VOCAÞIA ISTORIEI

PRINOS
PROFESORULUI ªERBAN PAPACOSTEA
Coperta: Ionel Cândea
A]ezare [n pagin`: Evdochia Smaznov

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

OMAGIU. PAPACOSTEA, ªERBAN
Vocaþia istoriei: prinos profesorului ªerban
Papacostea/Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazãr. - Brãila:
Editura Istros a Muzeului Brãilei, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-1871-10-3

I. Cristea, Ovidiu
II. Lazãr, Gheorghe

94(498)

Toate drepturile asupra prezentei ediþii sunt rezervate

Editurii Istros a Muzeului Brãilei

ISBN: 978-973-1871-10-3
VOCAÞIA ISTORIEI
PRINOS
PROFESORULUI ªERBAN PAPACOSTEA

volum îngrijit de
OVIDIU CRISTEA, GHEORGHE LAZÃR

MUZEUL BRÃILEI EDITURA ISTROS

BRÃILA, 2008
 VEACUL XIV.
Din nou şi mereu ...

ŞTEFAN S. GOROVEI

Cu 35 de ani în urmă, un tânăr care încă nu împlinise 25 de ani

îndrăznea să încredinţeze spre tipărire un număr de pagini cuprinzând
observaţii, idei, ipoteze cu privire la naşterea principatului moldovenesc
prin acţiunile unor eroi care se numesc Dragoş vodă şi Bogdan vodă.
Îndemnul de a intra în cercetarea acestui subiect fusese puternic potenţat
de o carte căreia i-am datorat, atunci, o extindere a orizonturilor şi o
adâncire a înţelegerii faptelor: Maramureşul lui Radu Popa1 a constituit
fericita „provocare”, dar şi temelia sigură pe care am simţit că pot încerca
să ridic edificiul „meu”. Pe când paginile mele se tipăreau, un studiu a
apărut într-o revistă de specialitate, provocând vâlvă între medievişti; el
relua discuţia despre două dintre problemele neguroase ale istoriei
Moldovei în veacul XIV: închegarea statului şi controversatul Costea
voievod2. Întâlnirea cu autorul studiului, la 2 mai 1973, m-a făcut
posesorul unui extras înainte ca revista să fi fost pusă în vânzare şi aşa am
mai putut strecura o semnalare pe ultima pagină a cărticelei care a ieşit la
începutul verii3. Din acea zi de 2 mai 1973 datează şi cunoştinţa mea cu
d-l Şerban Papacostea, care a semnalat, apoi, în cuvinte prietenoase şi
încrezătoare, apariţia volumaşului meu4. Istoria Moldovei în veacul XIV a

1
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970 (ediţie nouă,
îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1997).
2
Şerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Observaţii pe marginea unui
izvor necunoscut, în SMIM, VI, 1973, p. 43–59 (cu precizările din SMIM, VII, 1974,
p. 363). Reluat în idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-
Napoca, 1988, p. 97–112; în ediţia nouă, adăugită, Bucureşti, 1999, p. 104–121.
Versiunea franceză – Aux débuts de l’État moldave. Considérations en marge d’une
nouvelle source, în RRH, XII, 1973, 1, p. 139–158.
3
Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării
statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 166. Cartea a primit „bunul de tipar” la 15
mai 1973.
4
În RdI, 27, 1974, 5, p. 824–825. De o recenzie la fel de prietenoasă a beneficiat acea
carte şi din partea regretatului Leon Şimanschi (AIIAI, XI, 1974, p. 309–311). Pentru un
devenit – după propriile cuvinte ale d-sale – „un domeniu de preocupări
comune”, de „sinergie” istoriografică, în care am străbătut ani de cercetări
„în convergenţă şi divergenţă”5. Aşa se face că, pentru aniversarea de
acum, mi s-a părut că ar putea fi potrivită (poate şi folositoare pentru toţi)
o trecere în revistă a unor contribuţii şi puncte de vedere comunicate de
unii dintre cercetătorii care au manifestat interes pentru problematica
uriaşă, complexă şi complicată, a istoriei principatului românesc dintre
Carpaţi şi Nistru în veacul XIV. E de la sine înţeles că mă interesez în
special de evoluţia cercetărilor în acele puncte asupra cărora m-am oprit
eu însumi6. Mi se va ierta dacă, din neştiinţă sau din neatenţie, voi fi omis
unele dintre contribuţiile cu adevărat importante care au luminat în vreun
fel, în ultimii ani, aceste chestiuni.
*
De la începutul muncii mele în acest domeniu am socotit (şi cred
în continuare, cu tărie) că o încercare de luminare a problemelor legate de
istoria Moldovei de la întemeierea statului până la 1400 trebuie să
pornească de la stabilirea, cât mai precisă şi mai coerentă, a succesiunii şi
a cronologiei domnilor. Acesta a fost şi primul pas pe care l-am îndrăznit,
chiar în 1973, cu dezvoltări şi adânciri ulterioare7. Izvoarele arată, cu
suficientă limpezime, şirul domnilor şi limitele între care (cu toate
rezervele cuvenite) se pot cuprinde domniile lor. Reconstituirile diferite se
explică în mare parte prin concepţia care stă la baza interpretării
izvoarelor, şi doar în mai mică măsură prin înţelegerea şi tălmăcirea
diferită a graiului acestor izvoare. Am înţeles mai bine acest lucru atunci
când am citit o critică adusă „cronologiei liniare” pe care am promovat-o
de la început şi pe care am construit tot restul edificiului: „Favoarea de
care continuă să se bucure asemenea cronologie liniară se lămureşte prin
acceptarea necritică a iluziei medievale, înfăţişată de cronicile veacurilor

istoric de o factură cu totul specială, ea a fost o lucrare de istorie locală – Radu

Constantinescu, în notele la N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ediţie
îngrijită de ~, Bucureşti, 1985, p.160, nota [19]. Despre chipul în care acest istoric şi-a
imaginat veacul XIV moldovenesc, v. mai departe, în text.
5
Din cuvintele care însoţesc unele extrase din 1978, 1985, 1988.
6
Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997.
7
Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea, în AIIAI, X, 1973,
p.99–121; L’État roumain de l’est des Carpates: la succession et la chronologie des
princes de Moldavie au XIVe siècle, în RRH, XVIII, 1979, 3, p. 473–506; Cu privire la
cronologia primilor voievozi ai Moldovei, în RdI, 32, 1979, 2, p. 337–345; Începutul
domniei lui Alexandru cel Bun, în RI, V, 1994, 7–8, p. 783–787. Ultimele trei se
regăsesc în Întemeierea Moldovei. Probleme controversate.

272
XV–XVI, ce promova părerea unei domnii unice, scoţând în afara
legitimităţii tot ce contrazicea genealogia, uneori imaginară, întotdeauna
redusă şi întemeiată pe interesele comune de dată mai nouă ale familiei
domnitoare în clipa compilării”8. Pentru autorul acestei critici, întregul
răstimp cuprins între Dragoş vodă şi Alexandru cel Bun nu putea fi
imaginat decât ca o vreme de nesfârşite tulburări, de multiple stăpâniri
paralele în continuă schimbare, ca într-un caleidoscop miraculos !
Discutând despre contradicţiile şi „încălecările” care există, cu adevărat,
„în datele comunicate de izvoarele narative şi documentare”, autorul nu
socotea importantă analiza izvoarelor pentru a vedea dacă aceste
contradicţii şi „încălecări” se pot susţine ori se pot elimina, ci tocmai pe
acestea le accepta tale-quale: „fiecare [dintre personajele menţionate
contradictoriu de izvoare – n. mea] stăpânea numai o parte a ţării,
unificată în anul 1401 de către unul dintre voievozi, Alexandru cel Bun,
care domnea deja în orice caz la 1397”9. Viziunii liniare i se opune, astfel,
o viziune haotică, al cărei rezultat este un tablou de-a dreptul halucinant:
„voievozii Bogdan, Laţcu, Ştefan, Petru, Roman, Costea, Giurgiu, Iuga,
Alexandru şi Bogdan <sunt> atestaţi în Moldova între anii 1359 şi 1400 şi
domnind de multe ori concomitent. Astfel, Dragoş din Giuleşti
(1344/1345–1360) şi rudele sale Sas şi Balc (1359–1365) se află la Baia,
Bogdan din Cuhea (1359) şi Laţcu (1362–1366/1368) la Siret (Laţcu şi
mai târziu, până în 1376), Ştefan şi Petru Muşat din Rona la Neamţ
(1366/1368), Giurgiu în Bucovina până la 1377, Costea în Moldova de jos
(1377–1402), Roman Muşat (1377–1399) în partea de sud, pe sub munte.
În 1387–1388, Petru Muşat, aflat la Siret în 1384, primea o parte din
Galiţia de la polonezi, iar în 1394 fratele său, Ştefan, se recunoaşte
vasalul Poloniei, pentru a putea elimina pe celălalt voievod, şi, ca un
rezultat al acestui gest, Sigismund al Ungariei trecea munţii în 1395 la
Neamţ. În 1396, Ştefan, cu ajutorul palatinului Podoliei, a înfrânt pe Iuga,
un nepot al lui Bogdan de la Siret. Ştefan, a cărui capitală este acum la
Suceava, este nevoit să-şi asocieze pe ceilalţi voievozi în 1397 (Iuga şi
Mihail până în 1399, Alexandru şi Bogdan până la 1398, fiii lui Roman).
Ştefan fiind detronat în 1399 de către Roman, întrucât aliatul său,
palatinul Podoliei, Spitko, murise în 1399 într-o luptă cu lituanii, noul
cneaz lituan a intervenit, luând prizonier pe Roman. În anii 1399–1400
Moldova este împărţită între patru voievozi: Alexandru (cel Bun),

8
Radu Constantinescu, loc. cit., p. 160, nota [19].
9
Ibidem.

273
Bogdan, Ivaşco şi Iuga. Abia de la 1401–1402 ţara este unită sub sceptrul
lui vodă Alexandru (1397–1432)”10.
Se vede că, incapabil (sau nedornic) să distingă între domnii în
scaun, fiii şi/sau fraţii asociaţi la domnie şi eventualii pretendenţi, autorul
a construit această imagine fantasmagorică a unei ţări în care lipsea orice
ordine. Desigur, existenţa unor pretendenţi (din ramuri colaterale ale
familiei domnitoare, sau chiar dintre urmaşii vechilor dinaşti, dizlocaţi de
stăpânirea unificatoare a lui Bogdan şi a urmaşilor săi) este întru totul
acceptabilă; însă, vorbind de cronologia domnilor, nu se pot avea în
vedere decât domnii legitimi, cei care au fost partenerii de discuţii ai
suveranilor vecini, singurii care contau şi care, în fond, au scris istoria
acelei vremi. Aceştia au fost înscrişi în documentele oficiale (precum cel
din 7 ianuarie 140311), aceştia au fost trecuţi în pomelnice, despre ei au
scris cronicile; dar şi în pomelnice, şi în cronici ne întâmpină, uneori,
texte şi date subminate de confuziile pe care, în chip inerent, a trebuit să
le aducă redactarea (refacerea) târzie a acestor categorii de surse, prin
compilări care nu aveau cum să fie conduse de spirit critic. A stărui
asupra unor relatări confuze din veacuri târzii, cu iluzia că în ele s-ar afla
cine ştie ce reflexe ale unor surse necunoscute, mi se pare o eroare de
metodă, care duce, finalmente, la o relativizare a mesajului surselor mai
vechi şi mai apropiate de evenimente, o relativizare nu numai
nefolositoare, dar şi absolut neconstructivă şi, oricum, cu totul nepotrivită.
Nu-mi pot imagina reacţia pe care menţionatul adversar al
„cronologiei liniare” ar fi putut să o aibă în faţa informaţiilor scoase la
iveală de cercetătoarea Valentina Pelin, care a semnalat, în 2004, o
traducere din secolul XVIII a pomelnicului din 1488 al Mănăstirii
Voroneţ şi unde, la capitolul domnilor, mai figurează – în afara
controversatului, dar deja cunoscutului Costea voievod – şi Dobroslav,
Şandre, Gheorghii, Micul şi Săpot, toţi cu titlul de voievod12.

