MINISTERUL EDUCAȚIEI

ȘCOALA POSTLICEALĂ „HENRI COANDĂ” BEIUȘ

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE PROIECT

COORDONATOR:

Coraș Loredana

ABSOLVENT:

Rostaș Roxana

BEIUȘ

2022

1
 MINISTERUL EDUCAȚIEI
ȘCOALA POSTLICEALĂ „HENRI COANDĂ” BEIUȘ
CALIFICAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

ÎNGRIJIREA PACIENTEI CU
VULVOVAGINITĂ

COORDONATOR:

Coraș Loredana

ABSOLVENT:

Rostaș Roxana

BEIUȘ

2
 2022

CUPRINS

INTRODUCERE

I. ENERGII REGENERABILE

1.1. Energie solară

1.2. Energie termică rezultată în urma oxidării biomasei

1.3. Energie geotermală

II. METODE DE CONVERSIE A ENERGIEI SOLARE IN ENERGIE TERMICĂ

2.1. Metode active

2.2. Metode pasive

2.3. Colectoare solare

2.4. Colectoare plane

2.5. Colectoare cu tuburi vidate

2.6. Concentratoare solare

2.7. Suprafețe selective

2.8. Identificarea zonelor de amplasare a colectoarelor solare

III. OXIDAREA BIOMASEI

3. Utilizarea biomasei în procese energetice la nivel global, european, regional și
național – context actual
3.1. Contextul global

3.1.1. Evaluarea potențialului de biomasă

3.1.2. Politici de dezvoltare

3.1.3. Context economic și de mediu

3.2. Contextul European

3.2.1. Evaluarea potențialului de biomasă

3.2.2. Politici de dezvoltare

3.2.3. Context economic și de mediu

3.3. Context național

3
 3.3.1. Evaluarea potențialului de biomasă

3.3.2. Politici de dezvoltare

3.3.3. Context economic și de mediu

3.4. Tehnologii actuale de conversie a biomase în energie

3.5. Metode inteligente de oxidare combustibililor din biomasă

3.6. Aspecte teoretice privind procesul de ardere

3.7. Tehnologii actuale de obținere energie termice din biomasă prin procese de
oxidare
3.7.1 Ardere directă

3.7.2 Ardere prin gazeificare

3.8. Sisteme în cogenerare de mici dimensiuni, de producere a energiei din biomasă

3.9. Avantajele utilizării producerii de energie din biomasă în realizarea de sisteme
hibride de producere a energiei din surse regenerabile
3.10. Tipuri de biomasă

3.10.1. Procesul de producere al biomasei

3.10.2. Tipologii de biomasă și caracteristicile lor energetice

3.10.2.1. Biomasa forestieră

3.10.2.2. Biomasa agricolă

3.10.2.3. Porumbul

3.10.2.4. Putere calorifică

3.10.2.5. Reziduuri energetice

3.11. Producerea de biomasă

3.11.1. Plantare

3.11.2. Supravegherea și întreținerea în ciclu de creștere

3.11.3. Recoltare, uscare, stocare

3.12. Tehnologii de prelucrare, procesare,uscare, stocare și transport a biomasei

IV. SUDIU DE CAZ

4.1. Identificarea și descrierea consumatorului

4.2. Zona climatică

4
4.3. Potențialul solar

MOTTO:

,, Sănătatea e unitatea ce dă valoare tuturor zerourilor

vieții ,,

Bernard de Fontenelle

5
6
 ARGUMENT

Prin elaborarea acestui proiect ne propunem identificarea şi evidenţierea

modalităţilor de evaluare, investigare, îngrijire şi vindecare a unor paciente cu vulvoganită,
prin care să se asigure legătura de continuitate între pregătirea teoretică dobândită în
şcoală şi pregătirea practică, dobândită prin învăţământ clinic, în unităţi de asistenţă
obstetricală.

Sănătatea femeii este fără îndoială bunul cel mai preţios. Organele genitale
feminine,care îndeplinesc o funcţie atât de importantă precum perpetuarea speciei, sunt
expuse unor boli, dintre care multe pot fi prevenite prin măsuri şi practici de igienă. Acestea
au ca scop, pe de o parte asigurarea dezvoltării şi funcţionării normale a organelor genitale,
iar pe de altă parte, prevenirea îmbolnăvirii lor.

Prin tema de faţă se doreşte să se pună în evidenţă importanţa acestei afecţiuni, prin
acordarea unei atenţii deosebite primelor semne şi simptome, să fie descoperite şi tratate
corect, în felul acesta prevenindu-se agravarea bolii.

