SISTEMUL CIRCULATOR/CARDIOVASCULAR

-format din sânge și vasele de sânge, limfă și vasele limfatice și din inimă
-sângele, limfa (lichid format din lichidul intesrstițial), lichidul interstițial (lichidul aflat
între celule), lichidul cefalorahidian, peri- și endolimfa, constituie mediul intern al
organismului

A. Sângele
-este lichidul care circulã în interiorul arborelui cardiovascular
-reprezintă aproximativ 8% din masa corporală

1. Componentele sângelui

a. Elementele figurate/ volumul globular procentual/ hematocrit

-sângele are trei tipuri de elemente figurate
 globulele roșii (hematii sau eritrocite)
 globulele albe (leucocite)
 plachetele sangvine (trombocite)
 Globulele roșii/hematii/eritrocite (fig.26)
-sunt celule fãrã nucleu – celule anucleate
-au formă de disc biconcav
-conțin hemoglobină care transportă O2 și CO2
-hematiile au rol în:
 transportul O2 și CO2 prin intermediul
hemoglobinei (proteină aflată în hematii)
 menținerea echilibrului acido-bazic

Globulele albe/leucocitele (fig.26)

-sunt celule cu nucleu și mitocondrii Fig.26 Elementele figurate ale sângelui
-sunt clasificate astfel

-leucocitele au capacitatea de a emite pseudopode (false piciorușe/prelungiri formate de

membrana celulară) și de a ieși din vasele de sânge, traversând peretele capilarelor sangvine
prin porii acestora, trecând astfel în țesuturi, procesul se numește diapedezã
-rolul leucocitelor este în imunitate, în apărarea organismului

 Imunitatea
-organismul uman vine permanent în contact cu agenți patogeni virusuri, bacterii
-acești agenți patogeni sunt purtători de antigene sau sunt cu antigene libere și sunt
capabili să producă o boală infecțioasă
 -antigenul este o substanță
macromolecularã proteică sau polizaharidică
(glucide) străină organismului și care,
pătrunsă în organism, declanșează
producerea de către organism a unor
substanțe specifice numite anticorpi, care
neutralizează sau distrug antigenul
-anticorpii sunt proteine plasmatice din
clasa gamma-globulinelor (proteine), ei sunt
produși de limfocitele B, anticorpii sunt
SPECIFICI unui singur antigen exact așa
cum o cheie este specifică unui singur lacăt,
dacă avem un antigen A, se vor produce
anticorpi specifici pentru acesta, dacă avem
Fig.27 Anticorpii și antigenii
un antigen B se vor produce alți anticorpi specifici pentru
acesta, anticorpii din cazul antigenului A nefiind potriviți pentru antigenul B
-imunitatea/apărarea se realizeazã prin 2 mecanisme fundamentale:
 apărarea nespecifică (înnăscutã) - este prezentă la toți oamenii, se realizează prin
mecanisme celulare(de exemplu, fagocitoza –proces prin care o celulă “înghite” o
particulă solidă, aici fiind vorba de un agent patogen și îl digeră) și mecanisme
umorale (prin inermediul unor substanțe prezente la toți oamenii, exemple lizozimul
din salivă, acidul clorhidric din stomac, acizii biliari din bilă); apărarea nespecifică
este o apărare primitivă, prezentă la totți oamenii, are eficacitate medie, dar
este foarte promptă (acționează foarte repede); la apărarea nespecifică participă
anumite celule și substanțe preformate (care există deja înainte să ajungă agentul
patogen în organism)
  apărarea specifică(dobândită) – este specifică fiecărui om în parte și se dezvoltă în
urma expunerii la agenți patogeni capabili să inducã un răspuns imun (imunogene),
capabili să producă boala, apărarea specifică este mediată/se realizează prin:
o limfocitele B –care realizează imunitatea specifică
mediată umoral prin intermediul anticorpilor
(limfocitele B secretă anticorpii, iar anticorpii sunt cei care
acționează asupra antigenului)
o limfocitele T – care realizează imunitatea specifică
mediată celular (ele, limfocitele T merg direct și
acționează asupra antigenului)
imunitatea celulară și umorală depind una de cealaltă (interdependente); apărarea
specifică este de 2 feluri:
DOBÂNDITĂ NATURAL DOBÂNDITĂ ARTIFICIAL
PASIV ACTIV PASIV ACTIV
-prin transfer -în urma unei boli, -prin administrare -vaccinare, care
transplacentar anticorpii dobândiți de antitoxine și declanșează aceleași
de anticorpi de după ce omul a avut gamma-globuline, reacții imunitare ca
la mama însărcinată boala respectivă administrare de anticorpi în cazul infectării,
la copilul din burtă, gata produși la doar că aceste reacții
acest transfer are loc persoanele care au făcut sunt mai atenuate,
prin placentă deja boala ele nu produc boala
dar sunt suficiente
ca să declanșeze
producția de
anticorpi
-imunitatea specifică/ răspunsul imun specific are loc în 2 etape:
 răspunsul imun primar se realizează la primul contact cu un antigen – organismul
recunoaște antigenul și limfocitele B și T se activează, au loc mai multe etape, se
secretă anticorpi și în final antigenul este distrus și persoana se vindecă de boala
respectivă, în urma răspunsului imun primar, în sânge rămân niște limfocite cu
memorie care vor produce anticorpi cu memorie (limfocite care își amintesc că
organismul respectiv a venit în contact cu antigenul și a făcut boala respectivă)
 răspunsul imun secundar se realizează la al doilea contact cu antigenul –
organismul recunoaște antigenul iar limfocitele cu memorie acționează foarte repede
prin intermediul anticorpilor cu memorie, care vor distruge antigenul înainte ca
acesta să producă simptome ale bolii sau înainte să producă o formă gravă a bolii
-imunitatea specifică:
 diferențiază structurile proprii organismului de cele străine (de antigeni)
 prezintă specificitate – fiecare anticorp este specific unui antigen
 are memorie imunologică – în organism rămân limfocite cu memorie care produc
anticorpi cu memorie, ei își vor reaminti de boala respectivă

Trombocitele/plachetele sangvine (fig.26)

