CAP.

I - ETICĂ, MORALĂ,
MORALITATE
Semnificaţia termenilor
• Termenul “morală” provine din latinescul “mos” – “mores”, care originar înseamnă “obicei”, “datină”,
“obişnuinţă”. Termenul “etică” provine din cuvântul grecesc “ethos” care înseamnă “caracter”,
“conduită”, “obicei”, “datină”. Deşi la origine cei doi termeni – unul latin şi altul grecesc – aveau
aproximativ aceeaşi semnificaţie, ulterior evoluţia lor etimologică îi disociază conferindu-le semnificaţii
distincte.
• Morala este “un ansamblu de principii,
valori şi norme de reglementare a comportamentului, întemeiate pe valorile
de bine /rău, moral /imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate,
larg împărtăşite în cadrul unei comunităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de către propria
conştiinţă (conştiinţa morală) cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia
publică)”. (Zamfir C., Vlăsceanu L. 1993).

Morala și moravuri
• Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt
respectate de către o colectivitate, grup sau persoană. Prin
acest termen indicăm calitatea morală a unei acţiuni, a unei
persoane sau colectivităţi (când spunem, de exemplu, că
persoana este de o moralitate ridicată sau mediocră).
Moravurile reprezintă modele tradiţionale, relativ stabile de
comportament specifice unui grup etnic sau cultural, care sub forma unor
obiceiuri, cutume, ceremonialuri, prescriu în detaliu ce anume şi cum
trebuie făcut în diferite situaţii care survin cu regularitate în viaţa cotidiană.
Respectivele practici şi moduri de comportament sunt mai mult sau mai
puţin formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse
normelor şi valorilor formal şi general acceptate, dar sunt larg răspândite şi
aplicate în cadrul colectivităţii. Pentru acest ultim caz putem cita ca exemplu
“bacşişul”, “mita” sau “corupţia” (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993).
ETICA
Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei, calitate în care se
ocupă de studiul principiilor, normelor şi valorilor morale, de studiul originii,
dezvoltării şi justificării conţinutului lor. Se mai numeşte şi “filosofie
morală”, alcătuind împreună cu filosofia politică, ceea ce se cheamă
“filosofie practică”. Se face distincţie, deci, între teorie (etica) şi obiectul ei
(morala), deşi în limbajul curent nu se face întotdeauna această distincţie.
Despre un comportament uman se poate spune şi că este etic dar şi că este
moral. Acest transfer de semnificaţii dinspre etic spre moral sau invers,
sugerează “necesitatea unui acord – în viaţa colectivă sau individuală – între
planul reflecţiei (etice), chiar spontană şi nesistematică fiind ea, şi planul
manifestării sau al comportamentului real; necesitatea acordului dintre
“vorbă” şi “faptă” redat simplu şi faptic în zicala românească “ori vorbeşti
cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba”. (T. Cătineanu 1982)
Morala. Structura fenomenului moral
Morala – ca fenomen practic – spiritual – aparţine atât conştiinţei cât şi
vieţii reale, practice. Ca atare, vom deosebi două nivele de manifestare a
moralei:
❖ nivelul conştiinţei morale;
❖ nivelul conduitei practice sau al practicii morale.
La nivelul conştiinţei morale se structurează idealurile,
principiile, normele şi valorile (categoriile) morale.
În cadrul practicii morale distingem, ca elemente structurale
subiectul moral, manifestarea morală şi aprecierea morală.
Nivelul conştiinţei morale
Idealul etic reprezintă un model şi un crez ce sintetizează aspiraţiile supreme ale
omului şi conferă finalitate şi sens existenţei sale. Prin ideal se structurează
concepţiile oamenilor despre sensul şi scopul vieţii lor, orientându-le acţiunile şi
raporturile cu ei înşişi şi cu ceilalţi.
•Grecia antică, de exemplu, a creat un astfel de ideal al omului perfect, rezultat
al dezvoltării armonioase a trăsăturilor fizice, intelectuale şi morale a omului,
ideal exprimat sintetic în formula “Kaloi Kai agathos” (om frumos la trup şi bun
la suflet). Acest ideal a fost preluat de romani în cunoscutul precept “mens sana
in corpore sano” (“minte sănătoasă în corp sănătos”).
• Evul mediu a creat un ideal al personalităţii cavalereşti, iar biserica şi
mănăstirile un ideal al personalităţii ascete şi sfinte.
• Sub influenţa eticii protestante, capitalismul timpuriu a creat idealul
omului virtuos, cumpătat, harnic şi întreprinzător, exprimat exemplar de
Benjamin Franklin (1706-1790) în cunoscutele “Sfaturi pentru un tânăr
întreprinzător”.
VALORI ALE ETICII ÎN MAXIME
Valori ale eticii protestante, concentrate în maximele lui Benjamin Franklin
(apud Vander Zanden p. 387):
1. Cine se culcă devreme şi se scoală devreme va deveni /va fi sănătos, bogat şi
înţelept;
2. Timpul înseamnă bani;
3. A te molipsi de lenevie este o ruşine;
4. Calea spre bogăţie /prosperitate, depinde de două lucruri: hărnicie şi cumpătare,
nu risipi nici timp nici bani, foloseşte-le cu randament maxim pe amândouă;
5. Dumnezeu ajută pe cei ce se ajută ei înşişi /singuri;
6. Micile lovituri de secure răpun copacii falnici;
7. Femeile şi băutura, jocurile şi înşelăciunea, fac averea mică şi sărăcia mare;
8. Dacă vrei să cunoşti valoarea banilor, încearcă să-i împrumuţi de la cineva /vezi
dacă ţi-i împrumută cineva;
1. Vulpea care doarme nu va prinde găini;
2. Fii atent la micile cheltuieli pentru că fisura mică scufundă vaporul mare
/falnic;
3. Pentru bătrâneţe şi vremuri grele, economiseşte atunci când ai ce, pentru că
dimineaţa însorită nu durează toată ziua;
4. Iubeşti viaţa?! Atunci, nu irosi timpul, pentru că el este însăşi substanţa
vieţii.
5. Ţine minte că bani se autogenerează /sunt prolifici. Omul poate câştiga bani
care pot fi sporiţi de fiul său şi de urmaşii acestuia.
6. Trândăvia face toate lucrurile dificile /anevoioase, dar hărnicia face toate
lucrurile uşoare.
Principiile morale
Idealul etic se oglindeşte în anumite principii morale fundamentale.
•Principiile morale sunt reguli de generalitate maximă ce trasează liniile de
conduită (între bine şi rău) pe care trebuie să le urmeze oamenii pentru
atingerea idealului. Ele condensează cerinţele morale fundamentale dintr-o
societate, constituind un temei pentru sistemul normativ, pentru formularea
normelor morale, pentru aprecierea morală a faptelor şi a tipurilor de valori
cultivate într-o societate. Principiile morale nu se referă la situaţii concrete ci
trasează direcţiile generale de conduită pentru subiect în relaţiile sale cu
semenii şi colectivitatea căreia în aparţine. Ele nu apar spontan ci sunt
formulate de teoreticieni, însă oglindesc (mai mult sau mai puţin adecvat)
aspiraţii socialmente determinate ale oamenilor şi se instituie ca patern-uri
(paradigme) culturale specifice.

• Corespunzător tipurilor de morală şi idealului promovat

se pot distinge diferite tipuri caracteristice de principii.
• De exemplu:
– principiul renunţării – specific moralei budhiste (şi
hinduse în general) şi celei stoice, conform căruia
individul renunţă la toate bunurile şi valorile sale,
retrăgându-se în meditaţie şi solitudine;
– principiul “iubirii aproapelui” – specific moralei
creştine – ilustrat de exemplul biblic al “bunului
samaritean” – evocat de Evanghelia după Luca, 10,25 –
37.
• Alt exemplu, este principiul utilitarismului, după care scopul acţiunii este
obţinerea unui bine cât mai mare (uneori binele este identificat cu plăcerea)
pentru un număr cât mai mare de oameni.
• Există şi principii particulare, cum sunt cele specifice eticii medicale, ca
de exemplu principiul autonomiei persoanei, beneficiului, nondăunării,
echităţii – asupra cărora vom reveni. Principiile se regăsesc în normele
morale.

