L V V L U S y S: 2.1.3 Performanţele Sistemelor Automate Liniare Şi Continue

Descărcați ca pdf sau txt
Descărcați ca pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 22

ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

y (t ) = u (t − τ) , τ ≥ 0. (2.133)

Din ecuaţia (2.133) rezultă că răspunsul unui element cu timp mort la un semnal
treaptă unitară are aspectul din figura 2.25,b.
Exemple de elemente cu timp mort:
• Instalaţiile de transport de masă şi energie la care mărimea de ieşire rezultă numai
după un anumit timp τ, reprezintă elemente cu timp mort (v. fig. 2.26,a,b).
l
v S0 (u ) S1 ( y )

v
u1 (u ) u2 ( y )
Cap de Cap de l
înregistrare ştergere
(a) (b)
Fig.2.26 Exemple de elemente cu timp mort.

2.1.3 Performanţele sistemelor automate liniare şi continue

Performanţele impuse funcţionarii unui sistem automat constituie indici de calitate ai


procesului de reglare; satisfacerea anumitor performanţe este necesară întrucât avantajele
automatizării referitoare la îmbunătăţirea desfăşurării procesului tehnologic automatizat
şi a calitaţii producţiei se pot manifesta în mod corespunzător numai dacă însăşi funcţio-
narea sistemului automat îndeplineşte anumiţi indici necesari de calitate, deci anumite
performanţe. Aceste performanţe se referă la obţinerea unei valori impuse pentru un indi-
cator de calitate sau la limitarea valorii acestuia.
Performanţele sistemelor automate se pot referi la regimul staţionar şi la regimul
tranzitoriu, ca urmare a variaţiei mărimii de intrare sau a unei perturbaţii, precum şi la ca-
racteristicile de frecvenţă, deci la regimul staţionar sinusoidal [5,7,11,15÷17,22,23,36].

2.1.3.1 Principalele performanţe pentru răspunsul la o variaţie în treaptă a mărimii


de intrare

• Eroarea staţionară
Acest indice de calitate caracterizează precizia de funcţionare a sistemelor automate
în regim staţionar.
Considerând un sistem automat liniar, cu parametrii constanţi, se poate defini eroa-
rea (sau abaterea) staţionară ε st ca fiind:
ε st = u − y st , (2.134)
unde y st reprezintă valoarea staţionară (sau stabilizată) a mărimii de la ieşire:

y st = lim y (t ) , (2.135)
t →∞

iar u – mărimea aplicată la intrare.

48
SCOPUL ŞI METODELE ANALIZEI

Pentru un semnal de intrare u , treaptă unitară, răspunsul sistemului, respectiv varia-


ţia în timp a mărimii reglate y , poate avea aspectul din figura 2.27,a sau din figura
2.27,b, în primul caz eroarea staţionară fiind nulă, iar în al doilea caz fiind diferită de
zero, întrucât y st ≠ u . Sistemul din figura 2.27,a satisface deci performanţa:

ε st = 0 , (2.136)

iar pentru sistemele de tipul celui din figura 2.27,b se impune limitarea erorii staţionare la
o valoare impusă ε st imp (valoarea maximă admisibilă din considerente legate de buna
desfăşurare a procesului tehnologic automatizat); deci se impune performanţa:

ε st ≤ ε st imp , (2.137)

performanţele staţionare caracterizând astfel precizia cu care mărimea reglată urmăreşte


variaţiile tipice ale mărimii de referinţă (treaptă, rampă, etc.). Condiţia (2.137) este expri-
mată de obicei în procente, erorile fiind raportate la valoarea staţionară a marimii de ieşi-
re y st .
u
y
y1max y
σ3
1,05 u σ1 = σ
1
0,95
σ2 yst ≡ u = 1
t
0 t1 t2 t3 t 4 tr
(a)
u
y
y1max
σ3 ε st ≠ 0
σ1 = σ σ2
yst 1

t
0
(b)
Fig.2.27 Răspunsul indicial al unui sistem de ordinul doi: ε st = 0 (a); ε st ≠ 0 (b).

• Suprareglajul

Suprareglajul σ reprezintă un indice de calitate al regimului tranzitoriu al sisteme-


lor automate.
Suprareglajul σ (v. fig. 2.27,a şi 2.27,b) se defineşte cu depăşirea maximă de către

49
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

mărimea de ieşire y în decursul regimului tranzitoriu, provocat de variaţia în treaptă a


mărimii de intrare u , a valorii staţionare care se stabileşte după terminarea acestui regim:

σ = y1max − y st . (2.138)

Depăşirea maximă apare în prima pseudo-perioadă a oscilaţiei amortizate.


La sistemele stabile, cum este şi cazul sistemului din figura 2.27, oscilaţiile mărimii
de ieşire y , sunt amortizate şi deci suprareglajul apare la prima depăşire a valorii staţio-
nare y st .
În anumite cazuri, procesul tranzitoriu poate fi aperiodic, rezultând deci σ = 0 .
De regulă, suprareglajul σ se raportează la valoarea staţionară a mărimii de ieşire
y st şi se exprimă procentual:

y1max − y st
σ 00 = 100 . (2.139)
y st

Deoarece depăşirile însemnate ale valorii staţionare y st , pot provoca suprasolicitări


ale elementelor instalaţiei sau procesului tehnologic reglat, conducând fie la uzura pre-
matură, fie chiar la deteriorarea acestora, valoarea suprareglajului trebuie limitată. Astfel,
se impune o condiţie restrictivă, exprimată de asemenea procentual:

σ[ 0 0 ] ≤ σ imp [ 0 0 ] , (2.140)

unde σ imp [ 0 0 ] reprezintă valoarea impusă (maximă admisibilă) a suprareglajului, în func-


ţie de tipul şi condiţiile de funcţionare ale instalaţiei tehnologice sau ale procesului reglat.

• Gradul de amortizare

Gradul de amortizare reprezintă de asemenea un indice de calitate al regimului tran-


zitoriu al sistemelor automate.
Pentru o variaţie dată a mărimii de intrare y (t ) , gradul de amortizare δ (v. fig.
2.27,a şi 2.27,b) reprezintă diferenţa dintre unitate şi raportul amplitudinilor a două semi-
oscilaţii succesive de acelaşi semn, ale mărimii de ieşire y , măsurate faţă de valoarea sta-
ţionară y st :

σ3 σ
δ = 1− = 1− 3 , (2.141)
σ1 σ

unde s-a ţinut seama că σ1 = σ .


