Fisa CURENTE Literare
Fisa CURENTE Literare
Fisa CURENTE Literare
CURENTE LITERARE
Curentul literar este o manifestare literară de o anumită amploare, cristalizată într-o perioadă
istorică a evoluţiei literaturii, caracterizată prin orientarea conştientă a unui grup de scriitori spre o
„mutaţie estetică”, o modificare a canonului, a valorilor literare şi a gustului estetic; curentul literar
presupune o conştiinţă estetică manifestată prin opţiuni tipologice („ansamblul practicilor
scripturale” – P. Cornea), prin preferinţe tematice, prin similitudini stilistice, formulate frecvent într-un
program estetic.
Ca fenomene dinamice, „ale căror componente sunt, de regulă, evolutive şi, parţial,
alternative” (H.Markiewicz, Conceptele ştiinţei literaturii), curentele literare pot avea spaţii de
interferenţă şi spaţii de ruptură: „Niciodată un curent nu ocupă singur ecranul unei singure epoci,
după cum el nu domină, în exclusivitate, un singur teritoriu literar sau lingvistic şi adesea nici măcar
o singură operă. La un moment dat, într-o literatură constatăm coexistenţa şi convergenţa
elementelor clasice şi baroce, clasice şi romantice, realiste şi parnasiene etc., în raport de
competiţie sau de colaborare.” (A. Marino, Dicţionar de idei literare).
CLASICISM ROMANTISM
SEMNIFICAŢIILE CONCEPTULUI
lat.classicus – perfect, de prim rang; demn de urmat
fr. romantisme – romantism
1.În sens general: „ceea ce aparţine lumii şi culturii
1. În sens general, exprimă o stare de spirit şi o atitudine
antice greco-latine”. Prin extensie, numeşte şi
general-umană definită prin sensibilitate, interiorizare,
valoarea canonică a unui scriitor, a unei opere, a
subiectivism, natura visătoare, elegiac-meditativă etc.
unei epoci în artă / în literatură („apogeul oricărei
2. Curent artistic (literatură, muzică, pictură) apărut la
literaturi, perioadele sale de glorie” (A. Marino)
sfârşitul sec. al XVIII-lea în Gemania, Franţa, Anglia, ca
2.Curent literar apărut în Franţa (sec. XVI-XVII),
reacţie la raţionalismul şi la constrângerile formale ale
caracterizat prin revigorarea modelului estetic /
clasicismului; primul curent de anvergură universală
uman al Antichităţii greco-latine.
(sec. al XIX-lea).
PROGRAME ESTETICE
inspirat de „Poetica” lui Aristotel;
„Arta poetică” de Nicolas Boileau: stricta codificare a formulat de Victor Hugo – prefaţă la drama romantică
principiilor estetice, opţiunea pentru afirmarea „Cromwell” (1827);
sensului raţional, moral şi estetic al artei, prin programul romantismului românesc (M.Kogălniceanu,
îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, a utilului „Introducţiune”– Dacia literară, 1840) pledează pentru
crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din
cu plăcutul (Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre
istoria naţională, folclorul românesc, frumuseţea naturii
lire / Din ea luaţi frumosul şi-a artei strălucire).; Ţărilor Române;
cultul valorilor literaturii antice: perfecţiune formală abolirea constrângerilor formale, exaltarea libertăţii
generată de legile armoniei, echilibrului şi simetriei, depline de creaţie: predilecţia pentru modele deschise, în
de puritatea genurilor şi a speciilor; elevaţia care genurile şi speciile se suprapun; primatul
subiectului, a eroilor şi a stilului; finalitate etică, mesaj sentimentului, al sensibilităţii şi pasiunii asupra raţiunii.
umanist.
