STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI

Proiecte de formare (constituire, realizare) a statului român modern(statului național român): 1711-1829

Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societății românești
intr-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin aparitia semnelor certe ale modernizarii și afirmarea
conștiinței necesității unității politice naționale. Elita politică constituita in "partida națională", receptiva la modelul
occidental, a identificat atunci modalitățiile potrivite pentru emanciparea națiunii române din teritoriile aflate sub
dominație habsburgică și țaristă și a statelor românești din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii
s.a. iși doreau propriul stat național. Implinirea acestei aspirații s-a făcut treptat, pe fondul mutațiilor petrecute in
societatea românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituțională, afirmarea noii elite politice animate de
"spiritul vremii", dezvoltarea culturii) și in raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mișcarea
reformatoare de până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluția de la 1848, formarea statului național român
(1859), caștigarea independenței de stat (1877-1878), desăvârșirea unirii (1918). Statul român modern, inainte de a
deveni o realitate instituțională, a fost imaginat ca proiect politic de generații intregi de gânditori sau de practicieni
ai politicii. Acest proiect a inceput să se contureze in secolul al XVIII-lea, devenind din ce in ce mai complex pe
măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor in cel al realizarilor efective. Proiectul politic al
statului român modern s-a raportat intotdeauna, pe de o parte, la realitățile autohtone, pe de alta parte, la raportul de
forțe dintre marile puteri ale timpului. Formulat inițial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă
conotație națională. Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor și a memoriilor
politice.Inăsprirea dominației otomane asupra Principatelor a determinat acțiuni diplomatice repetate ale „partidei
naționale”, care prin invocarea capitulațiilor caută sa obțină creșterea autonomiei și chiar independența sub
protecția marilor Puteri.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focșani, in 1772, delegații ale boierilor și inaltului cler din
Moldova și Țara Românească au revendicat revenirea la domniile pământene, independența și unirea celor
două țări sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei.
Idei asemănătoare se regăsesc in memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon I in 1807,
căruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat românesc- barieră redutabilă intre nord și sud- aflat sub
garația și nu sub protectoratul Marilor Puteri.
Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea principatelor și cumpărarea independenței la
un preț echivalent cu birul reunit al ambelor țări, noul stat urma să fie „de sine și neatârnat”.

Proiecte de reformare a statului in Moldova și Țara Românească

Reformele preconizate in proiectele de modernizare a societății românești vizau, in primul rând, reorganizarea
administrativă și refacerea potențialului distrus al țării, prin desființarea venalității slujbelor, instituirea unui sistem
modern de retribuire a dregătorilor și introducerea responsabilității lor, sistem fiscal rațional și eficient,
liberalizarea comerțului, sprijinirea dezvoltării mesteșugurilor și a manufacturilor, dezvoltarea invățământului,
apărarea proprietății, egalitatea tuturor cetățenilor in fața legii, libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de
asociere și de deplasare in afara granițelor. In ceea ce privește forma de guvernământ, majoritatea covârșitoare a
autorilor optează pentru un regim monarhic in varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim
monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituțională).
In anii 1716-1718, in memoriile succesive inaintate Curții de la Viena se cerea desprinderea Țării
Românești de otomani, păstrarea datinilor interne și pe viitor inscăunarea unor domni români.
In 1769, „partida națională” condusă de mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, propunea
instaurarea unei republici aristocratice condusă de 12 boieri.
În 1772, Ienachiță Văcărescu, principalul susținător al autonomiei sub suzeranitate otomană,
considerată mai sigură decât independența sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir,
susținând respectarea vechilor tratate, inlăturarea abuzurilor și revenirea la domniile pământene.
In 1787, in contextul conflictului ruso-astro-turc, boierii munteni au cerut Austriei
recunoașterea neutralității Tării Romănești ;
La Șiștov-1791 -au revendicat desființarea raialelor, domni pământeni, neutralitate și
independența politică sub protecția Rusiei și Austriei

1
 Teoria domniei constituționale se bucura de o largă popularitate in ambele Principate. Intreaga construcție politică
pe care o propuneau autorii memoriilor și programelor politice era una de tip reformist, in care opera de reașezare a
societății trebuia infaptuita de carmuire.
In 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat
"Plan sau o formă de oblăduire republicească aristo-democraticească". Forma de guvernământ propusă era
republica, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, in trei divanuri:
Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ
și compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputați aleși prin vot
indirect. Idei moderne erau promovate in politica economică și culturală precum și referitor la exercitarea
drepturilor și libertăților cetățenești (programul prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de
aceeași instrucție ca și băieții, garantarea libertății individuale prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă
și judecată, interzicerea incasării altor dări in afara de cele prevăzute in bugetul statului etc.). Chiar domnii
fanarioți au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepția caracterului național al domniei și a problemelor
legate de raporturile politice cu Inalta Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime au fost inițiate sau
incercate de domnii fanarioți, dar instabilitatea domniilor (determinată in principal de cauze externe) a făcut ca
acestea să cadă repede in desuetudine. Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea
existenței politice a Țărilor Române, aparține boierimii mari și mijlocii ca principală purtătoare a conștiinței
istorice. Programul politic nu s-a fixat intr-un act fundamental ci in totalitatea memoriilor și proiectelor de reformă
redactate in timpul războaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre alții de Mihai Cantacuzino, Ienachiță
Văcărescu și Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric
(românii "dintr-un inceput au fost un norod slobod și nesupus"), recâțtigarea independenței prin inlăturarea
regimului turco-fanariot.
In 1817-1818, marele vistier Iordache Rosetti Rosnoveanu a scris 8 proiecte de reformă,
propunând un regim politic in care domnia să fie un simplu organ de supraveghere și control, puterea reală
având-o o Adunare Obștească și un Divan controlat de boierime. Programele boierești au prevăzut reforma
instituțiilor și a formei de guvernământ (republica, monarhie constituțională), dar recaștigarea puterii politice a fost
obiectivul principal al programului politic până la 1821, program politic care prin revendicările lui naționale a
reușit să solidarizeze intregul corp social al națiunii in timpul mișcării conduse de Tudor Vladimirescu. Gândirea
politică a generat la inceputul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme și de emancipare națională,
care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluțiilor din 1821 și 1848, precum și ale
societăților politice secrete dintre cele două revoluții au contribuit la clarificarea acestui proiect.

Revolutia lui Tudor Vladimirescu și revenirea la domniile pământene

In ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creștină sud-est europeană intră intr-un proces de radicalizare politică.
O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a
creștinilor din Balcani. Mișcarea stabilise legături și cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei
politice.
In anul 1821, Țara Românească s-a confruntat cu o situație extrem de complexă, determinată de amplificarea
mișcării sociale și naționale. In contextul crizei Imperiului Otoman, al mișcărilor de eliberare din Balcani și al
creșterii dominației Rusiei in zonă, Principatele au inițiat o acțiune politică având ca scop promovarea programului
lor național. După moartea domnului fanariot Alexandru Șuțu, marii boieri pământeni din Țara Românească,
inspirați de principiile iluministe și de ideile naționale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea
Principatelor vechile privilegii incălcate de otomani și fanarioți. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de
panduri și sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu
Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să inlocuiască domnitorul - să "ridice norodul cu arme".
Mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfășurată între ianuarie - mai 1821, a avut un caracter moderat,
reflectat și de documentele programatice, care, insă, conțineau idei iluministe. Acțiunea românească s-a desfășurat
in strânsă legătură cu Eteria și in acest scop Tudor a incheiat un legământ cu Iordache și Farmache, căpeteniile
eteriste; înțelegerea avea ca scop lupta impotriva dominației otomane. Deși a stabilit legături cu Eteria, Tudor
Vladimirescu nu a acceptat subordonarea mișcării sale față de cea grecească inițiată de Alexandru Ipsilanti. La
chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mișcării, țăranii și mica boierime. Pentru
a câștiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamația către țară, la Pades (23 ianuarie 1821),
prin care promitea tuturor celor care se inrolau in tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului (constituită
in tabăra de la Tânțăreni), organ reprezentativ, politic și militar imputernicit să funcționeze spre binele poporului,

2
constituit după modelul Adunarii Nationale din timpul insurecției sârbești, amândouă inspirate de Adunarea
Națională a Revoluției franceze.
Adunarea Norodului a impărțit puterea politică cu vechea administratie, controlată de boierii din Comitetul de
Oblăduire. După sosirea in Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul mișcării eteriste, și după tratativele cu
Tudor, administrația locală a fost impărțită intre Tudor și Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Obladuire. Actele
elaborate in perioada in care a condus țara ca reprezentant al "vremelnicei ocârmuiri" reflectă contradicțiile politice
și militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821), concepute ca un act fundamental pe care trebuiau
să jure domnii Principatelor, reprezinta principalul document programatic al revoluției. Ele conțineau principii
moderne - numirea in funcții după merit, libertatea comerțului, armata națională, desființarea vămilor interne -, dar
prevedeau și menținerea domnilor fanarioti. Aceste principii urmau sa stea la baza unei noi ordini sociale.
Suveranitatea poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamația de la Padeș, se desprinde din insăși titulatura
programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt:
- adăugirile la bir să fie făcute numai atunci "cand va fi vreo mare trebuință a țării și cunoscută de tot norodul";
- desființarea privilegiilor boierești (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după merit);
reforma justiției (legile trebuiau să fie o emanație a voinței norodului);
- reforma administrativă; promovarea in funcții după merit și desființarea unor dregătorii socotite inutile și
jefuitoare ale poporului (Spataria cea mare, Hatmania Divanului, Vornicia Capitalei);
- reforma școlară (extinderea retelei scolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate
regulate a țării formată din 4.000 de panduri și 200 de arnauți cu "leafă ușoară" pe cheltuiala mănăstirilor;
- reforma fiscală (revenirea la darea in patru sferturi, desființarea scutelnicilor și a poslușnicilor);
- desființarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb și formarea pietei nationale unice).
Obiectivul național al mișcării era formulat cu destulă prudență: indepărtarea grecilor din dregătoriile laice și
ecleziastice, delimitarea pieței românești de cea otomană și constituirea armatei naționale. După 20 martie, Tudor a
inlocuit discursul social-politic cu unul patriotic și national, necesar unirii tuturor forțelor pentru recâștigarea
"drepturilor țării" ("Proclamația către bucureșteni"). Evenimentele au luat o direcție neașteptată: revolta grecilor și
cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la București și, apoi, chiar de țarul Alexandru I,
membru al Sfintei Alianțe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit in Europa de Congresul de la Viena
(1815). In același timp, insă, țarul susținea din umbră cele două mișcări antiotomane. Poziția Rusiei și iminența
intervenției militare otomane l-au determinat pe Tudor să incerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv
a fanarioților. Dacă din perspectiva românească această poziție putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a
Eteriei, a fost asimilata tradarii. Tratativele initiate cu otomanii si descoperirea acestora de catre eteristi au
insemnat sfarsitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat și executat de Eterie pentru
trădare, in conformitate cu legământul incheiat (mai 1821). Intervenția militară otomană a pus capăt mișcării lui
Tudor Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfârșitul regimului fanariot in Principate. Elita politică românească
a recuperat, prin redactarea unui număr impresionant de memorii și proiecte de reformă, intregul țel declarat
(antifanariot) al acesteia. In vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-i pe
Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica in Țara Românească și pe Ioniță Sandu Sturdza in Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mișcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea românească
la problemele cu care se confruntă. Ea a surprins mentalitățile in schimbare ("patria este poporul și nu tagma
jefuitorilor") și necesitatea restructurării statului conturată intr-un program coerent (Cererile norodului românesc).
La baza statului trebuia să stea principiul suveranității poporului și se impunea anularea legilor date fără acordul
acestuia. Domnul trebuia sa fie ales de țară, iar privilegiile boierești desființate. Desi infrantă, revoluția de la 1821
a creat premisele modernizarii societății românești și a alimentat mișcarea națională pentru independență.
Misșcarea din 1821 a dovedit clar că modernizarea societății românești nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit
gradul in care societatea devenise conștientă de propriile nevoi și a reprezentat principalul moment al afirmării
națiunii române in spațiul extracarpatic.

Evolutie și revoluție-prima jumătate a secolului al XIX- lea

Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, in măsura in care institutia
domniei devine naționala (pământeană). Structura organizarii de stat (institutiile) nu s-a modificat până la
adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). In deceniile 3 si 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea
reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne și, in primul rând, redactarea unor

3
legi fundamentale. Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiți astfel prin analogie cu
"carbonarii italieni").
Proiectul celor 77 de "ponturi" ("Constituția cărvunarilor") alcătuit in 1822 de comisul Ionică Tăutu,
consilier al domnului Ioniță Sandu Sturdza și secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii
boierimi, inspirate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și de actele și memoriile anilor 1821-1822,
având astfel un caracter liberal și iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn, având puteri
limitate, ales dintre pământeni de o Adunare obștească formată din inalți ierarhi și "toată obștea boierilor",
ajutat de un Sfat obstesc investit cu atribuții mai mari ca ale domnului. Memoriul mai conținea cereri
privind organizarea administrativă, judecatorească, bisericească, financiară, libertatea religioasă,
personală, a tiparului, egalitatea in fața legilor, respectul proprietății, separarea puterilor in stat, drepturi
egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. In legatură cu problemele naționale, Constituția cărvunară
susținea ideile autonomiei față de Poartă și ale deplinei dezvoltări a culturii românești.
In 1822, două delegații de boieri din principate formulau noi cereri către Poartă: domn și oaste pămănteană,
atribuirea slujbelor numai pământenilor(românilor).
Un alt document important din aceeași perioadă este Așezământul politicesc semnat de Simion Marcovici
(1829), care susținea organizarea statului pe baza separării puterilor.
In prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv, căutându-și noi modele și
forme de organizare. Intre activitatea teoretică reformatoare (proiecte de reformă, memorii) și acțiunea social-
politică (mișcarea din 1821, activitatea societăților secrete), programele oficiale de reformă nu au făcut decât să
potenteze contradicțiile și să grăbească declanșarea revoluției. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută și in
principalele acte internaționale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea
politica a Tarilor Romane, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora si prevedea reorganizarea
administrativa interna in temeiul unor noi reglementari, viitoarele Regulamente Organice.
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate și a deschis calea
infăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte inaintate de români Curtii de la
Petersburg. Două comisii de boieri munteni și moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat
textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constituții moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia si
de Adunările obștești, aceste acte au fost ratificate de Poartă și au rămas in vigoare până la Conferința de la Paris
(1858), cu o scurtă intrerupere in Țara Românească in 1848. Ele au incercat să reformeze Vechiul Regim in spiritul
despotismului luminat, introducând principii și forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conținut al
puterii. La baza statului s-au stabilit, in "spiritul veacului", suveranitatea poporului, separarea puterilor si bugetul
modern.
Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viață de o Adunare Obștească Extraordinară. Acesta îi numea
și îi revoca pe miniștri, avea drept de initiativă și sancțiune a legilor și era ajutat de un Sfat administrativ compus
din șase ministri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obsteașcă, dar numai cu acordul puterilor protectoare și
suzerană.
Puterea legislativă revenea Adunării Obștesti, compusă in majoritate din boieri și inalti funcționari și prezidată de
mitropolit. Adunarea adopta legile si prezenta domnului rapoarte despre starea tarii, numite anaforale.
Regulamentele organice pot fi considerate "actul de nastere al parlamentarismului in Romania", fiind primele
legiuiri care instituie adunari formate pe baza de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativa, limitau
puterea șefului statului.
Puterea judecatorească era exercitată de organele de judecată, instanța judecatorească supremă fiind reprezentată de
Inaltul Divan Domnesc. O contribuție reală au adus Regulamentele Organice in modernizarea instituțiilor. Au fost
inființate tribunalele, corpul de avocați, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat
invatământul și a fost constituită armata națională. Actele de stare civila au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-
au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, poșta, pompieri) și s-a preconizat fondarea unei Banci Nationale
cu drept de emisiune monetara. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic ("capitatia" pentru tarani si
"patenta", calculata pe venit, pentru burghezie), dar a pastrat vechile privilegii fiscale, a desfiintat vămile interne și
breslele și a adoptat principiul bugetului. Un pas important in directia unor relatii agrare moderne s-a facut prin
transformare rezervei domeniului in proprietate absoluta a boierului. Regulamentele aveau, insa, si aspecte
negative, care explica lipsa lor de popularitate. Ele pastrau vechile privilegii și scutirile de impozite pentru boieri și
cler și nu rezolvau problema agrară: claca era sporita la 12/24 zile pe an și, in plus, se introducea nartul (norma
zilnica de lucru). Mai mult, o treime din fiecare moșie era considerată proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse in aplicare la 1 iulie 1831 in Țara
Românească și la 1 ianuarie 1832 in Moldova și inlocuite in 1858 cu Convenția de la Paris. Cu toate limitele lor,