Pentru δ se impune restricţia:

δ ≥ δ imp , ( δ imp ≤ 1 ), (2.142)

unde δ imp este valoarea impusă (minimă admisibilă) gradului de amortizare.

50
SCOPUL ŞI METODELE ANALIZEI

Cu cât δ este mai mare (deci mai apropiat de 1) cu atât amortizarea oscilaţiilor din
timpul regimului tranzitoriu este mai rapidă, deci procesul tranzitoriu al sistemului auto-
mat este de mai bună calitate.

• Durata regimului tranzitoriu (timpul de răspuns)

Acest indice de calitate caracterizează rapiditatea procesului tranzitoriu al reglării şi


are o deosebită însemnătate în analiza sistemelor automate.
Durata regimului tranzitoriu t r , reprezintă intervalul de timp măsurat de la începu-
tul procesului tranzitoriu şi până în momentul când în valoare absolută, diferenţa dintre
mărimea de ieşire y şi valoarea sa staţionară y st scade sub o anumită limită fixată, fără a
mai depăşi ulterior această limită. Se consideră deci, că regimul tranzitoriu se termină,
restabilindu-se un nou regim staţionar, atunci când:
y − y st ≤ Δ , (2.143)
unde Δ reprezintă limita fixată.
De cele mai multe ori în practică se adoptă:
Δ = 0,05 y st , (2.144)

după cum s-a considerat şi în figura 2.27,a, deci o gamă de ± 5 0 0 în jurul valorii staţio-
nare y st .
În scopul asigurării rapidităţii necesare desfăşurării procesului de reglare automată,
pentru timpul de răspuns t r se impune o performanţă de forma:

t r ≤ t r imp , (2.145)

unde t r imp este valoarea maximă admisibilă impusă de specificul instalaţiei tehnologice
automatizate şi al procesului tehnologic respectiv.

• Timpul de creştere, timpul primului maxim şi timpul primei atingeri


a valorii staţionare

Indicii de calitate enumeraţi dau de asemenea indicaţii asupra rapidităţii procesului


de reglare. Aceşti indici se referă la răspunsul y pentru o variaţie în treaptă a mărimii de
intrare u (v. fig. 2.28).
Timpul de creştere, notat cu t c , este definit ca fiind timpul necesar pentru ca răs-
punsul y să crească de la valoarea 0,05 y st până la valoarea 0,95 y st .
De cele mai multe ori se foloseşte unul din următoarele procedee pentru determina-
rea valorii t c :
– Primul procedeu: se duce o dreaptă prin punctele curbei y , care au ordonatele
0,05 y st şi 0,95 y st (punctele A şi B din fig. 2.28), stabilindu-se punctele de intersecţie ale
acestei drepte cu axa timpului şi cu orizontala dusă prin ordonata y = y st (punctele C şi
D); pentru t c se adoptă o valoare egală cu proiecţia CD′ pe axa timpului a segmentului
de dreaptă CD dintre cele două puncte de intersecţie.
51
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

u
y
y u
D
1
0,95 B
y st = u
0,05 A t
0 C tc D′
ts
tm
Fig.2.28 Răspunsul indicial al unui sistem de ordinul doi cu punerea în evidenţă a timpului de creştere ( t c ),
timpului primului maxim ( tm ) şi a timpului primei atingeri a valorii staţionare ( t s ).

– Al doilea procedeu: se trasează tangenta la curba y în punctul curbei care are or-
donata 0,05 y st sau în punctul de inflexiune al curbei, stabilindu-se punctele de intersecţie
ale tangentei cu axa absciselor şi cu orizontala dusă prin ordonata y = y st ; pentru t c se
adoptă o valoare egală cu proiecţia pe axa timpului a segmentului de tangentă cuprins
între cele două puncte de intersecţie.
Definirea timpului primului maxim t m şi a timpului primei atingeri a valorii staţio-
nare t s , rezultă din figura 2.28 reprezentată pentru cazul când ε st = 0 şi deci y st = u .

2.1.3.2 Principalele performanţe pentru răspunsul la o variaţie în treaptă a unei


perturbaţii

• Eroarea staţionară

Şi în acest caz eroarea staţionară este definită de relaţia (2.134).


Răspunsul y al unui sistem la o variaţie în treaptă a perturbaţiei p (pentru u = ct. )
poate avea aspectul din figura 2.29,a, cu:

ε st = 0 , (2.146)

sau, din figura 2.29,b, cu:

ε st ≠ 0 . (2.147)

Observaţie. Spre deosebire de reprezentările din figurile 2.27,a şi 2.27,b, în figurile


2.29,a şi 2.29,b, valorile u şi y nu mai sunt nule pentru t < 0 ; dacă s-ar considera u = 0
şi y = 0 , pentru t < 0 , aceasta ar atrage y st = 0 şi la t > 0 în figura 2.29,a, respectiv
y st = ε st ≈ 0 în figura 2.29,b, şi performanţa staţionară şi anumite performanţe tranzitorii
nu ar mai putea fi exprimate procentual.
De fapt, în figurile 2.27,a şi 2.27,b, valorile lui u şi y pentru t < 0 sunt considerate
nule numai în mod convenţional; în realitate, la t < 0 mărimile u şi y au anumite valori
constante, nenule, corespunzătoare regimului staţionar anterior variaţiei în treaptă unitară
a mărimii u .

52
SCOPUL ŞI METODELE ANALIZEI

Performanţa staţionară impusă răspunsului la o variaţie în treaptă a unei perturbaţii


este de forma (2.136), fie de o formă analogă cu (2.137), din considerente legate de buna
desfăşurare a procesului tehnologic automatizat.

• Abaterea maximă

Abaterea maximă, notată cu v, se defineşte pentru regimul tranzitoriu provocat de o


perturbaţie şi reprezintă depăşirea maximă a valorii staţionare y st de către mărimea de
ieşire y (v. fig. 2.29,a şi 2.29,b).
u
y ν1 = ν
p y
u ν ν3
1,05 y st 2

0,95 yst
u, y
p yst = u
1
t
0 tr
u (a)
y ν1 = ν
p
y
u, y u ν3 ε st ≠ 0
ν2
y st
p yst
1
t
0
(b)
Fig.2.29 Răspunsul unui sistem de ordinul doi la o variaţie în treaptă a perturbaţiei: ε st = 0 (a); ε st ≠ 0 (b).