Normele morale
Normele morale sunt prescripţii sau reguli de comportament,
prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă – respectiv
cum trebuie să fie sau să nu fie – subiectul moral în situaţii
repetabile pentru ca manifestarea lui să fie apreciată ca bună şi
nu rea. Ele oferă un standard de comportament general acceptat într-un grup.
Există mai multe tipuri de norme morale şi diferite criterii de
clasificare a lor:
1. după modul de formulare deosebim:
• norme afirmative - indică ce trebuie făcut într-o anumită situaţie: să fii
cinstit, să fii sincer, să fii tolerant etc.,
• norme prohibitive - ce nu trebuie făcut: să nu furi, să nu minţi, să nu
ucizi etc.;
• norme condiţionale, de formă: “dacă … atunci …” de exemplu: “dacă
vrei să fii respectat atunci respectă-i şi tu pe ceilalţi”, sau "dacă vrei să te
faci bine, respectă indicaţiile medicului".
2. după gradul de generalitate, deosebim:
•norme generale (sau universale), prezente în toate colectivităţile umane, durabile în
timp, reglează toate tipurile de relaţii umane, ele structurează nucleul etosului uman şi
au o maximă semnificaţie morală. Exemple; fii cinstit, fii curajos, loial, drept,
responsabil, să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat etc.
•norme particulare – se adresează unor grupuri sau colectivităţi determinate; au o
anumită variaţie în timp şi reglează tipuri de activităţi şi relaţii particulare. Intră aici,
de exemplu, normele privind viaţa de familie ( "să iubeşti şi să-ţi respecţi părinţii")
sau normele profesionale specifice (medicale, juridice, ale cercetării ştiinţifice, etc.)
•norme speciale – se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relaţii şi
manifestări cu totul speciale sau ocazionale. Istoric, ar intra aici norme de protocol, ce
ţin de diferite ritualuri, normele onoarei militare, ale unor cluburi, societăţi secrete
(lojile masonice, Cosa Nostra , etc.).
Egiptul antic (aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos), cunoaşte o listă de
precepte morale ce trebuiau însuşite de tinerii din clasele superioare şi care
recomandau:
•cum să trăieşti fericit,
•cum să ocoleşti necazurile evitabile;
•cum să înaintezi în carieră prin cultivarea superiorilor.
Conducătorilor, li se recomandă să fie corecţi cu supuşii şi să-i judece imparţial; ei
trebuie să le asigure supuşilor prosperitate. Cei ce au pâine trebuie să o împartă şi
celor ce nu au. Oamenii inferiori şi umili trebuie trataţi cu simpatie. Nu este permis
să-ţi baţi joc de cei orbi, de pitici şi de handicapaţi în general.
• Vedele (secolul 18 î. Hr.), cele mai vechi scrieri
religioase şi filozofice din lume, formulau un set de idealuri
şi virtuţi pentru oamenii acelor timpuri, precum şi un număr
de vicii ce trebuiau respinse. Astfel de idealuri erau:
1. Prosperitatea;
2. Satisfacerea dorințelor;
3. Datoria morală;
4. Perfecțiunea.
Virtuțile recomandate erau:
• cinstea,
• caritatea,
• nonviolența (Ahimsa),
• nodestia,
• puritatea sufletului
• corectitudinea
Viciile blamate de societate erau:
• minciuna,
• egoismul,
• cruzimea,
• adulterul,
• furtul,
• rănirea ființelor.
•A acţiona moral înseamnă în concepţia vedică, a acţiona în armonie cu
universul
• Codul lui Hammurabi cuprindea un ansamblu de norme ce
reglementau relaţiile oamenilor din cele mai diverse domenii: economic,
profesional, politic social etc. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele
lui Hammurabi, după care scopul codului este de “a înscăuna dreptatea în
ţară, a-i distruge pe cei răi şi pe criminali, şi a-i împiedica pe cei puternici
să-i asuprească pe cei slabi”.
• Acest cod prevedea şi reguli privind practicarea medicinei, onorurile
şi responsabilităţile medicilor. “Dacă medicul l-a tratat cu sula de bronz
pe om pentru o rană grea şi l-a vindecat pe omul acesta sau i-a scos
omului albeaţa cu sula de bronz şi i-a vindecat ochiul, el va primi zece
sicli de argint. Dacă bolnavul este un sclav al unui om liber, stăpânul
sclavului îi va da medicului doi sicli de argint. Dacă medicul a tratat cu
sula de bronz un om liber pentru o rană grea şi i-a pricinuit acestui om
moartea sau i-a scos omului albeaţa cu sula de bronz şi i-a vătămat
omului ochiul, i se vor tăia mâinile.
• Dacă medicul a tratat cu sula de bronz o rană grea sclavului unui om liber şi
i-a pricinuit moartea, îi va da un alt sclav în loc. Dacă i-a scos cu sula de
bronz albeaţa şi i-a vătămat ochiul, va plăti în argint jumătate din preţul
sclavului” (apud T. Huszar, 1967).
Codul lui Manu (art. 284) preciza în acelaşi sens: “Toţi medicii şi
chirurgii care îşi exercită rău meseria, merită amendă. Aceasta trebuie
să fie cea mai mare când este vorba de un animal, şi mijlocie când este
vorba de om”.
Valorile morale
• Valorile reprezintă un ansamblu de fapte, stări, acţiuni, comportamente,
relaţii sau manifestări, preţuite în cel mai înalt grad de indivizii unei
colectivităţi sau societăţi, în virtutea unor corespondente dintre însuşirile
acestor fapte sau manifestări şi trebuinţele, aspiraţiile şi idealurile persoanelor
şi colectivităţilor umane. Ele reprezintă obiectivarea unor scopuri, proiecte
sau intenţii ale oamenilor, adică obiectivarea esenţei lor umane în acţiuni şi
manifestări dezirabile din punct de vedere social.
• Încercând o definire mai precisă, operaţională a valorii, doi autori, H. Lacey
şi B. Schwartz (1996) enumeră “şase determinaţii ale conceptului de
valoare personală”, şi anume, valoarea este:
1. Un bun fundamental pe care îl urmăreşte o persoană cu consecvenţă pe o
perioadă lungă de timp; unul din idealurile (ţelurile) finale ale activităţii
umane.
2. O calitate sau o activitate ce conferă demnitate, onoare vieţii personale sau
împlinire în viaţă.
3. Calitate sau activitate ce constituie (parţial) identitatea persoanei în
calitate de fiinţă capabilă de auto-evaluare, şi auto-realizare.
4. Un criteriu fundamental ce permite persoanei să aleagă ceea ce este bun
sau dezirabil între diferite alternative posibile de acţiune.
5. Un standard de bază la care raportăm comportamentul propriu şi al
celor din jurul nostru.
6. Un “obiect de valoare”, o relaţie adecvată ce este parte componentă a
vieţii virtuoase şi a identităţii personale. Obiect de valoare: operă de artă,
teorii ştiinţifice, tradiţii, instituţii, alte persoane şi elementele naturii
însăşi.
Analizând principalele tipuri de valori, din societate, Pojman Louis (1995)
prezintă următoarea tabelă de valori şi exemple:
1.valori materiale şi fizice, ca de exemplu: sănătate, confort, securitate fizică;
2.valori economice: siguranţă economică, productivitate;
3.valori morale: bine, rău, cinste, sinceritate, bunăstare;
4.valori sociale: generozitate, politeţe, toleranţă;
5.valori politice: libertate, democraţie, justiţie /echitate;
6.valori estetice: frumosul, simetria, graţia sublimul;
7.valori religioase: pietate, supunere, credinţă;
8.valori intelectuale: inteligenţa, claritatea gândirii, cunoaşterea.
Principalele valori care ghidează activitatea umană au fost sistematizate
(Rockeach, Milton, 1970), în valori terminale (scop) şi valori instrumentale
(mijloc).
Valori terminale (scop):
1. Viaţa confortabilă – Prosperitate materială
2. Viaţa interesantă (activă, dinamică)
3. Sentimentul realizării în viaţă (realizarea, împlinirea profesională)
4. Pacea – lumea fără război
5. Frumuseţea (naturii şi artei)
6. Securitatea familială
7. Egalitatea (şanse egale pentru toţi)
8. Libertatea
9. Fericirea
10. Armonia vieţii spirituale (sufleteşti)
11. Iubirea (împărtăşită)
12. Securitatea naţională
13. Plăcerea (viaţă uşoară, comodă)
14. Mântuirea (dobândirea vieţii veşnice)
15. Încrederea în forţele proprii
16. Recunoaşterea socială (respectul, admiraţia celorlalţi)
17. Prietenia adevărată (autentică)
18. Înţelepciunea (înţelegerea matură a problemelor vieţii)
Valori instrumentale (mijloc)
1.Ambiţia
2.Flexibilitatea gândirii – deşteptăciunea
3.Competenţa (eficienţa)
4.Optimismul
5.Eleganţa (curăţenia, ordonat)
6.Iertarea (toleranţa)
7.Întrajutorarea (solidaritatea umană)
8.Cinstea (sinceritatea)
9.Creativitatea
10.Curajul
11.Independenţa (capacitatea de a te descurca singur)
12.Inteligenţa
13.Raţionalitatea
Valori instrumentale (mijloc)
14.Afecţiunea (tandreţea)
15.Obedienţa (supunerea, simţul datoriei)
16.Politeţea
17.Responsabilitatea
18.Autocontrolul (auto-disciplina).
• Binele şi răul sunt valorile fundamentale ale moralei, în jurul cărora
gravitează întreaga ei problematică. Toate celelalte valori (cinste,
responsabilitate, virtute, viciu, dreptate, echitate etc.) se raportează la valorile
de bine-rău, îşi definesc semnificaţia prin rapoartele la cele două valori.
• Binele reprezintă expresia concentrată a tuturor exigenţelor formulate de
societate pentru ca manifestările membrilor săi să fie valoroase din punct de
vedere uman şi să corespundă dezideratelor şi intereselor majore ale
oamenilor.
• Răul este ceea ce contravine acestor exigenţe.
Binele este ceea ce societatea, normele de convieţuire socială acceptă,
recomandă, cer sau impun.
Răul - ceea ce societatea interzice, dezaprobă, condamnă.
Nivelul practicii morale
• Morala ca realitate practică se constituie din ansamblul conduitelor
subiecţilor umani.
• La acest nivel distingem, ca elemente fundamentale, subiectul moral,
manifestarea morală şi aprecierea morală.
• Subiectul moral - este purtătorul dimensiunii morale a acţiunilor şi
relaţiilor umane. Subiectul moral poate fi un individ, un grup social sau o
colectivitate.
• Manifestarea morală – reprezintă obiectivarea sau exteriorizarea
subiectului prin fapte sau comportamente, în conformitate cu valorile şi
normele morale produse sau apreciate de colectivitate sau de opinia publică.
• La nivelul manifestării morale trebuie să distingem între – intenţie, scop
şi mijloace.
Intenția
• Intenţia, sau voinţa de a face ceva, de a realiza un anumit scop, îşi are
sursa în conştiinţa subiectului. Ea se realizează în relaţia dintre subiecţi
prin actul (manifestarea) moral. Dacă se rămâne doar la stadiul de
intenţie, oricât de nobilă ar fi, încă nu se poate vorbi de realitate
morală. La rândul ei, fapta nu dezvăluie întotdeauna intenţia care a
generat-o.
• Intenţia e morală dacă scopul care o animă, e moral.
Intenția pozitivă
Scopul
• Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului final al acţiunii pe care individul o
proiectează ca soluţie practică a nevoilor şi aspiraţiilor sale, sau în alte cuvinte,
ţinta pe care ne propunem să o atingem în viaţă. El este rezultatul dorit al acţiunii
umane spre care se focalizează efortul persoanelor şi colectivităţilor umane.
Scopul este moral dacă realizarea lui nu cauzează rău altora; e moral în
limita evitării răului sau frustrării semenului, sau cel puţin în limita producerii
celui mai mic rău semenilor atunci când evitarea totală a răului nu e posibilă.
• Scopul – ca obiectiv de atins – presupune întotdeauna mijloace. Mijlocul
trebuie să fie adecvat, să corespundă raţiunii pentru care e utilizat.
• Pentru a fi morală fapta, trebuie ca atât mijloacele cât şi scopul să fie
morale.
Scopul
• Există posibilitatea ca, urmărind scopuri necinstite (imorale) şi
mijloace imorale sau mai puţin corecte, datorită unor împrejurări, să
obţinem o faptă (rezultat) pozitivă (moral), sau cel puţin aparent morală. (
de exemplu, un spărgător intră în casă şi salvează o victimă din mâinile
unui violator (criminal) care fuge. Victima apreciază fapta ca profund
morală şi rămâne îndatorată.)
• Prioritatea scopurilor asupra mijloacelor a generat maxima “Scopul
scuză mijloacele”, atribuită lui Machiavelli. Aceasta înseamnă că
scopuri morale pot fi servite de mijloace imorale.
• În raport cu manifestarea morală (fapta), apare şi – aprecierea
morală – reacţia de evaluare, judecare şi sancţionare corespunzătoare a
faptei. În practica nemijlocită aprecierea se produce spontan, ca reacţie
pozitivă sau negativă, prin gesturi de aprobare-dezaprobare, laudă-blam,
admiraţie-dispreţ faţă de conduita unei persoane.
• Seria aprecierilor faptelor sau manifestărilor conduce la evaluarea
moralităţii subiectului.
Moralitatea
• Moralitatea defineşte modul în care se reflectă în conduită subiectului
(individual sau colectiv) sistemul de comandamente morale specifice unei
societăţi.
• După nivelul moralităţii putem deosebi mai multe tipuri de subiecţi
(persoane):
• - tipul moral – cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori,
principii, comandamente în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în
relaţiile sale cotidiene. Identificarea cu normele morale, conformitatea cu
ele este o cerinţă legitimă pentru orice sistem social.
• Această atitudine a subiectului poate fi creatoare sau una conformistă.
• Conformistul respectă normele morale dar nu aderă afectiv la ele
• Tipul autentic moral este cel ce îşi interiorizează activ, creator sistemul
de valori, în sensul maximizării binelui, încercând depăşirea pozitivă a
normei obişnuite.
• - tipul imoral – cunoaşte sistemul valorilor morale dar nu le
interiorizează, nu se regăseşte în ele, nu le respectă. Este un tip
conflictual.
• - tipul amoral – nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează
semnificaţia, ca atare, le încalcă. Această situaţie se întâlneşte fie în
cazul celor iresponsabili psihic, fie în cazul migrării subiecţilor într-o
cultură necunoscută pe care nu au asimilat-o încă.
• Dintr-o altă perspectivă, profesorul Costică Voicu făcea distincție între
mai multe tipuri de morală, astfel: „există o morală personală definită ca
echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare, alături de o morală
socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
• Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să
facem) şi o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să
facem, să ne abţinem a face).
• Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe,
morală estetică) alături de o morală majoră sau a lucrurilor importante care
se confundă cu dreptul.
• Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al
extensiunii sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală
naţională şi o morală internaţională.
• Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a
intelectualilor şi a muncitorilor; a stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi
elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi femeilor; a adulţilor
şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.”
• Tot el a dat următoarele definiţii conceptelor de moralitate, imoralitate şi
amoralitate:
• „Moralitatea reprezintă suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism,
caritate, bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate,
modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi
comportamentele proprii şi tendinţele şi comportamentele altora.
• Vezi Costică Voicu Teoria generală a dreptului, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2005, p. 136 - 137
• Moralitatea este:
• - arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în
concordanţă cu forţele sociale;
• - echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
• - este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util
vieţii sociale, majorităţii societăţii;
• Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism,
răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de
dezechilibru în favoarea drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor
individului. Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care
contrazice interesul general al majorităţii.
• Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între
moralitate şi imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate
şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare,
individualism, indiferenţă socială”.
CAP.II – ETICA ȘI RAMURILE ETICII
Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
ETICA este o disciplină filosofică ce studiază distincţia dintre bine şi rău, cinstit
necinstit, precum şi evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane.
Studiind principiile fundamentale şi conceptele de bază ale moralităţii, etica
reprezintă şi un ghid practic pentru viată oamenilor, indicând ce trebuie să facă şi cum
trebuie să acţioneze oamenii în raport cu ei înşişi, în raport cu ceilalţi oameni şi cu
lumea din jur. (Anthony Flew, 1996)
Ca teorie a moralei sau filosofie morală, etica apare în mod explicit abia la Aristotel,
care utilizează acest termen în titlul lucrării sale, Etica Nicomahică. Dar reflecţii
sporadice asupra problematicii morale întâlnim odată cu apariţia primelor scrieri
religioase sau coduri, ca de exemplu, codul lui Hammurabi (sec. 18-17 î. Hr.),
semnificativ pentru vechiul Babilon, Decalogul iudeo-creştin(sec. 13 î. Hr.), Codul lui
Manu (secolul 2 î. Hr.) în India antică.
Găsim reflecţii de natură etică fără a fi intitulate astfel – la
toţi gânditorii antici de până la Aristotel. Socrate, mai ales,
pune accent pe cunoaşterea binelui şi a virtuţii, întorcând
atenţia filozofiei spre om, conform devizei sale:
“Cunoaşte-te pe tine însuţi”(Gnothi seauton!). Dacă
subiectul cunoaşte binele – crede Socrate – îl şi realizează
în orice împrejurare. Răul izvorăşte din ignoranţă.
Cunoaşterea este virtute, ea se învaţă şi prin ea (prin
înţelepciune) omul ajunge la fericire.
Dată fiind diversitatea sistemelor filozofice şi a şcolilor filozofice, vor
exista, implicit, şi o diversitate de teorii etice (intuiţioniste, emotiviste,
relativiste, pragmatiste, religioase etc.)
Etica (sau filozofia moralei) cunoaşte două mari direcţii de
dezvoltare: etica teoretică şi etica aplicată.
2.1 Etica teoretică
Etica teoretică cuprinde la rândul ei două ramuri: metaetica şi etica normativă.
Metaetica se preocupă de studiul regulilor logice generale ale oricărei morale,
indiferent de ce anume recomandă, susţine sau condamnă morala respectivă. Metaetica
se ocupă de studiul unor probleme cum ar fi:
• natura moralităţii;
• studiul limbajului etic şi critica raţionamentului etic;
• studiul motivaţiei şi deciziei etice;
• justificarea raţională a enunţurilor etice;
• justificarea funcţiei practice a limbajului moral (capacitatea judecăţilor etice
de a schimba opiniile şi atitudinile oamenilor);
• natura obiectivă sau subiectivă a judecăţilor morale;
• legătura dintre judecata etică şi comportamentul uman etc.
Etica normativă se ocupă de studiul conţinutului normelor, principiilor şi
valorilor specifice unor sisteme morale, justificarea şi ierarhizarea acestora,
de evaluarea acţiunilor şi comportamentelor morale.
Ea produce, de exemplu, argumente cu privire la caracterul bun sau rău
inerent unor acţiuni morale sau consecinţelor acestor acţiuni.
Etica normativă cuprinde trei tipuri mari de teorii etice: etica deontologică –
ce vizează obligaţiile, datoriile etice, etica finalistă sau teleologică – ce vizează
scopurile, consecinţele sau finalităţile deciziilor şi acţiunilor morale, şi etica
virtuţilor.
Atât în cazul eticii deontologice cât şi a celei finaliste, deciziile şi judecăţile
morale (respectiv formularea unei aprecieri sau a unui blam într-o situaţie
concretă) îşi au temeiurile într-un principiu moral.
Nu există, însă, întotdeauna acord asupra principiilor morale acceptabile şi nici
asupra felului în care ele se aplică în cazul unor acţiuni particulare.
De exemplu, într-o situaţie concretă, creată ca urmare a reţinerii unor ostatici
de către un grup de terorişti, care-i ameninţă cu moartea dacă autorităţile nu
vor elibera câţiva membrii ai organizaţiei lor, condamnaţi pentru crime
dovedite, există două posibilităţi de decizie:
✓ una care are în vedere exclusiv consecinţele (finalitatea) acţiunii decise
(respectiv eliberarea şi salvarea unor fiinţe nevinovate, în cazul satisfacerii
revendicărilor teroriştilor);
✓ alta, care are în vedere doar respectarea obligaţiilor (datoriilor) morale,
respectiv pedepsirea celor vinovaţi de crimele comise, indiferent de
consecinţele deciziei.
În primul caz, decizia luată se întemeiază pe un principiu ce conduce
la evaluarea acţiunilor doar prin luarea în considerare a consecinţelor
acestora. În cel de-al doilea caz, decizia se bazează pe un principiu ce produce
această evaluare doar pe temeiul obligaţiilor morale pe care le avem. (vezi A.
Miroiu, 1995).
Aceleaşi alternative se pun şi în cazul eutanasiei, în situaţia creată de
solicitarea unui bolnav incurabil de a-i întrerupe viaţa.
Decizia, în acest caz, se poate întemeia fie pe principiul sacralităţii vieţii, a
datoriei morale de a respecta viaţa indiferent de consecinţele prelungirii
acesteia, - cu tot cortegiul de suferinţe pentru pacient şi pentru familia lui – fie
având în vedere aceste consecinţe, respectiv calitatea vieţii pacientului şi
respectul principiului autonomiei pacientului
Adepţii punctului de vedere deontologist vor considera că decizia morală
trebuie să se întemeieze pe datorie, în timp ce adepţii eticii finaliste vor lua în
considerare exclusiv consecinţele deciziei şi respectiv consecinţele acţiunii
morale.
2.2 Etica deontologică
Reprezentantul paradigmatic al punctului de vedere
deontologist este Immanuel Kant. În concepţia lui,
moralitatea acţiunilor şi a comportamentului subiectului
nu depinde nici de dorinţe, nici de sentimente şi nici de
consecinţele actelor sale.
Sentimentele şi înclinaţiile nu pot fi temeiul unei acţiuni
morale, pentru că acestea, oricât de dezirabile şi de
admirabile ar părea a fi, nu sunt supuse voinţei. Noi nu ne
putem impune să iubim pe cineva, nu putem să ne sporim
simpatia pentru cineva după propria voinţă, şi nu poate fi
de datoria noastră să facem ceea ce nu suntem în stare –
“trebuie” implică pe “pot”.
2.2 Etica deontologică
În sens riguros, morala implică a face binele din voinţa de
a-l face, nu dintr-o înclinaţie sensibilă sau din vre-o
“compasiune simpatetică”.
Valoarea acţiunilor noastre nu o putem măsura nici în
funcţie de rezultatele sau consecinţele lor, fiindcă acestea
s-ar putea să fie mult diferite de anticipările agentului, din
raţiuni ce nu depind de el.
Unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a
fost sau nu făcută în conformitate cu datoria şi în vederea
acesteia.
Datoria “este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”. Iar
legea morală supremă ia forma “imperativului categoric”, definit de Kant în felul
următor:
“acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea
totodată ca ea să devină o lege universală”. Acest imperativ universal al datoriei
mai cunoaşte următoarele formulări date de Kant:
“acţionează ca şi când
maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii
“ şi “Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în
persoana oricui altcuiva, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai
ca mijloc”. (I. Kant, 1972). Imperativul categoric este, după Kant, o lege morală
inerentă raţiunii umane, având un caracter aprioric, deoarece este
independentă de orice interese empirice ale omului. El este forma sub care se
exprimă datoria, Kant opunând datoria intereselor şi existenţei empirice a
omului.
Kant opune imperativul categoric, imperativelor
ipotetice, adică imperativele de care trebuie să
ţinem seama atunci când urmărim scopuri
particulare.
Un imperativ ipotetic are în vedere un scop practic
şi este subordonat acestuia ca mijloc în vederea
atingerii lui. El este enunţat sub formă ipotetică,
de exemplu: “Dacă vrei să-ţi păstrezi sănătatea,
urmează sfatul medicului.”
Datoria morală ca imperativ categoric este o poruncă necondiţionată pe care
raţiunea şi-o dă sieşi în virtutea propriei sale alcătuiri structurale. Ea trebuie
respectată de către orice subiect indiferent de circumstanţele empirice. De aceea –
susţine Kant – nu e niciodată justificat să se spună o minciună: obligaţia de a
spune adevărul nu poate fi limitată de nici un fel de considerente lăturalnice. “Ar fi
o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaş care ne întreabă dacă nu cumva s-a
ascuns la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el.”
Cel care a utilizat pentru prima dată termenul de “deontologie” a fost Jeremy
Bentham (1748-1832) în lucrarea “Deontology or Science of Morality”
(Deontologia sau ştiinţa moralei) apărută postum, în 1834. Bentham opune
adjectivul “deontologic”, în sensul de ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie
respectat, celui de “ontologic”, în accepţiunea de ceea ce există, ceea ce este.
Termenul de deontologie provine din doi termeni greceşti,
“deontos” – ceea ce
se cade, ceea ce este necesar – şi “logos” – ştiinţă. El desemnează, în sens larg,
acele teorii etice care se ocupă cu studiul datoriei morale, al originii, naturii şi
formelor acesteia, în calitate de componentă a conştiinţei morale.
În sens restrâns prin deontologie se înţelege un ansamblu de norme (datorii,
reguli) morale specifice unei anumite profesiuni (medicină, drept, ştiinţă).
Aceste reguli pot fi cuprinse într-un cod scris sau transmis prin tradiţie, pe
cale orală şi acceptat de către toţi practicanţii unei profesii.
Un astfel de cod este, pentru medici, cunoscutul jurământ hipocratic.