-sunt fragmente de celule
-au rol în hemostază (oprirea sângerărilor)

b. Plasma sangvină
-este componenta lichidă a sângelui
-conține: apă 90% 1 % substanțe anorganice Na+, K+, Ca2+,Mg2+ Cl–, HCO-3
reziduu uscat 10% 9 % substanțe organice, majoritatea proteine (albumine,
globuline, fibrinogen)
Valorile medii ale unor parametri ai mediului intern
 2. Grupele sangvine și transfuzia
-membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule, cu rol de
antigen, numite aglutinogene, cele mai impostante sunt aglutinogenul zero (0), A, B și D
-în plasmă se gãsesc o serie de molecule cu rol de anticorpi numite aglutinine, cele mai
importannte sunt aglutininele α (alfa) și β (beta)
-datorită aglutinogenelor și aglutininelor, s-au creat mai multe sisteme imunologice
sangvine, cele mai importante fiind sistemul OAB și Rh(D)

a. Sistemul OAB
-este sistemul grupelor de sânge
-aglutina α este omoloaga aglutinogenului A, iar aglutinina β este omoloaga
aglutinogenului B
-întâlnirea aglutininei α din plasmă cu aglutinogenul A de pe suprafața hematiilor iar a
aglutininei β din plasmă cu aglutinogenul B de pe suprafața hematiilor, duce la un conflict
imun, producând aglutinarea hematiilor (adunarea lor în grămezi) și hemoliza acestora
(distrugerea hematiilor) ceea ce poate cauza decesul
-astfel datorită regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (α cu A și β cu B),
nu pot exista oameni posesori de aglutinogen A și aglutinine α sau posesori de aglutinogen B și
aglutinine β
-combinațiile și coexistențele posibile ale aglutininelor cu aglutinogenul și care sunt
tolerate imunologic, sunt în numãr de patru și reprezintã cele patru grupe sangvine în care se
poate repartiza populația globului
 GRUPA AGLUTINOGENE AGLUTININE
(pe hematii) (în plasmă)
O (I) nu are α, β
A (II) A β
B (III) B α
AB (IV) A, B nu are

-cunoașterea apartenenței la una din grupele sangvine are mare importanță în cazul
transfuziilor de sânge
-regula transfuziei cere ca aglutinogenul de pe hematiile (din sânge) donatorului sã
nu se întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului
-potrivit acestei reguli, schema transfuziei este :

Fig.28 Schema transfuziei

-grupa O (I) este donator universal si poate dona la toti : O(I), A(II), B(III), AB(IV) dar
poate primi sânge numai de la O(I) (sânge izogrup)
-grupa A(II) poate dona numai la A(II) și AB(IV)
-grupa B(III) poate dona numai la B(III) și AB(IV)
-grupa AB(IV) este primitor universal, poate primi sânge de la toate grupele dar poate
dona numai la AB(IV)
 -în cazul unei transfuzii cu o cantitate mare de sânge, se preferă transfuzia cu sânge
izogrup (de la aceeași grupă) de exemplu A(II) care să îi doneze lui A(II)

b. Sistemul Rh(D)
-pe lângă antigenele sistemului OAB, 85% din populația globului mai posedă pe
eritrocite un antigen/aglutinogen denumit D sau Rh
-toate persoanele posesoare de antigen D (cei 85%) sunt considerați Rh pozitiv (Rh+),
iar cei 15%, care nu posedã aglutinogenul D, sunt Rh negativ (Rh-)
-în mod natural nu există aglutinine omoloage (aglutininte anti-Rh), pentru aglutinogenul
D dar se pot genera :
 fie prin transfuzii repetate de sânge Rh+ la persoane Rh–
 fie prin sarcină cu fãt Rh+ și mamă Rh–
-în ambele situații, aparatul imunitar al gazdei(primitorului) reacționează față de
aglutinogenul D ca și față de un antigen oarecare (îl vede ca pe ceva străin), astfel limfocitele
se activează și produc aglutinine/anticorpi anti D (anti-Rh/ împotriva aglutinogenului D)
-acești anticorpi vor reacționa cu aglutinogenul D de pe suprafața hematiilor și vor produce
hemoliza (distrugerea hematiilor)
-în cazul mamei Rh negativ, când tatăl este Rh pozitiv, datorită caracterului dominant al
genei care codifică sinteza aglutinogenului D, copiii rezultați vor moșteni caracterul Rh pozitiv ;
prima sarcină poate evolua normal, deoarece, în condiții fiziologice(normale), hematiile Rh+ ale
fãtului(copilului) nu pot traversa placenta și deci nu ajung în circulația maternă (în timpul
sarcinii, hematiile mamei nu se amestecă cu cele ale copilului)
-la naștere însă, prin rupturile de vase sangvine care au loc în momentul dezlipirii placentei
de uter, o parte din sângele fetal(copilului) trece la mamã și stimulează producția de
aglutinine(anticorpi) anti-Rh în sângele mamei; la o nouă sarcină cu făt Rh+, aceste aglutinine
anti-Rh din sângele mamei pot traversa placenta și ajung în circulația fetală și distrug hematiile
fãtului, putând duce chiar la moartea acestuia, atunci când aglutininele sunt în concentrație mare
 3. Hemostaza și coagularea sângelui
-hemostaza fiziologică(normală) reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în
oprirea sângerării la nivelul vaselor mici
-la acest proces participă trombocitele

a. Timpii hemostazei (etapele hemostazei)

-există 2 timpi

 Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primară)

-realizează oprirea temporară a sângerării
-începe în momentul lezării(rănirii) vasului de sânge
-prima reacție constă în vasoconstricția peretelui vasului de sânge, produsă reflex și umoral
-urmează aderarea(lipirea) trombocitelor la nivelul plăgii/rănii, agregarea (aglomerarea
și lipirea tronmbocitelor unele de altele) și metamorfoza vâscoasă a acestora(transformarea
trombocitelor într-un material vâscos care acoperă leziunea)
-toate acestea duc la oprirea temporară a sângerării în 2 până la 4 minute

 Timpul plasmatic — coagularea sângelui (hemostaza secundară)

-realizează oprirea definitivă a sângerării
-re realizează printr-o succesiune de reacții la care participă Ca2+ și anumiți factori ai
coagulării:
 factori plasmatici – din plasmă
 factori plachetari – din trombocite
 factori tisulari – din țesuturile care intră în contact cu sângele atunci când vasul
este lezat
-rezultatul acestei etape este transformarea fibrinogenului (proteină care este factor
plasmatic de coagulare) plasmatic, solubil, în fibrină(proteină) insolubilă
-coagularea sângelui se desfășoară în 3 faze:
 faza I — formarea tromboplastinei(factor plasmatic de coagulare) este faza cea
mai laborioasă și durează cel mai mult, 4–8 minute
 faza a II-a — formarea trombinei dureazã 10s; tromboplastina transformă
protrombina(factor plasmatic de coagulare) în trombină (enzimă proteolitică), la
acest proces participă și calciul
 faza a III-a — formarea fibrinei durează 1–2s; trombina desface, din fibrinogen,
niște monomeri de fibrină care se polimerizează spontan, dând rețeaua de fibrină
care devine insolubilă(trombina transformă fibrinogenul într-o rețea de fibrină, o
plasă de fibrină); în ochiurile rețelei de fibrină se fixeazã elementele figurate ale
sângelui, și sângerarea se oprește definitiv
 4. Funcțiile sângelui
-sunt reprezentate de funcțiile componentelor sale
 transport de O2 și CO2 –prin hematii
 imunitate – prin leucocite
 hemostază – prin trombocite și plasmă
-în afară de acestea sângele mai are următoarele roluri :
 de sistem de integrare și coordonare umorală (prin substanțe) ale funcțiilor prin
hormonii, mediatorii chimici și cataboliții(produși de catabolism) pe care-i
vehiculează(transportă)
 îndepărtarea și transportul spre locurile de excreție a substanțelor toxice,
neutilizabile sau în exces
 rol în termoreglare (reglarea temperaturii corpului) datoritã conținutului său bogat
în apă (apa poate fi încălzită sau răcită)

B. Vasele de sânge și circulația

-sângele circulă prin vase de sânge
-vasele de sânge se împart în :
 artere (artere mari, artere mici, arteriole) – vase care transportă sângele de la inimă
către organe și țesuturi
 vene (vene mari, vene mici, venule) – vase care transportă sânge de la organe și
țesuturi către inimă
 capilare(capilare arteriale si venoase) – sunt cele mai mici vase de sânge, se află la
nivelul organelor, făcând legătura între artere și vene
-unul din cele mai importante roluri ale sângelui este acela de a transporta oxigen și dioxid
de carbon, oxigenul ajunge în plamâni prin inspirație, sângele preia acest oxigen și îl transportă
la organe, de la organe sângele preia dioxidul de carbon produs în urma proceselor metabolice
și îl transportă la plămâni pentru a fi eliminat prin expirație
-arterele sunt vasele de sânge care transportă oxigenul (excepție arterele pulmonare care
transportă dioxid de carbon)
-venele sunt vasele de sânge care transportă dioxidul de carbon (excepție venele
pulmonare care transportă oxigen)
-capilarele sunt vasele de sânge la nivelul cărora se face tranziția între sângele cu oxigen
și sângele cu dioxid de carbon

1. Marea și mica circulație (fig.29)

-asigură circulația sângelui cu oxigen și dioxid de carbon la nivelul organismului
-aceste 2 circulații își au originea la nivelul inimii, în cavitățile inimii
-inima are 4 camere :
 atriul stâng conțin sânge cu oxigen
 ventriculul stâng
 atriul drept conțin sânge cu dioxid de carbon
 ventriculul drept

a. Mica circulație – circulația pulmonară

-circulația pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO2 (dioxid de carbon)
-trunchiul pulmonar se împarte în cele 2 artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre
cei 2 plămâni
 -aceste artere se împart în artere mai mici până când se ajunge la capilarele de sânge
(rețeaua capilară) din jurul alveolelor(structuri cu aspect de saci la nivelul plămânilor), unde
CO2 din sânge trece în alveole și va fi eliminat prin expirație
-O2 din alveole trece în sângele din capilarele sangvine, din aceste capilare, sângele cu O2
ajunge în final în venele pulmonare (câte 2 vene pentru fiecare plămân, deci 4 vene
pulmonare în total)
-cele 4 vene pulmonare ajung în atriul stâng
-deci circulația mică începe în ventriculul drept și se termină în atriul stâng
-din atriul stâng, sângele cu oxigen trece în ventriculul stâng și va intra în marea circulație

b. Marea circulație – circulația sistemică

-circulația sistemică începe în ventriculul stâng
-din ventriculul stâng pleacă artera aortă care transportă sângele cu O2 și substanțe
nutritive spre țesuturi și organe
-la nivelul organelor și țesuturilor se află capliarele unde are loc schimbul : O2 și
substanțele nutritive trec din sânge în țesuturi, iar CO2 din țesuturi, trece în sânge
-acest sânge cu CO2 ajunge în final în cele 2 vene cave
 vena cavă superioară care aduce sânge de la cap, gât, torace și membre superioare
 vena cavă inferioră care aduce sânge de la membrele inferioare și abdomen
-cele 2 vene cave cu sânge cu CO2 ajung în atriul drept
-deci circulația mare începe în ventriculul stâng și se termină în atriul drept
-sângele cu CO2 din atriul drept trece în ventriculul drept și apoi va intra in mica circulație
Fig. 29 Mica și marea circulație (desenul este o schemă NU o reprezentare anatomică
exactă)
 2. Arterele și venele

a. Arterele – sistemul aortic

-transportă sânge cu oxigen de la inimă către organe
-este format din artera aortă și din ramurile ei, care irigă toate țesuturile și organele
corpului omenesc
-aorta se împarte în (fig.30):
 aorta ascendentă
 arcul aortic
 aorta decendentă
o aorta descendentă toracală
o aorta descendentă abdominală
-terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă și dreaptă

 Aorta ascendentă (fig.30)

-începe din ventriculul stâng
-din ea se desprind cele 2 artere coronare dreaptă și stângă care merg la mușchiul inimii
- miocard
-dupã ce urcã 5–6 cm, aorta se curbeazã și formeazã arcul aortic
 Fig. 30 Artera aorta și ramurile ei

 Arcul aortic (fig.30, 31, 32, 33)

-dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind:
 trunchiul brahiocefalic
 artera carotidă comunã stângă
 artera subclavicularã stângã
-trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în:
 artera carotidă comună dreaptã
 artera subclaviculară dreaptă
-ambele artere carotide comune stângã și dreaptă, urcă la nivelul gâtului pânã în dreptul
marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă (la acest nivel există o mică dilatație-
sinusul carotic (carotidian) - bogată în receptori) :
 artera carotidă externă
 artera carotidă internă
-artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală și temporală și viscerele feței
-artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul și ochiul
-arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilã, unde iau numele de artere
axilare
-din arterele subclaviculare se desprind:
 artera vertebrală - intră în craniu prin gaura occipitală, unde se unește cu artera
vertebrală opusă participând la vascularizația encefalului
 artera toracicã internă - din care iau naștere arterele intercostale anterioare
-artera axilară vascularizează atât pereții axilei(subraț), cât și peretele anterolateral al
toracelui și se continuă cu artera brahială care vascularizează brațul
-la plica cotului, artera brahială dă naștere la :
 artera radială vascularizează antebrațul
 artera ulnară
-la mână se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale

Fig.31 Arterele carotide

Fig.32 Artera vertebrală și toracică internă

Fig.33 Arterele membrului superior

 Aorta descendentă toracală (fig.34)

-dă ramuri parietale(care merg la peretele cutiei toracice) și viscerale(care merg la organe)
-ramurile viscerale sunt
 arterele bronșice – irigă bronhiile plămânilor
 arterele pericardice – irigă pericardul (săculețul în care se află imima)
 arterele esofagiene – irigă esofagul
 Fig.34 Aorta descendentă toracică