MODELE ESTETICE şi CULTURALE
Concept creativ: mimesis („imitaţia artistică a Concept creativ: phantasia, fantezia creatoare, „o idee-
elementelor lumii obiective [...] în limitele verosimilului şi forţă, un complex de reprezentări căruia nu îi corespunde
ale necesarului” - Aristotel, Poetica); nici un conţinut exterior real” (C. Jung);
creaţia este un joc al minţii (creativitate noetică) şi al creaţia, produs al inspiraţiei, al fanteziei (creativitate
bunului-gust; inspirată de muze în formele raţionalităţii poetică); inspirată de muze, prin iluminare, prin viziune,
şi ale obiectivităţii; prin proiecţie onirică;
izvoarele artei: miturile antice, istoria Antichităţii, izvoarele artei: mituri cosmogonice, istorie naţională,
natura bucolică; o realitate ideală, „universaliile”; natură primordială (cosmică / telurică), folclor, onirism;
categorii estetice predilecte: tragicul, frumosul, categorii estetice: frumosul, grotescul, urâtul, ironia,
sublimul, comicul; apolinicul fantasticul; dionisiacul,
model estetic: opera închisă, perfect elaborată, model estetic: operă deschisă, liberta-tea formelor,
rigoarea formei, a genurilor, a speciilor; principii de suprimarea limitelor între specii şi genuri; opţiunea pentru
creaţie: armonia, echilibrul, simetria, claritatea, forme contrastive, imprevizibile; diversitatea subiectelor,
ordinea; elevaţia subiectului, a eroilor, a stilului; eroi atipici, stil original;
model uman: „utopia unui om perfect, deci canonic” model uman: „utopia unui om excepţional” (Călinescu),
(Călinescu), fiinţa morală, şi raţională, echilibrată şi eul suprapersonalizat, fiinţând în sfera imaginaţiei, a
armonioasă; atitudini şi ipostaze umane: eroul, sensibilităţii atitudini şi ipostaze umane: geniul,
înţeleptul; inadaptatul, visătorul, răzvrătitul;
modelul lumii: univers stabil, imuabil, coerent, modelul lumii: univers în continuă devenire, cicluri
armonios, geocentric; geneză unică, biblică (model cosmice marcate de cosmogonie şi apocatastază
filosofic platonician şi raţionalist, „cartezian”). (modele filosofice idealiste: Kant, Hegel).
1
Şcoala eleată – doctrină filosofică prin care se nega mişcarea (Grecia antică)
2
Heraclit (540 - 480 î.H.) – filosof grec care reprezintă trecerea timpului ca un râu iar dintre elemente primordiale
consideră că focul este esenţa materiei
Clasicismul românesc nu este conturat ca un moment cultural distinct. La sfârşitul sec. al XVIII-lea şi
începutul sec. al XIX-lea se manifestă în creaţiile lui I. Budai-Deleanu („Ţiganiada”), C. Conachi, Gh. Asachi şi ale
poeţilor Văcăreşti. În sec. al XIX-lea elemente de clasicism apar, alături de romantism sau realism, în creaţiile lui
H. Rădulescu, V. Alecsandri (ale cărui comedii clasice din ciclul Chiriţei stau alături de drame romantice), Gr.
Alexandrescu (care alătură fabulelor, satirelor şi epistolelor clasice, poeme romantice) etc.
Romantismul românesc reprezintă un prim moment de sincronizare a literaturii române cu literatura
europeană, manifestându-se într-o diversitate de registre estetice. Etapele romantismului românesc sunt:
Romantismul paşoptist („cuprins între Cârlova care-şi publică în Curierul românesc din 1830 primele
poezii şi Eminescu, debutant la Familia orădeană în 1866” – N. Manolescu) este „vizionar şi apocaliptic cu
Heliade, mesianic şi exaltat cu literatura de exil a paşoptismului, epic şi solar cu Alecsandri, declamator şi gotic
cu Bolintineanu, dezamăgit şi fantastic cu paşoptiştii, titanic şi sarcastic cu Hasdeu” (P.Cornea). Această primă
etapă, care are ca element de specificitate şi elanul patriotic, aspiraţia spre independenţă şi unitate naţională,
este reprezentat şi de Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, A. Russo etc.
