ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

Ca şi în cazul Podişului piemontan Getic, în Podişul Moldovei se constată o mare diferenţă

între alcătuirea geologică de suprafaţă, unde aflorează doar partea cea mai nouă, monotonă, a
cuverturii sedimentare, şi cea de profunzime, cu un fundament complicat şi diferenţiat, consolidat în
faze orogenetice succesive. Astfel, sub cuvertura molasică superficială se pot distinge trei unităţi
structurale deosebite: A. Platforma Est-Europeană; B. Depresiunea Bârladului; C. Orogenul Nord-
Dobrogean.
A. Platforma Est-Europeană reprezintă fundamentul părţii central-nordice a Podişului
Moldovei, extinzându-se spre sud, probabil până la importantul accident tectonic denumit falia Fălciu-
Plopana, cu orientare ESE-VNV. Spre vest, Platforma Est-Europeană depăşeşte limitele Podişului
Moldovei şi, subdusă, este prinsă sub structurile şariate ale Carpaţilor Orientali, până la distanţe care
deocamdată nu pot fi precizate.
B. Depresiunea Bârladului se dezvoltă mai spre sud, între falia Fălciu-Plopana şi falia Sfântu
Gheorghe-Oancea-Adjud, aproximativ paralelă cu prima. Se caracterizează prin prăbuşirea la
adâncime mare a fundamentului, a cărui natură nu este cunoscută, acesta nefiind surprins până acum
în foraje.
C. Orogenul Nord-Dobrogean, scufundat începând cu badenianul, în zona care revine astăzi
extremităţii meridionale a Podişului Moldovei, la sud de falia Sfântu Gheorghe-Oancea-Adjud, este,
prin comparaţie, mult mai bine cunoscut. În alcătuirea sa intră roci cristaline, roci intrusive paleozoice
şi sedimentar paleozoic-mezozoic cutat, consolidarea sa definitivă având loc într-o fază a orogenezei
alpine din cretacicul inferior (L. Ionesi, 1989).
După cum am văzut deja, fundamentul este acoperit integral de o stivă de depozite
sedimentare, de grosimi variabile, mai groase în Depresiunea Bârladului şi în Depresiunea
Precarpatică şi mai subţire pe fundamentul est-european şi pe cel al orogenului nord-dobrogean.
În cadrul acestei cuverturi s-au putut deosebi mai multe cicluri, chiar dacă acestea nu sunt
valabile la modul general, pentru toate sectoarele de fundament, şi chiar dacă nu au avut peste tot o
durată perfect egală. Este vorba de ciclul vendian superior — devonian (prezent pe Platforma Est-
Europeană şi în Depresiunea Bârladului, de ciclul permian-triasic (doar în Depresiunea Bârladului) şi
ciclul jurasic-eocen (pe Platforma Est-Europeană şi în Depresiunea Bârladului) şi ciclul badenian-
pleistocen (extins pe toate cele trei sectoare de fundament).
Sedimentarul ultimului ciclu, badenian-pleistocen, se dispune de la nord-nord-vest spre sud-
sud-estul podişului în fâşii mai mult sau mai puţin paralele, în conformitate cu retragerea succesivă a
apelor marine (ulterior lacustre), determinată de ridicarea treptată şi inegală a Podişului Moldovei,
mai întâi în NNV şi apoi în SSE.
Ca atare, în jumătatea nordică a podişului, aproximativ până la linia Bacău-Huşi, alternează
aproape exclusiv depozitele sarmaţianului, însă în faciesul destul de deosebite, în zona de nord-est,
corespunzătoare Câmpiei colinare a Jijiei, predomină un facies argilos, cu intercalaţii subordonate şi
lenticulare de nisipuri, formând un substrat pe de o parte impermeabil iar pe de alta — uşor atacabil
de către agenţii modelatori externi, singurul element deosebit fiind apariţia în malul drept al Prutului,
în zona Ripiceni-Ştefăneşti. a extremităţii sudice a unei înguste fâşii de calcare organogene de vârstă
bugloviană (aşa numitele toltry). În zona care corespunde Podişului Sucevei şi Podişului Central
Moldovenesc apar, în schimb, cu o frecvenţă apreciabilă, calcare şi gresii oolitice, uneori chiar
microconglomerate, care permit dezvoltarea unui relief structural de facies petrografic caracteristic,
frânând în acelaşi timp ritmul denudaţiei; în sfârşit, spre contactul cu Carpaţii şi Subcarpaţii
sarmaţianul apare într-un facies litoral fluvio-deltaic, fiind reprezentat prin pietrişuri şi nisipuri, aşa
cum sunt cele din Dl. Ciungi, Dl. Boiştea, Dl. Corni ş.a.
Mai spre sud, adică în zona care corespunde, în linii mari, Colinelor Tutovei şi Dealurilor
Fălciului, substratul este mai tânăr, de vârstă meoţiană, ponţiană, daciană şi romanian inferioară.
Predomină aici depozitele nisipoase, puţin rezistente, cu intercalaţii subordonate de argile, tufuri
andezitice (provenite din erupţiile explozive de pe flancul estic al Carpaţilor Orientali).
Peste aceste depozite urmează romanianul superior, format din pietrişuri, cel puţin în parte
sincrone celor de Cândeşti, mai groase în extremitatea sudică a colinelor Tutovei (Piemontul Poiana-
Nicoreşti), mai subţiri, dar cu o extindere mult mai mare, în Câmpia înaltă a Covurluiului, unde au
fost denumite de V. Sficlea — pietrişuri de Bălăbăneşti.
În extremitatea sudică a Câmpiei înalte a Covurluiului, spre Valea Dunării, romanianul este
acoperit de cele mai tinere strate din cuvertura sedimentară a podişului — stratele de Babele-Barboşi,
după cum au fost denumite de N. Macarovici, formate din nisipuri şi argile fluvio-lacustre pleistocene.
Depozitele de suprafaţă ale podişului nu au rămas însă orizontale ci au suferit în mod direct
efectul ridicării basculante a întregii regiuni, care a avut loc în perioada finală a terţiarului şi în
cuaternar, determinând înclinarea generală a stratelor, cu 4-12 m/km, acest monoclin, orientat NNV-
SSE, creând condiţii specifice de dezvoltare a reliefului structural.

