Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România și parțial în Ucraina[1],

este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene.

Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind clasificată ca rezervație
a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUCN.
Aceasta se suprapune atât siturilor de importanță comunitară Delta Dunării (sit SCI)[2] și Delta
Dunării (zona maritimă)[3]; cât și ariilor de protecție specială avifaunistică Beștepe - Mahmudia
și Delta Dunării și Complexul Razim - Sinoie[4].

Situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The
Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională[5].

Parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul
Vătafu - Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc,
Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca -
Buhaiova, Corbu-Nuntași - Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul Erenciuc, Complexul
Periteașca - Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag - Codru, Dealul Ghiunghiurmez și
Sărăturile Murighiol.

Geografie

Peisaj din Delta Dunării

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podișul Dobrogei, la nord de cel al Basarabiei, iar în est
se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° latitudine N și de
meridianul de 29°, longitudine E. La nord, brațele Chilia și Musura formează granița cu Ucraina.
Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe 5050 km², din care 732 km² aparțin
Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Este încadrată de limane și
lacuri adiacente și cuprinde sute de lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de mari dimensiuni.
Datorită celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării crește anual cu
aproximativ 40 m².

Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud, braț care
mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe (în turcește Çatal Çedırlez uneori transcris în română
„Ceatal Sf. Gheorghe”) se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu Gheorghe.
Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său, de o lungime de 104 km²,
60% din apele și aluviunile Dunării.

Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei și, spre deosebire de Chilia, are un curs rectiliniu,
fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor maritime. Are o lungime de 71 km și
transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Cursul Brațului Sfântu Gheorghe este orientat
spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare
formează insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea,
dar în Antichitate și Evul Mediu litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și
Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât
hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, sunt geomorfologic
false[6].

Geologie
3:56
Delta Dunării (2010)

Delta în 1867 (hartă germană)

Delta Dunării este plasată, din punct de vedere geologic, într-o regiune mobilă a scoarței terestre
numită Platforma Deltei Dunării (regiunea predobrogeană). Platforma Deltei Dunării vine în
contact, în partea de sud-vest, cu Orogenul Nord Dobrogean, prin falia Oancea-Sf. Gheorghe,
care este aproximativ paralelă cu brațul Sfântu Gheorghe.

Structura geologică a acesteia este alcătuită dintr-un fundament cristalin peste care se dispune
transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de depozite paleozoice,
triasice, jurasice, cretacice, neogene și cuaternare, derminate prin forajele de mare și mică
adâncime efectuate în zonă. Depozitele de vârstă Paleozoică, ce aparțin etajelor Silurian-Permian
(438-230 milioane de ani), sunt alcătuite din calcare, dolomite, siltite, gresii litice, cu intercalații
de tufuri vitroclastice.
Depozitele de vârstă Triasică (248-213 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, din siltite
feruginoase, argilite, gresii, microconglomerate, cu intercalații de porfire feldspatice, diabaze și
melafire, iar transgresiv apar dolomite, gresii calcaroase, siltite, marne ș.a., ce conțin specii
vegetale (Striatoabietites sp., Ovalipollis ovalis ș.a.), foraminifere (Glomospirella sp., Spirillina
sp. ș.a.), conodonde (Gondolella navicula, Gladiogondolella tethydis ș.a.). Depozitele de vârstă
Jurasică (epocile Dogger-Malm – 176-142 milioane de ani) sunt alcătuite în principal din calcare
(la bază), argile calcaroase, gresii, precum și calcare cenușii și gălbui (la partea superioară), cu
fosile de foraminifere (Textularia jurassica, Spirillina orbicula ș.a.), dinofagelate
(Nannoceceratopsis spicula, N. pellucida, Ctenidodinium panneum ș.a.) etc. Depozitele de vârstă
Cretacică ce aparțin etajelor Apțian-Senonian (121-65 milioane de ani) sunt alcătuite, în
principal, din argile și siltite feruginoase, cu intercalații de gresii fine sau dolomite gipsifere, ce
conțin o fitocenoză săracă cu Trilobosporilites apiverucatus, Clavifera triplex etc.

