul
Programului unitar privind acţiunile comune politico-ideologice, tehnico-aplicative şi
cultural-artistice se regăsea şi lezarea libertăţii conştiinţei prin recenzarea adepţilor diferitelor
culte şi punerea lor sub observaţie şi “convingere”, mobilizarea anuală a 3-400 elevi pentru
festivităţile de la 23 august, sau participarea obligatorie la ediţiile “Cântării României”, prima
fiind în 1977 – 1978. Făcând abstracţie de osatura politică a festivalului şi de răpirea elevilor
de la preocuparea şcolară, liceul a reuşit a se impune prin formaţii şi interpreţi de mare talent,
superiori şi în acest domeniu altor şcoli; formaţiile de dans modern şi teatru, grupul vocal
limbi străine, interpreţii de muzică folk şi cultă s-au remarcat şi datorită coordonărilor de
către profesorii Rodica Belţa, Elena Bujdei, Iulia Leo Miza. Festivalul „Cântarea României”
oferea prilej prin Decada culturii la Suceava de întâlnire a elevilor suceveni cu nume
prestigioase ale ştiinţei şi culturii româneşti. Astfel, în 1988, veneau la Suceava astronomul
Harald Alexandrescu, cosmonautul Dumitru Prunaru, criticul literar Alex Ştefănescu, actorii
Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Dionisie Vitcu, scriitori Zoe Dumitrescu-Buşulenga (invitată
şi în şcoală), Dinu Săraru.
Renunţând la segmentul fără frecvenţă din 1978, liceul va câştiga în impunera unitară
a unor bareme de cerinţe, cu atât mai mult, cu cât la zi examenul de treapa a II-a făcea o
selecţie valorică, iar profilurile adoptate pentru clasele a XI-a, a XII-a (matematică-fizică şi
chimie-biologie la zi, electrotehnică la seral) atrăgeau tineri bine pregătiţi, competitivi, încât
politica de promovare (pe cât posibil integrală) lansată învăţământului îşi avea o
corespondenţă reală în imensa majoritate a cazurilor. Creşterea planului de şcolarizare în anii
următori printr-o pondere mereu mai mare a claselor cu profil mecanică va coborî însă aici
nivelul capabilităţii.
Nivelul pregătirii generale a elevilor şcolii se releva ca o evidenţă la examene,
provocând aprecieri laudative în fiecare an din partea preşedinţilor de comisii de bacalaureat:
în 1980 lectorul universitar ieşean I. Crăciun caracteriza candidaţii prin “…inventivitate,
dăruire, pasiune în elaborarea lucrărilor de diplomă”, iar în 1982 Viorel Croitoru de la I.I.S.
Suceava nota că “se poate aprecia nivelul ridicat al pregătirii absolvenţilor, rezultat firesc al
înaltei competenţe profesionale a colectivului de cadre didactice din acest liceu. În iunie 1983,
prof. Catinca Cazacu concluziona la rândul său: “Notele obţinute de candidaţi, ca şi mediile
generale ale obiectelor… dovedesc preocuparea… pentru înarmarea elevilor cu un sistem
bogat de cunoştinţe temeinice, dezvoltarea aptitudinilor şi pasiunilor, a înclinaţiei spre
cercetare”. Apar firesc medii la bacalaureat de 10 (Moroşan Bogdan, Rusu Mircea, Frunză
Mihail – în 1979, Rusu Radu, Semenciuc Dan – în 1983, Lucaci Laurenţiu – în 1985) sau
foarte multe de peste 9. Concurând la prestigioase institute de învăţământ superior, absolvenţii
şcolii s-au situat adesea printre primii pe listele de admitere: Bărbuţă Ancuţa – Facultatea de
bilogie -9,85 (loc I), Ionesi Dorina – Faculatea Industrie uşoară - 9,00 (loc I), Dimofte Gabriel
– I.M.F. Iaşi, 9.49, Lauric Vasile – Facultatea de matematică Bucureşti, 9,45 – în 1984;
Lupuşanschi Mihaela – Facultatea de biologie Bucureşti, 9,66 (loc-I), Curcă Liliana – I.M.F.
Iaşi, 9,11 (loc II), Danalache Cristina – Facultatea de fizică Iaşi, 9,13 (loc II), Lucaci
Laurenţiu – I.M.F. Iaşi, 9,73 (loc III), Stărică Cătălin – Facultatea de matematică, 9,66 (loc
III), Iordăchel Cristina – I.M.F. Iaşi, 9,41 – în 1985, Gavrilă Mariana – Facultatea Automatică
Bucureşti, 9,61 (loc I) – în 1986, Olariu Crina – I.M.F. Iaşi, 9,63 (loc I) – în 1987, sau, mai
recent, Simioniuc Alexandru – I.M.F. Cluj, 9,76 (loc I), Aparaschivei Ion – Facultatea de
Drept Iaşi, 9,50 (loc II) – în 1998, sau Simioniuc Anca – I.M.F. Cluj, 9,78 (loc I) şi Câmpan
Manuela – I.M.F. Cluj, 9,69 (loc III) – în 1999.