7
 CAPITOLUL I : NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZOLOGIE A
APARATULUI REPRODUCĂTOR

Reproducerea este o caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe şi se

realizează prin participarea a două organisme de sex diferit. Ea este rezultatul
fecundării gametului feminin ( ovul ) de către gametul masculin
( spermatozoid ).
Oul rezultat se grefează în cavitatea uterină, unde continuă să crească şi
să se dezvolte până ce fătul devenit viabil este expulzat din uter prin actul
naşterii.
Diferenţierea sexuală este prezentă încă din momentul fecundării oului,
dar diferenţierea intersexuală somatopsihică are loc lent în timpul copilăriei şi
se realizează după pubertate ca urmare a activităţilor gonadelor.
În copilărie, hormonii sexuali secretaţi în cantităţi reduse contribuie, cu
ceilalţi hormoni, la creşterea si dezvoltarea armonioasă a organismului, iar după
pubertate, aceşti hormoni secretaţi în cantităţi crescute la femei cu anumite
caracteristici ciclice, întreţin funcţia sexuală.
Organizarea morfofuncţională a sistemului reproducător la ambele sexe
este extrem de complexă, gonadele având atât funcţia de a produce gameţi
(ovule şi spermatozoizi) cât şi pe cea, de a secreta hormoni sexuali, care prin
diferitele lor activităţi asupra organelor genitale şi asupra întregului organism,
asigură condiţii optime pentru reproducere.

Aparatul genital feminin este format :

1. dintr-o parte externă – vulva
2. un grup de organe interne localizate în pelvis :
- vaginul,
- uterul,
- trompele Faloppe ( salpinge ),
- ovarele.
3. glandele mamare - constituie anexe ale aparatului genital.
Evoluţia şi starea morfologică a organelor genitale sunt în strânsă
interdependenţa cu starea hormonală, diferită în fiecare din perioadele de
dezvoltare.

8
I.1. Partea externă – Vulva
Vulva – reprezintă deschiderea în afara organelor genitale şi este
constituită din:
A. Muntele lui Venus
B. Labiile mari
C. Labiile mici
D. Clitorisul
E. Himenul
F. Glandele Bartholin
G. Glandele Skene
H. Bulbii vestibulari
I. Glandele anexe regionale
J. Perineul
La nivelul vulvei se află şi orificul extern al ureterei ( meatul urinar ) cu

glandele Skene.

Fig. I.1. - Organele genitale externe feminine

A. Muntele lui Venus : regiunea anatomică dinaintea simfizei pubiene ,

acoperită de la pubertate cu păr. Este bogat în ţesut grăsos, fibroconjunctiv,
oferindu-i un uşor proeminent şi o consistenţă moale de ,, perinita”.
B. Labiile mari : sunt pliuri cutaneo-mucoase constituite din fibre
musculare şi ţesut grăsos şi conjunctiv. Ele sunt acoperite pe faţa externă de
piele, iar pe partea internă de o mucoasă prevazută cu un epiteliu pavimentos.
Prezintă foliculi polisebatici pe faţa externă şi glande sudoripare a căror funcţie
debutează la pubertate.

9
 Conţin un bogat plex venos care în cazuri de traumatisme produce
hemoragie profundă şi hematoame extinse.
C. Labiile mici : sunt formate din ţesut conjunctiv şi fibre musculare,
printre care se găsesc rare fibre de tip erectil. Sunt acoperite de o mucoasă
prevăzută cu un epiteliu pavimentos. Prezintă glande sebacee şi eventual glande
sudoripare.
D. Clitorisul : este constituit din doi cavernoşi, separaţi printr-un sept
incomplet. Se termină cu o extremitate proeminentă denumită gland, prevăzut
cu un fren.
E. Himenul : obliterează parţial orificiul vaginal şi este format din ţesut
conjunctiv bine vascularizat, fiind acoperit de un epiteliu pavimentos.
Forma orificiului himenal poate fi :
- semilunară
- circulară
- cribiformă
- septată
- fibriată
F. Glandele Bartholin : sunt situate pe cele două laturi ale extremităţii
inferioare a vaginului în grosimea labiilor mari. Sunt glande tubulare ramificate,
alcătuite din lobi formaţi la rândul lor din acini glanulari cu funcţie muco-
secretorie.
G. Glandele Skene : sunt aşezate parauretral şi se deschid pe părţile
laterale ale orificiului uretral.
H. Bulbii vestibulari : sunt organe erectile incomplet dezvoltate.
I. Limfaticele vulvei : sunt drenate de ganglionii limfatici inghinali
superficiali şi profunzi, şi de ganglionii femurali superficiali şi profunzi.
J. Perineul : este o formaţiune musculo-aponevrotică, care închide în jos
excavaţia osoasă a bazinului.
Vascularizaţia şi inerţia vulvei
Putem deosebi o vascularizaţie superficială şi una profundă.
Vascularizaţia superficială este asigurată de : arterele ruşionase externe,
ramuri din femurale şi perineală superficială, ramuri din hipogastrică. Venele
superficiale merg către ruşinoasele externe şi interne. Limfaticile superficiale
drenează în grupul superointern al ganglionilor inghinali.
Nervii superficiali sunt reprezentaţi de filetele genitale ale nervilor
genito-cruciali şi ramul perineal superficial din ruşinosul intern cât şi ramul
perineal extern din micul nerv sciatic.
Vascularizaţia profundă este asigurată de : artera ruşinoasă internă, artera
bulbară şi artera cavernoasă, precum şi de artera dorsală a clitorisului ram
terminal al ruşinoasei interne.
10
 Venele profunde îşi au originea în formaţiunile erectile şi drenează
anterior în plexul lui Santorini şi posterior în venele ruşinoase interne.
Limfaticile profunde merg la ganglionii iliaci profunzi, iliaci externi şi
retro-crurali.
Nervii profunzi vin din ruşinosul intern , nervul dorsal profund al
clitorisului.