10
Ibidem, p.186–187, nota [9].
11
DRH, A, Moldova, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi
L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 24–25, nr. 17. Originalul – în lipsa căruia s-au făcut
felurite presupuneri, punându-se la îndoială valoarea probatorie a ştirilor din act – a fost
redescoperit şi publicat de Dalila Aramă în AIIAI, XVIII, 1981, p. 676 (cu foto în
p. 675).
12
Valentina Pelin, Relatări despre Ştefan cel Mare în Pomelnicul de la Voroneţ, în
„Revista de Istorie a Moldovei”, 2004, 3 (59), p. 29. Şirul domnilor este următorul:
Bogdan, Laţco, Dobroslav, Coste, Şandre, Gheorghii, Dragoş, Micul, Petru, Roman,
Ştefan, Săpot, Iuga, Bogdan, Alexandru.

274
Descoperirea acestor cinci „noi” domni ai Moldovei din veacul XIV ar fi
produs, oare, perplexitate sau jubilare pentru triumful ideilor confuze ?!
Tradiţii locale (idee care pare să fie scumpă unor istorici) fără număr,
pierdute în veacurile constituirii marilor cronici ale Moldovei medievale şi
regăsite ca prin minune tocmai spre sfârşitul secolului XVIII...
Sistemul cronologic înfăţişat în 1973, aşa cum mi s-a părut că
rezultă din analiza strânsă a izvoarelor şi din confruntarea lor, a fost
capabil să susţină şi propunerea de reconstituire a genealogiei familiei
domnitoare şi să încadreze convenabil acţiunile principale din domeniul
relaţiilor externe ale principatului moldovean în veacul XIV. Acest sistem
a părut valabil unor istorici străini şi nu fără bucurie îl văd, în vremea din
urmă, acceptat – în liniile sale generale – şi de unii istorici români, d-l
Constantin Rezachevici folosindu-l în a sa Cronologie critică13, de unde a
fost preluat şi pentru o Galerie a voievozilor tipărită peste Prut14. Aceasta
arată că puncte de vedere iniţial divergente se pot apropia prin scrutarea
stăruitoare a surselor, cât şi prin lucrul efectiv. Caracterul ipotetic al unor
reconstrucţii istorice diminuează pe măsură ce se lucrează cu ipotezele
respective şi se constată că ele nu contravin noilor observaţii şi sugestii.
Cunoaşterea lui Dragoş voievod, căruia vechea cronică îi atribuie
rolul de descălecător al Ţării Moldovei a progresat, într-o anumită
măsură, în anii din urmă; în egală măsură, însă, se poate spune că s-a
produs şi un regres. Progresul este marcat de un fapt care a fost exprimat
astfel de istoricul Pavel Parasca: „Ceea ce poate fi considerat o realizare
indiscutabilă în istoriografia consacrată lui este argumentarea convingerii
că domnia lui, ca şi a urmaşului său Sas, a fost anterioară anului 1359”15.

13
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova a.1324–1881, I. Secolele XIV–XVI, Bucureşti, 2001, p.411 (Dragoş c.1347 –
c.1354), 418 (Sas c.1354 – c.1363), 426 (Bogdan I c.1363 – c.1367), 446 (Petru I 1375–
1391 decembrie), 460 (Ştefan I 1394–1399), 466 (Iuga 1399–1400). Asupra puţinelor
puncte divergente (anii 1367–1368, 1391–1392 şi 1399–1400) revin mai departe, în text.
14
Domnii Ţării Moldovei. Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, 2005,
p. 318. Cu privire la acest volum, trebuie să remarc un detaliu care mi se pare a nu fi
lipsit de semnificaţie (şi încă una tristă). Citatul ales, pentru coperta a IV-a, dintr-o
lucrare a mea, a suferit o amputare. Fie-mi permis să redau fraza finală în forma în care a
fost scrisă în 1975, semnalând (în italice) partea suprimată trei decenii mai târziu: „Şi la
fel ar rămâne dacă, în tot acest neam cu o istorie de trei ori seculară, n-ar fi fost decât un
singur viteaz, Ştefan cel Mare, a cărui mantie de glorie acoperă secole de istorie
românească”.
15
Pavel Parasca, Dragoş, în Domnii Ţării Moldovei, cit., p.22 (citând Cronologia
critică, deşi acest punct de vedere a avut un „protagonist” care l-a afirmat stăruitor şi
răspicat cu multă vreme înainte ...).

275
 Al doilea fapt, pe care îl socotesc absolut remarcabil, îl constituie
eliminarea definitivă a identificării lui Dragoş vodă cu Dragoş de
Bedeu: pe baza unui document cunoscut, dar nevalorificat, d-l Marius
Diaconescu a demonstrat descendenţa celui din urmă, care e cu totul alta
decât aceea, cunoscută, a „descălecătorului” Moldovei16; autorul a avut
toată dreptatea să constate, cu justificată satisfacţie: „Prin această
reconstituire genealogică se destramă un secol de tradiţie istoriografică
care l-a consacrat pe Dragoş din Bedeu ca «descălecător» al Moldovei”17.
Cu toate acestea, eu nu cred că „problema [locului de origine al lui
Dragoş vodă – n. mea] rămâne insolvabilă”18; o cheie pentru continuarea
„speculaţiilor istoriografice”19 va fi, totuşi, în continuare, formula cu care
patriarhul ecumenic Antonie a definit, în 1391, mănăstirea de la Peri:
„mănăstire moştenită [de Balc şi Drag, nepoţii lui Dragoş – n. mea] din
părinţi” (απò γονικότητοσ)20. Şi, desigur, nu se poate exclude
descoperirea vreunui document ca acela care a permis chiar d-lui Marius
Diaconescu importanta sa contribuţie.
Acţiunea din 1391, în legătură cu mănăstirea de la Peri, dezvăluie
veleităţile urmaşilor lui Dragoş vodă şi atestă, cum a subliniat d-l Şerban
Papacostea, că „rivalitatea dintre cele două familii nobiliare
maramureşene, cea a Drăgoşeştilor şi cea a Bogdăneştilor, era încă
departe de a se fi stins la acea dată”21; mai mult, chiar: ea poate fi văzută
şi înţeleasă ca o parte importantă din „programul de restauraţie al lui
Sigismund de Luxemburg”22. Urmaşii lui Dragoş vodă constituiau, în

16
Marius Diaconescu, Dragoş, „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în
Nobilimea românească din Transilvania / Az erdély román nemesség, coordonator:
Marius Diaconescu, studiu introductiv: Ioan Drăgan, Satu Mare, 1997, p.77–90 (spiţa
genealogică la p.87). Textul a constituit comunicarea autorului la Simpozionul
„Nobilimea românească din Transilvania” (Satu Mare, 18–19 aprilie 1997) şi a fost citit
şi în cadrul celui de-al VIII-lea Congres de Studii Genealogice (Iaşi, 8–11 mai 1997) –
cf. AG, V (X), 1998, 3–4, p. XII.
17
Marius Diaconescu, op. cit., p.86.
18
Ibidem.
19
Ibidem. V. şi Mircea Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul
Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269–278.
20
FHDR, IV. Scriptores et Acta Imperii Byzantini saeculorum IV–XV, ediderunt:
Haralambie Mihăilescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi,
Bucureşti, 1982, p.230–231. Fără îndoială, formula a fost preluată de patriarh de la
„petenţii” Baliţa (= Balc) şi Dragoş (= Drag).
21
Cf. Şerban Papacostea, Geneza statului ..., p.286 (despre studiul respectiv – v. şi mai
departe, în text şi în note).
22
Ibidem, p. 287.

276
adevăr, „o familie cu vocaţie dinastică”23. Cercetarea istoriei lor trebuie
continuată, în ansamblul raporturilor statornicite în zona care cuprinde
Maramureşul, Haliciul şi Moldova24.
În categoria progreselor pe drumul cunoaşterii etapei de început a
statului moldovenesc nu aş putea să includ unele studii pe care le
caracterizează un mod de gândire sau/şi o metodă de lucru pe care nu le
înţeleg. Între acestea, numesc în primul rând „eseurile” semnate de d-l
Pavel Parasca într-un volum apărut nu demult la Chişinău25. În mod cu
totul surprinzător (şi, după părerea mea, cu totul neîntemeiat), autorul –
sprijinindu-se pe o „soluţie” gândită de A. D. Xenopol, dar abandonată de
toţi istoricii români (în vechime, s-ar fi spus că era „răsuflată”) – plasează
venirea lui Dragoş vodă, „descălecătorul”, la sfârşitul veacului XIII. Iată
pasajul principal din acest text: „Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost
întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea.
Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi
voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă
de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două
domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai devreme de
venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi
voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor

23
Formula aparţine d-lui Valer Hossu, autorul studiului Drăgoşeştii – o familie cu
vocaţie dinastică, publicat în „Acta Musei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1994, p. 173–203
(cu observaţii şi sugestii dintre care unele îmi par de nesusţinut, în timp ce altele merită o
discutare mai amplă).
24
Semnalez o cercetare (?) ale cărei direcţii şi ţinte mi se par destul de obscure: Marian
Nicolae Tomi, O epocă, oameni şi personaje controversate din Maramureşul medieval
(secolele XIII–XIV), în Românii din afara graniţelor ţării. Evoluţie istorică şi situaţie
prezentă în contextul integrării României în Uniunea Europeană, Simpozion
Internaţional Iaşi–Chişinău, 8–12 noiembrie 2006, p. 26–37. Din producţia istoriografică
maramureşeană, valorificată prin simpozioanele organizate de Societatea Culturală Pro
Maramureş „Dragoş vodă”, nu am putut să procur decât volumul Maramureş vatră de
istorie milenară, tipărit la Cluj-Napoca în 1997 şi cuprinzând lucrările celui de-al treilea
simpozion (Ocna-Şugatag, 1–3 august 1997), dintre care, pentru cele discutate aici,
semnalez studiul d-lui Aurel David, Urmaşii lui Dragoş vodă între „Legenda meşterului
Manole” şi „blestemul Mioriţei” (p. 23–56).
25
Pavel Parasca, Dragoş, în Domnii Ţării Moldovei, cit., p.19–24 şi Sas, p. 24–27.
Aceluiaşi autor i se datorează şi articolul Voievodul Petru I Muşatinul, în Studia in
honorem Gheorghe Postică / Studii de istorie veche şi medievală. Omagiu Profesorului
Gheorghe Postică, volum îngrijit de Tudor Arnăutu, Octavian Munteanu şi Sergiu
Musteaţă, Chişinău, 2004, p. 204–212.