Romantismul eminescian reprezintă etapa de plenitudine a curentului pe care „Eminescu îl va face
să transmită fiorul realităţilor impalpabile şi al lumilor înecate dinlăuntrul nostru, muzica legănătoare sau
tumultoasă a peisajului, mitul originilor şi rostogolirea civilizaţiilor, spectacolul orologeriei cosmice şi al
dezagregării universale, convocând astfel Subconştientul, Natura, Istoria, Transcendentul, Absurdul,
personajele marii literaturi din toate timpurile” (P.Cornea).
Romantismul posteminescian coexistă cu realismul, sămănătorismul, simbolismul (sfârşitul sec. al
XIX-lea şi primele decenii ale sec. al XX-lea) şi se manifestă, frecvent, ca epigonism eminescian.
Reprezentanţi notabili sunt G. Coşbuc, O. Goga, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea, Al. Macedonski.
SIMBOLISM
gr. symbolon, lat. symbolum – semn de recunoaştere; fr. symbol, symbolisme – simbol, simbolism
Semnificaţiile conceptului: În sens general, termenul „simbolism” denotă capacitatea unui element particular –
figural sau nonfigural – de a exprima indirect un concept, o noţiune, o idee, un obiect concret sau abstract, în
virtutea unei analogii, a unei relaţii logice ori convenţionale; prin semnificaţia sa specializată, termenul numeşte
un curent artistic (literatură, muzică, pictură) care s-a manifestat la sfârşitul sec. al XIX-lea în Franţa, Gemania,
Anglia, Spania, Rusia etc., ca o mişcare antiparnasiană şi antinaturalistă. Simbolismul promovează un concept
modern de poezie („poezie a sensibilităţii pure” – J. Moréas), bazat pe valoarea muzicală a cuvintelor şi pe
simbolismul imaginilor prin care să fie sugerate trăiri interioare difuze, inefabile.
PROGRAM ESTETIC al SIMBOLISMULUI (întemeiat pe concepţia lui Charles Baudelaire privind
corespondenţele între fragmentele aparent disparate ale universului şi pe ideile filosofice ale lui Nietzsche) a
fost formulat în 1886 de către Jean Moréas, iar în literatura română de către Alexandru Macedonski („Despre
logica poeziei”, 1880; „Arta versului”, 1890; „Poezia viitorului”, 1892; „Despre poezie”, 1995). Textele
programatice ale simbolismului justifică opţiunile estetice printr-o ideologie care constată agonia unei civilizaţii
dominate de pasiunea acumulării, de tehnicism şi degradarea valorilor spirituale, de individualism şi decadenţă
morală. Contestatari ai „veacului de fier”, poeţii simbolişti aspiră spre recuperarea sensibilităţii omeneşti, a
intuiţiilor primordiale, a percepţiilor sinestezice prin care poate fi revelată „analogia universală”, iar fiinţa poate
intra într-o rezonanţă muzicală cu lumea nevăzutelor corespondenţe.
CANONUL ESTETIC SIMBOLIST vizează crearea unui nou limbaj poetic prin:
Noutatea viziunii poetice instituite pe principiul corespondenţelor ; complexitatea „universalei analogii”
poate fi revelată printr-o dublă reţea de corespondenţe: a) între elementele diverse ale lumii fizice; b) între
existenţa obiectuală şi cea ideală („Fenomenele concrete sunt simple aparenţe sensibile destinate a
reprezenta afinităţile lor ezoterice cu Ideile primordiale” – J. Moréas), între universul exterior şi cel interior.
Modelul simbolist se defineşte aici ca punct de ruptură faţă de romantici care îşi construiesc lumea interioară
ca univers compensatoriu, în antiteză cu realul.
Focalizarea imaginarului poetic pe un simbol multisemnificativ (exploatând resursele polisemice ale
limbajului), care este, afirma Macedonski, „numele modului de a se exprima prin imagini spre a da naştere, cu
ajutorul lor, ideii”. Neavând un conţinut semantic explicit, simbolul îşi pierde funcţia de concretizare, de
limpezire a unei idei abstracte, a unui sentiment indicibil pe care o îndeplinea în poezia clasică, romantică sau
parnasiană. El devine un semn prin care se sugerează existentul, un analogon esenţializat al realităţii sensibile
şi suprasensibile şi un element de coeziune / de „corespundere” între planul exterior şi cel interior.