Din considerente analoge cu cele expuse la suprareglaj, se impune pentru abaterea


maximă ν , o condiţie de forma:
ν ≤ ν imp , (2.148)

unde ν imp este valoarea impusă. Pentru exprimarea în procente a condiţiei (2.148), aba-
terea maximă se raportează la y st .

• Gradul de amortizare

În cazul variaţiei unei perturbaţii p (v. fig. 2.29,a şi 2.29,b) gradul de amortizare ρ
se defineşte ca diferenţa dintre unitate şi raportul amplitudinilor a două semioscilaţii suc-
cesive de acelaşi semn ale răspunsului y la variaţia respectivă a perturbaţiei, considerate
în raport cu valoarea staţionară y st :
53
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

ν3 ν
ρ = 1− = 1− 3 , (2.149)
ν1 ν

unde s-a ţinut seamă că ν1 = ν .


Pentru o amortizare rapidă a oscilaţiilor se impune:

ρ ≥ ρ imp , (2.150)

ρ imp fiind valoarea impusă (evident, ρ imp ≤ 1 ).

• Durata regimului tranzitoriu

Timpul de răspuns, t r (v. fig. 2.29,a), se defineşte ca şi în cazul răspunsului la o va-


riaţie în treaptă a mărimii de intrare, fiind impusă o performanţă de forma (2.145).

2.1.3.3 Performanţe impuse regimului sinusoidal

Pentru regimul sinusoidal, respectiv regimul staţionar corespunzând aplicării unor sem-
nale sinusoidale de frecvenţă variabilă la intrarea sistemului, se impune ca performanţă
lărgimea de bandă, caracterizând proprietăţile de filtru ale sistemului, respectiv com-
portarea acestuia în raport cu perturbaţiile de înaltă frecvenţă.
Performanţa lărgimii de bandă va fi expusă în cadrul §2.4.2, după prezentarea ca-
racteristicilor de frecvenţă.

2.1.4 Metodele de analiză ale sistemelor automate liniare şi continue

Pentru analiza sistemelor automate este folosită o varietate relativ largă de metode.
O primă metodă constă în stabilirea ecuaţiei diferenţiale care leagă mărimea de ie-
şire y şi derivatele ei (în raport cu timpul) de mărimea de intrare u şi derivatele ei (în ra-
port cu timpul) şi în rezolvarea acestei ecuaţii, soluţia reprezentând răspunsul y al siste-
mului la un semnal de intrare u dat. Având variaţia în timp a mărimii de ieşire y , toate
performanţele (staţionare şi tranzitorii) pot fi determinate, verificând astfel dacă sunt în-
deplinite condiţiile impuse acestor performanţe.
În mod analog pot fi stabilite ecuaţii în care intervin mărimea de ieşire, derivatele
ei, o perturbaţie şi derivatele ei, rezultând răspunsul y , la variaţia unei perturbaţii, răs-
puns care permite verificarea performanţelor răspunsului la perturbaţie.
Metoda devine greu utilizabilă pentru sistemele industriale complexe deoarece ne-
cesită rezolvarea unor ecuaţii diferenţiale de grad superior. În ultimul timp, însă calcu-
latoarele electronice îşi aduc un aport preţios în acest domeniu.
O a doua metodă, larg folosită, utilizează funcţiile de transfer, deci transformata
Laplace directă şi inversă, pentru analiza sistemelor automate; această metodă permite de
asemenea să se obţină răspunsul sistemului la o variaţie a mărimii de intrare sau la o
variaţie a unei perturbaţii, ceea ce permite verificarea îndeplinirii performanţelor impuse.
Utilizarea funcţiilor de transfer permite să se stabilească anumite corespondenţe
între domeniul variabilei complexe şi domeniul timpului, corespondenţe utile atât pentru
analiza, cât şi pentru sinteza sistemelor automate.

54
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

Metoda funcţiilor de transfer prezintă dezavantajul că în cazul unor ecuaţii de ordin


superior, rezolvarea acestora şi aplicarea transformatelor inverse Laplace, pentru aflarea
variaţiilor ε(t ) , respectiv y (t ) , implică dificultăţi care fac metoda improprie analizei şi
sintezei sistemelor automate de complexitate mai ridicată.
Un al treilea grup de metode sunt metodele de frecvenţă pentru analiza perfor-
manţelor sistemelor automate. Aceste metode stabilesc corespondenţe între domeniul
frecvenţelor şi domeniul timpului, care permit ca stabilitatea şi comportarea sistemelor
automate să fie apreciate fără a fi necesară rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale care descriu
matematic funcţionarea sistemelor respective; acest lucru reprezintă un important avantaj,
îndeosebi în cazul sistemelor complexe, cu un număr mare de elemente, care conduc la
ecuaţii diferenţiale de ordin ridicat.
Un al patrulea grup de metode, utilizate mai recent pentru analiza şi proiectarea sis-
temelor automate, sunt metodele bazate pe folosirea variabilelor de stare (respectiv a va-
riabilelor de fază), variabile care definesc univoc şi complet starea unui sistem şi permit
să se determine evoluţia sa viitoare. Aceste metode au avantajul că permit folosirea lim-
bajului matriceal – vectorial pentru descrierea matematică a funcţionării sistemului, avan-
taj care capătă o însemnătate deosebită în cazul sistemelor multivariabile.
În sfârşit, un alt grup de metode prevede utilizarea calculatoarelor electronice pentru
determinarea performanţelor sistemelor automate. Calculatoarele electronice digitale sunt
utilizate în mod curent pentru analiza sistemelor automate, existând metode numerice
pentru obţinerea răspunsului unui sistem automat la un semnal de intrare dat.