277
lor, rămânând în afara tradiţiei orale”26. Lăsând totul într-o nebuloasă
(caracteristică – repet – pentru un mod de gândire sau/şi o metodă de
lucru), autorul nu explică la ce „alţi voievozi” dintre Sas şi Bogdan se
referă şi nici cum a ajuns să-i cunoască, de vreme ce „nu s-au învrednicit
de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale”!
Am vaga bănuială că d-sa a avut în vedere tocmai „voievozii”
pomelnicului de la Voroneţ – deşi s-a ferit să afirme explicit o asemenea idee.
Pentru modul de gândire („gândul istoric”, cum spunea, în 1947,
P. P. Panaitescu27) şi metoda de lucru ale autorului, aduc doar un singur
exemplu, cules din textul d-sale. Astfel, pentru d-l Pavel Parasca frumosul
sigiliu al oraşului Baia ar data din anul ... 133428; nu ştiu de unde a preluat
d-sa această dată29 – în nici un caz din studiul lui Emil Vîrtosu citat în
nota marginală, întrucât acest eminent specialist este tocmai acela care a
arătat că în legenda numitului sigiliu nu se află nici anul MCC, nici anul
MCCC, cum au crezut unii dintre predecesorii săi30. Autorul îşi induce cu
bună ştiinţă şi intenţionat cititorii în eroare, numai şi numai pentru a pune
un „pilon” teoriei d-sale31. „Sigiliul acestui oraş consemnat cu numele
Moldavia, din 1334” există, din păcate, numai în fantezia d-lui Pavel
Parasca.
„Demonstraţia” construită pe astfel de interpretări are, însă, o ţintă
precisă, şi anume aceea de a susţine începutul domniei lui Bogdan I în

26
Idem, Dragoş, p. 23.
27
P. P. Panaitescu, Introducere la Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi
socială, ediţia a doua, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 10.
28
Pavel Parasca, op. cit., p. 23.
29
Bănuiesc că datarea sigiliului în anul 1334 i-a fost sugerată autorului de menţionarea,
tocmai în acel an, la Liov, a unui Alexandru Moldaowicz, însă între numele unui
martor, despre a cărui provenienţă actul nu spune nimic, şi eventuala pecete a oraşului
din care martorul ar (eventual !) proveni este o cale foarte lungă, pe care numai fantezia
nestrunită de critica istorică o poate străbate instantaneu şi fără nici o demonstraţie
adiacentă, pentru a reuşi performanţa de a le vedea ca părţi ale aceluiaşi întreg ...
30
Cf. Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în DIR, Introducere,
II, Bucureşti, 1956, p. 465.
31
Cu privire la acest sigiliu, autorul ar fi trebuit să cunoască şi studiul unui istoric
german, foarte documentat şi la obiect: Renate Möhlenkamp, Die ältesten Siegel
moldauischer Städte, în „Jahrbücher für Geschichte Osteuropas”, 29, 1981, 3, p. 337–
365. V. şi eadem, Die Entstehung und Entwicklung der mittelalterlichen moldauischen
Städte bis Ende des XVI. Jahrhundert (II), în RER, XIX–XX, Paris-Iaşi, 1995–1996,
p. 33–43.

278
anul 135932. Ce semnificaţie are, de fapt, anul 1359 în procesul
constituirii principatului românesc dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră
s-a stabilit de multă vreme şi este absolut surprinzător să constaţi
incapacitatea (care nu poate fi involuntară sau întâmplătoare) de a vedea
realitatea în miezul ei. 1359 este doar anul când a avut loc expediţia în
care s-a ilustrat Dragoş de Giuleşti „in restauratione terre nostre
Moldauanae”33, eveniment reflectat, în vechea cronică slavonă, sub forma
„în anul 6807 a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din
Maramureş ...”, evidenţiind suprapunerea a două informaţii: cea despre
„descălecatul” lui Dragoş vodă şi cea despre „reaşezarea” din 1359, în
care se remarcase Dragoş de Giuleşti. Această interpretare – în care
meritul de pionierat revine, cred, lui C. Cihodaru34 – a fost acceptată,
treptat, de toţi cercetătorii perioadei35. Suprapunerea cu aşa-zisa „luptă de
la Plonini”, relatată de Jan Długosz sub acelaşi an 1359, este doar
aparentă: evenimentul acesta – la care fac referire doar surse polone – a
fost reaşezat, prin contribuţiile câtorva istorici (români36 şi poloni), în
vara lui 1368. Toate aceste fapte au fost bine sintetizate, nu demult, într-
un articol tipărit tocmai la Chişinău37, dar trecut sub tăcere de autorul
„eseurilor” despre primii domni ai Moldovei.
Stăruinţa de a „recupera” anul 1359 pentru întemeierea statului, în
dispreţul tuturor demonstraţiilor anterioare (care n-au fost anulate prin

32
Pavel Parasca, Bogdan I <1359–1365>, în Domnii Ţării Moldovei, cit., p. 27–32.
33
DRH, D, Relaţii între Ţările Române, I (1222–1456), volum întocmit de Ştefan Pascu,
Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain,
Bucureşti, 1977, p. 76–77, nr. 41.
34
C. Cihodaru, Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea
independenţei lui, în SCŞI, Istorie, XI, 1960, 1, p.72–78; idem, Tradiţia letopiseţelor şi
informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, în AIIAI, V, 1968, p. 19–20, 30.
35
Plasarea, la 1359, a începutului domniei lui Bogdan I în recenta sinteză academică –
Istoria românilor, III, Bucureşti, 2001, p.586 – nu este rezultatul unor cercetări de dată
foarte nouă, care să fi răsturnat opinia fundamentată anterior, ci se datorează faptului că
respectivul capitol (având ca autori pe Ştefan Pascu, N. Constantinescu şi Ştefan
Ştefănescu) a fost redactat cu vreo două decenii mai înainte şi reprezintă, prin urmare,
punctul de vedere „oficial” al anilor ’80.
36
Datarea lui în 1368 a fost propusă tot de C. Cihodaru, Tradiţia letopiseţelor şi
informaţia documentară..., cit., p. 22. Contribuţiile următoare au pornit de la observaţiile
acestui istoric.
37
Constantin Rezachevici, Cum a ajuns 1359 anul „descălecatului” Moldovei ?
Lămurirea unei vechi enigme după izvoare polone, în „Revista de Istorie a Moldovei”,
2003, 1–2 (53–54), p. 17–26.

279
altele, tot aşa de riguroase) şi cu „argumente” ca acela prezentat mai sus
(sigiliul Băii din 1334 ...), nu poate să nu conducă la întrebarea: care va fi
fiind miza reprezentată de acest an ?! Dacă ţinem seama şi de stăruinţa cu
care Dragoş şi ai săi sunt aşezaţi cât mai departe de „focul” creării
statului, cred că această miză este cât se poate de evidentă: „statalitatea
moldovenească” împlineşte 650 de ani. Pe căi ocolite şi cu metode care
nu ţin de arsenalul criticii istorice, se doreşte să se ajungă la ideea că
statul numit Moldova a fost întemeiat de Bogdan la 1359, iar succesorul
său, unicul succesor legitim, ar fi acela care îi poartă şi azi numele,
întrucât celălalt succesor ar fi dispărut la 1862, absorbit în alt stat. Dar
toate acestea formează un alt domeniu, care nu mai este acela al cercetării
ştiinţifice, chiar dacă produsele lui sunt drapate academic şi pe baza lor se
obţin doctorate38.
Dacă fixarea cronologică a „luptei de la Plonini” a întrunit, până la
urmă, un consens omnium, rămânând acceptabilă datarea în vara anului
1368, în schimb interpretarea informaţiilor genealogice din relatările
surselor polone încă este divergentă. În opinia mea, acel fiu al lui Bogdan
I care s-a numit Ştefan – mort la 135839, lăsând doi fii, Ştefan şi Petru –
este identic cu Costea din pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, despre care a
fost vorba mai înainte; d-l Constantin Rezachevici, în schimb, admite, ca
fii ai lui Bogdan I, atât pe Costea (căsătorit cu Margareta-Muşata şi tată al
domnilor Petru şi Roman), cât şi pe Ştefan (ca tată al lui Ştefan şi Petru);
ca urmare, d-sa admite şi un prim Petru voievod la 1367–1368, între
Bogdan I şi Laţcu40. Această divergenţă ar merita discutarea mai
amănunţită a argumentelor; observ, numai, aici, că o asemenea
interpretare reduce la şapte ani (1368 post iulie – 137541) tocmai domnia
lui Laţcu vodă, căruia toate vechile cronici concordă în a-i atribui opt ani

38
V., în acest sens, Victor Stepaniuc, Evoluţia statalităţii moldoveneşti în epoca
contemporană, teză de doctorat susţinută la 30 noiembrie 2007, accesibilă în format pdf la
următoarea adresă electronică: www.cnaa.acad.md/theses/2007/7364/victor_stepaniuc_thesis
39
Cum se află în cronica pusă în valoare de d-l Constantin Rezachevici în 1982 şi editată
de curând în întregime: Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII – începutul
secolului XVII. Textul inedit al unui autor polon, studiu introductiv, ediţie, note şi
bibliografie de Constantin Rezachevici, Bucureşti, 2006, p.95–96 (textul francez) şi 131–
132 (traducerea). Pasajul în cauză a fost semnalat, de editorul însuşi, cu aproape un sfert
de veac mai înainte: Constantin Rezachevici, Ştiri despre Ştefan cel Mare într-o cronică
inedită a Moldovei (sec. XIII – începutul sec. XVII), descoperită în Polonia, în RdI, 35,
1982, 5–6, p. 660–661.
40
Idem, Cronologia critică ..., p. 432, 436–437.
41
Ibidem, p. 443.