 Aorta descendentă abdominală (fig. 30 și 35)

-dă ramuri parietale(merg la peretele abdominal) și viscerale(merg la organe)
-ramurile viscerale sunt:
 trunchiul celiac – se împarte în 3 ramuri :
o splenică
o gastrică stângă vascularizează stomacul, duodenul,
o hepaticã pancreasul, ficatul și splina
 artera mezenterică superioară - vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent și partea dreaptă a colonului transvers
 arterele renale stângă și dreaptă – vascularizează rinichii
 arterele testiculare(bărbați) sau ovariene(femei) stângă și dreaptă -
vascularizează testiculele sau ovarele
 artera mezenterică inferioară - vascularizează partea stângă a colonului transvers,
colonul descendent, sigmoidul și partea superioară a rectului
 Fig. 35 Trunchiul celiac

 Ramurile terminale ale aortei – arterele iliace (fig.36)

-aorta descendentă abdominală se împarte în 2 ramuri terminale – arterele iliace comune
stângă și dreaptă
-arterele iliace comune — stângã și dreaptă —, ajunse la articulația sacro-iliacă(articulația
dintre sacru și ilionul osului coxal), se împart fiecare în :
 arterele iliace externe stângă și dreaptă - iese din bazin și ajunge pe fața
anterioară a coapsei, devenind artera femurală, care irigã coapsa
 artera femurală se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa
poplitee (fața posterioară a genunchiului), ea se împarte în 2 artere tibiale:
 artera tibială anterioară - irigă fața anterioară a gambei și laba piciorului
și se termină prin artera dorsalã a piciorului, din care se desprind arterele
digitale dorsale
  artera tibială posterioară - irigă fața posterioară a gambei și, ajunsă în
regiunea plantară, se împarte în cele 2 artere plantare, internã și externă,
din care se desprind arterele digitale plantare
 arterele iliace interne - are ramuri parietale pentru pèreții bazinului și ramuri
viscerale pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porțiune a rectului) și
organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată, penis

Fig. 36 Arterele membrului inferior

 b. Venele - sistemul venos (fig.37)
-cu unele excepții, au în general aceleași denumiri ca și arterele
-însoțesc arterele dar transportă sângele în sens invers
-transportă sânge cu dioxid de carbon de la organe către inimă
-sistemul venos al marii circulații este reprezentat de 2 vene mari:
 vena cavă superioară
 vena cavă inferioară

 Vena cavă superioară

-strânge sângele venos de la :
 creier, cap, gât, - prin venele jugulare interne
 membrele superioare - prin venele subclaviculare
 torace (spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard și diafragm) - prin sistemul
azygos
-la membrul superior există vene superficiale și profunde
 venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele și se pot vedea cu
ochiul liber prin transparență datorită colorației albastre, ele nu însoțesc arterele și
se varsă în venele profunde ; la nivelul venelor superficiale se fac injecții venoase
 venele profunde însoțesc arterele și poartă aceeași denumire cu acestea
-vena axilară strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare și se continuă cu
vena subclaviculară
-de fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naștere
venele brahiocefalice stângă și dreaptă
-prin unirea venelor brahiocefalice se formează vena cavă superioară
-vena cavă superioară se varsă în atriul drept
 Fig.37 Sistemul venos

 Vena cavă inferioară

-adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereții și viscerele din bazin, de la
rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele
lombare), cât și de la ficat (venele hepatice)
-la membrul inferior există vene superficiale și profunde (ca la membrul superior)
 venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele și se pot vedea cu
ochiul liber prin transparență datorită colorației albastre, ele nu însoțesc arterele și
se varsă în venele profunde
 venele profunde însoțesc arterele și poartă aceeași denumire cu acestea
-vena femurală strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior și se continuă cu
vena iliacă externă
-vena iliacă internă colectează sângele de la pereții și viscerele din bazin
 -prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă se formează vena iliacă comună
-prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă se formează vena cavă inferioară
-vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma și se termină
în atriul drept ; pe traiectul ei primește sângele venit de la venele din abdomen (numele acestor
vene este același cu al arterelor care merg la organele din abdomen)
-o venă aparte a marii circulații este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat
cu substanțe nutritive rezultate în urma absorbției intestinale, ea se formează din unirea a trei
vene:
 mezenterică superioară
 mezenterică inferioară
 splenică

Fig.38 Vena portă

 3. Vasele limfatice și limfa
-prin sistemul limfatic/vasele limfatice circulă limfa, care face parte din mediul intern al
organismului și care, în final, ajunge în circulația venoasă

a. Limfa
-în fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor sangvine arteriale, 16 ml apă, din acest
volum, 15ml se resorb în sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor sangvine, volumul de
apă restant în țesuturi și care formează lichidul interstițial, nu stagnează, ci trece în capilarele
limfatice, devenind limfă
-debitul limfatic mediu(cantitatea de limfă) este în jur de 1500 ml/zi, însă poate varia mult
în funcție de factorii hemodinamici locali
-nu conține hematii dar conține multe limfocite și monocite

b. Vasele limfatice/ Sistemul limfatic (fig.40)

-sistemul limfatic se deosebește de sistemul circulator sangvin prin 2 caracteristici:
 este adaptat la funcția de drenare a țesuturilor(golire a apei din țesuturi), din care
cauză capilarele limfatice formează rețele terminale, spre deosebire de capilarele
sangvine care ocupă o poziție intermediară între sistemul arterial și cel venos (la
vasele de sânge, capilarele se află la mijloc între artere și vene; la vasele limfatice,
capilarele limfatice reprezintă începutul sistemului limfatic, de la capilare pornesc
celelalte vase limfatice)
 pereții vaselor limfatice sunt mai subțiri decât cei ai vaselor sangvine
-sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice, care au aceeași structură ca și capilarele
sangvine
-capilarele limfatice sunt foarte răspândite, ele găsindu-se în toate organele și țesuturile
 -prin confluența/unirea capilarelor limfatice se formează vase limfatice, care sunt
prevăzute la interior cu valve semilunare (un fel de buzunare pe interiorul vaselor limfatice
care asigură circulația limfei într-un singur sens și nu o lasă să se întoarcă) ce înlesnesc
circulația limfei
-pereții vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor
-pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formațiuni caracteristice, numite
ganglioni limfatici, prin care limfa trece în mod
obligatoriu
-ganglionii limfatici realizează mai multe
funcții:
 produc limfocite și monocite
 formează anticorpi
 au rol în circulația limfei
 opresc pătrunderea unor substanțe
Fig.39 Ganglion limfatic
străine
 au rol de barieră în răspândirea infecțiilor
-limfa colectată din diferitele țesuturi și organe
prin capilare limfatice și după ce a străbătut ganglionii
limfatici regionali (dintr-o anumită zonă a corpului),
circulă spre trunchiurile/vasele limfatice mari,
ajungând,în final, în 2 colectoare (vase) limfatice mari:
 canalul toracic
 vena limfatică dreaptă

