UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ANUL I

DISCIPLINA: ISTORIA PSIHOLOGIEI

PARADIGMELE ESENȚIALE ALE

PSIHOLOGIEI ȘTIINȚIFICE
Lector. univ. dr. MAGDA TUFEANU

Student:

ANDRIESCU IONELA-ANCA
 Psihologia este o știință cu un destin frământat și dramatic, deloc simplu și linear,
având un drum sinuos până în zilele noastre. Mielu Zlate definește psihologia ca fiind știința
care studiază psihicul (procese, însușiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de
metode obiective, în vederea desprinderii legităților lui de funcționare, cu scopul cunoașterii,
optimizării și ameliorării existenței umane. (Mielu Zlate – Introducere în psihologie, Ed.
Polirom, Iași, 2007, pag. 29). Cea mai simplă definiție dată psihologiei a fost cea dată de Paul
Popescu Neveanu: Psihologia este știința despre psihic și comportament.(suport de curs).
Această definiție sugerează faptul că psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să
înţelegem mai bine fiinţa umană. Psihologia este un domeniu vast, apărut la
confluenţa multor domenii şi delimitat în timp de necesităţile apărute odată cu
dezvoltarea ştiinţei şi a omului. Ebbinghaus spunea ca „psihologia are un trecut lung, dar o
istorie scurta”.
Psihologia s-a născut în mintea lui Aristotel (De anima) și a devenit știință
desprinzându-se din mintea, unor fizicieni și fiziologi, la jumătatea secolului al XIX-lea.
Orice manifestare comportamentală sau orice element al vieții, pot fi explicate în mai
multe moduri. Același fenomen va fi interpretat diferit în cadrul paradigmelor psihologiei.
Termenul de paradigmă a fost introdus, pentru prima dată, în 1970 de Thomas Kuhn într-o
lucrare a lui, în care tema abordată erau revoluțiile științifice și desemnează un ansamblu de
elemente epistemologice, teoretice și conceptuale coerente care servesc drept cadre de
referința pentru comunitatea de cercetători.(www.rasfoiesc.com).
Dezbaterile despre natura și istoria științelor apelează la conceptul de paradigmă;
complementarul său, sintagmă, s-a dovedit înalt productiv în dezvoltarea gramaticilor
transformaționale; în general, astăzi, orice analiză de conținut a unui text și analizele istorice
în materie de evoluție a științelor recurg la termenii paradigmă și sintagmă. În ciuda
impreciziei definirii paradigmei, alternativa folosirii conceptului mult mai concret de
program de cercetare nu a reușit să i se substituie, diferențele fiind semnificative. (Gr. Nicola
– Istoria psihologiei, pag. 15-document pdf).
Paradigmele psihologiei științifice sunt, după cum urmează:

 Asociaționismul, în accepțiunea lui Ion Mânzat, este definit ca fiind o

concepție psihologică clasică, răspândită în secolele XVII-XIX care plecând de la ideea că
activitatea psihică are un suport material explică viața psihică prin asociații între diverse
fenomene psihice elementare. Deoarece interpretează activitatea mintală prin însumarea
unor fenomene elementare este supranumit atomism psihologic.(Ion Mânzat – Istoria
psihologiei universale, Ed. Univers Enciclopedic, pag. 79).Această paradigmă aparține
curentului Asociaționismului. Asociaționismul este important în psihologie deoarece a ajutat
la conturarea domeniului psihologiei. In urma acestui curent au rezultat legile asociației care
sunt foarte importante în dezvoltarea psihologiei ca știință.
 Introspecționismul este o concepție psihologică asupra obiectului cunoașterii
psihologice. Această concepție consideră că psihologul trebuie să cunoască un grup de
fenomene care își au originea în ele însele fără nici o legătură cu exteriorul ansamblu de
fenomene desemnate prin cuvântul psihic. Introspecționiștii consideră că psihicul este
format exclusiv din fenomene subiective. Psihicul este izolat de exterior și există numai în
măsura în care poate fi reflectat în conștiință. Existența psihicului se reduce la trăirea
psihicului, altfel noi neavând o dovadă a existenței psihicului. Psihicul în concepția
introspecționistă apare ca o realitate primară, nemijlocită, un bun personal al fiecărui
individ. Conținutul psihicului este curat în sensul că nu este alterat de lumea externă
materială. Introspecționosmul are ca obiect central de cunoaștere mulțimea fenomenelor
conștiente motiv pentru care a fost denumit psihologia conștiinței.
A doua accepție a introspecționismului este strâns relaționată cu concepția
introspecționstă fiind determinată de metoda utilizată de psihologi pentru cunoașterea
psihicului anume introspecția. Pentru cunoașterea psihicului trebuie mers pe calea
introspecției adică a urmăririi conștiente a ceea ce se întâmplă în sufletul nostru. Regula fără
de care nu se poate cunoaște psihicul este ca cercetătorul să se dividă în obiect și în subiect
al cercetării. Dedublarea cercetătorului dă posibilitatea cunoașterii însă numai a propriilor
funcții psihice. Pentru cunoașterea sufletului altei persoane introspecționoștii recomandă
empatia, adică transpunerea în stările psihice ale persoanelor studiate. ((Mielu Zlate –
Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2007, pag.83,84). Introspecționismul aparține
curentului Introspecționismului și este important prin faptul ca este un curent care face
trecerea de la psihologia de fotoliu la cea științifică. La fel de important este datorită faptului
ca prin intermediul său ne sunt oferite informații despre experiența trăirilor interne,
creându-se, astfel, o metodă proprie a psihologiei care poate fi utilizată eficient cu condiția
să se adapteze la situația respectivă și să se coreleze cu alte metode obiective.
 Psihanaliza este definită de Constantin Enăchescu ca fiind o metodă
instituită de Sigmund Freud care are ca obiect cunoașterea profundă a vieții sufletești a
omului atât în starea de normalitate psihică, cât și de boală, în scopul instruirii, în cel de-al
doilea caz, a măsurilor adecvate de terapie. D. Lagache sintetizează conținutul și obiectivele
psihanalizei după cum urmează:
- Psihanaliza reprezintă o metodă de investigație a proceselor psihice;
- Ea este o tehnică de tratament a tulburărilor nevrotice;
- Este o doctrină de cunoaștere psihologică, morală și culturală a omului și societății,
având virtuți de explicare a semnificațiilor acestor domenii. (Constantin Enăchescu –
Tratat de Psihanaliză și psihoterapie, Ed. Polirom, Iași, 2007, pag. 23).
Această paradigmă aparține Forței Freudism, care este prima forță din istoria psihologiei.
Descoperirea psihanalizei este un pas foarte important în istoria psihologiei datorită faptului
ca poate fi considerata prima formă de psihoterapie modernă (în aceeași măsura și prima
disciplină psihologică unitară și coerentă), iar Freud primul psihoterapeut profesionist. Mai
mult decât o psihoterapie, psihanaliza presupune și o concepție despre om - latura
antropologică - și despre lume - dimensiune filosofică. Ea a adus mari contribuții psihologiei
ducând la redimensionarea obiectului psihologiei și fiind considerată o adevărată revoluție în
psihologie.
 Behaviorismul este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv
al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale
conștiinței sau la procesele mentale interne. Timp îndelungat psihologia a fost considerată o
știință a stărilor de conștiință și de aceea singura metoda aplicabilă mult timp a fost
introspecția. In opoziție cu această teză, ca o reacție la introspecționism, la începutul
secolului XX s-a afirmat o nouă doctrină (pragmatică, comportamentalistă )-
behaviorismul. Acest curent, promovat de lucrările lui John. B. Watson (1878 - 1958) si
Edward. L Thorndike (1874 - 1948) , reprezintă o abordare comportamentală a activității
psihice , schema S-R respingând variabila intermediară dintre Stimul si Răspuns .( Mielu
Zlate – Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2007, pag.93, 94). Această paradigmă
aparține Forței Behaviorismului, care este a doua forță în istoria psihologiei. Importanța
behaviorismului constă în faptul ca a permis calificarea psihologiei ca știință a
comportamentului. Contribuția majoră a behaviorismului este utilizarea metodei
experimentale în studiul comportamentului. Prin behaviorism psihologia își consolidează
prestigiul de știință, câștigă încrederea oamenilor de știință din celelalte domenii
  Gestaltismul este cunoscut ca teoria formei ce pledează pentru structură,
afirmând prioritatea întregului asupra părților. (Ion Mânzat – Istoria psihologiei universale,
Ed. Univers Enciclopedic, pag.85). Gestaltismul a debutat la sfârșitul secolului al XIX-lea în
Austria și sudul Germaniei, ca o mișcare de protest împotriva școlii asociaționiste și a școlii
structurale, cea care recomanda descompunerea realității și experienței în elemente
atomizate. Gestaltismul propunea în locul atomizării metoda fenomenologică. Această
metodă, cu o tradiție în cultura germană, ajungând până la studiile lui Goethe, implică
descrierea experienței psihologice directe, fără să restricționeze în nici un fel descrierea.
Gestaltismul a constituit o încercare de a adăuga o dimensiune umanistă la ceea ce a fost
considerat doar studiul științific al vieții mentale. Goethe a căutat să descrie calitățile formei,
sensului și valorii, pe care ceilalți psihologi fie le-au ignorat, fie au considerat că se situează în
afara granițelor științei. Această paradigmă aparține curentului Gestalist și este importantă
deoarece a introdus în psihologie metoda structurală, ce ține cont de totalități, de
ansambluri, în detrimentul elementelor componente, a redescoperit imaginea ca formațiune
psihică specifică, a formulat legile organizării perceptuale și a ajutat la întemeierea terapiei
gestaltiste.
 Psihologia umanistă este o abordare psihologică ce a apărut în anii 1950, ca
Reacție la limitările teoriilor psihodinamice și comportamentale în privința unor chestiuni ca
semnificația comportamentului și natura dezvoltării sănătoase. De la considerarea faptului
că omul întreg ar trebui să constituie obiectul psihologiei s-a născut psihologia umanistă.
Psihologia umanistă este considerată „a treia forţă în psihologie”, reprezentând încă de la
început o reacţie împotriva celorlalte două paradigme (behaviorismul şi psihanaliza).
Psihologia umanistă aparține Curentului umanist și este importantă pentru că a
redimensionat nu numai obiectul şi metodele psihologiei, ci propune şi o nouă finalitate a
acesteia. Ea este interesată de „creşterea” personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică
şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de schimbarea societăţii.
Studiul disciplinei Istoria Psihologiei este de maximă importanţă deoarece această
disciplină aduce în faţa noastră întreaga luptă evolutivă de-a lungul mileniilor cu
cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la început mit si legenda, a devenit
istorie, apoi, filosofie și știință. Fiecare descoperire din filozofie, medicină, matematică, fizică
este azi piatra de temelie pentru un domeniu nou, de sine stătător numit psihologie. Eu
sunt de părere că studiul Istoriei Psihologiei este important pentru că prin intermediul
putem înțelege cu adevărat ce înseamnă cu adevărat psihologia și tainele ei.

Bibliografie:
1. Zlate, Mielu – Introducere în Psihologie, Editura Polirom, Iași, 2007;
2. Mânzat, Ion – Istoria Psihologiei Universale, Ed. Univers Enciclopedic, 2007;
3. Enăchescu, Constantin – Tratat de Psihanaliză și psihoterapie, Ed. Polirom, Iași, 2007;
4. www.rasfoiesc.com;
5. Nicola, Grigore – Istoria psihologiei, pag. 15- document pdf