280
de domnie ! Însă dincolo de această interpretare diferită, mi se pare
importantă concluzia autorului, că „nu a fost nici o schimbare de dinastie
la 1368, cum se mai interpretează până în zilele noastre”42, întrucât în
sprijinul teoriei unei asemenea schimbări de dinastie (teorie de dată mai
veche) s-au adus şi argumente de ordin heraldic43, a căror lipsă de
temeinicie am arătat-o mai demult44.
O altă divergenţă în cronologia veacului XIV este doar aparentă:
fixând sfârşitul domniei lui Petru I în decembrie 139145, autorul
Cronologiei critice fixează începutul domniei lui Roman I la 1392, ante
30 martie46, luând ca reper documentul din această dată. Mi se pare o
inadvertenţă, măruntă, e drept, dar capabilă să genereze confuzii, întrucât
lasă impresia că între Petru şi Roman ar mai fi putut fi loc şi pentru vreun
alt domn.
În sfârşit, ultimul punct discutabil cu privire la succesiunea şi
cronologia domnilor Moldovei în veacul XIV priveşte anii 1399–1400 şi
începutul domniei lui Alexandru cel Bun.
Nu este foarte nouă teza că acesta din urmă şi-ar fi început domnia
în 1399; am arătat, într-un studiu special, cât de improbabilă este o
asemenea teză47. Ea a fost, totuşi, „resuscitată” de curând, în Cronologia
critică, şi aceasta mă obligă să revăd chestiunea în lumina eventualelor
noi argumente. După opinia d-lui Constantin Rezachevici, „din izvoarele
certe păstrate” ar rezulta că Iuga vodă „a domnit până după 28 noiembrie

42
Ibidem, p. 447.
43
Cf. Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului
feudal independent Moldova, în volumul Constituirea statelor feudale româneşti,
Bucureşti, 1980, p. 195–208. V. şi J.-N. Mănescu, Considérations sur les armes de la
Moldavie aux XIV-e et XV-e siècles, în Recueil d’études généalogiques et héraldiques
roumaines, Bucureşti, 1982, p. 48–69 [retipărit în „HERB. Revista Română de
Heraldică”, I (VI), 1999, 1–2, p. 39–50] şi Dan Cernovodeanu, Les reflèts des armes
royales de Hongrie sur les armes dynastiques des princes de Moldavie (XIV-e – XVI-e
siècles), în Comunicaciones al XV Congreso de las Ciencias Genealógica y Heráldica,
Madrid, 19–26.IX.1982, I, Madrid, 1983, p. 391–428.
44
Ştefan S. Gorovei, Armoiries et rapports politiques: le „cas” des princes moldaves au
XIVe siècle, în RRH, XXIII, 1984, 2, p. 117–128; versiunea românească: Steme şi
raporturi politice: „cazul” principilor Moldovei în veacul XIV, în Românii în istoria
universală, II,1, coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1987, p. 661–674;
reprodus în Întemeierea Moldovei, p. 300–316.
45
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 446.
46
Ibidem, p. 455.
47
Ştefan S. Gorovei, Începutul domniei lui Alexandru cel Bun, în RI, s.n., V, 1994, 7–8,
p. 783–787 (reprodus în Întemeierea Moldovei, p. 293–300).

281
1399 (D.R.H., A, I, p.11–13), în vreme ce Alexandru «s-a ridicat domn în
Ţara Moldovei», adică s-a proclamat el însuşi domn şi a pornit ca
pretendent lupta împotriva lui Iuga la 23 aprilie 1399 (Cronicile slavo-
române, p.6, 14), fiind instalat în scaun înainte de 29 iunie 1400, de când
datează primul său document păstrat (DRH, A, I, p.13–15)”48.
În dezacord cu ansamblul construcţiei pe care a ridicat-o
Cronologia critică, cred că aici se află o încercare de a împăca, într-o
soluţie de compromis, izvoare de categorii şi calibre diferite şi, în plus,
punând o premisă eronată, întemeiată pe o eroare de judecată, pe care,
totuşi, izvorul nu o îngăduie. În adevăr, cronica veche nu lasă câtuşi de
puţin să se întrevadă soluţia propusă în Cronologia critică şi o
pretendenţă care aproape că ar fi o domnie paralelă; din contra, imaginea
pe care o dă cronica este a unui singur eveniment, petrecut într-un singur
moment: „s-a ridicat domn în Ţara Moldovei Alexandru voievod, iar pe
Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”49. Pentru fixarea acestui moment,
cronica dă data de 23 aprilie 1399. Dar e ciudat că, în materie de
cronologie a perioadei 1359–1400, se mai poate acorda vreun credit
vechii cronici slave (Letopiseţul de la Bistriţa sau Cronica anonimă);
repet şi aici ceea ce am spus la capătul unei analize speciale: „un martor
care afirmă că de la 1359 până la 1399 sunt 44 de ani, iar de la 1399 până
la 1434 sunt 32 de ani nu poate fi, în nici un caz, crezut în tot ceea ce
spune”50.
Pe de altă parte, trebuie să vedem care a fost statutul lui Alexandru
înainte de a fi el domn singur, „din mila lui Dumnezeu”. Documentul din
28 noiembrie 1399, invocat în Cronologia critică, îl arată ca domn en
titre51 pe Iuga, dar în asociere cu fraţii săi, Alexandru şi Bogdan52.
Dacă acest document poate fi pus, eventual, la îndoială, întrucât din
original nu s-a păstrat decât un fragment, iar traducerea are şi pasaje
confuze, avem şansa de a se fi descoperit un document original şi autentic

48
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 472–473.
49
Cronicile slavo-române din sec.XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi
completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 6 (textul slav) şi 14 (traducerea);
„Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei” – Letopiseţul lui Ştefan cel Mare,
ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, 2005, p. 33
(textul slav) şi 43 (traducerea).
50
Ştefan S. Gorovei, Începutul domniei lui Alexandru cel Bun, p. 787 (Întemeierea
Moldovei, p. 299).
51
Mă feresc să spun „titular”, întrucât acest termen se pretează la confuzii, prin analogie
cu împăraţii titulari (neefectivi) ai Constantinopolului după restaurarea paleologă.
52
DRH, A, I, p. 12–13, nr. 9 A şi 9 B.

282
de la acest domn53, cunoscut anterior doar printr-un scurt rezumat fără
dată54. Documentul pare a fi excepţional din cel puţin două puncte de
vedere; pe de o parte, pentru faptul că emitentul se intitulează domn al
Ţării Moldovei stăpânind din munţi şi până la malul mării55, purtând,
astfel, frumosul titlu al lui Roman I; pe de altă parte, pentru că este datat
în luna februarie, care nu poate fi decât a anului 140056.
Publicarea acestui document – provenit, de fapt, din arhiva
Patriarhiei de Alexandria, unde Nicolae Mavrocordat a închinat, la 20
iulie 1715, ctitoria lui Miron vodă Barnovschi de la Hangu57 – aduce o
importantă lămurire şi pentru începutul domniei lui Alexandru cel Bun. În
el, credinţa lui Alexandru stă în fruntea sfatului domnesc al lui
Iuga58. Or, cum ar fi fost, la această dată – 12 februarie <1400> –

53
I. Dumitriu-Snagov, Iuga voievod şi domn al Ţării Moldovei de la munţi şi până la
malul mării, în „Contemporanul”, nr.5 din 30 ianuarie 1987, p. 9. Autorul afirmă că
pergamentul ar fi fost găsit la mănăstirea athonită Simonopetra, ceea ce nu corespunde
adevărului (cf. infra, nota 56). Mi se pare nefirească toată relatarea descoperirii
pergamentului, împreună cu altele, trecute prin mâinile lui Paisie Velicicovschi, care, „la
masa de lucru, dezlega din actele aduse de la mănăstirea Hangu, din Neamţ, istoria
satelor moldovene, a curţilor domneşti, a cancelariilor princiare”.
54
DRH, A, I, p. 9, nr. 7.
55
Aşa se intitulează micul articol în care a fost semnalat (cf. supra, nota 53). În
traducere, conjuncţia şi lipseşte.
56
Cf. Marie Nystazopoulou-Pélékidou, Les actes roumains des archives du Patriarcat
d’Alexandrie. Présentation préliminaire, în Αφιεροµα στον Νικο Σβορωνο, I, Rethymno,
1986, p. 264. Autoarea dă data de 12 februarie [1400]. Aici, se semnalează şi un
document de la Petru II (24 iulie 1448) şi un altul de la Alexandru Lăpuşneanu (18
martie 1558), ceea ce coincide straniu cu afirmaţia lui I. Dumitriu-Snagov despre
documentele acestor domni, prin care „întăreau cu peceţi daniile satului Şolomoneşti
slujbaşilor lor”; or, satul Şolomoneşti este, mai mult ca sigur, identic cu „satul lui
Solomon” din uricul lui Iuga vodă !
57
Ibidem, p. 259–260.
58
I. Dumitriu-Snagov, op. cit. Traducerea publicată de autor dă următoarea formulare:
„credinţa fraţilor mei, Alexandru voievod şi Roman voievod”; mi se pare cu desăvârşire
exclus să fi fost aşa în original. Comparaţia cu documentul din 29 noiembrie 1399 arată
că „fraţii” trebuie să fi fost Alexandru şi Bogdan (DRH, A, I, p. 12; v. şi p. 10), iar
numele lui „Roman voievod” trebuie să fi fost menţionat, în mărturie, într-o altă
legătură, aşa cum şi în cel pentru Braie de la Strahotin „credinţa lui Ştefan voievod şi a
copiilor lui” se interpune nefiresc între „credinţa mea, a lui Iuga voievod” şi „credinţa
fraţilor lui, credinţa lui Olecsandru, credinţa lui Bogdan”. Sunt şi alte formulări care
denotă traduceri imperfecte: „a slujit (tuturor) domnitorilor şi pe mine”; „Ion Anastravici
(?)” este, fără îndoială, Ion Stravici, din documentul de la 28 noiembrie 1399; „Bragu
Ştefan” este, desigur, Bârgău Ştefan, după cum „Jurja din Vlăheşti” ar putea fi Giurgiu
de la Vîlhovăţ (ultimii doi, atestaţi la 28 iunie 1401 – DRH, A, I, p. 19–20, nr.13).

