2

H.-R. Patapievici – născut la 18 martie 1957 (Bucureşti). Studii de fizică

(1977–1981; diplomă de specializare 1982), cercetător ştiinţific (1986–
1994), asistent universitar (1990–1994), director de studii (1994–1996),
membru în colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (CNSAS, 2000–2005), preşedinte al Institutului Cultural
Român (ICR, 2005–2012). Preşedinte Artmark (din 2015). Cercetător
privat în istoria ideilor. Scriitor. Realizator TV. Director al revistei ID –
Idei în Dialog (2004–2009). A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de
istoria ideilor (Universitatea Bucureşti). Membru al Grupului pentru
Dialog Social (GDS); al Uniunii Scriitorilor din România (USR); al PEN
Club. Membru fondator al Societăţii Academice Române (SAR) şi al
Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene
(Universitatea Bucureşti şi New Europe College). Membru de onoare al
Institutului Ludwig von Mises – România.
Debut în presă – 1992 (Contrapunct). Colaborări la 22, LA&I, Dilema,
Orizont, Vatra, Secolul 20. Rubrici permanente la 22 (1993–2003), LA&I
(2003–2004) şi Dilema Veche (2004–2005), ID – Idei în Dialog (2004–
2009). Editorialist la Evenimentul Zilei (2006–2010).
Cărţi publicate: Cerul văzut prin lentilă, Nemira, 1995 (Premiul pentru
eseu al Editurii Nemira, 1993; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor,
1995); Polirom, 2002. Zbor în bătaia săgeţii, Humanitas, 1995; traducere
în engleză: Flying against the Arrow, CEU Press, 2002. Politice,
Humanitas, 1996. Nézz vissza haraggal. A románokról – roman szemmel
(Az előszót Konrád György írta), Pont/Kiadó, Budapest, 1997. Omul
recent, Humanitas, 2001 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu; Premiul
revistei Cuvântul; Premiul AER pentru eseu); traducere în spaniolă: El
Hombre reciente, Áltera, Madrid, 2005. Ochii Beatricei, Humanitas, 2004
(Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu); traducere în italiană: Gli occhi
di Beatrice. Com’era davvero il mondo di Dante?, Bruno Mondadori,
Milano, 2006; traducere în spaniolă: Los ojos de Beatriz. ¿Cómo era
realmente el mundo de Dante?, Siruela, Madrid, 2007. Discernământul
modernizării, Humanitas, 2004; Despre idei şi blocaje, Humanitas, 2007
(cu o nouă prefaţă, reluat cu titlul De ce nu avem o piaţă a ideilor,
Humanitas, 2013); Ultimul Culianu, Humanitas, 2010; O idee care ne

3
suceşte minţile (în colaborare), Humanitas, 2014; Partea nevăzută decide
totul, Humanitas, 2015; Două eseuri despre paradis şi o încheiere,
Humanitas, 2018 (Premiul Scriitorul anului 2018).
Traduceri (în colaborare): David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei /
The Wholeness and the Implicate Order, Humanitas, 1995.
Emisiuni TV realizate: Idei în libertate, pentru TVR Cultural, 2002–2005
(Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, CNA, pentru cea mai
bună emisiune culturală a anului 2003; Marele Premiu al Asociaţiei
Profesioniştilor de Televiziune, APTR, 2004); Înapoi la argument, pentru
TVR Cultural, 2006–2012.

4
5
© HUMANITAS, 2019 (ediţia digitală)
ISBN: 978-973-50-6537-9 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: [email protected]
Comenzi telefonice: 021.311.23.30

6
Omul care are un leu, spunea Diogene, este
un om stăpânit de un leu. Lucrul la care se
referea Diogene este sclavia. Nimeni până
acum nu a reuşit să numească şi să descrie
natura acestei sclavii.
Guy Davenport

7
 PREFAŢĂ
Există undeva o minciună
(2012–2018)

În 1946, Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să

le denunţe şi fapte asupra cărora vrea să atragă atenţia; în primul rând,
spunea el, doresc să fac să se audă o voce.1
Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu acelaşi
sentiment: că există undeva o minciună şi că sunt dator, faţă de cei care nu
o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau
în vileag.
Devenită prin mistificare şi distorsiune ortodoxia morală a unor politici
din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat vieţile atunci şi
continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o
dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspiraţie, a
statului paralel, care nu există.
Scopul, atunci şi acum, era controlul statului. Ocuparea lui era numai o
etapă. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea
sistemului legal într-un sistem de legalizare a ilegalităţii. În Faust II,
Goethe vorbea de o fărădelege impusă în mod legal.2 Este chiar fenomenul
de transformare a justiţiei care se petrece de câţiva ani sub ochii noştri
uluiţi şi neputincioşi şi al cărui mecanism constă în aducerea justiţiei la
nivelul intereselor de partid şi legalizarea abuzurilor derivate din ele prin
scoaterea în afara legii a sancţiunilor legale prevăzute împotriva lor.
Ca întotdeauna când ajung psihoze colective, minciunile au nevoie de
limbajul politicii pentru a se recomanda ca adevăr şi pentru a putea conferi
respectabilitate fărădelegilor pe care le promovează. Dar, pentru a deveni
psihoze, minciunilor nu le ajunge doar limbajul politicii. Le mai trebuie
ceva, un alibi emoţional mai puternic decât politica, cum ar fi frica sau
ameninţarea sau sentimentul unei mari nedreptăţi.
În acei ani, pe care i-am denumit anii urii, ameninţarea cu dictatura a
fost transformată, prin alimentarea ei cu terori închipuite3 şi cu insecurităţi
reale4, în sentimentul unei mari nedreptăţi sociale, care, prin exersare, a

8
preschimbat temerile legate de insecuritate într-o insaţiabilă şi agresivă
justificare de sine a urii. Noi toţi trăiam pe atunci în urgenţa pe care ne-o
impunea zilnic alianţa dintre politică şi televiziuni, de parcă am fi fost
clipă de clipă rechiziţionaţi pe câmpul de luptă de o forţă de ocupaţie a
sufletelor noastre, care ne soma, ne soma, ne soma, ne soma. Ura faţă de
duşmanul desemnat de complexul politico-mediatic era elementul
emoţional de iniţiere, mobilizare şi solidaritate, care îşi găseau sensul şi
împlinirea în lupta pentru eliminarea şi exterminarea lui. Presiunea morală
a înrolării şi excluderii era enormă. Mulţi i-am căzut victimă, îmbrăţişând
ura ca pe o salvare a viitorului şi o justificare a prezentului.
Aceasta este minciuna pe care m-am simţit dator să o denunţ.

*
Zece ani am cunoscut libertatea (1990–1999), treisprezece serviciul public
(2000–2012), iar opt ani ura publică (2007–2014).

*
Am descoperit ura veritabilă, care e ura faţă de tine ca om, odată cu primul
scuipat în faţă. Era în 1996, o zi după denunţul făcut de Cristian Tudor
Popescu împotriva mea, pe prima pagină a cotidianului Adevărul, unde mă
acuza că nu simt româneşte şi că de fapt îmi batjocoresc mama (izolând el
primul citatul ritual din Politice, de la p. 63, care apoi avea să fie reluat de
toţi intransigenţii, devenind ulterior viral pe internet).
Cine nu a fost scuipat, urmărit, calomniat, ameninţat cu moartea nu ştie
ce este ura. Când te duci la mormântul părinţilor tăi şi descoperi că crucea
tatălui tău a fost profanată cu inscripţii care reproduc minciunile spuse
despre tine, te clatini pe picioare, eşti năucit: pe moment, neputinţa
depăşeşte durerea; sentimentul de pângărire covârşeşte indignarea; iar
gustul de cenuşă al zădărniciei dizolvă dorinţa de a face ceva.
Ca atare, nu am ştiut ce este ura până nu am simţit-o pe pielea mea. Ura,
la fel ca iubirea, nu poate fi înţeleasă din cărţi sau din relatări. Dar între ură
şi iubire există o diferenţă notabilă: nu ştii ce este ura până nu eşti urât; în
schimb, nu ştii ce este iubirea până nu iubeşti. Astfel, iubirea îşi dezvăluie
fiinţa în sens invers cu ura: ca să cunoşti ura trebuie să devii obiect; ca să
cunoşti iubirea trebuie să fii subiect. Ura te transformă în obiect, iubirea
face din tine un subiect.

9
 *
Ura înseamnă agresiune. Înseamnă sete de nimicire. Înseamnă convingerea
că dreptatea ta are tot dreptul să suprime dreptatea celui urât. Omul urât nu
este doar un om detestat: este un om pe care decăderea din îngăduinţele la
care au dreptul oamenii normali îl condamnă să nu mai aibă dreptul la nici
un recurs. Omul urât este şi judecat, şi condamnat, şi executat dintr-o
singură mişcare a sentimentului. Este omul căruia i se refuză fără drept de
apel dreptul la orice apel.
Orice ură este dată la pachet cu certitudinea care o asigură că nu are
nevoie de nici un argument pentru a avea dreptate împotriva celui urât. Ura
nu are nevoie de temeiuri, are nevoie numai de prilejuri – nu pentru a se
manifesta, ci pentru a lovi.

*
Dacă ar fi să detaliez etapele urii publice, de la prima flegmă la ultima
interpelare, la metrou, le-aş însoţi de acest citat din Aleksander Wat: „De
ce mă urau atât de mult? Nu fiindcă eram evreu, nici din cauza reputaţiei
mele de comunist, de multă vreme şi în mod evident absurdă: nu le era
teamă de mine. […] Certaţi de moarte între ei, faţă de mine […] se simţeau
dintr-odată o colectivitate. În mine urau colectivitatea lor. Nu doreau un
martor. Dacă ar fi fost urki, m-ar fi asfixiat cu pătura.“5 Aceste cuvinte, în
domeniul moralei, sunt de o mare precizie tehnică.

*
O căutare pe internet după „patapievici“ scoate imediat la iveală că cele
mai frecvente moduri de căutare legate de numele meu sunt asocierile
„patapievici evreu“, „patapievici eminescu“, „patapievici politice“.
Românii sunt obsedaţi, când vine vorba de mine, de faptul că aş fi evreu (şi
dacă aş fi, ce ar fi?! – dar nu sunt), că aş fi un denigrator al lui Eminescu
(nu sunt; dar dacă l-aş fi criticat în fel şi chip, atunci ce, ar trebui să fiu
omorât?!), că am batjocorit poporul român în cartea mea Politice (nu am
făcut-o; dar dacă aş fi făcut-o, ce?! – ar trebui să fiu asasinat, aşa cum a
fost asasinat Yitzak Rabin de un naţionalist şi un fundamentalist evreu şi
cum a pretins Nicolae Breban că ar trebui să fiu, dacă poporul român ar fi
demn precum cel polonez? Aşa ar trebui?!). Dar nu numai atât. Oricare
dintre aceste căutări ar fi selectată, link-urile care domină, adică cele mai
accesate când e vorba de mine, sunt cele în care sunt zugrăvit ca monstru,

10
ca jidan, ca lichea, ca antiromân, ca plagiator, ca băsist, ca sinecurist, ca
pornograf, ca ponei roz, ca zvastică etc. Calomniile, adică stigmatizările,
uciderea în efigie, construcţiile fantasmatice ale urii. Cineva care ar dori să
afle ceva despre mine tastând pe Google numele meu ar afla, în primul
rând, ce spun calomniatorii mei că sunt. Cele mai numeroase căutări după
numele meu, de fapt, au încetat să mai trimită la ce am spus sau făcut eu,
ci trimit la calomniatorii mei. E portretul lor, substituit chipului meu, pe
care îndârjirea lor (şi politica Google a ocurenţelor) l-a înlocuit cu al lor. În
ce mă priveşte, prin frecvenţa acestor căutări şi acestor postări, ei, cei care
mă urăsc şi mă calomniază, fac legea. Ce spun eu nu se mai aude, nu se
mai postează, nu se mai cotează şi nu mai contează. În ce mă priveşte, eu
nu mai am voce. Referitor la mine, vocile care se aud sunt ale detractorilor
mei, care îşi construiesc o imagine publică de intransigenţă morală pe ura
revărsată împotriva mea şi a altora.

*
Când sunt confruntat cu o nouă dezlănţuire spontană de ură sunt de fiecare
dată consternat. Prospeţimea ei, felul genuin în care îmi e aruncată în faţă,
faptul că se iveşte din simpla mea identificare vizuală pe stradă sau în
magazin, şi că ţâşneşte irepresibilă, fără să poată fi oprită de politeţe, de
uzanţele sociale ori de sfiala faţă de scandal, îndârjirea cu care se agaţă de
mine pentru a mă sfâşia şi anihila, toate astea mă lasă de fiecare dată mut.
La asta se adaugă felul zgomotos şi agresiv cu care aceşti oameni îşi
manifestă convingerea nestrămutată că ştiu totul despre mine, pur şi
simplu în virtutea faptului că mă detestă. E un fenomen general, de care
mă ciocnesc ori de câte ori sunt agăţat pe stradă ca să mi se comunice că aş
face mai bine să dispar: cei care mă detestă cred că ştiu totul despre mine.
Ura îi face şi sapienţi, şi omniscienţi. E uluitor. A şti ceva rău despre
cineva (sau a crede că ştii) îţi dă, la noi, un straniu aer de superioritate faţă
de semenul tău. Simplul fapt de a-l detesta te ridică deasupra lui. E ca şi
când numai ştiind lucrurile cele mai rele despre semenii noştri ne-am putea
dovedi superioritatea faţă de ei. Aşa se explică probabil sensibilitatea
noastră bezmetică faţă de bârfă şi înclinarea de a o practica nemăsurat,
inclusiv (sau mai ales) faţă de prietenii noştri cei mai buni. Viciul
românesc par excellence e plăcerea de a ne înmuia limba în sângele
aproapelui.

11
 *
Mi-am făcut mulţi duşmani. Nu toţi sunt de calitate. De fapt, majoritatea
sunt de cea mai proastă calitate. Dar fenomenul tipic, care defineşte
temperatura morală sau caracterul vremurilor pe care le trăim, constă în
faptul că tonul e dat, în societate, de această majoritate sordidă. Nu
existenţa Antenei 3 este problema: audienţa ei este problema. Şi, dacă ar fi
doar audienţa de rating, încă ar mai fi ce ar mai fi. Dar Antena este
trendsetter, ea fixează standardul jurnalistic: toţi o imită, toţi emulează cu
metodele ei, toţi vor să ajungă să facă la fel de bine tot ceea ce face ea
foarte bine în rău. Aşa cum toţi jurnaliştii l-au imitat pe Cristian Tudor
Popescu timp de cincisprezece ani după Revoluţie, toate televiziunile imită
Antena 3 de zece ani încoace. Sigur că a spune asta te face duşmanul
poporului şi al jurnaliştilor. Dar, dacă e întotdeauna o eroare să
subestimezi, în înţelegerea lucrurilor omeneşti, prostia, e la fel de greşit a
subestima inteligenţa. Ea e mereu aici, în preajmă, asemenea istoricului
necruţător care îl va pune pe tiran la locul josnic pe care îl merită6, şi te
salvează când te aştepţi mai puţin.

*
Jósef Maria Bocheński, un logician polonez (şi călugăr dominican), spunea
că numai într-un sistem dictatorial oamenii sunt lipsiţi de posibilitatea de a
se apăra de imbecili.7 Fie democraţia noastră îl dezminte, fie trebuie înţeles
mai bine care poate fi sursa unei dictaturi, în democraţie. Ideea este că
regimul politic democratic nu exclude proliferarea, înăuntrul său, a
dictaturilor, a unor forme mai marcate de autoritarism şi inflexibilitate
(resimţite ca nejustificate şi ilegitime). Am putea deci spune că noi trăim,
în democraţie, tot felul de dictaturi. Unele, de pildă, ne lipsesc de
posibilitatea de a ne apăra de imbecili. Şi asta nu înseamnă că am ieşit din
democraţie, ci doar că democraţia nu exclude proliferarea, înăuntrul ei, a
dictaturilor. Am trăit-o şi o trăim pe pielea noastră.

*
Două corpuri profesionale au furnizat societăţii noastre cele mai
semnificative şi mai usturătoare eşecuri intelectuale: corpul jurnaliştilor,
pentru că şi-au privit meseria ca pe un mecanism de a produce rapid bani
personali, în loc să o asume ca pe o nobilă vocaţie a adevărului pus la
dispoziţia opiniei publice; şi corpul politologilor, al specialiştilor în ştiinţe

12
politice, al „politiştilor“ (şi nu al filozofilor politici: azi, o categorie
nefrecventată) – pentru incapacitatea de a gândi situaţia politică
românească în chip profesionist: adică nu ca militanţi politici, nu ca
imitatori ai formulelor şi verdictelor occidentale, nu ca papagali de
specialitate, ci ca specialişti inteligenţi care gândesc realităţile prezentului
prin principiile trecutului şi obţin o veritabilă înţelegere a ceea ce se
întâmplă, care ne-ar putea ajuta pe toţi. Pe cât de jalnică şi de nocivă a fost
şi este prestaţia morală a jurnalismului din România, pe atât de sterilă
intelectual şi nulă cognitiv este prestaţia puzderiei de politişti care,
belfereşte, a monopolizat învăţământul superior cu ştiinţa lor inutilă,
producând puzderie de Fachidioten – de specialişti inculţi, semidocţi,
limbuţi şi, în cel mai bun caz, retori. În mare măsură din cauza
incompetenţei morale şi a demisiunii intelectuale ale acestor două corpuri
profesionale, societatea românească de azi bâjbâie în semiîntunericul plin
de capcane al spaţiului nostru public, bântuit cum e de toate fantomele
minciunii, ignoranţei şi înşelăciunii pe care le-au plantat în el cei interesaţi
– să domine, fără să guverneze; să facă legi, fără să le respecte; să
beneficieze de avantajele democraţiei, fără să se supună vreuneia din
responsabilităţile ei; să pretindă drepturi, refuzând orice obligaţie –
libertini când e vorba de ce li se cuvine, autoritari când e vorba de cum
trebuie taxaţi ceilalţi.

*
Diferenţa dintre opoziţia faţă de Iliescu şi opoziţia faţă de Băsescu este
ura, vizibilă în diferenţa dintre România liberă a anilor ’90, care s-a opus
politic lui Ion Iliescu, şi Antena 3 de după 2007, care s-a opus lui Traian
Băsescu prin ură. Opoziţia la Iliescu era politică şi a creat corp politic: pe
formarea acestuia în primii cinci ani ai anilor ’90 s-au bazat achiziţiile
anilor 1996–2009. Toate progresele României, indiferent de formula
politică de la guvernare, se bazează pe existenţa acestui corp politic
generat de criteriul politic prin care s-a articulat spaţiul public şi politic
imediat după 1989. Criteriul era politic: domnia legii, economie liberă de
piaţă, constituţionalism, proprietate privată. Ura faţă de Traian Băsescu nu
a fost politică, ci emoţională şi personală. Dacă opoziţia faţă de Iliescu a
creat corp politic, ura faţă de Băsescu a transformat corpul politic în câmp
de luptă al urii dintre români şi români. Războiul civil a fost declanşat prin
transformarea unei părţi a electoratului în duşmani ai României şi ţinte

13
legitime ale agresiunii celeilalte părţi. Prin transformarea opoziţiei în ură,
antibăsiştii au distrus acel „noi“ transpartinic, creat drept corp politic în
primii cinci ani de după Revoluţie, prin care a funcţionat democraţia
românească până la a doua suspendare a preşedintelui, în 2012, anul negru
al democraţiei româneşti, în care politica şi presa au fost înlocuite cu
instigarea la ură prin intermediul guvernării.

*
Pentru epoca de început a anilor urii, întrebarea politică fundamentală a
fost „De ce a fost ales Traian Băsescu ţintă?“. Răspunsul e foarte diferit de
cel îndeobşte furnizat. De regulă, se spune că: (a) TB încalcă Constituţia;
(b) este un preşedinte rudimentar, vulgar, brutal, autoritar, incult; (c) este
dictator; (d) orice altceva, dar care seamănă cu punctele (a), (b) şi (c).
Dacă (a) este adevărat, atunci trebuie să aflăm de ce toţi cei care atunci
s-au mobilizat împotriva lui Traian Băsescu nu s-au mobilizat înainte
împotriva lui Ion Iliescu, când acesta a încălcat, repetat, Constituţia. Dacă
nu se poate explica, comparând încălcările lui Iliescu cu încălările lui TB,
atunci (a) este un pretext, iar încălcările Constituţiei devin doar „încălcări“.
Pretext însă, din ce motiv? Pot doar ghici. Un răspuns plauzibil este ceea
ce în articolele din cuprinsul acestui volum am numit „Noua Alianţă“.
Dacă (b) este adevărat, atunci raţionamentul urmează în principiu, dar
cu alte exemple, aceeaşi linie de argumente ca la (a). Deci ce avem? – un
preşedinte căruia i se pot imputa gafe, unele minciuni, derapaje verbale.
Dar este oare unul care să fi atentat la democraţie, aşa cum a făcut-o
Iliescu cu mineriadele şi cu dispoziţiile date justiţiei sau serviciilor (de a
nu retroceda proprietăţile confiscate ori arhiva fostei Securităţi), ori Emil
Constantinescu cu „Ţigareta“, cu modul în care şi-a demis prim-ministrul?
Cum trasăm limita între ceea ce NU le reproşăm celor cărora le permitem
(Iliescu, Constantinescu) şi ceea ce imputăm celui căruia nu îi îngăduim
nimic din ce le iertăm celorlalţi?
Dacă (c) este adevărat şi TB ar fi fost un dictator, atunci trebuie explicat
cum de cei care îl critică nu sunt la închisoare, ca pe vremea lui
Ceauşescu; de ce nu sunt împuşcaţi, ca în Rusia lui Putin, unde jurnaliştii
sunt eliminaţi pentru mult mai puţin decât fac zilnic împotriva lui TB toţi
înverşunaţii săi oponenţi; de ce criticii săi îşi pot vedea nestânjeniţi de
viaţa lor, de ce patronii trusturilor de presă care au ca unic conţinut
atacarea lui TB continuă să prospere, să îşi dubleze averile şi aşa mai

14
departe?
Tot la punctul (c), ne-am putea aminti faptul că pe vremea lui Adrian
Năstase oponenţii săi erau hărţuiţi şi, uneori, arestaţi pe stradă; în timpul
preşedinţiei lui Traian Băsescu oponenţii săi cei mai înverşunaţi îl puteau
înjura liniştiţi în plină stradă, de faţă cu jandarmii, puteau refuza să
oprească maşina în faţa coloanei oficiale şi, fireşte, nu păţeau nimic:
dimpotrivă, erau lăsaţi şi să peroreze, şi să-l înjure, şi să fie filmaţi în tot
acest timp, pentru a face mai apoi seara, la ştiri, deliciul televiziunilor; ei
bine, chiar unul dintre aceştia, cel care fusese arestat sub Adrian Năstase
pentru nimic şi care îşi permitea sub Traian Băsescu toate licenţele
menţionate mai sus, era (şi este, în continuare!) adeptul cel mai înverşunat
al tezei „Băsescu dictator“, susţinând seară de seară la televiziunea cu cea
mai mare audienţă că trăim sub dictatură, că Băsescu nesocoteşte
Constituţia, că o calcă în picioare, că e securist, că el singur controlează
totul, că justiţia îi e aservită şi că nimeni nu mai e sigur pe viaţa şi
libertatea sa în această dictatură. Ce exemplu mai bun de self-refuting
argument poate fi dat? Dar ura nu se lasă convinsă de argumente.
Unii, dându-şi seama de aberaţia susţinerii că trăim în plină dictatură, au
lansat varianta „TB este dictator moale“. Ideea este că nu trăim în
dictatură, dar esenţa democraţiei a fost grav falsificată de autoritarismul
anticonstituţional al lui TB. Cum? Simplu: nu mai există separaţie a
puterilor în stat; preşedintele este şi prim-ministru; preşedintele conduce
ţara cu serviciile secrete; preşedintele a trecut pe linie moartă parlamentul;
guvernul conduce prin decrete şi asumarea responsabilităţii
guvernamentale; justiţia şi-a pierdut independenţa; CCR e aservită;
preşedintele face legile.
Dacă ar fi fost aşa, atunci comisarul pentru justiţie al Comisiei Europene
ar fi reacţionat. Deci ar trebui explicat de ce nu a reacţionat. Ca să explice
asta, cei care ne cheamă la luptă împotriva lui TB pentru că acesta este
dictator susţin că Viviane Reding din partizanat politic nu a reacţionat
când TB a încălcat Constituţia; în schimb, din raţiuni partizane a reacţionat
când Ponta şi Antonescu nu au încălcat-o, acuzându-i că au făcut-o. Adică
a tăcut când era cazul să vorbească şi a vorbit, minţind, când nu era. Deci
i-a acuzat pe Victor Ponta & Crin Antonescu că au încălcat-o când ei nu au
făcut-o şi a tăcut că a fost încălcată, atunci când Traian Băsescu a făcut-
o?!!
Cine poate crede aşa ceva? După aceşti oameni, un comisar european,

15
precum şi preşedintele comisiei se pretează să facă politică partizană în
România, exact în felul în care o fac ei: adică minţind şi mascându-şi
minciuna prin campanii de ură. Îşi riscă cariera europeană ca să facă pe
placul unui politician român; îşi contrariază sponsorii politici şi electorii
europeni ca să marcheze un punct pe Dâmboviţa. Poate crede cineva
aberaţia asta? Poate crede cineva că nici opoziţia socialistă din PE, nici
presa socialistă din toată Europa şi nici unul dintre oficialii europeni nu au
reacţionat când TB a încălcat grav şi repetat Constituţia deoarece erau, toţi,
partizanii lui? În schimb, toată Europa i-a sărit în ajutor acceptând să
MINTĂ că opozanţii săi încalcă Constituţia, atunci când aceştia nu făceau
decât, pentru prima oară după încălcările lui TB, să o aplice? E stupid. E
absurd. E infantil. E, pe scurt, imposibil.
Cum atunci puteau crede asemenea enormităţi adversarii lui Băsescu şi
susţinătorii cuplului Ponta & Antonescu? O singură explicaţie: orbire,
fanatism, ură; dar şi prostie. Cele trei componente (las deoparte prostia,
care oricum intră în orice combinaţie) se cuplează strâns, pentru a forma o
singură explicaţie: dacă nu ar face, nu am putea explica forţa de
încăpăţânare, tenacitatea în ură şi satisfacţia în resentiment cu care semenii
noştri înregimentaţi în beneficiul USL8 şi aliniaţi în cruciada împotriva lui
TB le-au cheltuit de-a lungul timpului.
Tuturor acestor deformări li se poate răspunde punctual. În atmosfera de
delir colectiv a anilor de după prima suspendare a preşedintelui, am făcut-o
în articolele mele din Evenimentul zilei, pe care le republic aici. Reacţia,
atunci? Sudalma groasă („Patapievici pupincurist-sinecurist“), îngrozitoare
(tatăl kaghebist, criminal bolşevic şi gestapovist) sau comparaţia abnormă
(sunt mai rău decât mâncătorii de rahat ai lui Ceauşescu, adică Păunescu).9
Şi câte altele, continuu şi în formă continuată, răspândite şi lăbărţate prin
rigolele comentariilor de forum.
Cititorul va judeca. Sau nu. Cum îi spunea Wittgenstein lui Russell într-
o scrisoare de despărţire din 1920, „Viitorul ne va judeca. Sau poate că nu
– iar dacă va tăcea, atunci şi asta va fi o judecată.“.

*
La noi, gândirea a fost următoarea: TB este răul absolut, e dictatorul, e
împilătorul săracilor, persecutorul pensionarilor, distrugătorul Constituţiei,
securistul par excellence etc. – acesta este omul, acesta este adevărul!
Dacă negi acest „adevăr“, eşti duşmanul adevărului şi eşti vândut lui TB.

16
În nazism, adevărul era definit în termeni de rasă; în comunism, în termeni
de clasă; din 2008 încoace, în termeni de „dictatura lui Băsescu“. La fel ca
în regimurile totalitare, unde cine avea obiecţii faţă de adevărul regimului
era stigmatizat ca inamic public şi eliminat, şi la noi cine era declarat
„intelectual al lui Băsescu“ devenea inamic public, despre el se putea
spune orice infamie şi astfel, în aplauzele publice, se producea, împreună
cu discreditarea sa, eliminarea sa publică. Realităţile sunt, fireşte, diferite;
dar mecanismul este acelaşi. Propaganda anti-Băsescu a funcţionat
totalitar, iar victimele ei au avut parte de tot oprobriul organizat care i-a
degradat în ochii oamenilor simpli la nivel de suboameni. În anii din urmă
ai „epocii Băsescu“, la noi nu statul a fost totalitar, ci atmosfera socială.
Un totalitarism al opiniei dominante şi al propagandei prin instigare la ură,
care s-a prelungit până azi.
În anii ’50, puţini oameni de pe stradă aveau dubii că Brătienii au fost
nişte sceleraţi; în 2012, majoritatea vecinilor mei de cartier erau convinşi
că sunt un băsist scelerat. Din 2008, pas cu pas, s-a format o nouă
ortodoxie a gândirii, al cărei conţinut poate fi enunţat prin câteva propoziţii
simple: Băsescu este răul absolut; cine dă dovezi publice de ură faţă de
Băsescu e normal, are un comportament civic; cine îl sprijină e scelerat;
cine pune în discuţie noua ortodoxie e „băsist“; împotriva „băsiştilor“ e
permis orice; „băsiştii“ sunt rupţi de popor, sunt „elitişti“, complotează cu
„străinii“ împotriva poporului. Promotorii ideologici cei mai activi şi mai
fanatici ai acestei noi ortodoxii au fost cele trei televiziuni zise de ştiri
(Antena 3, Realitatea TV, România TV), nenumăraţi militanţi para-politici,
iar în zona culturală Observator cultural, transformat într-o revistă de
propagandă ideologică anti-Băsescu.
Această ideologie a organizat sentimentele de frustrare pasivă ale
oamenilor nemulţumiţi de tot felul de lucruri în ură activă faţă de un singur
om, Traian Băsescu, şi de acoliţii lui, demascaţi ca „băsişti“, şi sprijin
necondiţionat faţă de o singură cauză, victoria totală a USL. Ura faţă de
Traian Băsescu a funcţionat ca o ideologie ofensivă şi reactivă, ca o armă
letală. Niciodată nu s-a urât mai mult şi mai organizat în România din anii
dejismului încoace, cum s-a urât din 2008 încoace. Înainte erau urâţi
„burghejii“, acum sunt urâţi „băsiştii“. La această ură s-a încolonat
majoritatea intelectualilor.
Asimetrie: ei produceau toată violenţa, care era extremă: calomnii,
minciuni, stigmatizări. Când li se răspundea, simplul fapt de a le răspunde

17
le stârnea consternarea şi era catalogat insultător. Deşi violenţa era făcută
de ei, ei acuzau pe oricine îndrăznea să riposteze de violenţă, de instigare,
de răstălmăcire, de neruşinare.

*
De ce s-a procedat aşa cu Traian Băsescu? Pentru că „sistemul ticăloşit“ i-
a declarat război total. În Iliescu, sistemul îşi recunoştea un părinte pe care
l-a protejat chiar şi când l-a înşelat sau l-a tras pe sfoară; iar pe
Constantinescu l-a tolerat şi i-a exploatat grandomania pentru a-l
transforma în complice inconştient. Până la TB, nici un preşedinte nu a
adus în lumina politicii, transformându-le în mize ale luptei politice,
mecanismele prin care „băieţii deştepţi“ forţează statul să se lase furat,
extorcat, supt de resurse şi reuşesc să scape tuturor acuzaţiilor. Până la el,
forţele politice, chiar adverse (şi anume pe viaţă şi pe moarte), nu au
încălcat regula tăcerii: nimeni nu a vorbit explicit despre cum se face
drenarea continuă a averii publice în folosul complexului de afaceri din
spatele ori chiar din interiorul lumii politice. Niciodată până la el justiţia
nu a fost încurajată să ancheteze şi să construiască mecanisme legale de
punere în lumină şi de aducere în justiţie a corupţiei de stat prin partide, un
tip de corupţie care fusese, până la TB, o politică de partid şi de stat. În
momentul în care TB a încălcat regula pe care predecesorii săi au avut
grijă să nu o încalce – mulţumindu-se, ca ziariştii şi precum chibiţii, să
arunce în lupta politică metafore lipsite de efect practic –10, cei vizaţi au
trecut peste toate dezbinările lor şi s-au unit într-o nouă alianţă11,
declarându-i război total.
Noutatea este că acum presa este în mâinile lor, aşa că presa a fost
transformată într-un instrument de război în mâinile celor deranjaţi de TB.
Noutatea, faţă de anii 1990, a fost că presa s-a dedulcit la bani mulţi. Ca să
nu se taie banii, ziariştii s-au transformat în mercenari de presă, în unelte
plătite gras ca să înjure bogat. Oameni până mai ieri stimabili (dar cu
antecedente sub Năstase) au devenit, din oameni de presă, oameni de trust.
Instrumente docile de partid, care au jucat cu neruşinare partitura civică
apolitică. Toţi oamenii care au devenit voci în ultimii opt ani la Antene au
fost slugi plătite ca să spună ce dictează Dan Voiculescu. Intervenţia
acestuia pe post ca să o corecteze pe Gabriela Firea, călcând-o în picioare,
iar ea lăsându-se, a rămas de pomină şi ilustrează atât cultura profesională
a postului, cât şi relaţia între patronat şi jurnalişti. Dincolo de procedeu, ea

18
indică brutalitatea, lipsa de scrupule şi mojicia personajului. Ion Cristoiu,
după ce a jucat exact cum dicta „dom’ profesor“, evocă acum controlul
editorial strict exercitat de acesta asupra pseudojurnaliştilor de pe statul
său de plată. Marea performanţă a acestor oameni a fost să-i convingă de
oamenii simpli că nu sunt ce sunt, adică slugi propagandistice fără nici un
pic de independenţă editorială, ci mari conştiinţe răzvrătite împotriva unui
tiran. Dimpotrivă, micul grup de intelectuali care a protestat împotriva
procedeului a fost taxat ca „băsist“ („intelectualii lui Băsescu“ e formula
elegantă) şi stigmatizaţi în demascări inimaginabile ca lingăi, pupini,
pupincurişti etc. Manipularea a reuşit. Reputaţia intelectualilor a fost
compromisă în ochii majorităţii celor care le fac acestora ratingul, iar ei,
instigatorii şi mincinoşii, au devenit eroi. A doua fraudă a provenit din
lumea culturală, unde şefi de ziar cu interese economice de familie
împotriva lui TB au sprijinit manipularea Antenelor, în războiul lor
cultural împotriva „intelectualilor lui Băsescu“.