RELIEFUL

Podişul Moldovei se prezintă ca un ansmblu de poduri interfluviale, în general largi, cu o

fragmentare predominant colinară, mai rar deluroasă, etalate la diferite altitudini absolute, în funcţie
de particularităţile locale ale evoluţiei sistemului fluvio-denudaţional şi de influenţa litologiei.
Orientarea generală a reţelei de văi şi, în consecinţă, şi a interfluviilor, este de la NNV spre
SSE, determinată de ridicarea basculantă a întregului podiş în partea finală a terţiarului şi în cuaternar,
care este responsabilă şi de căderea stratelor în monoclin. O altă consecinţă poate fi considerată, însă,
şi distribuţia generală a valorilor altitudinale, care, însă, poartă şi amprenta depărtării mai mari sau
mai mici de nivelul de bază, precum şi aceea a frecvenţei variabile a orizonturilor mai rezistente în
molasa neogenă. Astfel, altitudinea maximă se înregistrează în extremitatea de nord-nord-vest, în
sectorul piemontal al podişului (688 m în Dl. Ciungi, din apropierea ieşirii Moldovei din zona
carpatică), urmând apoi Podişul Sucevei (587 m în Dealul Mare-Tudora) şi Podişul Bârladului (561 m
în Dl. Doroşanu). În schimb, în câmpiile colinare ale Fălciului şi Jijiei altitudinea medie este de circa
150 m iar în Câmpia înaltă a Covurluiului — chiar ceva mai mică de această cifră.
Cea mai mare parte a reliefului are un caracter sculptural, fiind rezultatul acţiunii agenţilor
modelatori externi asupra molasei neogene, în condiţiile unei substanţiale mişcări de ridicare, care,
fără îndoială că a activat eroziunea, pe măsură ce câmpia fluvio-marină sau fluvio-lacustră iniţială a
fost exodată. Această exodare s-a produs, de la NNV către SSE, începând din sarmaţianul mediu şi
până în cuaternar, în aşa fel încât acţiunea factorilor denudaţionali a fost mult mai îndelungată în
nordul podişului, de ordinul a 10 milioane de ani, şi mult mai scurtă în sud, unde, în Câmpia înaltă a
Covurluiului şi în Piemontul Poiana-Nicoreşti, suprafaţa iniţială a câmpiei lacustre villafranchian-
pleistocene se păstrează la nivelul interfluviilor, ca şi în sudul Podişului piemontan Getic, aici cea mai
mare parte a reliefului având un caracter cumulativ.
Influenţa structurii asupra reliefului se manifestă, însă, mult mai pregnant, în măsura în care
produsele denudative au evidenţiat dispunerea monoclinală a stratelor şi alternanţe de roci mai mult
sau mai puţin rezistente la eroziune. Din acest punct de vedere Podişul Sucevei şi Podişul Central
Moldovenesc seamănă destul de bine cu Podişul Someşan, cu deosebirea că orizonturile mai
rezistente sunt mai subţiri iar stratele au o cădere mai mică şi unilaterală, nu convergentă.
Astfel, foarte caracteristice sunt platourile şi interfluviile structurale sau substructurile a căror
suprafaţă topografică este mai mult sau mai puţin conformă cu căderea stratelor de calcar oolitic sau
gresie sarmaţiană, care le suportă şi le asigură menţinerea în relief, în raport cu zone apropiate,
sculptate în roci mai puţin rezistente. Ele ocupă suprafeţe mari în Podişul Dragomireni, Podişul
Fălticenilor, Dealul Mare-Hârlău şi Podişul Moldovenesc (Repedea, Şcheia-Ipatele etc.). Acolo unde
apar mai multe orizonturi rezistente succesive, s-au format platouri structurale etajate la altitudini
diferenţiate, de ex. în Dealul Mare-Hârlău, unde se disting foarte bine platourile structurale mai înalte,
susţinute de microconglomerate de Dealul Mare, din partea finală a basarabianului inferior (în Dealul
Mare propriu-zis şi Dl. Holm) şi platourile structurale mai scunde, dar mai largi, susţinute de gresia
oolitică de Criveşti, din parte mijlocie a basarabianului inferior (platourile Broscăria-Laiu, Sîngeap
etc.).
Către văile subsecvente platourile se termină prin cueste, în şiruri paralele, cu direcţia
generală est-vest, cu o energie mare de relief (uneori peste 200 m) şi cu o dinamică deosebit de activă,
aşa cum sunt Coasta Iaşilor, care de la Strunga şi până la Ibăneşti delimitează spre nord Podişul
Central Moldovenesc spre Câmpia colinară a Jijiei Coasta Racovei, care marchează limita nord-estică
a Colinelor Tutovei ş.a. Şi profilul transversal al văilor este puternic influenţat de tectonica
monoclinală şi de tendinţa de deplasare monolaterală a râurilor subsecvente, sub influenţa mişcărilor
de ridicare; astfel, dacă văile consecvente şi cele obsecvente au un profil transversal mai mult sau mai
puţin simetric, în schimb cele subsecvente prezintă o evidentă asimetrie cu un versant abrupt, de
cuestă, mai frecvent pe dreapta, şi unul conform cu căderea stratelor, uşor înclinat şi adesea acoperit
de terase. Asimetria poate fi însă şi o consecinţă a distribuţiei inegale a afluenţilor în bazinul râului
colector, aşa cum este în cazul văii Siretului, care-şi colectează aproape toţi afluenţii importanţi de pe
dreapta, din zona carpatică, ceea ce determină împingerea cursului râului în permanenţă către răsărit.
Aşa după cum am văzut, relieful acumulativ-sculptural este predominant în extremitatea
sudică a Podişului Moldovei, unde interfluviile şi câmpurile interfluviale sunt derivate din câmpia
fluvio-lacustră şi villfranchian-pleistocenă. Însă, şi în restul podişului, relieful acumulativ-scuptural
are o dezvoltare remarcabilă, fiind reprezentat prin terase fluviale, cu o distribuţie altitudinală mai
largă decât în orice altă unitate de podiş din România, fapt care subliniază durata mare a evoluţiei
subaeriene în nordul regiunii şi amplificarea deosebită a ridicărilor recente.
În cele mai multe cazuri s-a constatat paralelism între profilul longitudinal al diferitelor nivele
de terasă şi cel al talvegului actual, ceea ce arată rolul nesemnificativ al neotectonicii locale în
decursul cuaternarului. Totuşi, în cursul inferior al Prutului, Bârladului şi Siretului, ca urmare a
influenţei exercitate de zona de subsidenţă activă din nord-estul Câmpiei Române, se poate observa o
scădere a altitudinii relative a teraselor. Un fenomen asemănător se produce în zona piemontană de la
contactul cu Carpaţii şi Subcarpaţii, unde terasele Moldovei şi Bistriţei îşi reduc altitudinea relativă,
terasele inferioare trecând în nivelul albiei majore, ca un reflex al unor ridicări mai puţin puternice în
podiş faţă de zona de orogen, dar şi al reducerii grosimii depozitelor aluvionare, odată cu depărtarea
treptată de sursa de material detritic din Carpaţi.
Ierarhizarea reţelei de văi este respectată, în general, de numărul, gama altitudinală şi
dimensiunile teraselor, văile principale (ale Siretului. Prutului, Sucevei şi Moldovei) având până la 8
terase de versant, a căror altitudine relativă merge până la 210 m, afluenţii de ordinul I ai acestora
(Başeul, Chineja etc.) au, în general, 2-4 terase, care merg până la 80 m altitudine relativă iar râurile
mai mici sunt de regulă lipsite de terase. Sunt însă şi excepţii, cum este aceea a văii Bahluiului, cu un
sistem de terase excepţional de bine dezvoltat, în raport cu debitul actual neînsemnat al râului
respectiv.