283
Alexandru un pretendent „ridicat” împotriva lui Iuga, domn în scaun, dar
în acelaşi timp înscris în marea mărturie a unui document emis tocmai de
cel împotriva căruia se ridicase ?! Ar fi cu totul absurd să se imagineze
aşa ceva. În afară de aceasta, admiţând că Alexandru s-a „proclamat el
însuşi domn” la 23 aprilie 1399, ar însemna că evenimentul s-a putut
petrece, în egală măsură, şi în domnia lui Ştefan I, care se încheie tocmai
în acest an 1399 (cu sau fără legătură cu lupta de la Worskla); or, din
contra, vechea cronică slavă înfăţişează „ridicarea” lui Alexandru în
interiorul domniei lui Iuga şi, în chip evident, ca moment final al acesteia.
Ca atare, trebuie să se accepte că domnia lui Iuga voievod s-a
încheiat şi, simultan, a început domnia lui Alexandru după 12 februarie
1400 şi înainte de 29 iunie 1400. Or, în interiorul acestui interval se
plasează data de 23 aprilie, pe care vechea cronică slavă o aşează în anul
6907 sau 1399. Corectura propusă de Dimitre Onciul – care a arătat, încă
din 1905, că începutul domniei lui Alexandru cel Bun nu se poate plasa
decât în 140059 – nu mai apare ca „arbitrară”, ci ca perfect logică şi
întemeiată.
*
Un personaj în legătură cu care s-a discutat îndelung în studiile
consacrate acestei perioade este Costea voievod, menţionat ca atare şi fără
nici o altă explicaţie într-un izvor redactat la începutul veacului XV, dar
păstrat într-o transcriere din veacul XVI: pomelnicul Mănăstirii Bistriţa.
Iată că, acum, numele lui Costea apare încă o dată, tot într-un
pomelnic şi tot la capitolul domnilor. Faptul că pomelnicul Voroneţului
s-a păstrat doar într-o transcriere foarte târzie, realizată de Vartolomei
Mazereanu la 1775, trebuie să îndemne la maximă prudenţă în cercetarea
şi valorificarea informaţiilor sale. În multe cazuri, nu avem cum separa, în
textul de acum, numele preluate din pomelnicul de la 1488 de acelea
introduse de traducătorul-copist. Dacă despre numele „voievozilor”
Dobroslav, Şandre şi ceilalţi putem accepta, cu toată siguranţa, că au fost
introduse de copist, nu acelaşi lucru se poate spune despre numele lui
Costea, întrucât pe acesta îl atestă încă o sursă (pomelnicul Bistriţei).
Cred că, în cazul lui, trebuie să se accepte că el exista, cu multă
probabilitate, în vechea formă, slavonă, din 1488. Aceasta conduce la
concluzia că la 1488 era foarte bine cunoscută atât existenţa reală a
acestui Costea, cât şi justificarea sau/şi necesitatea prezenţei sale în
pomelnicul domnilor. Constatarea confirmă corectitudinea raţionamentului

59
Dimitre Onciul, Scrieri istorice, ediţie critică, îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, II,
Bucureşti, 1968, p. 184–186.

284
pe care, cu privire la prezenţa lui Costea în pomelnicul Bistriţei, l-am
făcut în 199360: acest raţionament este valabil şi pentru cazul Voroneţului.
Ca urmare, păstrez neschimbată şi concluzia de atunci (întemeiată nu
numai pe acest argument, ci pe o demonstraţie mult mai amplă): „cred azi
că unul din fiii lui Bogdan I s-a numit Costea; el a trebuit să fie soţul
Margaretei-Muşata şi tatăl fraţilor Petru I şi Roman I. Aceasta mi se pare,
în stadiul actual al informaţiilor şi al interpretărilor, singura concluzie
acceptabilă”61.
Existenţa lui Costea voievod numai în pomelnice, corelată cu
absenţa lui din listele cronicilor şi mai ales din documentul de la 1403,
confirmă, de asemenea, concluzia că el a fost un membru al familiei
domnitoare, strămoşul domnilor de mai târziu, dar nu a domnit. Faptul că
poartă titlul de voievod nu are cum să inducă în eroare. Se ştie prea bine
că, de exemplu, Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, s-a intitulat nu numai
voievod, dar şi domn al Ţării Moldovei62, fără ca, prin aceasta, să-i
treacă vreunui istoric prin minte să-l includă în lista domnilor!
Cu cât se limpezeşte mai mult poziţia şi statutul lui Costea
voievod, cu atât scad şansele identificării sale cu Constantin, din
însemnarea genoveză de la 1386, valorificată în 1973 de d-l Şerban
Papacostea63. În 1982, d-l Victor Spinei lua în calcul posibilitatea
identificării acestui Constantin cu lituanianul Constantin Koriatovici,
atestat cneaz al Podoliei în 138564, optând, însă, pentru ipoteza că
personajul din însemnarea genoveză era „un demnitar din subordinea lui
Petru Muşat”65, care „acţiona la Cetatea Albă ca reprezentant domnesc”66.
În această postură, Constantin devenea identificabil atât cu boierul Costea
Viteazul, care la 1395 folosea o pecete cu legendă în limba greacă, cât şi
60
„Să nu se fi observat niciodată prezenţa lui Costea ? Să nu fi fost frapaţi Alexandru cel
Bun, Ştefan cel Mare ori Petru Rareş de existenţa unui străin (presupunând că era aşa!)
în pomelnicul neamului lor ? Dacă însă el exista acolo pe atunci, aşa cum există şi azi,
aceasta înseamnă că prezenţa sa nu a şocat pe nimeni, cei în drept admiţându-i existenţa
în deplină cunoştinţă de cauză” – Ştefan S. Gorovei, Genealogia domnilor Moldovei din
veacul XIV, în AIIX, XXX, 1993 [= AGAIIX, V, 1993, 1–2], p. 635; reprodus în idem,
Întemeierea Moldovei, p. 115.
61
Idem, Genealogia domnilor Moldovei, p. 643; idem, Întemeierea Moldovei, p. 123.
62
Cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 264–269.
63
Şerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc, cit.
64
Victor Spinei, Moldova în secolele XI–XIV, Bucureşti, 1982, p. 329.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 330.

285
„cu omonimul său, menţionat în inscripţia grecească fixată în anul 1399
pe un turn de la Cetatea Albă”67.
În forma pusă în circulaţie de un specialist sovietic, V. A.
Voicechovskij, în 1969 şi 1972 şi preluată de d-l Şerban Papacostea în
studiul din 197368, această inscripţie dădea numele lui Costea şi al lui
Iuga voievod, împreună cu data de 9 septembrie 1399. A fost fascinantă
şi seducătoare înlănţuirea de concluzii formulate pe baza acestui izvor şi
am fost, probabil, cel dintâi care a căzut în cursă69. Abia peste câţiva ani
am putut dovedi că avem de-a face cu o adevărată capcană, întrucât nici
unul dintre cele trei elemente (două nume şi o dată) nu se află în textul
respectiv, totul fiind rodul unei lecturi eronate şi al unor interpretări
fanteziste70. Am refăcut, în anii din urmă71, „dosarul” întreg al acestei
buclucaşe inscripţii – la a cărei luminare au contribuit şi d-l Andrei
Pippidi72, şi d-na Mariana Şlapac73 – care trebuie, în sfârşit, eliminată
definitiv dintre sursele (fie şi numai) posibile ale istoriei Moldovei în
veacul XIV.
Eliminând ceea ce este de eliminat, rămâne un Costea voievod,
atestat de cele două pomelnice, şi un Constantin, atestat (fără nici un titlu)
la 1386. Dacă cel dintâi nu poate să fie decât un fiu care nu a domnit al
unuia dintre primii domni (şi cred că nu intră în discuţie decât Bogdan I),
pentru cel de-al doilea se pare că identificarea lui cu cneazul lituanian
Constantin Koriatovici din Podolia ar putea să aibă cele mai multe şanse
de a fi corectă74 – opinie pe care am exprimat-o şi altădată75. Continuarea

67
Ibidem. V. şi idem, Moldavia in the 11th–14th Centuries, Bucureşti, 1986, p. 219.
68
Însă eliminată tacit din reeditările ulterioare ale acestui studiu.
69
Ştefan S. Gorovei, Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea,
p. 120, nota cu asterisc.
70
Idem, Inscripţia lui Iuga vodă din 1399, în AIIAI, XIX, 1982, p. 657–659.
71
Idem, Stemele lui Ştefan cel Mare de la Cetatea Albă, în SMIM, XXIII, 2005,
p. 223–225.
72
Andrei Pippidi, Din nou despre inscripţiile de la Cetatea Albă, în vol. In honorem
Paul Cernovodeanu, Violeta Barbu edita, Bucureşti, 1988, p. 75–78.
73
Mariana Şlapac, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură medievală militară, Chişinău,
1998, p. 142–145 (fără o poziţie precisă); eadem, Cetăţi medievale din Moldova
(mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea), Chişinău, 2004, p. 225–
231 (cu o analiză detaliată şi cu concluzii, cred, definitive).
74
Cf. Ernest Oberländer-Târnoveanu, Katiuşa Pârvan, A Presumably Lost Coin and a
Ficticious Page from the History of Moldavian Coinage at the End of 14th Century:
Some Thoughts about the So-Called Issues of „Juga vodă I”, Alias George Koriatovič,
în CN, XII–XIII, 2006–2007, p. 281–289 (mai ales p.285–289). Este surprinzătoare
folosirea formulei „Juga vodă I”, alias George Koriatovič, ca şi a numelui Iurg pentru

286
investigaţiilor şi reflecţiilor în această direcţie s-ar putea să repună în
discuţie şi problema Cetăţii Albe – după cum a observat d-l Victor Spinei
urmând ideea de care tocmai se despărţea, anume identitatea celor două
personaje numite Constantin76 – chiar dacă nu acest extraordinar punct
strategic era clavis Litphanie, după cum a demonstrat, recent, d-l Ştefan
Andreescu77.
Dacă ştirea despre Iuga vodă din „9 septembrie 1399” s-a dovedit,
finalmente, o ... alarmă falsă, dosarul însuşi al acestui domn s-a îmbogăţit
cu documentul asupra căruia îmi propun să revin.
*
Dintre temele referitoare la desăvârşirea construcţiei de stat în
veacul XIV, întemeierea Mitropoliei Moldovei a fost, de departe,

fantomaticul domn al Moldovei din familia Koriatovici. Iurg este numele introdus de B.
P. Hasdeu, odată cu celebra sa plăsmuire, uricul din 3 iunie 1374, iar Iuga este cu totul
alt nume (formă a lui Ignatie). Refolosirea lor, după atâtea discuţii, care au clarificat,
totuşi, măcar anumite aspecte şi fără ca această reluare să fie justificată printr-o
demonstraţie contrară, duce la perpetuarea unor confuzii întru nimic folositoare. Unele
ca acestea trebuie lăsate la „lada de gunoi” a istoriografiei noastre, păstrând doar
amintirea unor – uneori, exemplare – exerciţii de erudiţie.
75
În 1993 (Genealogia domnilor Moldovei, p. 637; idem, Întemeierea Moldovei, p. 117).
V., acum, în acelaşi sens, şi Constantin Rezachevici, Cronologia critică, p. 452. Cu o
interpretare sui-generis, d-l Pavel Parasca vede în Constantin de la 1386 un „voievod
român, rudă cu Petru I Muşatinul, stăpânind teritoriul de dincoace de Nistru, care a fost
emancipat de sub dominaţia tătară, apoi preluat de către o căpetenie locală, poate chiar
de însuşi Constantin, în urma otrăvirii lui Iuri Koriatovici” (Domnii Ţării Moldovei.
Studii, cit., p. 39).
76
„Posibilitatea unei asemenea identificări ar conduce spre concluzia că în zona Cetăţii
Albe fie că se exercita numai dominaţia lui Constantin Koriatovici, fie că s-ar fi instituit
un condominiu moldo-podolian. Ipoteza expusă mai sus ni se pare însă puţin plauzibilă
...” (Victor Spinei, op. cit., p. 329). Cu privire la Costea şi/sau Constantin, în legătură şi
cu Cetatea Albă, v. şi observaţiile din studiul d-lui Alexandru Simon, Moldova între
Vilnius şi Moscova. Anii trecerii de la Roma la Constantinopol (1386–1388), în SUBB,
XLVIII, 2003, 1–2, p. 28–33 (lunga notă 44).
77
Ştefan Andreescu, Cetatea Albă – „cheia Lituaniei”?, în RI, s.n., XIV, 2003, 5–6,
p. 111–119. Sintagma respectivă a fost folosită în 1483 pentru a desemna oraşul
„Mancherman” (ibidem, p.6), identificat, prin coroborarea surselor, cu Kievul (ibidem,
p.113). Pentru d-l Alexandru Simon, ar fi vorba de „denumirea de Clavis Leptahnie dată
de Jan Długosz cetăţii de la Gurile Nistrului” (Alexandru Simon, op. cit., p.29, nota 44;
v. şi p. 56, nota 346: „... aşezarea de către Długosz a unei Clavis Lepthanie la Gurile
Nistrului”). De acelaşi autor: În jurul Carpaţilor. Formele şi realităţile genezei statale
româneşti, Cluj-Napoca, 2002; această masivă lucrare va fi examinată cu alt prilej.

