PORTOFOLIU LA LIMBA ROMÂNĂ

PĂRȚILE DE VORBIRE FLEXIBILE ȘI NEFLEXIBILE

Clasa a VIII-a

2021-2022

VERBUL

Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acțiunea, starea sau existența.
Verbele sunt:

 predicative, când pot să alcătuiască singure predicat (El citește mult.);

 nepredicative, când nu alcătuiesc singure predicat.

 Verbele auxiliare a avea a vrea a fi

nepredicativ (când intră în indicativ, indicativ, viitor indicativ, viitor
e sunt: alcătuirea perfect compus standard anterior
unor moduri și (am lucrat); (vei lucra) și (Vor fi aflat
timpuri condițional‐ viitor anterior vestea deja, când
compuse) optativ, prezent (vei fi lucrat). vei veni la mine.);
(aș lucra) și conjunctiv,
perfect (aș fi perfect (Ce bine
lucrat). era să fi plouat!);
condițional‐
optativ, perfect
(Aș fi venit să te
ajut dacă mă
rugai.).
copulative asociate obligatoriu cu un nume predicativ, formând
împreună un predicat nominal;
fac legătura între subiect și numele
predicativ: Sunt elev în clasa a VII‐a.
Felicia este isteaţă.

Verbul a fi poate fi copulativ (Sunt curajos.), predicativ (Sunt multe cărți pe raft.)
sau auxiliar (Aș fi plâns.)

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 1
 Verbele predicative au funcția sintactică de predicat verbal atunci când au
categoria modului.
Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele predicativ, un predicat nominal
atunci când au categoria gramaticală a modului.
Verbele copulative nu au sens deplin singure și cer obligatoriu un nume predicativ,
pentru ca enunțul să aibă înțeles. Verbul copulativ și numele predicativ alcătuiesc
împreună un predicat nominal.

Verbele copulative cele mai frecvente sunt:

 a fi, când are alt sens decât „a se afla“, „a exista“, „a dura“ etc.: El este perseverent.
Ana este pictoriță.;
 a deveni, care este întotdeauna copulativ: A devenit profesor. Ea a devenit obraznică.;
 a ajunge, a ieși, a se face când înseamnă „a deveni“: A ajuns faimoasă. S‐a făcut
inginer. A ieșit paramedic.;
 a însemna, când nu are sensul „a nota“ și arată echivalența dintre subiect și numele
predicativ: Prietenia înseamnă respect necondiţionat.;
 a părea, când în propoziția din care face parte există subiect: Ei păreau veseli.;
 a rămâne, când are sensul „a‐și păstra calitățile, însușirile“: El a rămas nedumerit.
 Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul
consideră acțiunea.
 Verbele care au categoria gramaticală a modului își modifică forma după
persoană și număr și au funcția sintactică de predicat în propoziție. Cele patru
moduri sunt:
Indicativul arată o acțiune sigură, reală De exemplu: Ei au plecat în
excursie.
Imperativul arată o acțiune posibilă, realizabilă, De exemplu: Plecați mai
exprimând un ordin, un îndemn, un sfat, o repede!
rugăminte
Conjunctivul arată o acțiune posibilă, realizabilă De exemplu: Vreau să
plec acasă.
Condiționalul- arată o acțiune posibilă, a cărei realizare De exemplu: Aș pleca la
optativ depinde de o condiție, sau o acțiune dorită munte.
Indicativul este singurul mod care are forme pentru toate timpurile (prezent,
trecut și viitor).
Prezentul arată desfășurarea acţiunii în momentul vorbirii. Sufixele de prezent
(scrise cu roșu) sunt variate în funcție de conjugare (cântăm, păreți, oferim, coborâm,
lucrez, lucrează, povestesc, povestești, hotărăsc, hotărăști).
Prezentul este folosit și în enunțuri cu valoare de adevăr universal, în proverbe
(Leneșul mai mult aleargă.) sau în enunțuri care se referă la adevăruri științifice
(Sistemul nostru solar este parte a galaxiei Calea Lactee.).

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 2
 Trecutul arată desfășurarea acţiunii înainte de momentul vorbirii. Are patru
forme:

 imperfectul exprimă o acţiune trecută, desfășurată în paralel cu o altă acţiune

trecută; sufixele de imperfect sunt -a- și -ea-
(cântam, cântai, cânta, cântam, cântați, cântau; păream,
păreai, părea, păream, păreați, păreau);
 perfectul compus indică o acţiune trecută, terminată în momentul vorbirii; este
alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a avea (am, ai, a, am, ați, au) +
participiul verbului de conjugat (lucrat, apărut, mers); unele forme regionale includ
particulele o și or la persoana a III-a singular și plural (o venit, or venit);
 perfectul simplu arată, în limba literară, o acţiune trecută și terminată în momentul
vorbirii, fiind timpul povestirii la persoana a III-a; sufixele de pefect simplu sunt: -a-,
-u-, -se-, -i-, -â-; desinența de perfect simplu este alcătuită din două părți:
segmentul -ră- (cu realizare zero la singular) și un segment final pentru persoană și
număr, comun cu alte timpuri (lucrai, lucrași, lucră, lucrarăm, lucrarăți, lucrară); în
româna actuală vorbită, se folosește numai regional, în Oltenia, Banat și Crișana,
exprimând un proces încheiat de curând (Abia venii.);
 mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni
trecute; este alcătuit din sufixul de perfect simplu + sufixul -se- de mai-mult-ca-
perfect + desinența compusă din două părți, la fel ca în cazul perfectului simplu
(lucrasem, păruseși, veniserăm, hotărâserăți).

Viitorul arată o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Are trei
forme:

 viitorul standard care are forme diferite pentru limba scrisă, alcătuite din verbul
auxiliar a vrea + infinitivul verbului de conjugat (voi veni), și pentru limba vorbită, unde
se folosește verbul a avea + verbul de conjugat la conjunctiv (am să ascult) sau o
invariabil + conjunctivul verbului de conjugat (o să ascult); regional și familiar se
utilizează oi, ăi (ei, îi, oi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or + verbul de conjugat la infinitiv
(oi veni, ăi veni, or veni);
 viitorul anterior care exprimă o acțiune viitoare, terminată înaintea altei acțiuni
viitoare; este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul auxiliar a fi + participiul
verbului de conjugat (va fi venit); este folosit rar în româna actuală și întotdeauna în
relație cu viitorul standard (Când Andra va ajunge la școală, orele vor fi început.);
 viitorul în trecutcare indică o acțiune viitoare desfășurată în trecut, în raport cu altă
acțiune din trecut; este alcătuit din imperfectul verbului a avea și conjunctivul
verbului de conjugat (Abia după ce am citit cartea aveam să înțeleg de ce mi-ai
recomandat-o.)

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 3
  Modul imperativ nu are forme specifice de timp. Are forme doar pentru
persoana a II-a, singular și plural.
Are formă afirmativă (Vino! Veniți!) și formă negativă. Forma negativă, la
persoana a II-a, singular, este alcătuită din adverbul nu + verbul de conjugat la
infinitiv (Nu veni!), iar la persoana a II-a, plural, din adverbul nu + imperativul
afirmativ (Nu veniți!).
La persoana a II-a, singular, verbul a fi are formele fii (Fii vesel!), respectiv nu
fi (Nu fi trist!).

 Modul conjunctiv arată o acțiune posibilă, realizabilă. Marca gramaticală a

modului conjunctiv este conjuncția să.

Modul conjunctiv are două timpuri:

 prezent – arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul

vorbirii; este alcătuit din conjuncția să + forme identice cu cele de indicativ prezent
ale verbului de conjugat, cu excepția persoanei a III-a, singular și plural (să vin, să vii,
să vină, să venim, să veniți, să vină);
 perfect – arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii; este alcătuit din
conjuncția să + verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat; are aceeași formă
la toate persoanele, la ambele numere (să fi venit).

Modul condițional-optativ are două timpuri:

 prezent – care arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul
vorbirii; se formează cu verbul auxiliar a avea + infinitivul verbului de conjugat (aș
veni);
 perfect – care arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii; se formează
cu verbul auxiliar a avea + verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat (aș fi
venit).

Infinitivul denumește o acțiune sau o stare și reprezintă forma din dicționar a

verbului. Infinitivul are două forme:

 forma scurtă, care poate apărea:

o cu prepoziția a: A ajuta este o dovadă de generozitate. Am preluat ideea lui de a
face voluntariat.
o fără prepoziția a: Pot rezolva toate exercițiile.
 forma lungă, cu sufixul -re, care este învechită și rară, apare în forme inverse ale
condițional-optativului („Închinare-aș și n-am cui/Închinare-aș murgului“ –
balada Toma Alimoș). Această formă nu trebuie confundată cu substantivele obținute

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 4
 din verbe, care pot fi articulate și pot fi determinate de un adjectiv.
(Precizarea profesorului este importantă. Am reținut importanta precizare.)

Infinitivul are marca a și sufixe diferite pentru fiecare conjugare a verbului:

conjugarea I
a lucra
conjugarea a II-a
a vedea
conjugarea a III-a
a râde
conjugarea a IV-a
a vorbi
conjugarea a V-a
a hotărî

Verbele la infinitiv pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

 subiect: A visa este minunat.

 nume predicativ: Pasiunea lui este de a explora culturi diferite.
 complement direct: Pot învăța din greșeli. Învață a scrie corect!
 complement prepozițional: Se gândește la a da un mesaj.
 atribut verbal: Andrei este mereu cuprins de teama de a vorbi în public.

Participiul arată o acțiune terminată, suferită sau îndeplinită de o ființă sau de

un lucru.
 Participiul ca formă nepersonală sau nonfinită intră în componența unor moduri
și timpuri compuse, când este precedat de un verb auxiliar: indicativ, perfect
compus (am vorbit); indicativ, viitor anterior (voi fi vorbit); conjunctiv, perfect
(să fi vorbit); condițional-optativ, perfect (aș fi vorbit).

 Participiul are sufixe specifice, cu realizări diferite în funcție de conjugare:
-at pentru verbele de conjugarea I (cântat, lucrat);
-ut pentru verbele de conjugarea a II-a (văzut, plăcut) și pentru unele verbe de
conjugarea a III-a (trecut, făcut);
-s pentru unele verbe de conjugarea a III-a (mers, rămas);
-t pentru o serie restrânsă de verbe de conjugarea a III-a (copt, rupt);
-it pentru verbele de conjugarea a IV-a (citit, vorbit);
-ât pentru verbele de conjugarea a V-a (doborât; pârât).

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 5
  Când apare independent, participiul devine adjectiv provenit din participiu și
îndeplinește funcţia sintactică de atribut adjectival (cartea citită,
prietenei apropiate) sau de nume predicativ (Amintirile sunt plăcute.).
 Forma negativă a participiului se obţine cu ajutorul prefixului ne- (neaflat,
nedormit). Între prefixul ne- și participiu se poate intercala semiadverbul mai
(nemaiauzit, nemaivăzut).

Gerunziul denumește o acțiune în desfășurare, fără referire precisă la

momentul vorbirii.
 Sufixele specifice de gerunziu sunt -ând (de exemplu: apărând, lucrând,
mergând, hotărând) și -ind (de exemplu: evidențiind, fugind, muncind,
subliniind).
 Gerunziul are formă afirmativă (de exemplu: auzind) și formă negativă (de
exemplu: neauzind), obținută cu prefixul ne-. Între forma de gerunziu și
prefixul de negație se poate intercala semiadverbul mai (de
exemplu: nemaiauzind). Gerunziul poate primi clitice pronominale, care sunt
atașate după verb (de exemplu: văzându-mă, văzând-o).
 Când se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat, gerunziul devine
adjectiv, construcția numindu-se gerunziu acordat (de exemplu: A răspuns cu
buzele tremurânde.).

 Verbele la gerunziu pot îndeplini funcţiile sintactice menționate în tabelul de

mai jos.

circumstanțial de Cântă atingând clapele pianului

mod cu grație.
circumstanțial de Trecând prin parc, a văzut-o
timp pe Maria.
atribut verbal Cu hainele fluturând, alerga
spre pădure.

Supinul este o formă verbală nepersonală care denumește acțiunea, la fel ca

infinitivul.
Supinul este alcătuit din prepoziție + forma de participiu a verbului. Prepozițiile
care pot intra în alcătuirea supinului sunt: de, din, după, la, pentru etc.
Supinul are formă afirmativă (de exemplu: Justificarea ei este de înțeles.) și
formă negativă (de exemplu: Justificarea ei este de neînțeles.).

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 6
 Funcțiile sintactice ale supinului sunt menționate în tabelul de mai jos.
subiect De spus e ușor, de făcut e mai dificil.
nume predicativ Îndemnul lui este de urmat.
atribut verbal În supermarket se găsesc cartofi de copt, cartofi de
prăjit și cartofi de fiert.
complement M-am plictisit de așteptat în stație.
prepozițional

Verbul ocupă doar poziția de centru al grupului verbal atunci când are categoria
modului. El poate îndeplini funcția sintactică de:

 predicat verbal, când este exprimat prin verb predicativ;

 predicat nominal, când un verb copulativ se asociază cu un nume predicativ.

Circumstanțialul de cauză este un subordonat facultativ al unui verb și arată

cauza unei acțiuni sau a apariției unei însușiri.
Răspunde la întrebările: din ce cauză?, din ce pricină?.

Circumstanțialul de cauză poate fi exprimat prin:

 substantiv, pronume sau numeral în acuzativ, cu prepozițiile de, din, pentru, după: A
plâns de emoție. Să nu te superi pentru mine!
 adjectiv precedat de prepoziție: De zgârcit, nu le-a dat copiilor nimic.
 verb la gerunziu: Nelucrând tema, ai luat notă mică.

De obicei, circumstanțialul de cauză se află după elementul de care

depinde: Cântă de bucurie.
Când este exprimat prin adjectiv precedat de prepoziție sau prin verb la gerunziu,
circumstanțialul de cauză (împreună cu determinatele sale) plasat în fața cuvântului de
care depinde este urmat obligatoriu de virgulă: De invidios, nu l-a
felicitat. Nevăzând groapa, a alunecat.

Circumstanțialul de scop este un subordonat facultativ al unui verb, arătând

scopul (finalitatea) pentru care se realizează o acțiune. Circumstanțialul de scop poate
depinde de un verb care are categoria modului sau de o formă verbală nepersonală: Au
ieșit la strâns gunoaiele. Întrebările la care răspunde circumstanțialul de scop sunt: cu
ce scop?, în ce scop?. Circumstanțialul de scop poate fi exprimat prin:

 substantiv sau substitut al acestuia, precedat de prepoziție (Au muncit pentru

ajutorarea comunității.);
 infinitiv cu prepoziție: Lucrează pentru a ajuta comunitatea.;
 verb la supin: Au plecat la cules struguri.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 7
 Circumstanțialul de scop poate sta înainte sau după elementul de care depinde.
Când stă înaintea acestuia, circumstanțialul de scop se desparte prin virgulă de restul
comunicării: Pentru a reuși, a făcut eforturi mari.

SUBSTANTIVUL

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește fiinţe, lucruri,

fenomene ale naturii, însușiri, acţiuni, stări sufletești, în sens larg, obiecte.
Substantivele sunt:

 comune, când denumesc clase de obiecte de același fel;

 proprii, când denumesc individualităţi.

Substantivele pot fi simple și compuse. Substantivul este de trei

genuri: masculin, feminin și neutru. În limba română, se pot forma substantive
feminine de la masculine și invers, cu ajutorul unor sufixe, numite sufixe moţionale.
Există substantive nume de animale, de funcţii sociale etc. care au o singură formă
pentru masculin sau feminin. De exemplu: albină, călăuză, crap, elefant, părinte,
rector, star, vultur.
Substantivele au două numere: singular, când indică un obiect, și plural, când indică
două sau mai multe obiecte.
Există substantive numărabile și nonnumărabile. Cele nonnumărabile pot
fi: defective de plural (singularia tantum), adică au numai singular (jale), și defective
de singular (pluralia tantum), adică au numai plural (zori).
O categorie separată a substantivelor nonnumărabile sunt substantivele masive,
care denumesc materii și care își păstrează caracteristicile, chiar dacă sunt
împărţite, existând o diferenţă de sens între cumpăr ulei (materia) și am luat trei
uleiuri diferite (sortimente).
Substantivele colective au formă de singular și înţeles de plural. Pot fi obţinute și
prin derivare cu sufixe.
Substantivele pot fi nearticulate și articulate cu articol hotărât sau cu articol
nehotărât.
Substantivul are cinci cazuri:

 nominativ, când este subiect și nume predicativ;

 acuzativ, când este complement direct, complement prepoziţional, circumstanțial și
atribut prepoziţional;
 dativ, când este complement indirect;
 genitiv, când este atribut genitival (uneori, precedat de articol genitival);
 vocativ, când arată o chemare, o atenţionare și nu îndeplinește funcţie sintactică.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 8
 ADJECTIVUL
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însușirea unui obiect în
sens larg.
Adjectivul determină un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume sau
numeral cu valoare pronominală).
Adjectivele pot fi: propriu-zise (emoţie puternică) sau provenite din verb la
participiu (rochie cumpărată), din verb la gerunziu (lumânare fumegândă) sau
din adverb (oameni bine).
Adjectivele sunt:

 variabile, când își modifică forma de vorbire; în funcţie de gen și de număr au patru
forme flexionare (bun), trei forme flexionare (grijuliu) și două forme
flexionare (limpede);
 invariabile, când nu își modifică forma în vorbire (bordo, ditamai).

Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

Gradele de comparație Exemple, explicații
pozitiv bun
comparativ de egalitate construit cu grupurile de cuvinte tot atât de, la
fel de, tot așa de, deopotrivă de – tot atât de
bun
de de construit cu adverbul mai – mai bun
inegalitate superioritate
de construit cu adverbele mai și puţin – mai puţin
inferioritate bun
superlativ relativ de construit cu articolul demonstrativ cel, cea, cei,
superioritate cele și adverbul mai – cel mai bun
de construit cu articolul demonstrativ cel, cea, cei,
inferioritate cele și adverbele mai și puţin – cel mai puţin bun
absolut de construit cu adverbele foarte, tare, prea –
superioritate foarte bun
de construit cu adverbele foarte, tare,
inferioritate prea și puţin – foarte puţin bun

Atributul substantival poate fi:

Mijloace expresive de redare a superlativului absolut Exemple
adverbe legate de adjectiv prin prepoziţia de grozav, nemaipomenit,
neînchipuit, așa, atât, oricât
de bun
verbe la supin puse după adjectiv frumoasă de speriat, de nespus
grupuri locuţionale din cale-afară de, cu totul și cu

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 9
 totul, peste măsură de bun
adjective puse înaintea adjectivului și legate de putred de bogat; chinuitor
adjectiv prin prepoziţia de de rece
adverbe provenite din substantive singur cuc, sănătos tun, foc
de frumoasă
adverbele ce și cât în enunțuri exclamative Ce bun tort! Cât de
frumoasă fată!
repetarea adjectivului, a unor vocale sau consoane din acrrru, buun, fru-moa-să
adjectiv, silabisirea adjectivului în enunțuri
exclamative
prefixe (prea-, răz-, arhi-, extra-, super-, ultra-) și ultraparfumat, rarisim
sufixe (-isim)
Există adjective care nu au grade de comparaţie, pentru că:

 sunt la origine, în limba latină, comparative sau superlative: superior, maxim, anterior,
suprem, extrem etc.;
 însușirea este negradabilă: viu, complet, veșnic, unic, principal etc.;
 sensul cuvântului nu permite comparaţia: acvatic, biologic, petrolifer etc.

Adjectivul stă, de obicei, după substantiv, dar poate sta și înaintea acestuia. Când
stă înaintea substantivului, adjectivul preia, în cele mai multe contexte, articolul
hotărât de la substantivul determinat: Bunul tată mă ocrotește.
Adjectivele pot fi obţinute prin derivare cu sufixe (amărui, băieţesc, darnic etc.)
și prefixe (nedemn, subacvatic) și prin compunere (galben-pal, cumsecade).

Adjectivul se combină în propoziție cu alte cuvinte, fiind adjunct sau centru.

În calitate de adjunct, adjectivul are funcţia sintactică de:

 atribut adjectival în grupul nominal;

 nume predicativ în grupul verbal.

Atributul adjectival poate determina:

 un substantiv: Fata s-a bucurat de nota mare.;

 un pronume: Dumnealui mai îndrăzneţ a vorbit.;
 numeral cu valoare pronominală: Doi mai triști scriu poezii.

Atributul adjectival se poate exprima prin:

 adjectiv propriu-zis, la orice grad de comparaţie: El are o dispoziţie schimbătoare.;

 adjectiv provenit din verb la participiu: Emoţia trăită l-a îmbujorat.;
 adjectiv provenit din verb la gerunziu (gerunziu acordat): Vocea tremurândă i-a
dezvăluit emoţia.;
 adjectiv provenit din adverb: Dan este un băiat bine.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 10
 Când determină un substantiv ce numește obiectul sau obiectele posedate, cu
care se acordă în gen, număr și caz, pronumele posesiv devine adjectiv pronominal
posesiv.

Adjectivul pronominal posesiv desemnează ființa care are caracterul de posesor.

Funcția sintactică a adjectivului pronominal posesiv este de atribut adjectival.
Dacă stau înaintea substantivului determinat, adjectivele pronominale
demonstrative de apropiere și de depărtare au, de regulă, o formă fără -a final
(acest, acel băiat; acea fată; acești, acei băieți; aceste, acele fete). Postpuse, au
întotdeauna o formă cu -a final (băiatul acesta, acela; fata aceea; băieții aceștia,
aceia; fetele acestea, acelea).
Adjectivele pronominale demonstrative de diferențiere pot sta atât înainte, cât și
după substantivul determinat, fără să-și schimbe forma. Adjectivele pronominale
demonstrative îndeplinesc funcția de atribut adjectival.
În limbaj popular, cel, cea, cei, cele sunt adjective pronominale demonstrative
(semiindependente) când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr și
caz: „Pe cel deal, pe cel colnic/Trece mândru un voinic.“ (Folclor)
Când determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz,
pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât, îndeplinind funcția
sintactică de atribut adjectival.
Când determină un substantiv nearticulat înaintea căruia stă și se acordă cu acesta
în gen, număr și caz, pronumele relativ devine adjectiv pronominal relativ. Acesta are
funcția sintactică de atribut adjectival.

Adjectivul pronominal de întărire are funcția sintactică de atribut adjectival. În

limba română contemporană, există tendința de a înlocui adjectivul pronominal de
întărire cu semiadverbul chiar: A venit chiar el.

PRONUMELE

Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui

substantiv. Pronumele personal desemnează diferitele persoane care participă la actul
comunicării. Pronumele personal are următoarele categorii gramaticale:
persoană număr gen
persoana I, a II‐a și a III‐ singular și (doar la persoana a III‐a): masculin și
a; plural; feminin;
caz forme
cazuri ca la substantiv; doar la cazurile Ac. și D. au două serii de forme:
la G. – forme doar pentru accentuate și neaccentuate (clitice)
persoana a III‐a;
la V. – forme doar pentru
persoana a II‐a;

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 11
  Pronumele personal are, în general, aceleași funcții sintactice ca substantivul.
 În unele situații, când fac parte din anumite expresii, de exemplu a nimerit‐o
bine, ce să‐i faci, pronumele personale nu au funcție sintactică, având valoare
neutră.
 Formele neaccentuate ale pronumelui personal dublează complementul direct și
complementul indirect. Cliticele (formele neaccentuate ale pronumelui personal)
dublează formele accentuate ale pronumelui, anticipându‐le (L‐am văzut pe
Alex.; I‐am dat Alexandrei.) sau reluându‐le (Pe Mihai l‐am văzut.; Alexandrei i‐
am dat DVD‐ul.).

Pronumele personal de politețe indică respectul față de o persoană și are:

forme număr
doar pentru persoana a II‐a și a III‐a singular și plural
gen caz
(doar la persoana a III‐a) masculin și feminin ca la substantiv
Formulele reverențioase sunt, de fapt, locuțiuni pronominale și se ortografiază cu
majuscule la ambii termeni: Excelența Voastră, Maiestatea/Majestatea Voastră,
Sfinția Voastră, Sanctitatea Voastră etc.
Pronumele personale de politețe și locuțiunile pronominale au aceleași funcții
sintactice ca substantivul.
Pronumele reflexiv exprimă identitatea de persoană și de număr dintre obiectul
asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbelor și subiectul acestora.
Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III‐a și pentru
cazurile dativ și acuzativ.
Pronumele reflexiv are forme accentuate și neaccentuate (clitice).
Caz Forme accentuate Forme neaccentuate
Ac. (pe) sine se, s‐
D. (sie, sieși își, și

La persoana I și a II‐a, singular și plural, se utilizează formele pronumelor

personale. Acestea sunt pronume reflexive când au aceeași persoană și același număr
cu persoana și cu numărul verbului.

Pronumele posesiv este alcătuit dintr‐un grup de cuvinte care înlocuiește atât
numele obiectului posedat, cât și numele posesorului, evidențiind relația dintre
obiectul posedat și posesor. Alcătuirea pronumelui posesiv:
al meu

pronume ← → formă specifică a posesivului

semiindependent înlocuiește posesorul/se referă la
înlocuiește obiectul participantul la schimbul verbal
posedat

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 12
 Pronumele semiindependent se modifică în funcție de genul și numărul
substantivului care denumește obiectul posedat.
Forma specifică a posesivului se schimbă după persoana și numărul posesorului.
Pronumele posesiv nu are forme pentru persoana a III‐a plural. În comunicare, în
locul acestora se folosesc formele de genitiv plural ale pronumelui personal. Formele
pronumelui posesiv sunt:
N.‐ un singur posesor mai mulți posesori
Ac. persoana persoana persoana persoana persoana persoana
I a II‐a a III‐a I a II‐a a III‐a
un singur masc. al meu al tău al său al nostru al vostru ‐
obiect fem. a mea a ta a sa a noastră a voastră
posedat
mai masc. ai mei ai tăi ai săi ai noștri ai voștri ‐
multe fem. ale mele ale tale ale sale ale noastre ale voastre
obiecte
posedate
D.‐ mai masc. alor mei alor tăi alor săi alor noștri alor voștri ‐
G. multe fem. alor mele alor tale alor sale alor noastre alor voastre
obiecte
posedate

Pronumele posesiv nu are forme de singular la cazurile genitiv și dativ.

Pronumele posesiv (alcătuit din pronumele semiindependent și formele specifice
ale posesivului) poate avea toate funcțiile sintactice ale substantivului: subiect,
nume predicativ, complement direct, complement indirect, complement
prepozițional, circumstanțial de loc, de timp, de mod, atribut pronominal
genitival, atribut pronominal prepozițional.

Pronumele demonstrativ înlocuiește numele unui obiect, indicând totodată

apropierea sau depărtarea obiectului în spațiu sau în timp, identitatea sau
diferențierea acestuia față de alte obiecte.
Pronumele demonstrativ are mai multe serii de forme, aparținând variantei scrise
sau vorbite a limbii (cele aparținând variantei vorbite sunt notate pe al doilea rând în
tabel).

 Pronumele demonstrativ de apropiere

Caz Masculin Feminin

singular plural singular plural
N.‐Ac. acesta, ăsta aceștia, ăștia aceasta, asta acestea, astea
D.‐G. acestuia, ăstuia acestora, ăstora acesteia, ăsteia acestora, ăstora

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 13
 Pronumele demonstrativ de depărtare

Caz Masculin Feminin

singular plural singular plural
N.‐Ac. acela, ăla aceia, ăia aceea, aia acelea, alea
D.‐G. aceluia, ăluia acelora ălora aceleia, ăleia acelora, ălora

 Pronumele demonstrativ de identitate

Caz Masculin Feminin

singular plural singular plural
N.‐Ac. același aceiași aceeași aceleași
D.‐G. aceluiași acelorași aceleiași acelorași

 Pronumele demonstrativ de diferențiere

Caz Masculin Feminin

singular plural singular plural
N.‐Ac. celălalt ceilalți cealaltă celelalte
D.‐G. celuilalt celorlalți celeilalte celorlalte
Pronumele demonstrativ este lipsit de categoria persoanei.
Pronumele asta se folosește în limba literară cu valoare neutră, când nu se referă
la persoane: Nu mi‐ai spus asta!
Cel, cea, cei, cele reprezintă un tip special de pronume demonstrative, cu formă
scurtă (numite semiindependente), atunci când înlocuiesc un substantiv și sunt
determinate de un atribut (cea verde, cei de acolo, cel de argint, cele de la tine) sau
de o propoziție secundară (Cel 1/ care te‐a chemat 2/ este directorul 1/).
Pronumele demonstrativ îndeplinește aceleași funcții sintactice ca substantivul.
Pronumele demonstrative devin adjective pronominale demonstrative atunci când
însoțesc un substantiv cu care se acordă în gen, număr și caz.

Pronumele nehotărât este un tip de pronume care nu dă informații precise asupra

obiectului denumit de substantivul pe care îl înlocuiește. Ca alcătuire, există două
tipuri de pronume nehotărâte:
simple atât, unul, altul, mult, puțin, tot, cutare
compuse altceva, altcineva, careva, ceva, cineva, câtva, fiecare, oricare, oricine, orice,
oricât, vreunul
Locuțiunea pronominală nehotărâtă este grupul de cuvinte cu înțeles unitar care se
comportă gramatical ca un pronume nehotărât: cine știe cine, nu știu ce, te miri
cine etc. Gramatica de bază a limbii române (Editura Academiei, 2016) include printre
pronumele nehotărâte cuvintele amândoi, ambii, tustrei, câteșitrei, încadrate în mod
tradițional în clasa numeralelor: Amândoi au plecat. (N.‐Ac.); Amândurora le‐a plăcut
excursia. (D.‐G.)

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 14
 Pronumele nehotărât are aceleași funcții sintactice ca substantivul.
Toate pronumele și adjectivele pronominale nehotărâte compuse se scriu într‐un
singur cuvânt: vreun/vreo (nu vre‐un, vre‐o). În compusele cu ori‐, trebuie
respectat i de la sfârșitul primei silabe: oricare, orice (nu orcare, orce).
Atunci când este subiect, pronumele fiecare impune acordul la
singular: Fiecare dintre voi știe acest lucru.

Pronumele interogativ ține locul substantivului așteptat ca răspuns la o întrebare.

Pronumele interogative sunt: care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte. Aceste pronume apar
numai în enunțuri interogative, fiind plasate, de obicei, la începutul acestora. Funcția
sintactică a pronumelui interogativ corespunde cu aceea a cuvântului așteptat ca
răspuns la întrebare.
Cine vorbește?
Vorbește Ana.

Funcțiile sintactice ale pronumelui interogativ sunt:

Caz Funcție sintactică Exemplu
N. subiect Cine a venit?
nume predicativ Cine au fost invitații?
Ac. complement direct Pe cine ai remarcat?
complement prepozițional Despre ce ați vorbit?
nume predicativ Din ce era costumul?
circumstanțial de loc Spre ce ai mers?
circumstanțial de timp După cine ai sosit?
circumstanțial de mod Precum cine s-a purtat?
D. complement indirect Cui i-ai dat fructele?
G. atribut pronominal genitival Al cui costum ți-a plăcut?
Când determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz,
pronumele interogativ devine adjectiv pronominal interogativ. Funcția sintactică a
acestuia este de atribut adjectival.

Pronumele relativ are rolul de a face legătura în frază între o propoziție secundară
și propoziția de care aceasta depinde. Pronumele relative sunt omonime cu pronumele
interogative: care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte. Există și un pronume relativ
compus: ceea ce.
Grupările cel ce, cei ce, cele ce sunt analizabile, fiind alcătuite dintr-un pronume
demonstrativ (semiindependent) și un pronume relativ (ce poate fi înlocuit cu
pronumele relativ care). Popular, există și pronumele relativ invariabil de.
Pronumele relative îndeplinesc funcție sintactică în propoziția pe care o introduc.
Caz Funcție sintactică Exemplu
N. subiect Întâmplarea 1/ care m-a speriat 2/ n-are o explicație. 1/
nume predicativ M-a uimit 1/ ce a ajuns Dan. 2/
Ac. complement direct Femeia 1/ pe care am văzut-o 2/ a intrat în bloc. 1/

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 15
 complement Întâmplarea 1/ la care mă gândesc 2/ are o explicație,
prepozițional totuși. 1/
circumstanțial de loc Locul 1/ spre care mă îndrept 2/ este aproape. 1/
circumstanțial de timp Ora 1/ după care va veni 2/ este zece. 1/
circumstanțial de mod Felul 1/ în care a procedat 2/ m-a surprins. 1/
circumstanțial de cauză Motivul 1/ din care ai acționat 2/ nu mi-e clar. 1/
circumstanțial de scop Documentarea 1/ pentru care ai mers la bibliotecă 2/ este
dificilă. 1/
D. complement indirect Persoana 1/ căreia îi povestesc întâmplarea 2/ m-a
1
înțeles. /
G. atribut pronominal Întâmplarea 1/ al cărei sens nu-l înțeleg 2/ se va lămuri. 1/
genitival
circumstanțial de loc Blocul 1/ deasupra căruia strălucește luna 2/ este înalt. 1 /
Care cu funcția sintactică de complement direct primește obligatoriu înainte
prepoziția pe.

Pronumele negativ înlocuiește numele obiectelor prezentate ca inexistente.

Pronumele negative apar numai în enunțuri negative. Pronumele negative sunt: nimeni,
nimic, niciunul, niciuna. Când sunt subiecte, pronumele nimeni și nimic fac acordul cu
verbul predicat doar la singular, chiar dacă se pot referi în enunț la mai multe
persoane. De exemplu: Nimeni dintre ei n-a răspuns. Nimeni și nimic nu îl oprește.

Funcțiile sintactice ale pronumelui negativ apar în tabelul de mai jos.

Caz Funcție sintactică Exemplu
N. subiect Nimeni n-a ieșit afară.
nume predicativ Vecinul meu nu este niciunul dintre ei.
Ac. complement direct Nu observ pe nimeni acolo.
complement prepozițional Nu mă gândesc la nimic rău.
nume predicativ Cartea nu este de la niciuna dintre voi.
atribut pronominal prepozițional Darul de la niciunul nu i-a plăcut.
circumstanțial de loc N-a mers la nimeni.
D. complement indirect Nu i-am spus nimănui secretul tău.
G. atribut pronominal genitival Caietul niciunuia nu este pe masă.
Când determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz,
pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ. Adjective pronominale
sunt niciun și nicio.
Adjectivul pronominal negativ are funcția sintactică de atribut adjectival.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 16
 Pronumele de întărire a dispărut din limba română contemporană. Astăzi, se
folosește numai adjectivul pronominal de întărire, care se acordă în gen, număr și caz
cu substantivul sau pronumele determinat și are rolul de a preciza prin insistență
persoana la care se referă.

Formele adjectivului pronominal de întărire sunt cele din tabelul de mai jos.

Persoană Caz singular plural

masculin feminin masculin feminin
persoana N.-Ac. însumi însămi înșine însene
I D.-G. însumi însemi înșine însene
persoana N.-Ac. însuți însăți înșivă însevă
a II-a D.-G. însuți înseți înșivă însevă
persoana N.-Ac. însuși însăși înșiși înseși,
a III-a însele
D.-G. însuși înseși înșiși înseși,
însele

NUMERALUL

Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau arată ordinea
obiectelor prin numărare.
Numeralul cardinal exprimă un număr. Numeralele cardinale sunt simple și compuse.
Nu au gen, cu excepția numeralelor unu (un)/una (o), doi/două și a compuselor cu
acestea: doisprezece/douăsprezece, douăzeci și unu/douăzeci și una, o sută
doisprezece/o sută douăsprezece.
Numeralul ordinal exprimă ordinea obiectelor prin numărare. Numeralul ordinal are
forme diferite de gen: primul/prima, întâiul/întâia, al doilea/a doua, al douăzeci și
unulea/a douăzeci și una etc.
Numeralul poate avea trei valori morfologice:

 valoare adjectivală, când determină un substantiv cu care se acordă în gen și caz: trei
copii, a doua scenă;
 valoare pronominală, când înlocuiește un substantiv: Doi dintre actori au întârziat la
repetiții. A treia a întârziat.;
 valoare substantivală, fie când denumește numeric un obiect, de exemplu tramvaiul 36,
anul 1918 etc., fie când este folosit în enunțurile matematice, precum Doi plus trei fac
cinci.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 17
 În enunțuri, numeralul poate apărea atât în calitate de adjunct, cât și în calitate
de centru.

 când are valoare adjectivală și determină substantivul centru, acordându-se cu

acesta: doi copii, al doilea act, sau se leagă de acesta prin prepoziția de: douăzeci
de copii; numeralul cu valoare adjectivală are funcția sintactică de atribut
adjectival;
 când are valoare pronominală și determină:
o un substantiv‐centru, precedat de un numeral cu valoare adjectivală: doi copii din
zece; funcția sintactică a numeralului este, în acest caz, de atribut
prepozițional sau de atribut genitival;
o un verb: Am citit trei dintre poezii. M‐am adresat celei de a doua. S‐a gândit la al
doilea; funcția sintactică a numeralului este, în acest caz, de complement
direct, complement indirect, complement prepozițional, circumstanțial (de mod, de
timp, de loc, de cauză și de scop);
 când are valoare substantivală și determină:
o un substantiv‐centru, fie precedat de cuvântul lui, marcă a cazului genitiv: radicalul
lui nouă, fie precedat de prepoziția din: radical din nouă; funcția sintactică a
numeralului este de atribut genitival sau de atribut prepozițional;
o un verb, de care se leagă prin prepoziție: Copilul numără până la zece.; funcția
sintactică a numeralului este de complement prepozițional.

În calitate de centru se află:

 numeralul cu valoare pronominală, când are ca adjunct o construcție

prepozițională: doi dintre ei; primul dintre concurenți;
 numeralul cu valoare substantivală în enunțuri din domeniul matematicii: cinci plus
cinci fac zece și când se află după un substantiv sau denumește numeric un
obiect: ora 14, kilometrul 29, camera 123 etc., caz în care are funcția sintactică
de atribut în nominativ.

Numeralul cu valoare pronominală poate avea și funcțiile sintactice de subiect și

de nume predicativ.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 18
 ADVERBUL

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată circumstanțele desfășurării

acțiunii.
După înțeles, adverbele sunt:
de loc acolo, deasupra, jos etc.
de timp acum, curând, ieri etc.
de mod astfel, bine, românește etc.

După alcătuire, adverbele sunt:

simple așa, azi, sus etc.
compuse acasă, altădată, deloc, dedesubt, astă‐seară etc.
Unele adverbe s‐au format prin derivare cu sufixe, altele prin compunere.
Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași ca ale adjectivului.
Există adverbe care nu au grade de comparație (acasă, aici, afară, împreună,
mereu etc.).
Locuțiunea adverbială este grupul de cuvinte care este sinonim cu un adverb și care
se comportă în enunț ca un adverb (an de an, la paștele cailor, cât ai bate din
palme etc.).
Adverbul și locuțiunea adverbială pot avea funcție sintactică de:

 circumstanțial de mod – Actorii au interpretat bine scena 1.

 circumstanțial de timp – Selecția va avea loc mâine.
 circumstanțial de loc – Anunțul a fost afișat acolo.
 atribut adverbial, când determină un substantiv de care se leagă, de regulă, prin
prepoziția de – Am resimțit emoțiile de atunci.

Unele adverbe nu au funcție sintactică, fiind numite și semiadverbe: chiar, doar,

decât, mai, măcar, nu, numai, tot, și etc.
Semiadverbele numai și doar apar în enunțuri afirmative (Numai/doar tu ai
participat.), în timp ce semiadverbul decât este folosit doar în enunțuri negative (Nu a
participat decât el.).
Norma limbii literare recomandă ca semiadverbul mai să fie folosit, atunci când
însoțește un verb la perfect compus, între auxiliar și participiu (Am mai văzut acest
spectacol.) sau între pronumele personal și verb, atunci când însoțește gruparea
alcătuită dintr‐un clitic pronominal și un verb (Îmi mai dai o carte?).

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 19
 CONJUNCȚIA

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă, în propoziție, două părți
de propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente), iar în
frază, două propoziții de același fel sau diferite. De exemplu: și, iar, ca să, deoarece,
căci etc.
Conjuncțiile sunt, după alcătuire:

 simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen (ci, dar, fie, iar, însă, ori, sau,
și etc.);
 compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni (ca să etc. ).

Conjuncțiile care leagă două părți de propoziție de același fel sau două propoziții
de același fel se numesc conjuncții coordonatoare.
Conjuncțiile coordonatoare pot fi:

 copulative, când exprimă echivalența (și, nici);

 disjunctive, când exprimă excluderea sau alternanța (sau, ori, fie); când sunt în
perechi, al doilea termen este precedat obligatoriu de virgulă, de
exemplu: Sau vii, sau pleci.;
 adversative, când exprimă opoziția (dar, iar, ci, însă, or); înaintea conjuncțiilor
adversative se pune totdeauna virgulă; conjuncția însă nu se izolează prin virgule când
se află în mijlocul unei propoziții (Te-am căutat, însă nu te-am găsit. Colegul tău a
sosit, al meu însă întârzie.);
 concluzive, când arată o concluzie (deci, așadar); conjuncția deci nu se desparte prin
virgulă în interiorul propoziției (Am început deci lecția.), însă conjuncția așadar se
desparte prin virgulă și în interiorul propoziției (Am început, așadar, lecția.).

Unele conjuncții nu sunt coordonatoare și au rolul de a lega propoziții care nu sunt

de același fel: că, să, dacă, fiindcă, deși, încât etc.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 20
 PREPOZIȚIA

Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut, un complement

sau un circumstanţial de cuvântul determinat. Prepoziţiile sunt:

 simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen: cu, de, în, la, lângă etc.;
 compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulţi termeni: de la, de pe, de pe la, de
pe lângă, despre, înspre etc.

Unele prepoziţii sunt purtătoare de sens (sub, lângă, spre, în etc.), altele au numai
rol de legătură (de, la, cu etc.). Unele prepoziţii au sens în anumite contexte
(Stă pe scaun.), iar în alte contexte sunt lipsite de sens (Îl aștept pe el.).
Locuţiunea prepoziţională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o
prepoziţie.
Nu trebuie confundate cu locuţiuni prepoziţionale grupurile ce conţin adverbe care
îndeplinesc separat funcţie sintactică, de tipul: aproape de ..., departe de ..., alături
de ... .
Locuţiunile prepoziţionale nu trebuie confundate cu asocierile libere de cuvinte
care au tendinţa de a deveni locuţiuni, dar care, permiţând asocierea cu un adjectiv,
dovedesc slaba coeziune a grupului: din cauza (din importanta cauză), cu scopul (cu
scopul mărturisit), din punct de vedere (din punct de vedere economic).

Prepoziţiile și locuţiunile prepoziţionale cer în limba română cazurile:

 acuzativ, majoritatea prepoziţiilor (către, cu, din, de, după, în, la, pe, prin etc.) și
locuţiunile prepoziţionale care au ca ultim termen o prepoziţie de acuzativ (faţă de, în
loc de, în afară de, conform cu etc.);
 genitiv, prepoziţiile asupra, contra și cele provenite din adverbe prin articulare
(deasupra, dedesubtul, înaintea, înăuntrul etc.) și locuţiuni prepoziţionale ca în faţa, în
spatele, în mijlocul, în urma, în jurul, în preajma etc.;
 dativ, prepoziţiile datorită, mulţumită (provenite din participii), graţie (provenită din
substantiv).

Cuvintele asemenea, aidoma, așijderea, conform, contrar, potrivit sunt

adverbe și nu pot fi încadrate în clasa prepozițiilor.
Într-o enumerare de substantive în cazul genitiv cerute de o prepoziţie sau de o
locuţiune prepoziţională specializată, articolul genitival apare înaintea fiecărui
termen: Ninsoarea s-a abătut asupra satelor, a orașelor, a câmpiilor. În felul acesta,
prepoziţiile care cer genitivul se pot deosebi de cele care cer dativul.

MATERIAL PRELUCRAT DE PROF. PETRINA DOBROTĂ

MANUALUL EDITURII ART KLET, CLASA A VIII-A Page 21