4
Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societății și statului și au apropiat structurile legislative și
administrative ale Principatelor in vederea unirii lor. Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai ușor
stăpânirii ruse. Reflectând influența și tendintele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate
din partea tinerilor boieri care se impregnaseră, in decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice și de gusturi
occidentale. Aceste tendințe au devenit evidente in 1833, atunci când Rusia a incercat să impună articolul adițional.
Boierimea munteană s-a coalizat atunci in "Partida națională" condusă de Ion Câmpineanu, opunându-se in anii
1837-1838 adoptarii acestui articol care incalcă autonomia țării. Actul de unire și independență și Osăbitul act de
numire a suveranului romanilor, redactate de Partida nationala, schitau un proiect de eliberare, de unire si
organizare a monarhiei constitutionale. In 1834, au fost numiti domni de către Rusia și Turcia (nu alesi, asa cum
prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica in Muntenia si Mihail Sturdza in Moldova. Acuzat de proastă
gestiune și de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit și inlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn
ales in conformitate cu prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poarta denumirea de
regulamentare.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) si Mihail
Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat și contradicțiile sociale, politice și nationale s-au agravat.
Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind uneori accente radicale. Afirmarea intelectualității și
elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce susțineau egalitatea la numirea in funcții,
impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist
Eufrosin Poteca). In anii 1837-1838, Partida Națională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidentiat in
cadrul Adunării Obștești a Tarii Romanesti cu prilejul discutării articolului adițional la Regulamentul Organic. Sub
influența sa Adunarea respingea incălcarea autonomiei țării. Cu această ocazie, reprezentanții Partidei Naționale au
redactat Actul de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului românilor-1838. Actul de unire
și independență solicita inlăturarea suzeranității otomane și a protectoratului țarist și unirea Principatelor
intr-un regat al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului românilor conținea referiri la atribuțiile
domniei care trebuia să fie ereditară, drepturi și libertăți cetățenești (votul universal) și eliberarea
clăcașilor. In final, cele două documente cuprindeau un adevărat proiect de constituție, bazat pe principiile
liberalismului politic și economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt
posibil, după parerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o
monarhie constituțională sub garanția colectivă a Marilor Puteri. In cadrul regimului preconizat, toti
românii erau declarati egali in fata legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului și a
presei și de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitarii puterii suveranului de catre
parlament, a independentei puterilor legiuitoare si judecaătoreasca fata de cea executiva, iar in economie
principiul liberei concurente si al neinterventiei statului.
Un rol important in această perioadă l-au avut societățile politice secrete. Acestea regrupau fortele
reformatoare angajate intr-o activitate menita sa duca la rasturnarea vechii ordini sociale si politice. Ele au pregatit
revolutia din 1848. In 1834, la Sibiu, Societatea revolutionara secreta romano-polona condusa de Adolf David
milita pentru "republica romaneasca cuprinzatoare, asezata de o parte si de alta a Carpatilor". In Tara Romaneasca,
"Partida nationala" respingea in 1838 articolul aditional la Regulamentul Organic si preconiza unirea, independenta
si un program de reforme bazat pe libertatile si drepturile cetatenesti si pe rezolvarea problemei agrare. In
Moldova, Conjuratia confederativa initiata de Leonte Radu punea la cale, in 1839, unirea federativa a Moldovei cu
Tara Romaneasca si Serbia. Noul stat urma sa fie condus de un domn ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea
Portii. Un program complex a fost elaborat de societatea secreta condusa de Dimitrie Filipescu (in Tara
Romaneasca), depistata de politia lui Alexandru Ghica in 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea
autonomiei si "chiar independenta", lichidarea proprietatii boieresti, a relatiilor servile si instaurarea republicii
democratice, intemeiata pe ideile de libertate si egalitate. Cu același program, mișcarea națională a renăscut in
1843 prin societatea Frăția, fondată la Bucuresti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell și C. A. Rosetti ,
viitori conducători ai revoluției de la 1848. Deviza ei era: "Dreptate, Frăție". Această organizație masonică avea
ca obiective unirea Moldovei și Țării Românești, independența, emanciparea clăcașilor, egalitatea cetățenilor in
fața legii. Ideile ei liberale au fost răspandite prin publicații ca Propășirea, Arhiva istorică, Magazin istoric
pentru Dacia și Dacia literară. In 1845 se inființa la Paris, din initiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenților
Români, ca filială a Frăției, organizatie care intreținea strânse legături cu personalități ale vieții culturale franceze.
Tot ca filială a Frăției a funcționat la Iasi, din 1846, Asociația patriotică.

Revolutia de la 1848

5
Revolutiile de la 1848 din Tarile Romane se inscriu in valul de miscari revolutionare care a cuprins Europa in
primavara anului respectiv, de la Paris pana in centrul si rasaritul continentului. In Moldova si Tara Romaneasca,
revolutia de la 1848 a fost in primul rand opera intelectualilor "pasoptisti". Ei erau un grup deosebit de omogen,
apartineau in general mijlocului clasei boieresti, beneficiasera de posibilitati similare de a studia in marea lor
majoritate in strainatate si se distingeau de inaintasii lor prin cunoasterea directa a Europei Occidentale, al carei
model politic si cultural il doreau aplicat si Tarilor Romane. O alta caracteristica a intelectualitatii romanesti de la
1848 este adeziunea totala la ideea moderna de natiune si atasamentul neconditionat fata de telurile nationale
(independenta sau autonomie politica).
Moment crucial in evolutia societatii romanesti spre un stat modern, revolutia din 1848-1849, a incununat un secol
de mutatii produse in plan economico - social, politic si in mentalul colectiv, a marcat afirmarea natiunii romane si
exprimarea optiunii pentru "modelul occidental". Pentru romanii aflati sub suzeranitatea Portii si protectia Rusiei
(Principatele romane) sau sub dominatia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emanciparii politice
nationale era greu de realizat. Constienti de aceasta, fruntasii revolutionari au manifestat prudenta fata de
includerea acestui obiectiv in programele oficiale, pastrandu-si solicitarile in limite "legale" : respectarea
autonomiei Principatelor in conformitate cu vechile tratate si unirea teritoriilor romanesti din Imperiul Habsburgic
intr-un "ducat autonom"; cu recunoasterea drepturilor natiunii romane. Programele de la Brasov si Cernauti au
solicitat deschis probleme ca: inlaturarea Regulamentelor Organice si protectoratului rus, unirea si independenta
romanilor, probleme ce reuneau in jurul lor toate fortele sociale si politice romanesti.
A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziția față de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea mică și
mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberala și mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor
conservatoare si a rezolvarii crizei politice interne fara convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848 reprezentanții
boierimii liberale și ai orășenilor din Moldova s-au intrunit la Iasi intr-o adunare de protest contra regimului
autoritar patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia prin
instituții reprezentative și instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea economică.
Cererile lor au stat la baza Petițiunii-proclamațiune (program in 35 de puncte) intocmită de comitetul
revolutionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi inaintată domnitorului. Boierimea moldoveană dorea reformarea
regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza și temerea față de o intervenție
armată a Rusiei, care avertizase că nu va tolera mișcări revoluționare (asa se explică și primul punct al Petțiunii-
proclamațiune, introdus de revoluționari din considerente tactice). Autoritățile i-au arestat pe manifestanți; câțiva
au reușit să se refugieze in celelalte provincii românesti, unde au participat la acțiunile revoluționare.
Revoluționarii moldoveni, puternic impresionați de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la
Brasov, la 12 mai, intitulat Printipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot in exil, dar la Cernăuți, Mihail
Kogalniceanu elaborează Dorințele partidei naționale in Moldova, in august 1848. Acest program va fi dezvoltat
ulterior intr-un Proiect de constitutie. Intre obiectivele inscrise retin atenția: independenta și unirea Principatelor
("unirea Moldovei si Valahiei intr-un stat neatarnat romanesc" din programul de la Brasov si unirea considerata
"cheia boltii fără de care s-ar prabusi tot edificiul national" din programul de la Cernauti). Apar deosebiri in
solutiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea si improprietarirea taranilor clacasi (fara despagubire la
Brasov si cu despagubire la Cernauti). Interventia armatei țariste a pus capăt agitațiilor din Moldova in iulie 1848.
B. Țara Românească.
Dacă intrunirea de la Iași, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu poate fi considerată o veritabilă
revoluție, domnitorul Mihail Sturdza acționând rapid pentru inăbușirea protestelor, in Țara Românească, mișcarea
revoluționară a dus la instaurarea unui regim revoluționar, care a durat până in septembrie 1848, când trupele
otomane au impus caimacămia boierului conservator Constantin Cantacuzino. In Țara Românească, evenimentele
s-au desfășurat pe cale revoluționară, după model francez. Principalele forțe participante au fost: Societatea Secretă
Fraăția; grupul de exilați români aflați la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală; ofițeri și populație urbană.
Revoluția urmărea răsturnarea regimului existent și edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfășurat o adunare populară, unde Ion Heliade Rădulescu a prezentat un program.
Proclamația prezentată in fața adunării populare se baza pe principiul suveranității poporului și continea, pe lângă
obiectivele nationale si sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasi-republican, cu domn
responsabil ales din cinci in cinci ani, adunare obștească din toate categoriile sociale, miniștri responsabili, drepturi
și libertăți cetățenești. Insurecția din Bucuresti declanșată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe
Bibescu să accepte programul revoluției drept constituție și să formeze un guvern cu miniștri dintre fruntașii
mișcării. După retragerea consulului rus din Bucuresti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdică și fuge in
Transilvania pe 13 iunie, incredințând conducerea țării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, in lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât și pe cea legislativă și

6
avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamației de Islaz. Principiile care au stat la
baza activității sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat
desființarea rangurilor boierești și a cenzurii, acordându-se libertate presei; a adoptat drapelul național tricolor cu
deviza "Dreptate, Frăție"; a eliberat robii; a interzis bătaia și pedeapsa cu moartea; a inființat Garda Națională -
pusă sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit capitan general - și corpul Comisarilor de Propagandă, a caror
atribuție era explicarea programului de la Islaz; a eliberat deținuții politici. O Comisie a Proprietății, inființată de
guvern in iulie 1848 pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raporturilor dintre proprietari și clăcași,
nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit misiunea din cauza opoziției inverșunate a proprietarilor și a intervenției
otomane, fiind desființată in august 1848. Forțele contrarevoluționare interne au pus la cale inlăturarea guvernului
revolutionar, dar primele tentative au eșuat datorită sprijinului acordat de populație noii puteri. La insistența Rusiei,
insă, trupele otomane conduse de Suleiman-Pașa au pătruns in țară. Intr-o primă etapă, reprezentantul Porții,
Suleiman Pașa, a condamnat revoluția și a obligat la inființarea unei Locotenențe Domnești, compusă din Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell (29 iulie 1848). Această soluție a nemulțumit Rusia și
Imperiul Otoman. După noi presiuni rusești, Suleiman a fost inlocuit cu Fuad-Pasa, care a primit ordin de
reprimare a revolutiei. La 13/25 septembrie 1848 trupele otomane au ocupat Bucurestiul, reprimând rezistența
armată a unității de pompieri din Dealul Spirii, condusă de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse
din Moldova au trecut Milcovul, cooperând cu forțele otomane la restabilirea regimului regulamentar in Țara
Românească.
C. Transilvania, Banat, Bucovina.
In aceste provincii, aspectele sociale și politice au fost amplificate de dorința românilor de a obține emanciparea
națională. La mișcarea revoluționară a participat elita burgheză, ecleziastică și intelectuală, alături de țărănime.
In Transilvania s-a manifestat un conflict etnic intre români și maghiari, determinat de programul național al
revoluționarilor maghiari, care iși propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile intre
revoluționarii români și cei maghiari s-au ivit incă de la inceput, ca urmare a abordării diametral opuse a problemei
nationale. In timp ce românii solicitau "drepturi pentru națiunea română", maghiarii conduși de Lajos Kossuth nu
recunoșteau decât drepturile și libertățile pentru conaționalii lor. Ei au hotărât, in martie 1848, să nu recunoască
individualitățile naționale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii maghiare in stat și să proclame
uniunea Transilvaniei și a Comitatelor din Partium cu Ungaria.
Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
-18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populației față de programul politic național, pregătind totodată
adunarea din mai;
- 3-5 mai: Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj (40.000 de participanti), care a proclamat
independența națiunii române și a adoptat Petițiunea Natională, un program in 16 puncte redactat de Simion
Bărnuțiu. In Petițiunea Națională se cerea: independența națiunii române, reprezentare proportională in toate
instituțiile țării, dreptul de a folosi limba română în legislatie și administratie, independența Bisericii Ortodoxe
Române, inființarea de școli românești in toate satele și orasele, precum și a unei universități, desființarea iobăgiei
fără răscumpărare și improprietarirea țăranilor, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, elaborarea unei noi
Constituții a Transilvaniei și respingerea ideii de "uniune" cu Ungaria. Adunarea propunea și infiintarea unui organ
executiv, Comitetul Național de la Sibiu, condus de Andrei Șaguna, care să coordoneze acțiunea politică
romanească. Mai multe petiții au fost trimise Dietei din Cluj și Curții Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta
din Cluj cu preponderență maghiară, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsura
sancționată de impărat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Eșecul misiunilor românești și
sancționarea uniunii cu Ungaria de către impăratul Ferdinand au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluției
la cea armată. Datorită rezistenței românilor, unificarea politică și administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a
eșuat, iar colaborarea dintre autoritățile maghiare și cele austriece a incetat.
- 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provinciei pentru a apăra
suveranitatea teritoriilor românesti (obiectiv național al revoluției române din Transilvania); inarmarea poporului;
formarea a 15 legiuni românești; preluarea cu forța armată a administrației provinciei din mâinile maghiarilor și
organizarea administrativă a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului Național de la Sibiu. Intre lunile octombrie
1848 și iulie 1849 s-a declanșat un război civil intre trupele austriece și cele maghiare, ultimele conduse de
generalul polonez Iosif Bem. Românii s-au retras in Munții Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata
guvernului de la Budapesta a reușit să restabilească controlul maghiar in teritoriile deschise ale Transilvaniei.
Totuși, nici o armată maghiară nu a putut să patrundă in zona Muntilor Apuseni aparată de moții conduși de Avram
Iancu.