Depozitele de vârstă Neogenă (etajele Sarmațian-Romanian – 13,5-1,8 milioane de ani) sunt

alcătuite dintr-o succesiune de strate cu calcare lumașelice, nisipuri, siltite și argile, cu Mactra
sp., nisipuri, siltite și argile roșcate, cu Dosinia maeotica, nisipuri fine cenușii (cu Dreissena
rimestiensis, Limnocardium sp., nisipuri cu Stylodacna orientalis și nisipuri cu intercalații de
argile, ce conțin specimene de Viviparus bifarcinatus, Dreissena polymorpha etc. Depozitele de
vârstă Cuaternară (depozite deltaice ce aparțin etajelor Pleistocen-Holocen – 1,8-0,01 milioane
de ani) sunt alcătuite, la bază, dintr-un strat de argile roșii-carămizii urmate de o succesiune de
strate de pietrișuri, nisipuri, siltite, argile și strate de loess, iar la partea superioară se dispun
aluviuni de origine fluviatilă și fluvio-lacustră. (Mutihac V., 1990; Ionesi L, 1994)[7][8]

Geomorfologie

Delta inundabilă, înainte de îndiguiri (1928).

Evoluția geomorfologică a Deltei Dunării din Antichitate până în zilele noastre.

Zonele îndiguite și desecate în era comunistă.

Delta Dunării, situată în partea de N-V a Mării Negre (între 44˚46’00” lat. N – platforma
Bugeac, 45˚40’00” lat. N și 28˚40’24” long. E – Orogenul Nord Dobrogean, respectiv 29˚40’50”
long. E – platforma Mării Negre), reprezintă din punct de vedere geomorfologic un relief de
acumulare dezvoltat la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră. (Coteț P., 1973, Romanescu
Gh, 1995)[9][10]

Conform clasificării FAO (SOTER – Procedure Manual, 1993)[11], Delta Dunării este inclusă la
categoria formelor de relief regionale de tip câmpie umedă pe depozite aluviale fluviatile cu un
grad ridicat de fragmentare.

Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri și forme de relief
negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub
forma unei suprafețe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniș de ape: brațe de
fluviu, canale și gârle, punctată de lacuri și japșe. Diferențele de altitudine, față de nivelul mării,
sunt de 8-10 m în zona grindurilor și -2 - -4 m în zona depresiunile lacustre. (Coteț P., 1973; Soil
of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve, 1996)[12] Teritoriul Deltei Dunării se împarte
în două subregiuni geografice și anume: Delta propriu-zisă ce ocupă o suprafață de 4.250 km2,
aflată între brațele fluviului, și zona complexului Razim, cu o suprafață de 990 km2. Din punct
de vedere fizico-geografic Delta se împarte transversal pe brațele fluviului în două mari
subregiuni naturale: delta fluvială și delta maritimă.

Delta Dunării văzută din satelit

Harta județului Tulcea

Delta fluvială ocupă peste 65% din suprafața totală a deltei și se întinde de la ceatalul Izmail,
spre aval, până la grindurile Letea și Caraorman, pe linia Periprava (pe brațul Chilia) – Crișan
(pe brațul Sulina) – Ivancea (pe brațul Sf. Gheorghe) – Crasnicol – Perișor. Această subregiune a
Deltei Dunării este împărțită în mai multe unități naturale cum ar fi: Depresiunea Sireasa,
Depresiunea Șontea-Furtuna, Depresiunea Pardina, Depresiunea Matița-Merhei, Grindul Chilia,
Grindul Stipoc, Ostrovul Tătaru, Ostrovul Babina, Ostrovul Cernovca, Depresiunea Litcov,
Depresiunea Erenciuc, Depresiunea Roșca-Buhaiova, Lunca Tulcea-Murighiol și Depresiunea
Dranov-Dunavăț, etc.

Delta maritimă ocupă mai puțin de 35% din suprafața Deltei Dunării, la răsărit de linia
Periprava-Crișan-Ivancea-Crasnicol-Perișor. În această subregiune, ca și în cazul deltei fluviale,
întâlnim zone cu relief pozitiv și negativ dar, spre deosebire de prima subregiune, fundul
depresiunilor este sub nivelul mării în cele mai multe cazuri. (Soil of the Romanian Danube
Delta Biosphere Reserve, 1996)

Climă
Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice.
Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de
insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și
lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Delta Dunării este considerată
locul cu cele mai puține precipitații din România.

