Tipuri de Medii de Transmisie Compress
Tipuri de Medii de Transmisie Compress
Tipuri de Medii de Transmisie Compress
În telecomunicaţii, conductoarele de cupru reprezintă cel mai vechi suport fizic utilizat
pentru transmiterea la distanţă a informaţiei. Transmisia informaţiei pe cabluri cu
perechi de conductoare se bazează pe propagarea unui semnal electric care trebuie să
rămână între anumiţi parametrii, pe parcursul drumului între sursă şi destinaţie. În
funcţie de structura lor şi de parametrii specifici ai mediului de transmisie, cablurille cu
perechi de conductoare se împart în două mari categorii: cabluri coaxiale şi cabluri
torsadate.
Cablul coaxial este un cablu electric care se compune dintr-un conductor central din
cupru, masiv sau liţat, înconjurat de un material izolator (PVC, teflon), urmat de un
înveliş metalic numit conductor exterior. Acesta este un ecran realizat cu ţesătură din
fire subţiri de cupru (tresa), din bandă (folie) din cupru (rar din aluminiu) sau din fire de
cupru paralele înfăşurate pe izolaţia din jurul conductorului central. Tot cablul este
acoperit de un ultim strat izolator, exterior, numit teacă de plastic.
Cablul coaxial este ultilizat pentru transmisiuni de înaltă frecvenţă sau pentru semnale
de bandă largă. Deoarece câmpul electromagnetic purtător al semnalului există doar în
spaţiul dintre cei 2 conductori el nu poate interfera sau permite interferenţe cu alte
câmpuri electromagnetice externe. Acest cablu are cea mai bună ecranare . Conectorul
folosit de acest tip de cablu se numeşte BNC (Bayone-Neill-Concelman).
1 – teacă plastic
2 – conductor exterior
3 – material izolator
4 – conductor central din cupru
Fig. 2.1.2 Structura cablului coaxial
Clasificarea cablurilor coaxiale:
În funcţie de parametrii specifici, cablurile coaxiale se clasifică astfel:
a) După rigiditatea învelişului:
• cabluri coaxiale rigide;
• cabluri coaxiale flexibile.
Cablurile coaxiale rigide au un înveliş dur în timp, iar cele flexibile au un înveliş metalic
împletit din fire subţiri de cupru.
b) După impedanţa caracteristică:
• cabluri coaxiale cu impedanţa de 50Ω (cablul de tip Ethernet);
• cabluri coaxiale cu impedanţa de 75Ω (cablul tip “televiziune prin cablu”).
c) După tipul materialului izolant:
• cabluri coaxiale cu polietilenă [PE - RG59, RG6];
• cabluri coaxiale cu politetrafluoroetilenă [PTFE];
• cabluri coaxiale cu teflon [RG179, RG178, RG180 BU] etc.
d) După dimensiune:
• cabluri coaxiale mici: 1,2/3,5; 1,2/4,2; 1,8/6,4;
• cabluri coaxiale medii: 2,6/9,4;
• cabluri coaxiale mari: 5/18.
Dimensiunile de mai sus sunt specificate prin diametrul conductorului central (d) şi
diametrul interior al conductorului exterior (D), exprimate în mm, ca raport d/D.
Cel mai răspândit tip de cablu este RG/6. Acesta este disponibil sub mai multe forme.
Există cabluri destinate interiorului sau exteriorului casei, cabluri “inundate” umplute cu
material rezistent la apă pentru utilizări la conducte subterane sau “messenger” care
este rezistent la apă, dar conţine şi un fir de oţel de-a lungul său pentru a descărca
eventualele tensiuni apărute.
Cablul torsadat este realizat din fire de cupru răsucite unul în jurul celuilalt. Numărul de
perechi de fire este variabil. Astfel, prin răsucirea firelor de cupru, se vor atenua
semnalele parazite provenite de la diverse surse de zgomot sau fire alăturate.
Cablurile torsadate pot fi împărţite în două categorii:
1) neecranate (Unshielded Twisted Pair – UTP) – fig. 3
2) ecranate (Shielded Twisted Pair – STP) – fig. 4
Fig. 2.1.3 Cablul UTP
Cablul cu perechi răsucite neecranat (UTP) este un tip de cablu des întâlnit care
conţine 4 perechi de conductoare. Fiecare conductor al unei perechi este răsucit în
jurul celuilalt, în scopul anulării interferenţei electromagnetice, eliminând astfel diafonia.
Numărul de răsuciri pe o distanţă de un metru face parte din specificaţiile constructive
ale fiecărui cablu. Cu cât acest număr este mai mare, cu atât diafonia este mai redusă.
Perechile de conductoare sunt răsucite între ele, având un pas de torsadare cuprins
între (80–200) mm, care diferă de la o pereche la alta. Pentru a reduce diafonia,
perechile de conductoare sunt torsadate între ele cu un pas de 300 mm. La exterior,
cablul UTP are o manta de protecţie mecanică, realizată din material plastic.
