George Călinescu

(1899- 1965)

Face parte din familia spiritelor enciclopedice ale literaturii române, aceeaşi familie
căreia îi aparţin Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga sau Mircea Eliade.
Personalitate plurivalentă, critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet,
dramaturg şi publicist, Călinescu se impune în cultura română prin întreaga sa activitate. Dacă
Titu Maiorescu domină perioada marilor clasici în planul criticii literare, perioada interbelică
este dominată de personalitatea lui Călinescu şi a lui Eugen Lovinescu.
George Călinescu scrie volume de versuri (Lauda lucrurilor), publicistică (Cronicile
mizantropului, Cronicile optimismului) publică piese de teatru, dar în domeniul beletristicii
partea de rezistenţă o constituie romanele (Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide,
Scrinul negru).
În ceea ce priveşte critica şi istoria literară, Călinescu scrie: Viaţa lui Mihai
Eminescu‚ Opera lui Mihai Eminescu‚ Viaţa lui Ion Creangă‚ Istoria literaturii române de la
origini până în prezent care are şi o variantă prescurtată intitulată Compendium. Scrie şi studii
de literatură universală şi estetică: Principii de estetică‚ Estetica basmului‚ Scriitori
străini‚ Impresii asupra literatura spaniole.
Lucrarea de referinţă şi o autoritate critică de necontestat o constituie Istoria literaturii
române de la origini până în prezent apărută in 1941. Demersul critic este de înţeles de
Călinescu într-o altă formă faţă de cum îl înţelegeau predecesorii săi. El numeşte critica literară
ca o sinteză: „o sinteză epică’’‚ „o disciplină inefabilă’’. Aceasta înseamnă că demersul
criticului cuprinde elemente de istorie literară, de estetică şi teorie literară şi nu în ultimul rând
criticul se exprimă cu talentul unui scriitor. Aşadar parcursul critic presupune mult mai mult
decât simpla consemnare a unor date. Istoria literaturii române de la origini până în prezent
este reprezentativă din acest punct de vedere. E o carte care surprinde prin formă şi dimensiuni,
dar în acelaşi timp o carte care se citeşte aproape ca un roman. Călinescu trece în revistă
momentele din evoluţia literaturii române de la începuturile ei trecând prin cronicari,
paşoptişti, marii clasici şi interbelici, astfel reuşind să le dea o imagine clară a evoluţiei
literaturii şi culturii din cele mai vechi timpuri până în anul 1941. Dacă citim spre exemplu
paginile dedicate literaturii paşoptiste vom vedea că autorii sunt prezentaţi cu tabieturile lor,
fiecare e individualizat ca într-un roman. Lui Eminescu îi dedică un întreg capitol, marcând
astfel rolul său în evoluţia literaturii române. Dacă citim capitolul dedicat lui Octavian Goga
observăm că autorul ne prezintă mai întâi drumul care intră în satul natal a lui Goga, o zi
frumoasă de toamnă în care se îndreaptă înspre casa părintească, treptat se intră în viaţa lui
Goga pentru a se ajunge la opera sa.

Enigma Otiliei
Călinescu debutează într-o perioadă în care în literatura română se practicau mai multe
formule de romane: se scria în maniera lui Marcel Proust, în maniera lui Tolstoi sau în maniera
lui Sthendal. Călinescu preferă formula realistă de tip balzacian fiind conştient că operele lui
vor contribui la dezvoltarea literaturii române şi că vor umple o perioadă care lipsea în
literatura noastră. În vreme ce Camil Petrescu stabilea o relaţie între romanele sale şi filozofia,
respectiv psihologia epocii, Călinescu aşează în centrul operei sale relaţia roman-realitate
sufletească. Astfel Enigma Otiliei e un roman complex care cuprinde pe lângă latura clasică,
dominantă şi o latură romantică, dar şi una modernă sau una realistă.
În studiile sale teoretice, Călinescu vorbea despre un realism fundamental care se
regăseşte în toate timpurile şi nu ţine doar de o anumită modă literară. Latura clasică, realistă
este evidenţiată de existenţa în text a unor anumite tipologii de personaje, chiar a personajelor
caractere, dar în paralel romanele lui Călinescu vizează sondarea sufletului personajelor sale,
analiză psihologică. În termenii lui Garabet Ibrăileanu putem spune că în opera lui Călinescu se
împleteşte romanul de tip creaţie cu romanul de tip analiză.