 Canalul toracic
-este cel mai mare colector(vas) limfatic
-începe printr-o dilatație numită cisternă chili, situată în fața vertebrei L2
 -urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma și pătrunde în
torace, deschizându-se în sistemul venos la nivelul unghiului venos format prin unirea
venei jugulare interne stângi cu vena subclaviculară stângă
-are o lungime de 25–30 cm
-are valve la interior
-strânge limfa din:
 jumătatea inferioară a corpului
 pătrimea superioară stângă a corpului(jumătatea stângă a capului, gâtului,
toaracelui și membrul superior stâng)

 Vena limfatică dreaptă

-are o lungime de 1–2 cm
-colectează limfa din pătrimea superioarã dreaptă a corpului(jumătatea dreaptă a
capului, gâtului, toaracelui și membrul superior drept)
-se deschide în sistemul venos la confluența dintre vena jugulară internă dreaptă și
vena subclaviculară dreaptă
Fig.40 Sistemul limfatic
 4. Splina
-este un organ abdominal, nepereche, care aparține sistemului circulator
-ocupă loja splenică, cuprinsă între colonul transvers și diafragm, la stânga lojei gastrice
(la stânga stomacului)
-are o culoare brun-roșcată și o masă de 180–200g
-vascularizația arterială a splinei este realizată de artera splenică, ramură a trunchiului
celiac
-sângele venos este colectat în vena splenică, aceasta participând la formarea venei porte
-rolurile splinei :
 produce limfocite
 distruge hematiile bătrâne
 intervine în metabolismul fierului
 depozitează sânge (200–300 ml de sânge) pe care îl trimite în circulație în caz de
nevoie (hemoragii, efort fizic)

Fig.41 Splina
 C. Inima
-aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism, prin aceasta se
îndeplinesc 2 funcții majore:
 distribuirea substanțelor nutritive și a oxigenului tuturor celulelor din organism
 colectarea produșilor tisulari de catabolism pentru a fi excretați
-forța motrice (care pune în mișcare) a acestui sistem este inima
-arterele reprezintă conductele de distribuție a sângelui
-venele sunt rezervoarele de sânge și asigură întoarcerea sângelui la inimă,
-microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule) este teritoriul vascular la nivelul
căruia au loc schimburile de substanțe și gaze

1. Structura inimii
-inima se află în cavitatea toracică, între cei 2 plămâni
-inima se află într-un săculeț numit pericard, pericardul având 2 foițe (pericardul
parietal și pericardul visceral/epicard), între aceste foițe se află cavitatea pericardială cu o
cantitate mică de lichid, pericardul visceral/epicardul se lipește de inimă
-peretele inimii are 3 starturi :
 endocard – la interior
 miocard (mușchiul inimii) –
în mijloc
 epicard (foița internă a
pericardului) – la exterior
-inima are 4 camere :
 2 atrii stâng și drept
 2 ventricule stâng și drept Fig.42 Peretele inimii
-din ventriculul drept pleacă trunchiul pulmonar
 -din ventriculul stâng pleacă artera aortă
-la atriul drept vin cele 2 vene cave
-la atriul stâng vin cele 4 vene pulmonare
-atriile sunt despărțite prin septul interatrial
-ventriculele sunt despărțite prin septul interventricular
-atriul drept comunică numai cu ventriculul drept
-atriul stâng comunică numai cu ventriculul stâng
-acestă comunicare se realizează prin valve
-valvele sunt niște „porți” prin care sângele trece ÎNTR-O SINGURĂ DIRECȚIE
-valvele se află între atrii și ventricule dar și la baza arterelor mari aorta și trunchiul
pulmonar (la locul de origine al arterelor în ventriculi)
-există 2 tipuri de valve:
 valvele atrio-ventriculare – separă atriile de ventricule, se deschid în timpul
diastolei(când inima se relaxează), permițând sângelui să treacă din atrii în
ventricule; aceste valve se închid în timpul sistolei (când inima se contractă),
interzicând trecerea sângelui înapoi în atrii; valvele se prind de mușchii papilari din
ventricule, prin intermediul unor cordaje tendinoase; există 2 valve atrio-
ventriculare:
o valva mitrală/bicuspidă – între atriul și ventriculul stâng
o valva tricuspidă – între atriul și ventriculul drept
 valvele semilunare/sigmoide – se află la baza arterelor mari și se deschid în timpul
sistolei (când inima se contractă), permițând expulzia sângelui din ventricul în
arteră și se închid în diastolă(când inima se relaxează), împiedicând revenirea
sângelui în ventricule; există 2 valve semilunare:
o valva aortică – la baza/originea aortei
o valva pulmonară – la baza/originea trunchiului pulmonar
 -fiecare parte a inimii (stângă și dreaptă) este echipată deci cu douã seturi de valve ( una
atrio-ventriculară și una semilunară) care, în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un
singur sens

Fig.43 Structura inimii

 2. Rolul de pompă al inimii
-rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge
-activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac
-debitul cardiac reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut
-debitul cardiac (DC) este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare
bătaie (volum–bãtaie - VB), înmulțit cu frecvența cardiacă (FC)
DC= VB x FC -volumul–bătaie - VB= 70 ml
-frecvența cardiacă – FC=70–75 bătãi/min
-debitul cardiac de repaus DC = 5l/min

-frecvența cardiacă este sub control nervos

-activitatea sistemului nervos simpatic determină creșterea frecvenței cardiace, în timp ce
activitatea parasimpaticã (vagală) o scade
-volumul–bătaie variază cu (cantitatea de sânge pompată de ventricul este variabilă
datorită) :
 forța contracției ventriculare(forță de contracție mai mare=volum-bătaie mai
mare)
 presiunea arterială (presiunea din artere care se opune expulziei sângelui din
ventricul)
 volumul de sânge aflat în ventricul la sfârșitul diastolei (relaxării inimii)
-în cursul unor eforturi fizice intense, frecvența cardiacã poate crește până la 200 de bătăi
pe minut (inima bate mai repede), iar volumul–bătaie crește până la 150 ml, determinând o
creștere a debitului cardiac de la 5 la 30 litri, deci de 6 ori mai mare
-în somn, debitul cardiac scade
- în febră, sarcinã și la altitudine, debitul cardiac crește
 3. Proprietățile miocardului (mușchiului inimii)
-funcția de pompă a inimii se realizeazã cu ajutorul proprietăților mușchiului cardiac
-musculatura cardiacă este alcãtuită din 2 tipuri de celule musculare:
 celule speciale care inițiază/generează și conduc impulsul
 celule musculare propriu-zise care răspund la stimuli prin contracție și care conduc
impulsul, acestea alcătuiesc miocardul de lucru
-ambele tipuri de celule sunt excitabile, dar, spre deosebire de mușchiul striat, în cazul
inimii stimulul este generat în interiorul ei (al organului) de către celulele speciale; faptul că
inima poate să genereze stimulul în interiorul ei, se numește autoritmicitatea sau
automatismul inimii
-celulele speciale generează stimulul, îl conduc și îl transmit celulelor musculare care
transmit si ele stimulul la celulele musculare din jur și se contractă, astfel imima se contractă
-depolarizarea unei celule cardiace este transmisã celulelor adiacente(din jur), ceea ce
transformă miocardul într-un sincițiu funcțional (o masa de celule fuzionate care funcționează
împreună); de fapt, inima funcționează ca 2 sinciții: unul atrial și unul ventricular, izolate
din punct de vedere electric
-în mod normal, există o singură conexiune funcțională electrică între atrii și ventricule:
nodulul atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular His(format din fasciculul
His și rețeaua Purkinje), această conexiune funcțională este formată din celulele speciale

