-Luceafarul-

de Mihai Eminescu

-eseu bac-

Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri

literare, este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului,
dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus
unui destin pe care tinde sa il depaseasca).

     Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al

speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica.
Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn,
realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul,
fereastra, oglinda, visul.
Tema poemului este romantica: problematica geniului in
raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Compozitia
romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si
terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul
comun.

     Luceafarul se incadreaza in specia litarera a

poemului, specie de interferenta a epicului cu liricul, de
intindere relativ mare, cu un continut lozo c si caracter
alegoric.
fi
fi
      Poemul romantic se realizeaza prin amestecul
genurilor: liric (intensitatea emotionala), epic (aparitia
formelor naratiunii), si dramatic (con ict, dialoguri) si al
speciilor: idila (poveste de dragoste), pastel (peisaj terestru
si cosmic), basm (poveste alegorica, fantastica) si meditatie
lozo ca. Astfel, lirismul sustinut de meditatia lozo ca si de
expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a
basmului si are elemente dramatice (dialog).

     Viziunea romantica despre lume este data de tema,

de relatia geniu-societate, de structura, de alternarea
planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele
literare, de imaginarul poetic. Elemente ale viziunii clasice
sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.

     Tema poemului este problematica geniului in roport cu

lumea, iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin
armonizarea zborului spre primordial si originar cu meditatia
asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale
naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic.

     Titlul poemului se refera la motivul central al textului ,

Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului
geniului in lume, vazut ca o inta solitara si nefericita, opusa
omului comun.
fi
fi
fi
fl
fi
fi
     Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia
planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala
se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele
doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand
partea a doua re ecta doar planul terestru, iar partea a treia
este concentrata pe planul cosmic.

     Incipitul poemului se a a sub semnul basmului. Timpul

este mitic, cadrul abstract este umanizat.

     Partea intai a poemului este o splendida poveste de

iubire. Atmosfera se a a in concordanta cu mitologia
romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea
se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in
cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul,
marea, castelul, fereastra, oglinda. Semni catia alegoriei
este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul
superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

     La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos,

Luceafar bland, / Alunecand pe-o raza , Luceafarul se
smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si
mare, ca un tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii
. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete
construita dupa canoanele romantice: par de aur moale,
umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara
. Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda
ipostaza demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate
fl
fl
fl
fi
 majora: Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere .
Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai
intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei
si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt
intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde
. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul, accepta
sacri ciul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb
pe-o sarutare...

     In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita

acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu
care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii
lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din
universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei
ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la
aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este
realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul
Luceafarului. Acesta devine intruchiparea mediocritatii
pamantene: viclean copil de casa, Baiat din ori si de
pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori
.

     Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si

constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia,
poate divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul
cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos: Si
din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos , adica
de viata nita, de stingere, este numit Hyperion. De
remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia
fi
fi
fi
fl
 oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si
cunoaste esenta Luceafarului.

     Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire

pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este
gata de sacri ciu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion
pentru ca el face parte din ordinea primordiala a
cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De
asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a
muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in compensatie, diferite
ipostaze ale geniului: lozoful, poetul, geniul militar /
cezarul, ca si argumentul in delitatii fetei.

     In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza

printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele
de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
in orite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub
lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin,
patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele :
noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-
ntai, visul meu din urma , ca si constituirea cuplului
adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat
aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate
asupra identitatii vocii lirice. In nal, geniul se izoleaza
indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel
terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia
si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de
lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice
nale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele,
ramane ancorat in cercul stramt , simbol al
fi
fl
fi
fi
fi
fi
vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de
perfecta liniste su eteasca obtinuta prin detasarea de
framantarile lumii.

     Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data

si de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8
silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.

Incheiere

     Luceafarul poate considerat o alegorie pe tema

romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca
povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-
o suita de metafore, personi cari si simboluri. Poemul
reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume,
vazut ca inta solitara si nefericita, opusa omului comun.
fi
fl
fi
fi