Enigma Otiliei este un roman clasic în primul rând prin tema sa, viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, o societate degradată sub puterea
dezumanizantă a banului. Subiectul este de asemenea clasic: istoria unei moştenitoare care
ajunge să hotărască destinul mai multor personaje. Clasică este şi tehnica narativă, începutul
cărţii fixează cu rigurozitate acţiunea în timp şi spaţiu, textul e alcătuit din largi pasaje
descriptive, iar naraţiunea este de tip obiectiv, naratorul este omniscient si omniprezent, el ştie
cum evoluează personajele sale, ştie totul despre ele, chiar mai mult decât ştiu ele însele despre
viaţa lor. Tot un element balzacian, clasic este numeroasa tipologie a personajelor, personaje
care au o trăsătură de caracter dominantă (de exemplu: Moş Costache Giurgiuveanu este
avarul, Stănica Raţiu - parvenitul, Aurica reprezintă tipul fetei bătrâne, Aglae e bătrâna
răutăcioasă, Titi şi Simion sunt personaje tipice care evidenţiază alienatul mintal, Pascalopol e
omul rafinat, Felix, tipul intelectualului în devenire, Otilia, fata enigmatică).
Latura romantică este dată în principial de personajul Otilia, de fiinţa ei enigmatică, dar
şi de un anumit lirism pe care textul îl conţine de-a lungul paginilor. Dacă ar fi să facem o
comparaţie din perspectiva lirismului, putem spune că acesta este mult mai pronunţat în Cartea
nunţii.
Modernitatea textului constă în aplecarea lui Călinescu asupra unor psihologii tulburi,
apropiate chiar de limita patologicului şi felul în care descrie acesta stări. Latura eseistică a
cărţii este dată de acele reflecţii ale autorului pe marginea unei probleme cum ar fi dragostea,
arta adevărată, războiul, importanţa averii, etc.
Două idei structurează întregul text: ideea paternităţii şi cea a căsătoriei sau al
matrimoniului. Referitor la tema paternităţii nu e lipsit de importanţă să spunem că iniţial
Călinescu a vrut să-şi intituleze romanul Părinţii Otiliei. Chiar dacă e orfană, Otilia are mai
mulţi părinţi virtuali, mai multe personaje îi hotărăsc destinul: moş Costache Giugiuveanu,
Pascalopol şi chiar Stănică Raţiu. Cealaltă idee, cea a căsătoriei, străbate romanul de la un
capăt la altul. Pe parcursul cărţii putem recunoaşte mai multe posibile cupluri, aproape orice
combinaţie e posibilă. Cuplul Felix-Otilia se bazează pe dragoste, de aceea nu va rezista în
această lume dominată de ban. Dar pe Felix îl doreşte şi Georgeta şi Aurica. Otilia e dorită nu
doar de Felix, ci şi de Pascalopol cu care va rămâne şi chiar de Stănică. Însă pe Pascalopol îl
doreşte de soţ şi Aurica. Alte cupluri posibile sunt: Lili - Felix, Lili - Titi, Felix - Georgeta, Titi
- Ana, Stănică - Georgeta, Stănică - Olimpia, iar exemplele pot continua.
Nucleul epic se realizează în jurul moştenirii lui moş Costache Giurgiuveanu. Averea
pe care bătrânul o lasă în urma sa pare a hotărî destinul mai multor persoane. Pentru Aurica,
averea moştenită ar putea fi un mijloc de a se căsători mai uşor. Olimpia e părăsită de Stănică
Raţiu care pleacă cu Georgeta în momentul în care pune mâna pe avere. Tot din cauza lipsei
banilor, Felix o pierde pe Otilia.
 Debutul cărţii se realizează în maniera balzaciană, clasic realistă, cu venirea tânărului
Felix în Bucureşti. Detaliile specifice literaturii realiste sunt prezente încă de la început. Încă
din prima frază ne este precizat cu exactitate timpul acţiunii („Într-o seară de la începutul lui
iulie 1909”) şi chiar ora la care ajunge Felix în Bucureşti, pe strada Antim („cu puţin înainte de
orele zece”). Apoi prin tehnica detaliului specifică literaturii de tip realist sunt descrise casele
de pe strada Antim, arhitectura vremii şi portretul lui Felix. Următoarea secvenţă accentuează
descrierea interiorului casei lui moş Costache şi concomitent personajele care vor lua parte la
acţiune. În jurul mesei sunt adunaţi moş Costache Giurgiuveanu, Otilia, Pascalopol precum şi
cei din clanul Tulea: Aurica, Simeon, Agale, Titi. Secvenţa jocului de cărţi este realizată cu
modalităţi scenice specifice artei dramatice, sunt surprinse gesturile, mimica, reacţiile
personajelor. Aflăm imediat despre faptul că familia Tulea vroia averea lui moş Costache,
considerând-o pe Otilia o intrusă în această familie.
Călinescu reuşeşte să redea foarte bine atmosfera de la începuturile secolului al XX-
lea, când poziţiile sociale erau determinate exclusiv de avere. În linii mari cartea urmăreşte
destinul mai multor personaje şi în special formarea tânărului Felix, din acest punct de vedere
cartea putând fi citită ca un bildungsroman. Fiecare personaj se individualizează prin trăsături
bine definite, în general sunt personaje tipice care au o trăsătură dominantă de caracter, dar nu
sunt personaje schematice şi surprind tocmai prin complexitatea lor.