2.3 Etica teleologică sau finalistă

Are ca promotori pe reprezentanţii utilitarismului.
Utilitarismul este o doctrină etică ce priveşte moralitatea acţiunilor ca fiind
total dependentă de consecinţele sau rezultatele lor benefice (binele obţinut).
Faptele oamenilor nu sunt corecte sau obligatorii datorită caracterului lor
intrinsec valoros, relaţiilor lor cu normele sociale sau divine (religioase), ci
datorită binelui general pe care-l produc.
Utilitarismul îşi are originile în Anglia secolului XVII, dar şi-a primit
formularea clasică în operele lui J. Bentham (1748-1832), John Stuart Mill
(1806-1873) şi Henry Sidgwich (1838-1900) şi continuă să exercite o mare
influenţă şi azi mai ales în filosofia (teoriile etice) anglofonă.
Jeremy Bentham susţine că o acţiune este justă sau nejustă după utilitatea ei.
În lucrarea sa “An Introducţion to the Principles of Morality and Legislation –
opera principală (1789) el defineşte principiul utilităţii drept “proprietatea
prezentă în orice obiect de a tinde să producă plăcere, bine sau fericire, sau să
preîntâmpine apariţia durerii, răului sau nefericirea, persoanelor implicate”.
Obiectivul oricărei legislaţii trebuie să fie atingerea “celei mai mari fericiri
pentru cel mai mare număr de persoane posibile”.
Orice pedeapsă implică durerea /suferinţa, şi este de aceea rea; ea trebuie să
fie folosită doar atunci când “ poate evita producerea unui rău mai mare”.
Preocupat permanent, uneori în mod exagerat, de ideea de a fi util, îşi lasă
propriul cadavru pentru a fi folosit la disecţie, în scopul instruirii studenţilor.
La moartea sa, în acord cu testamentul său, corpul său a fost disecat în
prezenţa prietenilor. Scheletul a fost apoi reconstituit, a fost confecţionat un
cap de ceară, corpul mumificat a fost îmbrăcat în hainele lui Bentham şi a fost
plasat într-o cutie de sticlă. Atât efigia sa cât şi corpul său sunt păstrate la
University College în Londra.
A propus o formulă de calcul a cantităţii de fericire în fapt inutilizabilă.
În acelaşi timp are preocupări privind organizarea şi construcţia spitalelor de
psihiatrie, propunând construcţia unui “Panopticon” pentru supravegherea
bolnavilor psihici, edificiu realizat în 1814, de arhitectul Stark, la Glasgow.
Bentham susţine că toate fiinţele umane sunt în general şi exclusiv motivate de
dorinţa de a câştiga plăcerea şi a evita durerea. Acţiunile trebuie judecate
drept juste sau nejuste doar după faptul că tind sau nu să maximizeze plăcerea
şi să minimizeze durerea la cei afectaţi de ele. Acţiunea şi actele sunt
determinate în mod egoist, numai de interesul personal. Un act e just dacă
produce mai multă plăcere decât durere.
Teza de bază (fundamentală) a utilitarismului, formulată de Bentham este
Principiul Maximei Fericiri, potrivit căreia binele suprem îl reprezintă
“Asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de
oameni”.
Fericirea este concepută drept maximizarea plăcerii şi minimizarea durerii.
Scopul este o cât mai mare fericire pentru cât mai mulţi oameni. Utilitarismul
clasic a fost unul de factură hedonistă. Hedonismul este o doctrină etică
potrivit căreia fericirea (definită prin prisma plăcerii) este socotită scopul unic
şi potrivit al acţiunii umane.
Prima versiune a hedonismului etic a fost susţinută de cirenaici (sec. 4 î.Hr.)
care afirmau că arta de a trăi constă în a te bucura cât mai mult de fiecare
clipă prin plăceri ale simţului şi ale intelectului. Prim contrast, epicurienii
puneau accentul pe dobândirea de plăceri durabile şi pe evitarea durerii,
subliniind rolul prudenţei şi al disciplinei în atingerea binelui suprem: calmul
sufletesc(ataraxia).
Identificarea fericirii cu plăcerea a fost respinsă încă de pe vremea lui Socrate
de către filozofi şi teologi. Iar Epicur atrăgea atenţia că nu trebuie să ne lăsăm
dominaţi de plăceri, căci acestea se pot transforma în neplăceri mai mari, (de
exemplu, consumul de alcool sau tutun), ne pot duce în situaţia de a fi robi ai
plăcerii. Ne domină ele pe noi şi nu invers. Mai mult, uneori e de preferat o
durere mică unei plăceri, pentru a ne procura mai târziu o plăcere mai mare.
Ca de exemplu, e de preferat o doctorie amară când eşti bolnav, pentru a te
bucura mai târziu de sănătate.
Susţinători ai diferitelor forme de utilitarism au încercat să distingă între
acte despre care credem că duc la fericire şi acte care duc în fapt la ea.
Bentham făcea distincţie între diferite surse de plăcere pe baza intensităţii lor,
a duratei, a certitudinii că vor fi dobândite, sugerând că alegerile individului
trebuie să fie călăuzite nu de calitatea plăcerii ce poate fi obţinută, ci de
cantitatea ei.
J. S. Mill a introdus o distincţie calitativă între plăceri “superioare” şi
plăceri “inferioare”, acordând prioritate satisfacţiilor superioare, intelectuale
faţă de cele inferioare, senzoriale.
De asemenea, a completat principiul fericirii personale cu cerinţa
solidarităţii umane, deosebind între acte săvârşite în folosul propriu şi acele
acţiuni lăudabile din punct de vedere moral care permit cel mai mare
consum de plăcere pentru toţi.
În ultimele decenii utilitarismul s-a subdivizat în două variante: utilitarismul
actelor şi utilitarismul regulilor. Utilitarismul actelor – este varianta mai
simplă, potrivit căreia fiecare acţiune individuală trebuie evaluată după
rezultatele pe care ea singură le produce. De exemplu, o donaţie caritabilă se
cere estimată în funcţie de câştigurile de fericire procurată de acel act în acea
ocazie particulară.
Utilitarismul regulilor nu este preocupat de evaluarea actelor individuale, ci
de utilitatea unei reguli privitoare la anumite tipuri de acţiuniȘ
✓ orice persoană trebuie să-şi îngrijească sănătatea;
✓ toţi cetăţenii trebuie să-şi plătească datoriile.
Ideea este de a face ceea ce se prescrie prin mulţimea optimă de reguli, chiar
dacă într-o anumită ocazie ar rezulta o mai mică fericire totală. Astfel, acolo
unde utilitarismul actelor întreabă “care ar fi rezultatul dacă aş face cutare
lucru”, utilitarismul regulilor ar întreba “Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea
ar face aşa?”(A. Flew, 1996).
Trei sunt criticile mai evidente la adresa utilitarismului:
1. dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea
determina cu acurateţe fericirea pe care e probabil s-o producă o
acţiune individuală ori o regulă generală?
2. Caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea
majorităţii să poată fi obţinută cel mai eficace prin sacrificarea unei
minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident nedreaptă, cum
este sclavia; şi
3. Unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este
analizată exclusiv prin prisma acţiunilor şi a consecinţelor, niciodată
prin cea a motivelor sau a intenţiilor.
2.4 Etica virtuţilor
Etica virtuţilor se prezintă sub două forme:
a) sub forma unui cod de virtuţi (şi vicii) morale ce fixează valorile etice şi
oferă un centru de referinţă vieţii morale a individului şi colectivităţii, cod ce
poate suferi corective în funcţie de modificările sociale, culturale sau religioase;
şi
b) sub forma unor tipologii sau caracterologii care descriu scheme tipice de
comportament, de atitudini, calităţi sau defecte morale, reprezentative pentru
atitudinea şi profilul moral al unor subiecţi morali dintr-o colectivitate dată.
Începuturile eticii virtuţilor le găsim la Socrate, în viziunea căruia adevărul
– ca expresie a ceea ce este – e legat de bine – care exprimă ceea ce trebuie
să fie (ce e valoros din punct de vedere moral).
Omul vrea întotdeauna binele (şi un criminal crede că ceea ce face e bine
pentru el). A şti ce este bine, permite să se acţioneze bine.
Oamenii fac răul pentru că nu ştiu ce este bine, fac răul din ignoranţă. De
aceea virtutea este ştiinţă (cunoaştere, înţelepciune) şi, ca orice cunoaştere,
se poate învăţa.
De fapt, există o singură virtute supremă – înţelepciunea. Dar înţelepciunea
ia forme diverse, în funcţie de raporturile în care intră omul: în raport cu el
însuşi, cu semenii, cu zeii.
În raport cu el însuşi, cu voinţa sa – înţelepciunea devine:
a) curaj = virtute ce constă în ştiinţa lucrurilor de care trebuie
să ne temem;
b) temperanţa – cumpătarea = virtute ce constă în ştiinţa
adevăratelor plăceri.
În raporturile cu alţii - înţelepciunea ia forma justiţiei – virtute ce
desemnează ceea ce se cuvine, ce i se datorează fiecăruia.
În raport cu zeii – ia forma pietăţii - ştiinţă a datoriilor faţă de divinitate,
zei. (Şt. Georgescu, 1995).
Virtutea este o însuşire pozitivă a caracterului ce constă în urmărirea
statornică a binelui moral, în consecvenţa respectării idealurilor etice, a
principiilor şi normelor morale.
Virtutea este o trăsătură de caracter pozitivă, o calitate umană demnă de
admirat. Însă nu orice trăsătură de caracter admirată este implicit şi o
virtute morală.
Trăsături de caracter lăudabile:
- stăpânirea de sine
- spiritul competitiv
- perseverenţa, sunt calităţi (virtuţi), dar nu sunt virtuţi morale.
Ele pot fi trăsături de caracter ale unei persoane ce săvârşeşte
constant acţiuni imorale.
În această perspectivă deşi inteligenţa este o minunată calitate
umană, ea este neutră din punct de vedere moral, pentru că, aşa cum spunea
Kant, nu putem preţui inteligenţa călăului care-şi execută victima cu
deosebită abilitate.
Medicii nazişti ce efectuau experimente pe subiecţi umani, au fost
oameni a căror inteligenţă nu a fost contestată de nimeni, dar din punct de
vedere moral au fost condamnaţi de o lume întreagă.
Virtutea reprezintă conformitatea dintre viaţa sau comportamentul oamenilor
cu principiile şi valorile morale, adeziunea voluntară la norme şi valori morale
recunoscute ca ”excelenţe” morale.
În opoziţie, viciul desemnează acea însuşire a caracterului care se
manifestă prin pornirea statornică de a comite fapte imorale, rele, reprezintă
obişnuinţe dăunătoare, patimi, defecte, cusururi, năravuri (M.D.E., 1987).
Viciul reprezintă un deficit al conduitei morale prin alterarea
/deformarea unor trebuinţe. El ”rezultă, în general, dintr-o “deviere”
artificială a tendinţelor naturale. Despre unele vicii ale caracterului uman
transformate de politică în virtuţi se poate vedea şi utiliza chestionarul de
machiavelism Mach IV.
De exemplu, fumatul este un viciu în măsura în care provoacă un rău pentru
organism; în măsura în care prima ţigară provoacă o repulsie fizică naturală
şi în care nu există decât o deviere a tendinţelor care pot face din această
practică o trebuinţă fizică. (Didier Julia, 1999). După Socrate, Platon va
distinge virtuţile fundamentale ale sufletului, în funcţie de părţile lui
alcătuitoare. Sufletul se compune din trei părţi:
1. o parte alcătuită din dorinţe, pasiuni inferioare – care are drept
virtute temperanţa (renunţarea la plăceri excesive),
2. o parte a pasiunilor superioare (nobile), generoase – a cărei virtute
este curajul;
3. o parte raţională - ce are ca virtute înţelepciunea.
Toate cele trei virtuţi se unifică în vederea unei valori mai înalte, anume
justiţia. Virtuţile au baza lor în înţelepciune şi unitatea lor în justiţie. Justiţia
este o virtute sintetică interioară, de importanţă capitală pentru viaţa
persoanei. Ea constă în armonia sufletului obţinută prin guvernarea lui de
către raţiune: când fiecare parte a sufletului face ce trebuie să facă, când
dorinţa e dominată de curaj şi curajul de raţiune, atunci această armonie
naşte justiţia.
Dezordinea şi confuzia acestor părţi (pretenţia de a comanda în suflet)
creează injustiţia, laşitatea, intemperanţa, ignoranţa, într-un cuvânt toate
viciile. Justiţia şi injustiţia sunt pentru suflet ceea ce boala şi sănătatea sunt
pentru corp.
Virtutea reprezintă în concepţia lui Aristotel, o capacitate (facultate)
stabilă a sufletului omenesc, o înclinaţie de a înfăptui anumite activităţi
specifice omului.
Cea mai specifică activitate a omului este activitatea intelectuală (raţională,
speculativă). Ceea ce deosebeşte pe om de animal este raţiunea, activitatea
raţională sau activitatea în acord cu raţiunea. De aceea fericirea (activitatea
omului în acord cu raţiunea) în forma sa ideală rezidă în activitatea
contemplativă, intelectuală.
Fericirea nu poate exista fără virtute, dar virtutea este posibilă fără
desăvârşirea vieţii, fără fericire. Virtutea este însă condiţia unică ce face
posibilă fericirea totală.
Virtutea nu este înnăscută, la naştere omul are doar dispoziţii, înclinaţii de a fi
virtuos. Ea se dobândeşte prin educaţie şi practică spirituală, devenind apoi
habitus, obişnuinţă, deprindere stabilă.
Pe copil, părinţii îl învaţă să nu mintă – normă care se înscrie în caracterul
său moral de mai târziu. De aici importanţa educaţiei de a forma deprinderi
