Zmeura de câmpie

Mircea Nedelciu

1984

I. Figură emblematică a literaturii române, scriitor reprezentativ pentru Generaţia 80’- formată în
jurul postmodernismului-, Mircea Nedelciu se impune în conştiinţa literară a secolului al XX-lea
prin publicarea metaromanului „Zmeura de câmpie”(1984).
Tema acestui roman constă în căutarea identităţii de sine, tematică ce reuneşte destinele personajelor
Zare Popescu, Radu A. Grinţu şi Gelu Popescu, exponenţii unei societăţi în cadrul căreia nu numai
registrele stării civile s-au amestecat, ci şi valorile morale. Astfel, este conturată imaginea unei epoci
tulburi, afectată de război, remarcându-se în acest sens raportul dintre individ şi istorie şi sciziunea
dintre generaţii: copiii crescuţi în orfelinat nu îşi pot cunoaşte adevăratul tată. Totodată, se remarcă tema
povestirii şi a povestitorului, specifică scriitorilor posmodernişti, temă reliefată prin scena antologică a
povestitorilor de la cazanul de ţuică. De asemenea, este prezentă şi tema iubirii, aceasta primind accente
melodramatice, anulând esenţa emoţională regăsită în romanele clasice şi psihologice.
Titlul, un cod de receptare a mesajului artistic, reprezintă conţinutul de idei al textului şi este format
din grupul nominal “Zmeura de câmpie”. În plan denotativ, acest titlu conturează imaginea unei plante ce
creşte în zonele montane, astfel, plasara ei într-un spaţiu de câmpie prefigurează înstrăinarea de
propriile rădăcini. Din perspectivă conotativă, titlul, ce apare ca laitmotiv în universul operei- prima
amintire din viaţa lui Zare Popescu, grădina profesorului Popescu din Burleşti.- sugerează ideea copilăriei
pierdute.
II. 1. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune amplă,
complexă, derulată pe mai multe fire narative, la care participă un număr mare de personaje.
1*. Opera “Zmeura de câmpie” este un metaroman, întrucât accentul cade nu pe firul diegezei, ci
pe modalitatea prin care este creat un roman, mecanismul narativ. Astfel, opera însăşi devine un
“roman despre un roman”, fapt surprins prin încercarea lui Radu A. Grinţu de a regiza un film
(semn al creaţiei).

