Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Personalitate de tip enciclopedic a literaturii române, Lucian Blaga s-a remarcat în perioada
interbelică atât ca poet, cât și ca dramaturg și filosof, eseist, traducător, jurnalist, profesor
universitar, academician și diplomat român.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, publicată în
deschiderea primului său volum, „Poemele luminii” (1919), face parte din seria artelor poetice

moderne ale literaturii române interbelice. Prin publicarea volumului de debut Poemele luminii,
poetul deschide calea noului curent literar modernismul.
Poezia programatică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, o artă poetică. Este o
artă poetică deoarece autorul își exprimă prin mijloace artistice, propriile convingeri despre
arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate. De asemenea, este o
meditație filosofică și o confesune elegiacă pe tema cunoașterii.
Poezia sintetizează conceptele exprimate de filosoful Blaga într-un limbaj artistic
impresionant. În centrul Universului el plasează noțiunea de mister, asupra căreia se exercită
două tipuri de cunoaștere: paradizeacă și luciferică. Cunoașterea paradizeacă este bazată pe
raționamente logice, având ca scop dezlegarea misterului, iar cunoașterea luciferică este de
natură poetică, având ca scop sporirea misterului. Ambele tipuri de cunoaștere au ca scop
dezlegarea misterului, doar că, prin modalități diferite; în vreme ce cunoașterea paradisiacă
reprezintă cercetarea științifică minuțioasă, fragmentarea misterului până la atom, distrugând
misterul în fond, cunoașterea luciferică/poetică are ca scop conservarea și amplificarea misterului
prin imaginație. În esență, în viziunea blagiană creația este revelatoare de mister, iar Poetul
reprezintă liantul dintre realitate și lumea tainelor. Marele Anonim intituie o cenzură
transcendentă care limitează cunoașterea umană.
Modernismul este un curent literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale
cărui trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul
cenaclului și a revistei literare „Sburătorul”.
Poezia modernistă Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, se
evidențiază prin metafora revelatorie, prin influențele expresioniste, intelectualizarea
emoției, înnoirea prozodiei (vers libei și ingambament).
În primul rând, poezia ilustrează unele dintre influențele expresioniste pe care le aduce
în peisajul literar al vremii volumul „Poemele luminii”: exacerbarea eului creator, sentimentul
absolutului, interiorizarea și spiritualizarea mesajului, tensiunea lirică.
În al doilea rând, o trăsătură modernist a limbajului poetic este intelectualizarea emoției.
În poezia lui Blaga, limbajul și imaginile aritstice sunt prezentate în relație cu un plan filosofic
secundar. Tehnica poetică blagiană organizează ideile poetice prin compararea amplă a
elementului spiritual cu un termen concret, de un puternic impact vizual.
Alte trăsături moderniste sunt înnoirea metaforei și ambiguitatea produsă de multiple
semnificații ale metaforelor revelatorii: „lumina” (înseamnă cunoaștere/creație/iubire) „flori”,
„ochi”, „buze”, „morminte”.
Tema poeziei este cunoaşterea, desemnată de metafora „lumina”, dar şi atitudinea poetică în faţa
marilor taine ale Universului. Cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire:
„Eu nu strivesc…/ căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”.
 Motive poetice (elemente de recurenţă) sunt: misterul şi lumina, motiv central în poezie şi metaforă
emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă şi în titlul volumului de debut, cu o dublă
semnificaţie: cunoaşterea şi iubirea.
O primă ideea poetică apare în prima secvenţă (primele cinci versuri), care exprimă concentrat
refuzul cunoaşterii logice, raţionale, paradiziace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu
mintea). Enumeraţia de metafore revelatorii desemnează, cu multiple semnificaţii, desemnează temele
poeziei lui Blaga: „flori” – viaţa, frumosul şi efemeritatea, „ochi” – contemplarea poetică, „buze” –
iubirea/ rostirea poetică, „morminte” – tema morţii şi eternitatea.
O altă idee poetică este evidențiată în a doua secvenţă, mai amplă, care se construieşte pe baza
unor relaţii de opoziţie: eu – alţii, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri
de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Conjuncţia adversativă „dar”, reluarea pronumelui personal
„eu”, verbul la persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc” afirmă opţiunea poetică pentru modelul
cunoaşterii luciferice.
Prin comparaţia amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoaşterea pe care poetul o aduce în lume prin
creaţia sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopţii, le sporeşte. Câmpul
semantic al misterului cuprinde cuvinte sau sintagme cu potenţial revelator: „tainele”, „nepătrunsul
ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.
Poezia cuprinde trei secvenţe lirice (versurile 1 – 5; 6 – 18; 19 – 20). Acestea subliniază atitudinea
poetului faţă de cunoaştere (I), opoziţia „lumina mea” – „lumina altora” (II) şi explicaţia pentru
atitudinea din prima secvenţă: „eu iubesc” (III).
Ultimele două versuri constituie a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de
cauzalitate (căci). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie („tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi
de iubire („căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric: verbe şi
pronume la persoana I singular („eu iubesc”, nu strivesc”, „nu ucid”), adjectivul posesiv de persoana I
(„calea mea”, „ochii mei”) topica şi pauza afectivă/cezura.
Titlul conţine o metaforă revelatorie („corola de minuni a lumii”) şi exprimă atitudinea poetului,
izvorâtă din iubire, de protejare a misterului. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie,
evidenţiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic, fiind de asemenea o influenţă
expresionistă (exacerbarea eului creator) şi o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina,
care ţine de o privilegiere a misterului specific blagiană. Sensul titlului se întregeşte cu versurile finale:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ […]/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
Discursul liric se construieşte în jurul relaţiei de opoziţie dintre cele două tipuri de cunoaştere,
reprezentate de „lumina mea/ lumina altora”.
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber şi ingambamentul. Poezia este alcătuită din 20 de
versuri libere, cu măsura variabilă. Alte trăsături moderniste ale limbajului poetic sunt: repetarea
cuvântului-cheie „eu”; intelectualizarea emoţiei; tehnica poetică modernistă: comparaţia amplă,
înnoirea metaforei şi ambiguitatea.
Concepţia despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii cunoaşterii. Rolul poetului
este acela de a spori misterul lumii prin creaţie. Sintagma „calea mea” relevă, în această artă poetică,
destinul poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii.