A.T.

Jones despre curăţirea sanctuarului

Părerea generală despre solia 1888 este limitată,  din cauze pe care le vom
discuta mai târziu, la îndreptăţirea prin credinţă. Cei mai mulţi cred că la Minneapolis
nu a avut loc decât o accentuare a doctrinei lui Luther despre îndreptăţirea prin
credinţă. De aceea ei nu înţeleg ce rost a avut controversa aprinsă care face şi astăzi
să se vorbească despre 1888. Conducătorii bisericii mărturiseau şi ei că au crezut
mereu în neprihănirea prin credinţă.
Dar atunci când începem să studiem articolele şi cărţile publicate de A.T.Jones şi
E.J.Waggoner, constatăm cu surprindere că povara soliei lor era curăţirea
sanctuarului. Ei vedeau pentru prima oară că scopul final al lui Dumnezeu era de a
locui în inima oamenilor, iar calea pentru acestă locuire era “Domnul, neprihănirea
noastră.” Ei erau convinşi că “nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele legii.”
Acest lucru i-a făcut să înţeleagă că singura sursă pentru neprihănire este “Hristos în
voi.”
De asemenea, afirmaţia lui Isus “Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste
lucrări ale Lui,” i-au făcut să înţeleagă că acesta este scopul lui Dumnezeu şi temelia
guvernării Sale.
A.T.Jones a scris despre acest subiect o serie de articole, care mai târziu au fost
publicate într-o lucrare  numită The Consecrated Way to Christian Perfection (Calea
consacrată către desăvârşirea creştină). Deoarece această carte este complet
necunoscută, şi este posibil ca publicarea ei în limba română să întârzie, doresc să
reproduc din ea câteva pasaje ample. Veţi avea astfel posibilitatea să constataţi
personal că solia lor se concentra asupra curăţirii sanctuarului, şi că această curăţire
trebuie făcută acolo unde este păcatul. Vom putea astfel înţelege mai bine de ce era
Ellen White aşa entuziasmată de solia lor, şi de ce a început şi ea să explice, după
1888, scopul sanctuarului la fel ca ei. Ellen White descoperise în solia lor rezolvarea
stării laodiceene în care se afla biserica de mulţi ani. Să lăsăm deci să vorbească pe
unul dintre cei doi bărbaţi despre care Ellen White a spus că au “împuternicire
divină.” Nu există alte persoane pe pământ despre care să fi spus ea aceste cuvinte
vreodată.
Deci, A.T.Jones:
Când Dumnezeu a dat lui Israel planul original pentru construirea sanctuarului,
care trebuia să fie doar o pildă pentru acel timp, El a spus: Să-Mi facă un locaş sfânt,
şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exodul 25,8 - în original: “ca să pot locui în mijlocul
lor”).
Scopul sanctuarului era, deci, “ca să pot locui în mijlocul lor.” El este arătat şi
mai clar în următoarele versete: “Acolo mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela
va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aron şi pe fiii
lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi
Dumnezeul lor” (Exodul 29, 43-45).
“Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi
umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu”
(Leviticul 26, 11-12).
Scopul acesta nu consta doar în aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel.
Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în folosirea sanctuarului,
piezând astfel aproape total din vedere adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când
a fost ridicat cortul în mijlocul taberei, mulţi dintre copiii lui Israel au socotit că este
suficient; ei socoteau că acesta este modul în care va locui Dumnezeu în mijlocul lor.
 După ce face o descriere a construcţiei şi seviciilor aduse la sanctuar, A.T.Jones
continuă:
Astfel, seviciul sanctuarului, cu jertfele şi arderile sale, cu slujirea preoţilor şi
lucrarea unică a marelui preot, aveau ca scop realizarea ispăşirii, pentru iertarea şi
curăţirea păcatelor poporului. Din cauza păcatului şi a vinei, din cauză că “s-a făcut
ceva împotriva uneia dintre poruncile Domnului, făcând lucruri ce nu trebuiau
făcute,” era nevoie să se facă ispăşire pentru a se obţine iertarea. Ispăşire înseamnă
de fapt punere la un loc (în limba engleză: atonement = at-one-ment, a pune la un
loc, a reuni). Păcatul şi vina îl separaseră pe om de Dumnezeu. Prin intermediul
acesui serviciu, ei erau din nou uniţi cu Dumnezeu. A ierta înseamnă a da pentru (în
limba engleză: forgive = give for, a da pentru). A ierta păcatul înseamnă a da pentru
păcat. Iertarea păcatelor vine numai de la Dumnezeu. Ce a dat Dumnezeu ca plată
pentru păcat? A dat pe Hristos, căci “Hristos S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele
noastre” (Galateni 1,4;Efeseni 2,12-16; Romani 5,8-11).
Prin urmare, când o persoană sau întreaga adunare a lui Israel păcătuia şi dorea
iertarea, întregul plan al mântuirii, iertării şi ispăşirii se desfăşura sub ochii lor. Jertfa
era adusă prin credinţă în sacrificiul pe care îl făcuse deja Dumnezeu dând pe Fiul
Său pentru păcatele omenirii. În această credinţă, păcătoşii erau acceptaţi de
Dumnezeu, iar Hristos era primit de ei ca jertfă pentru păcat. Astfel erau făcuţi una
cu Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul lor, adică în fiecare
inimă şi în fiecare viaţă, şi să facă acea inimă şi viaţă “sfântă, fără răutate, nepătată
şi despărţită de păcat.” Aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie,
o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “...şi-
L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în omul din lăuntru,
aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3,16-19).
În fiecare epocă, doar foarte puţini din popor au văzut în sanctuar acest mare
adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a înţeles niciodată acest adevăr;
oprindu-se doar la aspectul locuirii Sale în cortul din mijlocul taberei, ei au pierdut
prezenţa Sa personală locuind în inimile lor. Ca urmare, închinarea lor a devenit
exterioară şi formală, în loc să fie interioară şi spirituală. Viaţa lor a rămas
neschimbată şi nesfântă. Cei care au ieşit din Egipt nu au înţeles acest mare adevăr
pe care îl pregătise Dumnezeu pentru ei, şi au “căzut în pustie” (Exodul 3,17-19).
Aceeaşi greşeală a fost făcută şi de cei care au intrat în Canaan. Ei şi-au pus
toată încrederea în Domnul Cel care locuia în cort, şi nu au acceptat ca serviciul
sanctuarului să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei prin credinţă. În consecinţă,
vieţile lor au cunoscut o creştere în nelegiuire. Dumnezeu a permis ca acest prim cort
să fie distrus şi chivotul lui Dumnezeu să fie luat de către neamuri (Ieremia 7,12;
1Samuel 4,10-12), ca poporul să înveţe astfel să-L descopere pe Dumnezeu
personal, şi să I se închine individual, ca El să poată locui în ei.
După o absenţă a cortului şi slujbelor lui pentru o perioadă de o sută de ani, el a
fost restaurat de David, şi apoi transformat în grandiosul templu ridicat de Solomon.
Dar iarăşi scopul lui real a fost treptat pierdut din vedere. Formalismul şi toată
nelegiuirea legată de el au crescut din ce în ce mai mult, până când Dumnezeu a fost
obligat să-i strige lui Israel: Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă
sufăr adunările de săr- bătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare,
n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi, pe care îi aduceţi ca jertfe de
mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot
asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi
neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5,21-24).
Şi în Iuda El a fost nevoit să facă acelaşi apel, prin Isaia:
Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la legea
Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre,
zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi
place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă
cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare
nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de
sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele
noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi! Când vă
întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci
mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor
Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi
binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe
văduvă! (Isaia 1,10-18).
Dar ei nu au ţinut seama de apelurile Sale. Din acest motiv, Israel a fost dus în
captivitate şi ţara le-a fost lăsată pustie. Aceeaşi soartă a avut-o şi Iuda. Toate
acestea din aceeaşi cauză: ei nu au reuşit să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu să îi
înveţe. Ei priveau templul şi prezenţa lui Dumnezeu acolo ca fiind scopul final, în loc
să privească totul doar ca mijloace către scop, ca prin căile puse la dispoziţie de
templu şi slujbele lui, să obţină iertare şi ispăşire, şi astfel Cel ce locuia în templu să
poată locui în ei.
Încă o dată, El a încercat să înduplece poporul prin Ieremia, pentru a fi salvaţi
din greşeala lor, şi astfel să primească marele adevăr al adevăratului scop şi înţeles
al templului şi seviciilor lui. El le-a spus: “Dar iată, voi vă hrăniţi cu nădejdi
înşelătoare, care nu slujesc la nimic” (Ieremia 7,8-16).
Care erau acele “nădejdi înşelătoare” în care se încredea poporul? “Nu vă hrăniţi
cu nădejdi înşelătoare, zicând: “acesta este templul Domnului, templul Domnului,
templul Domnului!” (Ieremia 7,4). Astfel, ne putem da seama că poporul, deşi
împlinea toate ritualurile închinării cerute de seviciul templului, rămânea doar cu
formele, pierzând în întregime scopul templului şi serviciilor sale, care spuneau un
singur lucru: că Dumnezeu doreşte o reformă prin care să poată sfinţi vieţile
oamenilor, locuind în fiecare din ei. Pierzând acest adevăr, stricăciunea inimilor lor
devenea din ce în ce tot mai evidentă. De aceea, toată închinarea, jerfele şi
rugăciunile lor nu erau decât batjocură şi spectacol, atâta vreme cât vieţile lor
rămâneau neschimbate (Citează Ieremia 7,1-7).
În loc de a permite ca marele scop al templului să fie împlinit în ei, poporul l-a
pervertit în întregime. În loc să permită templului şi sevicilor lui, aşezat în mijlocul lor
de Dumnezeu spre a-i învăţa că El doreşte cu adevărat să locuiască în mijlocul lor
locuind în inimile lor şi sfinţind vieţile lor, ei au exclus scopul adevărat al templului şi
l-au pervertit până acolo încât să-l facă să acopere nelegiuirea cea mai grosolană şi
păcătoşenia cea mai întunecată.
Pentru un astfel de sistem nu mai exista alt remediu decât distrugerea. În
consecinţă, oraşul a fost încercuit şi capturat de către neamuri. Templul, “casa lor
cea sfântă şi slăvită,” a fost distrus. Şi, cu cetatea şi templul ajunse un morman de
ruine fumegânde, poporul a fost dus captiv în Babilon unde, doborâţi de amărăciune
şi înţelegând marea lor pierdere, L-au căutat pe Dumnezeu şi L-au găsit şi I s-au
închinat într-un mod ce a produs o astfel de reformă în viaţa lor, încât dacă ar fi
făcut aşa când templul se afla în picioare, ar fi rămas în picioare pentru totdeauna.
Psalmi 137,1-6.
Dumnezeu a adus din Babilon un popor umil şi reformat. Templul Său sfânt a
fost reclădit şi serviciile lui restaurate. Poporul locuia din nou în ţara şi cetatea lui.
Dar apostazia s-a infiltrat din nou. Lucrurile au mers la fel, încât atunci când a venit
Isus, centrul şi inima sanctuarului şi servi- ciilor lui, aceeaşi stare predomina în Israel.
În inimile lor Îl persecutau şi urmăreau să-L omoare, iar pe dinafară erau aşa de
sfinţi încât nu puteau intra în sala de judecată a lui Pilat ca să nu se spurce!
Apelul Domnului către popor era acelaşi ca în vechime - să găsească în viaţa lor
personală scopul templului, ca să poată fi salvaţi de blestemul care căzuse peste
naţiunea lor de-a lungul întregii istorii, din pricina aceleiaşi mari greşeli. Într-o zi, pe
când se afla în templu, Isus a spus mulţimii adunate acolo: “Stricaţi templul acesta, şi
în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis: “Au trebuit 46 de ani ca să se zidească templul
acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său
(Ioan 2,19-21).
Când Isus, aflat în templu, a vorbit astfel poporului, referindu-se la templul
trupului Său, El insista de fapt, aşa cum făcuse de-a lungul istoriei lor, să-i facă să
înţeleagă că scopul final al templului şi slujbelor de acolo a fost mereu ca prin slujirea
ce avea loc acolo, Dumnezeu să locuiască şi să umble în ei, precum locuia în templu,
sfinţind locuinţa Lui din ei tot aşa cum spaţiul templului era sfânt din cauza prezenţei
Sale. Trupurile lor trebuiau să devină adevăratele temple ale Dumnezeului cel viu,
din cauza acestei prezenţe a lui Dumnezeu în ei.
Dar nici de data aceasta ei nu au fost în stare să vadă acest adevăr. N-au
acceptat această reformă. Nu au împlinit scopul sanctuarului în ei, astfel ca
Dumnezeu să poată locui în ei. L-au respins pe Cel care venise personal să le arate
adevăratul scop şi adevărata cale. De aceea, din nou, singurul remediu a fost
distrugerea. Şi din nou, templul, casa lor “cea sfântă şi slăvită,” a fost dată pradă
flăcărilor. Oraşul a căzut în mâna neamurilor. Din nou au fost duşi în robie şi
împrăştiaţi să fie “rătăcitori printre neamuri” (Osea 9,17) The Consecrated Way to
Christian Perfection, 62-75.
 
Vă rog să comparaţi cele de mai sus cu explicaţia pe care o dă Ellen White în
Hristos, Lumina Lumii, în capitolul În templul Său:
 
Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie
o învăţătură intuitivă (object lesson=pildă) pentru Israel şi pentru lumea întreagă.
Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul
luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din
cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind
întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar
planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte
în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu
voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în
faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la
care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale
Duhul Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie,
reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de
gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus
a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele
pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul (HLL 132, ediţia
1990. În original 161).
Se poate observa că termenii sunt aproape identici. Îi înţelegem deci pe fraţii
noştri din 1888, care o acuzau pe Ellen White că “s-a schimbat.” Până acum
crezuseră cu toţi că templul lui Moise era o umbră a celui din ceruri, ca acum sora
White să spună că templul pământesc nu era decât “o pildă” (object lesson - în
original), despre scopul lui Dumnezeu de a locui în oameni.
Dar să-l lăsăm pe A.T.Jones să continue:
Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca
Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar care este marele ideal şi scop al
locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi
spirituală a închinătorului (Idem, 76)
Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este încheierea lucrării evangheliei. Iar sfârşitul
lucrării evangheliei este, în primul rând, îndepărtarea oricărui vestigiu al păcatului şi
aducerea neprihănirii veşnice - plinătatea lui Hristos - în fiecare credincios; şi, în al
doilea rând, lucrarea evangheliei fiind încheiată, urmează distrugerea tuturor celor
care nu au vrut să primească evanghelia; căci nu este calea Domnului să păstreze în
viaţă pe oamenii care tot ce mai pot face cu viaţa lor este stricăciune şi mizerie.
În serviciul sanctuarului pământesc, am văzut că atunci când se încheia lucrarea
anuală în favoarea celor care luaseră parte la ea, toţi ceilalţi care nu luaseră parte
erau îndepărtaţi. Lucrul acesta este o ilustraţie pentru timpul prezent, care ne arată
că în serviciul adevăratului sanctuar, atunci când lucrarea evangheliei va fi încheiată
pentru toţi cei care au avut o parte în ea, toţi cei care nu au luat parte la ea vor fi
distruşi. Deci încheierea tainei lui Dumnezeu înseamnă îndepărtarea finală a
păcatului, în ambele ei aspecte (Idem 117).
Curăţirea sanctuarului însemna îndepărtarea de deasupra lui a tuturor
nelegiuirilor poporului, care, prin serviciul preoţilor, luaseră parte la slujbele lui în
cursul anului. Iar acest şuvoi trebuie stopat la izvorul lui, în inimile şi vieţile
închinătorilor (Idem 118).
Timpul venirii Domnului şi al aşezării din nou a tuturor lucrurilor, este chiar la
uşă. Isus vine ca să-Şi ia poporul la Sine. El trebuie să prezinte această biserică
“slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau ceva de felul acesta,” ci sfântă şi fără pată. El
trebuie să se reflecte deplin în sfinţii săi.
Dar înainte ca El să vină, poporul Său trebuie să fie în această stare... Iar
această stare de desăvârşire, această dezvoltare a imaginii complete a lui Isus în
fiecare credincios, este cu adevărat sfârşitul tainei lui Dumnezeu, care este “Hristos
în voi, nădejdea slavei.” Această împlinire este realizată în curăţirea sanctuarului,
care este încheierea tainei lui Dumnezeu...
Timpul de faţă este timpul revenirii lui Isus şi al aşezării din nou a tuturor
lucrurilor. Desăvârşirea finală a sfinţilor trebuie să preceadă revenirea lui Isus; şi ştim
bine că ne aflăm în timpul reînviorării, timpul ploii târzii (Face aluzie la afirmaţia sorei
White care a spus că marea strigare a şi început în 1888). Şi dacă acest lucru este
adevărat, atunci ne aflăm în timpul ştergerii păcatelor, care ne-au stat împotrivă
mereu. Iar ştergerea păcatelor este exact acest lucru al curăţirii sanctuarului; este
sfârşitul oricărei fărădelegi în vieţile noastre; este sfârşitul păcatului în caracterul
nostru; este aducerea neprihănirii lui Dumnezeu, care este prin credinţă în Isus
Hristos, spre a rămâne veşnic în noi...
 Şi toate acestea trebuiesc făcute pentru ca solia evangheliei împărăţiei să fie
dusă în toată lumea cu putere de sus, prin care pământul va fi luminat de slavă
(Idem 124.125).
 La aşa ceva nu se mai poate adăuga decât: “Amin.”