I.2. Organele genitale interne

Organele genitale interne sunt alcătuite din :
1. vaginul
2. uterul corp
 istm
 col ( cervixul )
3. trompe
 porţiunea interstiţională
 porţiunea istmică
 porţiunea ampulară
4. ovarele
I.2.1. Vaginul
Este un organ fibro-muscular cu lumenul turtit în sensul antero-posterior
şi are rol in copulaţie ( depunerea spermatozoizilor ) şi serveşte drept canal –
trecerea fătului şi anexele sale în timpul naşterii.
Datorită elasticităţii are posibilitatea de a se deschide în special în cursul
naşterii, când pereţii săi pot veni în contact cu pereţii bazinului, pentru că după
aceea să redevină la dimensiunile obişnuite.

11
 Fig. I.2. Secţiune frontală prin vagin

La femeile în vârstă înaintată îşi pierde supleţea transformându-se într-un

conduct foarte rigid.Vaginul are o direcţie oblică de sus în jos şi dinapoi înainte,
având o lungime de aproximativ 12 cm şi diametrul de 2 cm.
În drmul său oblic, străbate o serie de planuri musculare care închid
bazinul în partea de jos a trunchiului. Muşchii din această regiune denumită
perineu sunt susţinătorii vaginului şi în bună parte a tuturor organelor bazinului.
Pe faţa internă a vaginului se află mucoasa vaginală alcătuită din mai
multe straturi de celule suprapuse. Suprafaţa mucoasei este neregulată, cu cute
transversale, care pornesc de o parte şi de alta a unor formaţiuni mai îngroşate.
Aceste cute au rol important în mărirea suprafeţei de contact în timpul actului
sexual şi în menţinerea lichidului spermatic depus în vagin. Mucoasa vaginală
se modifică în raport cu secreţiile de hormoni sexuali din organism, în special
cu secreţia de estrogeni.
Vaginul în partea de sus se continuă cu colul uterin iar în partea de jos se
deschide în vulvă. În partea dinapoi vine în raport cu rectul, iar în partea
dinainte în raport cu vezica şi uretra.
Vascularizaţia şi inerţia vaginului
Arterele vaginului sunt asigurate de hipogastrică prin hemoroidala
mijlocie, fie prin artera uterină ce furnizează ramuri cervico-vaginale. Pe
mijlocul feţei anterioare şi posterioare a vaginului, rezultă prin anastamoză
arterele azigos ale vaginului, dispuse longitudinal.
Venele vaginului merg la hipogastică după ce fac anastamoze cu
hemoroidala superioară.
Limfaticile se colectează în ganglionii ilieci externi în partea superioară şi
în ganglionii hipogastrici şi sacraţi.
Nervii vaginului sunt furnizaţi de plexul hipogastric inferior, de nervul
ruşinos intern şi de nervii pelvini.
I.2.2. Uterul

Este organul în care nidează şi se dezvoltă produsul de concepţie şi care

produce expulzia acestuia după dezvoltarea la termen. Este situat în regiunea
pelvină, pe linia mediană şi reprezintă raporturi anatomice :
- anterior - cu vezica urinară
- posterior - cu rectul
- inferior - se continuă cu vaginul
- superior - cu organele intestinale şi colonul
- lateral – cu ligamentele largi

