RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL

de Ion Barbu
I. CONTEXTUL
În peisajul literaturii române interbelice, Ion Barbu este poetul prin
excelență, reprezentant al modernismului, alături de Lucian Blaga și Tudor
Arghezi.
Matematician de profesie, a pornit de la credința că „există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu
poezia”.
Este de netăgăduit faptul că Ion Barbu a rămas viu în conștiința posterității
prin poezia sa ermetică.
Ermetismul este o orientare specifică artei moderne, ce se caracterizează prin
încifrarea accentuată a mesajului artistic, oferind impresia de obscuritate.
II. ÎNCADRAREA
Reprezentativă pentru viziunea modernist-ermetică a scriitorului asupra
lumii este poezia „Riga Crypto si lapona Enigel”, publicată în anul 1924 și
integrată în volumul „Joc secund” ce face parte din a doua etapă a creației lui Ion
Barbu.
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și de idei, apărută ca o
reacție împotriva tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin introducerea
unor idei și concepții noi asupra expresiei artistice.
Dimensiunea modernistă a textului se evidențiază în primul rând prin
utilizarea simbolică a limbajului. Mesajul este ambiguu prin metafore
surprinzătoare precum: „zorile încep să joace”, „roata albă îmi e stăpână”.
Viziunea modernistă, care face poemul să devină unul alegoric, amintește de
„Luceafărul” eminescian; este abordată problema cunoașterii. De altfel, Barbu
însuși descrie poezia drept „un Luceafăr întors”. Poemul prezintă două măști lirice,
Crypto și Enigel, care se îndrăgostesc în urma întâlnirii din vis, dar care nu pot fi
împreună din cauza diferenței de condiție.
 În al doilea rând, se observă intelectualizarea emoției. Spre deosebire de
poemul eminescian, în această poezie, ființa umană este superioară, dar continuă să
aspire spre absolut. Ființa inferioară, regele ciupercilor, cere să îi rămână alături și,
fiindcă nu reușește să o convingă, își ignoră condiția tinzând spre imposibil, motiv
pentru care este și pedepsit. Deși povestea de dragoste dintre cei doi este autentică,
Enigel nu se lasă pradă sentimentelor, ci vrea să meargă spre Sud, tinzând în
continuare spre absolut. Astfel, emoția devine subordonată rațiunii.
Dincolo de structura narativă, în această baladă există și o altă serie de
trăsături specifice poeziei moderniste de tip ermetic. Este vorba despre prezența
unor motive poetice precum: transhumanța, tentația sudului, atracția pentru soare,
visul desfășurat ca în basme, sufletul-fântână, motivul luminii și al umbrei.
Soarele este simbolul cunoașterii, al rațiunii, întunericul și umbra sunt
simboluri ale instinctului, ale involuției umane, iar sufletul-fântână sugerează
capacitatea omului de a acumula experiențe de-a lungul vieții.
III. TEMA
Din punct de vedere tematic, opera surprinde o poveste de iubire imposibilă
dintre două ființe ce fac parte din lumi diferite, o baladă fantastică în care întâlnirea
are loc în plan oniric (în visul fetei ca în Luceafărul). Tema iubirii imposibile se
asociază cu cea a creației și a cunoașterii.
Universul poetic este construit cu ajutorul motivelor literare, cum ar fi cel al
fântânii, al trecerii timpului, al somnului , ce ajută la dezvăluirea existenței celor
două tipuri umane: de geniu, care aspiră spre absolut și care dorește depășirea
condiției proprii și de rând, care continuă viața alături de cei din mediul său.
Poetul dă impresia că se joacă încă de la început, mergând pe firul unei
povești eterne, în tiparele căreia își așează eroii. Dar jocul are o seriozitate care
depășește anecdoticul și devine o aventură a spiritului.
O primă imagine poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume o
constituie chemările Rigăi și primele refuzuri ale lui Enigel. Riga incearcă să-și
îmbie aleasa cu elemente specifice regnului său, „dulceață” în prima chemare.
Lapona refuză, anunțând intenția ei de a culege „fragii fragezi, mai la vale”,
nefiind dispusă a renunța la călătoria sa.
Îndrăgostitul face o a doua chemare, fiind dispus la sacrificiul de sine în
numele acestei iubiri: „Dacă pleci să culegi/ Începi rogu-te cu mine”. Enigel este
conștientă de imposibilitatea propunerii și de fragilitatea ciupercii, așa că îl refuză
din nou spunându-i: „Teamă mi-e, te frângi curând,/ Lasă, așteaptă de te coace”.
Opoziția copt-necopt denotă relația fiecărui dintre ei cu Universul, astfel că
încercarea de schimbare a condiției ar fi imposibilă fără pierderea de sine a celui ce
o face.
O a doua imagine poetică se regăsește în refuzul final al lui Enigel. A treia
chemare a regelui ciupercilor primește un refuz categoric din partea ființei umane
în căutarea absolutului, fiind evidentă diferența de condiție între cei doi. Dacă în
cazul lui Crypto „mii de visuri de măcel” îl despart de Soare, Enigel se închină „la
Soarele-nțelept”, căci ea știe că „la Soare roata se mărește,/ La umbră numai carnea
crește”. Astfel, ea își urmează călătoria inițiatică spre Sud, iar Crypto, neputând să
accepte acest fapt, face un ultim efort de a evada condiției actuale, însă această
tentativă este pedepsită de ordinea Universului. Prin urmare, regele devine o
ciupercă otrăvitoare, fiind condamnat la un destin comun, cu „măsălarița-mireasă”.