virtuoase.
În Etica Nicomahică, Aristotel ne prezintă o serie de virtuţi şi vicii umane.
Analiza virtuţilor se face cu ajutorul conceptului de măsură, definită ca linie de
mijloc exemplară între două vicii, anume între absenţa unei însuşiri umane şi
excesul ei.
Aristotel deosebeşte două tipuri de virtuţi: virtuţi intelectuale (dianoetice) şi
virtuţi etice (ale caracterului, morale).
Virtuţile dianoetice ţin de raţiunea teoretică, de
“latura divină a eului nostru” şi sunt în număr de
cinci: arta, ştiinţa, înţelepciunea practică,
înţelepciunea speculativă şi intelectul intuitiv.
Virtuţile etice sau morale (ale caracterului)
sunt virtuţi omeneşti propriu-zise, ţin de voinţă
şi vizează realizarea în acţiunea practică, în
planul voinţei, a ceea ce raţiunea relevă ca fiind
oportun (dezirabil). Se bazează pe voinţa care
este liberă, libertatea fiind implicată în însăşi
esenţa moralei.
Aceste virtuţi se definesc ca linie de mijloc între excesul şi lipsa unei calităţi. Se definesc
astfel:
1. Curajul – ca “măsură” între laşitate şi temeritate
2. Cumpătarea ca “măsură” între insensibilitate şi desfrâu
3. Generozitatea ca “măsură” între risipă şi avariţie
4. Mărinimia ca “măsură” între vulgaritate şi meschinărie
5. Grandoarea sufletească ca “măsură” între vanitate şi umilinţa exagerată
6. Blândeţea ca “măsură” între irascibilitate şi apatie
7. Sinceritatea ca “măsură” între lăudăroşenie şi disimulare
8. Veselia ca “măsură” între bufonerie şi mitocănie
9. Amabilitatea ca “măsură” între linguşitorie şi bosumflare sau ursuzenie
10. Indignarea ca “măsură” între invidie şi răutate (se bucură de nenorocirea
altuia).
11. Decenţa ca “măsură” între timiditate şi neruşinare .
Continuând tradiţia culturală a antichităţii, etica creştină va stabili într-o
manieră simetrică şapte virtuţi şi şapte păcate capitale.
Din cele şapte virtuţi, patru sunt considerate cardinale şi trei sunt virtuţi
teologale, considerate daruri ale lui Dumnezeu. Cele patru virtuţi cardinale sau
naturale sunt:
✓ prudenţa – în care raţiunea apreciază cele mai bune mijloace pentru
atingerea unui scop;
✓ dreptatea – ce constă în a da fiecăruia ce i se cuvine;
✓ curajul (bravura) – expunerea la pericole, suportarea vieţii şi a
greutăţilor ei;
✓ cumpătarea – menţinerea în limite rezonabile de către raţiune a
pasiunilor şi emoţiilor umane.
Virtuţile teologale nu îşi au originea în natura umană ci sunt transmise de
Dumnezeu oamenilor prin graţia divină (prin Isus Hristos) şi sunt practicate de
credincioşi. Acestea sunt:
- credinţa
- speranţa
- iubirea/dragostea (I Corinteni, 13:13)
În teologia creştină virtuoşii sunt membrii celui de-al 5-lea ordin al ierarhiei
celeste care are 9 nivele (îngerii, arhanghelii, iniţiatorii, puterile,
virtuoşii/stăpânirile, domniile, tronurile, heruvimii şi serafimii, la PseudoDionisie Areopagitul în lucrarea;
Despre ierarhia îngerească).
Cele şapte virtuţi ar fi în opoziţie cu cele şapte păcate capitale pentru a acoperi
ansamblul comportamentului uman.
Cele 7 păcate capitale ratificate de tradiţia creştină şi
asociate în demonologia medievală cu 7 arhidemoni,
sunt:
1. trufia(Lucifer),
2. pizma(Leviatan),
3. zgârcenia(Mamona),
4. desfrânarea (Asmodeu),
5. lăcomia (Belzebut),
6. mânia (Satana)
7. lenevia (Belfegor).
Mahatma Gandhi (1869-1948) arăta din perspectiva doctrinei nonviolenţei -
satyāgraha ( în sanskrită -adevăr şi fermitate) care sunt cele şapte păcate
sociale ale lumii de azi:
✓ bogăţie fără muncă;
✓ plăcere fără conştiinţă;
✓ cunoaştere fără caracter;
✓ câştig fără morală;
✓ ştiinţă fără umanism;
✓ religie fără sacrificiu;
✓ politică fără principii.
Din perspectivă etologică au fost propuse cele opt păcate capitale ale
omenirii civilizate (Konrad Lorenz, 2006):
✓ suprapopularea,
✓ distrugerea mediului natural,
✓ competiţia umană acerbă,
✓ atrofierea simţurilor,
✓ degradarea genetică,
✓ ruptura de tradiţie,
✓ receptivitatea la îndoctrinare
✓ cursa înarmărilor.
2.5 Etica aplicată
Etica aplicată, spre deosebire de etica generală ( tradiţională ) se ocupă de
abordarea unor probleme şi situaţii particulare prin raportarea lor la un anumit principiu sau
teorie morală. Ea atrage atenţia asupra necesităţii raportării principiilor morale la fapte şi
situaţii concrete.
Cercetările de etică ce se referă la probleme practice sau " aplicate " s-au
amplificat cu deosebire după anii '60 ai secolului XX. Rolul eticii era restrâns la aria
metaeticii, cu sarcina de a analiza înţelesul /semnificaţia termenilor morali.
Această idee a fost abandonată la începutul anilor '60, când studenţii au cerut
cursuri care să fie în mare măsură racordate la problemele timpului, cum ar fi: justificarea
războiului ( mai ales în legătură cu războiul din Vietnam ), nesupunerea civică, egalitatea
rasială, egalitatea sexelor, poluarea mediului înconjurător, războiul atomic, bacteriologic,
reproducerea umană, etc.
S-au dezvoltat diferite arii separate de etică aplicată, fiecare cu centre
proprii de cercetare (Centrul Hastings, de lângă New York, 1969 şi Centrul
Kennedy de la Georgetown University, din Washington D.C. 1971, pentru
bioetică), reviste specializate şi o literatură în rapidă expansiune.
Principalele ramuri ale
eticii aplicate sunt:
Etica afacerilor, care analizează problemele şi dilemele ce apar în domeniul
afacerilor:
- limitele juste ale unei competiţii acceptabile;
- evaluarea obligaţiilor conflictuale faţă de acţionari şi clienţi;
- sfera şi limitele loialităţii faţă de companie, etc.
Principalele ramuri ale
eticii aplicate sunt:
Etica mediului (ecologică) se ocupă de statutul moral al fiinţelor neumane,
conservarea speciilor, protecţia naturii sălbatice, etc., cu implicaţii în industria
creşterii animalelor, industria blănurilor, în cercetarea experimentală pe
animale etc. Legat de acest aspect, au intrat în atenţia cercetătorilor probleme
ca: biodiversitatea, drepturile animalelor, statutul plantelor, salvarea speciilor,
a ecosistemelor ameninţate.
Bioetica este probabil cea mai proeminentă ramură a eticii aplicate. Ea se
preocupă de problemele ridicate de ştiinţele biologice şi de domeniul îngrijirii
sănătăţii. Aceasta include atât probleme cum ar fi avortul, eutanasia, eugenia,
grija faţă de nou născuţi, problema morţii, îngrijirea handicapaţilor, a
bătrânilor, cât şi probleme privind fertilizarea in vitro, mamele de substituţie,
sfatul genetic, determinarea sexului, etc.
Alte ramuri ale eticii aplicate sunt: etica juridică, etica medicală, etica
cercetării ştiinţifice, etica profesiunii de ziarist, etica inginerească, etica
războiului, etica sportului, etica academică, etc., fiecare preocupându-se de
situaţii particulare şi dileme specifice domeniilor respective.
2.6 Dileme etice. Modele de
soluţionare a dilemelor etice
Dilema etică rezultă din obligaţia de a alege între două alternative echivalent
dezirabile sau indezirabile.
Opţiunile pentru o soluţie sau alta nu sunt niciodată pur profesionale, ci sunt
condiţionate de o serie de factori extraprofesionali, ce ţin de tehnologie, cultură,
legislaţie, morală, etc.
Pentru ca o problemă să fie identificată ca dilemă trebuie să
răspundă la trei criterii:
1. Problema nu poate fi rezolvată doar prin folosirea datelor empirice ( sau
bazându-se exclusiv pe date empirice );
2. Problema este atât de complexă şi surprinzătoare, încât alegerea datelor şi
faptelor necesare luării deciziei, soluţionării ei, este foarte dificilă;
3. Rezultatul rezolvării problemei are nu doar consecinţe imediate, ci şi
consecinţe pe termen lung.
Modele de soluţionare a dilemelor
etice
Pentru soluţionarea dilemelor etice, în literatura de specialitate au fost
propuse mai multe modele. Amintim trei dintre ele. Astfel:
I. Modelul tradiţional de soluţionare a dilemelor etice (cu şapte paşi):
1. identificarea problemei;
2. adunarea datelor pentru analiza cazului şi cunoaşterea posibilităţilor;
3. explorarea soluţiilor alternative
4. evaluarea alternativelor
5. alegerea soluţiei adecvate
6. implementarea soluţiei
7. evaluarea rezultatelor
II. Modelul MORAL pentru luarea deciziilor în domeniul bioeticii ( util în
clarificarea problemei etice ce rezultă din obligaţii contrare )
M - massage -
- masurarea problemei;
- întoarcerea ei pe toate feţele;
- culege date despre problemă şi factorii implicaţi în procesul decizional
O - outline options
- schiţează soluţii, opţiuni;
- identifică alternativele şi analizează cauzele şi consecinţele lor.
R - review criteria and resolve
- trecerea în revistă a criteriilor şi rezolvarea dilemei
- compară opţiunile cu valorile celor implicaţi în procesul decizional - prin
ponderare sau cu ajutorul unei grile.
A - affirm position and act
- impune-ţi poziţia şi acţionează;
- dezvoltă strategia de implementare a deciziei.
L - look back
- fă o privire retrospectivă;
- evaluează valoarea deciziile aplicate.
III. Modelul decizional etic Murphy and Murphy ( 1976 )
1. identifică problema
2. stabileşte de ce problema este o problemă etică
3. identifică persoanele implicate în decizia finală
4. identifică rolul decidentului
5. examinează consecinţele pe termen lung, scurt a fiecărei alternative
6. ia decizia
7. compară decizia cu valorile şi normele decidentului
8. urmăreşte îndeaproape rezultatul deciziei pentru a stabili un punct de
plecare pentru viitoarele decizii.
Rezolvarea dilemelor etice
0rice judecată sau raţionament uman se desfăşoară în două trepte: culegerea
datelor şi analiza datelor.
Înainte ca orice situaţie etică să poată fi evaluată, este esenţial ca toate datele
relevante să fie disponibile.
În analiza caracterului etic al acţiunilor, ne sunt de ajutor trei norme sau
valori clasice: utilitatea, drepturile şi justiţia. Schema de elaborare a deciziei
etice pe baza celor trei norme poate arăta ca în fig. nr. 1. Desigur că această
diagramă este simplificată dar cu toate acestea ea poate fi folosită în tratarea
problemelor etice.
Rezolvarea dilemelor etice
Nici una din instituţiile umane nu poate exista mai mult timp fără un
consens asupra a ceea ce este drept şi ceea ce este rău. Managerii recunosc
nevoia existenţei normelor etice în activităţile pe care le întreprind zilnic.
Deciziile elaborate la fiecare nivel al firmei sau organizaţiei în care lucrează
sunt influenţate de etică, indiferent dacă aceste decizii afectează calitatea
condiţiilor de muncă, şansa angajării și promovării.
Figura nr. 1 . Schema elaborării
deciziilor etice
(Sursa: Gh. Gh. Ionescu, Cultura
afacerilor. Modelul american,
Editura Economică, Bucureşti,
1997, p.214.)
Când se iau în considerare normele etice ale situaţiei, fiecare
persoană ia o atitudine de bază faţă de ceilalţi oameni. Sunt cinci asemenea
atitudini sau modalităţi posibile de a ne considera în raport cu alţii (vezi
Gh. Ionescu, op. cit. p. 198):
1. ,,Eu şi numai eu."
2. ,,Eu sunt primul."
3. ,,Sunt egal cu ceilalţi."
4. ,,Alţii sunt primii."
5. ,,Alţii şi numai alţii."
Desigur că persoana care candidează pentru prima poziţie este clar
un egoist, cea de-a doua poziţie este mai mult de ,,cultivare" a autointeresului.
Considerarea egalităţii cu ceilalţi este regula de aur (tratează pe
ceilalţi aşa cum te tratează). Celelalte două sunt forme generoase de altruism.
O mamă bună, de exemplu, alege cel puţin a patra atitudine în raport cu
copilul ei. Ultima atitudine este desigur una de sacrificiu de sine, de
generozitate extremă.
Oamenii adoptă diferite sisteme de valori, ceea ce face ca percepţia lor
asupra faptelor să fie diferită şi de aici să decurgă diferenţierea judecăţilor şi
raţionamentelor privind activităţile. Problemele etice nu sunt la fel de uşor de
sprijinit şi ajutat cu date măsurabile, ca în cazul celor financiare (venituri din
investiţii) sau cele de marketing (partea de piaţă).
Totuşi, dezvoltarea unei sensibilităţi şi a unei înţelegeri privind principiile etice
poate furniza o bază pentru raţionamente etice corecte şi o mai bună asigurare
împotriva unor greşeli etice serioase şi va face din orice actor social (producător,
patron, angajat sau jucător) un cetăţean şi un membru al societăţii mult mai de
încredere şi mai valoros.
De aici, se desprind două aspecte esenţiale:
1. Un sens a ceea ce este drept şi rău, plus unele criterii etice pentru
realizarea judecăţilor şi raţionamentelor care sunt esenţiale pentru orice fel
de societate umană şi de asemenea, pentru orice fel de activităţi.
2. Deşi aceste norme şi criterii etice nu sunt uşor de extras şi identificat, chiar
şi atunci când acestea sunt conturate, ele în multe cazuri sunt în dezacord
asupra faptelor, în privinţa criteriilor relevante şi a diferitelor activităţi.
Figura nr.2 - Procesul elaborării deciziei etice