a. Excitabilitatea
-este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-un potențial
de acțiune propagat
-unele manifestări ale excitabilității (pragul de excitabilitate, legea „tot sau nimic“) sunt
comune cu ale altor celule excitabile
 -inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă) și
inexcitabilă în faza de contracție (sistolă), aceasta reprezintă legea inexcitabilității periodice
a inimii
-în timpul sistolei, inima se află în perioada refractară absolută; oricât de puternic ar fi
stimulul, el nu produce nici un efect; această particularitate a excitabilității miocardice prezintă
o mare importanță pentru conservarea funcției de pompă ritmică
-stimulii cu frecvență mare NU pot tetaniza (tetanos) inima prin sumarea contracțiilor așa
cum se întâmpla la mușchiul striat (inima nu poate rămâne într-o contracție permanentă)
-explicația stării refractare a inimii se află în forma particulară a potențialului de acțiune al
fibrei miocardice

Fig.44 Potențialul de acțiune al celulelor miocardului

 b. Automatismul
-reprezintă proprietatea inimii de a se autostimula/ de a genera stimulul în interiorul ei
-scoasă din corp, inima continuă să bată
-în lipsa influențelor extrinseci (din afara inimii) nervoase, vegetative și umorale (dacă se
întrerupe legătura sistemului nervos și ale celorlalte sisteme de control cu inima), inima își
continuă activitatea ritmică timp de ore sau zile, dacă este irigată cu un lichid nutritiv special
-automatismul este generat în anumiți centri, care au în alcătuirea lor celule speciale ce
inițiază și conduc impulsurile
-în mod normal, în inimă există 3 centri de automatism cardiac, care alcătuiesc țesutul
nodal (excitoconductor) al inimii:
 nodulul sinoatrial - la acest nivel, frecvența descărcărilor este mai rapidă, de 70–
80/minut și din această cauză, activitatea cardiacă este condusă de acest centru,
inima bătând, în mod normal, în ritm sinusal (nodul sinusal este cel care în mod
normal dă frecvența cardiacă, deci inima bate de 70-80 ori într-un minut)
 nodulul atrioventricular (joncțiunea atrioventriculară) - la acest nivel, frecvența
descărcărilor este de 40 de potențiale de acțiune/minut, de aceea, acest centru nu se
poate manifesta în mod normal, deși el funcționează permanent și în paralel cu
nodulul sinoatrial (în mod normal activitatea nodulului atrioventricular este mascat
de cel al nodulului sinoatrial deoarece frecvența acestuia din urmă este mai mare);
dacă centrul sinusal este scos din funcție, comanda inimii este preluată de nodulul
atrioventricular, care imprimă ritmul nodal sau joncțional (dacă nodulul sinusal se
strică, nodulul atrioventricular este cel care preia comanda inimii și inima va bate în
ritmul nodulului atrioventricular de 40 ori pe minut – ritm joncțional)
 fasciculul His și rețeaua Purkinje - aici frecvența de descărcare este de 25 de
impulsuri/minut, acest centru poate comanda inima numai în cazul întreruperii
conducerii atrioventriculare, imprimând ritmul idio-ventricular(dacă se strică și
 nodulul atrioventricular, atunci fasciculul His și rețeaua Purkinje sunt cele care
preiau comanda inimii și inima va bate în ritm idio-ventricular de 25 ori pe minut)
-ritmul funcțional al centrului de comandă (nodulul sinoatrial) poate fi modificat sub
acțiunea unor factori externi (deci frecvența inimii poate fi modificată)
-căldura sau stimularea sistemului nervos simpatic accelerează ritmul inimii — tahicardie
-răcirea nodulului sinusal sau stimularea parasimpaticului scad ritmul inimii—bradicardie

Fig.45 Sistemul de
conducere al inimii –
cel care asigură
automatismul

c. Conductibilitatea
-este proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale
-de la nodulul sinoatrial, potențialul de acțiune ajunge la celulele contractile atriale și la
nodulul atrioventricular
 -de la nodulul atrio-ventricular, potențialul de acțiune ajunge la fasciculul His și rețeaua
Purkinje și de aici la toate celulele contractile ventriculare
-viteza de conducere diferã: de exemplu, este de 10 ori mai mare prin fasciculul His și
rețeaua Purkinje, decât prin miocardul contractil atrial și ventricular

d. Contractilitatea
-este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale, astfel în
cavitățile inimii se generează presiune, iar, ca urmare a scurtării fibrelor miocardice, inima se
contractă (asemănător cu mușchiul striat) și are loc expulzia sângelui
-geneza tensiunii și viteza de scurtare sunt manifestările fundamentale ale contractilității
-forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților inimii; mai redusă la atrii
și mai puternică la ventricule (deoarece pereții atriilor, sunt mai subțiri ca cei ventriculari) mai
mare la ventriculul stâng față de cel drept (deoarece peretele ventriculului stâng este mai gros ca
a celui drept)
-contracțiile inimii se numesc sistole
-relaxările inimii se numesc diastole