2.2 METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN


ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE
Una din metodele utilizate pentru analiza sistemelor automate liniare şi continue (men-
ţionată în §2.1.4) este metoda de analiză în domeniul timpului. Metoda permite obţinerea
unor informaţii complete şi precise asupra funcţionării sistemului prin studierea răspun-
sului y (t ) pentru o variaţie dată la intrare u (t ) [7,15,17].
Determinarea răspunsului sistemului automat prin calcul necesită rezolvarea ecu-
aţiilor diferenţiale (modelelor matematice) care descriu funcţionarea elementelor siste-
mului automat şi a sistemului în ansamblu.

2.2.1 Calculul răspunsului unui sistem automat de ordinul întâi

O serie de elemente (sisteme) sunt descrise de ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi.
În mod convenţional, aceste elemente (sisteme) se numesc de ordinul întâi, ordinul ecu-
aţiei diferenţiale determinând, în acest mod, ordinul sistemului automat.
Forma generală a ecuaţiei diferenţiale liniare pentru un element (sistem) de ordinul
întâi este:

dy
a0 + a1 y = b1u , (2.151)
dt

sau, sub formă normalizată:

55
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

dy
T + y = Ku , (2.152)
dt

unde T este constanta de timp:

a0
T= , (2.153)
a1

iar K este un coeficient:

b1
K= . (2.154)
a1

Se studiază în continuare răspunsul sistemului de ordinul întâi la intrarea căruia se


aplică un semnal treaptă unitară.
Corespunzător celor două regimuri fundamentale de funcţionare ale sistemelor auto-
mate, staţionar şi tranzitoriu, mărimea de la ieşire y (t ) are o componentă forţată y f (t ) şi
respectiv o componentă liberă y l (t ) , astfel că soluţia generală a ecuaţiei (2.152) se poate
scrie:

y (t ) = y f (t ) + y l (t ) , (2.155)

valabilă în fiecare moment t.


La sfârşitul regimului tranzitoriu, componenta liberă se anulează:

y l (t ) = 0 , (2.156)
astfel că:
y (t ) = y f (t ) = y st = ct. , (2.157)

unde y st este valoarea staţionară a mărimii de ieşire.


Dacă se scrie ecuaţia (2.152) pentru noul regim staţionar:

dy f
T + y f = Ku , (2.158)
dt

În conformitate cu relaţia (2.157), primul termen este nul şi ecuaţia (2.158) devine:

y f (t ) = Ku (t ) = K1+ (t ) . (2.159)

Pentru găsirea componentei libere (componenta de regim tranzitoriu) se scrie ecu-


aţia caracteristică aferentă ecuaţiei diferenţiale (2.152):

Tp + 1 = 0 , (2.160)

care conduce la rădăcina:


56
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

1
p=− . (2.161)
T
Pentru componenta liberă va rezulta o expresie de forma:
t

pt
yl (t ) = Ce = Ce T , (2.162)

unde C se determină din condiţiile iniţiale.


Înlocuind relaţiile (2.159) şi (2.162) în expresia (2.155) se obţine:
t

y (t ) = K + Ce T . (2.163)

Ţinând seama de condiţia iniţială:

y (t ) = 0 pentru t = 0 ,

din relaţia (2.163) rezultă:

C = −K . (2.164)

Expresia finală a răspunsului sistemului de ordinul întâi pentru un semnal de intrare


treaptă unitară, este:
t

y (t ) = K (1 − e T ). (2.165)
Reprezentarea grafică a acestui
răspuns este indicată în figura 2.30.
Se remarcă faptul că, compo- K
nenta tranzitorie a răspunsului siste- T K (1 − e − t T )
T
mului automat de ordinul întâi y l (t )
depinde de constanta de timp T : cu K
ε st

cât aceasta este mai mică cu atât


regimul tranzitoriu are o durată mai 1
K −t T
0,95K

scurtă. e
T
0,63K

Curba punct – linie – punct,


este graficul derivatei lui y (t ) , repre- 2T 3T t
zentând răspunsul elementului de or- 0 tr
din unu la impuls unitar şi având for-
ma unei exponenţiale descrescătoare.
Se observă că pentru t = T ,
Ke −t T
mărimea y (t ) , din expresia (2.165),
este egală cu 0,632 K ; de asemenea
K
pentru t = 3T , mărimea y = 0,95K ,
regimul tranzitoriu considerându-se Fig.2.30 Răspunsul unui sistem automat de ordinul întâi
încheiat. pentru un semnal de intrare treaptă unitară.

57
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

Un sistem automat de ordinul întâi este caracterizat prin următoarele performanţe


staţionare şi tranzitorii:
T constanta de timp ce caracterizează viteza de răspuns a sistemului;
t r durata procesului tranzitoriu, mărime care este proporţională cu constanta de
timp ( t r ≅ 3T );
ε st eroarea în regim staţionar care, pentru sistemul de ordinul întâi, în conformitate
cu relaţia (2.134) şi pentru un semnal de intrare treaptă unitară, este: ε st =
= u − y st = 1 − K .

2.2.2 Calculul răspunsului unui sistem automat de ordinul doi

Elementele (sistemele) a căror modele matematice sunt ecuaţii diferenţiale de ordinul doi,
de forma generală:

d2 y dy
a0 + a1 + a 2 y = b2 u , (2.166)
dt 2 dt

sunt denumite, în mod convenţional, elemente (sisteme) de ordinul doi.


Ecuaţia (2.166) poate fi scrisă sub o formă frecvent folosită în automatică:

d2 y dy
T2 2
+ 2ξT + y = Ku , (2.167)
dt dt
sau:
d2 y dy
2
+ 2ξωn + ω n 2 y = Kω n 2 u , (2.168)
dt dt

unde ω n = 1 / T este pulsaţia naturală a sistemului neamortizat (are dimensiunea de


[ secundă ] −1 ), ξ – factorul de amortizare (mărime adimensională), K – coeficient.
Parametrii enunţaţi au expresiile:

a0 1 a1 b
T= = , ξ= , K= 2 . (2.169)
a2 ωn 2 a 2 a0 a2

Între parametrii K ,T , ξ şi constantele fizice (coeficienţii ecuaţiei diferenţiale) ale


elementului (sistemului) considerat se stabilesc anumite relaţii. Astfel pentru sistemul de
urmărire a poziţiei unghiulare (v. fig. 2.18) se obţine:

J 1 D
T= = , ξ= , K = 1, (2.170)
K T ωn 2 KT J

în care J , D, K T au semnificaţiile specificate în §2.1.2.


Pentru a analiza, în domeniul timp, un sistem automat de ordinul doi este necesar,
aşa cum s-a mai menţionat, să se obţină răspunsul sistemului pentru un anumit tip de
58
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

semnal aplicat la intrare. Se consideră că mărimea de intrare u (t ) , are o variaţie în treaptă


unitară (v. fig. 2.31).
Şi în acest caz, soluţia generală a ecuaţiei (2.168) are două componente: o compo-
nentă forţată y f (t ) (corespunzătoare regimului staţionar) şi o componentă liberă yl (t )
(corespunzătoare regimului tranzitoriu):
y (t ) = y f (t ) + y l (t ) . (2.171)

Dacă se ţine seama că în noul regim staţionar, după anularea componentei libere, va
rezulta:

y f (t ) = y st (t ) = ct , (2.172)

deoarece în acest regim:

u (t ) = ct. = 1 (2.173)

şi variaţia în timp a mărimii y (t ) trebuie să aibă, în noul regim staţionar, acelaşi aspect ca
şi variaţia în timp a mărimii u (t ) .
Considerând deci că regimul tranzitoriu s-a încheiat, adică:

y l (t ) = 0 (2.174)
şi:
y (t ) = y st (t ) = y f (t ) = ct. , (2.175)

ecuaţia (2.168) (în care în continuare se va lua K = 1 ) pentru noul regim staţionar se poa-
te scrie:

d2 y f dy f
2
+ 2ξωn + ωn 2 y f = ωn 2 u . (2.176)
dt dt

Având în vedere relaţia (2.172), primii doi termeni sunt nuli şi ecuaţia (2.176)
devine:

ωn 2 y f = ωn 2 u , (1.177)

respectiv, ţinând seama şi de relaţia (2.173):

y f (t ) = y st (t ) = u (t ) = 1 . (2.178)

Se constată că la sistemul analizat eroarea staţionară, pentru un semnal de intrare


treaptă unitară, este nulă:

ε st = u − y st = 0 . (2.179)

59
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

Pentru găsirea componentei libere y l (t ) se scrie ecuaţia caracteristică aferentă ecu-


aţiei diferenţiale (2.168):

p 2 + 2ξω n p + ω n 2 = 0 , (2.180)

care conduce la rădăcinile:

p1, 2 = −ξωn ± jω n 1 − ξ 2 . (2.181)

În practică toţi factorii care intervin în expresiile (2.169) sunt pozitivi, de aceea fac-
torul de amortizare ξ nu poate lua valori negative, ci numai valorile:
ξ ≥ 0. (2.182)

Pentru ξ = 0 , din relaţia (2.181) se obţin două rădăcini imaginare:

p1, 2 = ± jω n , (2.183)
pentru:
0 < ξ < 1, (2.184)

rădăcinile p1 şi p 2 sunt complex conjugate; pentru:


ξ = 1, (2.185)

se obţine o rădăcină reală dublă:

p1, 2 = −ω n , (2.186)

iar pentru ξ > 1 rezultă două rădăcini diferite.


Pentru componenta liberă y l (t ) , va rezulta o expresie de forma:

y l (t ) = C1e p1t + C 2 e p2t , (2.187)

unde C1 şi C 2 se detrmină din condiţiile iniţiale.


Înlocuind relaţiile (2.178) şi (2.187) în expresia (2.171) se obţine:

y (t ) = 1 + C1e p1t + C 2 e p2t . (2.188)

Prima condiţie iniţială are expresia:

y (t ) = 0 pentru t = 0 . (2.189)

A doua condiţie iniţială are expresia:

dy
= 0 pentru t = 0 . (2.190)
dt
60
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

u
y
2
y b
y1max y
u σ a
1
y c
d yst = u = 1
y
t
0 tm
Fig.2.31 Răspunsul indicial al unui sistem de ordinul doi pentru diverse valori ale factorului de amortizare ξ.

Aplicând prima condiţie iniţială (2.189) la expresia (2.188) se obţine:

1 + C1 + C 2 = 0 , (2.191)
respectiv:
C1 + C 2 = −1 . (2.192)

În mod analog aplicând a doua condiţie iniţială (2.190) la expresia (2.188) rezultă:

p1C1 + p 2 C 2 = 0 . (2.193)

Din relaţiile (2.192) şi (2.193) se obţin:

−1 1 1 −1
0 p2 − p2 p 0 p1
C1 = = , C2 = 1 = . (2.194, 2.195)
1 1 p 2 − p1 1 1 p 2 − p1
p1 p2 p1 p2

În ipoteza (2.184), care este cea mai frecventă în practică, se poate verifica uşor, în-
locuind valorile p1 şi p 2 din (2.181) în relaţiile (2.194) şi (2.195), că C1 şi C 2 sunt mă-
rimi complex conjugate.
Conform cu (2.181), considerând:

p1 = −ξω n + jω n 1 − ξ 2 , (2.196)
iar:

p 2 = −ξω n − jω n 1 − ξ 2 (2.197)

şi înlocuind expresiile (2.194), (2.195), (2.196) şi (2.197) în relaţia (2.188), se obţine:

− ξωn − jωn 1 − ξ 2 1−ξ2 t


y (t ) = 1 − e −ξωnt e jωn +
2
− 2 jω n 1 − ξ

61
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

− ξωn + jωn 1 − ξ 2 1−ξ 2 t


+ e −ξωnt e − jωn =
− 2 jωn 1 − ξ 2

e −ξωnt ⎡ ξ jωn 1−ξ2 t 2 1 − ξ 2 jωn 1−ξ2 t 1−ξ 2 t



= 1− ⎢ (e − e − jωn 1−ξ t ) + (e + e − jωn )⎥ =
2 ⎢2 j 2 ⎥⎦
1− ξ ⎣
e − ξωnt
= 1− (ξ sin ωn 1 − ξ 2 t + 1 − ξ 2 cos ωn 1 − ξ 2 t ) . (2.198)
2
1− ξ

Reprezentând în planul complex rădăcinile p1 şi p 2 (în ipoteza făcută (2.184)) şi


notând unghiul ϕ ca în figura 2.32, din relaţia (2.181) se constată că:

p1 = p 2 = ξ 2 ωn 2 + ω n 2 (1 − ξ 2 ) = ωn , (2.199)

iar din figura 2.32 rezultă:


Im
0 1 p1
0 ξω n
p1 cos ϕ = =ξ (2.200)
ωn 1 − ξ2 ωn
şi:
ω

ωn 1 − ξ 2
1 p1 Re sin ϕ = = 1 − ξ2 , (2.201)
p 2 − ωn ξω n ωn
0
respectiv:

p2 − ωn 1 − ξ 2 1 − ξ2
tgϕ = . (2.202)
0 ξ
0 1 p2
Fig.2.32 Reprezentarea rădăcinilor ecuaţiei
Înlocuind relaţiile (2.200) şi (2.201) în
caracteristice în planul complex (2.198), expresia răspunsului sistemului de-
pentru diverse valori ale lui ξ . vine:

e − ξωnt
y (t ) = 1 − (cos ϕ sin ωn 1 − ξ 2 t + sin ϕ cos ωn 1 − ξ 2 t ) =
1 − ξ2
(2.203)
e −ξωnt
= 1− sin(ωn 1 − ξ 2 t + ϕ),
2
1− ξ

respectiv, având în vedere relaţia (2.202):

e −ξωnt 1 − ξ2
y (t ) = 1 − sin(ωn 1 − ξ 2 t + arctg ). (2.204)
1− ξ 2 ξ

62
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

În ipoteza (2.184), răspunsul sistemului de ordinul doi la un semnal de intrare treap-


tă unitară are o componentă liberă (tranzitorie) sinusoidală amortizată.

2.2.3 Studiul influenţei factorului de amortizare

Factorul de amortizare ξ are o influenţă hotărâtoare asupra regimului tranzitoriu din punct
de vedere al amortizării (ceea ce a determinat şi denumirea acestui factor). În acest regim
prezintă interes, după cum s-a mai menţionat, doi indici de calitate: suprareglajul şi dura-
ta regimului tranzitoriu (în cazul în care cauza apariţiei regimului tranzitoriu a fost varia-
ţia semnalului de la intrare).
Factorul de amortizare ξ exercită deci o influenţă determinantă asupra supraregla-
jului, iar în cazul sistemului considerat (sistem automat de ordinul doi descris de ecuaţia
(2.167) sau (2.168)) rezultă că suprareglajul (v. fig. 2.31, curba a) este determinat numai
de factorul ξ .
Pentru ξ = 0 , răspunsul sistemului de ordinul doi la un semnal de intrare treaptă
unitară (2.204), are forma:

π
y (t ) = 1 − sin(ωn t + ) = 1 − cos ωn t , (2.205)
2
pentru ϕ = π 2 (v. fig. 2.32)
Regimul tranzitoriu în acest caz este denumit regim oscilatoriu neamortizat sau
întreţinut şi este reprezentat prin curba b din figura 2.31. Întrucât mărimea de ieşire y (t )
nu ajunge la o valoare staţionară constantă sistemul nu este stabil (de fapt, sistemul se
află la limita de stabilitate – v. subcap. 2.4).
Datorită faptului că răspunsul sistemului neamortizat are pulsaţia ωn , acest factor a
primit denumirea menţionată anterior de pulsaţie naturală a sistemului neamortizat.
Pentru 0 < ξ < 1 , răspunsul sistemului are expresia analitică (2.204) şi este reprezen-
tat în figura 2.31, curba a. Rezultă deci în acest caz un regim oscilatoriu subamortizat.
Pentru ξ = 1 , din expresia (2.204) rezultă o nedeterminare; prin înlăturarea acesteia
se obţine răspunsul (v. fig. 2.31, curba c):

y (t ) = 1 − e − ωnt (1 + ω n t ) , (2.206)

deci se obţine un regim tranzitoriu aperiodic, denumit regim aperiodic critic amortizat.
Dacă se consideră ωn = ct. , în cazul diferitelor ipoteze făcute mai sus asupra valori-
lor parametrului ξ în gama 0 ≤ ξ ≤ 1 , se constată că rădăcinile ecuaţiei caracteristice se
deplasează pe un semicerc de rază ωn (v. fig. 2.32).
În cazul ξ > 1 , din expresia (2.181) rezultă că rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt
reale şi diferite, iar componenta corespunzătoare regimului tranzitoriu va fi formată din
două exponenţiale de semne diferite. Răspunsul sistemului, prezentat grafic în figura
2.31, curba d, are expresia analitică:

e − ξωnt
y (t ) = 1 − sh (ωn ξ 2 − 1 t − ϕ) . (2.207)
ξ2 −1
63
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

Regimul tranzitoriu este tot aperiodic, dar de durată mai lungă decât în cazul ξ = 1 ;
acest regim este denumit regim aperiodic supraamortizat.
Revenind la cazul (2.184), se poate determina dependenţa dintre suprareglajul σ şi
factorul de amortizare ξ . În acest scop, se anulează derivata dy dt , determinându-se toa-
te momentele de maxim şi de minim ale răspunsului y, printre care şi tm , timpul la care
apare suprareglajul σ .
Întrucât:
y (t m ) = y st + σ = 1 + σ = y 1max ,
rezultă:
σ = y (t m ) − 1. (2.208)

Derivând relaţia (2.203) şi anulând derivata se obţine:

dy
=
dt
1
=− [ −ξωn e −ξωnt sin(ωn 1 − ξ 2 t + ϕ) + ωn 1 − ξ 2 e −ξωnt cos(ωn 1 − ξ 2 t + ϕ)] = 0,
1 − ξ2

de unde, conform şi cu relaţia (2.202):

2 1 − ξ2
tg (ωn 1 − ξ t + ϕ) = = tgϕ , (2.209)
ξ

ceea ce conduce la relaţia din care se obţin toate momentele de maxim şi de minim ale
răspunsului y:

ω n 1 − ξ 2 t = Kπ , cu K = 0,1,2,… (2.210)

Pentru K = 0 se obţine t = 0 , deci minimul din origine, ceea ce confirmă condiţia


iniţială (2.190), derivata dy dt fiind nulă la t = 0 .
Pentru K = 1 se obţine timpul t m (v. fig. 2.31) la care apare suprareglajul:

π
tm = , (2.211)
2
ωn 1 − ξ

valoare confirmată şi de faptul că între minimul din origine şi maximul de la t m , interva-


lul de timp este egal cu o jumătate de perioadă a oscilaţiei amortizate, de pulsaţie
ω n 1 − ξ 2 , deci :

1 2π π
tm = = . (2.212)
2 ω 1 − ξ2 ω 1 − ξ2
n n

64
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

Înlocuind relaţia (2.211) în (2.208), cu considerarea relaţiei (2.203), se obţine:


π
−ξωn
ωn 1−ξ 2
e π
σ = 1− sin(ωn 1 − ξ 2 + ϕ) − 1 =
1 − ξ2 ωn 1 − ξ 2
π π
−ξ −ξ
2
1−ξ 1−ξ 2
e e
=− sin( π + ϕ) = sin ϕ , (2.213)
1 − ξ2 1 − ξ2

sau, având în vedere relaţia (2.201), rezultă:


π
−ξ
1−ξ 2
σ=e , (2.214)
confirmându-se faptul că suprareglajul σ , în cazul sistemului considerat, depinde numai
de ξ şi nu depinde de ωn .
Dependenţa (2.214) este reprezentată în figura 2.33, suprareglajul fiind exprimat în
procente.
Relaţia (2.214) este foarte utilă şi σ
pentru proiectarea sistemelor automate. [%]
După cum s-a menţionat, o valoare
mare a suprareglajului, peste valoarea im- 100
80
pusă, atrage după sine suprasolicitarea sau 60
chiar deteriorarea sistemului automat. Din 40
figura 2.33 se observă că suprareglajul este 20
cu atât mai scăzut cu cât factorul de amor- 0
tizare ξ are o valoare mai apropiată de 1. 0,1 0,3 0,5 0,7 0,9 ξ
Cum factorul ξ depinde de parametrii sis- 0 , 2 0, 4 0, 6 0 ,8 1
temului, aceştia se aleg în aşa fel încât să Fig.2.33 Dependenţa suprareglajului σ = f (ξ) de
corespundă valorii impuse a supraregla- factorul de amortizare pentru un sistem de
ordinul doi.
jului.
În mod analog se poate determina şi dependenţa dintre factorul de amortizare ξ şi
gradul de amortizare δ . Făcând în relaţia (2.210) K = 3 se obţine timpul t 3 corespunză-
tor maximului relativ y3 (v. fig. 2.27), care determină depăşirea σ 3 ce urmează suprare-
glajului σ :

t3 = . (2.215)
ωn 1 − ξ 2

Introducând t3 din relaţia (2.215) în expresia (2.203) se obţine :



−ξωn 3πξ
ωn 1−ξ2 −
e 3π 1−ξ 2
y3 (t ) = 1 − sin(ω n 1 − ξ 2 + ϕ) = 1 + e . (2.216)
sin ϕ ωn 1 − ξ 2

65
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

Întrucât (v. fig. 2. 27):


y3 = 1 + σ3 , (2. 217)
rezultă:
3πξ

1−ξ 2
σ3 = e . (2. 218)

Înlocuind relaţiile (2. 214) şi (2, 218) în expresia (2.141) se obţine gradul de amorti-
zare pentru sistemele de ordinul II:
3πξ
− 2 πξ
1−ξ 2 −
σ3 e 1−ξ 2
δ = 1− = 1− πξ
= 1− e . (2. 219)
σ −
1−ξ 2
e
Se constată că la fel ca şi suprareglajul σ , gradul de amortizare δ depinde numai de
ξ şi nu depinde de ωn .
Factorul de amortizare ξ exercită o anumită influenţă şi asupra duratei regimului
tranzitoriu t r , însă ţinând seama că în practică factorul ξ are o gamă limitată de variaţie
( 0,5 < ξ < 0,9 ) determinată de faptul că suprareglajele admisibile sunt cele corespun-
zătoare acestei game, influenţa factorului ξ asupra duratei t r este redusă.

2.2.4 Studiul influenţei pulsaţiei naturale a sistemului neamortizat

În paragraful 2.1.3 s-a arătat că regimul tranzitoriu se poate considera încheiat atunci
când mărimea de ieşire intră într-o gamă de ± 5% din valoarea sa staţionară şi ulterior nu
o mai părăseşte. Aceasta înseamnă, în cazul sistemului automat analizat (sistem automat
de ordinul doi descris de ecuaţia diferenţială (2.168)), că regimul tranzitoriu sa va încheia
când componenta corespunzătoare regimului tranzitoriu yl (t ) = ytr (t ) a mărimii de ieşire
va intra în banda ± 0,05 y st şi nu o va mai părăsi.
Din expresiile (2.171) şi (2.203) rezultă:

e − ξωnt
y tr (t ) = − sin(ω n 1 − ξ 2 t + ϕ) (2.220)
2
1− ξ

şi deci, având în vedere şi relaţia (2.178), condiţia încheierii regimului tranzitoriu devine:

e − ξωnt
ytr (t ) = sin(ω n 1 − ξ 2 t + ϕ) ≤ 0,05 y st = 0,05 . (2.221)
1 − ξ2

Ţinând seama de faptul că valorile absolute ale sinusului sunt limitate la unitate,
condiţia (2.221) poate fi înlocuită prin alta acoperitoare:

e − ξωnt
≤ 0,05 , (2.222)
1 − ξ2
66
METODA INTEGRĂRII ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

sau, în cazul egalităţii, când t = t r :

e − ξωntr
= 0,05 . (2.223)
2
1− ξ

Din relaţia (2.223) se obţine:

− ξω n t r = ln(0,05 1 − ξ 2 ) , (2.224)
respectiv:

ln(0,05 1 − ξ 2 )
tr = . (2.225)
− ξω n

Înlocuind în relaţia (2.225) valorile ξ curent folosite în practică, se obţin pentru t r


valorile din tabelul 2.1.
Datele din tabelul 2.1 confirmă faptul că Tab.2.1 Influenţa factorului ωn asupra duratei
factorul ωn exercită o influenţă hotărâtoare regimului tranzitoriu t r .