Această suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația generală
a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiația totală variază între un minim de 3,5
Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl./cmp, în luna iulie. În funcție de
intesitatea activității centrilor barici principali se instalează condiții specifice de vreme: zile de
iarnă blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vânturi
puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde și uscate (când
acționează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacționează aerul din
bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).

Durata de strălucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate
ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusă. Temperatura se distribuie neuniform pe
suprafața deltei. Mediile multianuale indică creșterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul
vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94 C, în delta fluvială
(Gorgova), de 10,96 C, pe țărmul mării (Sulina), de 11,05 C, iar în largul Mării Negre (Platforma
Gloria), de 11,86 C.

Amplitudinile medii zilnice reflectă diferențele mari datorate naturii suprafeței active : la
Gorgova variază între un maxim de 9 C (în iulie) și un minim de 3,8 C (în decembrie), la Sulina
între 2,8 C (în iulie) și 1,4 C (în noiembrie), iar la stația Gloria între 2,3 C (în iulie) si 1 C (în
decembrie și februarie). Sumele anuale ale temperaturilor medii zilnice efective se apropie de
1600 C. Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul României. Umezeala
relativă a aerului variază iarna între 88 - 84% la Gorgova și 89 85% la Sulina și Sfântu
Gheorghe, iar vara, între 69 - 71% la Gorgova și 77 - 80%, la Sulina și Sfântu Gheorghe.
Precipitațiile sunt reduse cantitativ și scad de la vest spre est datorită efectului suprafeței active
specifice deltei, precum și al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării (Tulcea) se înregistrează
o cantitate medie multianuală a precipitațiilor de 450 mm, iar la Sulina, de 360 mm. În cea mai
mare parte a deltei cad între 350 si 400 mm ploaie, iar pe litoralul deltaic și cea mai mare parte a
lagunelor, sub 350 mm.

Stratul de zăpadă este subțire și se menține perioade scurte de timp, numai în iernile mai aspre.
Asemenea situații s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985, când
apele mării lângă țărm au înghețat timp de 45 - 60 zile. Vânturile dominante bat din sectorul
nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerări de vânt înregistrându-se iarna și în
sezoanele de tranziție. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spațiul Deltei Dunării. La
intrarea în deltă, la Tulcea, mediile pe 90 ani relevă ca sunt 142 zile de vară și 60 zile de iarnă,
iar primăverile au durata aproape egală cu toamnele. La Sulina aceleași medii multianuale indică
145 zile de vară și numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai lungi (122 zile) decât
toamnele (83 zile).

Biodiversitate
În violet transparent, Rezervația biosferei „Delta Dunării”.

Delta Dunării este încadrată în regiunea biogeografică panonică și stepică a Dobrogei și prezintă
o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii cât
și la nivel de ecosisteme terestre și acvatice.

Habitate

În arealul deltei au fost identificate 29 de tipuri de habitate de interes comunitar; astfel: Ape
stătătoare oligotrofe până la mezotrofe cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-
Nanojuncetea; Ape puternic oligo-mezotrofe cu vegetație bentonică de specii de Chara; Bancuri
de nisip acoperite permanent de un strat mic de apă de mare, Comunități cu salicornia și alte
specii anuale care colonizează terenurile umede și nisipoase; Comunități de lizieră cu ierburi
înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan și alpin; Cursuri de apă din zonele de
câmpie, până la cele montane, cu vegetație din Ranunculion fluitantis și Callitricho-Batrachion;
Dune cu Hippophae rhamnoides; Depresiuni umede intradunale; Dune mobile embrionare (în
formare); Dune fixate cu vegetație herbacee perenă (dune gri); Galerii ripariene și tufărișuri
(Nerio-Tamaricetea și Securinegion tinctoriae); Lacuri eutrofe naturale cu vegetație tip
Magnopotamion sau Hydrocharition; Lacuri distrofice și iazuri, Lagune costiere; Mlaștini
calcaroase cu Cladium mariscus; Pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase
(Molinion caeruleae); Pajiști mediteraneene umede cu ierburi înalte din Molinio-Holoschoenion;
Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis); Pajiști aluviale din
Cnidion dubii; Pajiști sărăturate de tip mediteranean (Juncetalia maritimi); Pajiști și mlaștini
sărăturate panonice și ponto-sarmatice; Pajiști xerice pe substrat calcaros; Păduri ripariene mixte
cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul
marilor râuri (Ulmenion minoris); Râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion rubri
și Bidention; Stepe ponto-sarmatice; Tufărișuri de foioase ponto-sarmatice; Vegetație anuală de-a
lungul liniei țărmului; Vegetație forestieră ponto-sarmatică de stejar pufos și Zăvoaie cu Salix
alba și Populus alba[13].