7
Conflictele dintre maghiari și austrieci au dus la o reconsiderare a pozitiei Vienei față de români, astfel incât, prin
Constituția din 4 martie 1849, impăratul Franz Joseph, care urcase pe tron în 2 decembrie 1848, recunoștea
autonomia Transilvaniei. Intre români și maghiari au inceput tratative mediate inițial de deputatul român Ioan
Dragos și continuate cu succes de Nicolae Balcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la
Seghedin, care recunoștea unele drepturi ale românilor, dar nu prevedea renunțarea la unirea Transilvaniei cu
Ungaria. Soarta revoluției a fost decisă de contraofensiva trupelor celor două Imperii, Austriac și Țarist: la 1/13
august 1849, la Șiria, lângă Arad, armata maghiară a capitulat in fața armatei țariste, chemată in ajutor de Curtea
vieneză. Impăratul a anulat promisiunile făcute românilor.
In Bucovina, românii au acționat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei și respectarea națiunii române.
La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuți condusă de E. Hurmuzaki, convocată din inițiativa
Comitetului de Acțiune, a precizat obiectivele revoluției, cuprinse ulterior in Petiția Țării, redactată in luna iulie:
separarea Bucovinei de Galiția și organizarea sa pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanți ai
tuturor stărilor și o conducere proprie in administrație, justiție și politică; independența Episcopiei Bucovinei;
alegerea episcopului de un Congres local din clerici și mireni; conservarea naționalității române și inființarea de
școli naționale; egalitatea in fața legii; libertatea comerțului; desființarea clăcii și dijmei.
In Banat, provincie integrată Ungariei la sfârsitul secolului al XVIII-lea, mișcarea de eliberare națională a
imbrăcat tot forma unor adunări populare. In fruntea bănătenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii
Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat
Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat, prin care se cerea: respectarea naționalității românești,
oficializarea limbii române, inarmarea poporului și autonomia provinciei.
D. Semnificatia revolutiei de la 1848.
Proiectul politic pașoptist a fost opera intelectualilor liberali care i-au definit obiectivele și au condus revoluția.
Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiectului politic revoluționar pașoptist, a surprins constituirea și maturizarea
lui treptată. Obiectivele proiectului erau: . autonomia și independența (obiectiv national);. unirea românilor intr-un
singur stat (obiectiv național); . reforma agrară (obiectiv economico-social); . drepturi și libertăți politice (obiectiv
politic); . modernizarea instituțiilor (obiectiv politic); . o nouă organizare a puterilor in stat (obiectiv politic).
S-au formulat trei soluții in vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamația de
la Islaz), independența (Prințipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al României sub
garanția europeană (propunere facută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main). Unirea
românilor intr-un singur stat nu a fost formulată in programele de la Iasi, Islaz, București și Blaj din motive
strategice. A fost inscrisă in programul revoluționarilor moldoveni de la Brasov (Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei) și in programul de la Cernăuți (Dorințele partidei naționale in Moldova) redactat de Mihail
Kogălniceanu. Deși revoluționarii munteni nu au inscris ideea unității naționale in programe, C.A. Rosetti, in
gazeta Pruncul roman, publica in iunie 1848 articolul "Către frații noștri din Moldova", in care făcea un apel la
unire. Aceeași idee este susținută și de gazeta Poporul suveran. In Transilvania, idealul național este exprimat pe
Câmpia Libertății de la Blaj in expresia "noi vrem să ne unim cu țara". Pentru a nu irita imperiile vecine, această
idee nu a fost inclusă in programele revoluționare adoptate la Iași, Islaz sau Blaj. Problema agrară a constituit
principala problemă socială a revoluției, parte componentă a problemei proprietății. Soluțiile propuse au fost
diferite, de la o soluție moderată in programul de la Iași (Petițiunea proclamațiune), până la soluția radicală in
programul emigrației moldovene de la Brașov. In Țara Românească s-a constituit o Comisie a proprietății care avea
in vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari și țărani. Programul politic pașoptist a fost pus in aplicare in
timpul domniei lui Al.I. Cuza.

CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN Unirea Principatelor Române.

In timpul Revoluției de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulată diferit de la o provincie la alta, in funcție de
contextul intern și extern. Ea a apărut cu claritate in gazetele Pruncul român și Poporul Suveran de la București, in
documentele redactate de revoluționarii moldoveni refugiați la Brașov (mai 1848) sau Cernăuți (august 1848),
precum și in cadrul Marii Adunări Naționale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi vrem să ne unim cu
țara!".
In 1849, după intervenția militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluționare din Țara Românească,
Rusia și Turcia semnează Convenția de la Balta-Liman -19 aprilie/1 mai. Potrivit acesteia, regimul politic
regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, in sensul accentuării tutelei politice a puterilor

8
 suzerane ori protectoare, dar și al sporirii autorității domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de țar și de sultan;
durata domniei era fixată la șapte ani; Adunările erau dizolvate și inlocuite cu divanuri sau aduări ad-hoc alcătuite
exclusiv din mari boieri numiți de domn. Puterea suzerană și cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind
să suprime răspândirea ideilor liberale și naționale și să mențină stabilitatea politică.
Domnii numiți in temeiul Convenției de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica in Moldova și Barbu Știrbei in
Țara Românească, au domnit până in 1856. Adepți ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite
incontestabile in modernizarea societății și a statelor românești, incurajând dezvoltarea economică și invățământul.
In Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reintoarcerea exilaților revoluționari și organizarea mișcării
unioniste, spre deosebire de omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite orice tip de
agitație politică. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor țigani (1856), a aprobat
tipărirea letopisețelor Moldovei, a desființat cenzura și a decretat libertatea presei.
Pe plan international, in 1853, in relațiile dintre Rusia și Poarta survine o nouă criză majoră. Izbucnirea războiului
Crimeii (1853-1856) intre Rusia și Turcia și implicarea Angliei (1854), Franței (1854) și Sardiniei (1855) in
conflict de partea Porții au afectat spațiul românesc. Noua faza a problemei orientale a debutat cu ocuparea
Principatelor de către trupele rusești, iar după retragerea acestora, de către cele austriece și turcești. Domnitorii s-au
refugiat in Austria. Rusia a fost infrântă și a acceptat negocierile de pace de la Paris. Războiul a prilejuit
cunoașterea problemei românești in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfășurate de
revoluționarii români aflați in exil după infrângerea revoluției de la 1848. Existența in rândul românilor a unui
puternic curent unionist și interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au făcut ca problema unirii
Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată in cadrul Conferinței de la Viena (martie 1855),
precum și a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt războiului Crimeii (1853 -1856).
Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856). La Paris, cele șapte țări participante au avut atitudini
diferite, in funcție de propriile interese. Franța sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al III-lea, prin
ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-și refacă prestigiul european; Sardinia și Prusia considerau că
prin unirea Principatelor Române iși vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state naționale - italian și,
respectiv, german; Rusia, infrantă in războiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Franței; Anglia, s-a arătat favorabilă
unirii, apoi și-a schimbat atitudinea; Austria și Turcia erau impotrivă, deoarece nu doreau să-și piardă influența in
teritoriile românești.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau:
 inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garanția colectivă a marilor puteri,
 menținerea suzeranității otomane, garantarea independenței administrative,
 revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice),
 integrarea in granițele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail)
 trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizări",
 libertatea navigației pe Dunăre, a comerțului și a cultelor, neutralizarea Mării Negre,
 dreptul la armata națională s.a.
 Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative speciale - numite Adunări ad-hoc - in fiecare Principat,
care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaționale părerea românilor asupra unirii și problemelor
importante. Rezoluțiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinței Marilor Puteri, organizată la Paris, unde
urmau să se ia deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan.
 Trupele militare străine trebuiau să fie retrase.
 Poarta numea in mod provizoriu caimacami, locțiitori ai domnului, pentru a supraveghea și a menține stabilitatea
in cele doua țări românești.
Hotărârile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru români, deoarece urmăreau să impiedice expansiunea
Imperiului Rus spre sud-estul Europei.
Rolul Adunărilor Ad-hoc (septembrie-decembrie 1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau
drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea condiții dintre cele mai
favorabile infăptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii inșiși să hotarască asupra viitorului lor. Mișcarea
unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluționarii exilați au putut să revină in țară. In locul celor doi
domni, al căror mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele. Alegerile pentru
Adunările Ad-hoc au evidențiat disputa dintre partizanii unirii ("partida naționala") și forțele ostile care se bazau pe
sprijinul Austriei, Angliei și Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate și orășenii votau direct, iar mica
proprietate și țăranii indirect, prin delegați. Pentru prima oară in Țările Române prevederile electorale se intemeiau
pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau in temeiul lor aveau un anume grad de

9
reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul
Turciei), a creat o stare de tensiune internă și internațională. Fruntașii unioniști au adus la cunoștința Comisiei
Europene de la București falsificarea alegerilor in Moldova. Franța a cerut sultanului să anuleze alegerile din
Moldova, iar când sultanul a refuzat, Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au rupt relațiile diplomatice cu Poarta,
determinând o criză diplomatică ce ar fi dus la război. În august 1857 are loc comptomisul de la Osborne, între
Napoleon al III-lea și regina Victoria : Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care forțele
unioniste au obținut victoria) și a convins Turcia să fie de zacord și ea, iar Franța a renunțat la principiul unirii
depline sub un principe străin. Adunările ad-hoc nu puteau lua hotărâri, ci doar faceau propuneri marilor puteri.
Ambele adunări au adoptat propuneri asemănătoare, intre care unirea Principatelor intr-un stat sub
numele de România și aducerea pe tronul țării a unui principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană
care să-și crească moștenitorii in religia țării, respectarea autonomiei, neutralitatea și inviolabilitatea
teritoriului noului stat, adunare legislativă și guvern constituțional reprezentative, sub garanția colectivă a
Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea interna etc.
Dupa exprimarea românilor, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Conveția de la
Paris, care a servit drept constituție Principatelor până in 1864.
Conventia de la Paris.
In 1858 s-a intrunit Conferința Marilor Puteri la Paris, in cadrul căreia comisia de anchetă prezenta raportul său
asupra dorințelor românilor și, după dezbateri prelungite, se aprobă la 7/19 august Convenția de la Paris, care
oferea Principatelor o nouă organizare internă, inlocuind Regulamentele Organice. Convenția de la Paris menținea
suzeranitatea Porții otomane, sub garanția colectivă a celor șapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.
Principatele Unite Moldova și Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viață de Adunarea electivă
din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executivă și nici un act al lor nu avea valoare daca nu era
contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn, adunarea legislativă a
fiecarui principat și Comisia Centrală de la Focșani. Adunările funcționau ca un parlament unicameral, care
dezbătea și adopta legile, fără a avea insă inițiativa legislativă erau alese prin vot cenzitar pentru un mandat de 7
ani.. Guvernele erau alcătuite din miniștri numiți de domnitori, responsabili in fața acestora și a Adunărilor
elective. In afara instituțiilor separate existau și trei instituții comune: Comisia Centrală de la Focșani (care elabora
proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justiție și Casație (cu sediul tot la Focșani) și armata.
Convenția de la Paris prevedea principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor in stat,
desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea in față legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală,
accesul liber la funcțiile publice, garantarea proprietății); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementării
raporturilor dintre proprietari și țărani. Convenția era completată de un act electoral, care stabilea sistemul de
alegeri pentru cele două adunări; alegătorii se impărțeau, in funcție de venit (vot cenzitar), in alegători direcți și
alegători indirecți (votau prin intermediul unor delegați). Acest act constituțional adoptat la Paris nu implinea, dar
nici nu anula speranța de unire a românilor.
Convenția de la Paris avea atributele unei Constituții, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabilă până in
anul 1864. Prin actul adoptat la Conferința de la Paris din 1858 s-au creat condițiile realizării unității naționale prin
insăți voința românilor. Faptul că nu se specifică in Convenție obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiți ca
persoană, oferea posibilitatea de a se face primul pas și cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea
rangurilor și privilegiilor boierești și consacrarea egalității tuturor cetățenilor in fața legii, Convenția de la Paris
punea capăt Vechiului Regim și crea premisele instaurării regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas
hotărâtor pe drumul realizării unirii Principatelor, exprimând susținerea politică in primul rând a Franței lui
Napoleon al III-lea.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. Alegerile au fost organizate de câte 3 caimacami numiți de
sultan: cei din Țara Românească erau doi conservatoti și conservator moderat, iar doi din Moldova erau liberali,
astfel că: în Moldova, Adunarea Electivă era dominată de reprezentanții Partidei Naționale(33 din 55).
Conservatorii ii aveau drept candidați pe fostul domnitor Mihail Sturdza și pe fiul acestuia, Grigore Sturdza.
Forțele progresiste au reușit să desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales
domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat și de conservatori, datorită vederilor sale moderate in
comparație cu alți posibili candidați. Alegerea lui Cuza semnifică triumful forțelor politice care militau pentru
modernizarea societății.
Unirea s-a infăptuit insă prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Țării Românești.
La București, Adunarea Electivă era dominată de conservatori(46 din 72) care doreau să aleagă pe unul din foștii
domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Știrbei. Ideea alegerii aceluiași domnitor in ambele Principate prinsese,
insă, contur și reprezentanții Partidei Naționale au făcut apel la populația capitalei pentru a-i determina pe