2. Romanul postmodernist “Zmeura de câmpie” de Mircea Nedelciu aparţine genului epic,

deoarece modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu descrierea şi dialogul. 2* Se
remarcă pluriperspectivismul narativ, trăsătura specifică postmodernismului, naratorul
omniscient şi omniprezent, a cărui perspectivă obiectivă este concretizată prin verbele la persoana
a III-a, alternează cu naratorul-personaj, perspectiva subiectivă fiind intercalată de rolul de
povestitor al anumitor personaje (scena de la cazanul cu ţuică).
3***Metaroman postmodernist, diegeza operei “Zmeura de câmpie” de Mircea Nedelciu este
structurată pe două planuri, cel al trecutului, ca simbol al identităţii şi copilăriei pierdute, şi cel al
prezentului- încercările personajelor de a-şi regăsi originea. Astfel, Zare Popescu, pasionat de
etimologie, reconstruieşte trecutul în plan teoretic prin valorifarea raportului obiect-povestire-om.
Radu A. Grinţu, pedagog şi ghid O.N.T., proiectează ideea găsirii identităţii de sine în creaţie,
respectiv în film, în timp ce Gelu Popescu, pragmatic şi “spion”, este singurul care porneşte efectiv
în strângerea unor dovezi ale eredităţii, dovezi regăsite în capitolul “T”, “raportul lui Gelu
Popescu”. * **
4.Din punct de vedere al structurii şi al conţinutul, acest roman se încadrează în estetica
postmodernismului, în primul rând, datorită compoziţiei narative insolite(ANORMALE).
Astfel, opera reprezintă deopotrivă un roman epistolar, un jurnal, un dicţionar de la a la z
(respectiv, arac-zaţ), un amestec de articole extrase din ziare, un dosar de documente, capitolele
fiind ordonate alfabetic fără a respecta vreo cronologie anume. De asemenea, se remarcă
varietatea vocilor narative, alternarea naraţiunii heterodiegetice cu cea homodiegetică. O altă
trăsătura specifică posmodernismului constă în parodierea literaturii anterioare, precum şi
registrul ludic. Astfel, romanul neagă regulile stricte ale operelor clasice, accentul căzând în
totalitate pe fondul şi nu pe forma textului. Ultimul capitol “T”, “raportul lui Gelu Popescu”
reprezintă o adevărată satirizare a primului document scris în limba română, “Scrisoare lui Neacşu
din Câmpulung” către judele Braşovului (1521). De asemenea, naturaleţea limbajului- ce devine
un mod principal de caracterizare a personajelor-, motivele surprinse din viaţa cotidiană
(televizorul, autobuzul, fotoliul, caietul) şi construcţia aparent haotică a subiectului confirmă
aparteneţa operei la curentul posmodernist.
5. Personajul principal al acestei opere este Zare Popescu, deoarece participă la toate momentele
subiectului şi interacţionează cu toţi ceilalţi actanţi. Portretul protagonistului este construit prin
modalităţile specifice postmodernismului, respectiv limbajul şi capacitatea de a relata anecdote,
precum şi prin intermediul caracterizării indirecte.
Statutul social al personajuluiZare Popescu este surprins de condiţia sa de orfan.Acesta este
pasionat de etimologii (face o adevărată arheologie a lexemelor) şi de istorie, pe care o
interpretează în raport cu obiecte, poveşti şi oameni. Zare este caracterizat în mod direct de Ana,
care-l numeşte ’cel care uitase sa mai raspunda la scrisori’.
Autodidact, acesta îşi creează propria teorie referitoare la cunoaşterea istoriei (valorificând
istorisiri, etimologii şi oameni), fapt care îl va împiedica să promoveze examenul de admitere la
Facultatea de Istorie. Perseverent, menţine legătura cu profesorul său de istorie, Valedulcean,
conturându-se în acest sens natura epistolară a romanului.
Acţiunea debutează cu prima amintire a protagonistului, care, copil fiind, se ascundea sub o
tufă de zmeură atunci când îl striga “un frate sau o soră” mai mare. Deşi intitulat“roman împotriva
memoriei”, opera se construieşte în armonie cu fluxul mnemic. Astfel, capitolul “T”, “raportul lui
Gelu Popescu”, relevă faptul că acel frate din amintirea lui Zare era Radu A. Grinţu, cei doi fiind
aflaţi în casa învăţătorului Popescu din Burleşti.
Faţă de Ana, în ciuda iubirii pentru ea, nu îi răspunde la scrisori, Zare dovedindu-se a fi
inconsecvent emoţional. Astfel, învăţătoarea Ana îl întâlneşte pe Gelu Popescu, fratele de cruce şi
colegul lui Zare Popescu, de unde află de rudenie după ce fac dragoste. Ea, rămânând însărcinată,
să retrage la Burleşti, planul erotic fiind astfel supus satirizării, melodramei cu final suspendat.
Trăsătura principală a protagonistului este creativitatea, acesta având o percepţie neobişnuită
asupra lumii şi asupra trecutului istoric, fapt dovedit de discuţia dintre elevul Zare Popescu şi
profesorul de istorie Valedulcean. Acest dialog surpinde capacitatea protagonistului de a vedea
esenţa obiectelor, el afirmând că odată cu schimbarea denumirii unui obiect şi natura acestuia se va
altera în timp.
Creativitatea se manifesta prin insasi dorinta de a nu-si cunoaste tatal. Considera asta o cale
de a se autodefini, fara a se lasa influentat de nimeni si de nimic.
Sceptic, neînduplecat şi încăpăţânat, Zare Popescu reprezintă singurul personaj din roman
care nu doreşte să îşi găsească în mod direct tatăl, imaginea paternă fiind complet abolită.