Fără a fi o prezenţă notabilă doar la învăţătură, liceul a înscris şi alte succese. În
domeniul sportului două secvenţe sunt edificatoare: în anul 1985 activau 18 elevi la
campionatul republican al juniorilor şi şcolarilor la disciplinele volei, atletism şi handbal, iar
în 1989 Sălăgeanu Liliana (cl. aXI-a) devenea campioană naţională la 4x200 m juniori I şi
obţinea locul II la 800 m plat şi Străchinescu Corneliu a deţinut locul II la ştafetă 4x200 m
juniori I.
Numeroasele faţete ale prestigiului liceului, au făcut ca în continuare, să se perpetueze
patronarea din punct de vedere al exerienţei metodico-manageriale a mai multor unităţi
şcolare (Grădiniţa nr. 11 şi Şcoala gen. nr.6 şi, pentru mai mult timp, şcolile Bosanci, Mitoc,
Udeşti, Ipoteşti); la sediul acestora sau, mai ales, prin invitarea celor interesaţi, au avut loc
frecvente schimburi de experienţă, susţinere de activităţi, discuţii tematice, realizarea în
comun de materiale de proiectare şi sinteză. Pentru eficientizarea activităţii, au fost create
colective cu responsabilităţi, conduse de profesorii D. Domnea, Gh. Marchitan, V.
Gheorghiţă şi V. Butnariu.
Participantă la diferite competiţii, şcoala primea o nouă recunoaştere prin obţinerea
locului al II-lea în întrecerea naţională între şcoli în 1985 şi, în mod repetat, locul I în
întrecerea judeţeană “Cea mai bună şcoală”. Vorbind în numele colegilor săi, profesoara Oltea
Scutaru spunea că „Dăruim acestui lăcaş priceperea şi munca noastră, spre a nu ştirbi cu nimic
din ce au clădit înaintaşii”.
Colectivul didactic, dovedind înţelegerea priorităţilor în munca prestată, s-a axat pe
asigurarea conţinutului ştiinţific şi educativ al lecţiilor şi parcurgerea optimă a programei,
realizarea de lecţii active, tratarea diferenţiată a elevilor şi evaluarea randamentului şcolar,
utilizarea eficientă a bazei didactice. În strânsă conexiune cu această preocupare a
profesorilor, cercurile ştiinţifice îşi finalizau activitatea prin comunicări valoroase premiate la
faza finală; în 1985 Vorobchievici Cristian (cl. a XII-a) primea premiul I pentru tema
“Cercetări privind fauna ihtiologică a râului Suceava”, iar Zara Cătălin, premiul al III-lea
pentru “Numerele reale care pot fi lungimile laturilor unui triunghi”.
Eforturi deosebite au făcut directorii Rodica Alexandru şi Mircea Ott de a asigura
şanse egale tuturor absolvenţilor şcolii în perspectiva realizării lor. Printr-o strânsă colaborare
cu întreprinderi cu mari posibilităţi financiare şi prin atragerea de personal tehnic priceput,
elevilor absolvenţi (în cazul neadmiterii în facultate) li se asigura o bună pregătire şi calificare
în specializările: electronist, electrician, mecanic maşini şi utilaje, laborant biochimie,
operator chimist. Pentru aceasta, le stăteau la dispoziţie ateliere amenajate în clădirea şcolii şi
în alte trei imobile. În bogatul inventar acumulat se găseau şi maşini, utilaje de mare valoare,
relativ recent produse (1972-1977) ca: ferăstrău alternativ, maşină de rectificat plan, maşină
de rabotat, strung paralel 200x400, maşină de găurit G 13, truse de verificat relee, trusă de
curent, decalor monofazic de unghi etc.
Şi-au dat concursul ingineri ca Iftode Mihai, Ani Pavel, Babiuc Mariana, Pătuleanu
Liliana, care au predat discipline tehnice, fiind prezenţi în număr mare (17 în 1977, 20 în
1980, 9 în 1985, 8 în 1989), scăzând după căderea regimului (şi a priorităţilor sale) până la
dispariţie în 2000; în anii autonomiei alegerilor specializărilor şcolare (1992-1999) s-a studiat
dreptul, contabilitatea, marketingul, birotica şi jurnalismul. Practica productivă (exagerată
prin dimensiunea sa, ajungând la un sfert din anul şcolar, care astfel se prelungea până la
mijlocul lui iulie) a avut şi valenţe pozitive prin pregătirea practică şi prin angajamentul unor
maiştri cu reale calităţi pedagogice: Seredenciuc Eugen, Cotoc Costinel, Monastârschi Titus,
Rădăşan Traian, Choleva Mircea, Loghin Dumitru, Haliţa Dumitru ş.a. Numărul lor a
cunoscut aceeaşi curbă ca şi a inginerilor, ajungând la vârf în 1984 prin 26 persoane.