12
 Uterul este un organ cavitar, care măsoară la nulipare 6,5 cm lungime, iar
la multipare 7,8 cm lungime, are un diametru transvers de 5 cm la bază şi 3 cm
în porţiunea medie a colului şi un diametru antero-posterior de 2,5-3 cm.
Este format din trei porţiuni :
A. Corpul
B. Istmul
C. Colul uterin
A. Corpul uterin - are aspectul unui con turtit antero-posterior căruia i
se descriu două feţe şi două margini :
- Faţa anterioară - uşor convexă este acoperită de peritoneu până la istm,
unde aceasta se reflectă pe vezică formând fundul de sac vezico-uterin.
- Faţa posterioară – mai convexă, cu o creastă mediană, este acoperită de
peritoneu care coboară pe istm şi pe primii centimetri ai peretelui vaginal
posterior, apoi se reflectă pe rect, formând fundul de sac vagino-rectal ( Douglas
). Este în raport cu ansele intestinale şi colonul ileo-pelvin. Marginile laterale
sunt rotunjite şi sunt în raport cu ligamentele largi. Pe marginile uterului se
găsesc vasele uterine şi se pot afla vestigii ale canalului Wolff cum este canalul
Malpighi- Gartner.
Marginea superioară sau fundul uterului este îngroşată şi rotunjită,
concavă sau rectilinie la fetiţe şi net convexă la multipare. Prin intermediul
peritoneului este în contact cu ansele intestinale şi colonul pelvian. Unghiurile
laterale denumite coarne uterine se continuă cu istmul tubar şi sunt sediul de
inserţie al ligamentelor rotunde şi utero-tubare.
B. Istmul - continuă corpul uterin şi reprezintă o zonă retractilă a
acestuia.
C. Colul uterin - este mai îngust şi mai puţin voluminos decât corpul şi
are forma unui butoiaş cu două feţe convexe şi două margini groase şi rotunjite.
Vaginul se inseră pe col pe o linie oblică ce urca posterior, inserţia sa divizând
colul în porţiune supra şi subvaginală.
Porţiunea supravaginală vine anterior în contact cu peretele postero-
inferior al vezicii prin intermediul unui ţesut celular puţin dens, care decolează
uşor pe linia mediană. Faţa posterioară, acoperită de peritoneu corespunde
fundului de sac Douglas. Marginile laterale sunt în raport cu baza ligamentelor
largi şi spaţiul pelvio-rectal superior.
Porţiunea vaginală a colului este delimitată de suprafaţa de inserţie a
vaginului ce se face pe o înălţime de 0,5 cm şi este la nivelul unirii treimei
superioare cu două treimi inferioare posterior, iar anterior cu la unirea treimei
cu treimea inferioară.
Porţiunea intravaginală proemină în vagin ca un con cu vârful rotunjit şi
centrat de orificiul extern care la nulipare este circular sau în fanta transversală
îngustă, fantă care la multipare se rotunjeşte până la 1,5 cm. Buza anterioară
13
mai proeminentă şi rotunjită, cea posterioară mai lungă creează asemănarea cu
botul de linx cu care este comparat. Colul este separat de pereţii vaginului prin
cele patru funduri de sac.
Fixarea şi susţinerea uterului
Mijloacele de fixare şi susţinere al organelor feminine sunt reprezentate
de aparatul ligamentar, care este reprezentat prin :
- ligamente largi
- ligamente rotunde
- ligamente utero-sacrate
Ligamentele largi – se prezintă ca două pliuri peritoneale pornind de la
marginile laterale ale uterului la pereţii excavaţiei pelvine.
Faţa anterioară - este ridicată de ligamentul rotund, cordon rotunjit de 15
cm, care de la corpul uterin se indreaptă antero-posterior determinând formarea
aripioarei anterioare a ligamentului larg, apoi se angajează în canalul inghinal,
terminându-se prin numeroase fascicule fibroase în ţesutul celulo-grăsos al
muntelui lui Venus şi al labiilor mari.

Fig. I. 3. Uterul şi anexele sale

Faţa posterioară - a ligamentului este ridicată în porţiunea mijlocie de

către ovar şi ligamentele utero şi tubo-ovariene formând aripioara posterioară.
Marginea superioară a ligamentului larg este locul unde cele două foiţe se
continuă una pe cealaltă, fiind străbătute de trompa căreia îi formează
mezosalpingele sau aripioara superioară. Baza ligamentului larg cu o
dimensiune de 2.5 cm în plan sagital reprezintă hilul principal prin care
penetrează vasele şi nervii uterului şi vaginului.
Ţesutul celular din partea inferioară a ligamentului alcătuieşte
parametrele.

14
 Ligamentele utero-sacrate sunt două fascicole conjunctivo-musculare,
pornind de la faţa posterioară a regiunii cervico-istmice îndreptându-se postero-
superior la sacru până la nivelul celei de a doua sau a primei găuri sacrate. Sunt
alcătuite din fibre musculare netede (muşchiul recto-uterin), ţesut conjunctiv
condensat şi fibre conjunctive elastice proprii. Dar adevărata susţinere a uterului
o realizează perineul prin intermediul pereţilor vaginali.
Vascularizaţia şi inerţia uterului
Arterele sunt porţiunea iliacă şi pelvină a ureterului, provin din artera
ureterală mijlocie şi inferioară. Artera ureterală mijlocie poate proveni din
multiple surse : aortă, iliaca comună sau iliaca internă. Artera ureterală
inferioară provine din artera uterină, născând din aceasta la nivelul încrucişării.
Cele două artere ureterale se împart în ramuri ascendente şi descendente, care
apoi, prin ramurile secundare ale acestora, se anastamozează în plin canal în
teaca proprie a ureterului şi formează un plex vascular periureteral care, prin
multiplele anastamoze care le poate realiza, asigură refacerea vascularizaţiei
după secţionarea şi ligatura unui pedicul vascular ureteral.
Se menţionează faptul că artera ureterală inferioară mai poate naşte din
artera vaginală lungă abordând ureterul pe peretele său posterior sau din artera
ombilicală prin arterele destinate vezicii urinare sau poate fi dată de ramuri
scurte provenite din arterele cervico-vaginale. În traiectul său descendent pe
peretele lateral al pelvisului, înaintea arterei hipogastrice, când ureterul
încrucişează o serie de vase ce nasc din trunchiul hipogastricei (ombilicala,
obturatoria, rectala mijlocie, vaginala lungă ), oricare din acestea pot furniza un
ram arterial pentru ureter.