Exploatarea valorii muzicale a cuvintelor, a sunetelor fără un conţinut semantic, a pauzelor, a ritmurilor, a
rimelor se realizează prin armonii imitative, prin figuri de sunet, prin laitmotive, prin tehnici ale recurenţei – de
la tehnica refrenului, la cea a simetriei sintactice, de la repetiţia simplă, la anaforă, epiforă, chiasm, anadiploză
sau epanadiploză. Verlaine năzuia să recupereze starea originară a poeziei-cântec (Muzica, înainte de orice /
Muzică mereu şi totdeauna), Minulescu evoca în „Romanţe pentru mai târziu”, „wagnerienele motive” (Wagner,
Debussy şi Ravel îi fascinează pe simbolişti), Bacovia conferă instrumentelor muzicale rolul de a sugera stări
sufleteşti fluide sau dizarmoniile existenţei.
Cultivarea imaginilor vagi , în care culorile sunt difuze, estompate printr-o tehnică a clarobscurului (precum
în pictura impresioniştilor Degas, Monet, Renoir, Cezanne, Delauney, Gustave Moreau etc.); spaţiile poetice
simboliste figurează, geometric, închiderea, repetarea monotonă a unui model existenţial sau, dimpotrivă, lipsa
de contur a unor întinderi ce nu alină foamea de spaţiu.
Surprinderea complexităţii lumii prin percepţie sinestezică , prin corespondenţe senzoriale în care Ca
noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, / Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund (Ch. Baudelaire).
Imaginea sinestezică de tipul „audiţiei colorate” este avută în vedere şi de Macedonki care definea poezia
viitorului ca „muzică şi imagine”.
Noutatea limbajelor poetice se întemeiază pe tehnica sugestiei care generează „bucuria de a ghici încetul
cu încetul; a sugera obiectul, iată visul nostru” (St. Mallarmé). Sugestia, „arta de a evoca idei” se realizează
prin ambiguizarea deliberată a enunţului (deseori eliptic, ca în poezia de notaţie / de atmosferă), prin căutarea
cuvântului aluziv cu virtuţi eufonice şi a simbolului prin care „întrezărim întotdeauna o nouă ordine posibilă a
universului” (L. Bote).
Inovaţia prozodică urmăreşte exprimarea ritmului interior – al reveriilor melodice sau al dizarmoniei şi
stridenţei maladive – printr-o „dezordine savant orchestrată” a versului (unităţi ritmice inegale) cu „opriri
multiple şi mobile” (rupturi de ritm), prin „fluidităţi ascunse” (J. Moréas) şi, mai ales, prin versul liber . Noul
model de versificaţie se bazează pe înlocuirea accentelor de intensitate (specifice ritmului clasic) cu accente
afective care reliefează un cuvânt, o sintagmă, un enunţ, provocând dislocări ale versului tradiţional, eliberarea
lui de constrângerile ritmului şi ale rimei.
SIMBOLISMUL ROMÂNESC
Simbolismul românesc, primul curent sincron cu cel european, nu a fost un fenomen de imitaţie a
şcolilor simboliste franceze, ci manifestarea unei atitudini estetice moderne, născute din tentativa de
a depăşi romantismul minor, epigonic şi idilismul rustic promovat de sămănătorişti.