Moş Costache Giurgiuveanu e tipul avarului, al omului zgârcit. E un personaj balzacian
ce face parte din galeria maniacilor. Putem face o comparaţie între moş Costache şi alte
personaje ce au ca trăsătură dominantă avariţia, de exemplu Hagi -Tudose, personajul lui
Barbu Ştefănescu-Delavrancea sau Harpagon al lui Molière. Spre deosebire de cele două
personaje mai sus amintite, avariţia nu a stins în moş Costache orice urmă de omenire, el ţine
cu adevărat la Otilia, dar şi la Pascalopol. O iubeşte părinteşte pe Otilia şi îi lasă toată averea,
însă din zgârcenie amână acest moment, al testamentului, şi moare fără a-i lăsa ceva fetei.
Portretul lui este de-a dreptul grotesc: e îmbrăcat în pantaloni de stambă coloraţi şi rupţi, legaţi
cu sfoară, în picioare e încălţat cu pantofi ieftini, ciorapii groşi de lână sunt rupţi şi plini de
găuri prin care îi ies unghiile.
Otilia Mărculescu e fiica vitregă a lui Costache, se află la vârsta marilor elanuri (are 19
ani şi o sensibilitate de artist). Îşi petrece timpul cântând la pian s-au citind. Otilia face gesturi
exuberante, e imprevizibilă şi enigmatică, reuşeşte să atragă atenţia tuturor şi, căsătorindu-se cu
Pascalopol devine şi mai enigmatică. S-a discutat mult despre opţiunea Otiliei, despre faptul că
este indecisă între iubire şi raţiune. Ea alege căsătoria cu Pascalopol după moartea lui moş
Costache, ca pe un colac de salvare dându-şi seama că nu mai are nici un sprijin. Pe de altă
parte simte că altfel ar sta în calea lui Felix care o iubea sincer, dar care dacă s-ar fi căsătorit cu
ea, ar fi trebuit să renunţe la studii şi să ducă o viaţă departe de idealurile sale de a deveni
medic. Portretul fizic al Otiliei sugerează şi trăsăturile morale. Ceea ce face din ea un personaj
enigmatic este vârsta, dar şi un amestec între inocenţă şi maturitate.
Felix Sima e nepotul lui Moş Costache, o fire raţională, lucidă, cu un spirit de
observaţie foarte dezvoltat. Felix e intelectualul superior care se situează deasupra
superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme
etice, este deosebit de ambiţios şi tenace. Căsătoria cu fiica unei personalităţi politice a vremii
îi asigură un statut superior. Rămas orfan la numai optsprezece ani, Felix vine în casa lui Moş
Costache, unchiul său şi dorinţa lui cea mai mare este să devină un medic renumit la fel cum
fusese tatăl său în Iaşi. Portretul fizic al lui Felix este aproape romantic: „faţa îi era juvenilă şi
prelungă, aproape feminină”, „cu şuviţe mari ce-i cădeau de sub şapcă”, obrazul „de culoare
măslinie”, iar nasul „de o tăietură elinică”, îi dădeau o notă voluntară.
 Stănică Raţiu este ginerele Aglaei Tulea, soţul Olimpiei. El reprezintă tipul arivistului
şi al parvenitului, e un personaj caragialesc pentru care tot ce contează în viaţă sunt banii.
Refuză să o ia în căsătorie pe Olimpia, chiar dacă au un copil, şantajând-o pe Aglae cu nişte
proprietăţi pe care aceasta să i le dea ca moştenire. Este singurul care are o anumită influenţă
asupra Aglaei. Stănică Raţiu e avocat de meserie, dar nu profesează. El ţine lungi discursuri
despre rolul familiei, dar este cu adevărat alături de familia lui. Îşi fixează scopuri precise la
care ajunge prin intrigi bine ţesute. Atunci când reuşeşte să pună mâna pe averea lui Moş
Costache fuge cu Georgeta lăsând-o pe Olimpia fără niciun ajutor.
Aglae Tulea este sora lui Costache Giurgiuveanu. Ea împroaşcă cu venin în stânga şi în
dreapta, e mereu invidioasă şi arţăgoasă. Singura dorinţă e să-şi căsătorească cei trei copii şi
consideră căsătoria ca o sursă de avere, dar şi singurul scop al vieţii. Afecţiunea ei faţă de copii
depinde de această realizare a căsătoriei lor. Atunci când Olimpia e părăsită de Stănică, nici
Aglae nu o mai iubeşte. E alături de Aurica doar până în momentul când află că a făcut un
copil din flori şi nu se va căsători. Cel mai bine o caracterizează Weissmann, colegul lui Felix,
care îi spune „baba absolută”. Este lacomă, obsedată de averea lui Moş Costache, mărginită,
odioasă, meschină. Răutatea ei se îndreaptă în special împotriva Otiliei, fiind invidioasă pe
frumuseţea acesteia care o eclipsa pe Aurica. Ea nu îşi înţelege copiii şi e foarte autoritară faţă
de ei, din această cauză eşuând lamentabil.