Fig. 1.4. - Vascularizarea uterului

15
 Dacă în timpul disecţiei ureterului se păstrează adventicea acestuia,
circulaţia se va reface prin anastamozele provenite din diferite surse
reprezentate de anastamozele ramurilor viscerale intrapelvine ale hipogastricei
de aceeaşi parte, de o parte şi de alta sau ale ramurilor viscerale intrapelvine cu
ramurile parietale extrapelvine. Ramurile scurte ureterale provenite din plexul
arterial al vezicii se pot anastomoza cu arterele vaginale, vezicale inferioare,
rectale mijlocii etc.
Venele urmează traiectul invers arterelor şi se varsă, obişnuit, în venele
hipogastrice sau cavă inferioară.
Limfaticele pornite – din endometru şi miometru, formează subseros o
bogată reţea mai abundentă posterior. De aici pornesc trunchiurile colectoare
care de pe marginele uterelui se îndreaptă spre diferite grupe ganglionare. O
parte urmează partea ligamentului rotund şi ajung în ganglionii inghinali
superficiali, iar alta prin ligamentul larg la cei iliaci externi.
Limfaticele colului împreună cu alte părţi inferioare ale corpului şi
superioare ale vaginului colectează la nivelul a trei stagii ganglionare :
- este formată din ganglionul arterei uterine şi ganglionul obturator
iliac intern şi extern;
- este formată din ganglionii iliaci primitivi şi laterosocraţi;
- este formată din ganglionii lombo-aortici .
Inervaţia uterului este asigurată de plexul utero-vaginal, emanaţie a
plexului hipogastric inferior cu predominenţă simapatică.
Plexul utero-vaginal se prezintă ca o textură densă de fibre şi ganglioni
plasat în parametri ce anastomează contralateralele şi cu plexurile vezicale şi
uterine.
I.2.3. Trompele uterine
Trompele uterine sau salpingele sunt cele două conducte musculo-
membranoase situate în partea superioară a ligamentelor largi. Ele se întind de
la coarnele uterine până la faţa superioară a ovarelor.
La nivelul trompei are loc întâlnirea ovulului cu spermatozoizii şi
constituirea iniţială a oului. Trompele au o lungime de 10-12 cm cu diametre
care variază pe traiectul lor între 2-4 cm până la 6-8 cm, în partea terminală.
Fiecare trompă prezintă patru părţi :
- partea interstiţială situată în grosimea peretelui uterin;
- istmul se continuă cu partea internă şi are o lungime de 3-4 cm;
- ampula are o lungime de 7-8 cm - mai dilatată;
- pavilionul, porţiunea terminală, cu o formă de pâlnie care este
dotată cu câte 10-15 franjuri pe margine ( fiimbrii ).
Trompele cunt doatate cu o mare capacitate de mobilitate.

16
 Poziţia lor este asigurată de ligamente largi, ligamente ovariene, precum
şi mezosalpinx.
Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din arterele ovariene şi
arterele uterine.

Vascularizaţia şi inerţia trompelor uterine

Arterele provin din tubura externă ram din ovariană şi din tubura internă
ram din uterină care se anastomează şi asigură irigarea trompei.
Venele se îndreaptă în afară spre venele ovariene sau în interior spre
venele uterine.
Limfaticele se adună în colaterale superficiale şi merg împreună cu
limfaticele ovariene la ganglionii latero-aortici.
Nervii vin pe artera ovariană din plexul ovarian, fie prin tubara internă de
la plexul hipogastric inferior.

Fig. I.5 Trompele uterine şi ovarul

I.2.4 Ovarele
Ovarele sunt organe pereche. Ele constituie glanda sexuală feminină, cu
funcţie endocrină şi în acelaşi timp producătoare ale ovulelor.
Sunt situate în cavitatea pelviană, pe peretele posterior.
Au o formă ovoidală, cu diametrul longitudinal de 3 cm, lăţimea de 2 cm şi grosimea de 1 cm.
Suprafaţa este netedă până la pubertate, iar după aceea uşor neregulate. Faţa superioară a ovarelor
este în raport anatomic cu pavilionul trompei. Hilul ovarian se găseşte pe marginea lor.

Ovarul este fixat prin ligamentul utero-ovarian, tubo-ovarian şi lombo-

ovarian, precum şi prim mezo-ovarian.

17
 Arterele ovarului provin din arcada vasculară formată din artera ovariană
cu o ramură a arterei uterine şi din care se desprind 10-12 arteriole care pătrund
în ovar la nivelul hilului.

Funcţii ovariene
Ovarul, gonadă feminină are funcţia de a forma şi elibera în fiecare lună
un ovul şi de a secreta hormonii care favorizează fecundarea ovulului şi
pregătesc organismul feminin pentru graviditate.
Ovogeneza – constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celula
germinativă foliculară ( primordială ) până la stadiul de ovul matur. Celula
germinativă primordială are un număr complet ( diploid ) de cromozomi ( 44
somatici şi 2 sexuali XX ). Ea se divide formând ovogonii, iar prin diviziunea
mitotică a acestora rezultă ovocitele de ordinul I.
În momentul ovulaţiei se produce prima diviziune meiotică din care
rezultă o celulă mare – ovocitul II şi primul globul polar. Ovocitul II este
expulzat prin ruperea foliculului, în trompa uterină, unde are loc a doua
diviziune, rezultând preovulul, care nu se divide şi devine oul fecundabil cu
numărul de cromozomi redus la jumătate ( 22 + X ) şi al doilea globul polar.
Ovulul ajunge prin trompele uterine în uter şi dacă nu a fost fecundat este
eliminat cu secreţiile uterine. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben în
aproximativ a douăzeci şi patra zi a ciclului începe să degenereze , se
cicatrizează. Dacă ovulul a fost fecundat, corpul galben persistă, are o activitate
intensă în primul trimestru al sarcinii.