CAPITOLUL III. - CODURILE ETICE

Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
3.1. Codurile etice și importanța lor
• În cadrul organizațiilor, inclusiv a celor din spațiul academic, un rol
important în luarea deciziilor etice il au codurile etice.
• Codurile etice profesionale îndeplinesc trei funcţii principale: dau
siguranţă publicului, oferă reglementări pentru disciplinare şi organizarea
profesiei şi oferă un cadru orientativ pentru luarea deciziilor în activitatea zilnică
a membrilor grupului profesional respectiv (Rumbold G., 1993, p. 231).
• Literatura de specialitate semnalează că, începând cu deceniul al şaptelea
al -secolului XX, multe organizaţii din ţări cu tradiţie industrială au promovat,
pentru reglementarea unui comportament etic şi profesional atât în
raporturile cu proprii angajaţi dar şi în relaţiile cu partenerii de afaceri,
coduri etice scrise.
✓ Acestea ghidează comportamentele umane individuale
şi de grup, reflectă sistemele de valori proprii, create şi
acceptate la un moment dat de membrii grupului,
foarte eficiente şi elastice prin capacitatea lor de
modificare şi reactualizare periodică, pentru a reflecta
schimbările din ce în ce mai dinamice din economie şi
societate.
✓ Conducerile organizaţiilor acţionează cu maximă
seriozitate şi răspundere pentru ca toţi membrii
respectivelor entităţii să cunoască, să accepte şi să
acţioneze în litera şi spiritul acestor coduri.
Codul etic nu este un element de cenzură aspră a comportamentului
angajaţilor, însă serveşte managerilor pentru reflectarea şi formularea
conduitei etice, constituie modelul acelei morale pe care trebuie să o accepte
şi să o adopte în practica de zi cu zi toţi angajaţii firmei, clubului, sau
organizaţiei.
Codurile etice au un rol important în reglementarea relaţiilor dintre membrii
unei organizaţii profesionale, întreprinderi etc. şi celelalte categorii de indivizi
cu care intră în contact.
Încălcarea codurilor etice atrage sancţiuni care, după caz, pot evolua până
la eliminarea imediată din organizaţie a persoanelor vinovate.
Aceste coduri au câteva funcţii importante:
✓ Conduită şi inspiraţie. Codurile pun la dispoziţie un stimulent pozitiv
pentru conduita etică şi inspiraţie şi recomandări cu privire la principalele
obligaţii. În general codurile de conduită sunt documente scurte, prezentând în
fapt reguli de conduită generale;
✓ Suport. Codurile pun la dispoziţie suporturi pozitive pentru cei ce caută
elemente pentru comportare etică;
✓ Disciplină. Codurile etice pot constitui forma legală pentru investigarea
unor comportamente neetice. Acestea solicită anumite procedee pentru a obţine
adevărul cu privire la anumite acuzaţii fără a viola drepturile personale ale celor
investigaţi. (Societatea Americană a Inginerilor Civili poate suspenda şi ridica
dreptul de a profesa pentru membrii a căror conduită profesională s-a dovedit a
nu fi etică);
✓ Educaţie şi înţelegere reciprocă. Codurile etice pot fi utilizate la şcoală sau în alte locuri
pentru a promova discuţii şi reflecţii pe marginea unor probleme morale;
✓ Contribuie la imaginea profesiei în rândul publicului. Codurile etice pot prezenta o
imagine pozitivă către public cu privire la o profesie. Atunci când această imagine este
garantată, profesia poate să servească în mod efectiv publicul;
✓ Protejarea statutului profesiei. Codurile profesionale stabilesc convenţii etice, care pot
ajuta în promovarea unui nivel minim de conduită etică. De asemenea, ele pot să
înăbuşe dezacordul din rândul profesiei;
✓ Promovarea interesului în afaceri. Plecând de la faptul că aceste coduri etice pot juca
aceste roluri, care funcţie este mai importantă şi deci trebuie dezvoltată şi încurajată?
Aceasta este o întrebare foarte importantă, chiar şi pornind de la faptul că răspunsul
poate influenţa fiecare cuvânt din codul etic.
Trebuie menţionat şi faptul că cele mai multe coduri de conduită profesională
au anumite limite care se manifestă în multe puncte de vedere. Acestea se
refera la:
✓ Limita codurilor ce rezultă din utilizarea unor cuvinte generale şi
vagi. Din această cauză codurile nu pot fi aplicate mereu, în toate
situaţiile. De altfel, nu este posibil să identifici de la început toate
probleme morale ce pot să apară în cadrul unei profesii complexe,
oricare ar fi ea;
✓ Este posibil ca anumite aspecte menţionate în codurile de etică să fie
în conflict unele cu altele. În mod normal aceste coduri nu fac menţiuni
cu privire la prioritatea pe care trebuie să o acordăm când o asemenea
situaţie apare.
Aceste coduri nu pot servi ca o autoritate morală finală pentru conduita
profesională.
Acceptarea unui cod ca având ultimul cuvânt din punct de vedere moral ar
presupune să acceptăm un convenţionalism etic. Să reamintim că un
convenţionalism etic presupune un set particular de convenţii, obiceiuri sau
legi suficiente şi care nu pot fi puse la îndoială deoarece au fost promulgate la
un moment dat pentru un anumit loc.
Existenţa mai multor coduri în cadrul aceleaşi profesii poate da membrilor săi
sentimentul unei conduite etice relative, iar publicului sentimentul că nici un
cod etic nu este deplin.
Codurile etice, reprezintă declaraţiile formale ale unor grupuri
de specialişti, sau a unor firme care reglementează relaţiile
dintre proprii membri şi celelalte categorii de indivizi cu care se
realizează un contact, de obicei o afacere.
Există coduri de conduită în management, cel mai cunoscut
fiind cel creat de British Institute of Management denumit Code
of Conduct (Codul de conduită) care prevede:
✓ În urmărirea materializării intereselor personale
trebuie luate în considerare şi interesele celorlalţi;
✓ Managerii nu trebuie să fie răzbunători şi să nu aducă
prejudicii reputaţiei persoanelor sau afacerilor altora;
✓ Managerii trebuie să declare imediat şi complet
interesele personale care ar putea fi în conflict cu
interesele firmei;
✓ Managerii trebuie să manifeste interes faţă de sănătatea,
securitatea şi bunăstarea celor pe care îi conduce;
✓ Managerii trebuie să respecte confidenţialitatea unor
informaţii, dacă acest lucru este cerut de consumatori
sau furnizori;
✓ Managerii nu trebuie să ofere sau să accepte cadouri sau
favoruri în scop de mituire sau corupere;
✓ Managerii trebuie să fie convinşi că toate informaţiile
comunicate public sunt adevărate.
✓ Tot în scopul îmbunătățirii procesului de luare a
deciziilor etice, au fost elaborate și câteva principii de
comportare etică a celor care iau astfel de decizii.
3.2. Principii de comportare etică a celor care iau
decizii
De exemplu James O`Toole enumeră câteva principii călăuzitoare
de bun simţ care pot ajuta managerii în considerarea implicaţiilor
etice ale deciziilor şi comportamentelor manageriale.
Aceste principii de ghidare oferite de James O'Toole şi care sunt
compatibile cu principiul autointeresului sunt următoarele:
• Supunerea în faţa legii. O teză a responsabilităţii
sociale şi a eticii manageriale este supunerea faţă de lege, de
preferat atât în privinţa literei, cât şi a spiritului ei.
• Respectul adevărului. Afirmarea adevărului este
importantă în constituirea încrederii între parteneri sau între
părţile interesate.
✓ Să se arate respect pentru oameni. Tratamentul cu respect
al oamenilor are adânci rădăcini în studiul eticii, în principal,
tratamentul cu grijă a salariaţilor
✓ Utilizarea şi respectarea ,,Regulii de aur". Utilizarea şi
respectarea ,,Regulii de aur" , respectiv ..tratează pe alţii aşa
cum ei te tratează pe tine", poate fi un ghid pentru evaluarea
dimensiunilor etice ale deciziilor de acţiune.
✓ Înainte de orice să nu păgubeşti pe cineva, să nu faci rău.
(Primum non nocere). Acest principiu - prima regulă a eticii
medicale - este considerat de unii cercetători a fi linia de bază
a oricărei manifestări etice si totodată una uşor de aplicat în
toate domeniile.
✓ Participare activă fără paternalism. Acest principiu
urmăreşte stimularea participării părţilor interesate şi
evidenţierea intereselor lor mai mult decât deciderea a ceea ce
este cel mai bine pentru ei.
Paternalismul reprezintă un tip de comportament care
încearcă impunerea unui anumit punct de vedere unei
persoane sau grup de persoane, fără consimţământul ( explicit
sau implicit ) al acestora, în scopul realizării unor beneficii
pentru individul sau grupul în cauză.
Paternalismul porneşte de la convingerea că este bine
să dirijezi, supraveghezi, reglementezi viaţa altora în propriul
lor folos, în pofida dorinţelor şi opţiunilor acestor persoane. El
înseamnă:
✓ protecţia indivizilor împotriva actelor autodistructive;
✓ privarea lor de anumite informaţii în baza convingerii că
este mai bine pentru ei să nu cunoască anumite lucruri;
✓ adoptarea unor decizii în interesul individului, fără
consimţământul său.
Analizând paternalismul Tore Nilstun distinge 7 (șapte)
tipuri de paternalism:
1.Paternalism individual ( sau pur ) exercitat cu intenţia
de a preveni un rău sau pentru promovarea binelui
pentru individ. Se referă la o singură persoană.
2.Paternalism social ( sau impur ). Vizează evitarea
răului şi promovarea binelui pentru un grup social. De
exemplu, protecţia împotriva prejudiciilor tabagismului,
care poate fi orientată în acelaşi timp spre fumători şi
spre nefumători. Orice atitudine de modificare a stilului
de viaţă este o formă de paternalism social.
3.Paternalism activ, când A. acţionează pe baza
convingerii că ceea ce face este în interesul lui B., chiar
dacă B. ar prefera non-intervenţia.
4.Paternalism pasiv, când A. refuză să îndeplinească preferinţele
lui B. De exemplu, când medicul refuză să-i administreze unui
sportiv substanţe dopante (steroizi anabolici);
5.Paternalism slab (atenuat), când A. intervine pentru a-l proteja
pe B. împotriva actelor sale non-autonome. De exemplu, educaţia
pentru sănătate realizată în mass-media.
6.Paternalism puternic, când A. intervine pentru a-l proteja pe B.
de consecinţele dăunătoare ale acţiunilor sale autonome. De
exemplu, când medicul sportiv îi interzice consumul de alcool
sportivului, sau interzicerea comercializării mărfurilor alimentare
alterate.
7.Totdeauna să acţionezi când ai responsabilitate. Managerii au
responsabilitatea de a iniţia o acţiune sau de a lua o decizie de câte
ori au capacitatea sau resursele de a proceda aşa, sau oricând cei
apropiaţi sunt în nevoie şi managerul este singurul care poate oferi
ajutor.
3.3. Etica și drepturile omului
Toate codurile şi reglementările etice au astăzi drept ţel
primordial protejarea drepturilor omului. Acestea sunt
reglementate prin câteva documente fundamentale, elaborate
de organisme internaţionale autorizate.
Documentul magistral în problematica drepturilor
omului este ,,Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”
emanată de Revoluţia franceză de la 1789. Din perspectivă etică,
semnificative sunt următoarele documente ce promovează
drepturile omului:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (30
articole), adoptată de ONU în 10 decembrie 1948, care
precizează:
✓ "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în delimitate
şi în drepturi"(art. 1);
3.3. Etica și drepturile omului
✓ "Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi
securitatea sa"(art. 3);
✓ "Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante"(art. 5);
✓ "Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod
arbitrar"(art. 9);
✓ "Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă
corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării
proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare. . . "(art. 25).
2. Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (53 articole),
adoptat de ONU la 10 decembrie 1966.
Documentul la care România a aderat în
anul 1974, garantează drepturile tuturor
indivizilor, "fără nici o deosebire, în special
de rasă, culoare, religie, opinie politică sau
de orice altă natură, origine naţională sau
socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare"(art. 2), dreptul la
viaţă, (art. 6), egalitatea bărbaţilor şi a
femeilor (art. 3), excluderea torturii şi altor
tratamente inumane şi degradante (art. 7).
3. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
economice, Sociale şi Culturale (31 articole), adoptat de
ONU în 16 decembrie 1966. Pactul condamnă
discriminarea de orice fel (art. 2), proclamă egalitatea
economică, socială şi culturală a bărbatului şi a femeii (art.
3), dreptul la muncă (art. 6), salariu echitabil (art. 7),
dreptul fiecărei persoane umane " de a se bucura de cea
mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge",
"crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii
medicale şi un ajutor medical în caz de boală"(art.12), în
figura nr. 1. este prezentată istoria condensată a
drepturilor omului.
Figura nr. 1. Istoria
condensată a drepturilor
omului.
• Drepturile individului. Un drept reprezintă îndreptăţirea unei
persoane la ceva anume. Drepturile pot izvorî din sistemul juridic,
precum drepturile constituţionale americane privind libertatea de
conştiinţă sau libertatea de exprimare. Legea Drepturilor Americane
şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite sunt
exemple clasice ale drepturilor individuale stipulate detaliat în
documente.
• Drepturile morale în general au două caracteristici:
1. Ele fac indivizii capabili să-şi urmărească propriile interese ;
2. Ele impun posibilităţi corelative şi/sau cerinţe (restricţii) pentru
alţii.
• Drepturile exprimă cerinţele de moralitate din punctul de vedere
al individului, respectiv drepturile protejează individul de violare şi
de cerinţele societăţii şi statului. Standardele utilitariste promovează
avantajul sau profitul societăţii sau naţiunii şi sunt relativ sensibile la
beneficiile individului, exceptând faptul când bunăstarea individului
afectează binele general al societăţii.

CAP.IV – ETICA ACADEMICĂ

Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
4.1 Etica academică. Principii, reguli morale și de etichetă în
spațiul academic
După unele opinii etica academică este o ramură a eticii
aplicate care are două componente principale:
✓ Prima componentă este deontologia academică și vizează
respectarea codurilor și normelor de etică specifice
comunității academice.
✓Cea de-a doua componentă este integritatea academică,
care vizează dezvoltarea unei conștiințe și a unor sentimente
etice reale.
Etica academică este un domeniu aflat la intersecția dintre
etica cercetării, managementul eticii în organizații din zona
academică și deontologia profesională a cercetătorului.
Etica cercetării științifice discută problemele etice ce apar în
toate fazele unei cercetări, de la alegerea temei și a metodelor,
până la desfășurarea completă și la publicarea și valorificarea
rezultatelor.
Cele mai cunoscute principii și valori morale specifice vieții
academice sunt: libertatea academică, autonomia intelectuală a
cercetătorului și acceptarea diversității de opinii și convingeri.
La acestea pot fi adăugate tot ca valori fundamentale ca: onestitatea,
corectitudinea, respectul reciproc, grija față de bunurile
aparținând spațiului academic.
În cadrul universităților se desfășoară o gamă largă de activități a
căror complexitate și importanță au crescut spectaculos în zilele
noastre, de la transmiterea de cunoștințe și formarea de specialiști cu
înalte competențe, la producerea de cunoștiințe prin cercetare și
experimente. Pentru ca această activitate să se desfășoare în condiții
optime este nevoie ca toți membrii comunității academice (studenți,
masteranzi, doctoranzi, cercetători, profesori, personal administrativ,
conducere etc.) să respecte o serie de norme morale și de conduită, la
fel cum se întâmplă în orice tip de organizație.
În acest sens, Universitățile din România (și din lume) au adoptat
Coduri de etică prin care se angajează să respecte o serie de valori și principii
etice generale, din care decurg reguli morale specifice, cu rolul de a ghida
deciziile etice și de a oferi un model de comportament moral.
Definind valorile morale ca standarde culturale valabile pentru toţi
membrii organizaţiei, care le ghidează comportamentul moral, specialiștii
menționează că valorile nu funcționează ca un ghid propriu-zis de reguli, ci mai
degrabă ca repere morale, fiind conținute tacit în principiile etice. Principiile
etice nu sunt nici ele reguli de conduită, ci criterii majore care întemeiază şi
justifică regulile de conduită; ele ţin de fundamentele moralităţii (teorii), fiind
dezbătute şi modificate continuu de eticieni
Datoriile morale specifice sau standardele morale (reguli de conduită,
proceduri de aplicare a principiilor) există sub forma unor obligaţii sau
interdicţii care ne spun ce să facem sau să nu facem sub aspect moral în diferite
împrejurări. Există principii etice fundamentale, principiul autonomiei,
principiul demnității și principiul dreptății, conform schemei:
4.2. Reguli morale specific spațiului academic
În spațiul academic există un set de reguli morale care trebuie respectate
și care cere atât participanților la programele de studii ale instituției (studenți,
masteranzi, doctoranzi, cercetători), cât și cadrelor didactice și personalului
administrativ să se comporte astfel încât să:
✓ Respecte libertatea și autonomia academică și personală prin
neimpunerea unor credinţe religioase, ataşamente politice sau alte
categorii de convingeri, precum și prin libertatea de a alege
programele de studiu şi de cercetare, oportunităţile şi nivelurile de
pregătire pe care le consideră adecvate;
✓ Protejeze dreptul la confidenţialitate în toate problemele ce ţin
de viaţa celorlalți;
✓ Promoveze egalitatea de șanse, evitând orice formă de
discriminare sau tratarea inegală a persoanelor, bazată explicit ori
implicit pe criterii extraprofesionale precum rasa, etnia, religia,
convingerile politice, naționalitate, gen, vârstă, dizabilități etc.;
✓ Prevină şi să combată corupţia (ex. darea şi luarea de mită în
bani, cadouri sau alte avantaje materiale, traficul de influenţă) în
toate formele ei, astfel încât să evite situațiile de obţinere a unor
avantaje nemeritate (ex. la concursurile de admitere în facultăţi, la
examene, la concursurile de ocupare a posturilor didactice etc.)
✓ Prevină atât abuzul de putere, cât și abuzul de încredere;
✓ Respecte onestitatea academică și corectitudinea intelectuală prin
evitarea și declararea formelor de plagiat, copiat, „fabricare” a rezultatelor
cercetărilor, de încălcare a proprietății intelectuale şi a drepturilor de
autor;
✓ Manifeste respect și toleranță față de ceilalți, fiind interzise adresările
suburbane, jignitoare, ireverenţioase sau vulgare, umilirea, intimidarea,
ameninţarea ori atacul la persoană;
✓ Evite și să sancționeze orice formă de hărțuire (ex. fizică, psihică, sexuală)
prin care este manifestat un comportament degradant, intimidant sau
umilitor și care urmăreşte sau conduce la afectarea capacităţii unei
persoane de a-şi desfăşura în mod firesc activităţile profesionale şi de
studiu;
✓ Arate bunăvoință atât prin recunoaşterea şi recompensarea celor
merituoşi, cât şi prin înţelegerea şi sprijinirea celor aflaţi în dificultate,
evitând în același timp nepăsarea, egoismul, invidia, vanitatea, insolenţa
sau cinismul.
Pornind de la ideea că cele mai importante reguli morale ale unei
societăți sunt adesea preluate și transformate în legi, fiindu-le astfel atașate o
serie de sancțiuni juridice în caz de nerespectare, specialiștii ilustrează că
putem regăsi și printre regulile morale aferente spațiului academic mai multe
exemple de astfel de legiferări, după cum urmează:
HĂRȚUIREA SEXUALĂ
Legea 202/2002 definește hărțuirea sexuală ca fiind „situația în care se
manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic,
verbal sau non-verbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei
persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant,
umilitor sau jignitor”.
Exemple:
✓ Condiționarea examenului sau a promovării de un
serviciu sexual;
✓ Asaltul sexual continuu, în ciuda protestelor, având ca
efect stricarea reputației victimei;
✓ Atingerea fizică a unei persoane, cu evidente conotații
sexuale, fără consimțământul respectivei persoane.
CORUPȚIA
✓Luarea de mită: Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori
primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare
de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. (art. 254 Cod Penal)
✓Darea de mită: Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în
modurile și scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6
luni la 5 ani. (art. 255 Cod Penal).
✓Trafic de influență: Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru
altul, săvârșită de către o persoană care are influența sau lasă să se creadă că
are influența asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu
facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare
de la 2 la 10 ani. (art. 257 Cod Penal)
4.3. Reguli de etică în spațiul academic
Tot în spiritul asigurării unei colaborări reușite a tuturor
participanților la viața universitară, autorii lucrării menționate prezintă o
serie de reguli de etichetă (conduită), care desi nu sunt specificate în Codul
de etică al Universității, ele trebuie respectate totuși pentru o viață
academică autentică. Ele reglementează relațiile din sala de curs, dintre
profesori și studenți, din cadrul discuțiilor și dialogului, conform tabelului
următor:

Pornind de la ideea că o dezbatere academică ar trebui să fie un prilej pentru

a învăța lucruri noi sau, mai filosofic spus, să descoperim adevărul, autorii
avertizează că, atunci când ne implicăm într-o dezbatere, putem pierde din
vedere acest lucru.
Ne angajăm într-un joc în care suntem proprii avocați, încercând, prin orice
mijloace, să ne susținem punctul de vedere. Atunci când dezbatem ar trebui
să ne comportăm mai degrabă ca niște judecători care încearcă să afle care
este adevărul.
Fără să realizăm, îi jignim pe ceilalți, iar discuția ia forma unei confruntări.
Pentru ca o discuție să nu se transforme într-o confruntare este foarte
important să avem în permanență în vedere următoarele greșeli comune, pe
care le putem face uneori fără să ne dăm seama:
✓ Ridicăm tonul sau ne răstim la ceilalți;
✓ Facem tot felul de gesturi ironice sau sfidătoare, uneori
pufnindu-ne și râsul;
✓ Nu îi respectăm pe ceilalți interlocutori. Sintagma: „Ce zice,
mă, și ăsta!” este un exemplu paradigmatic în acest sens;
✓ Refuzăm să luăm în considerare, la modul serios, ceea ce ne
spun ceilalți;
✓ Ne „aliem” cu ceilalți pentru a fi mai mulți împotriva
celorlalți, chiar dacă nu ne este clar dacă suntem sau nu de
acord cu ceea ce spun;
✓ Avem pretenția ca ceilalți să înțeleagă tot ceea ce le spunem.
Este esențial ca într-o dezbatere să putem reconstrui
argumentele și propriile noastre puncte de vedere. Este de
apreciat dacă poți relata foarte precis și pe scurt un punct
de vedere;
✓ Bătălia orgoliilor. Nu de puține ori începem o dezbatere pe o
anumită temă și ajungem să discutăm cu totul alte teme,
poate-poate reușim să dăm „lovitura de grație”;
✓ „Cum îndrăznești să spui așa ceva?” Chiar și atunci când suntem
atacați sau auzim că cineva susține un punct de vedere
ofensator, ideal ar fi să îi arătăm ce susține de fapt. Faptul că
cineva face o greșeală nu înseamnă că își pierde în mod automat
dreptul de a mai vorbi sau de a fi respectat;
✓ Uneori un argument foarte bun poate avea un impact negativ
asupra celorlalți, din simplul motiv că felul în care a fost
prezentat nu a fost unul prielnic;
✓ Nu puteam finaliza lista fără fenomenul des frecventat online,
trollingul. Atunci când observăm că cineva ne trollează în mod
deliberat, uneori poate chiar nedeliberat, cel mai bine este să
revenim la subiect fără a pierde din vedere scopul dezbaterii.
Trollingul este „eficient” doar dacă este încurajat.
Sofismele sunt o altă formă de alterare a calității unei discuții critice. Ele
sunt niște raționamente aparent corecte sau care par să aibă sens la o
primă vedere, dar care ascund erori grave de judecată.
Ele sunt de cele mai multe ori utilizate de către cei care se raportează la o
discuție academică ca la o competiție sau o confruntare personală. Chiar și
neintenționate, ele pot prejudicia interlocutorii.
Ad hominem (atacul la persoană) este unul dintre cele mai comune
sofisme care au în structura lor o componentă morală foarte importantă.
Ideea de bază este de a ataca ceea ce spune cineva pe fondul unor
caracteristici sau evenimente din viața lui personală, care nu au nicio
legătură cu tema dezbătută sau poate doar în mod tangential .