287
subiectul care a stârnit cel mai mare interes. Studiul meu din 198578 şi-a
datorat „naşterea” iniţiativei d-lui Nicolae Şerban Tanaşoca de a alcătui
un număr din „Revue Roumaine d’Histoire” ca omagiu profesorului
Alexandru Elian la împlinirea vârstei de 75 de ani. L-am lucrat în
condiţiile mizerabile ale iernii 1984/1985, cu gândul şi la un volum care
ar fi trebuit să marcheze, în 1986, cele şase veacuri de la întemeierea
Mitropoliei Moldovei79; cum acest volum nu s-a închegat, varianta
românească a fost destinată seriei Românii în istoria universală, unde
trebuia să formeze un grupaj compact, împreună cu studiile, pe aceeaşi
temă, aparţinând d-lor Şerban Papacostea80 şi Răzvan Theodorescu81; o
împrejurare tristă a făcut ca studiul meu – cu câteva precizări şi sugestii
suplimentare – să mai poată fi inclus doar în secţiunea finală a
volumului82. Fiecare dintre aceste trei contribuţii au cunoscut, apoi,
felurite retipăriri83. În paralel – pornind din alte preocupări, convergente
totuşi – s-au tipărit la Atena contribuţiile d-lui Dumitru Nastase84. Pentru
acelaşi proiectat volum menit aniversării din 1986 a Mitropoliei

78
Ştefan S. Gorovei, Aux débuts des rapports moldo-byzantins, în RRH, XXIV, 1985, 3,
p. 183–207.
79
Pentru aceste proiecte nerealizate, v. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,
Moldova în timp şi peste vremuri, în Credinţă şi cultură în Moldova, I. Trecut religios şi
devenire creştină, Iaşi, 1995, p. X.
80
Şerban Papacostea, Întemeierea Mitropoliei Moldovei: implicaţii central şi est-
europene (comunicare susţinută la 25 martie 1987 la Societatea română de studii
bizantine), în Românii în istoria universală, III,1, coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh.
Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1988, p. 525–541.
81
Răzvan Theodorescu, Implicaţii balcanice ale începuturilor Mitropoliei Moldovei. O
ipoteză, în Românii în istoria universală, cit., p. 543–566. Studiul fusese publicat,
anterior, în limba franceză: Implications balkaniques aux débuts de la Métropole de
Moldavie. Une hypothèse, în RRH, XXV, 1986, 4, p. 267–286 (v. şi AIIAI, XXIV,
1987, 2, p. 641–643).
82
Ştefan S. Gorovei, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine: contextul întemeierii
Mitropoliei Moldovei, în Românii în istoria universală, cit., p. 853–879
83
Cel dintâi (Gorovei), în: TV, 3, 1993, 8–10, p. 28–52; Credinţă şi cultură în Moldova,
II. Credinţă ortodoxă şi unitate bisericească, Iaşi, 1995, p. 28–52; Ştefan S. Gorovei,
Întemeierea Moldovei, p. 174–196. Cel de-al doilea (Papacostea), în: EBPB, II,
recueillies et publiées par Emilian Popescu, Octavian Iliescu et Tudor Teoteoi,
Bucureşti, 1991, p. 133–150 (cu titlul Byzance et la création de la «Métropole de
Moldavie»); Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice,
cit., p. 278–295. Cel de-al treilea (Theodorescu), în: TV, 3, 1993, 8–10, p. 5–27;
Credinţă şi cultură în Moldova, II. Credinţă ortodoxă şi unitate bisericească, p. 5–27.
84
D. Nastase, Les débuts de l’Église moldave et le siège de Constantinople par Bajazet
Ier, în „Συµµεικτα”, VII, 1987, p. 205–213.

288
Moldovei, pregătise un studiu şi d-l Emilian Popescu; el a apărut câţiva
ani mai târziu, aproape simultan, în limba română85 şi în limba franceză86.
În acelaşi domeniu, dar în legătură cu centenarul autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române, au venit, în 1985–1987, lucrările publicate
sub numele arhimandritului Ciprian Zaharia87.
Cum a remarcat odată d-l Dumitru Nastase, subiectul nu atrăsese,
ani în şir, pe nici un cercetător; dintr-o dată, la mijlocul deceniului al
nouălea al veacului XX, el a captat atenţia mai multor istorici, ale căror
contribuţii – convergente sau divergente – au pus, practic, temelii noi
pentru studierea lui. După 1990, s-au adăugat alte contribuţii, observaţii şi
sugestii, datorate d-lor Flavius Solomon88 şi Ştefan Andreescu89, precum
şi o încercare de prezentare sintetică a chestiunii, cu unele opinii care mi
se par mai greu acceptabile90.
Toate acestea fac necesară, mi se pare, o reluare a cercetării
acestui foarte important moment al istoriei moldoveneşti a veacului XIV.

85
Emilian Popescu, Completări şi rectificări la istoria Bisericii Moldovei şi la relaţiile
cu Bizanţul în prima jumătate a secolului al XV-lea, în TV, 3, 1993, 4–7, p. 135–156;
retipărit în Credinţă şi cultură în Moldova, I. Trecut religios şi devenire creştină, Iaşi,
1995, p. 125–147.
86
Compléments et rectifications à l’histoire de l’Église de Moldavie à la première moitié
du XVe siècle, în idem, Christianitas Daco-Romana. Florilegium studiorum, Bucureşti,
1994, p. 455–477 (la p. 496, studiul respectiv este indicat ca inedit).
87
Arhim. Ciprian Zaharia, Mitropolitul Iosif Muşat şi autocefalia Bisericii Moldovei, în
Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, <carte> tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987,
p. 354–401; idem, Iosif I Muşat, întâiul mare ierarh român. Noi mărturii privind viaţa
culturală şi spirituală a Moldovei în secolele XIV şi XV, <Bucureşti>, 1987 (v. şi
recenzia din AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 547–560).
88
Flavius Solomon, Dominaţie politică şi structuri confesionale în Moldova de Jos la
vremea întemeierii statului, în AIIX, XXX, 1993, p. 247–252; idem, Domnie şi biserică
în Ţara Moldovei în a doua jumătate a secolului XIV. Implicaţii haliciene, în AIIX,
XXXII, 1995, p. 25–35. V. şi idem, Politică şi confesiune la început de Ev Mediu
moldovenesc, Iaşi, 2004, p. 113–142.
89
Ştefan Andreescu, Mitropolia de Halici şi episcopia de Asprokastron. Câteva
observaţii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban
Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1998, p. 125–136 (retipărit în
idem, Perspective medievale, Bucureşti, 2002, p. 11–23; versiunea engleză – The
Metropolitanate of Halicz and the Bishopric of Asprokastron. A Few Considerations – în
EBPB, IV, recueillies et publiées par Emilian Popescu et Tudor Teoteoi, Iaşi, 2001,
p. 141–151). V. şi discuţia continuată în SMIM, XVIII, 2000, p. 251–252 (Şerban
Papacostea) şi XIX, 2001, p. 315-316 (Ştefan Andreescu).
90
Pavel Parasca, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, 2002.

289
 *
Închegarea şi apoi extinderea statului reprezintă alt subiect
deosebit de pasionant. Şi în legătură cu el s-au adus, în ultimii ani,
contribuţii şi s-au formulat ipoteze şi sugestii, dintre care unele vor fi de
folos, fără îndoială, pentru continuarea cercetărilor şi a interpretărilor.
Între acestea, trebuie să menţionez o lucrare cu mult material documentar
şi multe observaţii pătrunzătoare, chiar dacă nu-i pot împărtăşi
concluziile91. Cercetând Câmpul lui Dragoş, d-l Costică Asăvoaie crede
că a putut identifica acolo „relaţii de proprietate complexe [...] care nu pot
fi decât rezultatul existenţei, la un moment dat, a unei stăpâniri unice
peste şi numai peste întregul câmp”92; ca urmare, după opinia d-sale,
strămoşul eponim „trebuie căutat [...] cel târziu la sfârşitul secolului al
XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea”93. Însemnătatea
subiectului, ca şi implicaţiile deosebite pe care le poate avea, arată că
această cercetare – cu incursiuni genealogice inevitabile – trebuie
continuată.
O importanţă aparte prezintă studiul foarte întins al unui filolog,
care, pornind de la vechile izvoare cartografice, a ajuns să aibă o viziune
cu totul nouă nu numai asupra închegării principatului moldovenesc, dar
şi asupra (aproape) întregii istorii a veacului XIV94. Hazardându-se în
domenii destul de depărtate de acelea ale specialităţii d-sale şi, aş zice, nu
îndeajuns de familiarizat cu glasul izvoarelor din alte specialităţi, d-l
Dragoş Moldovanu a ajuns la concluzia că cele mai multe dintre
rezultatele unor istorici români, în domeniul istoriei veacului XIV, sunt
aşa de şubrede, încât nu rezistă nici la „cea mai slabă adiere a criticii
obiective”95. Lucrarea amplă a d-sale (40 de pagini de format mare)
merită, desigur – fiind o contribuţie importantă a unui specialist cunoscut
– o examinare atentă. Aici, aş vrea doar să atrag atenţia asupra unor
rezolvări care s-ar putea să fie ilustrative pentru modul de a gândi şi
pentru metoda de lucru, foarte depărtate, mi se pare, de acelea ale
istoricului medievist.

91
Costică Asăvoaie, Observaţii şi precizări privitoare la Câmpul lui Dragoş, în AM,
XVII, 1994, p. 271–279 (I) şi XIX, 1996, p. 221–246 (II).
92
Ibidem, II, p. 245.
93
Ibidem, p. 244.
94
Dragoş Moldovanu, Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395–
1789) [= Tezaurul toponimic al României. Moldova, I, Partea a 4-a], Iaşi, 2005, p. XXV–
LXIV (cap. 1.2.2. Evoluţia teritorială a Ţării Moldovei şi problema stăpânirii
munteneşti asupra zonei sudice).
95
Ibidem, p. XXXVIII.