10
conservatori să accepte alegerea lui Cuza. 30000 de oameni au fost adunați pe dealul Mitropoliei cu ajutorul
liberalilor radicali. Sub presiunea maselor, unioniștii reușesc să contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea
Electivă acceptând, după dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Țării Românești pe alesul
Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele două tabere au renunțat la candidații proprii, acceptând candidatura lui Cuza
propusă de Dimitrie Ghica și in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate și in Țara Românească. Acest act
politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiași domn in ambele Principate a produs uimirea
Curților europene, dar și admirația cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada
hotărâtoare pentru consolidarea unirii și modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea
administrativă și legislativă, s-a obținut, din partea marilor puteri garante recunoașterea unirii depline, iar in a doua
parte a domniei au fost infăptuite reforme in conformitate cu cerințele epocii moderne.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza(1859-1866)

Consolidarea și recunoașterea internațională a unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
interpretată de Marile Puteri ca o incălcare a prevederilor Convenției de la Paris. Din acest motiv, după 24 ianuarie
1859, viața politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile
Puteri. La Iași și la Bucuresti funcționau două guverne și două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de
unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoașterea internațională a dublei alegeri - pe plan extern, și
realizarea uniunii politice și administrative depline și recunoașterea ei, precum și alcătuirea unui plan de reforme
care să modernizeze societatea românească - pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferința organizată in martie
1859 la Paris, Franța, Anglia, Rusia, Prusia și Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria și
Turcia și-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacră astfel
uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a unirii.
În anii 1859-1861, activitatea politică a celor două țări a avut un caracter comun. În Moldova a fost numit prim-
ministru munteanul Ion Ghica și în Țara Românească, moldoveanul Manolache Costache Epureanu. Guvernele,
îndrumate de domnitor, acționau în același sens. Între autoritățile celor două țări s-au stabilit legături directe, fără a
se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Renunțându-se la sărbătorirea celor două zile de alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, s-a fixat doar 24 ianuarie zi de sărbătoare națională.
Pe plan intern, a fost inițiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au unificat
serviciile de vamă; de asemenea, s-a centralizat administrația telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in tabara
de la Floresti) și cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bucuresti, s-a adoptat noua stemă (vulturul și zimbrul),
s-a extins administrația românească și in cele trei județe din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislatiei,
Comisia Centrală de la Focșani (care și-a desfașurat activitatea intre ianuarie 1859 - ianuarie 1862) a elaborat un
proiect de Constituție și proiecte de lege agrară și electorală. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale
burgheziei in aparatul de stat, a numit funcționari moldoveni in Țara Românească și invers și s-a preocupat de
uniformizarea armatei, creându-se primul minister unic - cel de război (1860), condus de generalul Ioan Emanoil
Florescu.
Pe plan extern, Cuza a inițiat diverse acțiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita să fie de
acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului și a Adunării Unice; in septembrie 1860 a efectuat o vizită la
Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran. Ca urmare, puterile europene reunite in Conferința de
la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor. Firmanul
emis de sultan sublinia că unificarea deplină a instituțiilor era valabila numai pe timpul domniei lui Cuza. In acest
context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea și
nașterea națiunii române; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte cu Barbu
Catargiu, iar peste două zile și-a deschis lucrările Adunarea legislativă a Principatelor Unite. La 24 ianuarie
1862, prima Adunare unică a Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul stat și proclamă
Bucureștii capitala țării.
Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie - iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format
la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunării
unice. Comisia centrală de la Focșani a fost desființată și a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ
provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborată o lege a presei. Principala problemă a societății romanesti din
aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice.
Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii,
sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea
proprietate. Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala

11
 (intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a
problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze.
Apostol Arsache 8 iunie 1862 - 23 iunie 1862-interimar-prim ministru
Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a
incheiat o dată cu asasinarea, in condiții neelucidate până astăzi, a prim-ministrului (iunie 1862). S-a format
imediat un guvern al căii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderați. De la bun inceput
guvernul a urgentat adoptarea măsurilor administrative având in vedere realizarea unirii depline: a unificat
serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instrucțiunii publice și Directia generală a arhivelor statului.
Guvernul a luat primele măsuri care vizau mănăstirile inchinate, care aveau mari datorii către statul român. In
1860, Costache Negri, reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu in această chestiune. In
noiembrie 1862, averile mănăstirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863 Adunarea
a hotărât ca datoria lor să intre in bugetul statului.
În timpul guvernării sale s-a format Monstruoasa Coaliție, nume dat de Bolintineanu! Era alcătuită din liberalii
radicali și conservatori. În octombrie 1863, Cuza face un memoriu către Napoleon al III-lea, cerând să amendeze
Convenția de la Paris.
Guvernul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din
timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In
noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunța in mesajul său programul legislativ: reforma electorală
și agrară, organizarea armatei, reforma instrucțiunii publice, secularizarea averilor mănăstirești etc. In decembrie
1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstirești, transferandu-se astfel intinse suprafețe agricole in
proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstirești, inclusiv ale mănăstirilor inchinate, a
intărit autonomia țării. Legea secularizării averilor mănăstirești a asigurat un fond funciar insemnat, care va fi
folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptată Legea
privind inființarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor și elabora la cererea guvernului proiecte de
legi.
In martie/aprilie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit
de domnitor, și Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discuția
Legislativului (proiect care propunea desființarea clăcii și improprietărirea țăranilor cu loturile pe care le aveau in
folosință) a determinat forțele conservatoare care dominau Adunarea să dea un vot de blam guvernului. Cuza a
preferat să mențină cabinetul și să dizolve forul legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a
fost insoțită de o proclamație către armată și de una către popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act
constituțional - numit Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris- are ca model Constituția franceză din 1852-
care extindea substanțial atribuțiile domnitorului -precum și o nouă lege electorală. Statutul și noua lege electorală
au fost aprobate de către popor prin plebiscitul din 10-14 mai 1864.
Potrivit Statutului Dezvoltător, noua lege fundamentală care inlocuia Convenția de la Paris, domnitorul avea
inițiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat și, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ
bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri de drept și
membri aleși de Cuza. Regulamentul de funcționare al acestuia era alcătuit de guvern, iar președintele Adunării era
numit de domn. Statutul dezvoltător a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. In iunie 1864,
Marile Puteri au recunoscut modificările aduse Convenției de la Paris, acordând Principatelor dreptul de a schimba
in viitor legile care priveau organizarea internă. Prin Statutul dezvoltător se trecea la un regim autoritar, in care
atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorală, care imparțea corpul electoral in două categorii,
alegători primari și direcți, mărea numărul alegătorilor: votul rămănea cenzitar, dar censul era mai mic in
comparație cu dispozitțile electorale ale Convenției de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritară
a domnitorului, criticată vehement de opoziție. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reformelor in
condițiile in care alegerile făcute in conformitate cu prevederile Convenției de la Paris creau o majoritate
conservatoare in Cameră.
Elaborată de Consiliul de Stat și imbunatățită de guvern, Legea rurală a fost promulgată de domnitor la 14
august 1864.
 Aceasta elibera țăranii clacași de sarcinile de tip feudal (claca) și ii improprietărea cu pământul pe care-l foloseau,
prin răscumpărare (despăgubire).
 Articolul 1 al legii oferea posibilitatea țăranilor clăcași să devină proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii
lor.
 Suprafața de pământ pe care o primeau era stabilită in funcție de numărul vitelor deținute.

12
 Cei care nu au facut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină, iar pământul nu putea fi
instrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani.
 țăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani.
 Pământul acordat țăranilor nu trebuia să depașească 2/3 din suprafața moșiei, fără a socoti pădurile. Existau insă și
numeroase limite: intinderea mică a lotului, neimproprietarirea unui număr destul de mare de țărani etc. Totuși,
legea a intărit proprietatea tărănească și a imbunătățit situația unei părți importante a locuitorilor satelor.
O altă lege insemnată a fost cea a instrucțiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864, prin care invățământul
devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit și obligatoriu, secundar și superior. Tot in
domeniul invătamântului este de remarcat inființarea, in octombrie 1860, a Universității din Iasi, cu patru
facultăți: drept, filozofie, științe, teologie. La 4 iulie 1864 se inființa și Universitatea din București, care avea
secții de drept, științe și filosofie (litere). In 1864 - 1865 au fost adoptate și alte reforme care au contribuit la
constituirea unui cadru nou de organizare a societății: in administrație (legea comunală, legea pentru inființarea
consiliilor județene); in justiție (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in
decembrie 1864); in domeniul organizării bisericești (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile și au
sporit dominația statului in structura administrativă a acesteia); in comerț (elaborarea Codului comercial,
inființarea Camerei de Comerț); adoptarea sistemului unic de măsuri și unități (septembrie 1864); in domeniul
armatei - Legea organizării armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neințelegeri cu
domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.
Politica externă. In aceasta perioadă, Principatele au urmat in politica externă o direcție proprie. Cuza a concentrat
in mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilații provocate de viața internă. Domnitorul a
susținut mișcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală și Estică, emigrația poloneză, pe cea maghiară și
pe cea bulgară de pe teritoriul român. A organizat și coordonat propaganda românească in străinatate și a susținut
dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul
statului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a inființat agenții diplomatice la Constantinopol,
Paris și Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea intregii politici
externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de creștere a prestigiului țării. Raporturile cu puterea
suzerană și Puterile Garante se deosebeau esențial de perioada anterioară. Pentru intărirea autonomiei țării in
relațiile cu puterile europene, a fost sporită capacitatea militară, s-a incercat emiterea unei monede și a unei
decorații naționale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia de la Constantinopol
(recunoscută, insă, mult mai tarziu) etc.
Constantin Bosianu 26 ianuarie 1865 14 iunie 1865 -prim ministru
Nicolae Kretzulescu14 iunie 1865 11 februarie 1866-prim ministru
Monstruoasa coaliție și sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Măsurile legislative modernizatoare
adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insoțite de anumite tendințe autoritare, care i-au atras adversitatea
oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la inceputul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogenă formată din
liberalii radicali conduși de Ion C. Bratianu și C.A. Rosetti și conservatori, intrată in istorie sub numele de
"monstruoasa coaliție" care urmărea detronarea lui Cuza și aducerea pe tronul țării a unui principe străin. Liberalii
radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economică și socială radicală, după modelul
Europei Occidentale, considerau măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau păstrarea
tradițiilor și privilegiilor epocii premergătoare revoluției, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului,
și insistau ca dezvoltarea să se facă lent și fără schimbări radicale. Pentru ambele grupari, Cuza ducea o politica
necorespunzatoare.
Deși Cuza a reușit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii moderne,
pozitia i-a fost subminata de activitatea "monstruoasei coalitii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară
și electorală, iar liberalii radicali i-au reproșat că era prea moderat. Conștient de eșecurile domniei autoritare,
domnitorul s-a gândit și el la abdicare. Liberalii radicali conduși de Ion C. Bratianu și C.A. Rosetti au organizat
lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare și a plecat in străinătate, unde a murit in
mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenență domnească, compusă din Lascăr Catargiu, generalul
Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă in modernizarea
statului român: a insemnat, in primul rând, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare și
intărirea statului român a reprezentat o premisă importantă in dobândirea independenței. La abdicarea lui Cuza (11
februarie 1866), România modernă era, in esență, edificată.
Instaurarea dinastiei de Hohenzollern

13
Ideea aducerii prințului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată in memoriile boierești și in Rezoluțiile
Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului 1866, această idee avea multiple semnificații: era o soluție
pentru consolidarea statului național (căci puterile europene recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza
pe asigurarea stabilității interne, inlăturându-se lupta pentru domnie; prezența pe tronul țării a unui reprezentant
dintr-o mare familie domnitoare europeană putea sa intărească prestigiul extern al țării, reprezentând o garanție
pentru consolidarea autonomiei și pentru pregătirea terenului in vederea dobândirii independenței de stat a
României. Inlăturarea lui Cuza a atras reacția puterilor europene. In rândul acestora, intrunite in cadrul Conferinței
de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia și Turcia foloseau prilejul pentru a
cere separarea și ocupația militară. Apărea chiar propunerea ca romanii să fie intrebați din nou asupra viitorului lor,
ca in 1857, Poarta insistând pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a
acționat și ea deschis pentru desfacerea unirii.
Pe plan intern, atât liberalii, cât și conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui prinț străin pe tronul
României, ca soluție eficientă și sigură pentru stabilitatea politică și socială. Prin intermediul Frantei și cu acceptul
Prusiei, s-a perfectat aducerea in țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele Prusiei și văr
după mamă cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al României in urma plebiscitului din aprilie
1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea și a obținut acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al
cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre România. Deoarece unele puteri europene nu erau de
acord cu această soluție și cereau alegerea unui nou domn pământean, cercurile politice românești au mers pe
varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austro-prusac, prințul a călătorit cu un pașaport fals până la
Turnu Severin, fiind insoțit de Ion C. Brătianu. In dimineața zilei de 10 mai (care va fi Ziua Nationala a Romaniei
pana in 1947), Carol intră in București, pe Podul Mogoșoaiei, indreptându-se spre Mitropolie, unde a fost
proclamat domn de către Adunare, in fața căreia a jurat să păzească legile României, drepturile și integritatea sa.
Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe Carol. In urma unei vizite făcute
la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dădea firmanul de investitură a lui Carol I, prin care renunța implicit la "nota
restrictivă" de recunoaștere a unirii doar pe timpul lui Cuza și accepta unirea deplină, indiferent de domnitor.
Constituția din 1866
Adunarea Legislativă aleasă cu o lună inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituantă, luându-și
misiunea de a discută și apoi de a vota proiectul unei Constituții. După dezbateri aprinse intre conservatori și
liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituție
internă românească (elaborată de reprezentantii legitimi ai nțtiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituția a
fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constituției a reprezentat un pas
inainte pe drumul modernizării principalelor instituții și al racordării lor la mutațiile europene petrecute in secolul
al XIX-lea. Această lege fundamentală se asemăna cu alte Constituții liberale in vigoare in Europa occidentală. Ea
ținea cont de condițiile specifice ale României și se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea și
modernizarea societății: teritoriul României, drepturile cetățenești, Reprezentanța Natională (Parlamentul), puterile
in stat, prerogativele domnului și ale miniștrilor s.a. Exprimând dorinta de independență, Constituția proclama
oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta și cu Puterile garante, consfințea că
statul român era o monarhie constitutională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre
principiile așezate la baza Constituției se numărau: suveranitatea națională; guvernarea reprezentativă și
responsabilă; principiul democratic al separației puterilor in stat; responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară;
drepturi și libertăți cetățenești.
Puterea executivă era incredințată domnului și guvernului. Ca șef al puterii executive, domnitorul numea și revoca
miniștrii, numea și confirma in toate funcțiile publice, era comandantul armatei, conferea distincții și decorații,
bătea monedă, avea drept de amnistie politică, grația, putea să declare război și să incheie pace, incheia convenții
cu alte state după ce obținea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tărie" doar dacă erau contrasemnate de un
ministru. Domnitorul se bucura și de largi prerogative legislative: convoca, amâna și dizolva Adunarea Deputaților
și Senatul, iniția proiecte de lege (prin miniștrii săi), sancționa și promulga legile, avea drept de veto absolut,
putându-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparținea Parlamentului
(bicameral) care avea o serie de atribuții: dezbătea și adopta bugetul (numai Adunarea Deputatilor), vota, modifica
sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecatorească se exercita prin Curți de
judecată și Tribunale. Hotărârile și sentințele acestora se pronunțau in numele legii și se executau in numele
domnului. Cea mai inaltă instanță era Înata Curte de Justiție și Casatie.
Constituția consfințea importante drepturi și libertăți cetățenești: libertatea conștiintei, a presei și a intrunirilor,
libertatea invățământului, egalitatea in fața legilor (art.10), libertatea exercitării drepturilor politice (numai de către