CLIMA

Podişul Moldovei are o climă temperat-continentală, cu nuanţe mai excesive decât în vestul şi
centrul ţării, datorită poziţiei geografice estice şi largii deschideri spre masele de aer continental, de
origine asiatică, reci iarna şi calde vara.
În ceea ce priveşte temperatura, verile sunt calde şi iernile sunt reci, amplitudinile termice
absolute depăşind de regulă 650 iar cele medii anuale crescând de la 23 0C, în nord-vest, la 250C, în
sud-est, pe ansamblu fiind vizibil mai mari decât cele din Depresiunea Transilvaniei şi Dealurile
Vestice. Temperaturile medii anuale se reduc, în paralel cu creşterea altitudinii şi latitudinii, de la
peste 100C, în sudul Câmpiei înalte a Covurluiului, la 6,5 0C în comuna Straja, din extremitatea nord-
vestică a podişului, cele mai obişnuite valori sunt cuprinse între 8 0 şi 9,50C.
Precipitaţiile sunt mai sărace faţă de celelalte unităţi deluroase ale României, situate la aceeaşi
latitudine. Ele scad de la NNV către SSE, pe măsură ce creşte depărtarea de Ocean şi scade
altitudinea: de la peste 700 mm/an, în masivul Ciungi, din Podişul Piemontan, la mai puţin de 450
mm/an, în extremitatea sudică a Câmpiei înalte a Covurluiului. De regulă, subunităţile mai înalte
(Podişul Piemontan, Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc ş.a.) primesc peste 550 mm de
precipitaţii anual, în timp ce câmpiile colinare şi culoarele de vale deschise spre sud (cum este valea
Bârladului) au precipitaţii sub această valoare.
Perioadele secetoase sunt frecvente, durând în mod obişnuit aproximativ două săprămâni.
Uneori, însă, se instalează secete care durează mai multe luni (de exemplu, în anii 1945-1946, 1953,
1967, 1983 sau 1986-1987). Aproximativ 60% din ani pot fi consideraţi secetoşi, ceea ce se reflectă şi
în proporţia de zile senine.
 Vânturile dominante sunt cele din direcţia nord-vestică. Viteza medie a vântului este destul de
ridicată (1-6 m/s, dar s-au înregistrat şi vânturi cu 40 m/s), ceea ce poate constitui o premisă pentru
valorificarea energiei eoliene. în mod corespunzător, proporţia calmului atmosferic are valori reduse
(de exemplu, la Galaţi este de numai 12%), ceea ce asigură o bună dispersie a noxelor urbane.

HIDROGRAFIA

Reţeaua hidrografică cu caracter permanent şi semipermanent are o densitate cu valori destul