CAP. V.
INTEGRITATEA –
PRINCIPIUL
FUNDAMENTAL AL
ETICII ACADEMICE
Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
Cuvântul integritate, din punct de vedere etimologic, provine din
limba latină în care termenul „integritas”, are semnificaţia de „întreg,
complet”.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române integritatea
reprezintă „însuşirea de a fi integru; cinste, probitate;
incoruptibilitate”.
Totodată, integritatea defineşte caracterul integru al unui individ,
sentimentul demnităţii, dreptăţii şi conştiinciozităţii, care serveşte
drept călăuză în conduita omului, onestitatea, cinstea şi probitatea.
Ea exprimă calitatea de a fi sau de a rămâne intact, întreg, de a-şi
păstra nealterate calităţile.
Într-o lucrare consacrată standardelor de integritate în învățământul
universitar (Daniela Șarpe, Delia Popescu, Aurelian Neagu, Violeta
Ciucur, Standarde de integritate în învățământul universitar, ediție
online, 2011) se face distincție între integritatea personală și
integritatea publica.
5.1 Integritatea personală
Integritatea personală este o chestiune de opţiune
personală; ea ţine de asumarea unui set de valori, de norme etice
de conduit profesională şi personală, de asigurarea unui anumit
grad al respectului de sine.
Din exterior, integritatea individului este evaluată şi
cuantificată, fie prin prisma elementelor ce configurează conştiinţa
colectivă, fie prin prisma conformării cu regulile obligatorii din
acest domeniu.
Integritatea alături de comportamentul etic, stau la baza
succesului unui proces de leadership de lungă durată. Integritatea
personală reprezintă sursa şi fundaţia integrităţii şi eticii
organizaţiei căreia îi aparţine individul. Ea presupune ca acesta să
fie autentic cu propria sa persoană dar şi cu alte persoane, precum
şi să facă ceea ce zice că face.
A fi autentic cu propria persoană înseamnă a realiza
congruenţa între sentimentele şi acţiunile proprii. Pe de altă parte,
a fi autentic cu alte persoane înseamnă să existe o conexiune între
ceea ce spui şi ceea ce faci.
Un om integru este un om care ţine la principiile
sale, o persoană care acţionează fără părtinire atunci când
evaluează cazuri în care este implicat şi care îşi îndeplineşte
cu devoţiune sarcinile, dovedind probitate. Totodată, a fi o
persoană integră presupune a acorda şi celorlalţi prezumţia
de integritate.
Integritatea personală este determinată de
conduita etică a individului, de măsura în care la baza
comportamentului său stau principiile: demnităţii,
responsabilităţii, libertăţii, solidarităţii, dreptăţii şi carităţii.
Conceptul de integritate profesională presupune capacitatea
unei personae de a-și exercita obligațiile legale și profesionale
in mod onest, ireproșabil, dând dovadă de corectitudine și
ținută morală, respectând interesul public și legile țării.
Definirea conceptului de integritate include și
trăsături morale precum onestitatea, sinceritatea și
curajul.
5.2 Integritatea publică
Integritatea publică poate fi definită atât prin prisma integrităţii
proceselor în cadrul organizaţiei - de luare a deciziilor, de implementare a
deciziilor, de gestiune a banilor publici - cât şi prin prisma integrităţii
personalului sau agenţilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
acesteia (aleşi locali, funcţionari publici, personal contractual din instituţiile
publice).
Din perspectiva integrităţii, reprezentanţii oricărei entităţi
publice au obligaţia să acorde un tratament imparţial şi echitabil tuturor
persoanelor care se adresează acesteia.
Una din componentele integrităţii publice o reprezintă
transparenţa în desfăşurarea activităţii instituţiilor publice, prin care
înţelegem setul de instrumente prin care administraţia (instituţiile şi
autorităţile administraţiei publice locale sau centrale) dă socoteală
cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul
acestora.
Conceptul de transparenţă a procesului decizional derulat
în instituţii se referă la asigurarea accesului cetăţenilor la
documentele aflate în gestiunea instituţiilor statului precum şi la
consultarea cetăţenilor cu privire la adoptarea unor reglementări.
În concret, transparenta se operaţionalizează prin:
✓ informarea din oficiu a persoanelor asupra problemelor de interes
public care urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale, precum şi asupra proiectelor de acte
normative;
✓ consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la
iniţiativa autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de
acte normative;
✓ participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi
în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.
Transparenţa este o condiţie a unei comunicări eficiente. Sistemele
politice democratice statuează dreptul fundamental al cetăţenilor la
libera informare ca premiză pentru un sistem funcţional. Oferirea
acestor informaţii permite cetăţenilor să exercite trei funcţii extrem
de importante în relaţia cu autorităţile: participarea la procesul de
luare a deciziilor, contestarea acestora şi controlul asupra activităţii
autorităţilor publice.
Importanţa dreptului la libera informare a fost
recunoscută pentru prima dată în Suedia în urmă cu două
secole, dar discuţiile asupra necesităţii transparenţei
decizionale au luat amploare la nivel mondial în ultimele două
decenii, ca urmare a transformărilor geopolitice.
Sistemul de integritate publică cuprinde instituţiile
cheie, actele normative şi practicile care contribuie la
integritatea, transparenţa şi responsabilitatea dintr-o
societate. Atunci când funcţionează corect, sistemul de
integritate publică combate corupţia ca şi parte a unei lupte
mai ample împotriva abuzului de putere, a încălcărilor legii şi
a fraudei în toate formele sale.
Cu toate că în plan internaţional nu există un proiect
comun pentru un sistem eficient de prevenire a corupţiei,
există totuşi o înţelegere internaţională tot mai puternică cu
privire la caracteristicile cele mai importante ale sistemelor de
luptă împotriva corupţiei care dau cele mai bune rezultate.
5.3. Principiile integrității publice
Principii privind integritatea publică:
✓ legalitatea: autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a respecta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, normele
procedurale, libera concurenta şi tratamentul egal acordat
beneficiarilor serviciilor publice;
✓ supremaţia interesului public: ordinea de drept,
imparţialitatea şi eficienta autorităţilor şi instituţiilor publice
sunt ocrotite şi promovate de lege;
✓ buna administrare: autorităţile şi instituţiile publice sunt
datoare să-şi desfăşoare activitatea în realizarea interesului
general, cu un grad ridicat de profesionalism, în condiţii de
eficienţă, eficacitate şi economicitate a folosirii resurselor;â
✓ buna conduită: este încurajat şi stimulat personalul cu o
bună conduită dovedită în exercitarea atribuţiilor de serviciu
şi care promovează o imagine favorabilă instituţiei;
✓ buna credinţă: este încurajat şi stimulat personalul care îşi
exercită atribuţiile cu bună credinţă;
✓ responsabilitatea: este încurajat şi stimulat personalul care
se implică activ în realizarea competenţelor legale.
Într-o altă abordare, sunt promovate şapte principii relevante
din perspectiva integrităţii vieţii publice:
✓ altruism: cei care deţin funcţii publice ar trebui să ia
deciziile numai în termeni de interes public, aceste decizii nu
trebuie luate pentru a dobândi beneficii financiare sau alte
avantaje materiale pentru ei înşişi, familie sau apropiaţi
✓ integritatea: funcţionarii şi oficialii publici nu trebuie să-şi
creeze obligaţii financiare sau de alt gen faţă de organizaţii
sau indivizi din afară, care ar putea exercita o influenţă
asupra modului în care îşi duc la îndeplinire îndatoririle
oficiale
✓ obiectivitatea: în timpul gestionării afacerilor publice,
persoanele aflate în funcţii publice trebuie să facă aceste
alegeri numai pe bază de merit
✓ responsabilitatea: cei care sunt numiţi în funcţii publice
sunt responsabili pentru deciziile şi acţiunile lor în faţa
publicului şi trebuie să se supună oricărui gen de cercetare
analitică specifică funcţiei lor
✓ deschiderea: persoanele aflate în funcţii publice trebuie să
fie pe cât de transparente posibil cu privire la toate deciziile
şi acţiunile lor.
Într-o altă abordare , sunt promovate şapte principii
relevante din perspectiva integrităţii vieţii publice:
✓ altruism: cei care deţin funcţii publice ar trebui să ia
deciziile numai în termeni de interes public, aceste decizii nu
trebuie luate pentru a dobândi beneficii financiare sau alte
avantaje materiale pentru ei înşişi, familie sau apropiaţi
✓ integritatea: funcţionarii şi oficialii publici nu trebuie să-şi
creeze obligaţii financiare sau de alt gen faţă de organizaţii
sau indivizi din afară, care ar putea exercita o influenţă
asupra modului în care îşi duc la îndeplinire îndatoririle
oficiale
✓ obiectivitatea: în timpul gestionării afacerilor publice,
persoanele aflate în funcţii publice trebuie să facă aceste
alegeri numai pe bază de merit
✓ responsabilitatea: cei care sunt numiţi în funcţii publice
sunt responsabili pentru deciziile şi acţiunile lor în faţa
publicului şi trebuie să se supună oricărui gen de cercetare
analitică specifică funcţiei lor
✓ deschiderea: persoanele aflate în funcţii publice trebuie să
fie pe cât de transparente posibil cu privire la toate deciziile
şi acţiunile lor.
✓ onestitatea: persoanele care deţin funcţii publice au datoria
de a declara orice interese particulare ce au legătură cu
îndeplinirea datoriilor publice şi de a lua atitudine în sensul
rezolvării oricăror conflicte de interese care pot apărea, astfel
încât să protejeze interesul public.
✓ capacităţile de conducere: oficialii publici trebuie să
promoveze şi să sprijine aceste principii prin modul de
conducere şi prin puterea exemplului personal.
5.4. Integritatea academică
În ceea ce privește integritatea academică, o contribuție
semnificativă privind definirea conținutului acesteia,
precum și cu privier la identificarea instrumentelor
specifice de măsurare şi promovare a unei culturi a
integrităţii în mediul universitar, o aduce Conferinţa
internaţională privind Dimensiunile Morale şi Etice ale
Învăţământului Superior şi Ştiinţei din Europa - desfăşurată
la Bucureşti în septembrie 2004, de către Centrul European
UNESCO pentru Invăţământul Superior (UNESCO-CEPES) în
colaborare cu Academia Europeana de Arte, Ştiinţe Exacte
şi Ştiinţe Umanistice (Academia Europensis), cu
Universitatea Naţiunilor Unite (UNU) şi Departamentul
Ştiinţelor fundamentale şi inginereşti al UNESCO.
Conferința şi-a propus să identifice şi să analizeze sistemul
de valori şi norme etice ce guverneaza viaţa academică , cu
impact asupra aspectului moral al societăţii în general.
În documentele conferinței se menționează că cultura
academică a oricărei instituţii de învăţământ superior ar
trebui să promoveze în mod activ şi consecvent, prin
declaraţii, documente instituţionale şi coduri de
comportament academic, acele valori, norme şi practici
care ghidează întreaga comunitate instituţională. In acest
fel s-ar contura un etos bazat pe respectarea principiilor
privind demnitatea şi integritatea fizică şi morală a
oamenilor, instruirea lor continuă, dezvoltarea cunoaşterii
şi îmbunătăţirea calităţii, participarea la procesele de
democratizare şi de asigurare a egalităţii de şanse.
O analiză făcută documentelor conferinței (Standarde de
integritate în învățământul universitar) cu privire la
valorile şi principiile enunţate şi analizate in cadrul
lucrărilor Conferinţei, au vizat, pe de o parte, integritatea
academică în procesele de predare şi instruire şi pe de alta
parte, cercetarea bazată pe integritatea academică şi
reactia sociala.
5.4.1. Integritatea academică în procesele de
predare
În ceea ce priveste obţinerea şi menţinerea integrităţii la
nivelul proceselor de predare şi instruire, s-au statuat
următoarele:
a. Valorile-cheie ale unei comunităţi academice sunt:
onestitatea, încrederea, discreţia, respectul,
responsabilitatea şi subordonarea ierarhică. Aceste valori
sunt, de asemenea, cruciale pentru oferirea unei predări
eficiente şi a unei cercetări de calitate.
b. Tendinta spre onestitate se va manifesta de fiecare
membru al comunităţii academice în parte, fiind extinsă
spre ceilalţi, evitându-se, în mod sistematic, orice formă de
inşelăciune, minciună, fraudă, furt sau alte comportamente
necinstite care afectează in mod negativ calitatea relaţiilor
dintre membrii comunităţii academice.
5.4.1. Integritatea academică în procesele de
predare
c. Garantarea onestităţii in predare, evaluarea studentilor,
cercetare, promovarea profesională şi funcţională şi in orice
alta activitate legată de acordarea de titluri şi grade va fi
bazată pe criterii legitime, transparente, echitabile,
predictibile, consecvente şi obiective.
d. Schimbul liber de idei şi libertatea de exprimare sunt
bazate pe respectul reciproc manifestat de toţi membrii
comunităţii academice, indiferent de pozitia lor in ierarhia
profesională. Responsabilităţile comune ale tuturor
membrilor comunităţii academice contribuie la libera
exprimare a opiniilor şi acţiunilor.
5.4.2. Integritatea proceselor de cercetare
Referitor la asigurarea integrităţii în procesul de cercetare,
principiile ghid identificate in cadrul lucrărilor Conferinţei privesc
personalul academic şi cercetatorii care, in mod individual şi / sau
colegial, poartă responsabilitatea şi dreptul la libera exprimare cu
privire la aspectele ştiinţifice şi etice ale unor proiecte de cercetare
şi aplicare a rezultatelor. Astfel, la nivel principial s-au formulat
urmatoarele linii directoare:
a. Libertatea intelectuală şi responsabilitatea sociala
sunt valorile de baza ale cercetării ştiinţifice, care trebuie sa fie
respectate şi promovate in mod consecvent. Aceste două valori ar
trebui sa se consolideze reciproc în cadrul sistemelor tot mai
deschise de instruire şi de producere a cunoştinţelor caracteristice
societăţii secolului al 21-lea.
b. Cercetătorii individuali şi grupurile de savanţi sunt
responsabili moral nu doar pentru procesele de cercetare
(alegerea subiectului, metodele de cercetare şi integritatea
cercetării), ci şi pentru rezultatele lor. De aceea ei trebuie sa
elaboreze şi sa respecte in mod riguros coduri de norme etice care
sa reglementeze activitatea lor de cercetare ştiinţifică.
5.4.2. Integritatea proceselor de cercetare
c. Orice cod de conduită trebuie să includă norme etice şi
proceduri de aplicare, astfel evitandu-se tratarea
superficială, lipsa de conţinut, ipocrizia, coruptia sau
impunitatea.
c. Comunităţile ştiinţifice trebuie să promoveze
cooperarea internaţională şi să asigure o solidaritate
intelectuală şi morala bazată pe valorile unei culturi a
păcii şi pe imperativul orientării spre o bunăstare a
omenirii printr-o dezvoltare durabilă.
Un alt document de referință este Recomandarea UNESCO
(11 noiembrie 1997) cu privire la Statutul Cadrelor Didactice
din Instituţiile de Învăţământ Superior.
Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), convocată în
cea de-a 29-a sesiune la Paris în perioada 21 octombrie – 12
noiembrie 1997, realizând faptul că învăţământul superior şi
cercetarea joacă un rol fundamental în căutarea,
aprofundarea şi transmiterea cunoştinţelor şi ca el reprezintă
un bun cultural şi ştiinţific de excepţie şi exprimându-şi
neliniştea în legătură cu vulnerabilitatea comunităţii
academice în condiţiile de presiuni politice şi economice care
ar putea să submineze libertatea academică, a emis o
Recomandare ce statueaza, printre altele, unele principii şi
reguli de conduita in mediul academic.
Ea recomandă următoarele reguli:
1. Publicarea şi răspândirea rezultatelor cercetărilor
obţinute de cadrele didactice în instituţiile de învăţământ
superior trebuie să fie încurajate şi facilitate în scopul atingerii
de către ele a reputaţiei pe care o merită, precum şi pentru a
promova dezvoltarea ştiinţei, tehnologiei, educaţiei şi a culturii în
general. În acest scop, cadrele didactice în instituţiile de
învăţământ superior trebuie să fie libere în publicarea
rezultatelor cercetării şi ale activităţii ştiinţifice în cărţi, reviste şi
baze de date, prin decizia proprie şi sub propriul nume, cu
condiţia că ele sunt autorii sau coautorii lucrărilor ştiinţifice
respective. Proprietatea intelectuală a cadrelor didactice din
instituţiile de învăţământ superior trebuie să beneficieze de
protecţia juridică corespunzătoare şi, în particular, de protecţie
prevăzută de legislaţia naţională şi internaţională în domeniul
dreptului de autor.
2. Instituţiile universitare trebuie să dispună de
autonomie pentru a beneficia în mod corespunzător de
libertatea academică şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile şi
responsabilităţile.
Autonomia reprezintă acel nivel al autoguvernării care este
necesar pentru adoptarea de către instituţiile universitare a
deciziilor eficiente privind munca didactică, standardele,
managementul şi activităţile corespunzătoare şi care este
compatibilă cu sistemele responsabilităţii de stat, mai ales în
cazul finanţării de stat, precum şi cu respectarea libertăţii
academice şi a drepturilor omului. Natura autonomiei
universitare totodată poate să difere în funcţie de tipul
instituţiei.
3. Luând în consideraţie investiţiile financiare substanţiale,
Statele membre şi instituţiile universitare trebuie să asigure un
echilibru corespunzător între nivelul autonomiei de care se
bucură instituţiile universitare şi sistemele lor de
responsabilitate.
Pentru a asigura responsabilitatea instituţiilor de învăţământ
superior, trebuie să tindă ca guvernarea lor să aibă un caracter
deschis. Ele trebuie să poarte răspunderea pentru:
a. informarea eficientă a comunităţii referitor la natura
misiunii lor educaţionale
b. asigurarea calităţii şi a standardelor înalte în
efectuarea funcţiilor lor educaţionale, ştiinţifice şi de
cercetare şi executarea obligaţiei de a garanta
imparţialitatea educaţiei, activităţii ştiinţifice şi de
cercetare şi de a le proteja de orice imixtiuni,
incompatibile cu sarcinile lor academice;
c. asigurarea tratării imparţiale, echitabile şi
nediscriminatorii a studenţilor;
d. evidenţa onestă şi transparentă;
e. elaborarea, împreună cu organizaţiile care reprezintă cadrele
didactice din învăţământul superior, în conformitate cu
principiile libertăţii academice şi ale libertăţii cuvântului, a
declaraţiilor sau codurilor deontologice care le-ar ghida
activitatea didactică, ştiinţifică şi de cercetare.
4. Cadrele didactice din instituţiile de învăţământ superior
trebuie să recunoască faptul că exercitarea drepturilor lor
comportă obligaţii şi responsabilităţi speciale, inclusiv
obligaţia de a respecta libertatea academică a altor membri ai
comunităţii academice şi de a asigura o examinare corectă a
viziunilor contrare. Libertăţii academice îi corespunde
obligaţia de a utiliza libertatea respectivă în conformitate cu
datoria omului de ştiinţă, care constă în desfăşurarea cercetării
în baza unei investigaţii oneste a adevărului. Este necesar ca
activitatea didactică, de cercetare şi cea ştiinţifică să fie
desfăşurată în deplină conformitate cu standardele etice şi
profesionale şi trebuie, în măsura posibilităţilor, să fie
focalizată asupra soluţionării problemelor contemporane cu
care se confruntă societatea, precum şi să ocrotească
moştenirea istorică şi culturală din lumea întreagă.
5. Obligaţiile individuale ale cadrelor didactice din
instituţiile de învăţământ superior, strâns legate cu
libertatea lor academică, rezidă, în particular, în următoarele:
a. A efectua o instruire efectivă, în limitele mijloacelor
oferite de instituţie şi stat, a fi correct şi echitabil în raport
cu studenţii bărbaţi şi femei şi de a trata în mod egal
studenţii de toate rasele şi religiile, precum şi pe cei
invalizi, a încuraja schimbul liber de idei între profesorii
înşişi şi studenţi şi de a fi la dispoziţia ultimilor în scopul
ghidării instruirii studenţilor;
a. A desfăşura cercetări ştiinţifice şi a răspândi rezultatele ei
sau, în cazul în care cercetarea originală nu este necesară,
a-şi menţine şi a-şi dezvolta cunoştinţele în domeniul
concret cu ajutorul cursurilor şi al cercetării, precum şi
prin intermediul elaborării unei metodologii de predare
orientate spre îmbunătăţirea abilităţilor pedagogice;
c. A efectua activitatea de cercetare şi ştiinţifică în baza
căutării oneste de cunoştinţe, asigurând în modul cuvenit
judecăţile argumentate şi imparţiale şi corectitudinea în
prezentarea rezultatelor;
d. A respecta şi a recunoaşte lucrul ştiinţific efectuat de
colegi şi studenţi şi, în particular, a garanta faptul că în
numărul autorilor lucrărilor publicate vor intra toţi cei
care au adus o contribuţie reală şi care împart
responsabilitatea pentru conţinutul lor;
e. A se abţine de la utilizarea informaţiei noi, a concepţiilor
şi datelor care au fost din start obţinute în rezultatul
accesului la manuscrisele confidenţiale, precum şi de la
demersurile privind alocarea de mijloace pentru cercetare
sau instruire, în cazurile când acestea au devenit
cunoscute în rezultatul unei asemenea activităţi, ca, de
exemplu, expertiza externă, exceptând situaţiile în care a
fost obţinută autorizaţia autorului;
f. A garanta că cercetarea este desfăşurată în conformitate
cu legislaţia şi regulamentele acelui stat în care este
realizată astfel încât să nu violeze codurile internaţionale
ale drepturilor omului şi că rezultatele şi informaţia pe
care se bazează să fie accesibile oamenilor de ştiinţă şi
cercetătorilor din instituţia gazdă, excepţie fiind cazurile
când informaţia poate să cauzeze daune respondenţilor
sau când anonimatul a fost garantat;
g. A evita conflictul de interese şi a soluţiona chestiunile
discutabile în temeiul deschiderii şi consultaţiilor
multilaterale cu instituţiile universitare ai cărora angajaţi
sunt, pentru a obţine acordul instituţiei date;
h. A fi onest şi imparţial în evaluarea profesională a
colegilor săi academici şi a studenţilor;
i. A conştientiza responsabilitatea personală pentru
discursurile sau publicaţiile în altă materie decât
cunoştinţele profesionale care sunt efectuate în afara
canalelor ştiinţifice, precum şi a nu induce în eroare
opinia publică în ceea ce priveşte caracterul cunoştinţelor
lor profesionale;
6. Cadrele didactice din instituţiile de învăţământ superior
trebuie să dispună de:
✓ un sistem echitabil şi deschis pentru promovare în
carieră, ce include proceduri corecte de numire în
funcţie, contracte fără termen de valabilitate, avansări în
serviciu şi rezolvarea altor probleme adiacente;
✓ un sistem eficient, imparţial şi corect al raporturilor de
muncă în cadrul instituţiei de învăţământ, în acord cu
legislaţia internaţională în vigoare.
7. Instituţiile de învăţământ superior vor veghea ca:
✓ atestarea şi evaluarea cadrelor didactice trebuie să aibă
loc numai în baza criteriilor academice, în raport cu
gradul de competenţă în ceea ce priveşte îndeplinirea
misiunilor ştiinţifice, de cercetare, didactice şi a altor
obligaţii academice sau profesionale, în felul cum
acestea sunt înţelese de către colegii de profesie;
✓ în cazurile când desfăşurarea atestării ţine de
aprecierea nemijlocită a muncii cadrelor didactice din
instituţiile de învăţământ superior de către studenţi
şi/sau colegi – profesori şi/sau administratori, o
asemenea apreciere să fie obiectivă, iar criteriile şi
rezultatele ei să fie aduse la cunoştinţa persoanei
(persoanelor) interesate;
✓ cadrele didactice din instituţiile de învăţământ
superior trebuie să se bucure de dreptul de a contesta
într-o instituţie echidistantă acele rezultate ale
aprecierii pe care ei le consider incorecte.