14
crestini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, protejarea refugiaților din motive politice s.a. De asemenea,
se acorda dreptul de intrunire și asociere, această prevedere stând la baza organizării partidelor politice.
Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră și inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea că "insușirea de
român se dobândește, se conservă și se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile", iar cetățenia română
poate fi dobandită doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea poporului. Impreuna,
articolele 32, 33 si 35 consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se consacra monarhia constitutionala
ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul ereditar al monarhiei.
Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care completa
Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii burghezii,
electoratul fiind impartit pe colegii (două pentru Senat și patru pentru Camera Deputatilor) in functie de avere.
Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegati (vot
indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de imobile. Varsta
minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel moment in
Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile diferente sociale din
sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa 1866, pe de
alta parte, taranimea - stratificata - care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale exista o
burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii moderne - Partidul
National-Liberal si Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Constitutiei din 1866. In
ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori: pentru ca acestia
din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral
nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.
Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici
nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a
guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a unui nou prim-
ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele
disponibile pentru a-si asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a fost niciodata
dezamagit.
Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica manifestare a
independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie
recunoscut prin tratatele internationale. In acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de
suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constitutiei de
catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre
independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in
sensul acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de
colegii electorale de la patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru
a permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana
in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului român.

Cucerirea independentei de stat.

Contextul intern și international. După 1772, elita politică solicitase in memoriile adresate marilor puteri,
statutul de independență pentru Principatele Române. Diferite proiecte și planuri din preajma anului 1848 ale
revoluționarilor munteni și moldoveni, aflați in legatură cu activitatea revoluționarilor polonezi, aveau ca obiectiv
dobândirea independenței. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul adițional" la Regulamentele Organice,
urmărea să-și sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o ințelegere cu sultanul, pe cale
pașnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică in calea reformelor interne o constituia țarul. Aceeași ostilitate
era manifestată și față de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de
revoluționarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIX-lea.
Nicolae Balcescu a sustinut și el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reținând atenția cel ce viza fondarea
Statelor Unite ale Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari și "iugoslavi". Ion H. Radulescu dorea o "republică
universală a Europei ". Mai realiste au fost planurile de ințelegere balcanică. Astfel, in 1863, Cuza a stabilit relatii
diplomatice cu Serbia peste capul Porții, relații continuate după venirea lui Carol I la tronul țării, prin semnarea
unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au susținut mișcarea revoluționarilor bulgari, iar in 1866 și 1869, oamenii
politici români se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei acțiuni comune antiotomane.
Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina, a oferit ocazia
unei acțiuni politice și militare pentru dobândirea independenței. Carol I ridicase această problemă in fața

15
Consiliului de Miniștri incă din 1873. Clasa politică suținea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra căilor și
metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulți liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau pentru
o apropiere de Rusia in vederea unei acțiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine față de aceasta era
legată de eșecul rus in războiul Crimeii și de ostilitatea față de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria in
1867, cu toate consecințele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanției colective din 1856 era singurul obstacol in calea
expansiunii ruse. Formați la școlile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasă amenințare. Pentru
conservatori, singura cale de obținere a independenței era pe cale diplomatică, colaborând cu Austro-Ungaria și
Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (iulie/august1876-1888) cu M. Kogalniceanu la externe(27
aprilie- 23 iulie 1876; 3 aprilie 1877-24 noiembrie 1878), spera să obțină independența pe cale pașnică. Criza s-a
agravat in 1876: bulgarii au declanșat mișcarea de eliberare, Serbia și Muntenegru au declarat război Turciei și de
declanșează și revoluția noilor otomani, junilor turci – este instalat sultanul Abdul Hamid al II-lea.
Printr-un memoriu guvernul român(condus de Lascăr Catargiu și avându-l ministru de externe pe Kogălniceanu)
solicita, in iulie 1876, Porții și Puterilor garante recunoașterea individualității statului român și a numelui de
România, dar acesta era primit cu ostilitate. După formarea guvernului liberal condus de I.C. Brătianu, în august
prim-ministrul a avut o intrevedere cu impăratul Franz Joseph I la Sibiu, incheiată fără rezultate deosebite. Nici
apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, când o delegație condusă de I.C. Brătianu propusese la
Livadia, in Crimeea, țarului Alexandru al II-lea și cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai
mult succes.
În octombrie 1876, Rusia face presiuni asupra Turciei pentru ca armata sârbă să nu fie nimicită, astfel că Turcia
acceptă un armistițiu și la inițiativa Marii Britanii se convoacă o Conferință Inernațională la
Constantinopol(decembrie1876-ianuarie 1877).
In decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniția un demers diplomatic la Constantinopol, cerând "garanții
speciale pentru neutralitatea veșnică a teritoriului românesc". Tratativele româno-otomane eșuau insă, ca urmare a
adoptării Constituției lui Midhat-pașa prin care statul român era declarat "provincie privilegiată" a imperiului. In
aceste condiții, calea obținerii independenșei prin luptă devenea tot mai evidentă.
Austro-Ungaria și Rusia se ințelegeau prin convenția de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire la
schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul
Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulțumit cu Bosnia și Herțegovina).
La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Convenția româno- rusă. Convenția a
fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in România, și de Kogălniceanu, ministrul nostru de
externe și stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc in regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile
fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care ocolea Bucurestiul, și
numea comisarii pentru raporturile cu instituțiile românesti. Rusia se angaja să respecte statutul țării și "să mențină
și să apere integritatea actuală a României". Incheierea Convenției evidențiază o schimbare a atitudinii Rusiei față
de statul român in comparație cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.
Convenția din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de sine stătătoare a statului
român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata
operativă. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzatoare, armata era slab
inarmată și echipată. Armata română intra in acțiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin-Călărași.
La 10 aprilie 1877, România întrerupe relațiile diplomatice cu Poarta.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor și armatele sale au inceput traversarea României. Luând
act de noua realitate, otomanii au bombardat localitățile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii au
ripostat bombardând Vidinul și Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) și Senatul (30 aprilie) au votat moțiuni prin care
declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu și independența. La 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae
Fleva, privind situația României, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, răspundea printr-un discurs in care
declara că statul român era hotărât să rupă orice legatură cu Imperiul Otoman ("Suntem independenți; suntem
națiune de sine stătătoare!"). In aceeași zi, Camera Deputaților a votat o moțiune prin care se luat act de ruperea
relațiilor cu Poarta și de independența absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeași moțiune. Proclamarea
independenței semnifica atât inlăturarea suzeranității otomane cât și a garanției colective a marilor puteri.
Independența, salutată cu entuziasm de populatie, a fost receptată de Marile Puteri in mod diferit, in funcție de
propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu și de jure; Italia și-a aratat simpatia; Franța,
Germania și Austro-Ungaria au rămas in expectativă; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat
prin război.
Participarea României la războiul pentru independență (1877 - 1878).

16
 La inceputul războiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata romană, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligații"
față de o țară de la care urmărea să răpească cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate
acestea, trupele române au sprijinit trecerea trupelor țariste in sudul Dunării la jumatatea lui iunie 1877. După ce au
traversat Dunărea, rușii au inaintat cu repeziciune pe trei direcții, ajungând peste o lună dincolo de Balcani. In
luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniti de armata română prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti;
bombardamente asupra pozitiilor inamice de pe malul drept al Dunării etc.
Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificații cu o pozitie strategică insemnată,
apărat de o garnizoană formată din 50.000 soldați, condusă de generalul Osman-pașa; de aici otomanii puteau
surprinde și inconjura coloana principală rusă ce se indrepta spre pasul Șipka și Balcani. Ignorând forța armatei
otomane, armata rusă a declanșat, in iulie, un atac total nepregătit și cu un efectiv militar mic. Inaintarea in
Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două atacuri rusești au fost sângeros
respinse. Situația critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului
rusesc din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, prin care solicita
cooperarea armatei române, neacceptată până atunci de partea rusă. Insistențele românești privind incheierea unei
convenții care să reglementeze participarea armatei române n-au dat rezultate. Deși nu există o convenție militară
intre cele două țări, după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a trecut in sudul Dunârii (Divizia 4
și o parte din Divizia 3). Deși România insista in continuare să se incheie o convenție militară de colaborare care să
precizeze individualitatea armatei române, in cursul tratativelor dintre țar, arhiduce și principele României, din
august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenția scrisă. Frontul
de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877, forțele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general
asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Grivita I - a fost scump plătită, căci au murit aproape 1.000 de
ostași români, intre care maiorul George Șonțu și căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest bilanț trist, intărea opinia
principelui Carol, exprimată inainte de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte crâncene s-au desfășurat in
septembrie-octombrie pentru izolarea completă a Plevnei și impiedicarea aprovizionării garnizoanei otomane.
Pentru a intări blocada, forțele române au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusă unui permanent
bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolată și cu proviziile aproape epuizate. In ziua
de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui Osman-Pașa de a sparge incercuirea la Plevna, care s-a incheiat cu
un eșec. In aceeași zi, după aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofițerilor români.
Căderea Plevnei a avut o influență hotărâtoare asupra desfăsurarii ulterioare a razboiului. In timp ce armata rusă a
continuat ofensiva pe direcția Sofia - Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetățile turcesti
din vestul Bulgariei, printre care Vidin și Belogradcik. Infrânți pe toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie
1878, semnând armistițiul și apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).
Recunoașterea internațională a independenței. In ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine
neprietenoasă, comunicând autorităților române că dorește să obțină cele trei județe din sudul Basarabiei; acest fapt
a atras, in ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. In perioada tratativelor de pace de la San Stefano,
relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la negocieri si mai
ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative, colonelul Eraclie
Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea independentei si retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf.
Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand deschis ca-si rezerva dreptul
de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa solutia rusa, sustinand mentinerea
integritatii teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie/ martie 1878, fara acceptarea Romaniei la
dezbateri, prevedea:
 independenta Serbiei, României și Muntenegrului, autonomia Bosniei și Herțegovinei,
 organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care staționau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la Marea
Mediterana și avea statut de autonomie;
 strâmtorile Bosfor și Dardanele erau deschise circulației tuturor navelor;
 Rusia "oferea" Dobrogea in schimbul anexării sudului Basarabiei.
Toate aceste prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a nemultumit statul roman.
Relațiile româno-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in România trupe și
incepea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat orașul Giurgiu și au ajuns in apropierea
capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul Olteniei și Munteniei
pregătindu-se pentru rezistența in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.

17
 Tratatul de la San-Stefano nemulțumea și mari puteri ca Anglia, ingrijorată de pozitia caștigată de Rusia in Balcani,
și Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia și Herțegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere și a
organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat că nu este in nici un fel angajată față de România,
Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu și la cele ruso-române. Ca urmare, in vara
anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au
participat cele șapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, România nu a fost invitată; după
lungi insistente, prim ministrul Ion C. Bratianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au fost primiți intr-o
ședință unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoașterea independenței și a integrității naționale,
garantarea neutralității țării, acordarea unor despăgubiri de război, precum și interzicerea trecerii trupelor ruse pe
teritoriul României. Reflectând lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie
1878) prevedea:
 principatul Bulgariei era micșorat și se inființa in sudul său provincia autonomă Rumelia,
 Bosnia și Hertegovina intrau sub administrația Austro-Ungariei,
 insula Cipru revenea Angliei,
 Serbia și Muntenegru deveneau independente.
 In privința României, independența ii era recunoscută in anumite condiții: modificarea articolului 7 din Constituție
in sensul acordării cetățeniei române pentru locuitorii de altă religie decât cea creștină, răscumpărarea de către
guvernul român a acțiunilor fostei Societăți care construise drumurile de fier din România (societatea Strousberg
cu capital german creată in 1872).
Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia.
Ingerințele și amenințările Rusiei au determinat o tensionare a relațiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi
dezavantajoase, rămânea faptul esențial și anume recunoașterea internațională a independenței de stat a României.
Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independența era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman,
Serbia, Austro-Ungaria și abia in 1880 de către Franța, Anglia și Germania.
Independența a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiții pentru intărirea
regimului politic și accelerarea progresului economic și social. Reintegrarea Dobrogei dădea o noua perspectivă
legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenței, România devenea stat cu drepturi depline in
relațiile internationale. Suveranitatea națională a ingăduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis
instituirea unui sistem protecționist necesar dezvoltării economice, a creat condiții pentru consolidarea sistemului
politico-instituțional. Obținerea și recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta proclamarea
principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel regat, ridicându-și in mod substanțial
statutul și poziția internațională.