„Simbolismul românesc va avea un caracter contradictoriu: pe de o parte el va redescoperi poezia ca
atitudine particulară în faţa lumii, ca mod de a crea un univers privilegiat, pe de alta va asculta
apelurile epocii moderne şi va deveni o poezie a civilizaţiei, a oraşului, a tehnicii.” (N. Manolescu)
1. Prima etapă (1880-1904): perioada teoretizărilor şi a experimentelor. Gruparea formată la revista
„Literatorul” (1880-1919, cu întreruperi) şi la cenaclul lui Alexandru Macedonski se ridică împotriva
academismului junimist, a clişeelor şi retorismului romantic posteminescian; primele creaţii
simboliste: Macedonski – „Excelsior”, 1895, Ştefan Petică – „Fecioare în alb”, 1902, Dimitrie Anghel
– „În grădină”, 1905
2. Etapa a doua (1908-1914): perioada de afirmare a „simbolismului autohtonizat”, antisămănătorist
şi antipoporanist, în jurul revistei „Vieaţa nouă” (1905-1925) condusă de Ovid Densusianu care
considera simbolismul o emblemă a vieţii moderne, „o ilustraţie a geniului latin, opus celui germanic”;
reprezentanţi: Ion Minulescu, („Romanţe pentru mai târziu”, 1908), Traian Demetrescu, Emil Isac,
Nicolae Davidescu
3. A treia etapă (1914-1920) – perioada cea mai contradictorie: apogeul simbolismului românesc
atins prin creaţia bacoviană („Plumb”, 1916) coincide cu declinul curentului concurat de mişcări
avangardiste, de modernism, tradiţionalism (simptomatic, poeţi care au debutat sub auspiciile
simbolismului s-au orientat spre alte orizonturi estetice: Tristan Tzara, Tudor Arghezi, Ion Pillat).
Atitudini simboliste:
reveria intelectuală
contemplaţia Teme simboliste:
aspiraţia nostalgică natura, loc al corespondenţelor
„Clasicism – Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza de
retortă. [...] Clasicul face apoteoza omului, romanticul descrie martiriul, drama omului. Viaţa clasicului este inteligibilă,
geometrică; a romanticului este «fără sens», sau cu sens abscons. În termeni astronomici am zice: clasicul e un solar,
romanticul e un selenar. [...] Sub aspect temporal, clasicul trăieşte într-un prezent etern, e un eleat 3; romanticul stă în
perspectiva unui trecut indefinit, e un heraclitean 4. [...] Clasicului îi lipseşte sentimentul naturii. În clasicism te izbeşte
arhitectonicul, decorul unic. În romantism, varietatea faunei şi florei. În romantism natura copleşeşte pe om [...] Clasicul e
didactic, epic, tragic, anacreontic. Romanticul e liric, dramatic, speculativ. (George Călinescu, Clasicism,
romantism, baroc)
CLASICISM ROMANTISM
SEMNIFICAŢIILE CONCEPTULUI
lat.classicus – perfect, de prim rang; demn de urmat
1. În sens general: „ceea ce aparţine lumii şi culturii fr. romantisme – romantism
antice greco-latine”. Prin extensie, numeşte şi 1. În sens general, exprimă o stare de spirit şi o atitudine
valoarea canonică a unui scriitor, a unei opere, a unei general-umană definită prin sensibilitate, interiorizare,
epoci în artă / în literatură („apogeul oricărei literaturi, subiectivism, natura visătoare, elegiac-meditativă etc.
perioadele sale de glorie” (A. Marino) 2. Curent artistic (literatură, muzică, pictură) apărut la sfârşitul
2.Curent literar apărut în Franţa (sec. XVI-XVII), sec. al XVIII-lea în Gemania, Franţa, Anglia, ca reacţie la
caracterizat prin revigora-rea modelului estetic / uman raţionalismul şi la constrângerile formale ale clasicismu-lui;
al Antichităţii greco-latine. primul curent de anvergură universală (sec. al XIX-lea).
PROGRAME ESTETICE
inspirat de „Poetica” lui Aristotel; formulat de Victor Hugo – prefaţă la drama romantică
„Arta poetică” de Nicolas Boileau: stricta codificare a „Cromwell” (1827);
principiilor estetice, opţiunea pentru afirmarea sensului programul romantismului românesc, M. Kogălniceanu,
raţional, moral şi estetic al artei, prin îmbinarea „Introducţiune” – Dacia literară (1840): pledează pentru
frumosului cu binele şi adevărul, a utilului cu plăcutul crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istoria
(Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire / Din ea naţională, folclorul românesc, frumuseţea naturii Ţărilor
luaţi frumosul şi-a artei strălucire).; Române;
abolirea constrângerilor formale, exaltarea libertăţii depline de
cultul valorilor literaturii antice: perfecţiune formală
generată de legile armoniei, echilibrului şi simetriei, de creaţie: predilecţia pentru modele deschise, în care genurile şi
puritatea genurilor şi a speciilor; elevaţia subiectului, a speciile se suprapun; primatul sentimentului, al sensibilităţii şi
eroilor şi a stilului; finalitate etică, mesaj umanist. pasiunii asupra raţiunii.