18
 Fig. I.6 Ovarul

Secreţia de hormoni ovarieni

Constă din estrogen şi progesteron. Hormonii estrogeni sunt sintetizaţi de celule
foliculare în timpul maturării foliculului, de celulele corpului galben, în timpul sarcinii de
placentă, iar în cantităţi mai mici de către corticosuprarenale şi testiculi. Estrogenii acţionează
în primul rând asupra organelor genitale feminine, stimulând proliferarea mucoasei şi a
musculaturii uterine.
Progesteronul este secretat de către celulele corpului galben, de corticosuprarenale şi
în timpul sarcii de către placentă. Acţiunele sale constau în modificarea secretorie a mucoasei
uterine. Secreţia hormonală ovariană este controlată de către hormonii gonadotropi hipofizari.
Vascularizaţia şi inerţia ovarului

Vascularizaţia arterială provine dintr-o arcadă arterială situată de-a lungul

hilului ovarian, în continuitate cu vasele lombo-ovariene şi cu vasele uterine
ascendente, care se îndreaptă spre ovar în lungul ligamentului utero-ovarian.
Arterele provin din artera ovariană care, pornită din aorta abdominală,
coboară de-a lungul ligamentului suspensor până la ovar, unde dă de un ram
tubar; descinde apoi, de-a lungul hilului anastomozându-se cu o ramură a arterei
uterine.
Din această arcadă anastomotică utero-ovariană pornesc în jur de 10-12
ramuri arteriale, foarte sinuoase ce pătrund în hilul ovarului, determinând o
serie de capilare, unele ca o reţea perifoliculară, altele intrafolicular.
Au fost descrise patru posibilităţi de vascularizaţie a ovarului :
1. arcada arterială si venoasă este completă, putând fi alimentată
numai prin vasele lombo-ovariene sau numai prin cele uterine;
2. nu există arcadă anastomotică în hilul ovarian, vascularizaţia
făcându-se numai pe seama arterei uterine, artera lombo-ovariană irigând numai
tuba;
3. nu există arcadă anastomotică hilară, artera lombo-ovariană
fiind singura răspunzătoare de vascularizaţia ovarului. Artera uterină se termină
la nivelul unghiului uterin;
4. polul ovarian infero-intern este irigat de artera uterină, iar
polul supero-extern de artera lombo-ovariană.

19
 Venele sunt plecate din capilare şi formează o reţea în zona medulară. De
aici, prin vene de aspect glomerular, varicos, trec prin substanţa medulară până
la nivelul unde urcă, anastamozându-se între ele, unindu-se apoi într-o singură
venă ( utero-ovariană sau lombo-ovariană ) , tributară venelor : cavă inferioară,
la dreapta şi renală, la stânga. Limfaticele pornesc dintr-o reţea perifoliculară,
ajung în zona medulară, unde formeză o nouă reţea. Plecând de aici, 6-8 vase
merg spre hil, de unde , împreună cu vasele lombo-ovariene şi utero-ovariene,
merg la ganglionii lombo-aortici şi cei pelvieni.
Nervii responsabili de inerţia ovarului provin din plexul ovarian.
Acest plex este format din filete nervoase la nervilor lombo-ovarieni proveniţi
din plexul lombo-aortic şi nervii uterini ( ramuri terminale ale plexului
hipogastric superior ) .

Fig. I.6 Inerţia ovarului

I.3. Glanda mamară
Este glanda pereche situată în regiunea antero-posterioară a toracelui,
lateral de stern, la nivelul spaţiului delimitat de coasta a III-a şi a IV-a , anterior
muşchiului pectoral şi
dinţat.
Poate prezenta anomalii numerice în plus sau în minus; anomalii de
formă sau volum. Forma este aproximativ a unei emisfere cu tendinţă spre
cronicizare sau aplatizare discoidală, cu faţa plană spre torace, iar convexă
liberă, centrată pe mamelon.

20
 Fig. I.7 Glanda mamară
Vascularizaţia şi inerţia glandei mamare

Arterele provin din :

- artera toracică internă, ramură a arterei subclavii;
- artera toracală laterală, ramură din artera axilară;
- arterele intercostale.
Venele sunt paralele cu arterele şi poartă acelaşi nume.
Limfaticele se varsă în ganglionii :
- axilari;
- supraclaviculari;
- toracici interni;
- mediastinali anteriori.
Inerţia este asigurată de :
- nervii intercostali 4, 5, 6;
- ramurile supraclaviculare ale plexului cervical;
- ramurile toracice ale plexului brahial;
- simpaticul toracal ( fibre secretorii ) .