de mici, cuprinse între 0,15 şi 0,6 km/km 2, ca o consecinţă a climatului continental, care îşi spune
cuvântul mai ales prin intermediul valorilor modeste ale scurgerii lichide specifice (0,5-6 l/s/km 2).
Valori ceva mai ridicate ale scurgerii şi, deci, şi ale densităţii reţelei hidrografice sunt specifice părţii
de vest şi nord-vest a Podişului Moldovei, în funcţie de precipitaţiile mai bogate şi de valorile mai
reduse ale evapo-transpiraţiei.
În regimul debitelor şi al nivelelor se remarcă apele mari, produse de topirea zăpezii, dar
căreia i se pot suprapune şi unele ploi, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii (mai frecvent în mai şi
iunie) şi apele mici, specifice perioadei de toamnă-iarnă. În timpul apelor mari şi al viiturilor debitele
râurilor depăşesc cu mult debitele medii, producând inundaţii catastrofale. Debitele maxime, cu o
asigurare de 1%, ating valori caracteristice unor adevărate fluvii (2150 m 3/s pe Prut, 485 m3/s pe
Bahlui, 380 m3/s pe Jijia), însă debitele înregistrate sunt chiar mai mari decât cele cu asigurare de 1%,
ajungând pe Siret, în timpul viiturii din primăvara anului 1970, la 2250-2350 m 3/s, iar pe Moldova —
la 1110 m3/s, în primăvara anului 1969. Chiar râuri mici ca Vasluieţul, au putut atinge un debit de 135
m3/s, iar pârâul Vămeşoaia, mic afluent al Bahluiului, din cartierul Buciumi al Iaşilor, la o ploaie
torenţială de pe data de 25. VIII. 1970, a ajuns la un debit de 45 m 3/s. De aceea, chiar şi râuri mici,
cum este Chineja, înregistrează creşteri ale nivelului, peste etiaj, cu până la 4 m.
Lacurile naturale sunt destul de numeroase, deşi multe au fost drenate şi aici, în vederea
extinderii terenurilor agricole. Cele mai numeroase sunt lacurile de albie majoră, adăpostite în spatele
grindurilor, în meandre sau fragmente de cursuri părăsite (în lunca Prutului şi albiile majore ale Jijiei
şi Bârladului). În sudul podişului, valea Prutului se termină către lunca Dunării printr-un liman
fluvial, Brateşul, închis de grindul longitudinal al Dunării, dar astăzi parţial desecat; în mod identic se
termină, prin limane mărunte, câţiva afluenţi ai Siretului din sudul Câmpiei înalte a Covurluiului
(Mălina, Cătuşa şi Lozova). Mai putem aminti lacurile de tasare, pe interfluvii, cum este cel de lângă
Ruginoasa, lacuri de baraj natural, formate prin combinarea alunecărilor de pe un versant cu un con de
dejecţie din partea opusă (Iazul lui Dumnezeu, de pe valea Miletinului) şi măruntele lacuri temporare,
adăpostite în padinile de pe versanţii frământaţi de alunecări.
Şi în Podişul Moldovei, astăzi mult mai importante sunt lacurile antropice. Cele mai
numeroase sunt iazurile din Câmpia colinară a Jijiei, amenajate din timpuri istorice îndepărtate sau
refăcute în perioada contemporană, ca un răspuns la deficitul de apă, la necesitatea irigării culturilor
legumicole şi dezvoltării pisciculturii; ele se înşiruie în lungul tuturor râurilor şi pâraielor de aici —
pe Başeu (Tătărăşeni, Negreni), Sitna (Dracşani), Jijioara (Bulbucani), Gurguiata etc.
În perioada contemporană s-au amenajat însă şi multe alte acumulări lacustre cu folosinţă
multiplă — pentru alimentarea cu apă a hidrocentralelor şi a aşezărilor pentru combaterea
inundaţiilor, organizarea irigaţiilor ş.a.m.d. Cea mai importantă este acumularea Stânca-Costeşti, pe
Prut (400 mil. m3 la cota maximă), alte acumulări fiind amenajate pe Bahlui (Pârcovaci şi Podul
Ilioaiei), Vasluieţ (Soleşti), Racova (Puşcaşi), Tutova (Cuibul Vulturilor), Siret (Bucecea, Blăgeşti,
Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti), Bistriţa (Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău I şi II), Dragomirna ş.a.

VEGETAŢIA ŞI FAUNA

Dezvoltarea largă pe altitudine şi latitudine, precum şi interferenţa unor provincii bio-

geografice diferite (central-europeană şi sarmato-pontică) fac din Podişul Moldovei unitatea de podiş
din România cu cea mai complexă etajare a cuverturii vegetale şi faunistice. În locul unui singur etaj
biogeografic, ca în unităţile de deal şi podiş din centrul şi vestul ţării, aici se înscriu patru etaje — cel
al pădurii mixte, cel al pădurii de foioase, cel al silvostepei şi cel al stepei, într-o succesiune de la
nord-vest către sud-est, determinată de scăderea altitudinii şi continentalizarea treptată a condiţiilor
climatice. De regulă, la altitudini de peste 200 m domină, în mod natural, vegetaţia forestieră iar la
altitudini mai mici — pajiştile silvostepice şi stepice.
Etajul pădurii mixte, de conifere şi fag, acoperă o suprafaţă destul de mică din Podişul
Piemontan, la poalele Obcinei Mari şi a Culmii Pleşului, dar care reprezintă totuşi singura arie din
România, în care coniferele coboară în afara Carpaţilor şi a Subcarpaţilor, denotând nuanţa de climat
temperat boreal, caracteristică extremităţii nord-vestice a Podişului Moldovei. Pădurile, destul de bine
păstrate, sunt formate mai ales din molid (Picea excelsa) şi fag, dar şi din exemplare diseminate de
brad (Abies alba), carpen, gorun, paltin şi frasin. Pajiştile secundare, instalate pe locurile defrişate.
sunt formate mai ales din iarba vântului şi păiuş roşu, dând excelente fâneţe.
Etajul pădurii de foioase este mult mai larg dezvoltat şi în cadrul lui se pot distinge trei
subetaje, şi anume:
- Subetajul pădurii de fag acoperă masivele deluroase cu altitudini de peste 400 m — Podişul
Dragomirnei, Dealul Mare-Hârlău. Podişul Fălticenilor, Dl. Bour, podişurile Tansa-Repedea din
Podişul Central Moldovenesc şi înălţimile cele mai mari, din nord-vestul Colinelor Tutovei
- Subetajul pădurii de gorun acoperă, în general, înălţimile dintre isohipsele de 300 şi 400 m,
înconjurând insulele de pădure de fag din Dealul Mare-Hârlău, Podişul Central Moldovenesc ş.a.
Pădurea este rareori pură, şi de cele mai multe ori gorunul se amestecă, în diferite proporţii, cu
carpenul, fagul şi stejarul pedunculat.
- În fine, subetajul pădurii de stejar pedunculat a fost în trecut cel mai extins din întreg
domeniul forestier, acoperind colinele şi dealurile cu înălţimi de 200-300 m, din colinele Tutovei,
Dealurile Fălciului, şaua Ruginoasa-Strunga, Dealurile Moţcăi, Dealurile Copălău-Cozancea ş.a., dar
a fost şi cel mai puternic defrişat. Stejarul pedunculat se amestecă şi el, în sudul Podişului Moldovei
— în special cu gorunul, jugastrul, teiul şi cireşul sălbatic (Cerasus avium), iar în nord — cu carpenul,
gorunul şi frasinul.
Pădurea, în măsura în care se menţine, oferă adăpost faunei celei mai bogate şi mai
importante din punct de vedere economic, în cadrul căreia nota caracteristică este dată de mamiferele
central-europene — căpriorul, mistreţul, vulpea, dihorul (Putorius putorius), nevăstuica (Mustela
nivalis), jderul (Martes martes), viezurele (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa
ş.a. Din păcate, vânătoarea excesivă a dus la dispariţia ursului, a bourului, castorului ş.a S-a restrâns
foarte mult numărul exemplarelor de lup (Canis lupus) şi de arici (Erinaceus europaeus).
Etajul silvostepei cuprinde în principal Câmpia colinară, partea central-nord-vestică a
Câmpiei colinare a Fălciului, partea centrală a Câmpiei înalte a Covurluiului şi culoarul Bârladului. Se
prezintă ca o alternanţă de petice de pădure, pe înălţimi, formate din stejar pedunculat, gladiş, tei şi
jugastru, iar în Câmpia înaltă a Covurluiului — şi din specii de quercinee termofile, ca stejarul pufos
(Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), şi de pajişti, puternic influenţate
antropic, formate din păiuş (Festuca vallesiaca, Festuca pseudovina), colilie (Stipa lessingiana),
firuta cu bulbi (Poa bulbosa) ş.a. pajiştile sunt presărate cu o serie de tufişuri, formate din arbuşti
spinoşi, ca porumbarul (Prunus spinosa) şi păducelul (Crataegus monogyna). Câteva pajişti
silvostepice sunt conservate în calitate de rezervaţii naturale. aşa cum sunt cele din valea lui David
(vest de Iaşi) şi de la Valea Lungă (nord de Holboca), în aceasta din urmă aflându-se punctul cel mai
vestic al răspândirii salcâmului galben (Caragana frutex).
Etajul stepei acoperă o suprafaţă relativ mică în Podişul Moldovei, în sudul Câmpiei înalte a
Covurluiului şi în sud-estul Câmpiei colinare a Fălciului, acolo unde precipitaţiile coboară sub 475
mm/an, nemaipermiţând dezvoltarea vegetaţiei arborescente. Vegetaţia este reprezentată aici prin
pajişti de plante erbacee xerofile, deasemeni puternic influenţate de om, în măsura în care nu au fost
transformate în terenuri cultivate. Predomină asociaţiile de firuţă cu bulbi, colilie, negară (Stipa
capillata), păiuş (Festuca vallesiaca), pir (Agropyrum cristatum), peliniţă (Artemisia austriaca),
laptele câinelui (Euphorbia stepposa) şi diverse compozee.
Fauna stepei şi silvostepei este caracterizată prin frecvenţa mare a rozătoarelor — popândăul,
căţelul pământului (Spalax leucodon), şobolanul (Apodemus agrarius), hârciogul (Cricetus cricetus),
iepurele de câmp (Lepus europaeus).

SOLURILE
 Principalele clase şi tipuri de sol se distribuie în paralel cu marile etaje fito-climatice, în aşa
fel încât solurile cele mai evoluate sunt cele din nord-vestul şi vestul podişului iar cele mai puţin
evoluate — cele din est şi sud-est. Ca atare, se pot distinge două mari clase de soluri — cea a
argiluvisolurilor, specifice domeniului forestier, şi cea a molisolurilor, caracterstică, în linii mari,
silvostepei şi stepei.
Argiluvisolurile acoperă cea mai mare parte din nord-vestul, vestul şi centrul podişului,
distribuindu-se altitudinal în două subetaje.
În subetajul superior predomină luvisolurile albice şi solurile brune luvice, în condiţiile unei
altitudini de peste 400 m şi ale unei vegetaţii de pădure de conifere şi fag sau de pădure de fag — în
zona piemontană de la poalele Obcinei Mari şi a Culmii Pleşului, în Podişul Dragomirnei, Dealul
Mare-Hârlău.
În subetajul inferior, între altitudinile de 300 şi 400m, predomină solurile brune argiloiluviale,
acoperind suprafeţe mai întinse decât cele din primul subetaj. Aria lor corespunde, în linii mari, cu
aceea a pădurii de gorun — din Podişul Central Moldovenesc şi Podişul Sucevei.
Mollisolurile cuprind trei tipuri principale: solurile cenuşii, cernoziomurile cambice şi
cernoziomurile.
Solurile cenuşii fac tranziţia de la solurile argiloiluviale la mollisoluri şi reprezintă un tip de
sol caracteristic Podişului Moldovei, inexistent în centrul şi vestul ţării. Se dezvoltă preponderent sub
pădurea de stejar şi sub pădurea mixtă, de stejar şi gorun, la altitudini cuprinse între 200 şi 300 m —
în Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului şi Dealurile Copalău-Cozancea
Cernoziomurile cambice, specifice silvostepei, ocupă suprafeţe mari în câmpiile colinare ale
Jijiei şi Fălciului, în centrul Câmpiei înalte a Covurluiului, în culoarul Bârladului, pe terasele
Siretului, de regulă la altitudini de 80-200 m.
Cernoziomurile se dezvoltă cu precădere în sudul Câmpiei înalte a Covurluiului dar
înaintează în lungul teraselor inferioare ale râurilor şi în zona cernoziomului cambic (pe terasele
Prutului din Câmpia colinară a Fălciului, pe cele ale Bahluiului, din sud-estul Câmpiei colinare a Jijiei
etc.)

