Apus.

Gamă cromatică Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice:

de Alexandru Macedonski Vetust = vechi, demodat (coprins – arhaism fonetic)
Caligrama = text liric ordonat pentru a reprezenta o imagine, o figură (cerc,
carte, clepsidră etc.)
De-o plumburie-ncenușare
Pe când apusul e coprins Titlul antifrază = sugerează un aspect care va fi contrazis în conținutul
În funebra-nserare, operei (ex. Moara cu noroc).
Zic fără-ntristare
Tema, titlul, motivele care susțin tema, ideea comunicată poetic, tipul de
De soarta mea-învins:
discurs, figurile de stil, simbolurile, organizarea textuală.
Salutare,
Cer mare - imaginea artistică sinestezică asimilează două sau mai multe sugestii
Și-ntins senzoriale într-o singură structură: „negru croncănit” (George Bacovia)
Stins.
- „plumburie-ncenușare” – sugestie cromatică + sugestie tactilă (apăsarea,
Stins disconfortul fizic) + sugestia tactilă (gustul metalic, gustul cenușii)
Și-ntins Charles Baudelaire: „parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund” (poet
Cer mare, simbolist, Charles Baudelaire propune un limbaj poetic dens, concentrat, în
Salutare, care imaginile olfactive, cromatice, vizuale, auditive și tactile se află în
De soarta mea-învins, corespondență sau suprapunere)
Zic fără-ntristare
În funebra-nserare, Creația lirică semnată de Alexandru Macedonski poartă un titlu sintetic,
Pe când apusul e coprins nominal, care stabilește un motiv cu valoare simbolică. Apusul prefigurează
De-o plumburie-ncenușare. sfârșitul și confirmă existența a două teme, destinul și timpul. Discursul
poetic se constituie într-un monolog adresat cu inserții descriptive. Eul liric
invocă cerul „mare/ Și-ntins”, pe care îl salută „fără-ntristare”. Subtitlul
prefigurează o varietate de culori și prezența luminii. El se constituie într-o
antifrază, întrucât mesajul său este contrazis de monotonia cromatică a
imaginilor poetice. „Gama” cromatică” se limitează, de fapt, la o singură
nonculoare, sinteză de alb și negru.
Poezia se deschide prin ilustrarea cerului sub forma unui epitet cromatic
antepus, asociat metaforei „încenușare”. Cerul-cenușă simbolizează
deșertăciunea a tot ceea ce este omenesc și sfârșitul. Orizontul înnegurat
evocă limitele destinului. În sprijinul acestei idei este adus epitetul antepus
„funebra”. Timpul evocat de poet, apusul (înserarea „funebră”), susține
aceeași idee, a epuizării vieții, prefigurând moartea. În fața acestei realități, sugerează inexistența unui ideal. Fiind „mare”, „întins” și „stins”, cerul este
eul liric se așază cu o superioară resemnare, considerându-se învins. În oglindire a pustiului existenței înseși.
gestul salutului, exprimat „amical”, cu o anume complicitate, se întrevede
În plan prozodic, este evidentă dispunerea „în oglindă” a versurilor, ceea ce
acceptarea condiției sau a hybrisului, a datului destinal. Repetarea acestui
creează o structură circulară, închisă. Prin monorimă (în consoană) și prin
salut, circulară, sugerează începutul vieții și sfârșitul ei.
simetrie se susține mesajul liric conform căruia eul nu se poate salva, fiind
La nivel fonetic, limbajul dobândește sonorități melancolice, sumbre, astfel captiv în propriul destin. Datorită regresiei și progresiei măsurii versurilor,
încât remarcăm preferința lui Alexandru Macedonski pentru vocale închise. de la nouă la o silabă și invers, textul capătă aspectul unei clepsidre (aluzie
Primele versuri sunt compuse din cuvinte în care dominante sunt vocalele la început și sfârșit și la ireversibilitatea timpului).
„u”, „o”, „â”. Aliterația consoanelor „m” și „n” creează sonorități de cântec
premergător somnului și morții. Consoana „s” repetată în rima masculină,
sugerează tristețe și o acustică asemănătoare unui jar care încă mocnește.
Consoana vibrantă „r” în aliterație („Zic fără-ntristare/ În funebra-nserare”)
indică tensiunea sau încordarea sufletească. Prin sinereză (elidarea vocalei
„î” din versurile 1, 3, 4 și 8), se anulează un efect sonor cacofonic, un
aparent hiat, astfel încât limbajul dobândește muzicalitate.
La nivel lexical, se remarcă termeni din același câmp semantic: „cer”,
„apusul”, „-nserare”. Acești termeni compun prin semnificațiile lor,
imaginea contemplată de eul liric și fac trimitere la transcendență.
La nivel morfologic, se observă verbele la timp prezent, prin care poetul
„decupează” o experiență sufletească și o scoate din trecerea timpului,
conferindu-i valoare eternă, perenă. Având un caracter aparent descriptiv,
limbajul se compune cu predilecție pe baza grupului nominal (substantivele
desemnează parametrii tabloului: orizontul, cerul, apusul; adjectivele cu
valoare de epitet sugerează trăsăturile fizice ale tabloului și, implicit, stările
emoționale ale eului poetic).
La nivel stilistic, se manifestă o anumită austeritate, datorată și dimensiunii
reduse a textului. Epitetele au rol expresiv și sunt antepuse. Prin inversiune,
se accentuează trăsăturile „cromatice” ale decorului simbolist. Epitetul
„plumburie” creează o imagine sinestezică, vizuală și tactilă deopotrivă,
sugerând absența luminii, doliul, dar și greutatea, răceala și disconfortul.
Ideea este susținută și de epitetul adjectival antepus „funebra”, și acesta
oferind o triplă sugestie, a doliului, a frigului și a liniștii. Cerul, simbol al
transcendenței, este aici resemnificat prin trei epitete adjectivale care