De subliniat sprijnul oferit condiţiilor de desfăşurare a activităţii tehnice de către
inspectorii de specialitate Marin Mundiru şi Mihai Truşcan, profesori ai şcolii în anii '60.
O orientare practică s-a dorit a căpăta şi obiectele tradiţionale, profesorii primind în
normă discipline ca:
 • organizarea producţiei şi a muncii;
• legislaţie economică;
• prelucrarea datelor experimentale în fizică;
• măsuri electrice şi electronice;
• matematici aplicate în tehnici de calcul;
• mecanică;
• laborator.
La jubileul de 125 de ani de la înfiinţare, liceul oferea numeroase împliniri, prilej de
satisfacţii pentru colectivul şcolii; ele au fost comemorate în cadrul festivităţilor deschise de
director Rodica Alexandru la 26 octombrie 1985. Era prezentat un colectiv didactic de
excepţie compus din 45 profesori (din care 33 titulari, 28 cu gradul did. I, 8 cu gradul II) şi 6
tehnologi, rezultate şcolare prestigioase, o zestre materială puternică concretizată în 21 săli de
clasă, aulă, sală de gimnastică, 6 laboratoare, 7 cabinete, 9 ateliere, o bibliotecă de invidiat cu
9.400 volume la fondul documentar (câteva fiind înscrise în patrimoniul naţional) şi 26.683
volume uzuale.
Acest an putea fi luat ca eşantion a ceea ce reprezenta Liceul „Ştefan cel Mare” în
peisajul şcolii româneşti:
• 8 premii şi 10 menţiuni la faza naţională a Olimpiadelor şcolare;
• 4 premii la faza judeţeană a concursurilor pe meserii;
• 20 cercuri ştiinţifice cu 2 lucrări premiate la faza naţională;
• 10 premii naţionale obţinute în tabere de profil matematică şi fizică;
• 2 locuri I şi un loc II la faza naţională a festivalului „Cântarea României”;
• vicecampioni naţionali la baschet - băieţi.
Serbările jubiliare au fost prilej de rememorare a ceea ce a oferit bun generaţiilor de tineri
această instituţie. O spunea în numele foştilor elevi coferenţiarul ieşean dr. Ilie Dan:
„...Datorăm formaţia şi devenirea noastră acestei şcoli deosebite şi venerabililor dascăli care
au slujit-o. Liceul a fost cetatea de gând şi suflet românesc care ne-a „construit”, ne-a apărat şi
ne-a hărăzit „luptei vieţii”. Dacă se vor spune despre unii dintre elevii săi şi vorbe bune, fie ca
ele să se întoarcă, pe drept şi cu emoţie pentru şcoala noastră şi pentru în veci neuitaţii noştri
profesori!”.
Pentru foştii elevi ca dr.ing. Nicolae Turtureanu, liceul din Suceava căpăta o aură
emblematică: „Eşti sucevean sau nu, dar mai ales dacă eşti, intrând pe masiva uşă de stejar,
imaginea lui Ştefan te întâmpină şi, oricine ai fi, te simţi mic. Spiritul „Patronului” te cuprinde
şi-ţi trezeşte aceleaşi sentimente de stimă şi veneraţie pentru cel care a ridicat stema
Moldovei spre a fi cunoscută în Europa, cât şi pentru lăcaşul din care s-au ridicat oameni cu
adevărat vrednici”.
Anul 1985 este momentul în care, structura organizatorică prefigurează forma finală la
nivel liceal, limitată doar la clase curs de zi; clasele de seral intră în lichidare dispărând în anii
următori. Dovedindu-se deschidere spre nou, din 1986 a luat fiinţă primul cabinet de
informatică al şcolii, începându-se prin realizarea de seturi de programe înregistrate pe casete
magnetice şi continuând în 1987 prin conectarea (fizică şi realizarea programei) între
calculatorul de la liceu şi calculatorul Coral al Întreprinderii patronatoare I.R.E.; orele de
matematică au căpătat un nou conţinut şi un plus de atractivitate prin aplicarea în tehnici de
calcul în cadrul cabinetului de informatică; în anul şcolar 1988-1989 funcţiona prima jumătate
de clasă cu profil informatică. În toamna anului 1989, cabinetul de informatică era dotat cu
încă 2 calculatoare procurate din fondurile Comitetului U.T.C. Aceste activităţi s-au
completat prin manifestări de întregire a profilului intelectual al adolescentului având loc
întâlniri ale colectivelor de elevi cu artişti plastici şi actori, cu sociologi, jurişti, istorici şi
filosofi; o largă participare va cunoaşte liceul la sesiunile de referate şi comunicări (108 pe
şcoală şi 48 la faza municipală doar în anul 1988-1989). Din păcate, megalomania şi cultul
personalităţii cuplului Ceauşescu a afectat mult din conţinutul ideatic şi tematic al acţiunilor
susţinute.