IV. ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

Titlul face referire la numele celor doi protagoniști ai acestei iubiri
imposibile, iar cele două substantive care le insoțesc arată rangul și originea:
Crypto înseamnă ascuns, încifrat, dar totodată sugerează apartenența sa la familia
ciupercilor, denumite științific criptogame, iar rigă înseamnă rege; Enigel este un
nume cu rezonanță nordică și înseamnă înger în suedeză, iar laponă face referire la
originea sa nordică.
Personajele aparțin unor lumi diferite, iar portretele lor și locurile natale sunt
prezentate în antiteză. Riga Crypto, „inimă ascunsă” este stăpânul acestei lumi
vegetale. Condiția lui este tragică, aspirațiile nefiindu-i înțelese, iar dragostea
pentru Enigel îi este fatală. Singura lor asemănare este statutul superior în
interiorul propriei lumi: el este rege al plantelor inferioare, iar ea își conduce
turmele de reni, fiind o stăpână a regnului animal, întruchipând o lume superioară,
echilibrată, apărând în ipostaza de ființă rațională „omul -fiară bătrână”.
În același mod antitetic, riga este bârfit și ocărât de supuși, pentru că e
„sterp” si nu „înflorește”, în timp ce ea își recunoaște statutul de ființă solară.
Un al doilea element de compoziție constă în procedeul povestirii în ramă.
 Poezia este în două părți, fiecare dintre ele reprezentând câte o nuntă. Prima
nuntă este una posibilă, care s-a realizat deja și are rolul de cadru pentru nunta
fantastică, aceasta având un final nedorit, Riga Crypto fiind nevoit să accepte
căsătoria cu „măsălarița-mireasă”. Prima parte cuprinde primele patru strofe, care
au rolul de prolog al baladei și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul
fruntaș”.
Se face trimitere spre un timp mitic prin adresarea direct către cel care va
rosti povestea tragică a Laponei Enigel și a lui Riga Crypto: „Menestrel trist”,
„Mult îndărătnic menestrel”. În cea de-a doua parte, povestea este proiectată tot în
trecut, dar într-un timp nedeterminat în raport cu momentul rostirii. Cântecul
despre povestea tragică de iubire trebuie spus însă într-o atmosferă prielnică, în
afara cotidianului „la spartul nunții, în cămară”.

V. CONCLUZIE
Prin intermediul acestui poem, I. Barbu înlocuiește ideea impusă în
literatură că dragostea este un miracol în sine, poemul reprezentând drama
incompatibilității și legea nemiloasă a iubirii: supraviețuiește cel puternic, iar cel
slab este sacrificat. El realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prin
prezența unor personaje bizare, prin cultivarea unui limbaj nou, caracterizat prin
ambiguitate și echivoc.
De asemenea, în planul ideilor, iubirea este văzută ca o formă de cunoaștere,
de împlinire a unui ideal, fără a avea în ea nimic miraculos sau spectaculos.