*
Ca să înţelegem de unde vine virulenţa acestui atac trebuie să ne uităm în
trecut la două lucruri: care era înainte de aceşti patru ani (2008–2012)
instrumentul de acţiune preferat al oligarhiei şi care este istoria raporturilor
dintre televiziunile de ştiri şi puterea în stat. Or, ce descoperim? În privinţa
primei chestiuni, răspunsul este: statul; statul era, în trecut, instrumentul
privilegiat prin care oligarhia îşi realiza deopotrivă afacerile (marea
corupţie) şi impunitatea pentru maniera în care o făcea (justiţia nu avea
jurisdicţie asupra oligarhiei). La a doua chestiune, răspunsul poate fi
rezumat prin enunţarea etapelor.
Etapa Iliescu 1 (1990–1996): puterea controlează televiziunea publică
prin monopol; cu ajutorul ei manipulează ad libitum opinia publică; deci,
în etapa Iliescu 1, opinia publică este manipulată prin monopolul asupra
televiziunii şi al ştirilor: ea este scindată violent, pe chestiunea Iliescu,
între susţinătorii lui Iliescu şi contestatarii lui.
Etapa Constantinescu (1996–2000) – prima epocă de acces la guvernare
a opoziţiei la Ion Iliescu şi a grupurilor sale: apare pluralismul
televiziunilor care furnizează ştiri; prima epocă de înflorire a talk-show-
ului politic, care se manifestă printr-un vehement, continuu şi adesea
iraţional atac la guvernare; opinia publică este modelată de vehemenţa
tonului „moderatorilor“ care fac politica antiputere a televiziunilor private;

19
rezultatul este orientarea generală a opiniei publice împotriva Convenţiei
Democrate şi a în special a PNŢCD, adevărată bête noire a
„moderatorilor“ antiputere, şi amuţirea vocilor care încercau moderarea
tonului inflamării publice. Interesantă este poziţia televiziunii publice: deşi
are oameni numiţi la conducerea ei, puterea nu o controlează cu adevărat,
iar oamenii din televiziune strigă împotriva aservirii ei puterii – ceea ce
este un fals. Acest tip de fals (opinia publică nu protestează când e
aservită, protestează când nu este) caracterizează în chip esenţial raportul
angajaţilor de stat cu statul.
Etapa Iliescu 2 (sau Adrian Năstase): televiziunea publică redevine
obedientă (nimeni din televiziune nu mai protestează), iar televiziunile
private, şantajate cu fiscul, trec pe divertisment: declinul talk-show-ului
politic ca instrument de formare şi deformare a opiniei publice; guvernul,
prin mecanisme economice şi intimidare administrativă, controlează
totalitatea presei de tiraj şi rating: nimeni din presă, cu excepţia unei prese
minoritare sub raportul tirajului şi neglijabilă sub raportul impactului de
masă, nu protestează; dar atmosfera generală este sumbră, ursuză, înăcrită,
dospind a schimbare.
Înainte de a trage concluzia acestei istorii în trei etape, câteva observaţii.
Prima observaţie este că instituţia talk-show-ului politic înfloreşte în
perioada în care opoziţia la grupările lui Ion Iliescu se află la guvernare şi
lâncezeşte ori dispare în epocile în care la guvernare se află aceste grupări.
A doua este că opinia publică românească se dovedeşte sensibilă la
vehemenţa tonului: cu cât este tonul mai vindicativ, cu atât emoţia politică
e, în sentimentele politice ale opiniei publice, mai mare. A treia observaţie
este că există o diferenţă între puterea guvernării asupra mediilor de
informare în funcţie de cine se află la guvernare: dacă guvernarea este a
grupărilor legate de Ion Iliescu, atunci ea deţine putere asupra mass-media;
dacă opoziţia la Ion Iliescu se află la guvernare, atunci puterea acesteia
asupra mijloacelor de informare în masă controlate de guvern nu reproduce
puterea grupurilor controlate de Ion Iliescu şi oamenii săi.
Concluzia pe care o putem degaja din aceste observaţii-rezumat este că
fenomenul ascuns, puntea care leagă grupurile de interese de puterea
asupra mediilor de informare, precum şi cheia care face posibilă
influenţarea opiniei publice de către acestea, este relaţia dintre aceste
grupări şi instrumentele statului: când instrumentele sunt în mâna lor, talk-
show-ul politic e debil, iar opinia publică e dominată prin guvernare; când

20
instrumentele statului nu se mai află (ori se află într-o mai mică măsură) în
mâinile lor, atunci instituţia talk-show-ului politic reapare la televiziunile
private, cu funcţia de a subjuga, întărâta, asmuţi şi domina opinia publică.
În slujba cui? Evident, a grupărilor care nu mai controlează în măsură
suficientă (scopurilor lor) mecanismele statului. În mod cu totul neaparent,
dar real, cheia apariţiei instituţiei talk-show-ului politic stă în mâna
oligarhilor, iar interesele lor dictează intensitatea indignării pe care
moderatorii de talk-show (în fapt, mai degrabă, potrivit acţiunii lor,
aţâţătorii, instigatorii, oamenii care cheamă la rebeliune populară, la
revolta maselor etc.) o administrează opiniei publice.

*
În lumina acestor consideraţii, să încercăm să descriem relaţia dintre aceşti
patru actori – guvernare, opinie publică, mass-media şi grupări de interese
– în anii de după ieşirea oficială din scenă a lui Ion Iliescu.
Etapa Băsescu 1 (2004–2007): mass-media şi guvernul se află în
armistiţiu; grupările de interese încep să se agite după episodul bileţelului
trimis de premier preşedintelui în favoarea celui mai bogat oligarh din ţară,
care se întâmpla să-i fie nu doar prieten, ci şi fost şi actual partener de
afaceri (atât pe banii lor, cât şi pe avuţiile statului – vezi beneficiile trase
de oligarhul în devenire în perioada în care premierul de atunci ocupa
poziţia de ministru al industriilor sub guvernarea CDR); când se adâncesc
disensiunile dintre premier şi preşedinte, premierul îi elimină de la
guvernare pe oamenii preşedintelui şi se aliază în parlament, netransparent,
cu grupările controlate de oamenii lui Ion Iliescu; rezultatul este tentativa
de suspendare a preşedintelui şi declanşarea războiului mediatic împotriva
acestuia, după revenirea la Cotroceni, ca urmare a invalidării suspendării
de către referendumul popular; instituţia talk-show-ului politic renaşte la
televiziunile private, care sunt toate controlate de oligarhi.
Etapa Băsescu 2 (2008 până în 2012): la guvernare se află un guvern
Băsescu; presa este unanim împotriva guvernului şi a preşedintelui; toate
emisiunile de informaţii ale televiziunilor private se transformă în talk-
show-uri politice de propagandă antiguvernamentală; vehemenţa tonului
este mai mare ca niciodată, apelul la răzmeriţă mai deschis formulat ca
oricând; nici o regulă de adresare nu mai este respectată, guvernarea şi
preşedintele sunt diabolizaţi în încercarea de a obţine de la furia opiniei
publice ceea ce în 2007 nu putuse fi obţinut prin suspendare, iar în 2009

21
prin alegeri; ura devine singura stilistică a discursului jurnalistic militant.
Cum se explică radicalizarea presei oligarhilor după evacuarea din
guvernarea Tăriceanu, de către premier, a echipei favorabile preşedintelui?
Prin dorinţa de a influenţa opinia publică în sensul suspendării, apoi a o
face favorabilă eliminării partidei preşedintelui (prin alegeri). De ce este
însă vitală debarcarea preşedintelui şi a guvernării favorabile lui? Dacă
privim cei patru termeni ai ecuaţiei şi vedem cum sunt ei cuplaţi,
înţelegem imediat de ce. Mass-media este a grupurilor de interese ale
oligarhilor, aliate, imediat după eliminarea de la guvernare a oamenilor
favorabili preşedintelui, cu grupările care au crescut şi au susţinut regimul
Iliescu. În esenţă, oamenii regimului Iliescu nu se mai află la guvernare.
Ceea ce înseamnă că oamenii care au dictat mereu comportamentul presei
faţă de guvernare sunt, prin guvernarea şi administrarea Băsescu, tăiaţi de
la accesul care le permitea în mod legal să aibă beneficii ilegale de pe
urma statului. Aceasta este cheia problemei. Aşa se şi explică de ce lupta
pentru controlarea opiniei publice a devenit la fel de feroce şi de lipsită de
scrupule ca lupta pentru conservarea vieţii. Televiziunile oligarhilor
tratează guvernarea şi pe preşedinte precum îşi tratează carnivorii întărâtaţi
de sânge victimele lor ierbivore.
*
Nu te poţi apăra de aceste televiziuni instigatoare la ură şi violenţă prin
argumentul „zapează, nu-ţi pune mintea cu ele“, căci şi dacă ştii de ele, şi
dacă nu, vecinul tău care continuă să se drogheze cu mesajul lor de ură tot
îţi va da în cap cu prima ocazie. Problema acestor televiziuni nu este că nu
le putem evita: este că îi instigă la ură pe cei care au ajuns să nu mai poată
trăi fără ele. Stă în puterea mea să schimb canalul; dar nu stă în puterea
mea să mă sustrag toxicităţii lui, dacă vecinii mei au decis să-l privească.
De ce? E limpede – deoarece opţiunea de a rămâne pe un canal toxic
decurge din incapacitatea interioară de a-i refuza mesajul. Opţiunea pentru
rău poate fi liberă; dar consecinţele răului nu mai ţin de libertatea mea, ci
de logica servituţii. Cine decide în favoarea răului îşi suprimă libertatea
interioară de a mai opta. Opţiunea pentru Antena 3 ori Realitatea TV (+
România TV) este opţiune pentru servitute voluntară. Este înrolare în
armata celor care urăsc şi care caută în orice lucru noi şi noi motive de a
urî – de a avea dreptate în ura lor, de a se simţi justificaţi în ură, în
resentiment, în violenţă.

22
 *
Margaret MacMillan observa că la declanşarea Primului Război Mondial a
contribuit decisiv şi incapacitatea oamenilor din tabere opuse de a mai
înţelege unul perspectiva celuilalt: „În 1914, liderii marilor puteri
încetaseră să mai înţeleagă perspectiva celuilalt şi începuseră să gândească
în scenarii. Toate evenimentele hrăneau tiparul deja existent în mintea lor“.
Şi de aceea, conchidea MacMillan, „Tot ce vezi de partea cealaltă îţi
alimentează prejudecăţile“.12 Asta a făcut dezastrul şi imprevizibil (pentru
actori), şi inevitabil (ca eveniment).
Ceva similar s-a petrecut şi la noi. De îndată ce una dintre tabere a
adoptat politica demonizării adversarului şi transformarea lui în ţap
ispăşitor, ambele tabere au încetat să-şi mai poată reprezenta în mod serios
raţionalitatea celuilalt, în mod paradoxal, din acelaşi motiv: tabăra
demonizată, pentru că nu înţelegea de ce e demonizată şi, drept urmare,
vedea în demonizatori nişte monştri; tabăra demonizantă, pentru că îi
transformase deja pe băsişti în monştri şi atunci nu putea vedea în ei decât
nişte monştri. Diferenţa dintre tabere ţinea de faptul că unii demonizau şi
denunţau societăţii fărădelegea de a fi băsist, iar alţii se dezvinovăţeau,
încercând să demonteze stigmatul.
Tot ce vedeau antibăsiştii de partea basiştilor le confirma prejudecăţile.
Erau prizonierii unei teorii conspiraţioniste clasice: băsiştii au toată
puterea, Băsescu e, prin băsişti şi slugile lor, în toate; totul se explică prin
manevrele lor etc. În aceste condiţii, în mod evident, exterminarea devenea
singura soluţie. Iar principalul conţinut al politicii celor care îl contestau pe
Băsescu a fost să îi semnaleze opiniei publice, să îi vâneze şi, finalmente,
să îi extermine moral pe „băsişti“, acţiune în care Mihai Gâdea vorbea
limba lui Carmen Muşat, iar Mircea Badea se putea declara mentorul lui
Zoe Petre. Toţi se înţelegeau şi se înfrăţeau în ura faţă de Traian Băsescu şi
în zelul de a folosi Zyklon B împotriva „slugoilor“ lui. „Slugoi“ nu făcea
parte doar din limbajul Antenei 3, era şi o categorie din gândirea
Observatorului cultural. Iar în afirmaţia că Liiceanu şi Patapievici sunt
„suflete de sclav“, gândirea fostului preşedinte Constantinescu intra în
rezonanţă cu resorturile visceralităţii lui Mircea Badea. Gradele
universitare şi, în măsură inversă, gradul de inteligenţă îi separau: îi unea
însă – imensă, nestinsă, nepotolită – ura, în care cultura lui Zoe Petre se
alia fără probleme cu cabotinismul de golan isteţ al lui Crin Antonescu
(„cel mai bun doctorand al meu“, ne asigura dna profesoară), cu

23
sensibilitatea umedă de predicator vicios a lui Gâdea şi cu mârlănia
vâscoasă a lui Victor Ciutacu; iar ca liant, tenacitatea de procuror isteroid a
lui Ciuvică.
Nu spunea Alexis de Tocqueville, „Comunitatea urilor, în politică,
alcătuieşte aproape întotdeauna fondul prieteniilor“?13 Dar este oare acelaşi
lucru? Putem compara o politică bolnavă cu una care, măcar privită
retrospectiv, părea normală?

*
Dar ura? Ura de unde vine? Ura pleacă întotdeauna din frică (observa un
prieten). Ca să înţelegi ura, trebuie să identifici corect frica. Deoarece
trăieşte de când se ştie în (relativă) sărăcie şi dependenţă, marea frică a
populaţiei României este pierderea subzistenţei prin ieşirea din
dependenţă: adică din lanţul de grijă-supraveghere-aservire-alocare-de-
resurse-subzistenţă care caracterizează şi structura socială a societăţii
româneşti postdecembriste. Nu spun „postcomuniste“, pentru că ieşirea din
comunism, dacă înseamnă cumva emanciparea de acest lanţ al servituţii,
nu s-a produs de fapt niciodată.
Toate lozincile conservatoare, la noi, nu sunt bazate pe apelul la virtuţi
ori pe invocarea unor valori conservatoare, ci pe apelul la linişte: „Un
preşedinte pentru liniştea voastră/noastră“, aşa suna sloganul cu care Ion
Iliescu a fost plebiscitat în mai 1990. „Linişte“, în context românesc,
înseamnă conservarea statutului de subzistenţă, care implică şi menţinerea
statutului de dependenţă.
Subzistenţă-dependenţă reprezintă, la noi, binomul conservator. Nu
familia, nu religia, nu ordinea morală, ci menţinerea siguranţei zilei de
mâine, care este identificată cu menţinerea raportului de subzistenţă-
dependenţă. Fenomenul baronilor locali în lumina acestei realităţi trebuie
înţeles.
Statul înseamnă la noi, în primul rând, instanţa care asigură conservarea
reţelei de subzistenţă-dependenţă.
Virtuţile liberale sunt ininteligibile, şi cu invocarea lor NU se poate
câştiga la noi nici o campanie electorală, pentru că acestor virtuţi nu le
corespunde, precum ideilor regulative la Kant, nici un obiect real în
experienţa cotidiană.
Virtuţile conservatoare sunt şi ele ininteligibile, deoarece lor li s-a
substituit cu succes conservarea siguranţei zilei de mâine, identificată la

24
noi cu menţinerea în stare de funcţionare a reţelelor de subzistenţă-
dependenţă.
Virtuţile socialiste nu au trecere, pentru că la noi limbajul virtuţii este
exclusiv bisericesc şi abia dacă are un conţinut moral (dovadă slaba
legătură între credinţa în Dumnezeu şi Biserică şi moralitatea de zi cu zi),
darămite unul politic.
Ce are însă trecere, din limbajul politic modern, este discursul etatist şi
discursul anticapitalist. Prin urmare, şi prin etatism, şi prin anticapitalism
discursul socialist care prinde la noi poate avea atingeri cu discursul
marxist. Dar cu diferenţe majore de motivaţie. Non idem est si duo dicunt
idem.14 Societatea românească este etatistă şi nu-i place pe capitalişti,
deoarece capitalismul dislocă reţelele de subzistenţă-dependenţă, în timp
ce statul i le asigură; marxismul e etatist şi îi respinge pe capitalişti,
deoarece capitaliştii sunt exploatatori, iar statul e instrumentul prin care
capitaliştii pot fi eliminaţi (faimoasa violenţă legală a lui Max Weber). În
ambele cazuri, capitaliştii sunt răi, dar din motive diferite, care, la rigoare,
se contrazic. Marxiştii sunt etatişti pentru că statul este atât instrumentul de
forţă al transformării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie în
proprietate de stat, când va veni revoluţia, cât şi mijlocul prin care, până să
vină, proprietatea poate fi legal confiscată de la proprietari, prin
redistribuire, şi distribuită birocratic cui decid ei, după placul şi voia cui
are în stăpânire statul (iar marxiştii se luptă să îl aibă ei în stăpânire).
Societatea românească acceptă etatismul exclusiv din al doilea motiv,
anume pentru redistribuirea averii naţionale, numai că şi aici motivele sunt
diferite: poporul nu ar dori ca marxiştii să controleze alocarea resurselor,
deoarece motivele lor le sunt străine (sunt ideologice), în timp ce marxiştii
nu ar dori ca stăpânii statului să fie cine vrea poporul să fie, deoarece
elitele de pradă care asigură pentru popor reţelele de subzistenţă-
dependenţă nu coincid cu elitele lor de pradă, ale marxiştilor. Ca să
spunem aşa, între etatismul marxismului autohton şi etatismul societăţii
româneşti precare economic este o diferenţă de elite de pradă.
Marea frică a majorităţii populaţiei dependente de resurse puţine – care
trăieşte la limita subzistenţei (adică sub limita de sărăcie), care nu a avut
niciodată libertate economică (şi asta nu deoarece nu are proprietăţi, căci
are15, ci pentru că nu a îndrăznit încă să devină liberă pe piaţa muncii)16,
care a ieşit din comunism dependentă de reţelele locale de putere şi care nu
a avut puterea de a ieşi de sub dominaţia lor în toţi aceşti ani (de cele mai

25
multe ori deoarece singurele resurse care le erau accesibile le veneau, şi
continuă să le vină, numai prin intermediul acestor reţele) –17 este
pierderea resurselor şi a siguranţei referinţelor sociale.18
Ura împotriva lui Traian Băsescu a fost lansată cu multă abilitate19 exact
pe aliniamentele acestei frici fundamentale: oamenii nu s-au revoltat când
li s-au tăiat cu 25% salariile (în 2010), ci când li s-a explicat că asta
înseamnă sărăcie lucie.20 Ocazia a fost noua lege a sănătăţii, care îl înlătura
din poziţia de monopol în care se afla pe unul dintre cei mai de succes
constructori ai unei instituţii naţionale eficiente şi cu foarte bună reputaţie
publică: e vorba de Raed Arafat, ale cărui merite sunt reale şi remarcabile.
Problema e că instituţia naţională cu pricina a fost construită cu ajutorul şi
în jurul unor reţele instituţionale ale elitelor de pradă, care, prin poziţia-
cheie deţinută de Arafat, i-au asigurat şi funcţionarea (mereu îngrădită şi
împiedicată, la noi, de iraţionalitatea hăţişului birocratic). Probabil că
numai aşa se putea reuşi. Dar succesul l-a legat, pe Raed Arafat, de reţelele
pe care le-a folosit, adică de PSD. Asta l-a ajutat să controleze acum, prin
intermediul acestui imperiu, 0,44% din PIB (prin comparaţie, Ministerul
Culturii controlează 0,5% din PIB) şi să aibă putere de decizie
discreţionară asupra a 30.000 de angajaţi.21 TB avea dreptate să vrea să-l
înlăture: ca reprezentant eficace al reţelei, Arafat se opunea, din raţiunile
care i-au făcut posibil succesul şi l-au făcut popular, reformei din sănătate.
Cu voluntarismul său sigur pe charismă şi pe popularitate, TB a împins
reforma în sănătate împotriva lui Arafat. A crezut că popularitatea sa va
bate opoziţia acestuia faţă de reformă. S-a înşelat, iar transformarea
opoziţiei lui Arafat într-o problemă personală (sau Arafat, sau reforma) a
fost o greşeală politică. Căci, cel puţin în această situaţie, popularitatea
celui transformat peste noapte în legendă de Antena 3, Realitatea TV şi
România TV, legenda eroului care a reformat sistemul de salvare publică
cu mâinile goale, s-a dovedit mai puternică decât popularitatea lui TB. S-a
dovedit brusc mai puternică, deoarece mânia generată de înlăturarea lui
Arafat şi indusă mediatic de televiziunile conduse de moguli a fost
percepută ca nedreaptă faţă de el, care era un erou, şi îndreptată împotriva
oamenilor sărmani, pe care el, ca parte a reţelelor, i-a apărat. Această
mânie s-a aliat cu mânia produsă de frica pierderii surselor de subzistenţă,
o frică paradoxală, deoarece aceasta a întârziat un an până să izbucnească,
iar când a izbucnit nu l-a luat în vizor pe necharismaticul Boc, care în fond
operase, ca şef al guvernului, tăierile salariale, ci l-a luat ca obiect

26
privilegiat al ei exact pe cel care până atunci fusese mai popular, mai
agreat, mai familiar, mai simpatic – pe TB, omul care, haiduceşte şi
bărbăteşte, asumase politic tăierile, deşi, constituţional, nu le făcuse el.
Izbucnirea acestei frici şi dezamăgirea oamenilor (sentimentul că au fost
traşi pe sfoară) au făcut posibil transferul de încredere22, pe care sondajele
de opinie l-au înregistrat imediat, de la el, fostul răsfăţat al poporului, la
cei care instigau acum cel mai eficace împotriva lui (oameni care, până
atunci, nu existaseră în sondaje).
Pe frică s-a construit ura, pe care dezamăgirea a alimentat-o constant cu
indignare şi revoltă (de întreţinerea cărora se ocupau televiziunile): iar ura
a devenit cel mai puternic liant şi aliment politic al furiei pe care USL, pe
tot parcursul anului 2012, a construit mişcarea care l-a făcut pe Boc să
demisioneze, care a coalizat parlamentul împotriva lui Răzvan
Ungureanu23, şi a înarmat nebunia celor care au imaginat şi dus la
îndeplinire tentativa de lovitură de stat „legală“ din vara lui 2012, care i-a
condamnat la nulitate lui Traian Băsescu ultimii ani de mandat şi care, la
sfârşit, a adus la putere coaliţia politică a urmaşilor „Celor 322“ din 2007,
Uniunea Social-Liberală (USL), cea mai reacţionară forţă politică de la
patrulaterul roşu-brun al anilor ’90 încoace. USL a introdus în viaţa
noastră politică ura faţă de Traian Băsescu ca argument în favoarea acestor
două propoziţii: (a) Tot ce îi face rău lui Băsescu e bun pentru ţară; (b)
Conţinutul oricărei politici a adevărului constă în răsturnarea a tot ce a
făcut şi a spus Traian Băsescu. Politica e adevărată deci numai când i se
opune lui TB; a face bine poporului înseamnă a lichida toate instituţiile,
legile, înţelegerile politice, aranjamentele constituţionale legate, într-un fel
sau altul, de el.
Acesta a fost programul cu care noua USL, alianţa PSD-ALDE, a
câştigat zdrobitor alegerile în 2016, pe un program politic care a fost
definit, fără urme de protest din partea susţinătorilor săi, ca având drept
principal obiectiv distrugerea reformei în justiţie făcută de TB şi de
guvernele cu care acesta s-a aflat în armonie. Pe ura din 2012 s-a construit
succesul politic al forţelor politice care domină azi, atât de nefast,
România; şi prin ea continuă să se legitimeze, în ochii majorităţii
populaţiei româneşti, distrugerea justiţiei, în care electoratul PSD-ALDE
vede un abuz băsist. Dragnea nu e singur: continuă să fie însoţit de ura,
difuză şi încă larg răspândită în corpul politic, pe care şi-a sprijinit victoria
sa în alegeri şi pe lucrarea căreia el ştie că se poate baza, pentru a continua

27
să sfideze atât minoritatea care i se opune24, cât şi Uniunea Europeană.
Ce se întâmplă acum împotriva justiţiei este urmarea anului 2012, este
legatul politic al USL. Când unii comentatori lucizi protestează, spunând
că nu acesta a fost mandatul explicit al alegerilor din 2016, care au fost
nişte alegeri obişnuite, nu alegeri pentru o constituantă25, ei lasă deoparte
contextul alegerilor din 2016, care l-au avut ca miză, la doi ani după
încheierea mandatului de preşedinte, tot pe Traian Băsescu, respectiv ceea
ce era definit de USL în 2012 ca fiind o revoluţie incompletă („nu vom
avea puterea până nu vom câştiga justiţia“), iar de Dragnea în 2017 ca
fiind existenţa „statului paralel“, adică a acelor instituţii din stat asupra
cărora, deşi câştigase în mod zdrobitor alegerile, nu avea încă deplin
control.
Să nu ne lăsăm iluzionaţi: USL se află la putere, iar consimţământul faţă
de acest program durabil, care constă în unificarea statului în jurul
partidului care deţine reţelele de subzistenţă-dependenţă şi eliminarea
oricărei concurenţe politice, s-a bazat pe ura construită mediatic şi
mobilizată politic împotriva lui Băsescu. Aceasta a fost, ca să spun aşa,
forma. În această formă, după dispariţia lui Traian Băsescu, s-a putut turna
orice conţinut care verifică existenţa reţelelor de subzistenţă-dependenţă şi
confirmă, în chip ritualic, ura faţă de TB şi faţă de băsism (ce termen
odios!). Deşi mort ca actualitate politică, „băsismul“ mai este menţinut
viu, în chip simbolic, ca declanşator, în populaţia care a sprijinit şi lovitura
de stat din 2012, şi alegerile victorioase din 2016, al surselor de ură pe care
se bazează şi prin care se justifică politica vicioasă de azi. Ca sprijin politic
real, partidul ALDE e nul; el există electoral numai ca recipient al urii faţă
de TB din 2012. Simpla carnalitate a lui Popescu-Tăriceanu, ca ins cu
figura pe care o are, îi reaminteşte electoratului său că el este glorioasa
fosilă vie a luptei „eroice“ duse de forţele „binelui“ împotriva „tiraniei“ lui
Traian Băsescu din anii de graţie ai suspendărilor acestuia.
*
Asta a fost. Explicat simplu şi pe înţelesul tuturor. Ura a fost construită de
ingineri sociali şi politici pentru ca sentimentul de justiţie al oamenilor să
poată fi deturnat (căci de anihilat, nimeni nu poate anihila sentimentul de
dreptate al oamenilor), de la satisfacţia că marii rechini şi politicieni sunt
condamnaţi de „justiţia lui Băsescu“, la dorinţa de a-l face una cu
pământul pe Traian Băsescu, deoarece s-a făcut vinovat de distrugerea

28
siguranţei zilei de mâine a bieţilor oameni. Ingineria socială a reuşit. Cei
pe care Traian Băsescu i-a favorizat prin punerea pe picioare a unei justiţii
care să nu-i mai ierte pe mai-marii zilei (până la urmă, nici pe apropiaţii
săi) s-au întors împotriva sa ca împotriva celui care, prin măsurile luate şi
cu ajutorul oamenilor săi, doreşte să îi extermine. Ura faţă de TB a fost
viscerală pentru că venea din viscerele care se simţeau ameninţate de
existenţa lui. Frica a născut ura. Dar frica nu s-a născut spontan: a fost
indusă conştient.26 Poporul a fost victimă şi, în toată manipularea, nu a
avut decât emoţii, pentru că nu a ştiut cum să se raporteze critic: dar el nu
a iniţiat niciodată nimic, a fost mereu la remorca păpuşarilor, pacientul
docil, psihiatrizat prin sedare cu stimulentele urii. Beneficiară a urii nu a
fost populaţia: beneficiari au fost exact cei care, prin puterea lor
confirmată de politică şi niciodată sancţionată de justiţie, au menţinut şi
menţin majoritatea populaţiei în condiţii de dependenţă, o ţin captivă în
ciclul autoreproductiv de subzistenţă-dependenţă şi o aservesc moral,
lipsind-o de orice alternativă economică.
Frica a născut ura, dar ura nu a potolit frica, ci a ascuţit-o. Graniţele
între oamenii care se detestă nu mai sunt graniţele între oameni care se tem
unii de alţii, ci graniţele între cei care nu mai dau doi bani unul pe celălalt.
Captivitatea în cercul urii şi al fricii aboleşte umanitatea, căci anulează
posibilitatea apropierii de celălalt.
Pe de altă parte, fricile celor care urau erau foarte diferite. Celor aflaţi în
ciclul de subzistenţă-dependenţă le era frică de pierderea siguranţei zilei de
mâine. Celor care se aflau în punctele de comandă ale reţelei li se făcuse
frică de puşcărie. Apropiaţilor lui Băsescu respinşi de acesta ori lăsaţi în
voia sorţii li se făcuse şi lor frică că vor pierde impunitatea de care se
bucuraseră şi că justiţia i-ar putea ajunge şi pe ei. Pe măsură ce frica se
răspândea, noţiunea de „republică a procurorilor“, lansată de corupţi şi de
apărătorii lor pentru a contrabalansa lupta împotriva corupţiei printr-o
noţiune care să sugereze că lupta împotriva corupţiei periclitează statul de
drept, a început să exprime tot mai bine (i) şi frica oamenilor obişnuiţi,
care depind de reţelele de subzistenţă, (ii) şi frica stăpânilor feudali ai
reţelelor, (iii) şi frica politicienilor opuşi lui TB, şi (iv) frica oricui credea
că, dacă nu o împărtăşeşte, pierde aprobarea comunităţii şi, cumva, îi face
rău ţării.
Aşa s-a ajuns la efectul grotesc ca oamenii cei mai lipsiţi de scrupule să
fie văzuţi ca mari patrioţi numai şi numai pentru că se specializaseră în ura

29
faţă de TB, deşi toţi, inclusiv noii lor susţinători în lupta împotriva
acestuia, ştiau şi ce le poate pielea, şi ce ticăloşi sunt. Unificarea fricilor a
fost marele merit al televiziunilor mogulilor, ajutate enorm de marele
talent de manipulatori şi propagandişti ai realizatorilor emisiunilor de talk-
show. Fricile particulare, cu justificările lor specifice, s-au comasat într-o
frică unică, care putea invoca în sprijinul ei numai justificări generale.
Această trecere de la frica mea la frica noastră a întărit urile de
conjunctură într-o ură de principiu. Urând, nu mai păreai subiectiv, ci
deveneai cumva obiectiv: ura te scotea din egoism şi te restituia unei sfere
a binelui general şi a dezinteresului. Împărtăşită, ura pare să îşi piardă
urâţenia; mai mult, când e împărtăşită din motive generale, de bine comun,
ea pare să nu mai fie rea, ci bună, dezinteresată.
Prin această logică strâmbă s-a ajuns ca o nouă noţiune de „lume bună“
să se nască: erai de bine dacă ştiai să urăşti bine; şi rămâneai un nenorocit
de băsist dacă semnalai ura şi i te opuneai. Ura împărtăşită faţă de TB a
ajuns să fie percepută ca ceva care îi înnobilează pe oameni, în loc să îi
degradeze. Ura, din urâtă, rea şi respingătoare, a devenit un semn al
adevărului, al moralităţii şi al luptei pentru binele public. Fireşte, totul nu
era decât fum şi praf în ochi. Ura tot respingătoare era, iar ura împărtăşită
nu înnobila, fireşte, pe nimeni. Totul era iluzie, dar iluzia avea avocaţi şi
susţinători eficienţi: televiziunile zise de ştiri, care se specializaseră cu
mare succes în întreţinerea urii faţă de TB.
Social şi politic, efectul generalizării urii a fost devastator. Oricât de
salutară şi morală li se părea intelectualilor fini de la Observator cultural
ura faţă de TB (şi stigmatizarea băsiştilor ca adulatori, sprijinitori ai
dictaturii şi căzături morale), ea nu putea fi morală şi, cum s-a dovedit
curând, nu era nici salutară. Definirea sentimentelor corecte din punct de
vedere politic prin conformitatea la ură a distorsionat profund sensul
politicii şi a condus la justificarea politicii de haită – de haită este o
politică atunci când politicul se poate manifesta prin înhăitarea
derbedeilor. Când accepţi derbedeii, pentru că urăsc bine pe cine trebuie,
politica de haită devine licită; dar atunci, ceea ce nu mai poţi opri, chiar
dacă ajunge la un moment dat să-ţi displacă, este menţinerea spaţiului
public la cheremul derbedeilor şi al sentimentelor joase. Prin acceptarea
manifestărilor publice degradante ori a limbajului de oribilă agresiune al
celor mai sinistre figuri ale USL-ismului, societatea a dat verde înhăitării
politice. Roadele au fost culese mereu, prin selecţia din ce în ce mai slabă

30
şi mai rea a reprezentanţilor politici: doar că abia acum – prin faptul că
proliferarea acestor figuri de derbedei agresivi şi incompetenţi s-a soldat şi
cu instalarea unora şi în poziţii-cheie din parlament (unii ajungând
miniştri), şi în zona pe vremuri tehnică a guvernului şi a ministerelor – ne
pare deodată că toleranţa socială faţă de derbedei a depăşit orice limită. Şi
suntem indignaţi. Dar noi toţi am contribuit la această „depăşire a oricărei
limite“.
Intoxicarea societăţii cu ură este cea care a făcut ca azi să fim conduşi,
cu aplomb şi dezinvoltură, de derbedei. Derbedeii fac justiţia (de fapt,
injustiţia), derbedeii fac politicile publice (de fapt, le desfac pe cele care
mergeau), derbedeii conduc parlamentul (rău şi în folos propriu), derbedeii
conduc comisiile de specialitate (făcând din ele grupuri infracţionale
organizate), derbedeii sunt miniştri (producând enorme pagube ţării, prin
corupţie şi incompetenţă, ambele – cum se spune acum – în formă
continuată). Iar majoritatea ţării îi acceptă. Chiar dacă unii dintre cei care
au contribuit la acest dezastru, acceptând ura ca principiu politic licit, s-au
trezit între timp, partea din ţară care se opune răului rămâne în continuare
în minoritate. Şi, cum derbedeii nu ţin seama de minorităţi, iar televiziunile
de serviciu îşi continuă cu succes seară de seară incitarea la ură şi
dezinformarea publicului, glasul celor ce se opun, deşi auzit (în special în
străinătate, ca pe vremea regimului Iliescu), rămâne neputincios în
refacerea dialogului public, fără efect asupra mersului politicii, impotent
faţă de realizarea binelui comun, şi deci în mare măsură inutil (ori, dacă e
util, insuficient) reformării în bine a societăţii.
Morala este aceasta: când anume ura îi face pe oameni să apară în ochii
semenilor ca fiind generoşi şi dezinteresaţi, atunci s-a atins, în societate, un
punct critic, pe care societăţile, de dragul viitorului lor, nu e deloc bine să
îl atingă. Noi l-am atins, în 2012. De atunci, toate progresele (de pildă,
destrămarea USL) nu au putut redresa mersul nostru tot mai apăsat la vale.
*
Arthur Schopenhauer spunea undeva că impunerea oricărui adevăr trece
prin trei faze: mai întâi este ridiculizat, apoi este contestat vehement, iar în
cele din urmă devine o certitudine. Când în 2007 am scris că societatea
noastră alunecă pe nesimţite într-o logică a urii care ne va sminti şi
distruge pe toţi, am fost ridiculizat. Apoi contestat. Acum constatarea că
trăim în ură este făcută de toţi: inclusiv de cei care iniţial m-au ridiculizat,

31
apoi m-au acuzat că văd ură în jur numai pentru că îl ador pe Băsescu şi că
am devenit incapabil să mai disting între critică şi lapidare (dovadă că am
făcut-o atunci este chiar articolul ridiculizat, reprodus în acest volum).
Un şef de publicaţie culturală mă apostrofa ironic: unde vede dl
Patapievici ură? El nu găsea în obsesia anti-Băsescu decât o critică
democratică şi legitimă; şi, în bună logică a resentimentului, îl găsea
vinovat pe Băsescu de ura mobilizată împotriva lui. Nu era prima oară
când făcea această eroare logică: acelaşi publicist îl găsea vinovat pe
Vladimir Tismăneanu de atacurile antisemite împotriva lui. E drept că
respectivul publicist, în vilipendarea lui Tismăneanu, avea, în atitudinea
faţă de Tismăneanu, binecuvântarea unora dintre cei care monitorizează
antisemitismul în România. Pentru că a fost semnalat ca „băsist“,
Tismăneanu a devenit singurul evreu din România împotriva căruia
atitudinile antisemite au fost permise, de vreme ce nu au fost niciodată
sancţionate. Or, dacă s-a dat verde la antisemitism selectiv, să profităm!
Tismăneanu, au simţit antisemiţii, este singurul evreu împotriva căruia e
permis să fii antisemit. Băsismul lui permite asta. A-l urî pe Vladimir
Tismăneanu a devenit un prilej pentru cei mai ticăloşi să-şi proclame
public fobii şi isterii care altminteri nu pot fi rostite. Dar despre VT orice,
pentru că VT e băsist! Cei care fac liste de antisemiţi îşi dădeau acum
mâna cu cei care figurau pe listele lor şi se congratulau reciproc de
loviturile pe care i le aplică lui Vladimir Tismăneanu. Rareori ticăloşii mai
jegoase au putut trafica public, nepedepsit, figuri de stil şi mijloace de atac
mai joase.