3
Şcoala eleată – doctrină filosofică prin care se nega mişcarea (Grecia antică)
4
Heraclit (540 - 480 î.H.) – filosof grec care reprezintă trecerea timpului ca un râu iar dintre elemente primordiale
consideră că focul este esenţa materiei
Concept creativ: mimesis („imitaţia artistică a Concept creativ: phantasia, fantezia creatoare, „o idee-forţă,
elementelor lumii obiective [...] în limitele verosimilului şi ale un complex de reprezentări căruia nu îi corespunde nici un
necesarului” - Aristotel, Poetica); conţinut exterior real” (C. Jung);
creaţia este un joc al minţii (creativitate noetică) şi al creaţia, produs al inspiraţiei, al fanteziei (creativitate poetică);
bunului-gust; inspirată de muze în formele raţionalităţii şi inspirată de muze, prin iluminare, prin viziune, prin proiecţie
ale obiectivităţii; onirică;
izvoarele artei: miturile antice, istoria Antichităţii, izvoarele artei: mituri cosmogonice, istorie naţională, natură
natura bucolică; o realitate ideală, „universaliile”; primordială (cosmică / telurică), folclor, onirism;
categorii estetice predilecte: tragicul, frumosul, categorii estetice: frumosul, grotescul, urâtul, ironia, fantasticul;
sublimul, comicul; apolinicul dionisiacul,
model estetic: opera închisă, perfect elaborată, model estetic: operă deschisă, liberta-tea formelor, suprimarea
rigoarea formei, a genurilor, a speciilor; principii de limitelor între specii şi genuri; opţiunea pentru forme contrastive,
creaţie: armonia, echilibrul, simetria, claritatea, ordinea; imprevizibile; diversitatea subiectelor, eroi atipici, stil original;
elevaţia subiectului, a eroilor, a stilului; model uman: „utopia unui om excepţio-nal” (Călinescu), eul
model uman: „utopia unui om perfect, deci canonic” suprapersonalizat, fiinţând în sfera imaginaţiei, a sensibilităţii
(Călinescu), fiinţa morală, şi raţională, echilibrată şi atitudini şi ipostaze umane: geniul, inadaptatul, visătorul,
armonioasă; atitudini şi ipostaze umane: eroul, răzvrătitul;
înţeleptul; modelul lumii: univers în continuă devenire, cicluri cosmice
modelul lumii: univers stabil, imuabil, coerent, marcate de cosmogonie şi apocatastază (modele filosofice
armonios, geocentric; geneză unică, biblică (model idealiste: Kant, Hegel);
filosofic platonician şi raţionalist, „cartezian”);
„Clasicism – Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza de
retortă. [...] Clasicul face apoteoza omului, romanticul descrie martiriul, drama omului. Viaţa clasicului este inteligibilă,
geometrică; a romanticului este «fără sens», sau cu sens abscons. În termeni astronomici am zice: clasicul e un solar,
romanticul e un selenar. [...] Sub aspect temporal, clasicul trăieşte într-un prezent etern, e un eleat 5; romanticul stă în
perspectiva unui trecut indefinit, e un heraclitean 6. [...] Clasicului îi lipseşte sentimentul naturii. În clasicism te izbeşte
arhitectonicul, decorul unic. În romantism, varietatea faunei şi florei. În romantism natura copleşeşte pe om [...] Clasicul e
didactic, epic, tragic, anacreontic. Romanticul e liric, dramatic, speculativ. (George Călinescu, Clasicism,
romantism, baroc)
5
Şcoala eleată – doctrină filosofică prin care se nega mişcarea (Grecia antică)
6
Heraclit (540 - 480 î.H.) – filosof grec care reprezintă trecerea timpului ca un râu iar dintre elemente primordiale
consideră că focul este esenţa materiei