POPULAŢIA

Podişul Moldovei este un ţinut de foarte veche populare, în care omul este prezent din
paleolitic; cele mai importante aşezări paleolitice sunt cele din Câmpia colinară a Jijiei, mai ales din
apropierea văii Prutului (Mitic, Ripiceni ş.a.)
Deşi a coborât mult în ultimii ani, sporul natural continuă şi astăzi să se situeze la un nivel de
peste patru ori mai înalt faţă de media naţională, în jurul valorii de 4,5‰, derivând dintr-o natalitate
încă destul de înaltă, de circa 14‰, consecinţă a unui comportament demografic natalist, tradiţional
(pe alocuri, chiar cu valori peste 20‰ — în comunele ceangăeşti de pe valea Siretului şi în unele sate
din Podişul Central Moldovenesc, cu o pondere ridicată a romilor) şi dintr-o mortalitate ceva mai
scăzută faţă de nivelul mediu, drept urmare a sctructurii favorabile, pe grupe de vârstă, situate în jurul
valorii de 9,5‰ şi aici, însă, cu excepţia unor sate îmbătrânite cu o mortalitate mai ridicată, cum sunt
cele din partea central-nordică a Colinelor Tutovei.
Sporul natural ridicat şi trecerea la agricultura colectivistă în deceniile al şaselea şi al şaptelea
ale secolului nostru au creat un însemnat excedent de forţă de muncă în mediul rural, care nu a putut fi
absorbit de centrele urbane din Podişul Moldovei, şi s-a îndreptat spre oraşele dinamice din vestul
Moldovei (Piatra-Neamţ, Oneşti ş.a.) sau chiar spre cele situate la distanţe mai mari (Braşov,
Timişoara, Constanţa etc.).
Drept consecinţă a sporului natural ridicat al populaţiei, densitatea medie a acesteia s-a ridicat
peste nivelul mediu al României, ajungând astăzi la 124 locuitori/km 2.
În zonele de veche populare, cu agricultură mai productivă sau spor natural cu valori
tradiţional ridicate densitatea populaţiei este cuprinsă între 150 şi 200 locuitori/km 2, aşa cum este în
Podişul Sucevei, Depresiunea Rădăuţilor, zona cu populaţie ceangăiască de la valea Siretului (de ex.,
la Săbăoani, Tămăşeni etc.).

AŞEZĂRILE UMANE
 Aşezările rurale. Majoritatea populaţiei continuă să trăiască şi astăzi în aşezări rurale, chiar
dacă numărul sătenilor a scăzut de la aproape 2 milioane în 1977 la 1,7 milioane în 2001, iar ponderea
acestora în populaţia totală — de la 68% la 51%. Dimensiunile medii ale satului din Podişul Moldovei
(860 locuitori) sunt ceva mai mari decât cele de la nivel naţional, dar la aceasta contribuie şi
comasarea oficială a multor sate mici la satele apropiate, mai mari, prin care acestea, deşi cele mai
multe continuă să existe, au dispărut din statistici; în felul acesta, numărul oficial de sate din Podişul
Moldovei este de 2000. Sate de dimensiuni mai mari, cu peste 1500 locuitori în medie, sunt
caracteristice pentru ariile de veche şi densă populare — depresiunea Rădăuţilor, Podişul Sucevei,
culoarul de vale al Siretului, zona de contact dintre Câmpia colinară a Jijiei şi Podişul Sucevei,
precum şi pentru zona de stepă din Câmpia înaltă a Covurluiului, unde reţeaua de aşezări rurale este
mai rară dar populaţia — mai grupată, în apropierea surselor de apă. În schimb, zonele fragmentate,
odinioară împădurite, şi cu o proporţie ridicată de populaţie răzăşească, în trecut, se disting prin sate
mici, apărute prin poienirea pădurii, aşa cum sunt Colinele Tutovei, unde dimensiunea medie a satelor
coboară sub 500 locuitori.
Aşezările urbane. Reţeaua de oraşe a Podişului Moldovei este destul de coerentă şi bine
distribuită, dar insuficient de densă pentru a asigura o servire corespunzătoare a cadrului rural; în
momentul de faţă, în Podişul Moldovei există numai 23 de oraşe, revenind un oraş la o suprafaţă de
1188 km2, faţă de un oraş la 614 km 2 în Depresiunea Transilvaniei. Aproape toate aşezările urbane
sunt oraşe de poziţie geografică, apărute în puncte urbigene determinate de contactul între unităţi şi
subunităţi naturale (Huşi, Hârlău), de convergenţa căilor de comunicaţie (Bacău, Roman, Vaslui,
Adjud etc.), de îmbinarea contactului cu convergenţa (Iaşi, Botoşani), sau chiar cu posibilităţile oferite
de navigaţia fluvială (Galaţi).
Dinamica contemporană a aşezărilor urbane este foarte diferenţiată, alături de oraşe care au
fost puternic susţinute prin orientarea prioritară a investiţiilor şi au înregistrat creşteri spectaculoase
ale populaţiei (Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Galaţi şi Iaşi), primele trei trecând în această
perioadă din categoria oraşelor mijlocii sau chiar mici, în categoria oraşelor mari, cu peste 100000 de
locuitori, se menţin oraşele stagnante, atât funcţional cât şi dimensional, defavorizate de reţeaua de căi
de comunicaţie, aşa cum sunt Darabani şi Solca.