*
Escaladarea limbajului violent, jignitor, de exterminare era şi incredibilă,
şi inacceptabilă. Între cei fini şi morali, contribuţia lui Dorin Tudoran, cu
îndârjirea lui temeinică, posomorâtă, de procuror de anchetă, a fost foarte
eficientă în a da şi altora dezlegare la dezmăţ. Cât de mult sporeşte
neruşinarea celor din jur atunci când şi oamenii consideraţi morali şi-o
îngăduie! Ura faţă de Traian Băsescu a dat liber la toate licenţele, toate
furiile, toate invidiile, toate ticăloşiile. Unde înainte era reţinere, şi
ipocrizie, acum se lăfăiesc, neruşinate, lipsa de reţinere şi sfruntarea. Când
e să recomande reţinerea, ipocrizia e întotdeauna de preferat neruşinării
care invocă în sprijinul ei lipsa de reţinere a sincerităţii.

32
 *
Ura faţă de Traian Băsescu, ca orice ură, a urâţit chipuri, a mutilat
caractere şi a schimonosit inteligenţe. Pe scurt, a constituit pretextul
scoaterii la iveală, din desaga de mizerabile secrete ale fiecăruia, a
defectelor de caracter pe care normala ipocrizie morală şi necesara practică
socială a disimulării lor le ţinea sub control. Ura le-a scăpat de sub control,
le-a aruncat în libertate, astfel că primprejurul numelui fiecărui om până
mai ieri respectabil ţopăie acum o mulţime de chipuri contorsionate şi
schimonosite ale aceluiaşi. Vechiul chip respectabil e de nerecunoscut.
Viciile şi defectele sale, scăpate prin ură de sub controlul disimulării
sociale, îşi strigă – prin târg, pe forumuri şi prin subsoluri de pagină –
dreptatea schimonosită. Ţinute până de curând sub obroc, defectele de
caracter caută acum să ocupe toată vitrina personalităţii, trăgându-i palme
şi dându-i picioare celui care până mai ieri ocupa toată vitrina – partea
respectabilă din acel om.

*
Oamenii, când sunt întrebaţi, încep prin a spune (referitor la o situaţie care
tocmai se petrece şi care îi revoltă): „Nu e posibil!“ Ei nu spun „e
inacceptabil“; ei spun „nu se poate“. Morala, pentru că tace, îşi face
complice logica. Sau, pur şi simplu, uimirea dezarmată – „E incredibil!“ Ei
spun „incredibil“ pentru că ştiu că nu se poate face nimic; sau, mai bine
spus, ei ştiu că ei nu pot face nimic. Caz în care retorica ilustrează (sau
trădează) morala.

*
Nu se poate face nimic – au început să spună din ce în ce mai mulţi. Cei
care îmi spuneau „Nu e nici un abuz! Vezi numai cai verzi pe pereţi“, dacă
erau sinceri, nu vedeau abuzul pentru că de fapt erau de acord cu el.
Aceeaşi este situaţia corectitudinii politice: toţi cei care îi neagă prezenţa,
influenţa ori puterea sunt de fapt de acord cu ea şi (i) fie nu îi deranjează
pentru că le place; (ii) fie nu o văd, pentru că face parte din ei, (iii) fie
mint, pentru că sunt promotorii ei ideologici. Cine nu vede abuzul e de fapt
de acord cu el. Sau se teme de el. Deci ori complicitate, ori laşitate.

*
Constat în fiecare zi că discuţia nu mai ajută la nimic. Nimic, dar absolut

33
nimic nu ne mai poate scoate din tranşeele în care ne-am zidit. Nu ne place
decât ce ne confirmă, iar ce ne infirmă ne apare ca fiind monstruos şi,
tocmai pentru că e monstruos, simţim că avem toate justificările pentru a-l
elimina. Simţim că facem un bine extirpând tot ce nu ne convine, şi asta ne
face lipsiţi de scrupule. A convinge, pentru cei aflaţi azi în dispută, nu mai
înseamnă decât a învinge, adică a elimina. Atât de înrădăcinaţi în opiniile
noastre am devenit, încât, orice critică am practica, simţim că nu e onestă
dacă nu e o critică de exterminare. Vrem să ne strivim adversarii, să îi
facem să nu mai existe – aşa simţim că e bine. Când reuşim, numim asta
dreptate. Când eşuăm, dăm vina: (a) pe sistem (Securitatea, statul paralel
etc.); (b) pe manevrele perverse ale duşmanilor noştri (o conspiraţie
reuşită); (c) pe răutatea lumii (devenim gnostici).
Pentru noi, politica începe de la adversitate – începe, ca pentru Carl
Schmitt, de la definirea duşmanului. Paradoxul poziţiei adversităţilor
ireconciliabile este următorul: existenţa duşmanului ne întemeiază; dar
natura adversităţii constă în eliminarea mutuală; prin eliminare însă,
existenţa noastră politică încetează: deci fiecare dintre opozanţi, în cadrul
adversităţii ireconciliabile, tinde spre propria anihilare politică.
Am spus mereu că Traian Băsescu a fost urât, iar Ion Iliescu detestat, şi
am distins între a urî şi a detesta. Dar ura exista şi atunci, în anii 1990, şi
era masivă. Cei care îl detestau pe Ion Iliescu erau urâţi cu intensitate de
cei care îl sprijineau pe Ion Iliescu, cu o ură care căuta să ascundă
ilegitimitatea morală a „emanatului“ şi, bineînţeles, frica, marea frică a
celor care credeau că pierduseră toată puterea şi că vor deveni victime.27
Chiar dacă motivele urii erau diferite, mi se pare că rolul urii în construcţia
corpului politic a fost similar. Îmi vine să spun că aşa s-a născut politicul
în 1990, după revoluţie: prin respingerea lui Ion Iliescu de către o
minoritate şi prin acceptarea lui de către o majoritate care s-a constituit ca
majoritate politică prin afirmarea unei uri vehemente împotriva tuturor
celor care nu l-au acceptat at face value pe Ion Iliescu. Politicul s-a născut
din definirea şi prin identificarea duşmanului: Ion Iliescu, atunci; Traian
Băsescu, acum. Atunci ca şi acum, majorităţile s-au constituit prin ura faţă
de personajul de demarcaţie. Dacă este aşa, atunci a face politică, la noi,
înseamnă, în mod obiectiv, a detesta; adică a putea ţine seama, subiectiv,
numai de faptele care justifică adversitatea; a nu pricepe decât argumentele
care o confirmă; iar dacă adversitatea este emoţional colorată, iar noi,
românii, suntem şi emoţionali, şi cinici, atunci adversitatea e inevitabil ură.

34
La noi, ura construieşte corpul politic şi, în acelaşi timp, pentru că e ură, îl
face imposibil (pentru că îl dezbină: îi permite coagularea, dar îi refuză
menţinerea). Ura face şi desface politica: o face cu putinţă şi, în acelaşi
timp, o face cu neputinţă. La noi, viaţa politică se constituie prin chiar
actul care o face imposibilă. De aceea nu avem o viaţă politică, ci doar
urlete, zbierete, zgomot, altercaţii, agitaţie, vacarm. Şi lucrarea neadormită
şi plină de succes a răului. Atunci şi acum.

*
În orice societate normală, progresul se face prin interiorizarea criticii. La
noi, acest lucru este cu neputinţă, pentru că nimeni nu ascultă; dacă
ascultă, nu ia în serios; iar dacă prin minune ia în serios, e pentru că e
confirmat de lucrul care îi era deja cunoscut. La noi, nimeni nu află nimic
nou, pentru că fiecare nu se ascultă decât pe sine, în toate alterităţile în
care se recunoaşte, solipsist şi ipsatoriu, şi care îl confirmă. Ca să ajungi la
ceva nou, trebuie să asculţi, să iei în serios, să te predai înţelesurilor care
sunt diferite de tine. Or, noi trăim în tautologie. Şi tautologia ne ajunge.

*
De oricâtă bună-credinţă ai da dovadă, niciodată nu vei putea convinge pe
nimeni că, măcar în privinţa ta, s-a înşelat, s-a lăsat dus de ură şi, de aceea,
raţiunea i s-a rătăcit. Dar se poate întoarce: există un fir al Ariadnei, buna-
credinţă şi raţiunea, prin care se poate ieşi din labirintul solipsismului. Încă
de când scriam la EvZ, şi construiam teorii pentru a înţelege, adică
foloseam raţiunea, nu invectiva, am constatat că nu pot convinge pe
nimeni. Nu conta nimic din ce gândeam şi argumentam, în schimb tot ce
scriam era sistematic întors împotriva mea. Şi ce scriu acum va fi întors
împotriva mea. Se va spune: iată, toate astea pentru că a fost pupincuristul
şi sinecuristul lui Băsescu, că e ghedesist, că e sorosist etc.; iar cei mai
pătrunzători, mai informaţi, vor invoca, pentru a-mi explica ideile, faptul
că nu sunt român, că tatăl meu a fost kaghebist, a fost gestapovist (sau ar
trebui să folosesc prezentul urii şi să spun „e kaghebist, e gestapovist“?),
că în copilărie am jucat fotbal cu portocale în Cartierul Primăverii cu
Vladimir Tismăneanu, unde de altfel nu m-am născut şi pe care l-am
cunoscut abia în 1996.
Cu aşa imaginaţie, şi cu aşa monotonie a mitomaniei, cunoaşterea e
condamnată să moară, dialogul să întreţină ura, iar viaţa socială să producă

35
monştri. Ce este o naţiune? Dacă ar fi să folosesc o metaforă, spunea
Renan, naţiunea este un plebiscit de fiecare zi (reţineţi: dacă ar fi să
folosesc o metaforă). Ce este ţara noastră? Un talk-show eristic de
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. La noi nu se raţionează cu
modus ponens şi modus tollens, cum face lumea, la noi figura de avans a
raţionamentelor politico-mediatice este suspiciunea conspiraţionistă, iar
figura de retragere este „ba pe-a mă-tii“. Valorile sunt inutile, pentru că în
valori nu crede nimeni (dacă ar crede măcar doi oameni, atunci s-ar crea
imediat şi o realitate care ar exista în numele lor). Legile sunt inutile,
pentru că justiţia nu le ia în serios, iar cetăţenii le invocă numai atunci
când cred că le pot folosi împotriva duşmanilor lor. Statul de drept e drept
numai dacă îl leagă pe duşmanul meu; dacă nu poate fi un instrument în
slujba urilor mele, este un stat strâmb (sau, cum spun neomarxiştii noştri,
un „stat de drepţi“).
Domnia relativismului, dispreţul total faţă de norme, raţionamente,
fapte. Sunt bune numai faptele care ne convin, sunt mincinoase cele care
ne contrazic. Argumentele adevărate sunt cele care îmi dau dreptate; false,
cele care mă contrazic. Normele care merită respectate sunt numai cele
care îmi slujesc interesele. Cele care mi le contrazic sunt arbitrare. Etc.
Veţi spune: dar acesta este relativismul filozofiilor postmoderne! Într-un
fel, da. Dar această epistemologie neagră nu e numai a lui. În Occident, a
cucerit doar universităţile; deocamdată, a lăsat intacte justiţia şi economia.
La noi, acest relativism nu a lăsat intact nimic: de la valorile tradiţionale,
pe care le-a discreditat, până la valorile moderne, pe care le-a relativizat
până s-au transformat în contrariul lor. La noi, electoratul activ este cel
care face rating, iar ratingul e făcut prin valori care slăbesc spiritul
democratic şi stimulează dispreţul faţă de democraţie. Generaţia crescută
de boom-ul televiziunilor private este poate cea mai decerebrată din istoria
postbelică a României. Nu este egalată, poate, decât de generaţia
decerebrată de masiva ideologizare prin teroare a primei generaţii care s-a
raliat la comunism.

*
Societatea românească e condamnată de nenorocirile prin care a trecut să
fie în avangarda a ceea ce e mai rău în evoluţia societăţilor occidentale. De
ce? Deoarece răul modern se articulează întotdeauna pe o inovaţie greşită,
iar singurul element din societate care îl poate modera ori întârzia e

36
existenţa unei tradiţii bune, care să fie activă. În România, cele mai multe
tradiţii bune au fost distruse ori mutilate. Ca atare, orice inovaţie greşită
înfloreşte luxuriant şi îşi oferă roadele nefaste mai repede şi mai complet
decât într-o societate în care acestea ar fi întârziate ori frânate de bunele
tradiţii care s-ar întâmpla să fie încă vii. Noi suntem, în materie de rău,
avangarda Occidentului, aşa cum el, în materie de bine, e mereu, încă de
acum două sute de ani, avangarda binelui. Acum, că suntem globali, îl
devansăm de cele mai multe ori în rău, aşa cum el ne surclasează mai
totdeauna în bine. Noutatea este că noi am ajuns în avangarda răului lui, în
timp ce el, spre disperarea noastră, a celor care continuăm să credem în
Occident, arareori mai e în avangarda binelui nostru: Occidentul a început
să ne copieze în rău şi a încetat să ne stimuleze în bine.

*
În mod clar, am ajuns la capăt. Nu se mai poate continua aşa. Ura de
semenii noştri ne îneacă. Te uiţi la televizor: vezi ură şi eşti învăţat să o
practici. Te duci în piaţă, intri în vorbă cu oamenii şi simţi imediat cum
eşti luat în colimator: o sete de linşaj face vocile să tremure şi argumentele
să dispară.
Ne prefacem că merge şi aşa, dar deja am depăşit orice limită. În ţara
noastră nu se mai poate spune nimic fără a fi imediat îngropat fie de
injurii, fie de calomnii. Avem o uluitoare imaginaţie a distrugerii şi o
descurajantă incapacitate de a construi. Ştim să demolăm în urale. Habar
n-avem să punem piatră peste piatră. Dacă alţii o fac (cazul reţetelor venite
din afară ori al performanţelor româneşti peste hotare), atunci merge,
putem şi noi construi. Dar noi, noi între noi, nu ştim să construim nimic.
Ori de câte ori cineva o face, vin alţii şi distrug totul. E cazul Institutului
Cultural Român (şi nu dau exemplul acesta pentru că e al meu, ci pentru că
e exemplar). Să nu fiu acuzat că nu-mi iubesc ţara, că am venit cu tancurile
sovietice ori că sunt antiromân. Singura formă eficientă de patriotism în
momentul de faţă este disperarea de ceea ce am ajuns să fim. Iar forma
concretă a disperării este dezvăţul. Dezvăţul de ceea ce am ajuns să fim.
Soluţii practice? Soluţia morală, de totdeauna. Nimic nu a îmbătrânit
când e vorba de bine şi de rău. Să fim bine, să ne străduim să arătăm bine;
să nu facem răul, să facem binele; să nu mai urlăm cu lupii (un semn de
josnicie); să nu ne mai urâm semenii; să vedem în vulnerabilitatea noastră
precaritatea lor; să înţelegem că şi ei vor muri, nu numai noi, de care ne

37
îngrijim. Nu ne putem salva decât împreună cu semenii noştri. Şi, în
primul rând, pur şi simplu, să încetăm să mai urâm. Orice ură e ură de sine.
Să începem deci prin a ne iubi cu adevărat pe noi înşine – altfel decât
solipsist, ipsatoriu şi idolatru (căci felul acesta rimează perfect cu ura de
sine).

*
Nu poţi salva o ţară împotriva voinţei cetăţenilor ei. România a ales.
România va suferi. Ce poate fi mai simplu? Ca român, sper doar că
nepoţilor noştri le va mai rămâne ceva din România pe care elitele ei de
pradă au colonizat-o ca o armată de ocupaţie, în uralele marii majorităţi a
cetăţenilor ei. Prădătorii au strigat: „Pohta ce-am pohtit!“; iar românii au
confirmat: „Fie după pofta voastră!“
Un timp aşa va şi fi. Apoi ticăloşii aceştia vor pierde din elan şi
nedreptatea va obosi. La sfârşitul zilei, când ziua se va fi săturat de
răutatea ei, iar soarele va putea apune peste mâniile noastre în sfârşit
învinse (căci nu-i vom mai acorda răului ocazia să ne domine)28, ne
rămâne speranţa că va mai rămâne ceva bun şi frumos în noi, pentru a
putea face în fine ceva bun şi frumos cu ţara noastră.

Note
1. The Collected Essays, Journalism and Letters of George Orwell, Sonia
Orwell şi Ian Angus (ed.), vol. I (An Age Like This, 1920–1940), Harcourt, Brace
& World, Inc., New York, 1968, p. 6.
2. „Das Ungesetz gesetzlich überwaltet“. Iată citatul complet (Faust II, vv.
4782–4786): „Wer schaut hinab von diesem hohen Raum / Ins weite Reich, ihm
scheint’s ein schwerer Traum, / Wo Mißgestalt in Mißgestalten schaltet, / Das
Ungesetz gesetzlich überwaltet, / Und eine Welt des Irrthums sich entfaltet.“ În
traducere liberă: dacă ne uităm de undeva de sus la ce se întâmplă pe întinsul lumii
noastre, totul ne apare ca un vis greu, un coşmar: e o lume unde cel deformat
deformează totul, fărădelegea e impusă legal, iar erorile proliferează libere.
3. Dictatura, regimul autoritar, distrugerea democraţiei etc.
4. Tăierile salariale, reducerile de personal, politicile severe de depăşire a crizei,
criza economică însăşi şi luptele politice crâncene şi permanente.
5. Aleksander Wat, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european.
Convorbiri cu Czesław Miłosz, prefaţă de Czesław Miłosz, traducere din polonă şi
note de Constantin Geambaşu, Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 362. Urki erau
criminalii profesionişti, ucigaşii.
6. „Lorsque dans le silence de l’abjection, l’on n’entend plus retentir que la

38
chaîne de l’esclave et de la voix du délateur, lorsque tout tremble devant le tyran,
et qu’il est aussi dangereux d’encourir sa faveur que de mériter sa disgrâce,
l’historien paraît chargé de la vengeance des peuples. C’est en vain que Néron
prospère, Tacite est déjà né dans l’Empire ; il croît inconnu auprès des cendres de
Germanicus, et déjà l’intègre Providence a livré à un enfant obscur la gloire du
maître du monde“ (Chateaubriand, Mercure de France, tome 29, 7 iulie 1807;
Mémoire d’outre-tombe, partea a II-a, cartea a XVI-a, cap. 10).
7. Entre la logique et la foi. Entretiens avec Joseph-M. Bochénski recueillis par
Jan Parys, traducere din polonă de Eric Morin-Aguilar, Les Éditions Noir sur
Blanc, Montricher, 1990, p. 16.
8. USL este acronimul Uniunii Social-Liberale, alianţa sancţionată în mod legal
dintre PSD şi PNL.
9. Un exemplu, între atâtea: „Patapievici [aduce] greţoase omagii
conducătorului iubit […], săptămână de săptămână, în paginile unui cotidian
central […]; [este] unul dintre cei mai zeloşi apologeţi ai preşedintelui statului
[…], servil cu toţi oamenii preşedintelui […] – autorul Omului recent l-a întrecut
pe Adrian Păunescu […]“ (Carmen Muşat, „Exasperări contemporane“,
Observator cultural, nr. 508, ianuarie 2010).
10. Iliescu, de pildă, a rupt o lance împotriva „capitalismului de cumetrie“, ceea
ce de fapt era o săgeată otrăvită la adresa capitalismului; la fel Constantinescu, dar
folosind alte expresii.
11. O nouă alianţă între lumea afacerilor, lumea politicii şi lumea presei (pe care
am numit-o, în articolele mele, Noua Alianţă). Nouă, aici, înseamnă nouă faţă de
vechea alianţă, care se formase la începutul anilor 1990, între directoratul
economiei planificate, administraţia locală a regimului comunist şi reţelele de
interese economice din timpul lui Ceauşescu (legate de centrii de putere ai
partidului şi Securităţii) care au ieşit la iveală după Revoluţie, coagulate sub
autoritatea noilor structuri de putere ale Frontului Salvării Naţionale. Vechea
alianţă, adică regimul Iliescu; Noua Alianţă, adică sistemul politic care s-a
constituit pentru a reface regimul Iliescu, după loviturile primite de acesta în cele
două mandate ale lui Traian Băsescu.
12. Interviu cu Margaret MacMillan: „În 1914, liderii marilor puteri încetaseră
să mai înţeleagă perspectiva celuilalt“, de Octavian Manea
(http://www.revista22.ro/articol.php?id=59487).
13. Alexis de Tocqueville, Amintiri, II, 2, trad. Cristian Preda, Nemira,
Bucureşti, 2007, p. 105.
14. Fac apel, prin acest citat, nu la cunoaşterea limbii latine, ci la cultura noastră
şcolară, în speţă la cunoaşterea poeziei lui Eminescu cu titlul „Noi amândoi avem
acelaşi dascăl“.
15. Vezi consideraţiile lui Hernando de Soto, un peruvian, dintr-o ţară săracă,
despre cât de mult posedă în termeni de capital cel care crede că nu are nimic,
deoarece capitalul de care dispune este capital mort (Hernando de Soto, The

39
Mystery of Capital. Why Capitalism Triumphs in the West and Fails Everywhere
Else, Bantam Press, London, 2000).
16. Aici sunt decisive analizele lui Lucian Croitoru: Jaful vs. „Dreptul de a nu
minţi“ şi În apărarea pieţelor, ambele apărute în 2012 la Editura Curtea Veche.
17. Aşa cum în perioada interbelică starea de dependenţă a ţăranului român era
ilustrată de reducerea lui sociologică la triada preot–învăţător–notar, cu adaosurile
boier/arendaş, comandant de unitate militară/ medic, azi, în mai toată provincia, nu
doar cea rurală, comunitatea nu este nici economică, nici socială, ci este o reţea de
poziţii-cheie, de care depinde, acolo, totul: şeful de combinat, şeful de bancă,
comandantul de poliţie, şeful de la PSD, primarul, prefectul etc.; de obicei,
membrii reţelei sunt rudele a două sau trei familii cu interese comune şi, oricum, se
cunosc toţi între ei şi nu pot fi decât foarte rar învrăjbiţi unul împotriva altuia.
Totul, în provincie, depinde de maximum zece oameni (în funcţie de dimensiunea
localităţii). Aceste reţele locale funcţionează ca nişte grupuri infracţionale
organizate (în termeni moderni) sau nişte familii siciliene (mafii, în sens larg).
18. Spun „siguranţa referinţelor sociale“, deoarece pentru omul societăţilor mai
apropiate de cele tradiţionale familiaritatea cu mediul este un element hotărâtor al
sentimentului de siguranţă. La asta se adaugă, pe acelaşi nivel de importanţă,
siguranţa care decurge din capacitatea omului de a şti în orice situaţie cui să se
adreseze şi în ce mod. Deoarece la noi relaţiile instituţionale sunt întotdeauna
foarte personalizate, legea nu înseamnă, la noi, legea, ci persoana care o aplică; or,
e foarte important, pentru sentimentul de siguranţă de care vorbesc, ca omul nostru
nevoiaş să ştie cu cine vorbeşte, ca acea persoană să nu fie un străin, ci un om pe
care îl cunoaşte (şi care îl ştie) şi care poate mişca lucrurile: or, cine le poate
mişca? Numai un membru al reţelei de subzistenţă: unde nu e capitalism,
subzistenţa vine întotdeauna la pachet cu dependenţa.
19. Deoarece TB era extrem de popular, având printre oameni o popularitate
morală, care decurgea din comportamentul său familiar şi haiducesc, din virilitatea
sa jovială, afişată prin râs, bancuri, atitudini macho etc., şi dintr-o capacitate
uimitoare de a vorbi pe limba interlocutorului în mod autentic, fără note false, pe
care omul din popor le simte imediat, în mult mai mare măsură decât absolvenţii de
facultăţi, mai coruptibili, prin vanitate şi închipuire, decât cei neinstruiţi.
20. Cum au putut trăi cu salariile tăiate un an de zile şi cum, deodată, nu s-a mai
putut trăi cu ele deloc? Răspunsul este: televiziunile de ştiri, care seară de seară
strigau din rărunchii tuturor realizatorilor lor de prime time că murim, că nu se mai
poate, că dictatorul ne omoară etc.
21. https://newsweek.ro/actualitate/imperiul-lui-arafat.
22. Trebuie spus, o încredere vicioasă şi oarbă, de tipul celei pe care ei de obicei
o au faţă de mai-marii reţelelor de subzistenţă-dependenţă.
23. De departe cea mai bună soluţie pe care o avea atunci România – o enormă
şansă ratată de ţara noastră.
24. Cine i se opune? Noi, foştii băsişti, dar şi cei care s-au trezit din ura faţă de

40
TB şi au început să vadă dezastrul adus de ea; e interesant de observat că aceia care
au rămas în logica urii sunt moderaţi în condamnarea lui Dragnea: manifestă
înţelegere faţă de abuzurile justiţiei (cu protocoalele ei odioase), o detestă pe
Kövesi şi consideră DNA o instituţie abuzivă şi represivă.
25. Adrian Miroiu, „Ce legitimează votul“, Newsweek România, 7 septembrie
2018 (https://newsweek.ro/opinii/ce-legitimeaza-votul).
26. În condiţiile în care frica din care ura a fost extrasă şi pe care aceasta s-a
bazat mai apoi nu a avut un fundament real (sau nu în măsura percepută).
27. E vorba de marea frică a tuturor oamenilor fostului regim comunist că
revoluţia noastră se va purta cu ei aşa cum ei se purtaseră cu oamenii pe care îi
avuseseră în putere, după revoluţia comunistă, care le-a dat lor toată puterea.
28. „I-ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 34); „Peste mânia voastră să nu apună
soarele, nici nu-i daţi diavolului prilej“ (Efeseni 4, 26–27) (traducere Valeriu
Anania).

41
 CAPITOLUL I
Privire înapoi asupra urilor care ne-au zidit în viitorul
unde ne aflăm azi29
(mai 2018)

1. CUM A ÎNCEPUT TOTUL

Ultima dumneavoastră carte se numeşte Anii urii. Despre ce ani şi
despre ce ură vorbim?
Este vorba despre ura care a apărut treptat în România, începând cam cu
2007, când câteva televiziuni, zise de ştiri, au brevetat un nou tip de
emisiuni de dezbatere şi comentariu politic – talk-show-ul de „stigmatizare
& exterminare“. Comentariatul a devenit treptat campanie de presă,
campania de presă a devenit campanie de demascare şi înfierare şi, pe
nesimţite, s-a transformat în campanie de exterminare morală. Adversarii
politici au fost trataţi drept duşmani, iar duşmănia i-a transformat în
inamici ai umanităţii. Publicului i s-a câştigat consimţământul pas cu pas,
prin dezvăluiri (care erau minciuni sau răstălmăciri) şi cultivarea unei
gesticulaţii jurnalistice de intransigenţă sangvinară; apoi, odată
consimţământul câştigat, publicul a fost obişnuit cu ideea că duşmanii
politici nu pot fi oameni normali, apoi că nu sunt oameni, în fine, că ura
împotriva lor şi dorinţa de a-i extermina reprezintă singura atitudine
morală sănătoasă. Înainte de ură, nimeni nu cere sângele aproapelui său;
după ură, numai sângele lui te mai poate potoli.
Declanşatorul a fost condamnarea comunismului în parlament. Nu ştiu
dacă în sine condamnarea comunismului sau condamnarea comunismului
de către preşedintele României. Cert este că aproape imediat, cumva de a
doua zi, a fost înfiinţată comisia parlamentară pentru suspendarea lui şi a
fost pusă sub autoritatea lui Dan Voiculescu, despre care se ştia că îl urăşte
de moarte şi că l-ar vrea terminat. Apoi a urmat campania de presă în
favoarea suspendării preşedintelui, în care televiziunile lui Dan
Voiculescu au orchestrat pentru prima oară tehnicile de transformare în
duşman a adversarului şi de scoatere a lui în afara umanităţii: aceste

42
tehnici aveau să dea tonul dezbaterii publice în următorii ani, fixând
formatul standard al talk-show-urilor politice din perioada pe care eu o
numesc „anii urii“, cu atitudinea lor răstită şi tonul lor inflamat-acuzator.
În fine, după câştigarea referendumului de către preşedintele Băsescu şi
acalmia de o vară – e vorba de vara lui 2007 – , în care presa de atac a lui
Dan Voiculescu şi-a mistuit şi analizat insuccesul campaniei împotriva
acestuia, odată cu toamna, campania de demonizare şi satanizare a
preşedintelui a fost reluată, seară de seară, pas cu pas, milimetru cu
milimetru. Atunci a fost forjată ca stigmat formula odioasă „băsist“, pentru
a-l desemna nu atât pe adeptul lui Băsescu, cât pe cel care nu adera ori nu
agrea ori avea obiecţii la campania împotriva acestuia. Cine a dus acest
veritabil război civil, în care lupta politică normală a fost transformată în
mobilizare de front, în identificare fanatică a duşmanului, în denunţarea lui
intransigentă şi în instigare la ură şi cereri insistente de stârpire a lui? O
parte a presei, opoziţia politică (flască şi oportunistă la început, apoi,
prinzând ocazia de a recupera ce a pierdut, din ce în ce mai vioaie) şi, în
mod impardonabil, guvernul. Guvernul Tăriceanu.
Vă reamintesc cum a început totul. Suntem în 18 decembrie 2006 când,
printr-un discurs pe care nu ezit să-l calific drept magistral, şeful statului
român – nu spun Traian Băsescu, spun şeful statului – a condamnat
comunismul ca regim ilegitim şi criminal, în baza unei declaraţii publice,
solemne, în faţa Parlamentului României. Condamnarea oficială rezultase
din lucrările Comisiei Tismăneanu, care însuma şi pecetluia cincisprezece
ani de studii dedicate analizei şi cunoaşterii comunismului românesc.
Declaraţia solemnă a preşedintelui, care angaja statul român – de aici
venea solemnitatea –, era redactată sub forma a douăzeci de motive grave,
pentru care comunismul trebuia şi merita condamnat. Ei bine, aceste
douăzeci de motive, care făceau onoare conştiinţei de sine româneşti şi
iniţiau ispăşirea statului român pentru vina de a se fi pus în mâinile şi
slujba crimei, au fost întâmpinate printr-o răzmeriţă injurioasă şi
neruşinată a (cred) aproape majorităţii membrilor parlamentului, care fie
au participat, fie au consimţit la instigarea produsă de huliganii de la PRM,
cu haidamaci şi huiduitori plasaţi prin infiltrare şi abuz în balcoanele
parlamentului, de unde au hăhăit, suduit şi fluierat fiecare din punctele pe
care, privindu-i în ochi pe instigatori, când pe Vadim Tudor, când pe
diverşi inşi care plesneau şi plescăiau din buze, preşedintele le citea. Tot
acest circ fiind făcut cu sprijinul PSD şi al preşedintelui de şedinţă de

43
atunci, Nicolae Văcăroiu, în complicitatea deopotrivă derutată, abulică şi
laşă a PNL şi, cum altfel, cu iscusita colaborare tacită a UDMR şi a
minorităţilor „altele decât cea maghiară“. Membrii parlamentului au
transformat în circ politic şi batjocură o zi de seamă pentru onoarea
României şi onorantă, în perspectiva istoriei, pentru toţi cetăţenii ei
(inclusiv pentru cei care atunci nu i-au văzut însemnătatea ori i-au negat-
o).
A fost o zi magnifică, dar şi o îngrozitoare. Magnifică, pentru că
România, cu toate ezitările ei, datorate cum ştim ezitărilor regimului
Iliescu de a îmbrăţişa cauza occidentală, s-a dovedit, când a scăpat de el, a
fi singurul stat postcomunist care a condamnat oficial comunismul.
Îngrozitoare, pentru că atunci s-a văzut totala incapacitate a politicienilor
noştri de a îmbrăţişa interesul naţional al ţării lor chiar şi într-o situaţie
care, deşi (cum s-a dovedit) le depăşea şi statura morală, şi orizontul
cognitiv, le angaja totuşi în mod clar onoarea: or, ei, atunci, nici măcar pe
onoarea lor nu au dat doi bani.

2. FIXAREA ŢINTEI: TRAIAN BĂSESCU

Cum s-a instalat ura?
Printr-un proces de convertire a îndreptăţirii de a avea o opţiune în
obligaţie morală de a-i respinge ca neoameni pe cei care nutresc ori
sprijină opinia contrară. Vedeţi că folosesc binomul „opinie vs opinie
contrară“. Un pas prealabil obligatoriu al posibilităţii de a exploata politic
ura constă în reducerea câmpului politic la un binom strict antagonic.
Această reducere s-a operat în timpul primei tentative de suspendare a
preşedintelui: toată miza politicii a devenit, deodată, anti- sau pro-Băsescu;
nimeni n-a mai putut scăpa acestei alternative; toţi am devenit, peste
noapte şi fără voia noastră, captivii ei. Fireşte, personalitatea puternică,
excesivă şi exclusivă a lui Traian Băsescu a favorizat posibilitatea formării
acestui mecanism, care nu era, însă, obligatorie. Odată polarizarea pro-
/anti- realizată, oamenii care contestau – să nu uităm că, în modernitate,
negaţia este întotdeauna emoţional mai puternică decât afirmaţia – s-au
simţit mai îndreptăţiţi să conteste decât cei care nu o făceau. Or, ca să fie
absolut îndreptăţiţi, motivele îndreptăţirii trebuiau să fie, şi ele, absolute.
Cum argumentele arareori pot fi absolute, un fel de absolut poate veni doar

44
de la intensitate. Ei bine, nu există intensificator mai eficace decât ura.
Când urăşti, te simţi absolut îndreptăţit; or, faptul de a „te simţi“ îşi trece
intensitatea asupra calităţii motivelor îndreptăţirii, făcându-le să pară
absolute: şi, părând absolute, devin absolute. Astfel, ura faţă de cineva
despre care credem că încarnează răul devine cel mai puternic – şi la
îndemână – combustibil moral al certitudinii că o anumită poziţie politică
este nu doar îndreptăţită, ci este cea mai îndreptăţită, şi anume, în mod
absolut îndreptăţită.
Astfel s-a declanşat procesul prin care pasiunea politică, care la români
nu a fost niciodată mică sau ţinută-n frâu, a fost, iniţial, susţinută, apoi
justificată prin întărâtarea personală a oamenilor împotriva obiectului care
mai întâi a suscitat, apoi a întărâtat, pasiunea politică. În cazul nostru,
pasiunea politică a fost mai întâi justificată şi mai apoi însoţită de
cultivarea urii. Dacă punem în oglindă ura de azi cu felul în care
societatea, la începutul anilor ’90, s-a raportat la Ion Iliescu, vedem că şi
atunci oamenii erau foarte îndârjiţi în favoarea ori împotriva lui Iliescu, dar
că aceia care îl detestau îl detestau politic, nu îl urau ca om. Era o pasiune
politică care rămăsese politică, nu virase în patologicul urii, şi, din acest
motiv, roadele ei au putut fi politice: mă refer în special la critica
regimului Iliescu, care a ajutat decisiv la dezvoltarea imaginaţiei politice a
societăţii româneşti şi la liberalizarea ei internă. Este o deosebire enormă
între a detesta politica unui om şi a justifica detestarea politicii unui om
prin ura faţă de el, care este precum ura faţă de o clasă, de o religie sau de
o etnie. Atunci, totul se transformă în toxină. Ura politică este întotdeauna
toxică, indiferent de plauzibilitatea motivelor ei.
A fost urât Traian Băsescu?
Urât de moarte. Au fost urâţi, prin contaminare, toţi cei care au fost
catalogaţi drept „băsişti“, un cuvânt-stigmat, cu menire infamantă, care
justifica ura îndreptată împotriva lor, deoarece o făcea nu doar plauzibilă
politic, ci şi morală. A-i urî pe „băsişti“ devenise un imperativ categoric,
care exprima atât solidaritatea în bine a oamenilor normali, cât şi datoria
morală a celui necontaminat de a denunţa răul care ne poate contamina.
Acelaşi mecanism, mi se pare, funcţionează şi în epurările religioase ori
etnice. În momentele ei cele mai urâte, care nu au fost puţine, obsesia anti-
Băsescu mi-a părut că virează spre iraţionalitatea obsesiei antisemite: un
soi de antisemitism cu un singur „evreu“, Traian Băsescu, şi cu o mulţime

45
de „jidoviţi“ (aşa ne-ar fi spus antisemiţii interbelici), băsiştii…

3. VIAŢA DE ZI CU ZI A UNUI BĂSIST ÎN TIMPUL

PREŞEDINŢIEI LUI TRAIAN BĂSESCU
Aţi fost unul dintre băsişti. „Intelectualul lui Băsescu“, aşa vi se
spunea.
Oh, da, ştiu pe pielea mea ce înseamnă să fii „băsist“. Fireşte, „băsist“ în
ochii celor care îl urau pe Traian Băsescu, nu în sine… Am simţit cum, de
la o lună la alta, de-a lungul anului 2009, oamenii de pe scara blocului,
unde locuiam, ori de pe stradă, unde se întâmpla să mă aflu, se întunecau
când mă vedeau ori când mă recunoşteau şi cum începea să le clocotească
în priviri indignarea de mine ori furia că exist, că mă mişc, că respir
liber… oameni care nu aveau nimic de împărţit cu mine şi pe care îi
descopeream, din reacţiile lor lipsite de politeţe, de reţinere firească şi
chiar de umanitate, plini de ură personală faţă de mine, un necunoscut
pentru ei, făcându-mă să mă simt că am ajuns, cine ştie cum, duşmanul lor
personal, omul de viaţa căruia ei nu mai pot să trăiască ca oameni, şi asta
pentru că eu eram viu, făcând rău prin simplul fapt că exist, că mă cheamă
Patapievici, că sunt ce sunt… Da, ştiu pe pielea mea cum este să fii urât
absolut fără nici un motiv. Cu ura aceea care scuipă, înjură, loveşte, îţi
vrea suprimarea… E teribil.
Era şi perioada în care deveniserăţi unul dintre băsiştii „preferaţi“ ai
Antenei 3. V-a afectat asta?
Cum nu? Mi-a otrăvit viaţa. Antena 3 a fost vectorul principal. Ei au
inventat un tip de jurnalism care e bazat pe sădirea, stimularea şi
întărâtarea emoţiilor din zona morală şi intelectuală a urii. Au transformat
moderatorul de discuţie în instigator, informaţia în denunţ, reportajul în
militantism şi ştirile în propagandă. Făceau asta printr-un dispozitiv foarte
eficace de comentatori convertiţi la demascare şi instigare precum Mircea
Badea, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Dana Grecu, Mugur Ciuvică şi alţii, mai
puţin talentaţi (dar tot toxici), uzând de retorici diferite, dar omogene în ce
priveşte emoţiile vizate: îndârjirea, resentimentul, agresivitatea, ura şi,
peste toate – mereu sugerat, mereu proclamat, niciodată chestionat – ,
dreptul moral la ură şi la îndreptăţirea socială de a-i urî pe „băsişti“. Aceşti

46
instigatori la îndreptăţirea indignării au fost de fapt nişte predicatori ai urii.
Iar de pe ecran ura a trecut direct în stradă.
Cum simţeaţi ura pe stradă?
Manifestările sunt variate. Au fost oamenii aceia care m-au scuipat pe
stradă; apoi cei care m-au apostrofat în mulţime, cei care, prin magazine,
s-au răstit impersonal la mine, luând oamenii din magazin drept martori;
cei care pur şi simplu m-au înjurat sau s-au purtat omeneşte ori
socialmente inadmisibil; în fine, cei care, plini de curaj, m-au îmbrâncit
când m-au găsit la înghesuială. De pildă, individul care m-a răsturnat pe
spate în piaţă, între tarabe, după ce m-a împins cu o lovitură de placare, în
piept, ca la body check – eu având mâinile ocupate cu plasele – , şi care
mi-a şuierat în urechi „Asta e pentru Băsescu!“. De obicei mi se spunea că
sunt un băsist împuţit, că am distrus cultura română şi am batjocorit
poporul român, că sunt antiromân, că l-am denigrat pe Eminescu, că ar
trebui să fiu la puşcărie pentru banii risipiţi la ICR, că în loc să promovez
cultura română peste hotare le-am dat băsiştilor mei bani să-i facă
marinarului propagandă la Uniunea Europeană, că sunt un gunoi şi un
nimeni, la fel de ticălos ca tatăl meu, pe care l-au adus ruşii cu divizia
„Horia, Cloşca şi Crişan“ să ne distrugă ţara, pe care şi eu acum continui
să o distrug, de la ICR-ul cu care m-a plătit Băsescu ca răsplată pentru
osanalele pe care i le aduc în fiecare zi la televizor. E o nebunie, nu? Îţi stă
mintea în loc. Toate minciunile, calomniile şi aberaţiile vărsate cu
iresponsabilitate şi ticăloşie seară de seară peste public de Antena 3,
România TV şi care or mai fi fost îmi erau acum aruncate în faţă, ca şi
când ar fi fost adevăruri, de către toţi aceşti oameni, dintre care unii nu
erau, vai, decât nişte bieţi oameni, mai mult victime decât agresori. Să ştiţi
însă că, exceptându-i pe cei care m-au agresat fizic ori care m-au înjurat,
am stat de vorbă cu toţi, cu toţi, încercând să-i conving că nimic din ce îmi
reproşează nu e adevărat, argumentând cu fapte, cu date şi cu citate. Pe
nici unul însă nu am reuşit să îl conving, erau extraordinar de montaţi
împotriva mea. „Şi Eminescu?! Şi poporul român?! Şi Băsescu?!“, mă
trăgeau la răspundere. Pur şi simplu, voiau să-mi bea sângele. Voiau să-şi
înmoaie limba în sângele meu. Cumva, voiau să nu mai exist. Simţeau că
viaţa lor nu putea fi bună atâta timp cât eu continuam să mă mişc viu şi
liber pe undeva pe-acolo, prin ţara lor – nici nu le trecea prin cap că era şi
a mea…

47
 Vă urau de moarte.
Da. Mă urau de moarte. Pentru cineva care nu e înclinat spre violenţă,
cum e cazul meu, ura personală împotriva mea a fost o descoperire
cutremurătoare. Nimeni nu ştie cum este ura până nu a devenit un obiect al
urii. Este ca durerea de măsele. Până nu ai simţit-o, nu o ştii: deşi ţi se
povesteşte, deşi îl vezi pe omul pe care-l iubeşti cum suferă, nu înţelegi cu
adevărat. Deşi anonime în fondul lor, toate durerile sunt personale în
manifestarea lor. Ura este ceva teribil: nu poate fi ignorată, pentru că te
caută, refuză să te ignore; nu poate fi ştearsă, pentru că stigmatizează; nu
poate fi întoarsă din drum, pentru că îţi barează toate drumurile. Ura e
însufleţită: e în acelaşi timp ardentă şi arzătoare; e nimicitoare: pârjoleşte
totul în jur şi consumă totul din tine. Ura se vede în ochi, cărora le răpeşte
lumina; se citeşte în neputinţa gurii de a mai zâmbi, în grimasa în care se
preschimbă orice expresie. Ura se ascunde în mătuirea privirii, se strecoară
în sufocarea respiraţiei şi se cuibăreşte în îndârjirea cu care cel urât este
căutat, încolţit şi împins în prăpastia cu pucioasă. Ura e paranoică: orice
lucru o confirmă, fiecare detaliu îi arată necesitatea şi totul o face
obligatorie. E implacabilă şi înfometată: nici o dezminţire nu o potoleşte,
nici o pedeapsă nu o satură, nici o ispăşire nu o satisface, nici un fapt
dovedit nu o infirmă, nici un argument nu o dezarmează. Este ceva
înspăimântător în iraţionalitatea ei hămesită. E ceva teologic
înspăimântător: pentru că, în absenţa vreunei crime oribile sau a unei
înjosiri îngrozitoare, teribile, care să te fi devastat, nu există riguros nici un
motiv să-ţi urăşti semenul. Noi toţi suntem nişte bieţi oameni, suntem
vulnerabili, pieritori şi suferim de toate suferinţele. Pentru că nimeni nu
poate urî vulnerabilitatea (numai forţa merită urâtă), este o aberaţie să
urăşti omul care ştii că va muri. Cu toate astea, şi deşi am stat răbdător de
vorbă cu toţi oamenii care m-au interpelat (cu excepţia acelora care m-au
injuriat, scuipat ori brutalizat), n-am reuşit să conving pe nimeni nici că am
şi eu dreptatea mea, nici că îndreptăţirea lor e bazată pe minciuni, calomnii
ori falsificări. Îmi amintesc acum de unul, care, în simplicitatea lui
dezarmantă, m-a lăsat cu gura căscată. După ce am stat mai mult de o oră
de vorbă, el acuzând şi învinovăţindu-mă, eu demontând şi
dezvinovăţindu-mă, fără să ajungem însă nicăieri, omul totuşi parcă se mai
potolise din îndârjirea lui şi începuse să mă privească cu o oarecare
îngăduinţă. „Dar dumneavoastră chiar păreţi un om drăguţ, dle

48
Patapievici“, mi-a spus în cele din urmă. „Da, chiar sunt un om drăguţ, să
ştiţi“, i-am răspuns, încălzit de această schimbare. „Şi atunci“, a continuat
el după un moment, binevoitor, dar parcă şi puţintel întristat, „dacă sunteţi
jidan, de ce nu plecaţi din ţară?“. Omul, iată, nu voia să mai fie rău, îşi
redescoperise, în ce mă priveşte, umanitatea, dar o făcea, în simplicitatea
lui dezarmantă, în felul acesta incalificabil, cumva neverosimil. Deci cu
toate că rămăsesem tot un nenorocit de „băsist“, un „antiromân“, un
distrugător şi un detractor al culturii române, totuşi, ca „jidan“, aveam
oricând la dispoziţie, şi asta numai pentru că mă dovedisem „chiar drăguţ“,
soluţia de a părăsi ţara. Care ţară, te întrebi? Ţara lui, fireşte, pentru că ura
lui faţă de mine ca „băsist“ şi „antiromân“ mă exclusese din România, o
ţară care până la declanşarea urii (şi a confecţionării mele ca evreu, pentru
a mă putea detesta mai bine) fusese şi a mea, nu doar a lui. Ura
desfiinţează cetăţenia, deoarece consensul urilor face din orice ţară un
ghetou al celor urâţi, împrejmuit de vigilenţa celor care se simt îndreptăţiţi
să urască.
Ce i-aţi răspuns?
M-am luat cu mâinile de cap, la propriu. I-am zis: „Domnule, cum puteţi
să rostiţi aşa senin aşa o enormitate? Cum folosiţi cu atâta nepăsare
cuvântul ăsta oribil, jidan, care închide în el atâta răutate? Şi cum mă
alungaţi dvs. din ţară doar pentru că nu vă place de mine? Of, Doamne.“ Şi
am început o discuţie dezlânată şi în fond absurdă despre evrei, cultura
română, antisemitism, Tudor Vianu, avangardă, Fundoianu, pogrom, Iaşi,
legionari, persecuţie. Habar nu avea de nimic. Posibilitatea urii se bazează
întotdeauna şi pe ignorarea realităţii, şi pe impunerea ca realist a unui
construct ideologic care, deşi fără legătură cu realitatea, reuşeşte să i se
substituie, emoţional, fără rest. Când îl urăşti pe evreu, nu-l cunoşti pe
evreu, vezi în el un „jidan“: urăşti, adică, un construct ideologic al
evreului. Când urăşti un „băsist“, deja ai încetat să mai vezi în „băsist“ un
om, urăşti în el un construct ideologic al răutăţii şi perversiunii politice,
care-l reduce pe omul respectiv, prin aplicarea unui stigmat colectiv, la
ceva pe care vrei şi ai îndreptăţirea să îl excluzi din lumea oamenilor
normali („băsismul“ este, faţă de opţiunea politică legitimă a celor care l-
au susţinut pe Traian Băsescu, cam ceea ce este „jidanul“ faţă de evreu).
Marea inovaţie a celor care au folosit „băsismul“ ca instrument de
stigmatizare morală a celor care, în grade diferite, fie au susţinut politicile

49
preşedintelui Băsescu, fie au dezaprobat ura organizată în mass-media şi
parlament împotriva sa, în aceasta a constat: în reactivarea mecanismelor
de instigare a urii, fapt absolut reprobabil, pentru a justifica o pasiune
politică (aversiunea faţă de Traian Băsescu) şi o politică militantă
(susţinerea USL); astfel, prin sentimentul îndreptăţirii derivat din ură,
pasiunea politică se vedea confirmată, iar politica militantă apărea, ocolind
argumentaţia politică, drept absolut justificată. Perversitatea morală a
acestui mecanism de justificare a politicii vine din aceea că oamenii ajung
să se creadă buni anume pentru că urăsc pe cine trebuie. Prin el, un nou
ciment social se naşte: solidaritatea în ură. Naţional-socialiştii le-au
insuflat germanilor sentimentul că ura faţă de evrei îi confirmă pe ei atât ca
germani, cât şi ca oameni buni. Bolşevicii i-au făcut pe oameni să aibă
certitudinea că aprobarea crimelor de clasă constituie o probă a virtuţii
revoluţionare şi, deci, a binelui veritabil. Toate crimele colective au la
origine o pervertire a sentimentului binelui. Oamenii ajung să facă răul
fiind convinşi că slujesc şi urmăresc binele.
În acest sol nutritiv şi-au împlântat rădăcinile evenimentele traumatice
ale anului 2012, când, sub pretextul şi la adăpostul urii faţă de Traian
Băsescu, USL a luat puterea insuflând oamenilor (naivi, militanţi, proşti
ori interesaţi) sentimentul că face operă de eliberare a ţării (de „băsişti“,
fireşte). În mintea susţinătorilor USL, toate excesele liderilor Ponta şi
Antonescu erau apriori justificate de intensitatea urii faţă de „dictatura“ lui
Traian Băsescu şi de neruşinarea bine plătită a „slugoilor“ ei, „băsiştii“.
Din sentiment platonic al îndreptăţirii morale, la nivelul populaţiei, ura
politică a devenit, în mâinile lipsite de scrupule ale liderilor USL, cec în
alb pentru tot soiul de abuzuri. Şi, într-adevăr, toate abuzurile USL, unele
cu grave repercusiuni internaţionale, şi-au găsit o susţinere stupefiantă din
partea mai tuturor adversarilor lui Traian Băsescu, dintre care destui nu
erau nici proşti, nici ticăloşi. De ce? Deoarece urau, iar ura le insufla
certitudinea că pasiunea lor politică partizană e singura îndreptăţită moral,
oricare ar fi mijloacele (fireşte, „băsiştii“ neputând fi decât „slugoi“,
„pupini“, „liicheni“ şi mai ştiu eu ce, ei nu aveau cum să aibă vreo
îndreptăţire morală). Din acest „sol nutritiv“ îşi trage seva şi epoca pe care
o trăim, în care ne descoperim captivii urmaşilor de azi ai USL,
PSD+ALDE, această bombă cu fragmentare care şi-a răspândit schijele
toxice peste tot şi care îşi urmăreşte neabătută programul toxic din anul
2012.

50
 4. DECIZIA DE A MĂ RETRAGE DIN VIAŢA PUBLICĂ
În ultimii ani, v-aţi retras din spaţiul public. Din cauza urii?
Şi din cauza urii. Să vă spun cum m-am retras de la Evenimentul zilei.
Ultimul meu articol e din iulie 2010: de atunci n-am mai publicat nimic în
presă. Am ajuns să public acolo datorită lui Răzvan Ionescu, care a avut
ideea de a pune la dispoziţia câte unui scriitor respectat, în fiecare zi a
săptămânii, două coloane de comentariu. Compania era, pentru mine,
onorantă: Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu,
Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Rodica Culcer, Răzvan Exarhu,
Sorin Ioniţă (sper că nu am uitat pe cineva). Comentariul meu apărea joia.
Predam în redacţie materialul spre seară, uneori după ora 22:00 (zilele la
ICR erau întotdeauna lungi). Cândva înainte de miezul nopţii era postat pe
internet, în ediţia online a ziarului. De la un timp, am observat că era un
ins care pândea momentul postării articolului meu pe site, pentru că ocupa
mereu primul comentariu. Era scurt: scria doar atât, „Mori, jidane!“. Şi aşa
în fiecare săptămână. Articolul meu, ca să zic aşa, avea succes, pentru că
de fiecare dată aveam sute de comentarii şi zeci de mii de vizualizări. Însă
comentariile injurioase, agresive, veninoase, calomnioase, de exterminare
erau copleşitor de multe. Celelalte, care nu mă injuriau explicit, erau tot
negative şi tot brutale, lipsite de cea mai elementară politeţe, bunăvoinţă
ori bună-credinţă. Era sărbătoare când puteam găsi câte un comentariu
normal. Nu zic binevoitor: zic normal, adică lipsit de acea râcă, oţărâre şi
pică pe mine, pe care am descoperit-o treptat la semenii mei, pe măsură ce
anii urii se instalau tot mai temeinic în societatea noastră. Citeam în silă şi
cu exasperare comentariile. Uneori, atacurile la mine se împleteau cu
atacuri la adresa tatălui meu, mort mult înainte de această zarvă, în 1985.
Acestea mi se păreau cele mai ignobile şi mă afectau cel mai mult. Nota
comună a acestor atacuri era respingerea, excluderea, exterminarea. Toate
îmi refuzau chiar şi cea mai elementară formă de integritate. În fond, îmi
puneau la îndoială umanitatea. Mă des-fiinţau. Eram, pentru aproape toţi
comentatorii, un monstru. Dar să revin. Am cerut celor de la EvZ, enervat
de recurenţa încăpăţânată a postării „Mori, jidane!“, să şteargă acel
comentariu. „Măcar ştergeţi cuvântul jidan, e descalificant“, le-am spus.
Au ridicat din umeri, înţelegători şi politicoşi, dar mi-au spus că politica
lor e alta, că toate aceste comentarii fac trafic pe site, că articolele mele

51
sunt foarte citite şi asta e bine, în fond toate contestările astea fac faima
unui autor, n-ar trebui să pun la inimă. „Cine nu e înjurat nici nu există“,
mi-au spus, consolator. Dar n-am mai suportat. Mi s-a părut totul sordid şi
inacceptabil. „Mori, jidane!“ fiind mereu prima postare la comentarii, care
începeau chiar când se încheia articolul meu, această infamie apărea
cumva ca un fel de semnătură a textului meu. Şi mi-am încheiat
colaborarea nu doar cu EvZ, ci şi cu presa cotidiană.
Această ură se răsfrângea şi asupra familiei dumneavoastră?
Tatăl meu, care a murit în 1985, era un om foarte respectat în Banca
Naţională, unde a lucrat. La treizeci de ani de la moarte, ca să poată lovi
mai bine în mine, a fost târât în noroi în fel şi chip, iar memoria lui a fost
murdărită cu cele mai abjecte calomnii. Pe vremuri, fiii erau distruşi de
Securitate cu dosarele taţilor. Astăzi, taţii morţi sunt călcaţi în picioare de
presă pentru a le distruge mai abitir fiii. S-a spus despre el că a fost agent
sovietic, că a venit cu tancurile sovietice, că era un stalinist nenorocit.
Totul e fals. Dar minciuna s-a impus. În 2012, un jurnalist de la Chişinău
şi-a început interviul cu întrebarea: „Domnule Patapievici, vă deranjează
trecutul de kaghebist al tatălui dvs.?“ Ceva incredibil. Deşi minciunile
acestea au fost lansate iniţial pe unele site-uri obscure, de oameni dubioşi
(fie foşti securişti, fie jurnalişti care au fost probabil securişti, fie legionari
ori antisemiţi), ele s-au răspândit prin internet până la a deveni „fapte“,
„adevăruri“, citate ca atare pe pagina mea de Wikipedia. Puterea de a se
impune a acestor minciuni ori răstălmăciri este incredibilă. La fel a fost cu
Eminescu. În 15 ianuarie 2011, de Ziua Culturii Naţionale, am ţinut o
conferinţă la Chişinău, despre Eminescu. Şi anume, am vorbit despre
paradis la Eminescu. După încheierea discursului, s-au apropiat de mine
oameni să-mi spună că au venit la conferinţă cu inima strânsă, deoarece se
aşteptau să-l atac pe Eminescu, aşa că au fost foarte plăcut surprinşi că am
renunţat să-l mai denigrez. Poftim?!!
Vi se pusese eticheta „detractorul lui Eminescu“, după acel articol pe
care l-aţi publicat în revista Flacăra, în 2002.
Da, dar acel articol spune exact contrariul! Prima răstălmăcire a apărut
într-o revistă legionară, obscură şi de tiraj neglijabil. Dar de acolo s-a
răspândit peste tot? Ce anume a răspândit atât de bine răstălmăcirea şi a
făcut ca punerile mele la punct şi republicarea articolului din 2002 să nu

52
aibă nici un efect? Răspunsul meu este: ura. Ura caută numai motivele care
o justifică şi e oarbă la dovezile care o infirmă. Eugen Simion, care e
ditamai academicianul şi criticul literar, m-a denunţat de mai multe ori ca
„detractor al lui Eminescu“. A făcut-o de la tribuna Academiei, ca
vicepreşedinte al ei, a reluat-o într-o şedinţă a Secţiunii de filologie, pe
care o conduce, a cerut cuvântul în faţa unei adunări a Băncii Naţionale,
unde fusese invitat, anume ca să avertizeze lumea împotriva mea, că sunt
rău-român, că dispreţuiesc valorile naţionale şi că l-am denigrat pe
Eminescu. Nu ştie E. Simion să citească? Ştie. Dar, în cazul meu, ura îl
împiedică să priceapă, pentru că îi permite să nu vrea să priceapă. Vede
îndreptăţiri ale urii inclusiv în locurile unde există numai dezminţiri ale ei.
Şi nu percepe nimic extraordinar în regretul exprimat public de colegul său
de academie, Nicolae Breban, şi într-o emisiune la Antena 3, şi într-o
şedinţă a Secţiunii de filologie (prezidate chiar de el, de E. Simion), că nu
sunt polonez şi că nu trăiesc în Polonia, pentru că, dacă aş fi scris acolo
despre polonezi ce am scris în ţară despre poporul român, s-ar găsi cu
siguranţă un polonez curajos şi patriot care să mă împuşte, pentru că
polonezii, spre deosebire de români (crede Breban), au simţul şi datoria
onoarei. Deci dacă românii nu ar fi lipsiţi de onoare, eu aş fi fost acum
deja împuşcat, ceea ce lui Breban, dacă s-ar fi întâmplat, i s-ar fi părut un
lucru bun, căruia Simion, care l-a acoperit, nu i-a găsit nimic de obiectat.
Minunaţi academicienii noştri emeriţi! Ura i-a tulburat lui E. Simion atât
de mult simţul moral, încât s-a dovedit incapabil să mai vadă cât de
respingător este regretul cuiva că un om pe care îl dezaprobă amândoi nu a
fost încă omorât.
V-a cerut vreodată familia să vă retrageţi din viaţa publică, în acest
context în care nu doar dumneavoastră, ci şi rudele erau târâte în această
ură?
Mama a fost foarte afectată. Îmi tot repeta că tot ce se spune acum
despre tata (de pildă într-o carte a unui fost securist, mai apoi general SRI,
publicată la Editura Compania şi popularizată de Cornel Nistorescu pe
site-ul Cotidianul.ro) sunt numai minciuni, că tata nu a fost deloc aşa.
Surorile mele, care nu mai sunt de mult în ţară, erau şi ele îngrijorate.
Informaţia lor, toată, provenea din articolele mele şi acele comentarii
violente, plus căutările pe Google după numele tatei sau al meu, care le
trimiteau la toate gunoaiele, unele de care nici eu nu ştiam şi de care aflam

53
de la ele. Postările acelea fizic agresive le speriau. În Occident, aşa ceva nu
prea se pomeneşte. Sora mea din America îmi spunea: „Trebuie să pleci,
nu mai poţi sta acolo. Hai, facem totul aici, ca să poţi veni“. Când le-am
trimis fotografia cu mormântul tatălui nostru vandalizat cu inscripţia
„KGB“, au fost îngrozite. Netrăind zilnic în spaţiul nostru de agresiune
continuă, unde inflamarea publică e regula iar calmul excepţia, ele au
preluat violenţa acestor agresiuni cu mai mare surpriză decât mine, pentru
că eu, trăind în acest vacarm acid şi printre oameni mereu puşi pe harţă,
aveam un grad de acceptabilitate faţă de nivelul de referinţă al agresiunii
publice fatalmente mai ridicat decât al unuia care nu trăieşte într-un astfel
de mediu. Ce le îngrozea cel mai mult erau această sălbătăcie îndreptată
specific împotriva noastră şi această răutate cu adresă. De unde veneau?
Omul, în mod natural, nu cred că este rău ori sălbatic. Nu mă refer la Cain.
Cain este un ucigaş, dar oamenii, în general, nu sunt ucigaşi. Ei sunt Abel,
nu Cain. Ca atare, răutatea nu este un dat normal al omului. Ceva trebuie
să o facă să pară, în ochii omului, normală, deşi nu este. Acest ceva, cred,
este ura, respectiv îndreptăţirea pe care omul crede că o are, în anumite
condiţii, de a urî. Oamenii normali fac răul numai când se simt îndreptăţiţi
să îl facă, atunci când răul e făcut cu conştiinţa că fac binele. Ceea ce îl
îndreptăţeşte pe om să-i facă rău semenului său este sentimentul că
făcându-i aceluia rău el le face de fapt tuturor celorlalţi un bine. Cât despre
cel căruia i se face rău, el nu mai contează, deoarece ura l-a neutralizat ca
om şi l-a exclus dintre oameni.
De ce nu aţi plecat din ţară?
Asta este ţara mea, asta este limba mea. Dacă Dumnezeu a avut vreun
gând cu mine, probabil că aici a avut.

5. ICR ŞI COLABORAREA CU TRAIAN BĂSESCU

Să revenim la Traian Băsescu. Colaboraţi direct în perioada în care
eraţi preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), iar el era şeful
statului. Parcă vedem acum un alt om faţă de cel care era la Cotroceni. E,
într-adevăr, o schimbare, cum l-aţi cunoscut?
E o schimbare, aşa mi se pare. Mă grăbesc însă să adaug că mărturia
mea e foarte limitată. Eu nu l-am cunoscut pe Traian Băsescu decât ca

54
preşedinte al României, ca persoană oficială. Nu l-am întâlnit niciodată
într-o situaţie privată. Asta nu înseamnă că, atunci când ne întâlneam,
preşedintele se purta rigid, scrobit, oficial, cu morgă. Deloc. Dar
împrejurările erau oficiale, aveau un ancadrament, ca să spun aşa, de
funcţie. Aşa cum l-am cunoscut, Traian Băsescu mi-a făcut impresia unui
om deschis, abordabil, cordial. Mi s-a părut mereu atent, cumva la pândă.
S-a spus despre el că era familiar în exces, vulgar, pus pe „hăhăială“;
autoritar şi brutal. Nu am văzut aşa ceva, în cele câteva dăţi când l-am
întâlnit. Cu mine şi cu colegii mei din conducerea ICR s-a purtat
întotdeauna extrem de corect, de politicos, de deferent (lui Mircea Mihăieş
îi spunea mereu „Domnule profesor“). Pur şi simplu, nu am văzut la el aşa
ceva. Spun asta cu oarecare sfială, pentru că, în lumea noastră de
suspiciune şi rea-credinţă, mărturia asta le va da iar apă la moară celor care
mă detestă să spună că sunt „pupincurist“, „băsist“ şi mai ştiu eu ce. Foarte
multe minciuni s-au spus în spaţiul public referitor la relaţiile lui Traian
Băsescu cu „intelectualii lui Băsescu“. În ceea ce mă priveşte pe mine,
modul în care l-am cunoscut a fost strict instituţional. Nu l-am cunoscut
înainte de numirea mea, nu am scris despre el nimic laudativ înainte de a fi
numit, nu mi-a cerut ori impus niciodată nimic, nu a existat între noi
familiaritate, tutuială, bătut pe burtă, totul a fost foarte corect, politicos,
uneori chiar cordial, iar atitudinea lui faţă de mine şi de ICR mi s-a părut
întotdeauna aceea a unui om responsabil, care ştie şi înţelege regulile
comportamentului instituţional. A înţeles reforma pe care am făcut-o la
ICR şi a sprijinit-o cu convingere. Fără sprijinul său instituţional şi fără
protecţia oferită de preşedinţie împotriva tentativelor de ingerinţă politică
care veneau dinspre anumite ministere ori dinspre unele zone ale
parlamentului, ICR nu ar fi beneficiat de spaţiul de manevră prin care am
avut libertatea de a realiza transformarea lui, dintr-o instituţie de privilegiu
şi clientelară, într-o instituţie de competenţă, bazată pe deschidere şi
profesionalism. Sentimentul meu este că a sprijinit reforma pe care am
făcut-o pentru că a înţeles-o. Spre deosebire de prim-ministrul de atunci,
Tăriceanu, care era preocupat numai de numirea unui fost coleg de şcoală
într-o poziţie de privilegiu, preşedintele a înţeles cât de inovatoare era
abordarea mea (ICR nu „naţionalizează“ şi nu „oficializează“ cultura pe
care o exportă, ci construieşte programe şi foloseşte institutele din
străinătate pentru punerea în contact a pieţei culturale româneşti cu pieţele
occidentale) şi, deşi asta contravenea, cred, convingerilor sale adânci

55
(referitoare la caracterul naţional al culturii şi la funcţia ei „naţionalistă“ în
construcţia statului), m-a sprijinit în chip loial şi responsabil. S-a purtat,
adică, precum un om de stat, adoptând puncte de vedere care poate nu
coincideau perfect (ori deloc) cu gusturile sale personale, dar cărora le-a
dat întâietate pentru că a înţeles că acestea (şi nu gusturile sale)
corespundeau mai bine interesului general. La fel s-a comportat în privinţa
arhivei fostei Securităţi, care a început să fie livrată către CNSAS numai
după intervenţia sa, prin care a anulat o dispoziţie anterioară contrară,
datorată lui Ion Iliescu. La fel a fost cu condamnarea comunismului. Şi la
fel a fost, mi se pare, şi cu protecţia pe care a oferit-o luptei justiţiei pentru
emanciparea de controlul politic, protecţie fără de care justiţia reformată
de oamenii pe care Traian Băsescu i-a numit ori încurajat ar fi arătat, azi,
cam ca justiţia care, în 2004, îi servea pe Rodica Stănoiu şi Adrian
Năstase, doar că acum ar fi fost mai bine machiată ori, dacă vreţi, mai bine
deghizată.
În concluzie, o spun cu toate riscurile de a fi iar catalogat drept „pupin“:
Traian Băsescu pe care l-am cunoscut eu, ca şef al unei instituţii care era
pusă sub autoritatea preşedinţiei, era în primul rând preşedinte. Ca
preşedinte, Traian Băsescu a avut un comportament instituţional corect,
lipsit de umori sau capricii, ceremonial politicos şi omeneşte deschis. Nu
spun că nu putea fi şi altfel ori că era mereu aşa: spun doar cum l-am văzut
noi, Tania Radu, Mircea Mihăieş şi cu mine, în dăţile când treburile ICR-
ului ne duceau la el. Ca preşedinte, Traian Băsescu a înţeles şi a sprijinit o
reformă culturală pentru care nu cred că era culturalmente pregătit, ca
persoană privată. Spun asta, deoarece reforma mea se baza pe excluderea
naţionalismului dintre politicile culturale şi presupunea scoaterea culturii
române din zodia nefastă a strategiilor de „cultură oficială“ (pentru care
„valoare naţională“ nu poate avea decât ceea ce a fost mai întâi oficializat
prin verdictul instituţiilor statului), etichetă de care uzează toate instituţiile
statului, în frunte cu Academia Română. În raport cu Justiţia, Traian
Băsescu pe care l-am cunoscut eu semăna mult mai mult cu cel care a spus
„Între fratele meu şi Justiţie, aleg Justiţia“, decât cu cel care, după ce nu a
mai fost preşedinte, între DNA şi Elena Udrea a ales-o pe Elena Udrea.