1 – conductor
2 – izolaţie
3 – pereche
4 – cămaşă
Cablul cu perechi torsadate în folie (FTP) este un cablu UTP în care conductorii sunt
înveliţi într-o folie exterioară de ecranare. Folia de ecranare are scopul de a proteja
împotriva interferenţelor externe şi rolul de conductor de împământare.
1 – conductor
2 – izolaţie
3 – pereche
4 – folie
5 – cămaşă
Cablul cu perechi torsadate neecranat, cu tresă (S/UTP) este un cablu FTP căruia i
s-a adăugat o tresă împletită în locul foliei de ecranare. Tresa înveleşte toate perechile
de conductoare.
1 – conductor
2 – izolaţie
3 – pereche
4 – tresă
5 – cămaşă
Cablul cu perechi torsadate ecranat (STP) este format din 4 perechi de conductoare.
Fiecare pereche conductoare este torsadată şi ecranată cu o folie metalică. Cele 8
conductoare sunt ecranate electromagnetic cu un ecran suplimentar de tip folie sau
panglică metalică. La exterior, cablul STP are o manta din material plastic pentru a fi
protejat mecanic şi împotriva factorilor de mediu. Acest cablu combină trei tehnici legate
de transmisia datelor: shielding (protejarea), cancellation (anularea) şi torsadarea
firelor.
1 – conductor
2 – izolaţie
3 – pereche
4 – folie
5 – cămaşă
Cablul torsadat este unul dintre cele mai vechi suporturi utilizate ca mediu de
transmisie. El este compus din două conductoare de cupru, izolate unul de altul şi
înfăşurate în mod elicoidal de-a lungul axei longitudinale. Caracteristicile sale electrice
permit semnalelor transmise să parcurgă kilometri fără să necesite amplificare sau
regenerare. Acest cablu poate fi utilizat atât pentru transmisia semnalelor numerice cât
şi a celor analogice. Cablul torsadat se caracterizează prin: diametrul firelor de cupru,
atenuarea exprimată în dB/km, impedantă caracteristică. Factorul de merit al cablului
torsadat este reprezentat deseori prin produsul dintre banda de frecvenţă şi lungime
(MHz*km) sau produsul dintre debitul binar şi lungime (Mbiti/s*km).
Cablul cu perechi torsadate poate fi folosit pentru orice aplicaţie. De aceea el a fost
supus unui proces de standardizare. Cablurile cu perechi răsucite sunt împărţite în
categorii în funcţie de specificaţiile privind integritatea semnalului. În cazul în care într-
un sistem sunt utilizate cabluri aparţinând mai multor categorii, performanţele maxime
ale sistemului sunt limitate la cele ale categoriei inferioare.
În funcţie de viteza de transmisie şi frecvenţa semnalului se disting 7 categorii de
cabluri cu perechi torsadate.
Categoria 2 (Low Speed Data) – sunt cabluri folosite în telefonia analogică şi digitală.
La fel ca şi categoria anterioară de cabluri cu perechi de conductoare, se utilizează
pentru transmisii de voce şi date la viteze reduse (pentru mai puţin de 4Mbps).
Categoria 2 de cabluri cu perechi de conductoare a fost definită în standardul TIA/EIA
568 şi a fost utilizată în reţelele token ring, fiind capabilă a transmite date la o viteză de
4Mbps. În prezent este perimată, nerecunoscută de TIA/EIA şi neutilizată.
Categoria 3 (High Speed Data) – sunt cabluri folosite în realizarea reţelelor locale. Ele
se utilizează pentru transmisii de date şi permit viteze de transfer, în mod obişnuit, de
(10 – 16) Mbps, la o frecvenţă de 16MHz . Sunt cel mai potrivite în reţelele de
calculatoare.
Categoria 3 de cabluri cu perechi de conductoare a fost proiectată ca parte a familie
de standarde privind cablurile de cupru definite în parteneriat de EIA şi TIA. Aceste
cabluri au fost utilizate pe scară largă în anii '90 în reţelele de date, pierzând, cu
timpul, în favoarea altor categorii de cabluri cu performanţe sporite. Categoria 3 de
cabluri cu perechi de conductoare este încă recunoscută de standardul TIA/EIA-568-B.
Categoria 7 – sunt cabluri cu performanţe înalte la o frecvenţă mai mică 600 MHz.. La
această categorie de cabluri s-a adăugat ecranare atât pentru fiecare pereche în parte
cât şi pentru întreg cablul. Ca urmare, diafonia şi zgomotul de sistem sunt mult reduse
faţă de categoria 6 de cabluri cu perechi de conductoare.
Categoria 7, definită în standardul ISO/IEC 11801:2002, a fost creată pentru a permite
construirea unei reţele 10-gigabit Ethernet pe o lungime de 100 m de cablu orizontal.