asupra duratei regimului tranzitoriu t r . ξ tr ξ tr


Pentru sistemele de tipul luat în conside- 6,28 4,37
rare (descrise de o ecuaţie diferenţială de or- 0,5 0,8
ωn ωn
dinul doi de forma (2.168), care cuprinde în
membrul al doilea numai mărimea de intrare, 5,35 4,25
fără derivatele acesteia), denumite sisteme de 0,6 0,9
ωn ωn
ordinul doi, se poate stabili o relaţie aproxi-
mativă, acoperitoare, pentru durata regimului 4,78
0,7
tranzitoriu. ωn

Astfel, considerând componenta corespunzătoare regimului tranzitoriu a răspunsului


y (t ) la timpii t1 şi t 2 , avem:

e − ξωnt1
y trt1 (t ) =− sin(ω n 1 − ξ 2 t1 + ϕ) , (2.226)
1 − ξ2

e − ξωnt2
y trt2 (t ) = − sin(ω n 1 − ξ 2 t 2 + ϕ) . (2.227)
1 − ξ2

Pentru simplificare se consideră valorile maxime ale funcţiei sinus, în acest caz se
obţine:
y trt1 (t )
= e ξωn (t2 −t1 ) , (2.228)
y trt2 (t )
de unde:

67
ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE LINIARE ŞI CONTINUE

1 y trt1 (t )
t 2 − t1 = ln . (2.229)
ξω n y trt2 (t )

Începutul procesului tranzitoriu are loc la t1 = 0 , când y trt1 = 1 ; sfârşitul lui, la


t 2 = t r , când y trt2 = 0,05 , sau uneori 0,02. Înlocuind aceste valori în relaţia (2.229) se
obţine t 2 = t r :

1 1 3 1 1 4
tr = ln ≅ , sau t r = ln ≅ . (2.230)
ξω n 0,05 ξω n ξωn 0,02 ξωn

Se consideră că regimul tranzitoriu este optim, atunci când sistemul automat nu


efectuează oscilaţii, adică pentru:

π
tr = tm = . (2.231)
ωn 1 − ξ 2

(expresia lui t m a fost obţinută în §2.2.3).


Considerând relaţia (2.230), din expresia (2.231) se obţine factorul de amortizare
optim, iar din relaţia (2.202) se obţine unghiul ϕ corespunzător (v. fig. 2.34); deci:

ξ = ξ opt = 0,707 , ϕ = ϕ opt = 45° . (2.232)

Practic realizarea valorii lui ξ din relaţiile (2.232) este costisitoare; din acest motiv
se admite că regimul tranzitoriu să se sfârşească după un număr dat de oscilaţii, de exem-
plu, t r = (1 ÷ 5)T (T reprezintă perioada oscilaţiei amortizate):
B
Im 2π
T= ,
A ω 1 − ξ2
n
° unde ω n 1 − ξ 2 reprezintă pulsaţia oscilaţiei a-
45

mortizate). Pentru aceste valori se obţine:


ϕopt. =

ϕ = 72 Re ξ1 = 0,44 , ϕ1 = 64° ,
0
respectiv:

ξ 5 = 0,3 , ϕ5 = 72° . (2.233)


În figura 2.34, sunt reprezentate dreptele 0A
A′ şi 0A′, respectiv 0B şi 0B′ corespunzătoare valorii
B′ ϕ opt şi celei minime admise ϕ 5 . Pentru toate rădă-
Fig.2.34 Reprezentarea dreptelor 0A şi 0A′, cinile ecuaţiei caracteristice aferente ecuaţiei dife-
respectiv 0B şi 0B′ corespunzătoare
valorii ϕ opt şi celei minime admise
renţiale care descrie funcţionarea unui sistem auto-
mat de tipul celui considerat, plasate în domeniul
ϕ5 .
mărginit de acele drepte, durata regimului tranzi-
toriu este t r < T / 2 , respectiv t r < 5T .
68
METODA FUNCŢIILOR DE TRANSFER ÎN ANALIZA SISTEMELOR AUTOMATE

Relaţia (2.230) este acoperitoare deoarece, pentru diferite valori ξ , conduce la va-
lori mai mari pentru t r , decât cele din tabelul 2.1, durata reală a regimului tranzitoriu
fiind astfel mai mică decât cea obţinută cu relaţia (2.230); aceasta înseamnă că dacă du-
rata t r , rezultată din relaţia aproximativă (2.230) va satisface performanţa (2.145), cu atât
mai mult durata reală t r (mai mică decât cea obţinută prin calcul) va satisface performan-
ţa menţionată.
De altfel, după cum s-a specificat cu ocazia relaţiei (2.222) şi datele din tabelul 2.1
sunt acoperitoare.

2.3 METODA FUNCŢIILOR DE TRANSFER ÎN ANALIZA


SISTEMELOR AUTOMATE
Metoda funcţiilor de transfer îşi găseşte o largă aplicare în analiza sistemelor automate
[1,5,7,13,15÷18,20÷22,30,31,36]. Metoda prezintă avantaje evidente faţă de metoda inte-
grării ecuaţiilor diferenţiale în cazul în care ecuaţiile diferenţiale sunt complicate şi de or-
din superior.
Aparatul matematic utilizat este calculul operaţional care se bazează pe transfor-
marea Laplace.
În cursul acestui subcapitol se introduce noţiunea de funcţie de transfer.

2.3.1 Transformarea Laplace – directă şi inversă

Transformarea directă Laplace permite ca studiul unei funcţii f (t ) să fie trecut din do-
meniul real al timpului (domeniul variabilei reale) în domeniul variabilei complexe s =
= σ + jω .
Prin aplicarea transformatelor Laplace, în condiţii iniţiale nule, ecuaţiile diferenţiale
care descriu funcţionarea elementelor sistemelor automate devin ecuaţii algebrice, cu po-
linoame de variabilă complexă s .
Fie f (t ) o funcţie măsurabilă reală sau complexă, definită pe dreapta reală şi s un
parametru real sau complex.
Definiţia 1. Dacă:
+∞
− st
∫ f (t )e dt , (2.234)
−∞

există, ea poartă numele de integrala lui Laplace unilaterală a funcţiei f (t ) .


Dacă f (t ) = 0 pentru t < 0 , integrala (2.234) se reduce la:

− st
∫ f (t )e dt . (2.235)
0

Se notează:

F ( s ) = ‹[ f (t )] = ∫ f (t )e − st dt . (2.236)
0

69

S-ar putea să vă placă și