6. SCHIMBAREA LUI TRAIAN BĂSESCU

Aveţi vreo explicaţie pentru felul în care este acum Traian Băsescu, un

56
om care se răfuieşte cu magistraţii, care vorbeşte, uneori, la fel ca unele
personaje destul de dubioase, cu probleme penale?
Mi se pare că sunt posibile două tipuri de explicaţii: primul tip pleacă de
la ipoteza binelui public; celălalt de la ipoteza jocului politic. Ambele
tipuri de explicaţii folosesc un principiu comun, „Ceea ce se vede, se
declară ori se mărturiseşte public este întotdeauna mai puţin şi altfel decât
ceea ce se petrece în realitate“, şi patru premise comune: (a) prima este că
Traian Băsescu, ca toţi politicienii cu care a concurat şi s-a încontrat,
provine din mediul politic românesc postdecembrist standard: el nu poate
fi, în premisele sale, diferit de ei; (b) a doua este că Traian Băsescu, ca toţi
ceilalţi, făcea şi el parte dintr-un grup mai mult sau mai puţin constant de
prieteni politici, cu care împărţea anumite interese economice şi de
promovare ori supravieţuire politică; (c) a treia premisă este că, în mediul
prin definiţie echivoc şi promiscuu (din punctul de vedere al relaţiilor cu
statul) format din politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti, funcţionari de
stat, bancheri, băgători de seamă cu influenţă (te miri unde), oamenii din
servicii, întreprinzători etc., grupul căruia îi aparţinea Traian Băsescu
interacţiona continuu cu celelalte grupuri de interese, relaţiile dintre
acestea fiind bazate atât pe concurenţă nemiloasă, cât şi pe cooperare
interesată; (d) a patra premisă: grupul de interese căruia i-a aparţinut
Traian Băsescu înainte de a deveni preşedinte nu a fost niciodată unul
dintre marile grupuri de interese.
Enunţ aceste premise, deoarece nodul întrebării referitoare la atitudinea
lui Traian Băsescu faţă de justiţie stă de fapt în elucidarea raportului pe
care fostul preşedinte l-a avut cu grupul de interese căruia i-a aparţinut;
adică relaţia sa, ca preşedinte, cu prietenii săi politico-economici. Bun. Şi
acum explicaţiile.
Primul tip de explicaţie foloseşte ipoteza binelui public şi susţine că
Traian Băsescu, când a devenit preşedinte, s-a desprins de grupul său de
interese, pe care l-a lăsat să evolueze în voia lui, lăsându-l însă să
beneficieze, în ochii altora, de prezumţia că ei, membrii grupului, se află în
continuare sub protecţia fostului lor partener, devenit acum şef al statului.
Iar după ce a încetat să mai fie preşedinte, Traian Băsescu a redevenit un
membru partizan al grupului său de prieteni. Asta ar explica de ce a
protejat independenţa justiţiei cât timp a fost preşedinte şi de ce i-a criticat
procedeele şi obiectivele, când a redevenit particular. La întrebarea de ce

57
justiţia nu i-a anchetat prietenii cât timp a fost preşedinte, sunt posibile
două răspunsuri: (i) nu pentru că i-a protejat, ci pentru că nu le-a venit
rândul; (ii) pentru că i-a protejat tacit, sfiindu-se, în proaspăt dobândita ei
independenţă, să declanşeze anchete tocmai în zona de unde îi venea
garanţia instituţională că politicul nu se va băga peste ei. E posibil ca
oamenii din justiţie să fi făcut acest raţionament pragmatic: câştigăm mai
mult limitându-ne acum, pentru că astfel ne putem consolida, iar ecarisajul
va fi oricum masiv; dacă nu o facem, nu ne vom putea niciodată consolida
autonomia; în plus, actualul şef al statului nu e etern, iar după el, cu
independenţa cuirasată, vom putea ataca şi zonele care, deocamdată, au
fost lăsate din prudenţă în suspensie. Vi se pare stupid? Implauzibil? Mie,
nu.
Al doilea tip de explicaţie foloseşte ipoteza luptei politice. Traian
Băsescu provenea dintr-un grup de interese secundar şi fără forţă politică
semnificativă în jocul politic de la noi. Victoria lui în alegeri a fost o
surpriză, care a pus în derută clanurile bine consolidate şi politic, şi
economic, şi instituţional. Ca un jucător versat, Băsescu a jucat cu singura
armă la care nu s-ar fi gândit nici unul dintre granzii sistemului
postdecembrist: modificarea câmpului politic prin acţiunea justiţiei. A dat
deci mână liberă justiţiei să facă curăţenie. Nu trebuia să se teamă prea
mult de eventualele anchete îndreptate împotriva propriilor săi prieteni,
deoarece grupul său de interese era de raftul al doilea ori chiar al treilea.
Cumva, Băsescu a făcut ca justiţia americană în lupta cu Al Capone: dacă
nu îl puteam înfunda pentru crime, atunci să-l înfundăm pentru evaziune.
Şi numai aşa a putut fi scos din circuitul criminal Al Capone. Luptând
pentru consolidarea puterii după ce a fost ales, Traian Băsescu a dus lupta
politică făcând două mişcări la care nu se gândise nimeni: s-a situat brusc
în afara sistemului (el, care făcuse parte din sistem!), abandonând orice
fidelitate faţă de omertà şi solidarităţile de grup, şi a lăsat justiţia să
elimine centrele de putere adverse, pentru vini care, în lumea din care
provenea, constituiau modus operandi. Iar grupul său de prieteni a fost
explicit apărat şi protejat. De ce ar fi acceptat oamenii din justiţie aşa
ceva? Din motivele expuse mai sus, verbatim. De ce şi-a schimbat Traian
Băsescu atitudinea? Pentru că nu mai e preşedinte, iar lupta politică are cu
totul alte coordonate acum decât înainte.
Vă daţi imediat seama că cele două explicaţii pot fi combinate: asta
deoarece chestiunea dacă Băsescu şi-a protejat sau nu prietenii devine

58
secundară în raport cu realitatea care a fost creată prin decizia justiţiei de a
folosi invitaţia preşedintelui să îşi asume deschis independenţa şi să
lovească unde doreşte. La început, e drept, unde se putea; dar, deoarece
grupul de interese din care făcea parte Băsescu era secundar, zona care
putea fi anchetată constituia deja aproape totul; în plus, preşedintele avea
oricum să plece după al doilea mandat.
O critică frecventă adusă fostului preşedinte decurge din principiul că
toate acţiunile lui Traian Băsescu trebuie judecate numai în funcţie de ce
anume a gândit el cu adevărat despre ele. Astfel, se spune că Traian
Băsescu nu a avut nici o contribuţie la reforma justiţiei, deoarece el nu a
crezut niciodată în ea; la fel, condamnarea comunismului ar fi lipsită de
valoare, deoarece (aşa suna argumentul) Traian Băsescu nu ar fi dat doi
bani nici pe comunism, nici pe anticomunism. Raţionamentul e falacios,
deoarece indiferent de ce anume credea în privat omul Băsescu, în public
preşedintele a făcut anumite lucruri, care fără el nu ar fi existat. A crezut
ori nu în ele? Se îndoia de ele? A avut motivaţii ascunse? Singurul lucru
cert sunt faptele: ele au existat, ele au avut consecinţe. Ele au creat
realitate, nu presupusele „motivaţii ascunse“. Aşa cum contra factum non
est argumentum, nu poate fi ridicată împotriva realităţii că justiţia a fost
reformată (dovadă că PSD+ALDE se luptă de un an de zile să o spargă în
bucăţi şi nu prea reuşeşte) ipoteza că, în sinea lui, Băsescu nu a crezut în
ea ori că a avut gânduri ascunse în ce-o priveşte. Oricare i-ar fi fost
intenţiile, el şi le-a urmărit prin intermediul întăririi independenţei justiţiei.
Toţi ceilalţi politicieni, inclusiv cei de azi, îşi urmăresc scopurile prin
intermediul subordonării justiţiei. Deci ce gândea Traian Băsescu este
secundar, important e că a sprijinit-o în autonomia ei şi că România a avut
astfel numai de câştigat. A slujit, adică, interesul naţional. Cei care spun
astăzi că sub Traian Băsescu justiţia era mai rea decât sub Adrian Năstase
ignoră complet faptul că justiţia de azi a înregistrat progresele făcute în
timpul preşedinţiei lui Traian Băsescu, cu oamenii numiţi de el. E o
dovadă de enormă rea-credinţă să spui că Traian Băsescu, ca preşedinte, a
distrus justiţia.
Nu trebuie neapărat să-l simpatizezi pe Traian Băsescu ca să preţuieşti
ceea ce a făcut ca preşedinte. Şi nici nu trebuie să fii un admirator al lui ca
să înţelegi binele pe care l-a făcut (poate urmărind anumite interese).
Trebuie să fii doar inteligent şi să fi putut depăşi nivelul explicaţiilor
angelice, care la noi funcţionează după principiul: când îi judecăm pe alţii,

59
singura măsură pe care o acceptăm e absolutul; când ne judecăm pe noi,
singura măsură pe care o acceptăm e dictonul: „unde nu e, nici Dumnezeu
nu cere“.

7. INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN

Când aţi ajuns în ICR, în 2005, era o instituţie politizată?
Istoricul, cred, spune totul. În 2003, printr-o lege votată în parlament,
Fundaţia Culturală Română s-a transformat în Institutul Cultural Român.
Fundaţia Culturală Română s-a născut în februarie 1990, când, printr-un
decret-lege al Frontului Salvării Naţionale, o structură a fostei Securităţi,
„Asociaţia România“, a fost transformată în Fundaţia Culturală Română, la
conducerea căreia a fost numit Augustin Buzura. Augustin Buzura a
condus-o din 1990, când a fost numit preşedinte de Ion Iliescu, până în
2005, când a fost demis de Traian Băsescu. Am aflat de intenţia lui Traian
Băsescu de a mă numi la conducerea ICR printr-un telefon pe care l-am
primit de la Cotroceni, de la Andrei Pleşu, pe vremea aceea consilier
prezidenţial. Apoi, într-una din zile, am fost convocat la Cotroceni pentru
numire, spunându-mi-se că va fi de faţă şi academicianul Buzura. M-am
întreţinut un timp cu Buzura în anticameră, apoi am fost invitaţi înăuntru.
Era a doua oară când îl întâlneam pe Traian Băsescu (prima oară a fost
imediat după ce fusese confirmat preşedinte, când Andrei Pleşu şi cu mine
– în calitatea mea de atunci, de membru în conducerea CNSAS – l-am
informat pe noul preşedinte de stadiul în care se găsea CNSAS cu
preluarea arhivei fostei Securităţi şi de refuzul SRI şi SIE de a o preda, aşa
cum pretindea legea). După ce ne-a întâmpinat în picioare, preşedintele s-a
aşezat la birou, iar pe noi ne-a invitat să ne aşezăm pe fotoliile din faţa
biroului. I s-a adresat lui Buzura. „Domnule academician, vă mulţumesc
pentru serviciile pe care le-aţi adus în calitatea dvs. de preşedinte al
Institutului Cultural Român şi al Fundaţiei Culturale Române. Consider că
v-aţi făcut cu onoare datoria în aceşti cincisprezece ani în care v-aţi aflat la
conducerea acestor instituţii de cultură. Este însă momentul unei schimbări
şi a unui nou dinamism. Vă eliberez din funcţie şi îl numesc din acest
moment pe domnul Patapievici în poziţia pe care aţi ocupat-o“.
Întorcându-se apoi spre mine, m-a felicitat pentru numire, scurt, cazon,
spunându-mi „domnule director“. Fără să se ridice din scaun, s-a întors din

60
nou spre Buzura, care a început să vorbească. I-a spus preşedintelui că este
bolnav, că va suferi în curând o operaţie grea, că a muncit din greu ca să
facă lucrurile să meargă bine şi a cerut încă câteva luni, un răgaz, o
amânare ceva mai lungă, „ca să-şi poată pune lucrurile în ordine“.
Preşedintele a tăcut o vreme, privindu-l în ochi, apoi i-a spus: „Domnule
academician, regret problemele dumneavoastră de sănătate. Decizia mea e
luată. Sunt sigur că vă veţi putea îngriji mai bine de sănătate departe de
răspunderile conducerii. Şi am certitudinea că dl Patapievici vă va oferi tot
răgazul necesar, la preluarea funcţiei, ca să vă puneţi toate lucrurile în
ordine“. Apoi s-a ridicat în picioare. I-a mulţumit încă o dată lui Buzura
pentru tot ce a făcut, i-a urat sănătate, ne-a strâns mâinile şi ne-a condus,
jumătate de drum, spre uşă. Când ajunseserăm la uşă iar Buzura deja
aproape ieşise, şi eu pe urmele lui, preşedintele m-a chemat înapoi.
„Domnule Patapievici, rămâneţi încă un minut, vă rog!“ I-am spus la
revedere lui Buzura (care nu mi-a răspuns), m-am întors şi, firesc, m-am
aşezat pe scaunul pe care stătusem. Preşedintele mi-a spus: „Nu, vă rog să
staţi pe scaunul pe care a stat domnul academician“. Mirat, mi-am
schimbat locul. S-a uitat la mine pieziş, din ochiul lui îngropat sub arcadă:
„Să ţineţi bine minte această scenă, domnule Patapievici. Pentru că, dacă
n-o să ştiţi să vă daţi demisia la timp, la fel se va întâmpla şi cu
dumneavoastră“. Şi m-a privit mohorât câteva secunde. Apoi mi-a spus:
„Nu vă umiliţi în faţa puterii“. Şi ne-am despărţit. O spun în faţa istoriei:
Traian Băsescu nu a intervenit niciodată în activitatea Institutului Cultural
Român; dimpotrivă, ne-a protejat de presiuni politice, iar în scandalul
„poneiului roz“ ne-a apărat fără rezerve.
Aţi demisionat, alături de vicepreşedinţii ICR, Mircea Mihăieş şi Tania
Radu, în 2012, când Institutul a trecut sub tutela Senatului, prin acea
decizie a CCR care declara constituţională o ordonanţă dată de Guvernul
Ponta. E politizat acum ICR? Avem o creatoare de modă care-l conduce.
Oricine ar fi la conducerea Institutului acum, politizarea lui nu mai
apare ca o abatere de la lege, ci ca o consecinţă a aplicării ei. Când, în
iunie 2012, Guvernul USL a scos ICR de sub autoritatea simbolică a
preşedinţiei şi l-a subordonat autorităţii politice a Senatului, Ponta a impus,
în mod conştient, politizarea. ICR este azi o instituţie la cheremul
politicienilor, după formula deja falimentară a radioului şi televiziunii
publice, a CNA-ului etc. La noi, formula cea mai sigură de a politiza o

61
instituţie este să o subordonezi parlamentului. Comisie de control
parlamentar?! Să fim serioşi: trafic de influenţă sub acoperire legală.

8. LIBERTATEA ŞI CORECTITUDINEA POLITICĂ

Spuneaţi, la un moment dat, că „libertatea este un lucru pe care trebuie
să-l dobândeşti, libertatea primită de-a gata strică“. Cum v-aţi dobândit
libertatea? Aveţi, la 60 de ani, toată libertatea pe care v-aţi dorit-o?
Pe măsură ce îmbătrâneşti, înţelegi mult mai bine ce vrea să spună
apostolul prin vorba: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de
folos.“ Foarte puţine ne sunt cu adevărat de folos.
Ce ne este de folos?
Bunătatea ne este de folos. Liniştea ne este de folos. Sufletul ne este de
folos. Sănătatea ne este de folos. Bucuria ne este de folos. E de folos să
facem binele, în mod pozitiv, nu doar să ne abţinem de la a face răul. Cred
că educaţia publică ar trebui bazată pe faptul acesta elementar: nimic nu
este mai bun pentru om decât să facă binele.
Revenind la libertate, vă simţiţi un om deplin liber?
Nu cred că sunt un om deplin liber. Sunt ţinut de multe constrângeri, şi
nu mă refer la zona privată. Răspunsul pe care vi-l dau nu este unul privat,
ci unul public, iar acela e că nu sunt un om liber. Înainte de 1989 nu am
publicat nimic: mi se părea absurd să mă zbat pentru a mă pune şi mai
mult în situaţia de a putea fi supravegheat, condiţionat şi înregimentat mai
bine. În anii 1990, când publicam câte trei sau patru articole pe săptămână,
m-am simţit absolut liber. Apoi, odată cu CNSAS-ul, a început deceniul
meu instituţional, când libertatea mea publică a fost limitată de
responsabilităţile instituţionale. Fapt care a continuat, până în 2012, cu
ICR-ul. Dar din iulie 2010 m-am retras complet din presă, iar din august
2012 şi din spaţiul public. Mi-am regăsit libertatea publică din anii 1990?
Nu. Între timp, a trebuit să descopăr că spaţiul public nu este numai un
spaţiu al posibilei libertăţi de expresie, ci şi al campaniilor de character
assassination. Faţă de anii 1990, spaţiul nostru public este azi dominat de
ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural,
şi de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă

62
extraordinar de eficiente împotriva oricui. Cum nu eşti pe linie, cum devii
fascist; cum deplângi că se munceşte prost, cum devii duşmanul săracilor;
cum preţuieşti creştinismul, cum devii fundamentalist; cum critici
islamismul, cum eşti denunţat ca islamofob; cum critici establishment-ul
neoavangardei, cum devii reacţionar (şi eşti demascat ca toxic); cum
respingi socialismul, cum devii legionar; cum îţi declari anticomunismul,
cum eşti imediat declarat taliban; cum eşti pro-capitalist, cum ţi se lipeşte
eticheta de darwinist social; cum critici politicile identităţii de gen, cum
eşti demascat ca rasist; cum elogiezi Europa, cum devii suprematist (alb,
bărbat, creştin, heterosexual…); etc. etc. Unde ideologia domină,
stigmatizarea e întotdeauna un procedeu al intimidării; şi unde
stigmatizarea poate fi instituţionalizată sau propagată instituţional (inclusiv
prin mass-media), spaţiul public nu mai este al tuturor şi, ca atare,
libertatea unora e mai mică, din cauza puterii altora, care, fiind mai greu de
echilibrat, e mai mare.
De ce credeţi că am ajuns aici? E o corectitudine politică care nu ne
mai lasă să facem diferenţa între bine şi rău. Toţi trebuie să fim în acelaşi
fel, pentru că altfel…
Altfel, când cineva se simte ofensat, se duce la Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării şi cere închiderea gurii considerate de el/ea
drept ofensatoare, iar directorul Consiliului, care este acolo de pe vremea
lui Adrian Năstase, el l-a pus, pedepseşte. Acest om, pus acolo să apere
ortodoxia progresistă, se simte atât de îndreptăţit în puterea lui
discreţionară, încât foloseşte fără să se jeneze expresia: „Cristian Tudor
Popescu trebuia pedepsit“. Auziţi: trebuia pedepsit. M-a înfiorat.
Preşedintele unei instituţii dintr-un stat democratic ne explică calm şi sigur
pe el de ce, la vini (închipuite) egale, şefa guvernului nu trebuia pedepsită,
în timp ce jurnalistul trebuia pedepsit. E, totuşi, incredibil! Iar lumea
salută acest lucru ca fiind bun, pentru că, nu-i aşa?, corectitudinea politică
ar fi un fel de politeţe care ne face pe noi, mârlanii de rând, să devenim
bine-crescuţi. Pentru corectitudinea politică, critica ortodoxiei ei constituie
un delict. De pildă, critica politicii extrase de islamişti din islam se
numeşte islamofobie, uneori chiar „islamofobie fascistă“. În Franţa, cariera
unui istoric care a argumentat teza că Occidentul medieval nu datorează
atât de mult islamului (cum s-a ajuns să se creadă în ultimii ani) a fost
curmată prin acuzaţia că lucrarea sa nu are legătură cu ştiinţa, ci este o

63
expresie a „islamofobiei savante“. La noi, Traian Ungureanu a fost acuzat
de extremism pentru că a criticat conivenţa cu islamismul a progresiştilor
occidentali. Dar, te întrebi, de ce ţi-ar păsa că eşti numit islamofob, când tu
nu eşti? Sau fascist, când tu nu eşti fascist? Îţi pasă, pentru că fascismul e
rău, iar islamofobia este o fobie, fobia fiind o reacţie a intoleranţei
viscerelor, nu una a inteligenţei. Cum şi antisemitismul poate fi văzut ca o
fobie, islamofobia poate fi si ea înţeleasă, deci, ca un soi de rasism. Îţi
pasă, pentru că orice om decent ţine la imaginea lui şi nici un om decent nu
vrea să aibă o reputaţie de rasism sau fascism sau antisemitism sau
suprematism. Or, dacă despre tine se spune că eşti rasist, pentru că din
islamofob rezultă imediat rasist, reputaţia ta este grav afectată.
Despre mine s-a spus, la începutul anilor 2000, că sunt „neointerbelic“,
că reiau ideile legionarilor, că sunt fundamentalist, antifeminist,
antioccidental, antimaghiar, antiminoritar, antisemit, antigay etc., găsiţi
lista completă în cele două numere pe care le-a dedicat Observatorul
cultural – o publicaţie care militează explicit pentru corectitudinea politică
– condamnării cărţii mele Omul recent (2001). Nu mi-a plăcut să văd lipite
de mine aceste etichete, care pentru mine sunt infamante. După cum nu
mi-a plăcut să fiu etichetat drept anti-român, detractor al istoriei naţionale,
animat de ură faţă de România, când, după Politice (1996), am intrat în
vizorul naţionaliştilor. Nu mi-a plăcut pentru că nu au nici un raport cu
mine şi pentru că, mai mult decât conţinutul veritabil al cărţilor mele,
reputaţia mea publică, în epoca mass-media, nu e făcută de cititorii mei,
care ştiu realitatea, ci de detractorii mei, care o deformează militant.
Dovadă pagina mea de Wikipedia, făcută de detractorii mei, nu de cititorii
mei. Prin urmare, care e arma corecţilor politic şi a comisarilor lor? Arma
lor este decenţă noastră: ei mizează pe dorinţa oamenilor de a nu fi
zugrăviţi în ochii semenilor lor ca neoameni; ne şantajează, prin
ameninţare cu stigmatul, cu dreptul nostru la o imagine decentă. Orice om
decent are oroare să fie numit rasist, antisemit, suprematist. Nu poţi spune,
de exemplu, că ţi se par indecente anumite aspecte ale paradelor gay. Dacă
o faci, se cheamă că eşti homofob. Or, tu nu îi deteşti pe homosexuali, îţi
displace numai sindicalizarea unui anumit tip de militantism şi schimbarea
standardului, care ar trebui să fie comun, de decenţă publică. Şi te trezeşti,
în urma acestei critici, că ai fost băgat, împotriva voinţei tale şi fără nici un
suport real, în căsuţa nasoală a homofobilor. Corectitudinea politică a
câştigat încă o victimă, confirmându-şi astfel puterea pe care o are asupra

64
opiniei publice. În Occident, corectitudinea politică este foarte puternică:
universităţile sunt bastioanele ei, progresiştii comisarii ei. Prin progresist
înţeleg omul care a adoptat ca ideologie interdicţiile, anatemele şi
excluziunile corectitudinii politice. Cuvântul „progresist“ poate induce în
eroare, pentru că sugerează că progresiştii sunt mereu cu progresul. Nu
este aşa. Ei sunt, cumva, chiar regresişti; dar ei aşa îşi spun şi aşa le spun şi
eu, când îi critic. Cât mă priveşte, eu nu sunt deloc împotriva progresului:
s-a văzut, prin tot ce am făcut la CNSAS şi ICR că funcţionez prin
respectarea procedurilor democratice, că sunt animat de spirit liberal şi că
măsurile luate ori sprijinite de mine au adus progres, nu regres şi nici
conservatorism. Când critic progresiştii, critic puterea lor de a anatemiza şi
exclude. Eu sunt împotriva ideologiei lor, care e un marxism cultural şi
care le conferă o putere de care uzează pentru a face curăţenie în jur şi a
putea rămâne singuri puternici, ei împreună cu statul. Ei şi statul, adică,
până la urmă, ei, statul. Ca obiect al detractorilor de tot felul, cu imaginea
făcută mai mult de ei, decât de scrierile sau spusele mele, şi cu o capacitate
de a corecta ce spun ei despre mine mult redusă de puterea lor şi de
eficacitatea campaniilor de presă, nu, nu mă simt complet liber. În 2012,
Dan Perjovschi scria, în admirabila sa rubrică din 22: „De facto,
Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, ştiu alţii mai bine
decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alţii despre
el“. Observaţie pe care Vladimir Tismăneanu a comentat-o astfel: „Mi-a
deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice
ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă
care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat“.

9. ACUZAŢIA DE LIPSĂ DE PATRIOTISM

Probabil că acum, dacă aţi avea acelaşi discurs aprig din anii ’90, aţi
putea fi acuzat inclusiv de defăimarea ţării.
Oh, sunt vechi în meseria asta. Am fost deja acuzat: după ce am publicat
Politice, şapte universitari din Cluj au făcut o petiţie către Ministerul
Justiţiei şi au cerut să mi se retragă cetăţenia română.
Cum comentaţi această temă relansată în spaţiul public de PSD?
Monica Macovei şi Cristian Preda au fost acuzaţi de liderii PSD de
defăimarea ţării. Este un pericol pentru democraţie acest subiect sau este

65
încă unul prin care Puterea vrea să ne ţină antrenaţi în spaţiul public?
Amândouă, probabil. Naţionalismul e bun şi ca deturnare a atenţiei şi ca
mobilizare permanentă. De fapt, este cam acelaşi lucru, pentru că emoţia
care e mobilizată public prin naţionalism e împiedicată să devină ori să
mai fie politică. Or, asta îi ajută pe cei ce mânăresc treburile publice: îi
ajută să deturneze atenţia politică faţă de malversaţiunile lor spre obsesia
morală legată de emoţia naţională. Pentru infractorii care iau azi decizii, e
foarte important ca lumea să se emoţioneze de defăimarea ţării de către
Monica Macovei sau Cristian Preda, şi nu de malversaţiunile pe care le fac
ei la lumina zilei în parlament, în guvern, şi care sunt, prin această
deturnare, uitate ori măcar trecute cu vederea.
Când vorbim de naţionalism, de patriotism, ne cam împiedicăm în
cuvinte. În timpul războiului, E. Lovinescu se numea pe sine naţionalist.
Când, după război, naţionalismul a devenit moneda de schimb a politicilor
extremiste, Lovinescu a preferat să folosească cuvântul patriot. În alt
context cultural, în secolul al XVIII-lea, Samuel Johnson spunea că
patriotismul e ultimul refugiu al plebei. Ce putem înţelege de aici? Am
putea spune că naţionalistul face din patria lui o religie, iar patriotul vede
în ea o familie. Pentru religie nu faci ceva, i te închini; pentru familie faci:
cauţi să îi sporeşti prosperitatea, siguranţa şi starea de bine. Naţionalismul
este patriotismul celor care nu ştiu să-şi slujească patria decât declamând şi
închinându-se la simboluri. Patriotismul este mai dificil, pentru că se
probează prin fapte: ce înseamnă să-ţi iubeşti familia dacă nu faci nimic
pentru ea? Patriotul îşi slujeşte ţara aşa cum îşi iubeşte familia: muncind,
prosperând, căutând pentru ea dreptatea, pacea, echilibrul şi starea de bine.
Naţionalistul identifică patrioţii adevăraţi după intensitatea cu care
declamă partiturile naţionale şi după pietatea cu care se închină la
simbolurile naţionale. Dar acesta este un patriotism vid! Patriotismul,
dimpotrivă, este o faptă. Echipa pe care am condus-o la ICR, în perioada
de şapte ani şi jumătate cât am fost acolo, a fost una eminamente
patriotică. Toţi oamenii aceia au fost patrioţi şi, ca atare, ei, nu
declamatorii de partid şi de stat, meritau cu adevărat să aibă Steaua
României. Dar rodul muncii lor a fost batjocorit.
Victor Ponta a spus că nu meritaţi Steaua României, că sunteţi fascişti,
antiromâni.

66
 În Ordonanţa de urgenţă prin care ICR era adus în subordinea Senatului,
Guvernul USL scria că simpla noastră prezenţă la conducerea ICR
dăunează unităţii poporului român. Naţionalismul lor este o religie de
proşti şi, ca atare, este un antipatriotism. De cele mai multe ori, acest
naţionalism a constituit alibiul celor care sunt incapabili să fie patrioţi. Din
păcate, naţionalismul găseşte mereu suport în emoţia populară, în timp ce
patriotismul veritabil, când nu umblă cu capul spart, trece nebăgat în
seamă.
Aţi fost, aşadar, de toate. Şi fascist, şi „detractorul lui Eminescu“, şi
antiromân, pe alese. Vă descriaţi, la un moment dat, drept un copil rebel,
dar premiant la şcoală. Cât de rebel mai e acum Horia-Roman
Patapievici?
Hmm, rebelul premiant… Nu ştiu cât de rebel mai sunt… Oricum, e clar
că nu-mi place lumea în care trăiesc, dar nu pentru că i-aş detesta sau
dispreţui valorile de bază, capitalism, liberalism, creştinism, democraţie.
Dimpotrivă, îmi displac rebelii de azi, care sunt anticapitalişti, anticreştini
şi antiliberali (crezând că sunt, în acest mod, cu adevărat democraţi).
Rebelii de azi îmi par nişte rebeli lucrativi: sunt împotriva lui Dumnezeu,
împotriva civilizaţiei occidentale, împotriva ideii de ordine morală, sunt
socialişti, dar trăiesc foarte confortabil pe seama capitalismului şi a ordinii
morale. Rebelii de la Columbia care i-au interzis accesul în universitate lui
George W. Bush, dar l-au aplaudat îndelung pe Mahmoud Ahmadinejad
când le vorbea de putreziciunea Americii, nu s-au mutat în Iran de sila
ordinii morale a lumii pe care o beştelesc, au rămas tot la New York şi tot
în capitalism, cu frumoase conturi în bancă şi în deplină siguranţă,
protejaţi de ordinea morală creştină şi odiosul sistem militaro-industrial
american, pe care toţi progresiştii le denunţă. Nu-mi plac aceşti rebeli, care
îl au ca idol cool pe Che Guevara, un criminal, şi pe care lumea bună de
azi îi transformă în vedete mediatice. Deci, cumva, rebel tot am rămas,
nu?, măcar faţă de lumea bună… Ca să aibă sens, oare rebeliunea nu ar
trebui să aibă legătură cu libertatea, cu strădania de a dobândi un adevăr pe
care conformismul celor din jur îl ascunde? De ce te-ai revolta, dacă nu ar
fi pentru obţinerea unui bine mai înalt? A fi rebel fără cauză e ca şi cum ai
căuta o eliberare în nimic. Befreiung in das Nichts numesc asta filozofii.
Ce fel de emancipare e asta, în care te eliberezi de toate constrângerile
pentru a ajunge în nimic sau a deveni asemeni nimicului? Nu e nici o

67
eliberare, e nihilism. La modă ori cu simbrie, puţin contează, e acelaşi
nihilism bon ton (dar şi bon marché), care NU îmi place. Aceştia sunt
rebelii occidentali, al cărui tip a fost importat şi la noi de intelectualii care
se cred sau se vor progresişti.

10. CE AM FĂCUT LA ICR (ŞI CE S-A ALES DE TOATE

SUCCESELE ECHIPEI MELE)
Pentru noi, însă, în România, a fi rebel înseamnă să te opui şi să rezişti
culturii furtului organizat, practicilor conformismului, complicităţilor
infracţionale, colectivismului, conservatorismului pesedisto-peremist,
vulgatei naţionaliste, culturii oficiale etc. Când furtul este cultura oficială a
unei instituţii, a te opune furtului este un act de rebeliune. A refuza
ciupeala e un gest moral; a o denunţa, când toţi ciupesc, e un act de
rebeliune. A te sustrage lanţului exacţiunilor pe care toţi le fac e un act de
rebeliune. Să fii în conducerea CNSAS şi să nu denunţi jocul serviciilor cu
dosarele fostei Securităţi e un act de conformism, încurajat (dacă nu chiar
impus) de cultura complicităţilor profitabile, care e cultura dominantă a
instituţiilor noastre. Să-l denunţi, când eşti în minoritate în propriul
Colegiu şi când parlamentul trimite comisii de anchetare a ta şi a celor care
refuză să tacă, e un act de rebeliune. Eu şi trei sau patru colegi din
conducerea CNSAS l-am făcut. Sunt convins că aceste acte de rebeliune au
ajutat mai mult societatea noastră decât conformismul competent al celor
care s-au complăcut. În cazul ICR, situaţia a fost foarte asemănătoare.
Puteam să păstrez poziţia personală de privilegiu pe care mi-o conferea
instituţia creată de predecesorul meu. Între scriitori şi artişti, aş fi avut
numai prieteni, aşa cum reuşise el să îşi facă; guvernul şi parlamentul m-ar
fi tratat ca pe un om responsabil şi patriot, care ştie să respecte valorile
naţionale şi care promovează cultura omologată de Academie şi de
uniunile de creaţie; aş fi avut inteligenţa să fac un serviciu, două, câte un
fleac semnificativ, oamenilor care contează şi care ne reprezintă statul;
artiştii ar fi înţeles că accesul la programe este un privilegiu, şi s-ar fi
înghesuit să facă parte, punându-se bine cu mine, dintre oamenii
importanţi ai culturii noastre oficiale; mai pe şleau, ar fi dat orice să facă
parte din clientela mea, iar eu, ca preşedinte, aş fi fost cu siguranţă – căci
aşa îmi dicta interesul personal – generos. Aşa ar fi arătat lucrurile dacă m-
aş fi supus culturii instituţionale dominante la noi, care este cultura

68
complicităţilor profitabile. Am fost însă rebel: am făcut exact contrariul.
Am transformat o instituţie de privilegiu într-una de merit; am pus în
centrul activităţii institutului ideea de program şi am introdus jurii externe
pentru evaluarea lor; am retras personalul institutului din decizia de fond
asupra calităţii artiştilor şi am limitat-o la respectarea procedurilor; am
făcut ca decizia în institut să devină colegială (şi nu autoritară, cum
fusese), iar rolul conducerii în selectarea artiştilor a fost complet eliminat;
am înlocuit ideea de propagandă culturală, care domneşte în minţile tuturor
guvernanţilor, cu cea de parteneriat cultural, care le apare multora un soi
de trădare a intereselor naţionale; am înlocuit noţiunea de cultură oficială,
cu care operează mai toate instituţiile de stat, cu noţiunea de cultură
română vie, modernă, contemporană; am imaginat programe care să
stabilească punţi între piaţa culturală românească şi pieţele culturale
străine, iar activitatea institutelor din străinătate a fost reorganizată pentru
a se putea integra în ţesutul cultural de piaţă al ţărilor gazdă; în fine, am
sporit semnificativ bugetele de programe prin parteneriate externe şi am
redus toate cheltuielile administrative la 20% din bugetul total (restul
reprezentând programele). Această reformă, în ciuda succesului ei, mi-a
atras numai antipatie. În străinătate, adică acolo unde trebuia să facem
proba valabilităţii reformei noastre, ICR a început să fie văzut ca o
instituţie modernă, vie, dezinhibată, atrăgătoare şi inovativă, fără legătură
cu anchiloza obişnuită (când securistă, când oficioasă) a reprezentanţelor
noastre din străinătate; începuserăm în fine, după atâţia ani de răceală şi
rezervă, să fim respectaţi, căutaţi, cultivaţi, chiar imitaţi. Semnul
succeselor noastre au fost parteneriatele externe, care, în ultimii doi ani de
funcţionare, aproape ne-au dublat bugetele programelor din străinătate.
Dacă în străinătate eram lăudaţi şi ajunseserăm să fim aleşi pentru a
conduce reţeaua europeană a institutelor naţionale de cultură din Uniunea
Europeană (EUNIC), în ţară eram batjocoriţi şi injuriaţi, fiind acuzaţi când
de nesocotirea ori chiar batjocorirea valorilor naţionale, când de
pornografie, când de promovarea nulităţilor, când de „băsism“ şi
clientelism. A fost o experienţă amară. Care a devenit şi mai amară când
am văzut că toate programele noastre, la care munciserăm atât, au fost în
doi timpi şi trei mişcări călcate în picioare de Andrei Marga, adus de USL
la conducerea ICR după ce institutul a fost subordonat senatului. În marea
lui majoritate, mediul cultural nu s-a împotrivit readucerii institutului la
statutul lui iniţial, de instituţie de privilegiu. Cultura complicităţii

69
profitabile a fost reintrodusă. Cultura română a fost supusă iar criteriului
de a fi Oficială şi Naţională (cu majuscule), iar cultura contemporană a
fost repudiată ca lipsită de relevanţă naţională. Spre surprinderea mea,
artiştii (cu foarte puţine excepţii) s-au adaptat. Regimul clientelar,
personal, s-a reinstalat. Presa, care înainte vedea clientelism în fiecare
scriitor care nu îl înjura pe Traian Băsescu prezent în programele ICR,
acum tăcea. A tăcut când oamenii competenţi au fost daţi afară, a tăcut
când institutele din străinătate au fost dezmembrate şi obligate să facă
propagandă, a tăcut când naţionalismul cultural a înlocuit profesionalismul
managerial. Marga a fost ridiculizat pentru calorifer, dar distrugerea
instituţiei nu a fost condamnată, iar reforma pe care o făcusem împreună
cu echipa mea nu şi-a găsit apărători. Acest uriaş efort instituţional făcut în
slujba binelui comun a fost batjocorit în toate felurile. Pe Andrei Marga,
care a distrus o instituţie admirabil-funcţională, aflată strict în serviciul
culturii române, nimeni nu l-a judecat. În schimb pe noi, cei care am făcut
posibil acel miracol de succes peste hotare al culturii române, ne-au
batjocorit neîncetat ani de-a rândul. Asta te amărăşte durabil. Şi n-am
depăşit această amărăciune, ea e acolo.
Este un soi de resemnare?
Nu, este o judecată amară la adresa semenilor mei. Nu sunt resemnat,
sunt foarte activ în continuare, dar în alte feluri. Am abandonat complet
felul acela impersonal şi autocentrat de prezenţă publică, specific
intelectualului care e împins de succes să devină o vedetă mediatică,
întreţinută de televiziuni şi purtată prin toate emisiunile, care scrie articole
de atitudine, e chemată să ţină discursuri, scandează la mitinguri şi
semnează continuu scrisori deschise, de protest, de adeziune. S-a terminat.
Contactul meu, acum, cu oamenii, e direct. Dacă nu le pot vedea ochii şi
expresia feţei, discursul e inutil. Când şi când, mai ţin câte o conferinţă
publică, în faţa câtorva sute de oameni. Dar rar. În rest, ţin seminarii
pentru maximum zece oameni, ateliere pentru maximum douăzeci, întâlniri
private, discuţii în doi, trei, cinci. De fapt, dacă le însumăm pe toate, sunt
foarte activ. Sunt deci în continuare implicat în promovarea valorilor în
care cred, individualismul, libertatea, demnitatea personală şi grija faţă de
sufletul nostru nemuritor. Doar că m-am retras din zgomotul mediatic.
Sper să contribui la schimbarea în bine a lumii noastre stând personal de
vorbă cu oamenii pe care îi pot atinge sufleteşte. Lucrurile acestea nu se

70
văd nici la televizor şi nici în ziare, dar sper să aibă asupra sufletelor un
efect mai durabil decât efectul pe care l-au avut, în societate, instituţiile în
care am lucrat sau pe care le-am condus.