4. Ciclul cardiac
-un ciclu cardiac este format dintr-o sistolă și o diastolă
-există o întârziere a propagării stimulului prin nodulul atrio-ventricular astfel există un
asincronism între sistola atriilor și cea a ventriculelor - sistola atrială e înainte cu 0,10s față de
cea a ventriculelor
-durata unui ciclu cardiac este invers proporțională cu frecvența cardiacă (cu cât inima bate
mai repede cu atât ciclul cardiac durează mai puțin)
-la un ritm de 75 de bătăi pe minut, ciclul cardiac durează 0,8s
 a. Etapele ciclului cardiac (fig.46)
-ciclul cardiac începe cu sistola atrială, înaintea acestei sistole, inima se află în diastolă
generală, completă iar valvele atrio-ventriculare sunt deschise și sângele curge pasiv din
atrii în ventricule; la finalul acestei curgeri pasive, ventriculele sunt aproape pline cu sânge,
atunci începe sistola atrială care durează 0,10s și care definitivează umplerea ventriculelor
-în timpul sistolei atriale are loc o creștere a presiunii din atrii dar sângele nu poate reflua
din atrii spre spre venele mari, datorită faptului că fibrele musculare din jurul orificiilor de
vărsare a venelor în atrii, se contractă și închid aceste orificii, astfel singura cale deschisă o
reprezintă orificiile atrio-ventriculare (valvele atrio-ventriculare)
-sistola atrială este urmată de diastola atrială care dureazã 0,70s
-în paralel și corespunzător începutului diastolei atriale, are loc sistola ventriculară
-sistola ventriculară durează 0,30s și se desfășoară în 2 faze:
 faza de contracție izovolumetrică - începe în momentul închiderii valvelor
atrio-ventriculare și se terminã în momentul deschiderii valvelor semilunare; în
acest interval de timp, ventriculul este complet închis și se contractă ca o cavitate
închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creștere foarte rapidă a
presiunii intracavitare (în ventricul); în momentul în care presiunea ventriculară o
depășește pe cea din artere, valvele semilunare de la baza arterelor, se deschid și are
loc ejecția sângelui
 faza de ejecție - începe cu deschiderea valvelor semilunare și se termină în
momentul închiderii acestora, în această fază sângele trece din ventricule în
artere; pe toată durata sistolei ventriculare, valvele atrio-ventriculare rămân inchise
-volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole ventriculare(volum– bătaie sau volum
sistolic) este de 75ml în stare de repaus și poate crește pânã la 150–200ml în eforturile fizice
intense
-după sistola ventriculară, urmează apoi diastola ventriculară, care durează 0,50s și
datorită relaxării miocardului, presiunea intracavitară (în ventricul) scade rapid, când presiunea
din ventricule devine inferioarã celei din arterele mari, are loc închiderea valvelor semilunare,
care impiedică reîntoarcerea sângelui în ventricule
-pentru scurt timp, ventriculele devin cavități închise (diastola izovolumetrică), în acest
timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii,
permițând astfel deschiderea valvelor atrio-ventriculare
-în momentul deschiderii valvelor atrio-ventriculare, începe umplerea pasivă cu sânge a
ventriculelor (sângele curge pasiv din atrii în ventricule)
-urmează o perioadă de 0,40s numită diastolă generală, în care atriile și ventriculele se
relaxează, la sfârșitul acestei faze, are loc sistola atrială a ciclului cardiac urmãtor
-diastola generală începe la sfârșitul sistolei ventriculare și se trmină la începutul sistolei
atriale
Fig.46 Etapele ciclului cardiac
 Fig.47 Etapele ciclului cardiac

b. Manifestările ce însoțesc ciclul cardiac

-în timpul activității sale, cordul produce o serie de manifestări electrice, mecanice și
acustice

Manifestãrile electrice
-reprezintă însumarea vectorială a biocurenților de depolarizare și repolarizare miocardică
-înregistrarea grafică a acestora reprezintă electrocardiograma (EKG), metodă foarte larg
folosită în clinică pentru explorarea activității inimii

Manifestãrile mecanice
-sunt redate de :
 șocul apexian - reprezintă o expansiune sistolică a peretelui toracelui în dreptul
vârfului inimii (spațiul 5 intercostal stâng) –se vede inima cum bate pe partea
stângă, sub a 5-a coastă
  pulsul arterial - reprezintă o expansiune sistolică a peretelui arterei datoritã
creșterii bruște a presiunii sângelui; pulsul se percepe comprimând o arteră
superficială pe un plan dur (osos) — de exemplu, artera radială
-prin palparea pulsului obținem informații privind volumul sistolic, frecvența cardiacă și
ritmul inimii
-înregistrarea grafică a pulsului se numește sfigmogramă, ea oferă informații despre artere
și despre modul de golire a ventriculului stâng

Manifestările acustice (fig.46)

-sunt reprezentate de zgomotele cardiace (zgomotele pe care le face inima când bate)
-zgomotul I (sistolic) - este mai lung, de tonalitate joasă și mai intens; el este produs de
închiderea valvelor atrio-ventriculare și de vibrația miocardului la începutul sistolei ventriculare
-zgomotul II (diastolic) - este mai scurt, mai acut și mai puțin intens; este produs de
închiderea valvelor semilunare la începutul diastole ventriculare
-zgomotele cardiace pot fi înregistrate grafic, rezultând o fonocardiogramă

D. Circulația sângelui
-cu studiul circulației sângelui se ocupã hemodinamica
-sângele se deplasează în circuit închis (prin vasele de sânge) și într-un singur sens
-deoarece mica și marea circulație sunt dispuse în serie (sângele trece din mica circulație în
marea circulație și invers), volumul de sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în
marea circulație, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în mica circulație
-legile generale ale hidrodinamicii sunt aplicabile și la hemodinamică
 1. Circulația arterială
-arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă și au următoarele proprietăți funcționale

a. Elasticitatea
-este proprietatea arterelor mari de a se
lăsa destinse pasiv când crește presiunea
sângelui și de a reveni pasiv la calibrul inițial
când presiunea a scăzut la valori mai mici
-în timpul sistolei ventriculare, în artere
este pompat un volum de 75ml de sânge peste
cel care se află deja în aceste vase de la
sistolele anterioare; datorită elasticității, unda
de șoc sistolică (sângele care iese cu presiune
mare din ventricul) este amortizată, are loc
înmagazinarea unei părți a energiei sistolice
sub formă de energie elastică a pereților
arteriali, această energie este retrocedată (redată) coloanei de Fig.48 Elasticitatea arterelor
sânge, în timpul diastolei
-prin aceste variații pasive ale calibrului vaselor mari, se produce transformarea ejecției
sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere

b. Contractilitatea
-este proprietatea vaselor de a-și modifica marcat diametrul lumenului prin contractarea și
relaxarea mușchilor netezi din peretele lor
-acest fapt permite un control fin al distribuției debitului cardiac către diferite organe și
țesuturi
 -tonusul musculaturii netede depinde de:
 activitatea nervilor simpatici
 presiunea arterială (tensiunea arterială – presiunea din artere)
 concentrația locală a unor metaboliți
 activitatea unor mediatori
-suprafața totală de secțiune a arborelui circulator crește semnificativ pe măsură ce
avansăm spre periferie (cu cât ne îndepărtăm de artera aortă, cu atât apar mai multe artere mici,
arteriole și capilare, iar împreună suprafața acestora este mai mare ca a arterei aorte )
-viteza de curgere va fi invers proporțională cu suprafața de secțiune (cu cât sunt mai multe
vase mici, cu atât sângele curege mai încet)