I.4. Fiziologia aparatului genital feminin

Menstruaţia : consecinţa coloraţiilor neuro-hormonale la femeie,
reprezentată de o hemoragie asociată cu necroză superficială a mucoasei
uterine, care se produce ciclic, începând cu pubertatea şi sfârşind cu menopauza,
constituind expresia activităţii genitale feminine.
În realitate sunt mai multe cicluri, care converg şi se condiţionează
reciproc :
- ciclul hipotalamo-hipofizar;
- ciclul ovarian cu ciclul exocrin şi endocrin;
- ciclul uterin ( endometrial );
- ciclul vaginal;
- ciclul mamar;
- ciclul genital.
I.4.1. Ciclul uterin ( endometrial )
Modificări ciclice ale endometrului. Mucoasa uterină este divizată în
două staturi cu caracteristici anatomice şi evolutive diferite :
- stratul profund sau bazal, ce nu suferă nicio modificare de-a
lungul ciclului

21
menstrual, este format din partea profundă a tubilor glandulari şi a corionului;
- stratul superficial, numit şi funcţional, care prezintă importante
modificări în cursul ciclului menstrual.
Ciclul menstrual se poate împărţi în trei faze :
- proliferativă;
- secretorie;
- menstruală.
Faza proliferativă. Spre a 10-a zi a ciclului, glandele care au fost
îngustate rectilinii, devin treptat hipotrofice, iar lumenul lor se lărgeşte. În
celule, nu se mai găsesc nici mucus, nici glicogen. Spre ziua 13 – 14 , glandele
sunt mai mari, epiteliul lor este mai ondulat, sub influenţa mucoasei F.S.H –
ului ( hormonul foliculostimulant ) se secretă estrogeni cu acţiune proliferativă
asupra mucoasei.
Faza secretorie ( progesteronică sau pregravidică ) . În ce-a de-a 15-17- a
zi, la baza celulelor apar vacuole de glicogen, glandele devin dantelate,
glicogenul se deplasează spre partea apicală a celulei, pentru a excreta către ziua
a 25-a. În acest moment partea apicală a celulei se încarcă cu mucus. Arterele
spiralate se diferenţiază în zilele 25-27, tot acum stroma se micşorează în
grosime prin resorbţia edemului.
Determinismul fazei secretorii este : L.H. ( hormonul luteinizant ) -
progesteron – faza secretorie.
Faza menstruală. Durează în medie 4 zile. Stratul superficial măsoară în
medie 8-10 cm în grosime şi se elimină. Menstruaţia apare ca un clivaj
hemoragic al mucoasei uterine, realizat prin jocul modificărilor menstruale.
I.4.2. Ciclul vaginului
În mod normal mucoasa vaginală, la femei în plină activitate sexuală
are patru zone de celule care se modifică în cursul ciclului menstrual.
Acestea sunt :
- zona superficială;
- zona intermediară;
- zona parabazală;
- zona bazală.
În timpul fazei estrogenice, epiteliul marginal creşte şi atinge
maximum de dezvoltare înainte de evoluţie. Celulele zonei parabazale devin
cilindrice, de asemenea şi cele din zona intermediară, care se stratifică şi cresc
în volum. Această creştere rezultă din dezvoltarea celulelor şi proliferarea lor.
Conţinutul celular în glicogen creşte în această fază. Spre sfârşitul
fazei estrogenice ( avansată ) , straturile zonei superficiale se multiplică
( conificare ).

22
 Ovulaţia se caracterizează prin debutul modificărilor regresive care se
manifestă prin oprirea dezvoltării epiteliului vaginal. Celulele se turtesc şi sunt
eliminate in placarde. Pe măsură ce faza estrogenică avansează, activitatea
epiteliului încetează iar descuamarea lui se continuă.
Faza estrogenică se caracterizează printr-o proliferare a celulelor şi o
creştere a acidofilei şi a indecelui picnotic.
Faza progesteronică se caracterizează prin descuamarea celulelor care
se plicaturizează şi se elimină în cantitate foarte mare.
I.4.3. Ciclul mamar
În cursul unui ciclu menstrual, la nivelul glandelor mamare se produc
modificări morfofiziologice sub acţiunea celor 2 hormoni ovarieni: foliculina şi
progesteronul. Foliculina, în prima faza a ciclului ovarian determină hiperplazia
ţesutului conjunctiv şi a canalelor galactofore. În faza a doua sub acţiunea
progesteronului are loc dezvoltarea ţesutului lobulo-alveolar.
În timpul sarcinii, sub acţiunea foliculinei, glandele mamare se
măresc şi sunt dureroase. La examinarea mamelonului chiar în primele luni, va
apărea colostrul. Mamelonul şi areola se pigmentează mai intens. De asemenea,
circulaţia devine mai intensă, venele superficiale se dilată şi devin foarte
evidente prin transpiraţia pielii, constituind reţeaua Haller.
După naştere, se declanşează lactaţia, în ziua a-3-a , a 4-a datorită
începerii secreţiei de prolactină, precum şi datorită excitării mamelonului prin
actul suptului, intervenind şi o cale neuroflexă.