11. EXPERIENŢA PERSONALĂ A SECURITĂŢII, ÎNAINTE ŞI

DUPĂ
Aţi crescut într-o familie în care Securitatea a fost mereu prezentă, tatăl
dumneavoastră a fost urmărit, pus aproape zilnic să dea explicaţii scrise
despre perioada în care era în Austria sau în Polonia. Cum aţi simţit asta
în copilărie?
Ani de zile, între 1949 şi 1959, tata a trebuit, uneori zilnic, să dea
declaraţii despre ce a făcut în perioada cât a stat la Viena. Aceste anchete,
cu temerile pe care le generau şi cu tensiunea pe care o întreţineau, au lăsat
o amprentă profundă asupra familiei mele. În perioada în care tata era
astfel anchetat, părinţii lui, rămaşi în satul de lângă Cernăuţi de unde erau,
mureau, sora lui cu fiica ei şi cu soţul erau deportaţi, ca români neloiali
(deşi Vasile, soţul ei, era ucrainean), iar tatăl mamei, singurul bunic pe
care l-am cunoscut, era arestat, ca chiabur. Mătuşile mele fie nu s-au putut
înscrie la facultate, fie nu au putut-o termina, pentru că aveau origine
nesănătoasă, iar unul dintre unchii mei a reuşit să intre până la urmă la
facultate, dar pe numărul acela mic de locuri, rezervate copiilor de chiaburi
sau burghezi. În loc să candideze cu toată lumea în mod egal, pe toate
locurile scoase la concurs, burghezii aveau dreptul să candideze numai pe
1% sau 3% sau 5% din locuri. Emoţional şi moral, Securitatea şi regimul
comunist, în general, erau foarte prezente în familia mea. Eram noi şi erau
ei, iar ei ocupaseră de tot spaţiul public: oricine păşea în spaţiul public se
dădea pe mâna lor, ajungea la mâna lor, deoarece intra pe mâna lor; se
dezvăluia. Ca atare, ce se întâmpla între noi, în familie ori în gândurile
noastre, în conversaţiile noastre, în spaţiul privat, nu trebuia să treacă, sub
nici o formă, în spaţiul public. Asta mi s-a spus explicit când m-am dus
pentru prima oară la şcoală, în clasa I. Mi s-a zis că nimic din ce se
vorbeşte în familie nu trebuie spus în afară; nimic despre oamenii care
veneau la noi în familie. Despre nimeni, cu partidul, nimic.
Tatăl dumneavoastră v-a reproşat că aţi refuzat să fiţi membru al PCR,
după ce, ca student eminent, aţi fost invitat să vă înscrieţi în partid.

71
 Cei mai buni din an au fost chemaţi la Biroul Organizaţiei de Bază
(BOB) şi ni s-a spus: „Luaţi o foaie de hârtie şi faceţi o cerere de intrare în
partid“. Dintre toţi, doi n-au vrut să facă: Constantin Andronache şi cu
mine.
De ce nu aţi semnat?
Pentru că îmi era silă de Partid. Şi pentru că nu aveam nici o ambiţie
socială.
Tatăl dumneavoastră v-a spus că v-aţi nenorocit viitorul, pentru că nu
aţi semnat să intraţi în partid.
Într-o logică a eternităţii regimului comunist, bietul tata avea dreptate.
Dar el credea că nimic nu se va alege de mine şi pentru că refuzam să mă
limitez la o singură specializare şi, după părerea lui, mă iroseam,
împrăştiindu-mă. Cât mă priveşte, eu mă rupsesem de lumea din jur, voiam
să trăiesc rupt. Scriam de la vârsta de treisprezece ani şi, poate de la
cincisprezece, scriam cu conştiinţa unui scriitor profesionist. Şi ştiţi bine
cât de în serios se iau adolescenţii. Dar scriitorii profesionişti publică. Ei
bine, eu voiam să scriu, nu să public. Şi am scris zeci de volume. După
părerea mea, această decizie, de a scrie fără a publica, ilustrează mult mai
puternic cât de separat eram de lumea în care trăiam (tehnic vorbind, de
spaţiul public creat de regimul comunist de la noi din ţară), decât refuzul
de a intra în partid: refuzul decurgea din separare, nu invers.
Povestiţi-ne despre căpitanul Soare. Cum a apărut şi cum a dispărut,
dacă a dispărut, din viaţa dumneavoastră?
În viaţa mea, fizic, el nu a existat nici o clipă. Între octombrie 1994 şi
iunie 1995 am avut o bursă în Germania. Atunci s-a întâmplat totul, când
eu eram absent. Căpitanul Soare, dacă într-adevăr aşa îl chema (oricum,
aşa s-a legitimat), era ofiţer în SRI, în departamentul numit „Apărarea
Constituţiei“. Legat de o anchetă care fusese declanşată împotriva mea, de
care atunci nu ştiam nimic, acest ofiţer SRI începuse pe scara blocului o
acţiune de compromitere a mea (vorbind tehnic, „legendare negativă“).
Scopul era decredibilizarea mea şi, probabil, stoparea incipientei mele
notorietăţi. De legendarea mea negativă, prin dezvăluirile unei vecine, a
aflat familia mea; de la ea, Gabriel Liiceanu. La iniţiativa lui s-a realizat

72
acea remarcabilă coalizare publică a intelectualilor şi a parlamentarilor
PAC împotriva anchetării mele, complet ilegale şi de poliţie politică, de
către SRI. În Senatul României, s-a ridicat vocea lui Ştefan Augustin
Doinaş, care era senator PAC; în spaţiul public, s-a auzit vocea lui Gabriel
Liiceanu. Promptitudinea şi amploarea protestului i-a făcut pe cei din SRI
să bată în retragere. Ce ştiu azi în plus faţă de ce ştiam atunci provine
dintr-un extras de dosar pe care Virgil Măgureanu, şeful de atunci al SRI, i
l-a dat lui Nicolae Manolescu, senator PAC, în semn de bunăvoinţă şi de
nevinovăţie. Dosarul se referea la mine. Potrivit acestui extras, şeful SPP,
cred că era Dumitru Iliescu, a cerut UM 021530, din cadrul Ministerului de
Interne, să ancheteze posibila mea asociere, cu doi oameni pe care nu îi
cunoaştem, în vederea asasinării preşedintelui Ion Iliescu. Halucinant!
Datele care ar fi probat intenţia mea de asasinare erau următoarele:
articolele „incitatoare la violenţă şi la răsturnarea ordinii de stat“ publicate
în revista 22 (în special articolul „Regimul Iliescu. Un portret“, care fusese
republicat de România liberă şi distribuit în peste o sută de mii de
exemplare); şi relaţiile pe care le întreţineam cu Monica Lovinescu şi
Virgil Ierunca. În baza acestor „probe“ (probe, vă daţi seama?!), se afirma
că formasem o celulă conspirativă cu Sorin Roşca Stănescu, pe care nu îl
cunoşteam (pe vremea aceea un jurnalist foarte combativ la România
liberă, pe care toţi îl consideram integru), şi cu un fost ofiţer de securitate,
pe care deopotrivă nu îl cunoşteam, vecin cu mama în blocul în care mă
născusem şi care se mutase în bloc după ce eu mă mutasem la casa mea.
Halucinant, nu? Această conspiraţie inexistentă, care a declanşat
anchetarea mea şi a pus în mişcare acţiunea SRI de compromitere a mea,
deşi nu avea absolut nici o legătură cu mine, cu realitatea mea, a avut un
impact major asupra biografiei mele. Deci, habar n-am cine e Soare şi ce e
cu el. Când am fost la CNSAS, am avut o discuţie cu directorul SRI de
atunci şi l-am întrebat: „Mă puteţi lămuri în privinţa căpitanului Soare?“ Şi
mi-a trimis un domn general, îmbrăcat civil, cică Soare – putea fi oricine –
, afabil, degajat, bine-crescut, probabil recitând un rol conspirat cu colegii
lui din departamentul „Apărarea Constituţiei“, care mi-a spus exact ce
ştiam şi numai ce ştiam din acel extras, dat în 1995 de Virgil Măgureanu
lui Nicolae Manolescu. Nu mi-a spus nimic din ce nu ştiam. E, totuşi,
extraordinar faptul că ei ştiau exact cât ştiu. Dar ştiau nu doar ce ştiam,
ştiau şi ce nu ştiam.

73
 Ştiau ce ştiaţi.
De acord: asta ştiau din extras. Dar de unde ştiau şi ce nu ştiam? Că nu
mi-a spus nimic din ce nu ştiam. Asta mi se pare incredibil!
Cel puţin, ar părea că avem nişte servicii secrete destul de
profesioniste.
Da.
Revenim la zilele noastre, în care vorbim foarte mult, din nou, despre
dictatură. Mai există riscul să ne întoarcem la dictatură?
Din 2008 şi până când Traian Băsescu şi-a încheiat al doilea mandat, am
fost bombardaţi cu avertismentul că Băsescu este un dictator şi că
instaurarea dictaturii este iminentă. Majoritatea striga că e dictatură, o
minoritate, din care făceam amândoi parte, spunea că nu e. Astăzi, când
într-adevăr suntem ameninţaţi de o dictatură legală a infractorilor care se
baricadează în spatele zidului de legi care le asigură impunitatea,
majoritatea tace, crede că nu e nici un pericol, iar o minoritate, din care iar
facem amândoi parte, strigă că acum chiar e pericol de dictatură. Suntem o
societate foarte dezbinată: ne dezbină chiar modul în care percepem
faptele. Iar pe această dezbinare politicienii lipsiţi de scrupule pot construi,
în uralele mulţimii, mecanismele instituţionale ale unui regim autoritar.

12. CINE E POPORUL ROMÂN: O AMINTIRE DE LA JILAVA

Nu e, totuşi, paradoxal faptul că un popor care a fost complet
dezinteresat de vot, poate cel mai democrat mod de a-ţi arăta respectul
faţă de democraţie, a ajuns, la scurt timp după alegerile din iarna lui
2016, cu sutele de mii în stradă pentru a apăra statul de drept? Ne-am
trezit deodată în acea „noaptea, ca hoţii“?
Eu m-aş întreba, mai întâi, cine suntem noi şi ce acoperă, sociologic
vorbind, acest plural. Cine sunt cei care s-au trezit? N-am un răspuns.
Simbolic vorbind, noaptea aceea a fost un declanşator formidabil. Din
păcate, noi suntem un popor imprevizibil. Prin asta înţeleg nu că am fi prea
surprinzători, ci faptul că nu poţi, raţional, să prezici cum va reacţiona
poporul nostru la anumiţi stimuli. Aţi fi putut spune, cu câteva zile înainte

74
de OUG 13 şi noaptea aceea de pomină, că va reacţiona atât de prompt şi
admirabil? Eu, nu. Ştiţi cum arătau oamenii cu care am fost în celulă în
noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989? V-aţi fi îndrăgostit de poporul
căruia îi aparţin aceşti oameni. Erau de toate vârstele, de la băieţi disco, de
16-17 ani, care purtau, ca Michael Jackson, pantaloni strâmţi, mai scurţi, şi
şosete albe, până la oameni de 80 de ani. Toţi, cu o singură excepţie, pe
care n-am să o menţionez, s-au comportat admirabil, cu demnitate, cu
graţie, cu bărbăţie. Şi când au început bătăile, anchetele, veneau striviţi.
Eram câte trei în pat. Eu stăteam în pat cu un tânăr student de la
Electronică şi cu cineva din judeţul Ilfov, care era ţăran, cred, un ţăran
tânăr. Imediat am fraternizat, drept, viril, fără dulcegării, fără lamentaţii,
fără să ne plângem de milă. Doamnă, distingeţi un om de calitate de unul
care nu e de calitate, după raportul cu sentimentalismul. Omul lipsit de
calitate cade pe jos, se adoră, îşi plânge de milă. N-a existat nimic din toate
astea. Totul a fost curat, riguros şi plin de demnitate. Tânărul de care v-am
spus că era un ţăran din Ilfov a avut ghinionul să fie chemat la
interogatoriu. Eu şi cu studentul am scăpat. A venit zdrobit, îl bătuseră la
picioare, peste ficat, peste rinichi. Gemea încetişor. Nu striga, nu se văita.
Gemea demn, cu voce stinsă. Au bătut la el, cum se spune, ca la fasole. L-
au zdrobit. Era acolo un maior de Miliţie, cel care a declanşat chemările la
interogatoriu. Interogatoriul, de fapt, consta în bătaie. De asta te chemau,
ca să te bată. Oricum nu aveau ce să afle de la noi. Ce? Că am strigat „Jos
Ceauşescu!“? Nu, scopul lor era bătaia, tortura, umilirea. Acelaşi maior a
venit, după câteva ore, să ne spună că vom fi eliberaţi şi dacă sunt răniţi, să
spunem, ca să poată primi primul ajutor. Între noi era unul cu plagă
deschisă la picior, nu s-a uitat nimeni la el. După ce a venit maiorul a doua
oară, a fost imediat luat şi îngrijit. Cu unul care avea ceva oribil la ochi la
fel s-a întâmplat. După ce s-au petrecut toate astea, un preot care era
printre noi s-a ridicat – până atunci fusese ca noi, exact ca noi toţi – şi a
început să spună Tatăl nostru, apoi Crezul, apoi minunatele cuvinte din
Axionul Maicii Domnului, „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine,
[…] ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de
asemănare, decât serafimii“, pe care parcă le-am auzit atunci prima oară,
atât de mult mi-au aprins inima. A fost un moment incredibil, de graţie.
Totul a fost perfect. Demnitatea. Înălţimea. Şi vocile acelea bărbăteşti,
nesigure, dar neclătinate, care când rosteau răspicat, când bâjbâiau
rugăciunile… Aşa ceva nu se poate uita. Nu te puteai decât îndrăgosti de

75
acest popor. După aceea, ni s-a dat drumul din celulă şi am fost îndrumaţi
spre o curte interioară, unde ne-am încolonat în faţa unei mese lungi, ca să
ne luăm înapoi cureaua, şireturile, ceasurile, buletinele, verighetele, care
ne fuseseră luate la arestare. Cred că nu s-a furat nimic. Şi deodată a
început prima dezbatere politică în libertate. Nu ştiu cum s-a aprins. Dar
îmi amintesc ce se spunea. Toţi, dar absolut toţi cei care ridicau glasul să
vorbească, spuneau că Armata trebuie să preia cât mai repede puterea, ca
să facă ordine. Eu am rămas cu gura căscată. Eram tulburat. „Cum adică
armata?“, întrebam în stânga şi-n dreapta. „Păi, nu armata tocmai a tras în
noi?! Ce ştie să facă armata altceva decât să ne ia la bătaie şi să tragă cu
arma? E o aberaţie. Dimpotrivă, trebuie să scăpăm de armată: şi de pe
stradă şi de peste tot“, le spuneam. Dar nu mă asculta nimeni. Numai
consensul se ridica deasupra şi se auzea. Iar consensul era cu armata. Eram
în minoritate. Prima mea experienţă politică în libertate a fost faptul de a fi
în minoritate. Toată lumea voia un regim de mână forte ca să introducă
ordinea. Şi le spuneam: „Din ordinea asta nenorocită abia am ieşit.
Trebuie, dimpotrivă, o dezorganizare totală a ordinii vechi! Trebuie să
dezorganizăm organizarea!“ Eram privit ca cineva care nu ştie ce spune.
Cum ziceam, poporul român este imprevizibil: trece de la graţia supremă
la servitutea voluntară în câteva ore.
În aceşti ani ai urii, aţi urât vreodată?
Nu. Dar am suferit mult. Eu nu mi-am făcut semenii să sufere, iar ei m-
au făcut. M-au rănit adânc.
Dacă nu aţi putut să urâţi, ce e iubirea pentru Horia-Roman
Patapievici?
Iubirea este ochiul bun, este ochiul îngăduitor. Iubirea este capacitatea
de a te abţine. Iubirea este îngăduinţa. Iubirea este să faci binele. Iubirea
este îngăduinţa, privirea bună, dorinţa de a face binele şi bucuria de a fi
viu. A fi bun este totul. A fi viu este paradisul.

Note
29. „Horia-Roman Patapievici şi «Anii urii»“, interviu acordat Ramonei Ursu
pentru primul număr al revistei Newsweek în limba română: newsweek.ro, 11 mai
2018, pp. 36–40.
30. Instituţie cunoscută şi ca „Doi şi-un sfert“ (n. red.).

76
 CAPITOLUL II
Declanşarea războiului româno–român
(decembrie 2006 – mai 2008)

13. VĂCĂROIU – DEMISIA! PRM – DEZMEMBRAREA!

Ceea ce s-a petrecut în Parlamentul României cu ocazia condamnării
oficiale a comunismului, la instigarea neruşinată a partidului cu nume care
ar trebui interzis, pentru că dezonorează numele de România Mare, nu a
fost doar un act huliganic, care a bruiat solemnitatea momentului, ci a fost
un complot reuşit, care a demascat definitiv cârdăşiile parlamentare.
Complotul i-a reunit pe ticăloşii fără complexe din PRM cu ticăloşii mai
complexaţi din PSD, sub umbrela ataşamentului primilor faţă de regimul
comunist şi a resentimentului celor din urmă faţă de condamnarea
rădăcinilor din care se trag, dar din care nu îndrăznesc să se revendice.
În România de azi toate partidele sunt formate, în grade variabile, din
foşti membri ai PCR (oportunişti şi oameni de ocazie) şi din foşti
comunişti de convingere (îi număr aici pe foştii activişti şi pe foştii
securişti). Dar numai PRM şi PSD îndrăznesc să păstreze o amintire tandră
fostului regim: PRM, în mod sfruntat; PSD, cu o ipocrită discreţie. De la
fostul partid unic, PRM a moştenit agresivitatea, incultura, fobiile, violenţa
ostentativă, demenţa ideologică şi învecinarea cu fascismul. PSD i-a
moştenit acestuia viclenia, oportunismul, stilul complotist, lăcomia,
vocaţia de a se substitui statului şi brutalitatea nesimţită. Faptul că unul
dintre partidele foştilor comunişti şi-a luat (prin manevre de culise) numele
de social-democrat este în sine o neruşinare, dat fiind că adevăraţii noştri
social-democraţi au fost ucişi de comunişti, iar gradul de ignoranţă al
fruntaşilor PSD faţă de tradiţiile social-democrate româneşti este
deprimant. La fel de neruşinată precum confiscarea etichetei social-
democrate de către partidul foştilor comunişti este confiscarea numelui de
România Mare de către un partid ignar, agresiv, xenofob şi instigator la
violenţă, care aruncă asupra României Mari – nume ce ar fi trebuit să
rămână cel mai respectat brand istoric al românilor – imaginea
insuportabilă a partidului cu nume samavolnic deturnat.

77
 Cei care continuă să creadă că Partidul România Mare este un partid de
patrioţi trebuie să înţeleagă, din tot ce au făcut parlamentarii săi în 18
decembrie, că nimic nu dăunează mai mult intereselor României decât
faptul că acest partid extremist există şi că şefii săi îşi pot desfăşura
nestingheriţi, la adăpostul imunităţii parlamentare şi impunităţii juridice,
activitatea nocivă. În 18 decembrie, România a avut o iniţiativă de o mare
demnitate, frumuseţe şi onoare: oamenii PRM au terfelit-o. Din cauza lor,
în locul demnităţii, România a oferit străinătăţii chipul schimonosit de ură
al senatorului Vadim Tudor; din cauza lor, în loc de frumuseţe, România a
oferit televiziunilor străine chipul de ţoapă înfuriată al deputatei Buruiană;
din cauza lor, în loc de onoare, România a oferit invitaţilor ei chipul
trupelor peremiste de asalt, mobilizate de fruntaşii PRM în parlamentul ei,
pentru a-l ocupa şi a-i intimida membri. Aşa arată patriotismul? Nu. Aşa
arată România peremistă. Superba iniţiativă a României de a condamna
comunismul, care va rămâne în istoria ţării şi a lumii ca un moment de
adevăr şi curaj, a fost transformată de inteligenţa mărginită şi sufletele
meschine ale peremeilor într-un spectacol dezgustător.
Acest spectacol dezgustător nu ar fi putut avea loc dacă senatorul
Nicolae Văcăroiu – fost prim-ministru al României (mediocru),
vicepreşedinte al PSD (complet lipsit de relief), preşedinte al senatului
(fără nici un fel de distincţie) şi preşedinte al şedinţei camerelor reunite ale
parlamentului la condamnarea comunismului (comportament incalificabil)
nu şi-ar fi oferit complicitatea. Numai cu complicitatea preşedintelui de
şedinţă au putut parlamentarii PRM să fie huligani fără a fi evacuaţi din
sală (aşa cum pretinde imperativ regulamentul de funcţionare a Camerei –
articolele 29 şi 30). Numai cu complicitatea preşedintelui de şedinţă au
putut parlamentarii PRM să-şi aducă şi să-şi menţină trupele de asalt în
incinta parlamentului. Numai cu complicitatea preşedintelui de şedinţă au
putut parlamentarii PRM să-i agreseze verbal pe invitaţii preşedintelui
României şi să-i ameninţe cu aruncarea de la balcon. Numai cu
complicitatea preşedintelui de şedinţă au putut parlamentarii PRM să
murdărească o zi de enormă semnificaţie din istoria României şi numai cu
complicitatea şi asentimentul său oamenii cei mai curaţi şi mai curajoşi din
această ţară, mă refer la cei care au avut curajul să înfrunte regimul
comunist şi care au făcut ani grei de puşcărie din cauza lui, au putut fi
jigniţi, batjocoriţi şi încă o dată răstigniţi – dacă nu de aceiaşi oameni,
atunci de acelaşi spirit.

78
 Vinovaţi? Partidul România Mare. Soluţie? Dezmembrarea. Vinovaţi?
Nicolae Văcăroiu. Soluţie? Demisia! În joc sunt statul de drept, demnitatea
şi onoarea României.
(21 decembrie 2006)

14. CRIZĂ DE SISTEM

Trei sunt lucrurile care m-au impresionat neplăcut (până la repulsie) în
ultima săptămână de criză politică: înrolarea televiziunilor de informaţii
(Realitatea TV şi Antena 3) în lupta politică împotriva preşedintelui Traian
Băsescu; reciclarea publică în chip de sfătuitori ai naţiunii a unor figuri
nefrecventabile (Ion Iliescu, Antonie Iorgovan etc.); în fine, escaladarea
agresivităţii dintre palate.
Să le luăm pe rând. Niciodată după 1989 jurnaliştii independenţi nu s-au
lăsat atraşi în lupta politică cu atâta patimă, atâta îndârjire, atâta orbire.
Răzvan Dumitrescu, Robert Turcescu, Andrei Gheorghe, Mihai Gâdea au
lăsat meseria de jurnalist în favoarea celei de cruciat: numai pe vremea
Televiziunii Române Libere moderatorii închideau gura unora, sugerându-
le răspunsurile care le sunt pe plac altora. Dumitrescu califică drept
„interesantă“ orice poziţie potrivnică preşedintelui Băsescu; Turcescu are
încruntări inchizitoriale oricând e vorba de apărarea preşedintelui şi devine
complice numai când se declanşează aria injurierii lui; Gheorghe are
jubilaţii ghiduşe când preşedintele e condamnat şi devine casant, ultimativ
şi brutal la orice încercare de a-l apăra; Gâdea se declară obsedat de
Băsescu, iar tandemul format cu Ion Cristoiu are ceva pervers şi împotriva
firii. În fiecare seară la televizor se serveşte sângele aburind al
preşedintelui. Fixaţia pe el a jurnaliştilor a atins deja cote de avarie:
deontologia e în pană, bunul-simţ e defect, iar moderaţia e în suferinţă. La
aceste televiziuni, orice opinie favorabilă preşedintelui face figură
patologică, iar încercarea de a echilibra discursul e făcută să pară vicioasă.
O nouă formă de vigilenţă revoluţionară a apărut. Deşi face jocurile PSD şi
îi serveşte în mod evident interesele, care sunt interese de putere, ea se
prezintă pe sine ca liberă şi independentă şi culmea e că lumea, prostită şi
încântată de îndrăzneala atacurilor, chiar începe, încet-încet, să o considere
aşa. Pe scurt, presa audiovizuală a pus cu pasiune umărul la următoarele
fapte politice: (a) demiterea preşedintelui pentru vini care nu există; (b)

79
încurajarea unei politici de distrugere a PNL; (c) aducerea PSD la putere.
Dar PSD nu poate fi readus la putere decât readucând la lumina zilei
figuri nefrecventabile. Horaţiu Pepine, într-un articol publicat zilele trecute
în Cotidianul, semnala dispariţia „discernământului de respingere“. Se
referea la faptul că presa audiovizuală, din ură faţă de preşedintele
Băsescu, îl relegitimează pe Ion Iliescu, după ce cincisprezece ani acesta a
fost în carantina dezgustului unanim pentru mineriadele pe care le-a
inventat şi pentru răul pe care, în primele două mandate, l-a făcut ţării prin
politica sa neocomunistă. Ion Iliescu, creatorul teroriştilor şi omul
responsabil de morţii din Decembrie ’89, inventatorul şi profitorul
mineriadelor, a devenit graţie televiziunilor un model de preşedinte
constituţional, care e invitat să dea sfaturi naţiunii, să-l admonesteze
sapient pe Băsescu, să-i laude în cunoştinţă de cauză pe Tăriceanu şi
Patriciu, să pozeze în moderat şi în închinător al legii – cu complicitatea
deplină a jurnaliştilor, care îi înghit toate balivernele fără să tresară. Nu
numai Ion Iliescu a fost zilele trecute purtat în triumf pe la televiziunile
care vor sângele preşedintelui Băsescu, ci şi un Antonie Iorgovan care ne
consternează, ca profesor universitar, prin brutalitatea adresării şi
exprimarea prin paralogisme.
Din cauza spectacolului dizgraţios şi, prin escaladare, periculos, disputa
personală dintre preşedintele României şi prim-ministrul a reuşit să pună în
umbră mecanismul real al conflictului, care se trage dintr-un defect al
Constituţiei. Redus la esenţa lui, conflictul care opune cele două palate se
trage din faptul că ocupanţii lor ajung la putere după un tip de logică şi
sunt apoi obligaţi să funcţioneze după un altul, care îi învrăjbeşte. Acest
conflict nu este (la origine) personal, ci instituţional. De aceea nu e nici
accidental şi nici evitabil, ci recurent şi endemic. Iată argumentele.
Ca preşedinte, Ion Iliescu nu a putut scăpa de premierul său Petre
Roman, cu care avusese relaţii personale excelente înainte de funcţionarea
lor ca preşedinte şi premier, decât printr-o mineriadă. În opoziţie şi în
timpul campaniei electorale, viitorul preşedinte Emil Constantinescu a
avut relaţii normale cu viitorii săi premieri, Victor Ciorbea şi Radu Vasile.
Ca preşedinte, a intrat imediat în conflict cu ei. Amândurora, la un moment
dat, le-a cerut demisia: a avut mari dificultăţi să o obţină, ultimului
trebuind să i-o impună cu artificii care au părut să încalce Constituţia, fapt
care a stârnit protestele presei. Să ne amintim, rapid, şi de degradarea până
la ruptură a relaţiilor dintre Ion Iliescu şi Adrian Năstase, atunci când, din

80
colegi de partid şi amici de idei, au ajuns să funcţioneze primul ca
preşedinte, al doilea ca premier.
Acest tablou sugerează îndeajuns că anume raporturile instituţionale, şi
nu relaţiile personale proaste, sunt cele care ajung să-i opună în chip
radical pe ocupanţii celor două palate. Nu oamenii, ci funcţionarea lor este
cauza. Şi, pentru că funcţionarea lor într-un dispozitiv instituţional dat este
legată de modul în care a fost gândită Constituţia, e plauzibil să căutăm
viciul care naşte în mod sistematic conflict între cele două palate anume în
Constituţie şi în felul în care sunt recrutaţi ocupanţii celor două palate. Din
acest motiv, ideea care mi se pare că poate explica cel mai bine războiul
palatelor este aceea că logica recrutării viitorilor preşedinţi şi premieri
intră în contradicţie fatală cu logica funcţionării lor, ca preşedinţi şi
premieri, odată aleşi.
Dacă ne uităm din această perspectivă la recentul conflict, vom observa
imediat că, în cazul lui, regimul celor două logici a funcţionat implacabil.
În timpul alegerilor, armonia dintre viitorul preşedinte şi viitorul premier
era perfectă, deoarece împărtăşeau aceeaşi logică, a câştigării alegerilor.
La scurt timp după terminarea lor, preşedinţia şi guvernul au început să
funcţioneze după logici diferite, din două motive. Primul este că
preşedintele are legitimitate democratică populară (pentru că e ales în mod
direct, de cel mai mare număr de votanţi), în timp ce premierul are numai o
legitimitate democratică de negociere (deoarece e numit de preşedinte):
dacă preşedintele nu câştigă alegerile şi nu îl vrea, premierul nu există. Cu
toate acestea, deşi preşedintele câştigă alegerile, numai guvernul le poate
fructifica – iar acesta este al doilea motiv al conflictului instituţional. Într-
adevăr, preşedintele candidează pe un program care excedă masiv
prerogativele sale constituţionale, care, în esenţă, sunt numai simbolice şi
de reprezentare. De ce o face? Nu pentru că ar încerca să inducă în eroare
electoratul, ci pentru că el este constrâns de logica constituţiei să caute să
câştige voturile întregului electorat. Or, poziţia preşedintelui a fost gândită
contradictoriu de cei care au scris Constituţia României: constituţional
vorbind, preşedintele are prerogative de preşedinte slab, după alegeri, dar
se supune unei recrutări tipice preşedinţilor tari, în timpul alegerilor. El
câştigă alegerile cu un program de care îşi leagă soarta în ochii
electoratului, dar pe care nu îl poate realiza, după alegeri, decât guvernul.
Dacă guvernul este obedient, atunci preşedintele asumă, peste constituţie,
funcţia unui preşedinte executiv. Dacă guvernul nu este obedient, şi e în

81
logica administrării puterii ca el să nu fie, atunci preşedintele, care doreşte
să nu se descalifice în ochii electoratului, va intra cu necesitate în conflict
cu guvernul, încercând să guverneze în nume propriu. Altfel spus, în timp
ce logica dinainte de alegeri este aceeaşi pentru viitorul preşedinte şi
pentru viitorul premier, ea este cu necesitate opusă, după alegeri, când
premierul numit de preşedinte asumă în nume propriu actele de guvernare
promise în campania electorală de preşedinte în numele lui şi pe care
acesta, acum, nu le mai poate decât chibiţa. Iar când programul cu care
preşedintele a câştigat alegerile diferă de cel cu care premierul guvernează,
conflictul nu poate fi decât sângeros.
Aceasta este contradicţia constituţională în care ne găsim. Politic
vorbind, contradicţia e agravată şi de situaţia concretă în care premierul a
ajuns să guverneze. Cum vă amintiţi, alegerile parlamentare au fost
pierdute de Alianţa D.A. Câştigător, Traian Băsescu a profitat de stupoarea
în care se găseau capii PSD după pierderea preşedinţiei şi a desfăcut
majoritatea parlamentară rezultată din alegeri (PSD + PUR, cărora li se
adăuga în mod natural UDMR, ca fost aliat de guvernare al PSD din
perioada 2000–2004), impunând o alta (D.A. + PUR + UDMR), care
aducea Alianţa în situaţia de a forma guvernul. Aşa a ajuns Călin Popescu-
Tăriceanu prim-ministru: nu ca reprezentantul unei majorităţi câştigătoare,
ci ca omul găsit la îndemână pentru a reprezenta o majoritate inventată.
Când majoritatea inventată de preşedinte s-a fisurat, omul fără reprezentare
a devenit reprezentantul mişcării împotriva preşedintelui. Din acel
moment, preşedintele ales direct de popor şi premierul impus în fruntea
guvernului de un preşedinte care a inventat o majoritate au intrat în logici
fatalmente ireductibile.
În condiţiile în care televiziunile de ştiri au devenit actori politici
partizani, iar conflictul dintre preşedinte şi premier este stimulat şi
conjunctural, şi constituţional, nu ne putem aştepta la nimic bun.
(8 februarie 2007)