PARAMETRII CABLURILOR CU PERECHI METALICE
Fibra optică monomod permite propagarea unui singur mod de oscilaţie la o anumită
lungime de undă. Miezul fibrei este foarte mic şi suportă numai un mod. Diametrul
miezului fibrei monomod este comparabil cu lungimea de undă a radiaţiei luminoase
favorite. Coeficentul de atenuare este mai mic în fibrele monomod ceea ce implică o
rată de transmisie a datelor substanţial mai mare în fibrele monomod în comparaţie cu
rata maximă admisă în fibrele multimod. Fibra monomod este utilizată pentru aplicaţii cu
transmisii pe distanţe mari (zeci de km). Pot lucra simultan multe canale gigabit, fiecare
cu altă lungime de undă permiţând transmiterea unei mari cantităţi de informaţii.
Exemple: reţele tefonice, reţele cablu TV etc.
Fig. 3.2.3 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică monomod (cu salt de indice)
Din cauza dimensiunilor mici şi a aperturii numerice mici fibrele monomod sunt mai
compatibile cu tehnologia optică integrată. Totusi asemenea caracteristici fac mai
dificilă fabricarea si utilizarea lor, din cauza reducerii toleranţelor mecanice permise
pentru joncţiuni şi pentru conectorii demontabili
Fibra optică multimod, în comparaţie cu cea monomod, are diametrul miezului mai
mare ceea ce determină existenţa a mai multor raze reflectate. Aceste reflexii multiple
determină pierderi mai mari faţă de fibra monomod.
Diametrul miezului fibrei multimod este mult mai mare decât lungimea de undă a
radiaţiei. Fibra multimod este utilizată pentru aplicaţii cu transmisii pe distante scurte, de
exemplu în reţelele locale de date, în retelele de calculatoare, etc.
Fig.3.2.4 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică multimod (cu salt de indice)
Fig. 3.2.5 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică multimod (cu indice gradat)
Un cablu optic constă în mai multe fire de sticlă, fiecare fir fiind capabil să transmită
informaţia la viteze apropiate de viteza luminii.
Deşi fibra optică simplă are o mare flexibilitate, datorită faptului că energia şi cantitatea
de informaţie transmise prin fibră sunt limitate, se folosesc cabluri alcătuite din mai
multe fibre optice simple. În acest scop, fibrele optice se acoperă cu o peliculă de
protecţie ce le conferă caracteristici mecanice comparabile cu cele ale conductoarelor
clasice.
1 – fibra optică
2 – element central
de rezistenţă
3 – tub din material plastic
4 – bandă separatoare din
material plastic
5 – manta exterioară
1 – manta
2 – perechi de serviciu
3 – fir de oţel
4 – fibre optice
5 – manta de polietilenă laminată
aderentă
Sistemul de protecţie rigid presupune plasarea fibrei optice într-o manta de protecţie de
mare rezistenţă, formată din două submantale, una suplă, iar cealaltă rigidă.
1 – fire de întărire
2 – mantale
3 – centură
4 – fibre optice
5 – element central nemetalic
6 – material de întărire
Fig. 3.3.3 Cablul optic cu sistem de protecţie rigid
De reţinut!
La alegerea fibrelor optice şi conductoarelor în vederea utilizării acestora la
fabricarea cablurilor de telecomunicaţii se va ţine seama de următorii factori:
1. geometria fibrei; 6. tipul conectorilor;
2. apertura numerică (NA); 7. natura sursei (LED sau LASER);
3. atenuare (dB/km); 8. mediul de funcţionare;
4. lărgimea benzii de transmisie (MHz); 9. raza de curbură minimă admisă;
5. rezistenţa mecanică maximă permisă 10. temperatura de funcţionare;
la întindere; 11. rezistenţa la şocuri şi vibraţii; etc.
Transmiţătorul optic conţine o diodă (laser sau LED) şi o monofibră al cărui diametru
este mai mic decât cel al fibrei optice. Semnalul de intrare este convertit în impulsuri
optice pentru a putea fi transmise pe fibra optică. Impulsurile luminoase sunt prelucrate
într-un sistem optic pentru a se obţine la ieşire un fascicul paralel de lumină
monocromatică care va fi injectat în monofibră.
În cazul unor surse cu spectrul mai larg se poate intercala un filtru optic pentru a obţine
radiaţii monocromatice cu anumite lungimi de undă.
Receptorul optic conţine o diodă detectoare şi o monofibră al cărui diametru este mai
mare decât cel al fibrei optice. Fibra este ghidată de o cuplă optică, pentru a trimite
lumina la receptorul electronooptic. Impulsurile luminoase sunt transformate în impulsuri
de curent. Acestea sunt amplificate şi decodificate pentru a recompune semnalul
transmis.
VI. Bibliografie