18
PRINCIPALELE INSTITUTII ALE STATULUI ROMAN MODERN SI PARTIDELE POLITICE

In epoca moderna, progresul inregistrat de societatea romaneasca s-a reflectat in modul de organizare si
functionare a unor institutii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obsteasca (Parlamentul), guvernul,
justitia, biserica, armata. Sistemul politic al Romaniei moderne a avut la baza Constitutia din 1866, care a creat
fundamentul democratic al vietii politice. Romania a intrat in randul monarhiilor constitutionale, in cadrul carora
suveranul era doar arbitru si factor de echilibru. Rolul principal il aveau partidele politice, care din 1895 au venit la
putere prin mecanismul alternantei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spatiul consacrat al
disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.
Monarhia.
Rolul monarhiei in istoria Romaniei moderne a fost fundamental. Aceasta institutie centrala a avut un rol
important in anii 1859-1918, contribuind la procesul de afirmare si de modernizare a statului roman. Atributiile
domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale: Regulamentul
Organic (1831-1832), Conventia de la Paris (1858), Constitutia din 1866. In timpul lui Cuza, atributiile domniei au
crescut, trecandu-se la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importanta dintre institutiile statului din aceasta perioada, institutie a carei functionare a
fost reglementata prin Constitutie. Actul fundamental din 1866 avea la baza principiul conform caruia suveranul
"domneste, dar nu guverneaza". Prin Constitutia din 1866, era consacrata, ca forma de guvernamant a statului
roman, monarhia constitutionala. Modelul il constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea
Britanie s.a.), si nu imperiile conservatoare cu care se invecina Romania. Institutia monarhica a avut un rol major
in accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societatii romanesti. Conform Constitutiei din 1866,
domnul (din 1881, regele) exercita impreuna cu Parlamentul ("reprezentatiunea nationala") puterea legislativa si,
impreuna cu guvernul, pe cea executiva. Intre prerogativele sale se numarau: sanctionarea si promulgarea legilor,
dreptul de amnistie, dreptul de a bate moneda, reprezentarea statului roman in politica externa. EI era seful armatei,
avea initiativa legilor si dreptul de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de
Parlament. In schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, daca nu erau contrasemnate de un ministru, care
purta astfel responsabilitatea lor (Constitutia din 1866 - articolul 92). Domnul il numea pe primul-ministru, care, la
randul sau, forma guvernul si organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic, in care guver -
nele rezulta din alegeri). Aceasta stare de lucruri era cauzata de situatia concreta a societatii romanesti, in care cei

19
mai multi dintre locuitorii de la sate nu erau stiutori de carte si nu aveau drept de vot (il vor primi dupa primul
razboi mondial). Atributiile domnitorului erau pe viata si ereditare.
Simbolul monarhiei constitutionale romanesti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui
principe strain se implinea o dorinta mai veche a clasei politice, al carei scop era de a stinge rivalitatile dintre
marile familii boieresti si de a ridica prestigiul international al statului roman. Desigur, descendenta sa dintr-o
prestigioasa dinastie germana a contat mult in dezvoltarea legaturilor politice, economice si militare dintre regatul
roman si cea mai insemnata putere europeana din acea vreme, Germania wilhelmiana.
De-a lungul intregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lunga din istoria romanilor (1866 - 1914) - Carol a jucat un
rol important in evolutia statului roman, fiind figura politica centrala. Devenit principe al Romaniei in 1866, Carol,
disciplinat si perseverent, descinzand dintr-o prestigioasa dinastie germana, si-a implinit menirea de monarh
constitutional. Carol I s-a atasat de tara al carei domnitor (rege) a devenit, aparandu-i interesele. Primii ani de
domnie au insemnat o perioada de adaptare din care n-au lipsit dificultatile determinate de diversi factori: disputele
dintre conservatori si liberali-radicali, simpatia francofila a opiniei publice, evidenta in timpul razboiului franco-
prusac din 1870-1871. Dupa anii 1870-1871, cand au loc manifestari antidinastice, Carol a cautat sa impuna o
domnie autoritara cu acordul Puterilor garante si al conservatorilor. Dificultatile de la inceputul domniei au fost
treptat depasite, urmand, indeosebi dupa cucerirea independentei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9
septembrie 1878 Carol si-a luat titlul de Alteță Regală, in martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10
mai 1881, Carol I a fost incoronat (coroana folosita fiind confectionata din otelul tunurilor capturate la Plevna);
pe 18 mai 1881 s-a incheiat "pactul de familie", prin care era reglementată succesiunea la tron, moștenitor fiind
proclamat printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; in 1884 s-a legiferat
crearea Domeniilor Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă a regelui. Personalitate echilibrată si cu o
educatie deosebita, integru din punct de vedere moral, disciplinat si riguros, regele Carol a reusit sa modereze
disputele politice dintre liberali si conservatori, a protejat sistemul bipartit, a incurajat modernizarea statului si a
sprijinit miscarea națională a românilor din afara granițelor. De la inceputul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A
conlucrat si cu liberalii, aflati mai mult timp la guvernare, deoarece acestia erau dornici sa adopte masuri cu
caracter reformator in folosul statului roman.
Pe plan intern, Carol a incurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplina si rigoare, a
staruit pentru modernizarea structurilor economice si a fost un arbitru al vietii politice. EI a instituit in 1895
sistemul rotativei guvernamentale. Prin atributia sa constitutionala de numire a primului ministru, regele avea un
rol cheie in determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern actiona in asa fel incat
obtinea victoria electorala. Suveranul a aratat preocupare pentru dezvoltarea invatamantului, a culturii, precum si
pentru formarea tinerelor generatii de intelectuali; in 1891 a sprijinit infiintarea Fundatiei Culturale "Carol I".
Chemat pe tronul Romaniei pentru a consolida pozitia tarii pe plan international, Carol I a desfasurat o intensa
activitate in politica externa; s-a dedicat cuceririi independentei; a alaturat Romania Triplei Aliante (1883) si a
implicat-o in razboaiele balcanice. In timpul razboiului de independenta a avut merite importante in desfasurarea
operatiunilor militare. Dupa Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de libera
trecere a armatei tariste prin Dobrogea. In contextul deteriorarii relatiilor romano-ruse, dupa 1878 s-a orientat spre
Puterile Centrale sau Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si, pentru un timp, Italia), cu care a incheiat
Tratatul din 1883 (secret). Aceasta orientare externa n-a fost determinata in primul rand de originea germana a
regelui, ci de presiunea panslavismului, sustinut de Rusia. In plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reactie la
atitudinea neprietenoasa a Rusiei din 1878, cand armatele rusesti au intarziat retragerea lor de pe teritoriul
Romaniei, dupa incheierea razboiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul ca, dupa ce prin Conventia din
aprilie 1877 Rusia s-a angajat sa apere integritatea teritoriala a Romaniei, in 1878, prin Tratatul de la Berlin, a
ocupat trei judete din sudul Basarabiei. In timpul regelui Carol I, Romania s-a afirmat ca un factor de echilibru in
Balcani. Ca urmare a participarii tarii noastre la al doilea razboi balcanic, incheiat cu pacea de la Bucuresti (1913),
Cadrilaterul a revenit statului roman. Carol I a incurajat lupta romanilor din teritoriile aflate sub dominatie straina,
folosind diverse modalitati: interventia regelui pe langa curtea de la Viena pentru eliberarea conducatorilor miscarii
memorandiste condamnati in procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru scolile romanesti etc. Totusi,
in aceasta chestiune el a avut o atitudine prudenta, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus si Austro-
Ungar. In timpul primului razboi mondial suveranul a acceptat neutralitatea Romaniei, hotarare adoptata in cadrul
Consiliului de Coroana de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Dupa moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a
urmat la tron conform "Pactului de familie" din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta si-a legat numele de
participarea Romaniei la primul razboi mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum si de infaptuirea
unor importante reforme (agrara, electorala).
Reprezentanta Nationala (Parlamentul).

20
Parlamentul reprezenta puterea legislativa. In baza Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris (1864) s-a
inaugurat in Romania parlamentul bicameral: Adunarea Electiva (Adunarea Deputatilor) si Corpul Ponderator
(Senatul). Constitutia din 1866 a stat la baza vietii parlamentare din anii 1866-1914, precizand importantele
prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea si adoptarea legilor, a bugetului, controlul activitatii
guvernamentale prin intrebari, interpelari, anchete, motiuni de cenzura. Potrivit Constitutiei, Reprezentanta
Nationala era un parlament bicameral format din Senat si Adunarea Deputatilor.
De regula, Parlamentul isi desfasura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp in care erau discutate si votate
legile. In mod normal, lucrarile se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea "Mesajul Tronului" adresat
de rege legislativului. Activitatea parlamentara se incheia in fiecare an cu "raspunsul Corpurilor Legiuitoare la
mesajul tronului". Parlamentul isi exercita dreptul de a controla puterea executiva, urmarind modul in care se
aplicau legile. Deputatii si senatorii, mai ales cei din opozitie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerand unor
ministri sa raspunda pentru anumite decizii sau acte politice si cateodata obligandu-i chiar sa demisioneze.
Parlamentul a avut o contributie esentiala in crearea cadrului legislativ al modernizarii. In activitatea lor,
guvernantii aveau de infruntat opozitia parlamentara care era extrem de activa.
Guvernul, ca institutie reprezentand puterea executiva, este o creatie a epocii moderne, avand ca act de nastere
Regulamentul. In baza Constitutiei din 1866, regele incredinta guvernul unui lider de partid, dupa care dizolva
parlamentul și se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul iși construia majorități parlamentare,
autoritățile locale fiind puse in slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul "facea" Parlamentul, ceea ce
insemna o alterare a regimului constitutional. In 1895, regele Carol I a introdus sistemul "rotativei
guvernamentale" care consta in alternarea la guvernare a celor doua partide importante: Partidul National Liberal si
Partidul Conservator. "Rotativa guvernamentala" nu a exclus disputele si patimile politice. Conform Constitutiei
din 1866, executivul era raspunzator in fata parlamentului pentru activitatea desfasurata, dar in practica era factorul
decisiv in conducerea tarii.
Armata a avut un rol major in evolutia Romaniei moderne, aducandu-si contributia la cucerirea independentei de
stat si la infaptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structura si organizare: in 1860 s-a infiintat Ministerul de Razboi,
iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizarii generale.
Biserica era o importanta institutie, care se bucura de respect si de prestigiu moral. Cuza a secularizat averile
manastiresti (1863) si a incercat sa diminueze rolul clericilor in treburile civile. Prin intelegerea dintre guvern si
Patriarhie (1885), Biserica Romana ramanea independenta, pastrandu-si administratia in conformitate cu canoa nele
rasaritene. Tot acum, Biserica Ortodoxa si-a proclamat autocefalia fata de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care
avea urmari pozitive asupra suveranitatii nationale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituala si
nationala a romanilor.
Partide si grupari politice. Pluralismul a fost o trasatura a sistemului politic din Romania in aceasta perioada. Viata
politica a fost dominata de Partidul National Liberal constituit in 1875 si de Partidul Conservator, infiintat in 1880.
Ambele au participat la guvernarea tarii si, cu toate deosebirile de idei, au actionat in vederea modernizarii
societatii romanesti. In viata politica au mai existat si disidente liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare
social-democrata sau socialista.
Liberalii. Reprezentand indeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanti de seama pe I. C. Bratianu, C. A.
Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se pronuntau pentru respectarea regimului parlamentar constitutional si
"domnia legilor", fiind adeptii politicii "prin noi insine". Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor
grupari sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti care
sustineau libertatea presei, largirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegatori, reforma agrara
radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat gruparea radicala condusa de C.A. Rosetti, iar dupa moartea sa de
Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reforma agrara si o
legislatie eficienta a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi de Nicolae Fleva. Dupa 1895, s-a
constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita "drapelista" dupa oficiosul acestuia, "Drapelul". Totusi,
aceste disidente nu au afectat decisiv unitatea partidului: dupa 1890, odata cu afirmarea tinerilor politicieni in
frunte cu Ion I. C. Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, in programul liberal au fost inscrise doua
reforme importante: reforma agrara (vizand crearea unei proprietati mijlocii puternice) si reforma electorala
(acordarea dreptului de vot pentru stiutorii de carte). Principalele publicatii liberale erau "Românul", "Voința
națională" și " Viitorul".
Conservatorii. Din randul acestora faceau parte marii proprietari de pamant, intelectuali, elemente ale burgheziei
comerciale si bancare. Adepti ai politicii "pasilor marunti", ei se straduiau sa mentina vechile traditii politice si
marea proprietate. Intre liderii de seama s-au remarcat Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe
Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau "Timpul", "Conservatorul", "Epoca". Acest partid nu a

21
fost ocolit de fuziuni sau disidente: in 1907, conservatorii s-au unit cu junimistii condusi de Petre Carp, iar in 1908
gruparea lui Take Ionescu a parasit partidul si a infiintat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerarii
ritmului de modernizare a tarii. De asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit Partidul
Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste.
Alte orientari politice. Pe scena politica au aparut si alte orientari politice, dar de mai mica intindere. Dupa 1890 s-
a incercat constituirea unui Partid Taranesc, evidentiindu-se Constantin Dobrescu Arges, Vasile Kogalniceanu, Ion
Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a constituit Partida Taraneasca.
Aceasta va avea, insa, o existenta efemera, un adevarat Partid Taranesc constituindu-se abia dupa Primul Razboi
Mondial.
Miscarea socialista s-a afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stanga si prin
publicatii precum "Contemporanul", "Lumea Noua" sau "Emanciparea". Un teoretician al miscarii a fost
Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din Romania, intitulat "Ce vor socialistii
romani?". In 1893 s-a infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania care sustinea introducerea
votului universal, garantarea drepturilor politice si economice ale muncitorilor, rascumpararea marilor proprietati si
arendarea lor la tarani. In 1899, prin "tradarea generosilor", care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe
ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Miscarea socialista a supravietuit in cercurile socialiste si in organizatiile
sindicale. In 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din Romania, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele
Partidului Nationalist Democrat.
Politica externa.
Dupa experienta Congresului de la Berlin, regele Carol I si Ion C. Bratianu au cautat sa incadreze Romania intr-un
sistem de aliante care sa-i asigure protejarea integritatii teritoriale si a intereselor sale externe. Era vorba, in primul
rand, de a se apara in fata tendintelor expansioniste ale Imperiului Rus, pentru care regatul roman constituia o
piedica in calea aspiratiilor hegemonice in Europa de Sud-est. Tripla Alianta, formata din Germania, Austro-
Ungaria si Italia, reprezenta o uriasa forta politica, economica si militara, sub auspiciile careia regatul roman isi
putea mentine stabilitatea si se putea dezvolta in continuare. Romania s-a alaturat Triplei Aliante printr-un tratat
bilateral incheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, in aceeasi zi, si Germania. Aceasta
aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinuta secreta, datorita puternicelor sentimente francofile ale majoritatii
opiniei publice romanesti. Trebuie precizat, insa, ca in acea epoca, Franta nu putea oferi statului roman garantii
suficiente de sustinere externa. Politica guvernului maghiar fata de romanii din Transilvania, fata de fruntasii
memorandisti a slabit alianta Romaniei cu Puterile Centrale si a influentat opinia publica din regat, care a devenit
din ce in ce mai ostila Austro-Ungariei. Treptat, politica externa a Romaniei s-a reorientat spre Tripla Antanta,
formata din Franta, Marea Britanie si Rusia. In acest sens, semnificativa a fost vizita tarului Nicolae al II-lea la
Constanta in iunie 1914. De asemenea, legaturile diplomatice cu Franta s-au intensificat, creandu-se, astfel,
premisele pentru participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial de partea Antantei. Daca Romania nu a
participat la primul razboi balcanic, izbucnit in 1912, in cel de-al doilea razboi balcanic ea s-a aflat de partea celor
victoriosi, deci alaturi de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucuresti (28 iulie/10
august 1913), Bulgaria a cedat Romaniei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judetele Durostor si Caliacra).
Cel de-al doilea razboi balcanic a sporit rolul Romaniei de garant al echilibrului in Balcani, deci de putere
importanta in sud-estul continentului.