15. PRESA ŞI POLITICA

În 1787, Thomas Jefferson spunea: „Dacă aş avea putinţa de a hotărî ce e
mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aş sta nici o clipă pe
gânduri: aş alege a doua variantă“. În felul lor implacabil, părinţii

82
fondatori ai Constituţiei americane au fixat şi în chestiunea relaţiei dintre
presă şi guvernare adevărul situaţiei în care ne mişcăm şi azi – pentru
libertatea cetăţeanului, presa este mai importantă decât guvernarea. Pentru
că ne putem lipsi de a doua sau pentru că prima o determină pe a doua? Să
analizăm.
Care este rolul presei? La origine, presa s-a născut cu vocaţia de a fi un
martor. Presa trebuia să furnizeze adevărul despre fapte şi, în acelaşi timp,
să contribuie la formarea opiniei publice, prin posibilitatea oferită
oamenilor de a-şi face publice opiniile. Ea era chemată să formeze spaţiul
public, informând spiritul public. Potrivit sarcinii ei, presa trebuie (1) să
informeze în mod obiectiv despre lucrurile care se petrec şi (2) să ofere o
tribună pentru exprimarea liberă a opiniilor. Este evident că, deţinând
adevărul faptelor şi controlând difuzarea interpretărilor, presa ajunge să
încorporeze mecanismul prin care se formează opinia publică. Or,
deoarece orice guvernare se bazează pe opinia publică, de felul în care
funcţionează presa depinde, în ultimă analiză, guvernarea însăşi. În
societăţile democratice, unde mecanismul formării opiniei publice depinde
în mod determinant de presă, presa tinde să determine guvernarea.
În mod normal, presa are doar rolul de a exprima opiniile care agită
publicul, pentru a le putea transforma în cele din urmă, prin puterea care îi
e proprie, în opinie publică. Relaţia dintre presă şi guvernare trebuie să
treacă prin corpul social/politic, care e sursa de legitimitate a amândurora.
Presa nu îi impune guvernării opinia ei proprie, ci mediază formarea unei
opinii comune, pe care ar trebui să o reflecte fidel, în chipul unei
democratice „oglinzi a principelui“. În rezumat, presa democratică
furnizează diversităţii opiniilor doar mecanismul prin care acestea pot fi
unificate pentru a deveni opinie publică: nu trebuie să le fie nici judecată,
nici cenzură, nici îndreptar. Întrucât presa este mecanismul prin care se
formează opinia publică, nu este opinia publică însăşi, jurnaliştii nu ar
trebui să ajungă să formeze substanţa opiniei publice, ei trebuie doar să
contribuie la formularea ei. Cât priveşte guvernarea, aceasta, pentru a se
menţine în cadrele democraţiei, e obligată să ţină seama de opinia publică,
nu şi de opiniile pe care presa le face publice fără deveni vreodată opinie
publică.
Acesta e, în mare, cazul presei clasice. În epoca televiziunii, presa se
transformă pe nesimţite, dintr-un martor scrupulos, într-un actor care
prezintă ştirile contribuind la crearea lor şi care comentează politica luând

83
parte la facerea ei. Sub pretextul chestionării politicienilor, moderatorii de
talk-show politic se transformă în provocatori ai evenimentului politic,
îngemănând rolul martorului care relatează despre fapte cu acţiunea
politicianului care le produce. Epoca televiziunii promovează la cele mai
înalte cote de rating acest tip de teleast, care, deşi nu este ales de electorat
(ci e numit de patron), face politică cot la cot cu politicienii, fără, fireşte, a
suporta riscurile electorale ale acestora. Pe seama obsesiei politicienilor de
a-şi face imagine, presa de televiziune tinde să se substituie dezbaterii
parlamentare şi să acapareze tot spaţiul public: astfel, cum deja se vede
peste tot, dezbaterea se petrece numai la televiziuni, iar actele guvernării
se decid numai provocate de întrebările teleaştilor. Fără prezenţa unei
camere de filmat pare a nu mai exista realitate, căci fără televiziuni, în
epoca noastră, pare sigur a nu mai exista spaţiu public.
Aceste câteva constatări sunt perfect ilustrate de evoluţia scandalului
„afacerea bileţelul“, în care conflictul dintre cele două palate a fost
escaladat în mod esenţial prin reacţiile politice provocate de presă. Presa s-
a dovedit mai puternică decât guvernarea, dar nu într-un sens democratic,
cum i-ar fi plăcut lui Jefferson, ci într-unul patologic. Fenomenul la care
am asistat în ultima lună este următorul. Din depozitară doar a
mecanismului prin care se formează opinia publică, presa de televiziune s-
a erijat în sursă a opiniei publice. Moderatorii de televiziune s-au substituit
societăţii, punându-se în faţa politicienilor ca unici depozitari ai opiniei
publice. Ei şi-au prezentat opiniile proprii, telespectatorilor şi
politicienilor, ca fiind veritabilul interlocutor al guvernării: primilor li s-a
sugerat că nu mai trebuie să-şi formeze o opinie, ultimilor că nu au de ales:
dacă le adoptă opiniile, sunt buni şi legali; dacă nu le adoptă, sunt răi şi
deasupra legii. Triunghiul „presă–societate–politică“, care e obligatoriu
într-o societate normală, s-a transformat într-un triunghi amputat, în
„biunghiul“ presă–politică, care e blestemul societăţilor prost tocmite.
În esenţă, triunghiul „presă–societate–politică“ proclamă faptul că sursa
firească a legitimităţii atât a presei, cât şi a politicii e societatea; amputat
de termenul său mediu, triunghiul „biunghi“ decretează că sursa
legitimităţii politicii este presa, iar a presei politica, societatea fiind
invitată să fie numai spectator şi obligată să rămână doar galerie. Numai
prin scoaterea societăţii pe tuşă, forţată de noul stil agitatoric al
televiziunilor de ştiri să nu mai fie nici judecătorul presei, nici subiectul
politicii, s-a ajuns ca o idee patent falsă, precum aceea a

84
neconstituţionalităţii intervenţiilor preşedintelui, să ajungă să fie privită ca
justă, pe motiv că e necesară, bună, pe motiv că ne foloseşte, şi deci ca
adevărată, pentru nu mai are nimeni nevoie să demonstreze că nu e falsă.
Ce e uluitor este că necesitatea de a dovedi adevărul unei aserţiuni grave
a fost înlăturată prin incredibila presiune exercitată asupra publicului
spectator de densitatea de zgomot produsă de indignarea celor care strigă
la televiziuni, pe toate vocile, că a cere vreo dovadă pentru acuzaţiile
făcute împotriva preşedintelui înseamnă a fi complice la fărădelegile lui.
Fărădelegi care, în acest mod, nici nu mai trebuie probate, deoarece sunt
dovedite de însuşi faptul că au fost formulate.
(15 februarie 2007)

16. PYRRHUS, MODELUL POLITICII ROMÂNEŞTI

„Se zice ca Pyrrhus ar fi spus unuia dintre aceia care-l felicitau: «Dacă
vom mai repurta o astfel de victorie asupra romanilor, vom pieri cu
totul».“31
Oricine se lansează într-o afacere îşi calculează dinainte riscurile şi îşi
estimează cu grijă prezumtivele câştiguri. Costurile afacerii nu se stabilesc
numai în termeni de cheltuieli, ci şi în termeni de pierderi, iar pierderile nu
sunt întotdeauna doar materiale, fapt reţinut de istorie sub vorba, atribuită
lui Pyrrhus, regele Epirului, cu ocazia unei victorii împotriva romanilor
(pentru care a fost felicitat): „Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi“.
Lecţia este că victoriile care te desfiinţează ori războaiele pe care le poţi
câştiga numai pierzând pacea trebuie evitate. De regulă, deşi războaiele
sunt angajate în vederea victoriei, ele se poartă în vederea păcii: aceasta
este şi sursa moralităţii lor, căci teama de a fi nimicit moderează apetitul
de a nimici mai mult decât legile internaţionale ori prescripţiile morale
(omul fiind ceea ce este). Rele cum sunt, războaiele nu ar trebui începute,
dacă tot sunt pornite, decât cu gândul de a le încheia cât mai avantajos,
căci războaiele care nu se poartă în vederea păcii, adică a compromisului,
sunt de exterminare, iar acesta este răul cel mai mare.
Politica, fiind luptă pentru putere, este şi ea un război şi, ca atare, i se
aplică cele spuse mai sus. Raţionalitatea politicii este obţinerea
compromisului rezonabil; iraţionalitatea ei este înfruntarea fără scop
plauzibil şi împingerea luptei până la exterminare, în condiţiile în care nici

85
una din părţi nu are puterea să o extermine pe cealaltă.
Războiul politic dintre premier şi preşedinte şi-a atins deja
iraţionalitatea perfectă. Oricare ar fi fost scopurile celor două părţi, şi
oricât de raţionale, la început (şi luate separat), ele şi-au pierdut de-acum
plauzibilitatea, deoarece este evident că nici una din părţi nu îşi poate
atinge scopurile, dacă acestea ar fi în interesul societăţii, fără sprijinul
celeilalte (îşi pot atinge fără concurs mutual numai scopurile indiferente
sau contrare binelui comun). Pe de altă parte, dacă scopurile proclamate de
cele două părţi ar fi atinse, felul în care e dusă lupta le-ar văduvi de toată
valoarea lor, iar prin modul în care sunt revendicate ca justificare a
atacurilor le răpeşte şi legitimitatea pe care o aveau iniţial. În plus, lupta
politică dintre premier şi preşedinte a încetat să mai fie un duel în vederea
promovării unor scopuri cu care eventual societatea s-ar fi putut identifica:
a devenit un război de exterminare. Or, a împinge lupta spre exterminare
este de două ori iraţional: atât pentru că deformează totul încă înainte ca
totul să fi fost deja pustiit, cât şi pentru că, nefiind integral posibilă, mută
şah-matul pe toată tabla de şah, blocând indefinit jocul politic. Dacă
deformarea datelor jocului politic alterează deciziile actorilor, ducând la
ratarea guvernării şi la neputinţa parlamentului, blocarea jocului politic
prin amânarea sine die a exterminării nu va întârzia să stârnească
indignarea electoratului, pentru că nici o politică nu poate avea decât
justificarea binelui comun, iar binele comun e compromis prin logica
sterilă a exterminării.
Cine pierde? Pierd protagoniştii interminabilei certe: pierd împreună,
pentru că nu pot câştiga separat. În acelaşi timp, pierd scopurile bune,
deopotrivă pentru că se devalorizează intenţiile prin care fiecare dintre ei
ne explică gafele pe care nu pot să nu le facă şi deoarece principiile prin
care îşi justifică atacurile sunt contrazise de virulenţa lor distructivă.
Pierde societatea, întrucât toate speranţele legate de „revoluţia portocalie“,
care au făcut din alegerile din 2004 o sărbătoare naţională, tind să se
transforme de la o zi la alta în dezamăgirea care a pecetluit definitiv soarta
CDR. Pe scurt, pierde cine ar fi trebuit să câştige.
Cine câştigă? Câştigă PSD, pentru că i s-a oferit ocazia să reînvie din
cenuşa care, până la acest prilej nesperat, se identificase cu nămolul în care
îl zvârlise judecata electoratului, la alegeri. Câştigă PRM, pentru că
sprijinul său, în ciuda huliganismului parlamentarilor săi şi a
extremismului celor care îi conduc, a devenit indispensabil în parlament

86
atât planurilor PSD de a-l suspenda pe preşedinte şi de a face ordine
abuzivă în guvern, cât şi duplicităţii PNL, în lupta sa cu preşedintele.
Câştigă Dan Voiculescu, care, din subsolul abisalei sale mediocrităţi, a
ajuns să facă şi să desfacă agenda publică, cu o neruşinare căreia nici lipsa
de legitimitate parlamentară, nici trecutul necurat, nici verdictul de
informator, nici ampla manipulare prin presă la care se dedă nu îi pun
vreun bemol. Pe scurt, câştigă cine ar fi trebuit să piardă.
Dacă nu va învinge nimeni, acest şah-mat continuu ne va ruina. Iar dacă
va învinge cineva, oricare din victorii ne va ruina pe toţi. Oricine va primi
felicitările, înfrângerea va fi a tuturor.
(28 februarie 2007)

17. VECINĂTĂŢI RESPINGĂTOARE

Există o vorbă răutăcioasă, care spune că, dacă prostia ar durea, cei mai
mulţi oameni ar urla încontinuu. Ei bine, dacă violenţele făcute bunului-
simţ ar avea urmări clinice, România ar fi o ţară de spitalizaţi. În fiecare zi,
răsfoind presa, şi în fiecare seară, zapând televiziunile de talk-show,
oamenii sunt confruntaţi cu aberaţia de fals şi cu aberaţia de promiscuitate.
Falsul e peste tot: în limba de lemn a politicienilor, în setea moderatorilor
de a deveni comisari ai Comitetului Salvării Publice, în împleticirea şi
răsucirea raţionamentelor, în fixaţia monomaniacală şi mitomană a opţiunii
politice (foarte asemănătoare cu patima sportivă a huliganilor), în fine, în
ignorarea ori distorsionarea faptelor. Promiscuitatea e, şi ea, ubicuă: a
paralizat orice instinct de separare, a inhibat orice repulsie igienică, a
penalizat orice încercare de a discrimina între ce merită preţuit şi ceea ce
nu merită decât dispreţ. Împreună, fals şi promiscuitate sunt ochii prin care
suntem forţaţi să privim lumea politicii; sunt urechile prin care suntem
constrânşi să îi auzim mesajele; sunt nările prin care ne vin, de la ea,
miasmele. Prin falsul şi promiscuitatea predicii lor, canalele televiziunilor
ne intoxică şi ne isterizează. Graţie lucrării lor, noi nu mai suntem
informaţi cu ştiri, suntem insidios deformaţi de o combinaţie toxică de ştiri
şi îndoctrinare cu flecăreală.
Până să deschizi seara televizorul, viaţa în România ţi se poate părea
normală, cu toate scârţâielile şi sâcâielile ei. De îndată ce l-ai deschis, eşti
electrocutat în direct: eşti pus nu la curent, ci în curentul vieţii mediatico-

87
politice, care e o apocalipsă desfăşurată chiar acum, sângeroasă şi când e
veselă, şi când e tristă. Nimic nu e spus fără un avertisment articulat din
sprânceană, fără o responsabilă îngrijorare în glas, fără o isteaţă tragere de
mânecă şi, după caz, de o binevoitoare bătaie complice pe burtă şi un
confratern tras de şiret, pe obraz. Totul te somează. Totul te prinde. Chiar
dacă totul îţi scapă, tu, hipnozei vorbitorilor care spun în vacarm totul şi
contrariul lui, nu le mai poţi scăpa. Devii prizonierul furiei cu care se
vorbeşte, sclavul minciunilor pe care le auzi, victima incoerenţelor care te
ameţesc şi servitorul isteriilor care izbucnesc încontinuu. Aşa cum e azi
făcută în direct la televiziuni, de către moderatori erijaţi în comisari şi
politicieni transformaţi în intriganţi mediatici, dusă prin linşaj şi purtată la
trosneală, politica a devenit principala toxină a vieţii noastre publice.
Mediatizarea politicii după tehnica jupuirii de viu în direct a permis o
răspândire fără precedent a falsului prin răstălmăcire şi a promiscuităţii
prin aglomerarea în vecinătăţi respingătoare. Aberaţia care mă uluieşte cel
mai mult în ultima vreme e amnezia promiscuă, toleranţa faţă de
vecinătatea infamă. Într-un excelent editorial apărut săptămâna aceasta în
Observator cultural, Liviu Ornea atrăgea atenţia asupra vecinătăţilor
respingătoare (şi compromiţătoare). Autorul se referă la presă, şi anume la
ziarul Ziua, deplângând faptul că în cuprinsul lui oameni normali acceptă
să publice alături de indivizi cu prestaţie morală dezgustătoare. Cum pot
accepta colaboratorii normali ai ziarului să publice alături de cei care au
instrumentat atacul respingător împotriva lui Gabriel Liiceanu şi a aşa-
zişilor „intelectuali roşii“? Politica de vecinătăţi şi de calomnii a ziarului
Ziua este atât de transparentă, încât numai interesaţii ori nesimţiţii pot
pretinde că nu au ştiut ori că nu şi-au dat seama.
Liviu Ornea putea la fel de bine să se refere la parlament sau la partidele
politice sau la redacţiile ziarelor sau la televiziuni. Fenomenul care a ieşit
cu purulentă violenţă la iveală în ultimele două luni este amestecul
promiscuu, vecinătatea scârboasă, comerţul compromiţător. Când a mai
avut atâta vizibilitate Dan Voiculescu, personaj riguros nefrecventabil,
care a ajuns să fixeze agenda publică şi să dea lecţii de moralitate urbi et
orbi? Cum poţi să scrii, tu, apărător al drepturilor omului, tu, istoric
profesor universitar, cum poţi să scrii netulburat articole „decente“ într-o
gazetă în care, pe prima pagină, numele unui om ca Gabriel Liiceanu este
titrat, cu litere de-o şchioapă, „Liicheanu“? Cum?! De ce îi mai salutăm pe
aceşti oameni? De ce nu le întoarcem spatele? De ce jucăm jocul

88
civilizaţiei cu oameni care nu sunt civilizaţi? De ce acceptăm să coabităm
cu mârlanii, cu gujaţii, cu escrocii, cu nesimţiţii? De ce?!! Democraţie fără
discriminare morală e populism, adică contrariul spiritului civil.
Democraţie fără curajul de a respinge, de a refuza, de a spune nu, de a jigni
ceea ce merită jignit, de a dispreţui ceea ce merită dispreţuit şi de a
discrimina ceea ce merită discriminat, aceea nu e democraţie, e moartea
spiritului, e promiscuitate. Canaliile, proştii, ignarii, scandalagiii, inepţii au
devenit deodată, cu toţii, din vina noastră, a civilizaţilor, frecventabili. E
aberant, e complet greşit. Cu derbedeii nu te însoţeşti, darmite să te
înhăitezi.
Cu toate acestea, ceea ce vedem azi este că membrii normali ai
parlamentului coabitează în mod vicios cu membrii săi care nu sunt deloc
frecventabili. În loc să se separe public de ei, pesemne din dorinţa de a fi
civilizaţi, moderaţi, toleranţi şi democraţi, aceştia se lasă în mod vicios
amestecaţi cu membrii săi inavuabil imbecili ori în chip periculos
crapuloşi. Acceptând însă amestecul, cetăţeanul normal va ceda pasul
iniţiativei: băgăreţii şi neruşinaţii vor deveni în mod irezistibil purtătorii lui
de cuvânt. Şi nu va putea face nimic, căci totul va fi, din toate punctele de
vedere, prea târziu. Acest mecanism este universal. Dacă funcţionarea în
regim de organizare birocratică a partidelor a condus la legea oligarhiei
formulată de Robert Michels, funcţionarea în regim de televiziune în direct
a partidelor conduce cu necesitate la promovarea canaliilor, la stimularea
escrocilor şi la legitimarea extremiştilor.
(8 martie 2007)

18. POLITICA ŞI PARLAMENTARII

Trăim un timp al politicii, un timp în care politica e peste tot. Pare a fi
unicul subiect al presei scrise şi singura preocupare a televiziunilor. Nu
există alt subiect mai vânat, mai exploatat, mai căutat. Nu doar că ni se
oferă doar politică: dar nici noi nu căutăm decât politică. Posteritatea a
reţinut în contul lui Napoleon vorba, adresată lui Goethe, că „politica este
Destinul“ – La politique c’est le Destin. Enigmatică prin lapidaritate,
sensul acestei formule nu e mai puţin limpede. Ea spune că atunci când
baza puterii politice se lărgeşte semnificativ de mult, politica e
inconturnabilă. Şi aceasta deoarece epoca în care războaiele erau o afacere

89
privată a regilor, implicând armate mici şi riscuri neglijabile, a trecut
definitiv: de acum, pare a spune el, ca să faci ceva mare trebuie să treci
prin politică – trebuie să faci politică. Trebuie, adică, să obţii consensul
multora, deoarece, pentru a întreprinde ceva în sfera publică, trebuie să
obţii mai întâi un sprijin politic. Iar sprijinul politic se obţine numai făcând
politică. Că politica este inevitabilă înseamnă, în epoca noastră (pe care o
inaugurează remarca lui Napoleon), că nu se mai poate obţine nimic fără
ea. Pentru a putea în genere face ceva, orice, trebuie să faci mai întâi
politică.
Scopul politicii este, prin urmare, obţinerea sprijinului politic. Sprijin
politic, pentru a face ce? Evident, pentru a pune în mişcare oameni, a
dispune de fonduri şi a face legi după plac. Prin politică unii oameni,
numiţi politicieni, pot face pe seama altora lucruri pentru care pot fi traşi
cu greu la răspundere, pe bani care nu le aparţin, în beneficiul lor ca
persoane, şi politice, şi private, sub pretextul urmăririi binelui public şi
fără posibilitatea de a fi cu adevărat controlaţi. Am dat această definiţie nu
după manualele de teorie politică, ci trăgând învăţămintele cuvenite din
situaţia noastră de fapt. Cum se ştie, în democraţie, baza puterii politice
este electoratul. Aşa este şi la noi. Dar la noi, chiar dacă mobilizarea
electoratului este democratică, mecanismele dispunerii de baza de putere
oferită de el nu sunt democratice. Parlamentarii noştri se aleg democratic,
dar se comportă discreţionar.
Auzim în fiecare zi, clamat de parlamentari, că parlamentul este
supremul for al democraţiei şi că deciziile lui sunt democratice prin chiar
natura lor. Fără să fie complet falsă, această pretenţie nu este nici pe de-a-
ntregul adevărată. E adevărat că parlamentul a fost ales în mod democratic
(fireşte, în cadrul şi cu limitările tipului de scrutin întrebuinţat la vot) – şi,
în acest sens, el este un for democratic. Dar e fals că deciziile lui sunt
democratice prin simplul fapt că sunt luate în parlament, atâta timp cât
parlamentarii fac ce vor cu mandatul acordat şi, odată aleşi, trafichează
fără relaţie cu electoratul voturile de care dispun. În plus, votul pe listă
face ca parlamentarii să fie mai dependenţi de voinţa şefilor de partid,
decât de voinţa electoratului. Mai mult, dacă parlamentul ar reprezenta
prin definiţie democraţia, oameni nuli din punct de vedere intelectual (ca
Dan Voiculescu) şi partide inexistente din punct de vedere electoral (ca
Partidul Conservator) nu ar putea să joace vreun rol politic în parlament. În
realitate, joacă, şi anume unul disproporţionat.

90
 Dan Voiculescu conduce în acest moment cea mai importantă comisie a
parlamentului (Comisia de anchetare a preşedintelui României) şi este
omul pus de parlament să îl judece pe şeful statului. Din punctul de vedere
al parlamentului, e bine, e normal şi e democratic ca de un om precum Dan
Voiculescu să atârne decizia privind soarta preşedintelui ţării. Cât despre
Partidul Conservator, votul acestui partid, care nu are nici o bază
electorală, influenţează politica guvernului, de la fixarea agendei, până la
impunerea anumitor decizii. Ce este democratic în aceste fapte? Nimic.
Este vorba de răzbunare, calcul politicianist şi sforării de culise.
Voiculescu a fost numit de parlamentari în fruntea acestei comisii pentru
că are o calitate, recunoscută de toţi şi pentru care, în parlament, este
unanim apreciat: îl urăşte pe preşedinte. Nu moderaţia şi dorinţa de a
cunoaşte adevărul (ambele trăsături esenţiale ale democraţiei) au stat la
originea alegerii lui Dan Voiculescu în fruntea Comisiei, ci dispreţul
parlamentarilor faţă de electorat (căci au pus o funcţie delicată în mâinile
unui om care din punct de vedere electoral nu există), indiferenţa lor faţă
de adevăr (căci nu e normal să numeşti un om ca Ciomu, care mutilează, în
fruntea comisiei de malpraxis, care vrea să elimine mutilările) şi dorinţa
majorităţii parlamentare de a-l batjocori public pe şeful statului (căci îl
pune legal la mâna unuia care i-ar lua bucuros gâtul). Eu nu văd nimic
democratic aici, văd numai aroganţă, dispreţ şi mârlănie. Veţi găsi exact
aceste trăsături în raportul Comisiei.
Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că parlamentul a devenit un teatru de
război. S-a ajuns aici pentru că parlamentul României s-a pus benevol la
dispoziţia celor mai răi dintre membrii săi. Nu este numai Dan Voiculescu,
mai sunt şi alţii. Iar degringolada a început în ziua în care parlamentarii nu
au reacţionat la ocuparea parlamentului de către trupele de militanţi ale
Partidului România Mare şi au acceptat în mod laş acţiunile huliganice
organizate de Corneliu Vadim Tudor, Daniela Buruiană şi acoliţii lor de
partid împotriva preşedintelui Traian Băsescu, în ziua istorică de 19
decembrie 2006, ziua când România a condamnat regimul comunist ca
ilegitim şi criminal.
În momentul de faţă, parlamentul a confiscat în mod fraudulos noţiunea
de democraţie, pe care o manipulează după placul câtorva radicali şi
extremişti, care fac, între parlamentari, opinia.
(22 martie 2007)

91
 19. DESPRE CRIZĂ, PE SCURT
Una din trăsăturile cele mai detestabile ale situaţiei noastre de azi este
trăncăneala. Parlamentară, de coaliţie ori de guvernare, cetăţenii români au
parte de trăncăneală de dimineaţa până seara. Din trăncăneală decurge
indecizia, iar din indecizie trăncăneală. Ambele se trag din lipsa de
claritate a ideilor pe care le construim pentru a explica situaţia în care ne
găsim.
Vă propun să testăm această idee pe actuala criză politică. Putem să o
facem foarte uşor dacă ne situăm în originea ei. Din simplitatea tabloului
va rezulta cu claritate decizia care trebuia luată, pentru a evita tot ceea ce
azi ne otrăveşte viaţa.
Începutul crizei este victoria asimetrică a Alianţei D.A. Cum ştiţi,
Alianţa a câştigat alegerile prezidenţiale, dar le-a pierdut pe cele
parlamentare. Potrivit rezultatului de la urne, care a dat o majoritate PSD +
PUR (conţinut în PSD) + UDMR suficientă guvernării, ar fi trebuit să
urmeze o coabitare între formule politice opuse. Am fi avut un preşedinte
D.A. în coabitare cu un guvern de tip Năstase, perfect asemănător cu cel de
care tocmai scăpaserăm şi, bineînţeles, la fel de puţin moral. Schimbând
preşedintele, electoratul a decis imoralitatea guvernării Năstase (căci
Năstase a fost contracandidatul lui Băsescu, iar Iliescu nu mai avea dreptul
să candideze). Dar a decis pe jumătate, căci, în acelaşi timp cu victoria
acordată preşedintelui, l-a lipsit pe acesta de mijloacele limpezi de a-i pune
capăt.
Asimetria între prezidenţiale şi parlamentare ascundea o contradicţie:
aceea între intenţia de schimbare pe care victoria la prezidenţiale părea să
o sugereze şi absenţa unei majorităţi parlamentare pe care schimbarea să se
poată efectiv construi. Fireşte, era perfect legitim ca preşedintele ales al
Alianţei să dorească să conducă ţara cu un guvern al Alianţei şi nu cu unul
emanat de PSD. Dar cum să aduci la guvernare o grupare de partide care
nu are o majoritate evidentă în parlament? Într-un singur fel: inventând o
nouă majoritate. Pe surpriza creată în noul parlament de victoria noului
preşedinte, acesta a putut smulge PUR din alianţa electorală cu PSD şi a
reuşit să convingă UDMR să meargă la guvernare alături de Alianţa D.A.
Numai în acest mod, forţat, a obţinut Alianţa o majoritate de conjunctură,
pe care alegerile, în fond, i-o refuzaseră.
Pentru că a fost forţată de un preşedinte învingător în beneficiul unor

92
partide înfrânte, majoritatea de conjunctură pe care s-a bazat guvernul
Alianţei nu putea dura. Ca atare, nici guvernul. Singura modalitate clară
din punct de vedere moral prin care guvernul unei Alianţe fără majoritate
ar fi putut să supravieţuiască fluctuaţiilor de conjunctură era de a face
alegeri anticipate. Erau două posibilităţi, ambele lipsite de ambiguitate.
Dacă noile alegeri ar fi refăcut vechea majoritate, atunci voinţa populară
era coabitarea, iar preşedintele ales în numele Alianţei ar fi fost obligat să
se acomodeze cu un guvern PSD. Dacă însă noile alegeri ar fi fost
câştigate de Alianţă, atunci guvernul impus de către preşedinte pe o
majoritate impusă ar fi avut în parlament o majoritate confirmată: numai în
acest mod s-ar fi putut obţine, pentru un guvern al Alianţei, o guvernare
căreia să nu îi poată dicta nici Dan Voiculescu („soluţia imorală“), nici
PSD („soluţia ticăloasă“), nici PRM („soluţia monstruoasă“).
După cum se vede, criza actuală nu îşi are cauza în afacerea „bileţelul“,
care nu a fost decât un pretext, ci în incapacitatea guvernului Alianţei de a
anula printr-o decizie corectă şi tehnic şi moral „soluţia imorală“ la care a
trebuit să recurgă preşedintele atunci când l-a impus, pe o majoritate de
conjunctură: decizia corectă era să se organizeze cât mai repede alegeri
anticipate. În acest mod, s-ar fi respectat şi democraţia şi adevărul. S-ar fi
respectat democraţia, pentru că posibilitatea de a tranşa într-un sens sau
altul criza (coabitarea cu un guvern PSD sau guvern al Alianţei) ar fi fost
pusă în mâna electoratului, prin alegeri: în prezent, soluţia este în mâna
sforarilor din parlament şi a intriganţilor din partide, iar guvernul Alianţei
e la cheremul lor. S-ar fi respectat şi adevărul, pentru că, dacă ar fi fost
confirmat prin alegeri anticipate, guvernul ar fi căpătat o majoritate
parlamentară morală: în prezent, majoritatea care dictează mişcările
guvernului este imorală, pentru că reprezintă o mobilizare a aproape
tuturor în jurul agendei câtorva, care sunt cei mai răi.
Dacă s-ar fi recurs atunci la alegeri anticipate, nesfârşita trăncăneală de
azi nu ar fi existat. După cum se vede, trăncăneala ascunde întotdeauna o
gândire falsă – iar indecizia descinde direct din ea. Trăncăneala de azi a
tuturor politicienilor ascunde faptul că guvernul nu a luat decizia corectă
la timp. Şi în loc ca soluţia să fi fost pusă la îndemâna electoratului, cum ar
fi fost moral, ea se plimbă azi prin mâinile învârtitorilor de vorbe, ceea ce
este imoral.
(29 martie 2007)

93
 20. S-A ALES PRAFUL
În decembrie 2004, primul Guvern Tăriceanu a fost învestit cu 265 de
voturi. A coalizat împotriva sa 200 de voturi. Pe atunci, din guvern făceau
parte PNL, PD, UDMR şi PUR. Parlamentarii acestor partide, la care îi
putem adăuga şi pe cei ai minorităţilor, au adus în sprijinul guvernului 241
de voturi. Făcând diferenţa, vedem că primul Guvern Tăriceanu a fost
votat şi de 24 de parlamentari ai opoziţiei PSD–PRM. Potrivit acestui vot,
se putea şti cu claritate cine este în opoziţie şi cine la putere.
Lucrurile au devenit cu totul neclare acum, la a doua învestire a
Guvernului Tăriceanu. Primul lucru neclar e statutul acestui guvern. E unul
nou? Atunci ar fi trebuit ca prim-ministrul să fie renumit de preşedinte.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Deci nu avem de-a face cu un guvern nou. Este
atunci unul remaniat? Ar fi trebuit în acest caz ca schimbările din guvern
să rămână în cadrul protocolului de funcţionare al Alianţei. Ceea ce, iarăşi,
nu s-a întâmplat. Deci nu este un guvern remaniat. Este unul care reflectă
apariţia unei noi majorităţi electorale? Nu, căci ar fi trebuit, pentru aceasta,
alegeri. Este atunci consecinţa reaşezării unei noi majorităţi parlamentare?
Nici asta, pentru că, dacă am fi avut o nouă majoritate, ar fi trebuit atunci
ca noul guvern să numere în componenţa sa miniştri ai noii majorităţi, ceea
ce nu s-a întâmplat. Atunci?
Nici nou, nici remaniat, nici revalidat electoral, nici reconfigurat
parlamentar, recent confirmatul Guvern Tăriceanu este nou doar în virtutea
faptului că e recent şi e altul doar în măsura în care a acceptat să facă
jocurile altora. Atingem astfel cea de-a doua neclaritate, la fel de
neliniştitoare ca şi prima: al cui guvern este, de fapt, noul Guvern
Tăriceanu?
Este al Alianţei D.A.? Nu, pentru că PD a fost dat afară din fostul
guvern, iar PD nu l-a validat pe actualul. Este atunci al PNL, căruia îi este
şef de partid chiar premierul? Da, dacă judecăm după prezenţa masivă a
miniştrilor liberali. Nu pe de-a-ntregul, dacă ne gândim că voci importante
din partid şi-au exprimat rezerva ori chiar dezacordul, iar principalul
avocat al ruperii Alianţei D.A., el însuşi ministru în noul guvern (Ludovic
Orban), a votat împotriva lui (în Biroul Politic).
Este noul Guvern Tăriceanu al cui l-a votat? Să numărăm voturile. Al
doilea Guvern Tăriceanu a fost învestit cu 302 voturi. Faţă de cele 200 de
voturi obţinute împotriva sa de primul Guvern Tăriceanu, noul guvern a

94
reuşit să ridice împotriva sa doar 27 de voturi. Deşi baza parlamentară a
celor două partide care fac astăzi parte din guvern (PNL şi UDMR) este de
numai 123 voturi (numărând şi cele 18 voturi ale minorităţilor), al doilea
Guvern Tăriceanu a beneficiat la confirmare de toate voturile PSD (150),
plus încă 29 ale unor parlamentari PRM şi PC. Cum PD şi PLD au părăsit
sala, din structura votului rezultă că în opoziţie faţă de guvern se află PRM
şi PC (cu excepţia celor 29 de voturi acordate de parlamentarii acestor
partide guvernului, împotriva indicaţiilor exprese ale şefilor lor de partid).
Ce rezultă de aici? Rezultă că, din punct de vedere parlamentar, al doilea
Guvern Tăriceanu depinde în mod esenţial de PSD. Este, în fond,
marioneta PSD, în toate manevrele parlamentare. Aşa se explică atitudinea
de amfitrion degajat şi bine dispus pe care a avut-o, de la tribuna Camerei,
preşedintele PSD, Mircea Geoană, cu ocazia votului de învestire.
Făcând să treacă de parlament al doilea Guvern Tăriceanu, PSD a
câştigat totul. Prin majoritatea parlamentară pe care o controlează, PSD a
câştigat mecanismul prin care poate cenzura şi fixa agenda guvernării. Prin
faptul că poate rămâne în opoziţie, fără a renunţa la exercitarea puterii,
PSD a câştigat privilegiul de a fi în acelaşi timp şi la putere, şi în opoziţie,
avantaj enorm pentru orice partid care, atât faţă de electoratul fidel, cât şi
faţă de cel pe care doreşte să îl atragă, poate ţine simultan două discursuri
opuse şi, măcar în principiu, la fel de plauzibile. În fine, prin faptul că a
dat verde venirii la guvernare a baronilor de la Iaşi (ceea ce constituie, în
sine, un enorm scandal – să ne gândim cum ar fi reacţionat presa dacă
Adrian Năstase i-ar fi chemat pe unii din baronii locali ai PSD la
guvernare), e plauzibil ca PSD să fi câştigat de la PNL (pe seama acestuia)
şi dreptul de a beneficia de dedesubturile inavuabile ale administrării
puterii: altfel spus, PSD şi-a câştigat poziţia din care guvernarea cu baroni
PNL să poată fi folosită de PSD atât pentru compromiterea Guvernului
Tăriceanu, cât şi pentru derularea, în nume propriu, a afacerilor subterane
care îi înfrăţesc, în teritoriu, pe baronii tuturor partidelor, de-a valma.
Concluzia? Graniţele dintre opoziţie şi putere au fost şterse în beneficiul
PSD, care a dobândit poziţia unică de a putea să-şi construiască viitoarea
victorie din 2008 şi cu ajutorul succeselor Guvernului Tăriceanu (câte vor
fi), şi prin intermediul eşecurilor acestuia (care nu vor putea lipsi). Şah-
mat.