290
 „Extensiunea spre est a statului moldovean, sugerată de poziţia
exocentrică (marginală) a reşedinţei Dorohoi, s-a produs, după opinia
noastră, nu cu mult timp înainte de 1392, în timpul domniei lui Petru I, şi
s-a oprit la linia Prutului, deoarece acest ţinut, spre deosebire de altele, nu
o depăşeşte. Tot atunci va fi fost integrat şi viitorul ţinut al Hârlăului,
delimitat de celălalt prin cursul Jijiei. [...] Aşadar, numai în ultimul
deceniu al secolului al XIV-lea Dorohoiul şi Hârlăul puteau beneficia de
condiţii favorabile unei evoluţii calitative”96. În sprijinul acestei teorii,
autorul aduce mărturia foarte târzie a cronicii zise a lui Grigore Ureche97,
fie din textul socotit al acestuia însuşi, fie dintr-o „interpolare” a aşa-
zisului Misail Călugărul98. Dar pentru ca această teorie să capete
consistenţă, autorul a trebuit să elimine un amănunt care o contrazicea:
identificarea cu târgul Hârlăului a acelei „villa Horleganoio” atestată la 1
mai 1384 şi care, pentru unii cercetători, s-ar identifica mai degrabă cu un
sat Horlăceni (neatestat nici măcar pentru veacul XV, necum pentru cel
anterior...). Ca să ajungă la dorita eliminare, d-l Moldovanu a examinat

96
Ibidem, p. XL.
97
„... au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăugându-să şi crescându înainte, nu
numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi
până la mare” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu
introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1959,
p. 70). Dar eu nu văd, în această formulare, indiciul unei stăviliri, pe linia Siretului, a
extensiunii principatului: mai degrabă mi se pare că autorul vrea să spună, tocmai din
contra, că această extensiune nu s-a oprit pe Siret, ci a mers, nestăvilită, până la Nistru şi
la mare. E, aici, mai degrabă o descriere generică şi literară a expansiunii nucleului statal
din colţul de nord-vest al Moldovei, decât o prezentare precisă, ale cărei temeiuri
documentare să poată fi cercetate sub „adierea criticii obiective”.
98
Iuga vodă „au descălecat oraşe pren ţară, tot pre la locuri bune şi le-au ales sate şi
le-au făcut ocoale prenpregiur” (Grigore Ureche, op. cit., p.75). Autorul nu se preocupă
de valoarea probatorie pe care ar putea să o aibă asemenea afirmaţii târzii, reflectând nu
rodul unor investigaţii ştiinţifice, ci chipul în care cărturarii veacului XVII îşi imaginau
ce se petrecuse cu trei veacuri mai înainte. Despre autorul textului, v. N. A. Ursu,
Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă, opera lui Simion Dascălul, în AIIAI,
XXVI, 1989, 1, p. 363–379 (I) şi AIIX, XXVII, 1990, p. 73–101 (II), reluat în idem,
Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 22–93.
Cât priveşte pe Misail Călugărul, e de mirare că el mai poate fi invocat ca autor – cf.
Ştefan S. Gorovei, O colaborare culturală în veacul XVIII şi implicaţiile ei, în AIIAI,
XXIV, 1987, 2, p. 343; reprodus anastatic şi în idem, Între istoria reală şi imaginar.
Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII, Iaşi, 2003, p. 71 (păstrând însă şi vechea
paginaţie); idem, În căutarea lui Misail Călugărul ..., (în loc de) prefaţă la Arhimandrit
Dionisie Udişteanu, Misail, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, ed. Mircea Motrici,
Suceava, 2007, p. 5–16.

291
toate argumentele care s-au adus în favoarea identificării cu Hârlăul,
numai că această examinare a făcut-o pornind tocmai de la ideea că
trebuie să demonstreze extinderea mai târzie spre răsărit a principatului
moldovenesc. Ce ar aduce, în acest caz, o „adiere a criticii obiective” ?!
Termenul villa, folosit pentru a desemna un târg, e uşor de înţeles
sub pana unui străin; d-l Moldovanu obiectează că „traducătorul nu îşi
expunea părerea lui despre o localitate (aşa cum o făceau «călătorii»
străini), ci transpunea în latină cuvântul românesc folosit de principe”99
(p. XL–XLI). Numai cât, nimeni nu a vorbit de un traducător: nu poate fi
îndoială că documentul, destinat călugărilor dominicani de la Siret şi
păstrat într-o copie târzie, a fost scris chiar în limba latină ! Pe de altă
parte, acesta nu ar fi singurul caz când un târg moldovenesc să fie numit,
într-un izvor latin, villa. Cam la aceeaşi vreme, avem cazul localităţii
Piatra lui Crăciun. Calitatea de târg a acesteia este atestată de celebra
listă rusă a oraşelor. Indiferent de datare – pentru d-l Moldovanu, ea
trebuie datată în 1392–1393, „mai probabil în 1392”100 – lista înscrie,
între „oraşele volohe”, şi numele Pietrei lui Crăciun101. Cu toate acestea,
un document emis la 30 ianuarie 1395 – deci, oricum ulterior redactării
listei ruseşti – de regele Sigismund de Luxemburg în timpul campaniei
sale împotriva lui Ştefan I (campanie soldată cu înfrângerea de la
Hindăuani) îi dă calificativul de villa: „ante villam Karachonkw”102. Mi se
pare că analogia se impune, oferind şi cheia înţelegerii.

99
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XL–XLI. Ideea unui „traducător” revine şi mai încolo,
în acelaşi paragraf: „... documentele de cancelarie, care presupun, din partea
traducătorilor, o bună cunoaştere a limbii române” (ibidem, p. XLI). Poate este o
diferenţă de sens în definirea traducătorului: pentru un istoric medievist obişnuit cu
actele vechi, traducătorul este cel care pune pe româneşte documentele originale slave;
dacă, însă, originalul a fost scris în altă limbă (latină, germană, maghiară etc.), atunci nu
se mai poate vorbi de traducător, ci de un diac cunoscător al limbii respective. Este,
însă, o întrebare, pe care autorul nu pare să şi-o pună: cât de „specializată” putea fi, la
1384, cancelaria lui Petru I şi cât de „diversificate” puteau fi, atunci, serviciile sale ?!
100
Ibidem, p. XXXIII. Există şi o propunere de datare mai timpurie, în deceniul 8 al
veacului XIV: В. Л. Янин, К вопросу о дате составления обзора „а се имена
градом всем русскым, далним и ближним”, în Древнейшие государства восточной
Европы. Материалы и исследования 1992–1993 годы, Moscova, 1995, p. 131 (între
1375 şi 1381, dar nu mai târziu de 1381). Datorez d-lui Victor Spinei atât semnalarea,
cât şi o xerocopie a acestui articol.
101
Cf. Alexandru Andronic, Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor
mai vechi izvoare ruseşti, în RSL, XI, 1965, p. 209 şi 212.
102
DRH, D, p. 130, nr. 81. Documentul a fost regăsit, în arhivele din Budapesta, de
profesorul Mihai Gicoveanu.

292
 D-l Moldovanu a trebuit, de asemenea, să combată şi să elimine
un alt argument adus în favoarea identităţii villa Horleganoio = Hârlău,
şi anume prezenţa, între martorii actului din 1384, a boierului numit Bârlă
(„dominus Borla”), despre care am spus şi eu că nu poate fi altul decât
acela numit, în anii următori, Bârlă de la Hârlău, în această identitate
văzând un element de sprijin pentru cealaltă. Ca să elimine una, autorul a
trebuit, în mod firesc, să o elimine şi pe cealaltă. În această întreprindere,
d-sa se întemeiază pe două argumente principale. Întâi, preia103 opinia
regretatului Leon Şimanschi, care „a arătat” că Bârlă de la 1384 nu este
identic cu Bârlă de la Hârlău104. Însă ce rămâne din această părere dacă
lăsăm şi aici „cea mai slabă adiere a criticii obiective”?! Leon Şimanschi
(de fapt, ar trebui menţionată şi Georgeta Ignat, coautoare a studiului
respectiv) a crezut că Bârlă de la 1384 era „mort probabil înainte de 1393,
când în sfatul domnesc apar fiii săi”, Baliţă şi Sin. Însă Leon Şimanschi
nu a observat că actul din 18 noiembrie 1393, la care se referea, nu susţine
integral o asemenea concluzie, întrucât cei doi boieri sunt numiţi în chip
diferit: unul este Baliţă, fiul lui Bârlici, iar celălalt doar Sâncu Bârlici105.
Cred că sunt două lucruri deosebite: fiul lui Bârlici ar putea să însemne că
tatăl însuşi se numea Bârlici, adică fiu al lui Bârlă! Pe de altă parte, ce
argument ar fi de natură să identifice în chip obligatoriu pe Bârlă de la
1384 şi 1387106 cu omonimul care a fost tatăl lui Sin (Sinco) şi, eventual,
şi al lui Baliţă?! Continuitatea de prezenţă în sfatul domnesc pledează,
mai degrabă, în sens contrar.
Al doilea argument – „curtea doamnei Margareta nu se putea afla
decât pe proprietatea sa, iar nu pe moşia lui Bârlă”107 – este susţinut de o
cercetare specială consacrată oraşului Hârlău, a cărei autoare a făcut o
interesantă disociere: d-na Stela Cheptea admite că documentul din 1 mai
1384 rămâne să conţină „prima atestare documentară a Hârlăului”, tocmai
datorită prezenţei lui Bârlă, dar nu subscrie şi identificarea locului de

103
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XLI.
104
Leon Şimanschi şi Georgeta Ignat, Constituirea cancelariei statului feudal
moldovenesc (II), în AIIAI, X, 1973, p. 137, nota 95.
105
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, Iaşi,
1931, p.14–15, nr.4; DRH, A, I, p. 6, nr.4
106
Mihai Costăchescu, op. cit., II, Iaşi, 1932, p. 600–601, nr. 163 (data de lună şi zi este
greşită). Între „supremi consiliarij magnifici domini Petri woyeuode Muldauiensis”, se
află, în frunte, „Dzula capitaneus” şi „Burla”, evident aceiaşi din documentul dat de
Petru I pentru mama sa.
107
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XLI.