Fig.49 Suprafața de secțiune

Circulația sângelui prin artere se apreciază măsurând

 presiunea arterială – tensiunea arterială
 debitul sangvin
 rezistența la curgere a sângelui (rezistența periferică) – factorii care se opun
curgerii sângelui prin vase
 c. Presiunea arterială
-reprezintă presiunea cu care sângele apasă asupra pereților arterelor
-sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depășește presiunea atmosferică cu:
 120 mmHg (milimetri coloană de mercur) în timpul sistolei ventriculare stângi
(presiune arterială maximă sau sistolică)
 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică)
-în practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin
mãsurarea tensiunii arteriale
-tensiunea arterială se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la
exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior
-factorii determinanți ai presiunii arteriale:
 debitul cardiac
-presiunea arterială variază direct proporțional cu acesta(cu cât debitul
cardiac este mai mare cu atât presiunea arterială este mai mare pentru că
vine mai mult sânge)
 rezistența periferică
-reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase
-este direct proporțională cu vâscozitatea sângelui și lungimea
vasului(cu cât sângele este mai vâscos și vasul mai lung, cu atât rezistența
periferică este mai mare, deci sângele circulă mai greu)
-cea mai mare rezistență se întâlnește la nivelul arteriolelor
-cu cât vasul este mai îngust și mai lung, cu atât rezistența este mai mare
 volumul sangvin (volemia)
-variază direct proporțional cu variația lichidelor extracelulare (LEC),
-în scăderi ale volumului LEC, scade și volemia(volumul de sânge) și se
produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune)
-în creșteri ale LEC, crește volemia și se produce o creștere a presiunii arteriale
  elasticitatea
-presiunea arterială variază invers proporțional cu elasticitatea (cu cât
artera este mai elastică, cu atât presiunea va fi mai mică)
-contribuie la amortizarea(diminuarea) tensiunii arteriale în sistolă și la
menținerea ei în diastolă
-scade cu vârsta (vasele devin mai rigide)

-între debitul circulant, presiunea sângelui și rezistența la curgere există relații matematice
debitul este direct proporțional cu presiunea (crește debitul, crește și presiunea)
și invers proporțional cu rezistența (crește rezistența, scade debitul)

D - debit
P
P – presiune
= R
R – rezistență

-viteza sângelui în artere, ca și presiunea scad pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă

 în aortă viteza este de 500 mm/s
 în capilare viteza este de 0,5 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă față de aortă,
aceasta se datorează creșterii suprafeței de secțiune a teritoriului capilar (crește foare
mult numarul de capilare iar împreună, suprafața acestora este foarte mare) de o mie
de ori față de cea a aortei
-hipertensiunea arterială sistemică reprezintă creșterea presiunii arteriale sistolice și/sau
diastolice peste 130mmHg, respectiv 90mmHg ; hipertensiunea determină creșterea lucrului
mecanic cardiac (inima face un efort mai mare pentru a învinge presiunea din arteră și a pompa
sângele) și poate duce la afectarea vaselor sangvine și a altor organe, mai ales a rinichilor,
cordului(inima) și ochilor
 2. Circulația venoasă
-venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă
-volumul venos este de 3 ori mai mare decât cel arterial, așadar, în teritoriul venos se află
circa 75 % din volumul sangvin
-presiunea sângelui în vene este foarte joasă: 10mmHg la originile sistemului venos
(originea este la nivelul organelor, când capilarele se unesc și formează venule, vene mici și
mari în final) și 0mmHg la vărsarea venelor cave în atriul drept
-deoarece suprafața de secțiune a venelor cave este mai mică decât a capilarelor (suprafața
venelor este mai mică ca suprafața tuturor capilarelor),viteza de circulație a sângelui crește de la
periferie(dinspre organe) unde este de 0,5mm/s, spre inimă unde atinge valoarea de 100mm/s în
venele cave
-datorită structurii pereților lor, care conțin cantități mici de țesut elastic și țesut muscular
neted, venele prezintă proprietățile de distensibilitate(se destind) și contractilitate
-factorii care ajută la întoarcerea sângelui la inimă sunt :

a. Pompa cardiacă
-reprezintă cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă
-inima creează și menține permanent o diferență de presiune între aortă(100mmHg) și
atriul drept (0mmHg)
-deși presiunea sângelui scade mult la trecerea prin arteriole și capilare, mai rămâne o forță
de împingere (o presiune) de 10 mmHg, care se manifestă la începutul sistemului venos
-inima funcționează simultan ca o pompă aspiro–respingătoare, ea trimite sânge spre aortă,
în timpul sistolei ventriculare, și, în același timp, aspiră sângele din venele cave în atriul drept
 Cum învăț?

b. Aspirația toracică
-reprezintă un factor ajutător care contribuie la menținerea unor valori scăzute ale presiunii
în venele mari din cavitatea toracică
-ea se manifestă mai ales in inspirație, când sângele din venele aflate în abdomen, este
aspirat în venele mari din torace

c. Presa abdominală
-reprezintă presiunea pozitivă (mai mare ca presiunea din vene) din cavitatea abdominală
care împinge sângele spre inimă
-în inspirație, datorită coborârii diafragmului, efectul de presă este accentuat(diafragmul
presează organele abdominale) și presiunea din abdomen crește mai mult

d. Pompa musculară
-în timpul contracțiilor musculare, venele profunde sunt golite de sânge (deoarece mușchii
comprimă venele), iar în perioadele de relaxare dintre 2 contracții, venele profunde aspiră
sângele din venele superficiale
-refluxul sangvin (reîntoarcerea sângelui) este împiedicat de prezența valvelor (un fel de
buzunare în interiorul venelor, în acestea sângele se oprește când ar avea tendința să se
reîntoarcă de unde a plecat) la nivelul venelor membrelor inferioare

Fig.50 Valvele venelor

 e. Gravitația
-favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept deoarece sângele
coboară
-are efect negativ asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare deoarece
sânele trebuie să urce

f. Masajul pulsatil
-efectuat de artere asupra venelor omonime, aflate împreună în același pachet vascular,
are efect favorabil asupra întoarcerii venoase (când arterele pulsează datorită curgerii sângelui
prin ele, aceste pulsații realizează un masaj asupra venelor din apropiere si ajută la înaintarea
sângelui din vene)

Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanță pentru reglarea debitului cardiac,
deoarece o inimã sănătoasă pompează, conform legii inimii, atât sânge cât primește prin aflux
venos (reîntoarcere a sângelui din vene).