Floră
Flora Deltei este reprezentată în mare parte de o vegetație specifică zonelor umede (stuful,
papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică) și ocupă 78% din totalul suprafeței. Zăvoaiele ocupă
6% din suprafața deltei, fiind păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile
fluviatile, fiind periodic inundate, iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetație acvatică și
plutitoare, ocupând 2% din suprafața deltei. De asemenea, există păduri (Pădurea Letea și
Pădurea Caraorman) alcătuite din arbori (stejar brumăriu, stejar pedunculat, frasin, plop
tremurător, ulm), arbusti (zălog, cătină roșie) și plante agățătoare (hamei, curpen, viță sălbatică).

Nufăr alb (Nymphaea alba) în arealul Deltei

La nivelul ierburilor sunt întâlnite elemente floristice (meridional-continentale și xero-mezofile)

din specii rare[14] printre care unele protejate la nivel european prin Directiva 92/43/CE (anexa I-
a) din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră
sălbatică)[15]; astfel: centaurea (Centaurea jankae aflată pe lista roșie a IUCN[16], Centaurea
pontica și Centaurea tenuiflora), capul-șarpelui (Echium russicum), otrățelul bălților
(Aldrovanda vesiculosa), trifoiașul-de-baltă (Marsilea quadrifolia), ciucușoară de nisip (Alyssum
borzaeanum)[17], orhideea piramidă (Anacamptis pyramidalis), volbură de nisip (Convolvulus
persicus), sânziană (Galium humifusum), garofiță (Dianthus pseudarmeria), coșaci (Astragalus
vesicarius), valentiță (Tanacetum millefolium), nebunariță (Hyoscyamus niger), nufăr galben
(Nuphar lutea), nufăr alb (Nymphaea alba), obligeană (Acorus calamus), ferigă de baltă
(Thelypteris palustris), piciorul cocoșului (Ranunculus repens), vitrigon (Eryngium maritimum),
alior (Euphorbia peplis), alior de baltă (Euphorbia palustris[18], Euphorbia seguieriana), cârcel
(Ephedra distachia), pelin (Artemisia tschernieviana), bărbișoară (Allysum hirsutum), volbură
(Convolvulus lineatus), varză de mare (Crambe maritima), pătlagină (Plantago cornuti), ață de
mare (Ruppia maritima), brândușă de nisip (Merendera sobolifera)[19], garofiță (Dianthus
pseudarmeria și Dianthus bessarabicus), siminoc (din specia Helichrysum arenarium),
grășătoare (Sagina maritima), chimionul porcului (Peucedanum arenarium), valentiță
(Tanacetum milefolium), vanilie sălbatică (Heliotropium curassavicum), vioreaua de baltă
(Hottonia palustris), otrățel (Onosma arenaria), ploșnițoasă (Orchis coriophora ssp. fragrans),
bujori (Orchis laxiflora ssp. elegans), untul-vacii (Orchis morio), petunie (Petunia parviflora),
ferigă plutitoare (Salvinia natans), otrățel de baltă (Utricularia vulgaris), plutică (Nymphoides
peltata), troscot de apă (Polygonum amphibium), săgeata apei (Sagitaria sagitifolia), pipirig
(Juncus gerardii), rogoz (Carex ligerica) sau pir de mare (Elymus sabulosus).