PARTICULARTĂŢILE ECONOMIEI

Cea mai veche dintre ramurile actuale de activitate economică este agricultura, domeniu în
care şi astăzi lucrează cea mai numeroasă forţă de muncă. Practicarea agriculturii încă din neolitic, pe
o scară apreciabilă, este dovedită de descoperirea gropilor arse şi a vaselor de mari dimensiuni,
servind la depozitarea cerealelor (grâu, orz, ovăz ş.a.).
Procesul de specializare zonală a agriculturii, determinat de necesitatea adecvării la condiţiile
naturale şi a obţinerii unei rentabilităţi mai ridicate, a dus la conturarea a cinci tipuri de agricultură,
destul de bine diferenţiate structural şi teritorial:
1. Astfel, în Câmpiile colinare ale Jijiei şi Fălciului, ca şi în Câmpia înaltă a Covurluiului, se
practică o agricultură bazată, în primul rând, pe marea cultură cerealieră (porumb, grâu, orz ş.a.), la
care se adaugă, cu o pondere destul de mare, cultura florii soarelui şi a plantelor furajere. Zootehnia,
în general mai puţin dezvoltată a fost orientată în mod tradiţional spre creşterea ovinelor, în perioada
contemporană având loc o anumită tendinţă de diversificare, prin creşterea ponderii bovinelor şi a
altor sectoare ale şeptelului, mai mult pe baza furajelor cultivate.
2. În Podişul Sucevei şi în Podişul Piemontan agricultura are un caracter mai complex şi mai
intensiv. Deşi ponderea culturilor cerealiere se menţine destul de mare, totuşi, în conformitate cu
condiţiile climatice, creşte sensibil ponderea culturilor de cartof, sfeclă de zahăr, in, cânepă şi plante
furajere, în detrimentul culturii florii soarelui. Zootehnia este mult mai intensivă, cu o densitate mai
ridicată în special a şeptelului bovin şi porcin.
3. Cea mai mare parte a Podişului Bârladului este caracterizată prin practicarea unei
agriculturi mixte, mai puţin specializate şi mai puţin productive, agricultură care se confruntă cu
extinderea foarte mare a proceselor de degradare a versanţilor şi cu înclinarea mare a acestora, cu
suprafeţe mai mici de soluri potenţial fertile, plecarea masivă a forţei de muncă din mediul rural ş.a.
Fiecare comună îşi rezervă, de regulă teren, pentru fiecare din principalele moduri de folosinţă,
cultivând atât cereale, cât şi plante oleaginoase, furajere, cartof, plante textile, viţă de vie şi pomi
fructiferi. Densitatea şeptelului, mai ales a celui bovin şi porcin, este foarte mică, cu excepţia câtorva
comune, din apropierea marilor căi de comunicaţie, unde s-au organizat ferme de creştere a
animalelor, de tip semiindustrial.
4. În jurul oraşelor principale (în special în aria circumurbană a Galaţilor, Bacăului şi Iaşilor)
s-au conturat, cu timpul, zone de agricultură preorăşenească, cu o pondere mai ridicată a
legumiculturii irigate şi protejate şi a zootehniei în ferme mari sau foarte mari (de exemplu, cele
pentru creşterea păsărilor, de la Gârboavele, în zona preorăşenească a Galaţilor, sau pentru creşterea
porcinelor, de la Tomeşti, în zona preorăşenească a Iaşilor).
5. În sfârşit, condiţiile naturale permit o dezvoltare apreciabilă a zonelor viti-pomicole, a
căror repartiţie ţine seama de natura substratului, care influenţează particularităţile productive ale
solului, de condiţiile de expoziţie şi adăpost de pe unii versanţi, de apropierea unor centre urbane, în
calitate de consumatoare şi pieţe ale produselor specifice ale viticulturii şi pomiculturii etc. Astfel, în
lungul contactului Câmpiei colinare a Jijiei cu Podişul Sucevei se desfăşoară zona viti-pomicolă
Cotnari, renumită pentru calitatea deosebită a vinurilor produse din soiuri indigene, iar pe contactul cu
Podişul Central Moldovenesc — zona viti-pomicolă Uricani-Buciumi-Comarna. Alte zone viti-
pomicole asemănătoare sunt cele de pe contactul Depresiunii Huşi cu Podişul Central Moldovenesc şi
cu Dealurile Fălciului, din piemontul Poiana-Nicoreşti, din împrejurimile orăşelului Tg. Bujor, în
Câmpia înaltă a Covurluiului ş.a. În Podişul Sucevei este renumită mica zonă pomicolă Rădăşeni-
Fălticeni, specializată în cultura mărului.
Activităţile industriale.
Dezvoltarea industriei a impus crearea unui sistem electro-energetic, care, în condiţiile
specifice de aici, se bazează pe o serie de termocentrale, construite, de regulă, în oraşele importante
(Galaţi, Iaşi, Suceava ş.a) şi funcţionând cu gaze naturale (locale sau din Depresiunea Transilvaniei),
cărbune (din Podişul piemontan Getic sau din import), gaze de cocserie, păcură ş.a. Hidrocentralele,
mici, au un rol subordonat şi au fost construite pe valea Bistriţei (la Racova, Gîrleni, Bacău I şi Bacău
II), şi pe aceea a Siretului, în aval de confluenţa cu Bistriţa (la Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti), unde
potenţialul hidroenergetic specific ajunge, cel puţin, la 1 MW/km; acestora li se adaugă mica
hidrocentrală de la Stânca, pe Prut (15 MW). Deficitul de curent electric se acoperă din livrările din
zona carpatică şi subcarpatică a Moldovei.
Industria Podişului Moldovei se poate trata pe trei mari categorii de ramuri, în funcţie de
geneza acestora şi de ponderea pe care o deţin pe plan naţional.
O primă categorie de ramuri industriale este aceea în cadrul cărora Podişul Moldovei şi-a
creat o anumită specializare încă din perioadele mai îndepărtate, menţinându-şi până astăzi o
participare importantă pe plan naţional. Aici intră, în primul rând industria lemnului, care dispune de
o bază de materie primă locală de circa 50 mil.m 3 (din care circa jumătate în Podişul Bârladului), dar
care foloseşte şi materie primă din zona carpatică, adusă pe calea ferată, în lungul văilor Sucevei,
Moldovei şi Bistriţei; aceasta acoperă circa 14% din producţia naţională a ramurii, producând în
special mobilă (la Rădăuţi, Iaşi, Bacău, Vaslui etc.), plăci aglomerate şi plăci fibrolemnoase (la
Fălticeni, Suceava, Bacău etc.), cherestea (la Fălticeni, Suceava ş.a.), parchete (în unitatea de lângă
Ciurea, etc.). Foarte apropiate, ca materie primă, localizare şi pondere pe plan naţional, este industria
celulozei şi hârtiei cu întreprinderea, mai veche, “Letea”, în suburbia sudică a Bacăului, şi cele mai
noi de la Suceava şi Adjud, pe ansamblu dând circa 19,6% din producţia României. Industria
alimentară are cea mai largă repartiţie teritorială şi contribuie cu 16,1% la producţia ramurii la nivel
naţional; ea este specializată în industria cărnii şi a preparatelor din carne (la Suceava, Iaşi, Tomeşti,
Bacău etc.).
A doua categorie de ramuri industriale este aceea care cuprinde industriile noi, puternic
impulsionate în perioada contemporană, reuşind să se ridice deasemenea la participări remarcabile pe
planul întregii ţări. Cea mai importantă dintre acestea este siderurgia, cu combinatul siderurgic din
Galaţi, localizat pe malul Dunării, pentru a funcţiona cu materie primă de import, cea mai importantă
unitate siderurgică internă din România, care livrează oţelul şi altor unităţi, cu profil mai îngust,
specializate în laminate (la Roman şi Iaşi); pe ansamblu, siderurgia din Podişul Moldovei dă astăzi
circa 38% din valoarea producţiei naţionale a ramurii. Urmează, apoi, industria chimică, care produce
fibre sintetice (la Iaşi, Roman şi Vaslui), fibre artificiale (la Suceava), îngrăşăminte fosfatice şi azotice
(la Bacău), mase plastice (la Fălticeni), antibiotice (la Iaşi), detergenţi (la Fălticeni), cocs şi alte
produse de cocserie (la Galaţi) ş.a.; includem aici şi industria maselor plastice (la Iaşi), ca şi aceea a
cauciucului (la Botoşani). O ramură nouă este şi industria confecţiilor, care asigură numeroase locuri
de muncă pentru populaţia activă feminină şi dă 15,2% din producţia de profil a României, în
numeroase fabrici, construite la Bacău, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Bârlad ş.a.