22
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Perioada neutrălității armate (1914 - 1916)
Contextul internațional. La inceputul secolului al XX-lea Marile Puteri Europene erau grupate in două alianțe
politico-militare opuse: Tripla Alianță sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) și Tripla Întelegere
sau Antanta (Anglia, Franta, Rusia). Interesele politice și economice divergente ale acestora, numeroasele crize
regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporții. Acesta s-a declanșat pe 15
iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo in urma căruia arhiducele Franz Ferdinand (moștenitorul
tronului austro-ungar) și soția sa, Sofia, au fost uciși de un naționalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-
Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Incurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei. In "săptămâna tragică" care a urmat acestui act, a intrat in funcțiune sistemul de alianțe care a transformat
razboiul intr-unul european și mondial. Carol I și oamenii politici români aveau motive intemeiate să se teamă de
război. Poziția geografică a României, potențialul ei economic și uman făceau inevitabilă implicarea țării noastre in
conflict. Alianța cu Puterile Centrale complică insă lucrurile.
Poziția României față de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România in față unei
intrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale),
pentru a-si realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antanta)
anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla in tabara Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania și Bucovina.
Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianță printr-un tratat semnat in 1883 cu Austro-Ungaria, la care
aderaseră Germania și Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securității față de politica agresivă a Rusiei. In
aceste condiții, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naționale.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat prințul moșenitor,
Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntașii politici ai țării. In dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a
pledat pentru intrarea in război alături de Puterile Centrale, fiind susținut de Petre P. Carp, care vedea in Rusia o
primejdie de moarte pentru țara noastră. Ceilalti oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take
Ionescu, Ion I. C. Bratianu s-au pronunțat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia și in acest
caz România nu are nici o obligație. Rege constituțional, Carol I a acceptat, in final, formula neutralității armate,
supunându-se majorității. In comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin

23
faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, așa cum prevedea tratatul de alianță, iar Austro-
Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptata si de urmasul sau, Ferdinand I (din septembrie 1914).
Guvernul liberal condus de Ion I. C. Bratianu considera ca tara trebuia bine pregatita pentru razboi, iar optiunea
militara sa fie decisa in functie de evolutia evenimentelor. Totodata se urmarea obtinerea sprijinului Marilor Puteri
pentru intregirea teritoriala.
POZITIA FATA DE RAZBOI IN 1914-1916:
- intrarea in razboi alaturi de Puterile Centrale - regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp);
- expectativa armata pentru pregatirea razboiului si realizarea unitatii nationale - guvernul liberal;
- intrarea in razboi alaturi de Antanta - majoritatea opiniei publice, opozitia nationalista;
- neutralitatea definitiva - miscarea socialista.
Negocieri pentru intrarea in razboi.
In perioada neutralității, opinia publică românească și principalele partide politice erau frământate de posibilă
intrare a României in război și de problema intregirii naționale. Opinia publică românească și majoritatea
oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antanta. In septembrie 1914, România a incheiat o conveție
secretă cu Rusia prin care, in schimbul unei "neutralități binevoitoare", i se recunoștea dreptul de a-și uni
teritoriile românești stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat un
acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două țări "să acționeze impreună pentru lichidarea Austro-Ungariei",
să se informeze reciproc in legătura cu orice schimbări preconizate in politica lor și să nu renunte la neutralitate
fara consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative si cu celelalte tari din Antanta (Franta, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I.I.C. Brătianu.
Deși atat Bratianu, cât și regele Ferdinand I inclinau spre Antanta, ei nu intenționau să renunțe la neutralitate fără
garanții complete din partea Aliatilor privind situatia Romaniei și realizarea obiectivelor sale naționale. Brătianu a
fost prudent in negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur țara in război. In același timp era conștient ca
România nu putea rămâne neutră până la sfârșitul războiului, dacă dorea realizarea unirii. Măsurile interne de
pregătire a teritoriului și armatei pentru o eventuală intrare a țării in război și intensa activitate diplomatică din
perioada neutralității (1914-1916) s-au desfășurat pe fondul unor puternice confruntări intre antantiști și
germanofili.
In anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta și Puterile Centrale) au incercat să atragă România
de partea lor, mizând atât pe poziția ei geostrategică, cât și pe importantele resurse de petrol și cereale. Viena
(cancelarul Otto Czernin) și Berlinul (impăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalități: presiuni asupra primului
ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să
permită armatei române sa ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei impotriva unei invazii
rusești; promisiuni ca Bulgaria va conlucra cu Romania la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei
("cartea bulgara"); incercări de inlăturare a lui Ion I.C. Bratianu și de instalare a unui guvern conservator condus de
un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, imbinând promisiunile cu amenințările
pentru a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român și Antanta s-au purtat la
București, Paris, Londra, Petersburg și au fost influențate de evoluția evenimentelor de pe front. Opinia publică
susținea intrarea țării in război alături de Antanta, remarcându-se in fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu
Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu s.a. Un rol important il avea Liga pentru Unitatea Culturală a
tuturor Românilor prin articole in presă, demonstrații, conferințe, demersuri diplomatice. Exista și un curent
germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus și tratatul din 1883,
solicita intrarea in luptă alături de Puterile Centrale. In anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure
inzestrarea și pregătirea armatei pentru razboi: economia a fost orientată spre producția militară; in vederea
cumpărării de echipament militar s-au obținut imprumuturi din partea Angliei și s-au făcut comenzi către Germania
și Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei române era modestă, căci industria autohtonă nu putea
satisface decât o mică parte din cerințe, iar transportul achizițiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după
octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic - Turnu-
Severin). Ulterior, a trebuit sa se recurga la o ruta ocolitoare, prin porturile rusesti de la Marea Alba (Arhanghelsk)
si Pacific (Vladivostok). Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garantiile scrise cerute, dar a
și somat România, in vara anului 1916, să intre in război "acum ori niciodată". După indelungi tratative,
guvernul Brătianu a semnat cu reprezentantii diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la
Bucuresti, la 4 august 1916, tratatul de alianță și convenția militară. In baza acestor documente, Antanta ne
promitea sprijin militar concretizat in diverse modalități: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniții și
armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la apărarea Dobrogei in cazul unui atac al Bulgariei
și să desfasoare mari operațiuni in Galiția și Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o

24
puternică ofensivă care să rețină o parte a armatelor Puterilor Centrale. De asemenea, se recunoștea
legitimitatea unirii cu Romania a Transilvaniei, Banatului si Bucovinei și egalitatea cu ceilalti membrii ai
aliantei, Antanta angajându-se sa respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul său, România
urma să declare razboi Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916 și să nu încheie pacea separată cu
Puterile Centrale. Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a aprobat oficial tratatele și a decis intrarea tării
noastre in război alături de Antanta, având convingerea că sosise timpul pentru ca poporul român să
dovedească prin fapte că poate avea o patrie intregită.
Beligeranța (1916 - 1918)
Consiliul de Coroană, tinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României in război numai
impotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat razboi. Germania (15 august), Turcia (17 august) și Bulgaria (20
august) se vor solidariza cu aliata lor și vor declara război României. Conform planului de operațiuni "Ipoteza Z",
trei armate române (in total, 420.000 de militari) au actionat la granita cu Austro-Ungaria pentru a elibera
Transilvania și o armata (142.000 de militari) a actionat de-a lungul granitei de sud, cu scopul de a apara frontiera
impotriva unui atac germano-bulgar si pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor rusești in Dobrogea. România
a intrat in război fără ajutorul promis din partea Antantei. In urma mobilizării, armata romana cuprindea 813.758
soldati si 19.843 ofiteri, dar din punct de vedere al echipamentului si al aprovizionarii situatia era dificila: cele mai
serioase deficiente priveau artileria grea, mitralierele si avioanele; multi militari aveau o instructie insuficienta; de
asemenea, numarul de locomotive si vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea
aveau sa se resimta in timpul participarii la razboi. Obiectivul initial al armatei romane era eliberarea Transilvaniei
si apoi inaintarea pe valea Tisei si pe valea Dunarii pentru a taia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.
La 14 august 1916, Romania a intrat in razboiul pentru unitatea nationala, declarand razboi Austro-Ungariei si
trecand la eliberarea Transilvaniei, sub deviza "acum ori niciodată". Ofensiva peste Carpați a debutat victorios:
militarii romani au preluat sub control principalele trecători ale Carpatilor, au eliberat localitatile Brașov, Făgăraș,
MiercureaCiuc, Odorhei, Sf. Gheorghe, Gheorghieni și Orșova, avansând până aproape de Sibiu și Sighișoara. Dar
aceasta inaintare entuziasta a fost oprită, ca urmare a victoriei obtinuta in sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de
catre germani si bulgari. S-a creat o situatie dramatica: Antanta nu si-a indeplinit promisiunea de a trimite trupe
rusesti care sa lupte alaturi de romani si nu a inceput ofensiva in zona Salonic (prin care ar fi obligat Bulgaria sa nu
atace Romania). In plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata română să se retragă pe linia
Carpților, unde a avut loc "bătălia trecătorilor". In Carpatii Orientali atacul dușman a fost oprit ("Pe aici nu se
trece"), dar la Jiu si Olt frontul a fost rupt și România invadată. Inamicul a actionat pe mai multe directii: in nord a
inaintat pe valea Oltului si pe valea Jiului, in sud a ocupat Dobrogea si a trecut Dunarea la Zimnicea. In acest
context, dupa lupte grele duse in octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum si la Neajlov-Arges (16 - 20
noiembrie 1916), o mare parte a tarii, inclusiv Bucurestiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub ocupatie straina.
Armata romana a suferit pierderi grele in oameni (250.000 de morti, raniti sau prizonieri) si in echipament: doua
treimi din dotarea individuala, jumatate din numarul de mitraliere si un sfert din totalul tunurilor. Dupa patru luni
de lupta, armata romana pierdea doua treimi din teritoriul national si jumatate din efectiv. Cauzele acestei
infrangeri au fost multiple: obiectivele incredintate armatei romane erau ambitioase, dar nerealiste; Romania era
inconjurata din trei parti de dusmani; in sud, avea de apărat o frontiera de 1.700 km; avea o armata numeroasa, dar
slab echipata si lipsita de experienta; aliatii nu si-au respectat promisiunile; planul de razboi obliga la ofensive pe
doua fronturi.
La sfarsitul lunii noiembrie 1916, autoritatile si armata romana s-au retras in Moldova. In acelasi timp, zeci de mii
de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu ramane sub ocupatia inamicului. Retragerea s-a
facut in dezordine, multi batrani, femei si copii murind de foame si de frig. Realitatea a aratat ca guvernantii nu au
luat masurile necesare pentru dotarea corespunzatoare a armatei, iar planurile de actiune militara s-au dovedit
nerealiste. In constiinta publica se va crea un curent impotriva liberalilor, vinovati de "pierderile inutile" din
campania anului 1916. Avandu-se in vedere situatia dificila in care se gasea tara, autoritatile au decis sa puna la
adapost in Rusia, temporar, tezaurul Bancii Nationale a Romaniei precum si alte valori. In teritoriul cucerit
(Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupatie militara care a produs
mari pagube materiale si multe suferinte populatiei: rechizitii, demontarea unor instalatii industriale si trimiterea
lor in tarile invingatoare, confiscarea mijloacelor de locomotie si a depozitelor de alimente, pedepsirea celor ce nu
se supuneau noilor autoritati. Germania a dominat prin administratia si economia organizate cu eficienta teutonica.
Alimentele au fost rationalizate. Frontul s-a stabilizat in final in sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focsani -
Galati. Romania a fost infranta, dar nu a fost scoasa din lupta. Moldova reprezenta speranta renasterii statului
roman. La Iasi, oras devenit capitala provizorie, s-a format un guvern de uniune nationala (11 decembrie 1916),
condus de Ionel Brătianu, in care intrau și conservatorii-democrați in frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective

25
pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară și cea electorală. Moralul scazut al ostasilor in urma
infrangerii suferite, teama fata de posibilele tulburari sociale si revolutia rusa din martie 1917 au dat impuls
reformelor. Pentru impulsionarea rezistentei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei
infaptuirea celor doua mari reforme (agrară și electorală), iar Parlamentul a hotarat sa modifice Constituția (iulie
1917) spre a facilita implinirea acestor promisiuni.
Situatia populatiei din Moldova a fost foarte grea in perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o
populatie de doua ori mai numeroasa decat inainte. Suferintele au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de
tifos, care a rapus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, pana in mai 1917, armata romana s-a refacut si a
fost dotata cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregatiti pentru
operatiuni, organizati in Armata I si Armata a II-a. La sporirea capacității de luptă, o contribuție importantă a avut-
o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită in țară in octombrie 1916; totodata, s-au
imbunatățit comunicațiile și s-a organizat "Crucea Rosie" sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza
o ofensiva in zona Nămoloasa, in timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, in zona
Oituz si de la vest spre est, pe valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova in iulie 1917. Cu un moral bun și cu o dotare tehnică modernă, pusă
la dispozitie de aliatii Romaniei, armata română a dejucat planul comandamentului german de a scoate Romania
din razboi, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă
Mărăști (11 - 19 iulie 1917), in cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est si vest de a invinge Puterile
Centrale. Dar succesul obținut de armata română nu a putut fi exploatat. Situația din Galitia si Bucovina se
agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profita de situație si
lansează o ofensivă menita să scoată România din război. In batalia de la Mărășești (24 iulie - 6 august 1917), rusii
se retrag din fata atacului german. Dar Armata I româna reuseste sa-i opreasca pe germani, provocandu-le pagube
importante. In nord, Armata a II-a romana a reusit sa respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie 9 august).
Ca urmare, planul Puterilor Centrale a esuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat
bolsevica) au schimbat radical situatia militara si politica. La bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz au luat
parte si voluntari romani din monarhia austro-ungara aflati prizonieri in Rusia, la Darnita. (Istoricul N. Iorga afirma
ca «Darnita a fost prima Alba-Iulia a romanilor»). Armata romana, comandata de adevarate personalitati militare,
intre care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan, a facut dovada unui inalt spirit de
sacrificiu in apararea teritoriului national. Nepieritoare pagini de istorie au scris capitanul Grigorie Ignat, Ecaterina
Teodoroiu s.a. Dar, la finele anului 1917, situatia Romaniei s-a inrautatit ca urmare a iesirii Rusiei Sovietice din
razboi. Trupele rusesti (un milion de militari) au parasit linia frontului intr-o totala dezordine, dedandu-se la agitatii
bolsevice. Armatele rusesti din Moldova, in curs de dezmembrare, devin adevarate bande de jefuitori, comitand
jafuri, distrugeri si provocand incidente la Galati, Pascani, Iasi. Fortele romane sunt transformate in forte de politie
pentru zona din spatele frontului. Aliatii Romaniei ar fi dorit ca ea sa continue sa lupte singura. Acest lucru era insa
imposibil. Ca urmare, armata romana a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmandu-i si neutralizandu-i pe rusi.
In replica, autoritatile bolsevice de la Petersburg au recurs la masuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy -
reprezentantul Romaniei in capitala rusa (decembrie 1917), ruperea legaturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) si
confiscarea tezaurului statului roman. La inceputul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra Romaniei s-au
amplificat, cerandu-se inlaturarea regelui Ferdinand si incheierea grabnica a pacii. Evenimentele din spatiul rus si
iesirea Rusiei din razboi prin semnarea armistitiului si a pacii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum si
ocuparea Ucrainei de catre trupele germane si austro-ungare, au impiedicat Romania sa valorifice victoriile din
anul 1917 si au obligat-o sa semneze, la randul sau, armistitiul de la Focșani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) și
pacea de la București (24 aprilie / 7 mai 1918). In acest context, primul ministru Ion I. C. Bratianu a demisionat,
fiind urmat la guvern de Alexandru Averescu (ianuarie 1918) și apoi de conservatorul filogerman Alexandru
Marghiloman (martie - octombrie 1918). Dupa ample dezbateri in Consiliul de Coroana (februarie - martie 1918),
unde trebuia sa se aleaga intre o pace umilitoare sau ocuparea intregii tari de inamic (caci frontul din Moldova
ramasese descoperit in urma plecarii armatei ruse), s-a optat pentru prima varianta. Intre a fi ocupata complet de
inamic si a supravietui ca stat, s-a ales ultima solutie. Misiunea raspunderii acestei solutii a fost incredintata de
rege guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care si-a sacrificat viitorul politic in favoarea intereselor
nationale (el va fi considerat de multi romani un tradator). Astfel, guvernul Marghiloman a incheiat cu Puterile
Centrale pacea de la Bucuresti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de
Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Muntii Carpati, insumand 5.600 km2; Germania instituia un monopol
asupra țițeiului pe timp de 90 de ani, a comerțului cu cereale, a exploatării și prelucrării lemnului; armata română
era demobilizată, iar accesul la Marea Neagă era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanța.
Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese Romania inainte de razboi, ramanea sub ocupatia Puterilor Centrale