293
emitere a actului ca fiind Hârlăul108. Se poate uşor contrazice şi această
argumentaţie. Mai întâi, pentru că nimeni nu a vorbit despre Hârlău ca
fiind „moşia lui Bârlă”: este o interpretare simplistă, imposibilă pentru un
istoric, întrucât Hârlăul, ca oraş, nu putea fi în stăpânirea (termenul
„moşie” este cu totul nepotrivit în context) unui boier, toate oraşele ţării
fiind proprietate domnească. Din acest punct de vedere, observaţia d-lui
Moldovanu este valabilă, dar ca argument tocmai pentru opinia
contrară109! Însă, pentru d-l Moldovanu, existenţa Hârlăului ca târg la
1384 rămâne o „premisă nedemonstrată”110. Pe de altă parte, faptul că
Bârlă a putut să fie, eventual, urmaşul unei familii care a stăpânit zona
(cum am presupus mai demult) nu contravine poziţiei sale în 1384 şi anii
următori, dacă înţelegem întemeierea statului în sensul indicat de
Gheorghe I. Brătianu: „suprapunerea Domniei la mici formaţiuni politice
locale, pe cari le-a «mediatizat», ca să folosim un termen consacrat de
procesul asemănător, ce se poate constata în istoria ţărilor germane”, ceea
ce înseamnă că „seniorii” veniţi cu „descălecătorul” din Maramureş „s-au
unit pe urmă în sfatul Domniei cu reprezentanţii puterilor locale”111.
Această viziune nu exclude, fireşte, nici folosirea forţei pentru supunerea
unora dintre acele „mici formaţiuni politice locale”. Iarăşi, analogia cu
istoria generală a Europei medievale poate oferi cadrul pentru înţelegerea
integratoare şi nuanţată, în acelaşi timp, a acestui fenomen.
Studiul în cauză merită – repet – o analiză mai amănunţită, pentru
a se cântări atent argumentele aduse de autor într-o chestiune sau alta,

108
Stela Cheptea, Un oraş medieval – Hârlău, Iaşi, 2000, p. 33; v. şi p. 34–35.
109
Autorul nu vede „raţiunea pentru care prezenţa unui martor într-un document
domnesc ar putea implica redactarea documentului în localitatea de baştină (sau
proprietate) a acestuia” (Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XLI). Raţionamentul mi se pare
ciudat. Poate este valabil din punctul de vedere al unui filolog, însă istoricul nu poate
pierde din vedere faptul că, pe de o parte, înaintea acestui act, nu mai cunoaştem vreun
altul, care să ne dea numele martorilor (ca să putem şti ce reprezentau, în context, aceste
personaje) şi, pe de altă parte, că, în chiar acest act, sunt numai trei martori, între care
unul este Giula, menţionat ulterior ca „Giula capitaneus”, deci un fel de vornic al vremii.
Istoricului i se pare în firea lucrurilor ca, la emiterea unui document în locul unde Bârlă
avea anumite atribuţii (care îi vor aduce, ulterior, calificativul „de la Hârlău”), el însuşi
să fie unul dintre martori. Este posibil ca unui filolog acest lucru să nu-i spună nimic.
Istoricul ştie, însă, că până şi târziu, când cancelaria era bine statornicită şi organizată,
prezenţa unor boieri în sfatul domnesc sau folosirea unui diac anume se află cu
certitudine în legătură cu locul unde s-au scris documentele respective.
110
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XLII.
111
Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române,
Bucureşti, 1995, p. 25.

294
chiar dacă, în chip evident, felul în care d-sa priveşte realităţile istorice
poate să şocheze pe un istoric. Un exemplu (poate cel mai pregnant) îmi
pare că îl constituie consideraţiile despre necropola domnească din
Rădăuţi şi despre pomelnicul de la Bistriţa. Pentru d-l Moldovanu,
„necropola princiară nu este, neapărat, una dinastică”, iar pomelnicul de
la Bistriţa nu ar fi unul „de familie” – pentru partea care cuprinde numele
domnilor – „cât timp sunt domnitori la care nu se indică descendenţa pe
linie paternă”112. Asemenea afirmaţii sunt cu totul surprinzătoare şi ele
arată că autorul este cu totul străin de unele realităţi ale societăţii noastre
medievale. Nu „instituţia” domniei avea o necropolă sau un pomelnic,
avea însă familia, pogorâtorii din os domnesc, şi de aici va veni şi
continua strădanie de a fixa locul în arborele genealogic al familiei
domneşti, prin raportarea la unul sau la altul dintre domnii anteriori.
Pentru vremea în discuţie (veacurile XIV–XV), nici nu se poate imagina
existenţa mai multor familii domneşti: este una singură, din care se desfac
ramuri, aflate uneori în rivalităţi sângeroase, dar coborând din acelaşi
strămoş comun. Felul în care se exprimă, cu privire la biserica episcopală
din Rădăuţi, atât Alexandru cel Bun (1415: „unde sunt îngropaţi moşii
noştri”113), cât şi Ştefan cel Mare (1490: „unde zac sfântrăposaţii înaintaşi
şi străbuni ai noştri”114) nu poate să lase nici un fel de dubiu. Faptul că în
cele mai vechi documente moldoveneşti se întâlneşte o formulă de genul
„întru sfinţi odihniţii părinţii noştri” (1399)115 sau „sfântrăposaţilor noştri
părinţi” (1400)116, faptul că Alexandru cel Bun face, la 1403, o danie
„pentru sufletul sfântrăposaţilor domni de mai înainte” (enumeraţi
răspicat: Bogdan, Laţcu, Petru, Roman şi Ştefan)117, faptul că Ştefan cel
Mare îl numeşte pe Bogdan I „strămoşul său” în inscripţia de pe piatra
pusă la Rădăuţi şi, peste toate, transmiterea florilor de crin capeţiene de la
Petru I până la Ştefan cel Mare sunt tot atâtea dovezi că şi domnia din
Moldova a ilustrat aceeaşi „concepţie genealogică a puterii prin sânge”118
– comună, de altminteri, întregii Europe medievale. Pentru cine cunoaşte
aceste fapte, nu mai este necesară o demonstraţie separată şi repetată de

112
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. LXIV.
113
DRH, A, I, p. 50, nr. 35.
114
Ibidem, III (1487–1504), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan,
Bucureşti, 1980, p. 137, nr. 73.
115
DRH, A, I, p. 12, nr. 9. V. şi Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 128–129.
116
DRH, cit., p. 17, nr. 11.
117
Ibidem, p. 24, nr. 17.
118
Formula aparţine d-nei Elisabeth Malamuth, Les reines de Milutin, în BZ, 93, 2000,
2, p. 490 („cette conception généalogique du pouvoir par le sang”).

295
fiecare dată: unitatea şi continuitatea dinastiei constituie concluzia unei
analize care a luat în calcul mai multe izvoare şi, de aceea, această
concluzie poate deveni o premisă sigură pentru alte raţionamente;
invocarea ei nu cade sub incidenţa formulei petitio principii119.
*
Multe dintre problemele relative la istoria Moldovei în veacul XIV
– de la etapa întemeierii statului prin acţiunile lui Dragoş şi Bogdan şi
până la 1400 – merită reluate, în cercetări segmenţiale, pentru a se
valorifica observaţiile, sugestiile şi (mai arareori) noile informaţii
documentare. Ar fi, numai, de dorit să nu lipsească străduinţa de a nu
examina faptele doar dintr-un singur unghi de vedere sau din direcţia unei
singure preocupări. Cred că nu este potrivit a se porni, de pildă, dinspre
heraldică sau dinspre sigilografie sau dinspre numismatică etc.120, spre
istorie, pentru a propune revizuiri care pot să apară posibile dacă sunt
văzute doar din acele direcţii. Asemenea revizuiri devin întemeiate numai
după ce observaţiile culese într-un alt câmp (heraldică, sigilografie,
numismatică etc.) se adună pe terenul istoriei, se confruntă şi se
„ajustează” reciproc; prin aceasta, observaţiile şi sugestiile respective
capătă forma faptului istoric şi abia atunci ele pot da, şi în specialitatea de
unde provin, înţelesul adevărat şi corect. Se poate întâmpla ca pentru un
heraldist, un numismat sau un filolog anumite fapte, culese pe terenul
respectivelor specialităţi, să aibă aparenţa formulei categorice şi
definitive; însă dacă ele nu se potrivesc cu celelalte fapte, cu care au fost
contemporane şi cu care au mers împreună pe drumurile istoriei,
înseamnă că este doar iluzia specialistului, şi nu o realitate (sau apropierea
maximă de o realitate) a epocii studiate. Metoda, care înseamnă cercetare
erudită şi reflecţie adâncită, nu poate fi despărţită de gândul istoric, care
înseamnă şi fantezie creatoare, singura capabilă să încerce cuprinderea
întregului şi să propună reconstrucţii apropiate de ceea ce a fost.

119
Dragoş Moldovanu, op. cit., p. LXIV.
120
Sau, mai nou, dinspre ... cartografie !

296
 ABREVIERI

AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Sec\iunii Istorice

AB = Arhivele Basarabiei
AG = Arhiva Genealogic`
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie ]i Arheologie, Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie ]i Arheologie "A. D. Xenopol", Ia]i
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Na\ional` din Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", Ia]i
AM = Arheologia Moldovei
AMN = Acta Musei Napocensis
AnD = Analele Dobrogei
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
APH = Acta Poloniae Historica
ARBSH = Académie Roumain. Bulletin de la Section Historique
ASUI = Analele }tiin\ifice ale Universit`\ii "Al. I. Cuza", Ia]i
AUBI = Analele Universit`\ii Bucure]ti. Seria Istorie
BAR = Biblioteca Academiei Române
BBRF = Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice
BER = Bulgarski Etimologičen Rečnik
BF = Byzantinische Forschungen
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice
BOR = Biserica Ortodox` Român`
BRV = Bibliografia Român` Veche
BS = Byzantinoslovica
BSt = Balkan Studies (Thesaloniki)
BSOAS = Bulletin of the School of Oriental and African Studies
BZ = Byzantinische Zeitschrift
CI = Cercet`ri Istorice
CL = Convorbiri Literare
CMRS = Cahiers du Monde Russe et Soviétique
CN = Cercet`ri Numismatice
DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
DIR = Documente privind Istoria României (seria A: Moldova; seria
B: |ara Româneasc`; seria C: Transilvania)
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica (seria A: Moldova; seria B:
|ara Româneasc`; seria C: Transilvania; seria D: Rela\ii între
\`rile române)
EB = Etudes Balcaniques
EBPB = Etudes Byzantines et Post Byzantines
FHDR = Fontes Historiae Dacoromanae
GB = Glasul Bisericii
Hurmuzaki = Hurmuzaki, Eudoxiu de (]i colaboratorii), Documente privind
(]i colab.) istoria românilor
HUS = Harvard Ucrainian Studies
HY = Historical Yearbook
JESHO = Journal of the Economic and Social History of the Orient
N. Iorga, Studii
şi documente = N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor
MCA = Materiale ]i Cercet`ri Arheologice
MN = Il Mar Nero
OCP = Orietalia Christiana Periodica
RA = Revista Arhivelor
RC = Revista Catolic`
REB = Revue des Études Byzantines
RER = Revue des Études Roumaines
RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes
RH = Revue Historique
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen
RdI = Revista de Istorie
RI = Revista Istoric` (ambele serii)
RIR = Revista Istoric` Român`
RIS = Revista de Istorie Social`
RMM = Revista Muzeelor ]i Monumentelor
RRH = Revue Roumaine d'Histoire
RSL = Romanoslavica
SAI = Studii ]i Articole de Istorie
SAO = Studia et Acta Orientalia
SCI = Studii ]i Cercet`ri Istorice
SCIVA = Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie
SC}I = Studii ]i Cercet`ri }tiin\ifice. Ia]i
SEER = The Slavonic and East European Review
SJS = Slavonic jazyka staroslovinskeho
SMIM = Studii ]i Materiale de Istorie Medie
SOF = Süd Ost Forschungen, München
ST = Studii Teologice

734
Studii = Studii. Revist` de Istorie
SUBB = Studia Universitatis Babe]-Bolyai. Historia
SV = Studi Veneziani
TV = Teologie şi Viaţă

735