STANDARDE
GENERALE DE
INTEGRITATE
ACADEMICĂ
PREVĂZUTE ÎN
CODUL DE ETICĂ
Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
6.1. Principii ale integrității academice
Principiile integrităţii academice pe baza carora se construieste orice
Cod Etic se referă la:
•Integritatea morală - presupune că fiecare membru al comunităţii
academice este dator să se preocupe de evitarea oricăror situaţii
susceptibile să creeze îndoieli, cu privire la integritatea sa, în primul
rând a conflictelor de interese.
•Colegialitatea - presupune colaborarea studenţilor, profesorilor şi
personalului administrativ în spirit de colegialitate şi respect reciproc.
•Loialitatea - presupune obligaţia fiecărui membru al comunităţii
academice de a acţiona în interesul universităţii, de a susţine
obiectivele, strategiile şi politicile acesteia, în scopul realizării misiunii
şi creşterii competitivităţii ei.
Respectul şi toleranţa - presupune respectarea demnităţii fiecărui într-un
climat liber, în care sunt excluse orice manifestare de umilire, dispreţ,
hărţuire, exploatare, ameninţare sau intimidare. Universitatea militează
pentru toleranţă faţă de diferenţele între oameni, între opinii, credinţe şi
preferinţe intelectuale. Nu sunt permise manifestările misogine, rasiste,
şovine, xenofobe, homofobe şi hărţuirea de orice fel, inclusiv sexuală.
Profesionalismul - Universitatea trebuie să cultive un mediu propice pentru
cercetare şi competitivitate. În acest scop, trebuie să dezvolte programe
academice la standarde înalte, capabile să conducă la evoluţia cunoaşterii, la
formarea specialiştilor competitivi şi la creşterea prestigiului în cercetare.
Trebuie, de asemenea, sa incurajeze şi să recompenseze orientarea spre
calitate ştiinţifică, pedagogică, în mod deosebit spre excelenţă, a profesorilor,
cercetătorilor, studenţilor şi a programelor de studii şi cercetare.
Universitatea trebuie să incurajeze şi să recompenseze eficienţa, calitatea şi
excelenţa profesională la nivel managerial şi administrativ. Ea trebuie să
acţioneze împotriva imposturii, amatorismului, superficialităţii,
dezinteresului şi plafonării.
Onestitatea şi corectitudinea intelectuală - Universitatea trebuie să apere
dreptul la proprietate intelectuală. Beneficiile şi răsplata vor fi acordate celor
care se află la originea proprietăţii intelectuale. Toţi cei care au participat la
diferite stadii ale cercetării ale cărei rezultate devin publice trebuie menţionaţi,
în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii şi recunoştinţei. Este interzisă
orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul total sau partial, copiatul în cadrul
examenelor sau concursurilor, “fabricarea” rezultatelor cercetărilor, substituirea
lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la
colegi sau profesori, ca şi tentativele de corupere spre fraudă.
Dreptatea şi echitatea - Membrii universităţii vor fi trataţi drept, corect şi
echitabil. Nu se permite discriminarea sau exploatarea, indiferent că acestea
sunt directe sau indirecte, aderand la ideea că dreptatea se bazează pe
împărţirea corectă şi echitabilă a puterii şi prevenirea abuzului de putere.
Universitatea adoptă măsuri ferme pentru nediscriminare şi egalitate de şanse
privind accesul la studii, angajare şi la programe de cercetare, pentru eliminarea
conflictelor de interese, pentru prevenirea şi combaterea oricărei forme de
corupţie, favoritism şi / sau nepotism.
Transparenţa - Universitatea trebuie să respecte principiul transparenţei
tuturor categoriilor de informaţii care interesează membrii comunităţii
universitare, potenţialii candidaţi, absolvenţii, instituţiile cu care colaborează
şi publicul larg, asigurând o informare consistentă şi corectă. Prin aceasta se
facilitează egalitatea de şanse în competiţie şi se asigură accesul echitabil la
resursele universitare. Universitatea trebuie să interzică ascunderea,
falsificarea sau denaturarea informaţiilor la care au dreptul membrii săi şi
publicul larg.
Responsabilitatea profesională şi socială - Universitatea trebuie să îşi
încurajeze membrii să se distingă prin activism şi implicare în problemele
profesionale şi publice, prin colegialitate şi responsabilitate civică.
Programele şi activităţile universitare vor fi orientate către nevoile societăţii.
Atunci când membrii săi reprezintă public Universitatea, trebuie să respecte
standardele etice şi profesionale.
Persoanele cu funcţii de conducere au datoria de a crea condiţiile necesare
exercitării drepturilor celor aflaţi în subordinea lor, dar şi de a cere acestora
de a nu denigra propria instituţie universitară. In acelaşi timp, trebuie
garantat membrilor universităţii dreptul de a critica public, întemeiat şi
argumentat, încălcările standardelor profesionale şi de calitate, ale
drepturilor membrilor comunităţii universitare şi colaboratorilor. Nu sunt
permise: dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică a programelor şi
persoanelor din instituţie de către membrii propriei comunităţii academice.
Libertatea academică - Universitatea este un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi
constrângeri politice, religioase şi de putere economică, exceptând constrângerile de natură
ştiinţifică, legală şi etică. Membrii universităţii sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări,
persecuţii, în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor
profesionale. Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii
celorlalti, pe baza respectului pentru diferenţe. Trebuie incurajate abordarea critică,
parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de opiniile politice sau de apartenenţa
religioasă.
Autonomia personală - Universitatea promovează un mediu propice
exercitării autonomiei personale. În acest scop trebuie asigurată exercitarea
informării liber consimţite în privinţa programelor, concursurilor,
oportunităţilor de studiu şi cercetare, oferind oportunităţi pentru ca fiecare
membru al universităţii să poată lua şi aplica decizii în privinţa propriei cariere
academice şi profesionale.
Meritul - Universitatea trebuie să asigure recunoaşterea, cultivarea şi recompensarea
meritelor personale şi colective care conduc la împlinirea menirii sale instituţionale. Printre
acestea se numără dedicarea faţă de profesie şi studiu, faţă de instituţie şi membrii
comunităţii academice, creativitatea şi talentul, eficienţa şi performanţa.
Codul Etic îşi propune să reprezinte, în primul rând, un ghid de comportare umană şi conduit
morală pentru fiecare membru al Comunităţii Academice, atât în interiorul universităţii, cât
şi în afara acesteia. In al doilea rând C.E. reprezintă un "instrument" de analiză şi estimare a
modului în care membrii Comunităţii Academice, personalul nedidactic şi studenţii respectă
normele de etică universitară.
6.2. Norme de etică privind relaţiile dintre cadrele
didactice
✓ Să promoveze respectul reciproc manifestat inclusiv prin
modul de adresare, recomandată fiind utilizarea persoanei
a II-a plural – forma de politeţe: Dumneavoastră.
✓ Să fie apreciate corect şi loial rezultatele de succes
obţinute prin eforturi proprii de către colegul sau colegii
din catedră, colectiv de cercetare sau din facultate,
stimulând astfel spiritul unei competiţii loiale pe linie
profesională.
✓ Să existe disponibilitatea de a oferi sprijin profesional (pe
linie didactică sau ştiinţifică) atunci când un cadru
didactic este solicitat de către alt coleg să contribuie la
atingerea unui obiectiv, sau la rezolvarea unor probleme
de care depinde prestigiul profesional ştiinţific al catedrei,
sau departamentului în care activează cei în cauză.
✓ Să militeze pentru obiectivitatea ştiinţifică şi să nu cedeze
în privinţa respectării standardelor ştiinţifice şi etice
universitare.
6.2. Norme de etică privind relaţiile dintre cadrele
didactice
✓ Nu este permisă manipularea, îndoctrinarea şi educarea dogmatică în
spaţiul universitar laic (cu excepţia Facultăţii de Teologie), încălcând
prin aceasta dreptul cadrelor didactice sau cercetătorilor la obiectivitate
şi la formarea ştiinţifică în domeniile de studii.
✓ Nu este permisă denaturarea conţinutului ştiinţific al cursurilor
(predate studenţilor) sau "fabricarea" rezultatelor cercetării în scopul
inducerii în eroare a comisiilor de evaluare, cât şi din obedienţă faţă de
grupări politice, religioase, economice etc.
✓ Să manifeste intransigenţă demascând orice tentativă de corupţie, dacă
aceasta există şi poate fi dovedită în rândul cadrelor didactice.
✓ Să militeze împotriva oricărei forme de plagiat în activitatea de
cercetare ştiinţifică sau în activitatea de elaborare a tratatelor şi
manualelor universitare.
✓ Să militeze împotriva discriminării din mediul academic, care
conduce la limitarea drepturilor unui cadru didactic datorită
vârstei, sexului, disabilităţii, naţionalităţii, etniei, religiei,
categoriei sociale, stării materiale, orientării sexuale sau
mediului de provenienţă.
✓ In mediul academic nu este permisă hărţuirea în forme precum:
misoginismul, sexismul, rasismul, şovinismul, xenofobia şi
hărţuirea datorită convingerilor religioase sau politice.
✓ In spiritul responsabilităţii profesionale, cadrele didactice au
obligaţia morală de a critica public pe cei vinovaţi de încălcarea
standardelor ştiinţifice, pedagogice sau etice, dacă există probele
doveditoare în acest sens;
✓ Să promoveze şi să traducă în fapte principiile şi valorile
menţionate în Codul Etic, atât prin activităţile instructiveducative, cât şi prin activitatea de cercetare
ştiinţifică.
6.3. Norme de etică privind relaţiile dintre studenţii
universităţii
a) Să se promoveze spiritul de colegialitate şi respectul reciproc între toţi
studenţii universităţii, indiferent de apartenenţa la o anumită facultate, sau
anul de studiu, în scopul unei bune conveţuiri.
b) Se consideră obligaţie morală rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor sau
disputelor ce pot apare în relaţiile dintre studenţi, evitându-se un limbaj sau
ton necorespunzător statutului studenţesc.
c) Este imorală şi prin urmare sancţionabilă orice formă de fraudă
intelectuală: preluarea lucrărilor, proiectelor sau temelor de casă efectuate de
alţi colegi şi raportarea acestora ca rezultate proprii, substituirea lucrărilor
sau a identităţii acestora, plagiatul (copiatul) total sau parţial la examene sau
verificări.
d) Se consideră obligaţie morală promovarea spiritului de competiţie loială, în
toate activităţile specifice mediului studenţesc, cum ar fi: învăţământul,
cercetarea ştiinţifică studenţească, activităţile culturale, sportive, turismul etc.
6.4. Norme de etică privind relaţiile dintre cadrele didactice şi
studenţi
a) Cadrul didactic trebuie să utilizeze cele mai adecvate metode de predare a
cursului, seminariilor şi / sau lucrărilor de laborator, astfel încât interesul
studenţilor pentru disciplina respectivă să crească.
b) Relaţiile dintre personalul didactic şi studenţi, în ceea ce priveşte procesul
instructiveducativ să fie transparente, chiar de la primele ore de predare,
laborator, seminar sau proiect. Prin transparenţă se înţelege că studenţii vor
cunoaşte de la începutul activităţii care sunt cerinţele privind nivelul de
pregătire la examene sau verificări şi care este ponderea notei de la
activităţile practice în media finală la disciplina respectivă.
c) Pentru atingerea standardelor de pregătire cerute de U.E., în scopul
compatibilizării învăţământului superior din România cu cel european şi în
final, echivalarea diplomelor de studii, cadrele didactice trebuie să explice şi
să convingă studenţii că este necesar să se treacă (să se gliseze) prin reformă
de la învăţământul informativ – la un învăţământ superior formativ, în care
ponderea aplicaţiilor şi studiul individual formativ va creşte considerabil, iar
numărul orelor de predare (curs) va scădea.
d) Desfăşurarea examenelor, verificărilor şi susţinerea proiectelor sau
temelor de casă să aibă loc într-o atmosferă academică lipsită de
tensiune, prin asigurarea condiţiilor unei evaluări corecte şi obiective.
e) Este interzis şi se sancţionează plagiatul (copiatul) de orice fel la examene,
verificări, teme de casă sau proiecte, cât şi în cazul examenelor de absolvire
sau a proiectului de diplomă.
f) In relaţiile dintre personalul didactic şi studenţi nu este admisă hărţuirea (şi
nici motivaţia acesteia) în diverse forme, precum: misoginismul, rasismul,
şovinismul, xenofobia, hărţuirea cauzată de convingerile religioase sau
politice, sau hărţuirea sexuală.
g) Este interzisă şi se pedepseşte tentativa de mituire sub diverse forme a
cadrului didactic de către student, în scopul promovării unor examene,
verificări etc. De asemenea, este considerată imorală şi se pedepseşte
traficarea examenelor de orice fel, în schimbul unor sume de bani, bunuri
materiale, servicii sau alte avantaje primite de cadrul didactic.
h) In relaţiile dintre personalul didactic şi studenţi trebuie să se respecte principiul
nediscriminării şi egalităţii de şanse. Astfel, este interzisă discriminarea studenţilor
datorită sexului, disabilităţii, etniei, naţionalităţii, religiei, categoriei sociale, stării
sociale sau a mediului de provenienţă.
i) Personalul didactic are obligaţia să respecte confidenţialitatea în problemele
care ţin de viaţa privată a studenţilor (statusul marital, disabilităţile ascunse,
domiciliu, apartenenţa politică sau religioasă etc) şi să nu dea informaţii decât
la cererea decanatului sau rectoratului. Încălcarea confidenţialităţii se
sancţionează
6.5. Norme de etică privind relaţiile dintre salariaţii
(angajaţii) universităţii care reprezintă personalul didactic
auxiliar şi nedidactic
a) In rândurile acestor categorii de personal trebuie să
existe o atmosferă colegială, caracterizată prin respect
reciproc şi "tratament" egal indiferent de nivelul
studiilor sau experienţei, vârstă, etnie, sex, orientare
religioasă, apartenenţă politică etc.
b) In cadrul activităţilor desfăşurate se impune o
colaborare fructuoasă între diferitele compartimente,
asigurând o deplină transparenţă şi comunicare.
c) Este obligatorie respectarea confidenţialităţii în
problemele care ţin de viaţa privată a personalului
didactic auxiliar şi nedidactic (disabilităţi ascunse,
statusul marital, domiciliu, orientare sexuală,
apartenenţă politică sau religioasă).
6.5. Norme de etică privind relaţiile dintre salariaţii
(angajaţii) universităţii care reprezintă personalul didactic
auxiliar şi nedidactic
d) Este interzisă şi se sancţionează tentativa de mituire sub diverse forme a
personalului nedidactic şi auxiliar din comisiile de angajare şi / sau evaluare,
în scopul angajării sau promovării personalului. De asemenea, este
considerată imorală şi se sancţionează acceptarea de foloase necuvenite (bani,
servicii, bunuri) de către membrii comisiilor de angajare şi / sau evaluare.
6.6. Norme de etică privind relaţiile dintre studenţi şi
personalul didactic auxiliar sau nedidactic
✓ Se impune manifestarea unei atitudini de solicitudine, răbdare, tact în
rezolvarea problemelor studenţilor de către persoanele desemnate în
cadrul anumitor servicii.
✓ Se consideră abatere de la normele morale tentativa de mituire şi
acceptarea mitei în relaţiile dintre studenţi şi persoane aparţinând
compartimentelor funcţionale şi social –administrative.
✓ Personalul administrativ care îşi exercită activitatea în domeniul
căminelor şi cantinelor să aplice un tratament egal în soluţionarea
problemelor studenţeşti, fiind interzis favoritismul sau discriminarea în
cadrul acestor relaţii.
✓ Se impune respectarea confidenţialităţii privind datele care fac referire la
viaţa privată a studenţilor, sau la anumite disabilităţi ale acestora.
6.6. Norme de etică privind relaţiile dintre studenţi şi
personalul didactic auxiliar sau nedidactic
e) Este interzisă hărţuirea de orice tip şi sub diverse forme, cum ar fi:
rasismul, misoginismul, şovinismul, xenofobia, hărţuire cauzată de convingeri
religioase sau apartenenţe politice, cât şi hărţuirea sexuală.
6.7. Norme de etică privind relaţiile dintre cadrele
didactice, personalul nedidactic şi auxiliar
a) Să promoveze respectul reciproc în activităţile instructiv – educative şi
social – administrative.
b) Cadrele didactice să evalueze corect (pe baza criteriilor stabilite de
conducerea facultăţii, catedrei sau departamentului) şi să aprecieze obiectiv
activităţile desfăşurate de personalul didactic auxiliar şi nedidactic.
c) Nu este permisă hărţuirea de orice natură în rândul personalului didactic,
didactic auxiliar şi nedidactic.
d) Să se manifeste solicitudine la problemele deosebite care apar în relaţiile
dintre cadrele didactice, personalul auxiliar şi / sau nedidactic, în scopul
depăşirii unor situaţii critice.
e) In spiritul responsabilităţii profesionale, personalul didactic, nedidactic şi
auxiliar are obligaţia morală de a lua atitudine critică atunci când sunt
încălcate normele de etică universitară.
6.8. Norme de etică privind relaţiile dintre structurile de
conducere şi personalul universităţii
a) Structurile de conducere ale universităţii, (la toate nivelele) au obligaţia de
a promova principiile şi / sau valorile menţionate în lista principiilor cadru ale
integrităţii academice.
b) Structurile de conducere ale universităţii şi facultăţilor au obligaţia morală
de a asigura transparenţă şi comunicare deplină între societate şi comunitatea
academică, astfel încât rezultatele cercetărilor ştiinţifice să poată fi aplicate în
timp util spre folosul societăţii.
c) Factorii de conducere ai catedrelor, departamentelor şi colectivelor de
cercetare au obligaţia morală de a repartiza echitabil sarcinile de serviciu
personalului universităţii.
d) Se impune corectitudine şi evaluarea obiectivă a activităţilor desfăşurare de
către personalul în subordine, luând în considerare gradul de complexitate şi
volumul de muncă depus.
e) Este considerată abatere de la normele eticii universitare – desemnarea
(numirea) în comisiile de licitaţii şi / sau evaluări a unor persoane care nu au
demonstrat integritate morală, deplină transparenţă, profesionalism şi
devotament faţă de interesele universităţii.
f) Se consideră abatere de la normele eticii universitare discriminarea
practicată sub diverse forme cum ar fi: vârstă, etnie, sex, convingeri religioase
sau apartenenţe politice.
g) Este interzisă hărţuirea în relaţiile dintre structurile de conducere şi
personalul în subordine, practicată în forme precum: misoginism, sex, rasism,
şovinism, xenofobie şi hărţuire datorită convingerilor religioase sau politice.
h) Se consideră abatere de la etica universitară atunci când desfăşurarea unei
licitaţii (în toate fazele ei – inclusiv întocmirea caietelor de sarcini) are loc fără
participarea unui specialist (cadrul didactic sau nedidactic) desemnat de
facultate, catedră, serviciul sau departamentul – în folosul cărora se fac
achiziţiile (utilaje, aparate, materiale, sau prestarea de servicii)
i)Se impune promovarea respectului reciproc între membrii structurilor de
conducere şi personalul din subordine, astfel încât diferenţele de opinii sau
disputele să se rezolve prin argumente raţionale şi nu prin utilizarea unui
limbaj neacademic, insultător sau a unor etichetări şi tonuri
necorespunzătoare mediului academic.
j) Se consideră obligaţie morală respectarea confidenţialităţii în probleme care
tin de viaţa particulară a personalului universităţii.
6.9. Cazuri de nerespectare a integrității academice
Ca exemple de nerespectare a integrităţii academice pot fi amintite:
Inşelătorie, respectiv:
✓ folosirea materialelor nepermise de către cadrul didactic in timpul
examenelor, inclusiv informaţia depozitată pe aparatura electronică
(apparat foto, telefoane mobile, minicomputere, etc.)
✓ copierea răspunsurilor, in timpul examenului sau in realizarea temei,
de la un alt student
✓ modificarea notelor pe lucrarile scrise (teme sau examene) inainte de
a solicita recorectarea acestora
✓ semnarea prezenţei pentru cineva absent sau solicitarea ca altcineva
să semneze în locul tau
Plagiatul, cu referire la:
✓copierea ideilor sau a unui text dintr-o sursă fără a menţiona sursa de
provenienţă
✓parafrazarea fără a menţiona sursa de provenienţă
✓copierea de la un alt coleg şi asumarea acelui material ca fiind propriu
✓cumpararea unui articol sau scrierea acelui material de către altcineva
✓predarea aceluiaşi material/temă de casă la doua discipline diferite fără
aprobarea cadrelor didactice
Colaborare neautorizată, referitor la:
✓colaborare peste limitele impuse de cadrul didactic
✓primirea intrebărilor şi răspunsurilor înainte de examen
✓oferirea spre vânzare a diverselor materiale didactice solicitate în cadrul unui
curs, ştiind că acestea vor fi folosite de un student pentru obţinerea unei note
Facilitarea unui comportament neadecvat
✓ permiterea unui alt student să copieze o temă/set de probleme ce
ar trebui realizate individual
✓ permiterea unui alt student să copieze în timpul examenului
✓ participarea la un examen sau rezolvarea unei teme in locul altui
student (substituire de persoană)
Mai sunt și alte tipuri de abatere, cum ar fi falsificarea sau modificarea
neautorizată a unui document academic, obstrucţionarea activităţii academice
a altui student, corupția, hărțuirea sexuală, etc.