Tipul fetei bătrâne în permanentă căutare a unui partener de căsătorie este Aurica, fiica
Aglaei Tulea. Pentru ea, orice bărbat întâlnit în cale este un potenţial soţ, este obsedată de
măritiş, acest lucru fiind generat mai ales de comportamentul mamei sale care o sfătuieşte
mereu să se mărite. Este acră, rea, nesuferită şi arţăgoasă, iar averea pe care ar pute-o moşteni
de la unchiul său, Moş Costache, este considerată ca un fel de gir al căsătoriei. Portretul fizic
este realizat de Călinescu în linii sigure: „O fată cam de douăzeci de ani, cu ochii proeminenţi
ca cei ai Aglaei, sfârşind într-o bărbie ca un ac cu tâmple mari, încercuite de două şiruri de
cozi împletite”. Va face un copil cu Weissmann chiar dacă îşi dă seama că acesta nu o va lua
de soţie.
Titi Tulea este mezinul familie, el reprezintă tipul retardatului dominat de automatisme.
Titi merge în fiecare duminică în parcul Cişmigiu pentru a asculta famfara, copiază la nesfârşit
ilustrate, pretinde că are o fire de artist, dar nu face altceva decât să repete mecanic nişte
lucruri. La fel ca tatăl său, Simion Tulea, soţul Aglaei, Titi evoluează treptat spre nebunie.
Simion e un bătrânul senil şi apatic şi nici măcar nu îşi iubeşte copiii. Recunoaştem
elemente naturaliste în paginile ce descriu comportamentul celor doi, tatăl şi fiul său, Titi.
Boala lor e de ordin psihic şi Călinescu urmăreşte în cele mai mici amănunte formele ei de
manifestare. De asemenea reţinem elementele naturaliste, pentru că boala se transmite ereditar,
de la tată la fiu, fiind urmărită atât în comportamentul unuia cât şi a celuilalt. Simion se crede
uneori Iisus Hristos şi se luptă cu rufele aşezate la uscat crezând că sunt nişte duşmani pe care
trebuie să îi înfrângă.
Leonida Pascalopol este prieten cu Costache şi îndrăgostit de Otilia. El este generos, dar
în acelaşi timp discret şi foarte delicat. Îi plăteşte lui Felix taxele la facultate, fără să spună că i
le plăteşte. Pentru Otilia nu este doar un sprijin moral, ci şi unul material. Are gusturi
desăvârşite, este un om elegant, cultivat şi plin de nobleţe. Dragostea lui pentru Otilia se
manifesă în mai multe feluri: la început iubirea pe care o simte este de ordin patern, dar treptat
ea evoluează înspre iubirea matrimonială. După moartea lui Moş Costache se va căsători cu
Otilia, dar după câţiva ani îi va reda libertatea considerând că e prea bătrân şi nu trebuie să stea
în calea tinereţii ei.
Romanul se sfârşeşte cu o secvenţă în care Pascalopol şi Felix se reîntâlnesc după mai
mulţi ani. Felix e acum un medic militar şi se întoarce de pe front. Pascalopol îi arată o
fotografie în care apar Otilia şi actualul ei soţ. Felix aproape că nu o mai recunoaşte, Otilia era
în continuare o femeie frumoasă, dar pierduse ceva din trăsăturile pe care le cunoştea el.
Fotografia văzută la un interval atât de mare de ani, nu face decât să amplifice caracterul
enigmatic al Otiliei.
Există câteva secvenţe care pot fi considerate reprezentative pentru desfăşurarea
acţiunii. Prima secvenţă prezintă personajele la scenă deschisă în salonul lui Costache, în seara
sosirii lui Felix. O altă secvenţă-cheie adună familia în acelaşi spaţiu în jurul lui Moş Costache
care suferise un atac de apoplexie. În jurul bolnavului, fiecare participant vorbeşte despre el
fără a auzi ce spun ceilalţi şi fără a le păsa de ceea ce simte Moş Costache. De fapt nici nu sunt
interesaţi să-l ajute pe bătrân pentru că tot ce voiau era averea lui. Secvenţa este reprezentată
pentru a evidenţia egoismul celor din familie. Interesaţi cu adevărat de starea bătrânului sunt
doar Otilia şi Felix.
Prin romanul Enigma Otiliei, Călinescu prezintă o frescă a societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, reuşind să creeze un roman de tip realist, în manieră clasică,
balzaciană.