TRANSPORTURILE

Reţeaua de căi de comunicaţie, prin nivelul său nesatisfăcător, este una din cauzele
fundamentale ale subdezvoltării economico-sociale. Căile ferate au fost construite în cea mai mare
parte, în partea finală a sec. XIX-lea şi în primii ani ai secolului nostru, când traseele urmăreau cu
fidelitate culoarele de vale, şi nu au mai cunoscut de atunci decât unele completări minore (Paşcani-
Tărgul Neamţ, Dorneşti-Siret, Suceava-Păltinoasa, Fălciu-Fălciu Nord) ba chiar s-a renunţat la unele
căi ferate înguste (Huşi-Albiţa, Fălticeni-Râşca etc.). Au rămas foarte multe oraşe-capete de linie
(Botoşani, Huşi, Hârlau, Fălticeni, Siret), ceea ce obligă la ocoluri anormal de mari, oraşe fără cale
ferată (Darabani, Solca), arii întinse lipsite de cale ferată (Colinele Tutovei, valea Prutului), tronsoane
periculoase datorită declivităţilor foarte mari (Ciurea-Bârnova ş.a.) deşi s-au făcut şi se fac eforturi
pentru extinderea şi modernizarea reţelei feroviare (construirea noilor căi ferate Dângeni-Săveni, a
căilor ferate Paşcani-Iaşi şi Suceava Păltinoasa etc.).
Căile ferate încearcă să remedieze unele din deficienţele feroviare, asigurând relaţii acolo
unde lipsesc căile ferate (de exemplu, şoseaua Bacău-Vaslui, între văile Siretului şi Bârladului,
şoselele Târgul Frumos-Hârlău-Botoşani, Botoşani-Ştefăneşti, Dorohoi-Rădăuţi/Prut, cea din lungul
văii Prutului etc.). Însă reţeaua de drumuri judeţene şi comunale este cât se poate de prost întreţinută
şi degradată, rămânând încă multe sate unde nu se poate pătrunde pe timp ploios sau la topirea
zăpezilor, ba mai mult, există încă şi tronsoane de drum naţional nemodernizat (de exemplu,
Manoleasa-Rădăuţi/Prut). Foarte puţine sunt şi punctele de trecere, pe şosea, către Rpublica Moldova
şi Ucraina; de exemplu, lipseşte orice punct de trecere spre zona Herţa, nu există o legătură rutieră
directă între Iaşi şi Chişinău ş.a.m.d.

SUBUNITĂŢILE FIZICO-GEOGRAFICE ALE PODIŞULUI MOLDOVEI

Analiza complexului de condiţii naturale şi, într-o anumită măsură, şi a modului în care
aceasta se reflectă în modul de organizare şi eficienţa activităţii umane, duce în mod direct la
concluzia existenţei în Podişul Moldovei a două categorii bine diferenţiate de subunităţi de ordinul I.
În prima categorie intră subunităţile mai înalte, din partea centrală şi vestică, caracterizate printr-un
peisaj predominant forestier, de factură central-europeană (Podişul Piemontan, Podişul Sucevei şi
Podişul Bârladului) iar la a doua — subunităţile mai scunde, din partea estică şi sud-estică, cu un
peisaj stepic şi silvo-stepic, de factură sarmato-pontică (Câmpia colinară a Jijiei, Câmpia colinară a
Fălciului şi Câmpia înaltă a Covurluiului).