6.Importantă în portretizarea personajului principal este relaţia acestuia cu Radu A. Grinţu şi cu

Gelu Popescu. Nucleul acestei legături este însăşi tema operei, căutarea identităţii de sine, statutul
social comun (condiţia orfanului) determinând sentimente filiale, de solidaritate între cei trei
actanţi.
Zare Popescu,aspirant la Facultatea de Istorie,autodidact şi nonconformist, remodelează
trecutul în raport cu etimologia lexemelor, povestiri şi oameni. Radu A. Grinţu, absolvent al
Facultăţii de Litere, pedagog şi ghid O.N.T., reconstituie esenţa trecutului istoric prin intermediul
creaţiei, respectiv prin dorinţa sa de a deveni regizor de film. Gelu Popescu, “mezinul” şi
“spionul”, frate de cruce şi coleg cu Zare Popescu, respectiv alumn al lui Radu Grinţu, reprezintă
singurul personaj care întreprinde o adevărată anchetă în cazul găsirii originii comune.
Astfel, capitolul “T”, “raportul lui Gelu Popescu”, reprezintă un episod emblematic pentru
relatia dintre cele trei personaje. Negura trecutului este dezambiguizată, întrucât este rezolvată
dilema din incipit, respectiv prima amintire a personajului Zare Popescu. Copil fiind, acesta îşi
 aminteşte cum se ascundea sub o tufă de zmeură în timp ce “un frate sau o soră” mai mare îl strigă.
În urma “raportului elaborat” de Gelu, acea figură filială din amintirea lui Zare se dovedeşte a fi
Radu A. Grinţu, cei doi aflându-se în curtea învăţătorului Popescu (fără a fi rude de sânge).
Atitudinea lui Grinţu faţă de această dezvăluire este una de acceptare, în timp ce Zare Popescu se
dovedeşte a fi intransigent şi stoic, acesta neacceptând să îşi cunoască tatăl (negarea imaginii
paterne). Gelu nu reuşeşte să îşi cunoască părinţii, iar această “infirmitate” şi îndoială -“Poate că
nici nu ma cheamă Popescu”- fac din personaj un narator secund, ce reuşeşte să reconstruiască
trecutul lui Zare şi Grinţu fără a-şi descoperi propia genealogie.
Relaţia dintre Zare Popescu şi Ana schimbă aparent raporturile dintre cei trei “fraţi”. Faţă de
Ana, în ciuda iubirii pentru ea, nu îi răspunde la scrisori, Zare dovedindu-se a fi inconsecvent
emoţional. Astfel, învăţătoarea Ana îl întâlneşte pe Gelu Popescu, fratele de cruce şi colegul lui
Zare Popescu, de unde află de rudenie după ce fac dragoste. Ea, rămânând însărcinată, să retrage la
Burleşti, planul erotic fiind astfel supus satirizării, melodramei cu final suspendat. Grinţu acceptă
tacit această întâmplare fără a deconspira evenimentul fortuit.
În opinia mea, relaţia dintre Zare Popescu, Gelu Popescu şi Radu A. Grinţu are ca punct comun
sentimente de fraternitate, deşi aceştia află ca nu sunt rude de sânge. În ciuda faptului că fiecare
dintre cele trei personaje îşi reconstruieşte genealogia în mod diferit- Zare prin etimologie, Radu
Grinţu prin film şi Gelu Popescu printr-o “anchetă propriu-zisă”- legătura lor rămâne pe întreg
parcursul operei una stabilă, ca şi o modalitate de subzistenţă psihologică într-o epocă tulbure, în
cadrul căreia trecutul familial şi valorile ancestrale sunt anulate.

III. Eu consider că metaromanul „Zmeura de câmpie” de Mircea Nedelciu ocupă un loc aparte în
literatura română prin complexitatea sa şi prin complexitatea personajului principal. În cadrul operei,
autorul îşi transpune viziunea asupra vieţii şi asupra lumii, viziune concretizată prin natura precară a
societăţii marcate de efectele nefaste ale războiului. Sub pavăza postmodernismului, autorul intervine
direct în operă afirmând : „Lămuririle suplimentare n-au făcut nicicând fericire cititorului”- acest
aspect concentrând interesul epic asupra mesajului, nu asupra formei.
În concluzie, această operă surpinde prin originalitatea stilului şi capacitatea autorului de a
contura destine. Cunoscător al heraldicii sufletului uman, Mircea Nedelciu construieşte personaje ce se
întipăresc într-un mod iremediabil în conştiinţa cititorului.