26
o suprafata de 100.000 km2 (Dobrogea si Muntenia pana la Siret), cuprinzand 72% din populatie. Pacea de la
Bucuresti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o semneze, desi umilitoare, permitea supravietuirea statului roman.
Desi prin Tratatul de la Bucuresti Romania devenea dependenta politic si economic de Puterile Centrale, guvernul
a obtinut recunoasterea unirii Basarabiei cu România.
In octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul Constantin
Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generala si armata romana a reintrat in razboi,
pacea de la Bucuresti fiind considerata un act nul si neavenit. Sfarsitul razboiului, 29 oct./11 nov. 1918, a gasit
Romania in tabara invingatoare. Participarea sa la razboi a avut drept scop realizarea unitatii nationale pentru care
a dat o imensa jertfa - aproximativ 800.000 morti, raniti, disparuti si prizonieri. La 18 noiembrie 1918, intr-o
atmosfera de entuziasm, regele Ferdinand și regina Maria au revenit la Bucuresti, fapt ce simboliza implinirea
idealului de intregire teritoriala. Curand dupa aceea s-a nascut Romania Mare. Primul Razboi Mondial a oferit
romanilor prilejul de a transpune in realitate ideea reunirii lor intr-un singur stat. Daca decizia efectiva de alipire a
noilor teritorii la Regatul Roman a intrat in vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920,
participarea la razboi a Romaniei, alaturi de Puterile Antantei - Franta, Anglia, Rusia si, din 1915, Italia - a
constituit argumentul hotarator pentru oamenii politici romani - in frunte cu Ion I.C. (Ionel) Bratianu - care au
pledat cauza Romaniei la tratativele de pace.

MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominație austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), incurajați de intrarea
patriei-mame in război (august 1916), sperau intr-o apropiată intregire. Această speranță s-a păstrat, in ciuda
insucceselor militare din toamna anului 1916 și a măsurilor severe luate de autoritățile austriece in Bucovina și de
cele maghiare in Transilvania (suspendarea unor publicații românesti, urmărirea și arestarea fruntașilor mișcării
naționale, interzicerea activităților politice s.a.). Obligați să se inroleze in armata austro-ungară, numeroși ardeleni
și bucovineni au trecut linia frontului la frații lor români, dovedindu-și astfel credința in implinirea idealului Marii
Uniri. In mai/iunie 1917, un contingent de ostași ardeleni și bucovineni - foști prizonieri in Rusia- s-a inrolat in
armata română. Acțiunile vizând infăptuirea României Mari s-au intensificat in 1918, când in Europa centrală și de
sud-est au apărut o serie de factori favorizanți: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, in urma revoluției
bolșevice din Rusia (1917) și a publicării celor 14 puncte ale președintelui american Wilson (ianuarie 1918);
victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revoluțiilor de la Viena și Budapesta (octombrie 1918); eșuarea
incercărilor Curții de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, impăratul Carol I a
lansat manifestul "Către popoarele mele credincioase", in care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această
initiativă nu a avut succes); mutațiile produse de război in mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate și o
convergență de acțiune in direcția realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice și militare ale statului român
s-au impletit cu acțiunile pentru autodeterminare națională ale românilor din teritoriile aflate sub dominație străină.
Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul
acțiunii romanilor in conjunctura favorabilă de la sfârșitul primului razboi mondial, când dispareau de pe harta
Europei Imperiul Țarist și cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă in
contextul afirmării pe plan internațional a principiului autodeterminării și a celui al naționalităților.
Basarabia
a) Autonomia.
In fruntea mișcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Național Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (21 martie, pe stil
vechi) 1917 și avându-l in frunte pe Vasile Stroescu. Incepând cu aprilie 1917, in Chișinău si in celelalte centre
urbane s-a trecut la organizarea unor intruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptata in noul context

27
determinat de revoluția rusă. Ideile fundamentale erau obținerea autonomiei, menținerea ordinii, alegerea unor
organe reprezentative ale populației românești, infăptuirea reformelor economico-sociale; la intrunirea delegaților
cooperativelor sătesti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, școlară și economică
pentru Basarabia; cu ocazia Marii Adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste
10.000 de militari români, precum și numeroși profesori, preoți și studenți, s-a hotărât formarea "cohortelor
ostășești" pentru menținerea ordinii publice tulburată de trupele rusești in dezagregare; Congresul Preoțimii
organizat la Chisinau pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui "Inalt for cu atribuții
legislative și executive"; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin in școală.
Dacă in primavara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei in cadrul statului federativ rus
(atitudine determinată de teama de Rusia și de urmările in planul mentalitătii produsă de indelungata stăpânire
țaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeșteptare națională a devenit predominantă aspirația unirii
cu România. Procesul de redeșteptare națională a fost incurajat de diverși factori: rolul mobilizator al gazetei
"Cuvânt moldovenesc" care-i chema pe basarabeni la "deșteptare din somnul de moarte"; hotărârea voluntarilor
ardeleni și bucovineni de a lupta in armata română pentru infăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darnița, 13/26
aprilie 1917); contribuția intelectualilor din Ardeal, Bucovina și vechiul Regat (refugiați in Basarabia) la tipărirea
unor cărți și abecedare in limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie și cantec românesc, editarea
ziarului "Ardealul" sub redacția lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); intâlnirile soldaților basarabeni cu românii
din celelalte teritorii, pe front, in spitalele de răniti, in lagărele de prizonieri.
Tendințele Ucrainei de a-și extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, in vara anului 1917,
intensificarea mișcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Național Moldovenesc s-a străduit sa dea coerență
acțiunilor populației dintre Prut și Nistru și să apere Basarabia atât de pretențiile naționaliștilor ucraineni, care
doreau s-o integreze intr-o Ucraină independentă, cât și de bolșevicii ruși, care incercau s-o câștige de partea
revoluției proletare. In octombrie 1917 se desfăsoară la Chișinau "Congresul ostașilor moldoveni" care a
proclamat "autonomia teritorială si politică a Basarabiei' și a decis constituirea unui organ reprezentativ al
Basarabiei numit Sfatul Țării-noiembrie 1917- avându-l ca președinte pe Ion Inculeț . Puterea executivă era
exercitată de Consiliul de directori generali, care il avea in frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a
autonomiei iși găsea expresia in proclamarea Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917), membră
cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.
b) Unirea cu Romania. In lunile următoare, insă, situația Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse,
intensificarea agitațiilor bolșevice amenințau securitatea politică și militară a teritoriului rămas neocupat.
Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului
român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea și prestigiul Sfatului Țării (ianuarie 1918). In consecință,
la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a intrerupt relatiile diplomatice cu Romania și i-a sechestrat
tezaurul, care fusese transportat la Petrograd inainte de ocuparea Bucureștilor In noile condiții, Sfatul Țării a
hotărât independența Republicii Democratice Moldovenesti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a
autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Țării a hotărât cu majoritate de
voturi unirea Basarabiei cu România. In Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate "bazele" pe care
se realiza unirea: Sfatul Țării urma să funcționeze până la infaptuirea reformei agrare; Basarabia iși păstra
autonomia provincială; drepturile minorităților trebuiau respectate; această provincie era reprezentată in
Consiliul de Miniștri de doi ministri fără portofoliu, iar in parlament de un număr proportional cu totalul
populatiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile și libertățile cetățenești. Rezultatul votului a fost
comunicat președintelui Consiliului de Ministri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău. Prin Decretul regal
nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

Bucovina

a) Autonomia. Incă din perioada războiului, refugiații din Transilvania și Bucovina erau organizați in Asociația
Românilor Bucovineni și Transilvăneni. Aceasta a susținut intrarea României in război alături de Antanta.
Situația s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica
pretenții Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de impăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea
federalistă a Austro-Ungariei, deputații români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism in
Consiliul Național Român din Austria, avându-i in conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul și pe liderul socialist
George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, in numele națiunii, dreptul la autodeterminare și a
exprimat dorința de secesiune. Deputații ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece

28
ridicau pretentii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea
din Cernăuți, condus de profesorul Sextil Pușcariu, a scos ziarul "Glasul Bucovinei", care a influentat puternic
constiința colectivă; voluntarii bucovineni, foști militari in armata austro-ungară, aflați in Basarabia, au exprimat
sprijinul pentru unire. La initiativa lui Sextil Pușcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare națională la
Cernăuți, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât "unirea Bucovinei integrale" cu celelalte
provincii românești din imperiu intr-un stat national independent. Tot atunci s-a format Consiliul Național, ca
organism reprezentativ, și un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situația Bucovinei s-a complicat in această perioadă. Adunarea Ucraineană, susținută de Aurel Onciul (fost deputat
român in Parlamentul austriac), acționa pentru incorporarea nordului Bucovinei. In aceste imprejurari, Consiliul
National a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii
in Bucovina si a informat guvernul austriac in privinta acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Național a
votat "Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei". Faza autonomiei se incheia, trecându-se la
etapa a doua.
c) Unirea cu Romania. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condițiile
necesare unei dezvoltari progresive. Tratativele purtate cu reprezentanții guvernului de la Iași au dus la
convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Intrunit la data stabilită,
Congresul a votat in unanimitate unirea necondiționată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat
locuitorii germani și polonezi. Evreii și ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost
consfințită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

Transilvania

a) Autonomia. In Transilvania, mișcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a
bucurat de adeziunea unanimă a populației românești. In 1918, emigrația română din Transilvania, Bucovina și
Regatul României și-a intensificat activitatea in vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris,
Consiliul Național pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez și italian, ca
reprezentant al tuturor românilor. In Transilvania, in septembrie 1918 și-au reluat activitatea cele două forțe
politice românești: Partidul Național Român (P.N.R.) și Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunțat
oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaratia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele
două partide. Aceasta este o declaratie de principii in care se regasesc principalele componente ale
conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului nationalitatilor: libertatea natiunii, separarea
politica de Ungaria, asumarea suveranitatii natiunii in teritoriul sau national, plebiscitul. Declaratia era adresată
Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18
octombrie 1918. Aceasta declarație a căpătat valoarea unei proclamații de independență. La 18 octombrie
1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al
românilor din Transilvania, alcătuit din câte șase membri din fiecare partid (P.N.R. și P.S.D.). El a devenit
centrul de coordonare al mișcării naționale din Transilvania, mutându-și sediul la Arad in 21 octombrie / 3
noiembrie 1918. In noiembrie, in intreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii și gărzi
naționale locale. Acestea au preluat controlul politic și administrativ in intreaga provincie, reușind să mențină
ordinea in Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând
"intreaga putere de guvernare". In acest context, s-au desfășurat la Arad in 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu
reprezentanții guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceștia au recunoscut
organismele politice românesti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după
modelul cantonal elvețian. Propunerea părții ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric ca dorința
românilor era "desparțirea totală" de Ungaria.
b) Unirea cu Romania.Manifestul „Către popoarele lumii” adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii
civilizate demonstreaza opiniei publice mondiale ca unirea Transilvaniei cu România este voința intregii națiunii
române. C.N.R.C. a decis, in acelși timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinței românilor
transilvaneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunarii Naționale a Românilor
pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Nationala de la Alba-Iulia, au
participat peste 100.000 de oameni și 1.228 delegati aleși. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băsești, a
adoptat in unanimitate declarația solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost insoțită de un
program de innoiri ce a direcționat dezvoltarea ulterioară a țării. In Rezolutia unirii, căreia i-a dat citire Vasile
Goldiș, se preciza că:

29
"I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții
lor indreptățiți la Alba-Iulia in ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor
locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă indeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la
intreg Banatul, cuprins intre râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezerva teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la intrunirea Constituantei,
aleasă pe baza votului universal.
III. In legatură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclama
următoarele: 3. Infăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vietți publice. Votul
obștesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe in vârstă de 21 de ani.
4. Desavârșita libertate de presă, asociere și intrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omenești. 5. Reforma
agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sunt legiferate in cele mai
avansate state industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române Adunarea
Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată indreptățirea să reprezinte
națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla
necesare in interesul națiunii."
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Național. În şedinţa Marii Adunări Naţionale din 1
decembrie 1918 Alexandru Vaida-Voevod a propus ca Marele Sfat Naţional să fie compus din 250 de membri,
dintre care 200 aleşi în acea şedinţă şi 50 ulterior, prin cooptare (cu rol de for legislativ), ce va fi condus de Gh.
Pop de Băsești, care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr.
3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârșea
formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafață de 295.049 km2 si o populație de peste 18
milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internațional prin tratatele de pace incheiate la Paris in anii 1919-1920.

30