23
 CAPITOLUL II
SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL FEMININ

Ciclul menstrual este oglinda sănătăţii oricărei femei, iar medicii endocrinologi
afirmă că stresul, alimentaţia şi stilul de viaţă pot provoca dereglări menstruale, punând,
astfel, sănătatea în pericol. Dereglarea ciclului menstrual se referă fie la modificarea
perioadei intermenstruale, fie la tulburările fluxului menstrual.
Zona intimă este una dintre cele mai sensibile părţi ale corpului feminin, supusă
continuu unei serii de transformări şi procese fiziologice, care au rolul de a asigura în mod
natural sănătatea intimă. Dintre acestea, menstruaţia este adesea însoţită de o gamă complexă
de simptome ce pot oferi indicii legate de sănătatea şi funcţionarea corectă a organismului,
semnale ce nu trebuie ignorate, deoarece, netratate, afecţiunile considerate minore se pot
agrava şi pot pune în pericol chiar şi posibilitatea de a aduce pe lume copii.

24
 CAPITOLUL III
IMFLAMATIILE VULVOVAGINALE LA FEMEIA ADULTA
Infecţiile aparatului genital ocupă un loc important în patologia
ginecologică, ca frecvenţă şi dificultăţi terapeutice. S-a constat, în prezent,
datorită antibioterapiei, tendinţa de modificare a aspectelor clinice către forme
cronice sau forme clinice atenuate, torpide, cu sensibilitate redusă la multe
antibiotice uzuale.

II.1. Definiţie
Inflamaţiile vulvei sunt, în majoritatea cazurilor, acompaniate de
vaginite şi au aceeaşi etiologie.
Vulvovaginita reprezintă inflamaţia localizată a tegumentelor şi
mucoasei vulvovaginale.
Tractul genital feminin ( vulva, vaginul, colul, uterul, trompele )
reprezintă calea
ascendentă a infecţiei către cavitatea peritoneală. Barierele naturale în faţa
infecţiei sunt :
- apoziţia pereţilor vaginali;
- pH – ul vaginal scăzut;
- mucusul cervical.
-Susceptibilitatea infecţiilor vulvovaginale este proporţională cu
grosimea epiteliului vaginal, cantitatea de glicogen prezentă.
Numărul lacto-bacililor prezenţ şi valoarea pH – ului. Totodată,
prezenţa sau absenţa simptomelor infecţiilor vulvo- cervicovaginale este
dependentă de inervaţia senzitivă a zonei afectate, vulva având mai multe
terminaţii nervoase senzitive; în marea majoritate a cazurilor, infecţia
vulvară va fi simptomatică.

În cazul vaginitei pure, din cauza inervaţiei senzitive mai puţin

abundente,
aceasta poate fi asimptomatică, singurul semn prezent fiind leucoreea.
II.2. Etiologie
Este, de obicei, plurifactorială, fiind implicaţi atât agenţi
patenţi, cât şi microorganisme ce fac parte din flora saprofită a vaginului.
Agenţii patogeni cei mai frecvenţi incriminaţi sunt :
Bacterii : gonocolul;
Chlamidia trachomatis
- bacterii aerobe endogene
E.Coli, Proteus, Klebsiella,
streptococul;
- bacterii anaerobe endogene :
25
Bacteroides

Haemophilus vaginalis

Fungi : - Candida albicanis

 Paraziţi : - Trichomonas vaginalis

II.3 FIZIOPATOLOGIE
In patologia infecţiilor genitale sunt implicaţi cel puţin trei agenţi importanţi :
a) gazda, aparatul genital feminin cu mijloacele sale de apărare;
b) agenţii infecţioşi;
c) factorii de contaminare.
a) Gazda

-Căile inferioare genitale ale femeii se deschid prin intermediul vulvei în imediata
apropiere a anusului şi nu prezintă mijloace perfecte de ocluzie

Flora vaginală conţine în mod obişnuit peste 50 de specii microbiene : germeni, aerobi,
micro- aerofili şi strict anaerobi. Microbii întâlniţi cu cea mai mare frecvenţă sunt :
Staphilococcus epidermis,
streptococi din grupa B şi grupa D ( Enterococus ) , corinebacterii
saprofite , bacili lactici (
Bacilul Doderlein ) , anaerobi din grupele Bacteroides. Din punct de
vedere calitativ, flora anaerobă este dominantă ( este de 10.000 de ori mai numeroasă ) .

AGENTUL MICROBIAN PROCENAJUL DE FEMEI LA

CARE ESTE IZOLAT
Streptococi coagulazo-negativi 63,00%
Streptococii GRUPA.B 43,00%
E.Coli 32,50%
Stafilococii aurii 16,20%
Streptococii grupa.A 21,00%
Diverse enterobacterii anaerobe 29,00%

Producerea de către mucoasa vaginală, plecând din straturile

profunde, a unei mari cantităţi de glicogen, transformată de flora
vaginală în acid lactic. Este menţinut astfel
26
un pH sub 5,5 , nefavorabil dezvoltării microbiene
Căile genitale superioare, reprezentate de cavitatea uterină, trompele, ovarele sunt
în mod natural sterile ( lipsite de floră microbiană )

Bolnava însăşi, datorită terenului pe care îl pune la dispoziţia agentului patogen,

poate favoriza infecţia :

 Anomalii : beanţa vulvovaginală şi prolapsul genital;

 Neoplazii : tumori benigne ale vaginului, colului uterin, endometrului;
 Carenţe estrogenice : atrofierea postmenopauzică a mucoasei vaginale;
 Diabet, boli imunologice

27