CAPITOLUL VII – FENOMENUL

CORUPȚIEI
Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
CORUPȚIA
• După D. Sarpe și colab. Corupţia reprezintă, în general,
”orice act de folosire a puterii publice în interes
personal”.
• Ca act antisocial, corupţia este frecvent întâlnită în societate
şi este deosebit de dăunătoare deoarece favorizează
interesele unor particulari, afectând interesele colective prin
comiterea unor fapte, cum ar fi: însuşirea, deturnarea şi
folosirea resurselor publice în interes personal, ocuparea
unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea
unor tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale ş.a..
Corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite,
ilegale realizate atât de indivizi cu funcţii de conducere sau
care exercită un rol public, cât şi de diverse grupuri şi
organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii unor
avantaje materiale sau morale sau a unui statut social
superior prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj,
înşelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei autorii
enumeră următoarele:
✓ slăbirea autorităţii statului datorită ineficienţei
instituţiilor acestuia;
✓ degradarea nivelului de trai al populaţiei;
✓ lipsa unor valori sociale, însoţită de alterarea
respectării principiilor morale;
✓ lipsa reformelor, la nivel instituţional şi legislativ,
care să fie în concordanţă cu evoluţiile socioeconomice.
În scopul combaterii acestui fenomen a fost elaborate
Strategia naţională privind prevenirea şi combaterea
corupţiei în sectoarele vulnerabile şi administraţia publică
locală (2008-2010) care subsumează o serie de principii, a
căror respectare este esenţială pentru realizarea unui
administraţii publice modern.
În ceea ce privește cadrul juridic de combatere a corupției și de
asigurare a integrităţii în România, acesta se structurează pe
două paliere: administrativ şi penal
Palierul administrativ, cuprinde reglementări care să asigure un
anumit grad de disciplinare a comportamentului personalului
care activează în sectorul public şi nu numai, astfel:
−Ordonanța de urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul
administrativ, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 555 din
data de 5 iulie 2019
−Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcări ale legii publicată in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 1214 din 17/12/2004;
−Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public - cu completari si modificari ulterioare
− Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa
decizională în administraţia publică – Republicată -
Republicată în temeiul art. II din Legea
nr. 281/2013 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 679 din 5 noiembrie 2013, dându-se
textelor o nouă numerotare.
− Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – cu
modificari ulterioare
Palierul penal, cuprinde reglementări care încriminează
faptele de corupţie, precum:
• Codul Penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009),
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 510 din data de 24 iulie
2009, sancționează următoarele fapte:
- Luarea de mită (Art. 289) - Fapta funcţionarului public care,
direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea
unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori
de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit
fapta.
- Darea de mită (Art. 290) - Promisiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se
pedepseşte cu închisoarea.
-Traficul de influenţă (Art. 291) - Pretinderea, primirea ori
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o
persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina
pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori
să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoarea.
-Cumpărarea de influenţă (Art. 292) - Promisiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct
ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă
că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
LEGEA nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie - Publicată
în Monitorul Oficial cu numărul 219 din data de 18 mai 2000 –
cu modificari ulterioare - a introdus sancţionarea unor fapte din
sfera economică, fapte anterior neincriminate şi care se
constituiau în portiţe de generare a corupţiei. Sunt astfel
sancţionate:
✓stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea
comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici
la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este
acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de
executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu
ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând
autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni
de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei
care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare,
de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
✓acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea,
conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiilor;
✓ utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care
au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a
creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să
fie rambursate din fonduri publice.
✓ influenţarea operaţiunilor economice ale unui agent
economic de către cel ce are sarcina de a-l supraveghea, de a-l
controla sau de a-l lichida;
✓ efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ,
incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o
îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii
financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei,
atribuţiei sau însărcinării sale;
✓ folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu
sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor
persoane neautorizate la aceste informaţii;
✓ fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere întrun partid, într-un sindicat sau patronat
ori în cadrul unei
persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa
ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru
altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se
pedepseşte cu închisoare
Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene. Legea 78/2000 a introdus de asemenea serie de
prevederi referitoare la fondurile Uniunii Europene. Astfel
sunt sancţionate special ca fapte de corupţie, falsul şi uzul
de fals prin care se obţin pe nedrept fonduri europene
precum şi fraudarea acestor fonduri chiar în cazul în care
ele au fost obţinute în mod legal. Dată fiind importanţa
acestor fonduri pentru economia naţională şi necesitatea
unei bune şi corecte absorbţii a lor este sancţionată şi
fraudarea din culpă (greşeală, neatenţie) a acestor fonduri.