95
Un codicil, totuşi. Evocând contrastul dintre sărăcia voturilor cu care a fost
învestit primul Guvern Tăriceanu, care era legitim, şi abundenţa voturilor
la învestirea celui de al doilea Guvern Tăriceanu, a cărui legitimitate e
mult mai puţin clară, m-am gândit că situaţia în care suntem aduce cumva
cu asimetria votului la condamnarea lui Socrate. După cum poate vă
amintiţi, la judecata lui Socrate au fost două voturi: unul pentru a stabili
dacă Socrate este vinovat, altul pentru a decide dacă merită să moară. De
neînţeles (şi revoltător) este faptul că numărul cetăţenilor atenieni care l-au
considerat vinovat pe Socrate a fost mai mic decât numărul celor care îl
doreau mort. Şi mort a devenit, în urma votului!
Faptul că primul Guvern Tăriceanu a avut împotriva sa 200 de
parlamentari, iar cel de-al doilea doar 27, în condiţiile în care primul
beneficia de o bază parlamentară de 241 de voturi, iar al doilea de una de
doar 105, ţine nu de misterele insondabile ale firii umane, care l-au pierdut
pe Socrate, ci de realităţile sondabile ale vieţii politice româneşti, care ne
pierd constant pe noi. Aceste realităţi pot fi ilustrate prin două exemple:
coalizarea aproape tuturor forţelor politice româneşti împotriva Monicăi
Macovei şi demiterea lui Răzvan Ungureanu de către premier, pe o
chestiune ridicolă. Amândoi miniştrii s-au dovedit excelenţi, utili
României şi preţuiţi de aliaţii noştri. Ura împotriva Monicăi Macovei şi
nesocotirea performanţelor lui Răzvan Ungureanu ţin de iraţionalitatea
vieţii noastre politice. Or, abia această iraţionalitate izvorâtă din ură
reflectă realităţile de adâncime ale politicii noastre. Nu e vorba de afiliere
politică – în definitiv, faptul că Macovei era sprijinită de PD, iar
Ungureanu era membru PNL nu a jucat aproape nici un rol în coaliţia
ridicată împotriva lor. Nu afilierea politică e aici importantă, ci afilierea
vicioasă. Căci prin aceste afilieri vicioase s-a ajuns ca în aclamaţiile
parlamentului dominat de PSD şi în absenţa parlamentarilor PD şi PLD,
noul Guvern Tăriceanu să fie confirmat cu 302 de voturi pentru şi 27 de
voturi împotrivă. Nu numai PSD a votat pentru, ci şi parlamentari ai PRM
şi ai PC (264 reprezentând voturile însumate ale PNL, UDMR şi PSD).
Avem un guvern puternic? Judecând după numărul de voturi, da. Judecând
după realităţi, nu. Este un guvern dat de majorităţile coalizate prin afilieri
vicioase, pentru care afilierile publice sunt fie pretext, fie paravan.
Fabula este următoarea. Premierul spune electoratului său, arătându-i o
pipă: „Aceasta nu e o pipă“. Magritte, care a pictat un tablou cu acest titlu
şi care a inventat calamburul, putea fi crezut, pentru că a creat o operă de

96
artă; premierul Tăriceanu nu poate fi crezut, pentru că a creat un monstru.
(4 aprilie 2007)

21. REPUBLICA PRIM-MINISTERIALĂ

Valoarea unei constituţii stă sau cade împreună cu practicile juridice
menite să o traducă în viaţă. De pildă, despre Constituţia Statelor Unite,
Roger Scruton spunea că este practic ininteligibilă în absenţa
amendamentelor şi a unei reţele extrem de complexe de hotărâri
judecătoreşti. În răspăr cu ceea ce par să creadă politicienii noştri,
constituţiile nu sunt mecanisme miraculoase, capabile să ne dispenseze de
responsabilitatea noastră politică punctuală ori de imaginaţia juridică
încorporată în vasta ţesătură de legi şi decizii care constituie corpul legal al
unei naţiuni. Să ne întrebăm, prin urmare, care e valoarea constituţiei
noastre, adoptată în 1991, revizuită în 2003 şi invocată până la saţietate în
disputa politică sângeroasă de azi, ca un veritabil deus ex machina chemat
pe pământ fie pentru a-i lovi pe „păcătoşi“, fie pentru a-i pune deasupra
legii pe administratorii virtuţii? Ca orice constituţie, ea are exact valoarea
practicilor juridice care îi sunt asociate. De aceea, a spune că avem o
constituţie bună pentru că principiile ei sunt excelente este fals, pentru că
ne induce în eroare: nu aflăm mai nimic despre constituţionalitatea vieţii
noastre politice examinându-ne principiile – de practici şi mecanisme
avem nevoie, nu de declaraţii de principii (astfel proclamate, principiile
ascund chiar ceea ce declară).
Aici apare un paradox: cu excepţia constituţiilor explicit criminale, nici
o constituţie, oricât de prost concepută ori redactată, nu pare a fi cu
adevărat proastă. E adevărat: constituţiile explicit generoase pot fi aplicate
criminal (cazul Constituţiei URSS din 1936); dar paradoxul este că orice
constituţie care nu e explicit criminală pare a fi, în toate situaţiile care nu
pretind imaginaţie juridică (adică veritabile soluţii la probleme instituţional
conflictuale), rezonabil de bună. Paradoxul se trage din faptul că orice
constituţie, deşi se legitimează prin principii generale, nu îşi dovedeşte
valoarea decât prin capacitatea ei de a întemeia mecanisme consistente de
control şi echilibru instituţional. Judecarea prin principii a ceea ce trebuie
evaluat după funcţionare explică de ce Constituţia noastră continuă să pară
în ochii multora rezonabil de bună, în ciuda faptului că, în situaţii de

97
cumpănă, ea se dovedeşte fie inaplicabilă, fie inutilă.
Iată un exemplu. Prin expulzarea democraţilor de la guvernare, prim-
ministrul a produs o remaniere de guvern, care a schimbat ceea ce
Constituţia numeşte „compoziţia politică a guvernului“. Ce ne spune
constituţia, în acest caz? Găsim descrierea cazului la articolul 85, alineatul
(3). Ceea ce ne spune acest articol este deopotrivă confuz, redundant şi
impracticabil. Iată textul: „Dacă prin propunerea de remaniere [făcută de
premier] se schimbă structura sau compoziţia politică a guvernului,
Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2)
numai pe baza aprobării parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru“. Prin urmare, în cazul excepţional în care remanierea schimbă
compoziţia politică a guvernului, preşedintele are dreptul să întreprindă o
anumită acţiune. Care este aceea? Aflăm din aliniatul (2), la care ne-a
trimis aliniatul (3): „[î]n caz de remaniere guvernamentală […],
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai guvernului“. Prin urmare, în cazul excepţional în care
remanierea implică şi schimbarea compoziţiei politice a guvernului (cazul
nostru), preşedintele va putea să îi revoce şi să îi numească pe acei miniştri
pe care i-i propune premierul, cu condiţia să aibă aprobarea parlamentului,
care nu-i poate fi dată decât dacă o cere premierul. Ce înseamnă asta? Că
atunci când premierul modifică structura politică a guvernului,
preşedintele, care l-a numit în virtutea altei combinaţii politice, are dreptul
să îi facă pe plac. În ecuaţie nu mai sunt trei actori, ci doi. Puterile lor nu
mai sunt echilibrate, ci una din ele este făcută prizoniera deciziilor
celorlalte, fără posibilitatea de a le mai controla şi balansa.
Ne poate scoate articolul 85 din situaţia în care ne găsim? Nu. Nu ne
ajută pentru că pe dispoziţiile Constituţiei nu se poate construi, în situaţia
dată, un raport legal care să lege puterile angajate în dispută printr-un
mecanism democratic de tip checks and balances. Dimpotrivă, avem o
situaţie în care două puteri, executivul şi legislativul conspiră pentru a o
elimina pe a treia, reprezentată prin şeful statului. Rolul esenţial al
constituţiei, acela de a putea genera mecanisme instituţionale viabile în
condiţii de conflict, este astfel ratat.
Situaţia articolului 85 ilustrează perfect paradoxul constituţiilor care nu
fac rău atunci când sunt inutile şi care nu reuşesc să facă bine, atunci când
sunt chemate să clarifice situaţii politice neclare. Acestor Constituţii nu li
s-ar putea obiecta că nu invocă principii bune: dimpotrivă, le etalează pe

98
cele mai bune. Dar, ca şi în cazul constituţiei noastre, obiecţia faţă de ele
vine din faptul că principiile cu care se laudă sunt organizate în mecanisme
de guvernare vizibil confuze şi aproape sigur impracticabile. Aceste
defecte trec neobservate când nu ai nevoie de soluţii, dar devin
insurmontabile când le cauţi; descoperi atunci că nu te poţi descurca nici
cu ce ai, de răul făcut de ce îţi lipseşte.
Mi s-ar putea obiecta că articolul 85 al Constituţiei, tocmai, consfinţeşte
caracterul parlamentar al republicii noastre. Ar fi aşa, dacă de fapt în tot
cuprinsul Constituţiei nu s-ar amesteca într-un mod incoerent inspiraţia
prezidenţială din 1991 (impusă de Ion Iliescu ca preşedinte) cu surdina
parlamentară din 2003 (impusă de acelaşi Ion Iliescu, însă din perspectiva
cedării preşedinţiei către Adrian Năstase). Rezultatul paradoxal şi
paralizant este că nu trăim nici într-o republică parlamentară, nici într-una
prezidenţială, ci într-o republică prim-ministerială, în care executivul dă
tonul parlamentului şi fixează gradele de libertate ale preşedinţiei – o
republică a trăncănelii executive, în care în locul dezbaterilor parlamentare
avem televiziuni care fac ştiri în loc să le transmită şi aranjamente de
culise care decid pe ascuns cam tot ce se decide mai apoi la vedere. Cu
aceste trei republici amestecate totul e blocat din capul locului. Căci
soluţiile care s-ar potrivi primei republici o invalidează pe cea de-a doua,
care o blochează pe cea de-a treia, care, la rândul ei, nu poate trăi de
primele două, deşi fără ele nu poate supravieţui.
(11 aprilie 2007)

22. ALEGERI ŞI CULISE

Meritul situaţiilor de criză este că scot la iveală lucrurile pe care rutina le
ascunde. Cine ar fi crezut pe vremea lui Ion Iliescu, când totul depindea de
el şi orice mergea părea să fie expresia calităţilor sale, că arhitectura
instituţională a statului român nu este funcţională? Ori pe vremea lui Emil
Constantinescu, când nimic nu părea să mai depindă de el şi orice
poticneală părea să fie expresia directă a defectelor sale? Până la
declanşarea conflictului care va duce în curând la suspendarea
preşedintelui, Constituţia părea să fie bună, iar puterile în stat echilibrate.
Instituţional vorbind, România părea să fi fost pusă pe calea cea bună de
Constituţia pe care i-o datorăm senatorului PSD Antonie Iorgovan. Din

99
acest motiv, Antonie Iorgovan căpătase reputaţia de a fi pus pe picioare,
constituţional vorbind, România postdecembristă. Vestea proastă este că
România nu este pusă pe picioare, iar Constituţia noastră e tot atât de
incapabilă să asigure echilibrul puterilor şi controlul lor reciproc pe timp
de criză, pe cât e de mediocră şi inutilă în condiţii de rutină. Vestea bună e
că, prin dezvăluirea acestor lucruri, nu mai avem iluzii, ştim sigur că
trebuie să schimbăm Constituţia cu alta mai bună, iar astfel nemeritata
reputaţie de constituţionalist a senatorului Iorgovan e ruinată, adică e pusă
acolo unde merită. Arhitectura instituţională a statului român nu este
funcţională, iar meritul demonstrării acestuia adevăr îi aparţine crizei. Cu
toată ruina, e bine să ştii pe ce anume NU te poţi baza în reconstrucţie.
Ce fel de comportament constituţional au ilustrat până acum preşedinţii
României? Deocamdată singur cazul Ion Iliescu este interesant (şi asta
deoarece preşedintele Constantinescu a fost un preşedinte în trena
regimului Iliescu, aşa că performanţa constituţională a primului o acoperă
îndestulător pe a celui de al doilea).
Ion Iliescu a fost preşedintele care a manevrat totul fără ca oamenii care
nu ar fi fost obligaţi prin lege să-l asculte să îi iasă cu o iotă din voie.
Partid, oameni, stat ori instituţii, Iliescu le-a dominat pe toate ca şi când ar
fi fost în spiritul şi litera Constituţiei să o facă. Antonie Iorgovan,
„părintele“ ei, nu a intervenit nici o dată public pentru a ne avertiza că
acest mod de a fi preşedinte ar contrazice spiritul Constituţiei: părea, deci,
că a fost în intenţia „părintelui“ Constituţiei ca preşedintele să uzeze de
prerogativele sale exact în felul în care Ion Iliescu a făcut-o. În lumina
experienţei noastre de acum, Ion Iliescu a fost un preşedinte de aparenţă
prietenoasă, dar autoritar şi anxios; aparent mereu în consultări cu
partidele şi deschis dialogului, în realitate partizan şi părtinitor; limbut,
repetitiv şi divagant în public, dar conspirator şi mână forte în culise;
legalist în motivări, dar ilegal în instigaţii (vezi discursul de la Satu Mare);
în fine, a fost preşedintele care a inventat şi exploatat politic mineriadele.
Nu l-am auzit vreodată pe dl Iorgovan să condamne mineriadele sau să
califice discursul de la Satu Mare din 2005 ca fiind o „gravă încălcare a
Constituţiei“. Dacă nu a făcut-o, întrucât dânsul susţine azi că s-a ridicat
mereu împotriva încălcării Constituţiei, înseamnă că acest mod de a fi
preşedinte era în acord cu ea.
Nu există o problemă constituţională. O spune Curtea Constituţională.
Dacă parlamentul decide totuşi să îl suspende pe preşedinte în ciuda

100
avizului negativ al Curţii, înseamnă că problema e exclusiv politică. Or,
cum se rezolvă problema politică prin care autoritatea şefului statului e
contestată de guvern şi de parlament? Sunt două maniere. Prima este
oligarhică şi secretă: ea implică o negociere de culise între câţiva oameni,
care va avea drept urmare impunerea unui anumit echilibru între puteri. A
doua metodă este democratică şi deschisă: ea presupune întoarcerea
forţelor care se înfruntă spre electorat, în mâna căruia este pusă rezolvarea
problemei, prin votarea unui nou echilibru între puteri. Deci – sau noul
raport de forţe, care ne va scoate din criză, va fi negociat în culise; sau el
va fi găsit prin alegeri. La alternativa culise sau alegeri nu există
alternativă.
Dacă examinăm motivaţiile celor trei actori politici în lumina acestui
raţionament şi judecăm numai în termeni de realism politic, atunci este
evident că: (i) parlamentul a optat împotriva alegerilor şi în favoarea
culiselor, pentru că alegerile vor modifica toate cotele de reprezentare,
pentru toate partidele, iar câştigătorii sunt mereu nesiguri; (ii) guvernul a
optat pentru culise şi împotriva alegerilor, pentru că alegerile categoric îl
desfiinţează, iar pentru premier este sigur sfârşitul carierei; (iii) singurul
avantajat de alegeri este preşedintele, pentru că el este singurul actor
politic care are speranţe rezonabile de a fi reales. Prin urmare, opţiunea
parlamentului şi a guvernului pentru culise şi opţiunea preşedintelui pentru
alegeri sunt amândouă raţionale. Problema este că, în termeni morali,
numai soluţia alegerilor este democratică, în timp ce soluţia culiselor e
mafiotă. Ambele sunt raţionale: dar raţionalităţile lor nu sunt la fel de
morale şi trebuie să o preferăm pe cea morală raţionalităţii care face
abstracţie de ea.

*
„Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, privind propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu“
a lăsat complet în ofsaid coaliţia antiprezidenţială. Tot argumentul coaliţiei
era că preşedintele comite acte anticonstituţionale şi că asumarea rolului de
preşedinte-jucător ar contrazice Constituţia (nu o contrazicea când
preşedinte era Ion Iliescu), care autorizează numai un preşedinte
moderator, spectator, prezentator şi reprezentator – un fel de mut, orb şi
surd (dar înţelept şi virtuos) pater familias. Portretul psihologic asociat
respingerii ideii de preşedinte-jucător îl prezenta pe omul Traian Băsescu

101
ca pe un politician versat şi veros, care de dragul puterii şi în slujba
intereselor sale personale se agaţă de scaun şi batjocoreşte interesele ţării
(un rezumat psihologic aproape patologic al acestui portret de luptă şi
exterminare poate fi găsit în editorialele din Ziua ale lui Sorin Roşca
Stănescu). Prin contrast, coaliţia antiprezidenţială se prezenta pe sine ca
având trei scopuri, toate dezinteresate, democratice şi legitime: (a)
amuţirea preşedintelui, ca guvernul să poată lucra; (b) suveranitatea
completă a parlamentului (asupra guvernului, asupra preşedintelui, asupra
ţării), pentru ca democraţia să fie în fine reinstaurată; (c) suspendarea
preşedintelui, pentru ca, în acest mod, constituţionalitatea să poată fi
salvată. Cele trei scopuri, va recunoaşte oricine, sunt de valoare inegală şi
importanţa lor de principiu e foarte diferită.
(a) Dorinţa de a avea linişte pentru ca guvernul să poată lucra e grotescă.
Ea reia în contul PNL de azi vechiul slogan electoral al lui Ion Iliescu din
anii ’90, imaginat de inginerii electorali de atunci pentru a pune căluş în
gură opoziţiei la FSN. Opoziţia care trebuia amuţită îi conţinea atunci şi pe
liberali, victime în două rânduri ale mineriadelor pe care Ion Iliescu le-a
organizat pentru ca liniştea lui să acopere şi neliniştea lor (care atunci era a
noastră). Prin urmare, pentru cine are memorie, invocarea modelului „Un
preşedinte pentru liniştea noastră“ este cum nu se poate mai neinspirată. Ea
indică regresia unui respectabil partid istoric la statutul de partid-
instrument al unei forţe politice care are orice (putere, bani, oameni),
numai respectabilitate nu; o forţă care are puterea prezentului, certitudinea
viitorului (în lumea pe care a croit-o după chipul şi asemănarea ei), dar
care târăşte permanent după ea dezonoarea trecutului.32 Dorinţei de linişte,
în discursul de marţi de la Cotroceni, preşedintele i-a dat, de altfel, o
replică potrivită: cel mai mult au nevoie de linişte hoţii, pentru că numai ei
se feresc să facă vreun zgomot atunci când operează.
(b) Pe nesimţite, pornind iniţial de la coalizarea spontană în jurul
obsesiei anti-Băsescu, s-a ajuns în cele din urmă la conştientizarea ideii că
statutul care trebuie obţinut este recunoaşterea suveranităţii complete a
parlamentului în raport cu toate celelalte puteri ale statului. Am putut auzi
în aceste luni că democraţia însăşi trebuie identificată cu domnia acestui
parlament, de parcă unui parlamentar, oricăruia, i s-ar putea acorda un
regim preferenţial de infailibilitate, iar devălmăşia de listă, prin care aceste
majorităţi de strânsură au ajuns în parlament, ar putea vreodată reprezenta
un model de responsabilitate politică. Argumentul invocat adeseori a fost

102
acela că preşedintele e stricător de rânduieli, anume pentru că nu se
recunoaşte vasalul parlamentului, în condiţiile în care, prin politica
sinucigaşă a premierului şi a grupului Antonescu–Orban, guvernul deja a
fost adus sub ascultarea parlamentului, iar parlamentul a încercat deja să
impună practica de a schimba miniştrii peste capul guvernului, voinţa sa
fiind acum aceea de a-l subordona pe şeful statului sau de a-l demite.
Asistăm, prin urmare, la o puternică acţiune de afirmare a suveranităţii
parlamentului, prin subordonarea celorlalte puteri în stat. După părerea
mea, criza politică a fost ocazia, nu cauza acestei revendicări. Iar
suspendarea preşedintelui este încă un pas, după subordonarea guvernului
şi nesocotirea avizelor Curţii Constituţionale, spre tentativa parlamentului
de a-şi subordona celelalte puteri (în stat ori politice).
(c) În fine, motivaţia explicită a suspendării este încălcarea Constituţiei
de către şeful statului. Antonie Iorgovan, „părintele“ Constituţiei din 1991
(revizuită în 2003), şi-a pus reputaţia în joc pe afirmarea profesională a
realităţii acestor încălcări. Or, dată fiind componenţa Curţii
Constituţionale, care numai pro-Băsescu nu e (ci pro-PSD), Avizul ei
consultativ din 5 aprilie ar trebui să aibă cel puţin două urmări: ruinarea
reputaţiei de constituţionalist competent a senatorului Iorgovan şi ruinarea
pretenţiei coaliţiei antiprezidenţiale că motivul pentru care doreşte
suspendarea lui Traian Băsescu este încălcarea Constituţiei. Nu, motivul
nu este încălcarea Constituţiei – faptul a fost demonstrat de Curtea
Constituţională prin Avizul consultativ pe care l-a emis alaltăieri, unde
absolut toate capetele de acuzare împotriva preşedintelui au fost demontate
ca fiind ceea ce oamenii de bun-simţ au ştiut mereu că sunt: nu încălcări
ale constituţiei, ci simple opinii, sugestii sau solicitări ale preşedintelui.
Motivul este politic, mai bine spus lupta grupului care domină azi
parlamentul pentru putere politică totală asupra celorlalte instituţii ale
statului.
(19 aprilie 2007)

23. DICTATURA MAJORITĂŢII PARLAMENTARE

Parlamentul a votat marţi o lege prin care îşi acordă sieşi dreptul de a
decide fără concursul Curţii Constituţionale ce va face cu preşedintele dacă
referendumul de demitere nu va fi validat. Cum ştim, ca să fie validată

103
demiterea, trebuie ca jumătate plus unu din alegători să se prezinte la vot.
Ca suspendarea să fie aprobată, e suficient ca o majoritate simplă să
confirme decizia parlamentului. Ce se întâmplă însă dacă nu se va prezenta
la vot jumătate plus unu din corpul electoral? Referendumul nu va fi
validat. În mod normal, în absenţa unor stipulaţii suplimentare, pasul
următor este repunerea în drepturi a preşedintelui suspendat. Aceasta ar fi
soluţia logică. Există, în chestiunea suspendării din funcţie a unor
funcţionari aleşi şi o soluţie stabilită de jurisprudenţă: în cazul primarilor,
decizia de suspendare e anulată, dacă jumătate plus unu din alegători nu se
prezintă la vot. În acest caz, jurisprudenţa a urmat logica.
Ei bine, parlamentul s-a hotărât să respingă şi soluţia logică, şi soluţia
bazată pe jurisprudenţă. A decis, peste capul Curţii Constituţionale, să lase
decizia la latitudinea sa. De ce a avut nevoie parlamentul de o asemenea
lege stranie? O lege care spune, în esenţă, că în toate cazurile care
contrazic voinţa parlamentului, parlamentul este singur abilitat să decidă
cum va trata „cazurile“. Pe şleau spus, parlamentul şi-a votat dreptul de a
schimba din mers regulile jocului. E o lege care probează arbitrarul,
voluntarismul şi autoritarismul parlamentului. De cezarismul preşedintelui,
se mai auzise; de cezarismul guvernului, de asemenea. I-a revenit acestui
parlament cinstea îndoielnică de a ilustra „cezarismul parlamentului“.
Cum s-a ajuns aici? Totul se trage din câteva vicii disparate, care în
această criză politică au ajuns să facă sistem.
În primul rând, constituţia. Constituţia României a fost rău întocmită de
constituţionalişti, este plat comentată de jurişti şi, prin conjugarea lucrului
rău făcut cu lipsa de imaginaţie juridică, se dovedeşte incapabilă să ofere
soluţii. Ea ilustrează perfect paradoxul lucrurilor de prisos: Constituţia are
soluţii când situaţia de fapt nu o cere şi nu oferă soluţii, atunci când
situaţia o pretinde − pe scurt, Constituţia noastră e bună când nu ai nevoie
de ea şi e inutilizabilă când ai.
În al doilea rând, componenţa parlamentului. Cu excepţia PRM şi
UDMR, nici unul dintre partidele care fac astăzi majoritatea parlamentară
nu a intrat în parlament în nume propriu. Nici PNL, nici PD, nici PSD, nici
PC nu au fost votate individual, ci în alianţă: PNL+PD a fost votat ca D.A.,
iar PSD+PUR a fost votat ca USD. PNL, PD, PLD, PSD şi PUR (alias PC)
nu au nici o realitate electorală independentă: au ajuns în parlament
travestite. Din aceste motive, electoratul a fost înşelat de două ori: o dată
prin faptul că are în parlament ce nu a votat; a doua oară pentru că

104
formulele politice pe care le-a agreat funcţionează amestecat, devălmaş şi
în contra formulelor ideologice agreate în campania electorală.
În al treilea rând, acapararea puterii. Primul lucru grav este că
parlamentul s-a substituit Curţii Constituţionale. A făcut-o pentru că
aceasta este singura autoritate în stat care îi poate cenzura deciziile. Şi
pentru că parlamentarii vor toată puterea pentru ei, parlamentul va tinde să
preia şi prerogativele Curţii Constituţionale ori, după caz, îi va nesocoti
avizele. În momentul de faţă, puterea parlamentului este discreţionară în
mai multe feluri. 1) Deciziile pe care le ia nu sunt moderate (nu există
limitare internă). 2) Nu există vreo putere în stat sau instituţie care să îi
echilibreze puterea. Sunt mai multe argumente în sprijinul acestei
afirmaţii: (a) nimeni nu poate demite parlamentul; (b) nimeni nu îl
controlează; (c) nimeni nu îi poate anula deciziile; (d) nimeni nu poate
discuta legile ((c) şi (d) sunt valabile numai pe fondul măsurilor luate de
parlament pentru a limita forţa de cenzură asupra deciziilor sale a Curţii
Constituţionale).
În al patrulea rând, perseverenţa în rău. Întrucât Curtea Constituţională a
stabilit că preşedintele nu a încălcat Constituţia, rezultă că suspendarea s-a
făcut fără nici un motiv. Argument: demiterea preşedintelui de către
parlament pe motiv de luptă politică e non-constituţională, deoarece
constituţională e doar demiterea pentru încălcări grave ale constituţiei; or,
Curtea Constituţională a dat aviz negativ acestei acuzaţii; ergo,
parlamentul a suspendat şeful statului în mod neconstituţional.
Concluzie. În momentul de faţă, deciziile parlamentului au transformat
o situaţie de criză politică într-o lovitură de forţă autoritară, care forţează
Constituţia. Puterea discreţionară este acum a parlamentului, iar modul în
care parlamentarii majoritari îi administrează puterea e lipsit de moderaţie.
Este o tristă ironie că PNL îşi trădează crezul liberal şi ia parte la acest
derapaj democratic.
(26 aprilie 2007)

24. VIOLAREA „DEMOCRATICĂ“ A DEMOCRAŢIEI

Pornind de la observaţia că în nici un regim politic deciziile nu sunt luate
direct de către societate şi că „nu putem concepe un regim care, într-un
anume sens, să nu fie oligarhic“, Raymond Aron recunoştea că în toate

105
regimurile politice cei care conduc în mod efectiv sunt puţini (Démocratie
et totalitarisme, 1995, p. 131). Dar, adaugă el, ceea ce se cere unei bune
guvernări este ca deciziile să fie luate pentru societate. Astfel, în privinţa
faptului că regimul nostru politic este într-un anume sens oligarhic, suntem
în rândul lumii. Dar la noi, spre deosebire de modul în care se întâmplă
lucrurile într-un regim al bunei guvernări, deciziile nu sunt luate pentru
colectivitate, ci în favoarea oligarhilor (oricum i-am defini pe aceia) şi,
uneori, direct împotriva societăţii. Cum se întâmplă acum. Criza politică în
care ne-a împins decizia celor 322 de parlamentari ai PSD, PNL, PRM,
UDMR şi PC de a-l suspenda pe preşedinte, în ciuda faptului că nu există
motive constituţionale să o facă, este consecinţa unui vot oligarhic, dat
împotriva societăţii. Faptul este evident, deoarece decizia de suspendare a
preşedintelui NU este în interesul societăţii (cum s-a pretins), NU este
expresia democraţiei (cum s-a tot repetat), NU va duce la nimic bun (cum
s-a promis) şi NU va rezolva nimic (cum se speră). Dimpotrivă,
suspendarea unui preşedinte ales de toţi românii în beneficiul unuia impus
de doar 322 dintre ei este un scandal. E un scandal pentru că furnizează
dovada clară a faptului că procedeele democratice pot fi folosite în
favoarea puţinora, prin nesocotirea multora şi, prin ignorarea binelui
comun, îndreptate împotriva tuturor.

Ştiu că noi, cetăţenii obişnuiţi ai unui stat democratic, nu conducem. Am

avea posibilitatea teoretică de a deveni conducători, dar numai o parte
infimă dintre noi (mai precis, 0,003%) participă la actele executive şi/sau
legislative. Faptul, în sine, nu este anormal. Încă suntem în cadrul
democraţiei – conform definiţiei minimale pe care o dădea Karl Popper,
potrivit căruia democraţia este un sistem de proceduri de schimbare fără
vărsare de sânge a conducătorilor, aflate sub maxima (atribuită de Popper
lui Pericle) „Deşi nu toţi putem face legi, toţi avem dreptul să le judecăm“
−, deci e bine. Dar întrebarea mea este: ni se recunoaşte cu adevărat
dreptul de a judeca deciziile legislativului ori executivului? Părerea mea
este că nu, şi asta din trei motive.
Întâi, pentru că deşi soluţia crizei ar fi fost completă şi morală numai
prin alegeri, alegerile ne sunt refuzate. Probabil de teama obţinerii unui
scor slab (sondajele erau destul de clare în această privinţă), guvernul, de
conivenţă cu „parlamentul celor 322“, a amânat alegerile
europarlamentare, permiţându-le astfel europarlamentarilor români aflaţi

106
acum în exerciţiu − desemnaţi de partide şi nu aleşi de electorat −, să
încaseze două salarii, unul de la Parlamentul European, celălalt de la
parlamentul românesc. Pe bună dreptate, coaliţia pentru eliminarea
preşedintelui a fost numită „coaliţia antialegeri“ (Andrei Cornea).
În al doilea rând, pentru că nu se ţine seama de opinia noastră: tot ce fac
parlamentul şi guvernul de două luni de zile este în răspăr nu numai cu
avizul Curţii Constituţionale, dar şi cu opinia noastră, aşa cum e aceasta
consemnată de sondajele de opinie şi de votul în direct la diferitele
emisiuni TV. La nesocotirea opiniei publice, în mod surprinzător, s-au
asociat şi unele figuri notorii de jurnalişti. Am asistat stupefiaţi la
răspunsul pe care Robert Turcescu l-a dat obiecţiei formulate de Ludovic
Orban votului telespectatorilor, care taxau mereu cu bile negre invitaţii
PNL (în proporţie de 100 la 1) − se studiază un procedeu de echilibrare a
opiniilor (?!).
În al treilea rând, pentru că democraţia noastră, chiar dacă e
reprezentativă, nu e egală. Se ştie că cetăţenii sunt egali la nivelul
reprezentării numai dacă parlamentarii, odată aleşi, se străduiesc să
reprezinte naţiunea ca un întreg şi nu doar o anumită parte a ei: o categorie
socială, un grup de alegători sau un magnat-finanţator anume. Or,
parlamentarii noştri îşi fac un titlu de glorie din partizanatul lor, ceea ce ne
aruncă pe noi, majoritatea covârşitoare a alegătorilor, în excludere şi non-
reprezentare. Aceasta face ca în parlament nu naţiunea română să fie
reprezentată, ci grupurile de interese, partidele şi oamenii care îşi permit să
plătească bani grei pentru a putea desfăşura afaceri uşoare. Ca atare, în
ciuda faptului că votul este universal, noi nu suntem egal reprezentaţi de
parlamentari, deşi suntem reprezentaţi în parlament. Motivul, dincolo de
explicaţia tehnică, este că parlamentarii au decis să-şi reprezinte interesele
proprii şi de grup înaintea datoriei de a reprezenta naţiunea, ca un tot unitar
şi indivizibil (în mod ironic, celor mai naţionalişti dintre parlamentari, li se
poate reproşa că, dând întâietate obedienţelor lor subterane, ei încalcă
articolele 1 şi 2 din Constituţie). În acelaşi sens, se poate spune că PNL,
dintre cele două tradiţii, Brătianu şi Tătărescu, a ales-o pe cea dezonorantă.
E o tristă ironie că PNL îşi trădează crezul liberal şi ia parte la acest
derapaj democratic. Soarta lui, dacă opinia publică de acum se va menţine,
pare pecetluită. Dacă PNŢCD a ieşit din istorie odată cu prăbuşirea CDR,
îngropat de pusilanimitatea preşedintelui care a întors spatele bătăliei, PNL
va ieşi din istorie din cauza triumfului repurtat prin performanţa nedemnă

107
de a fi singur la guvernare, cu sprijinul patrulaterului negru.
Astfel încât, dacă nu sunt toţi „cleptocraţi“, cum i-a caracterizat Karl
Peter Schwartz în editorialul din Frankfurter Allgemeine Zeitung din 23
aprilie a.c., parlamentarii noştri sunt totuşi cu toţii partidocraţi.
(5 mai 2007)

25. SFÂRŞITUL PRIMEI REPUBLICI

Nu mai este un secret pentru nimeni: criza politică pe care o traversăm are
drept miză reformularea republicii. Prin punerea în discuţie a persoanelor,
prin destabilizarea funcţiilor şi clătinarea instituţiilor, prin aducerea
războiului în spaţiul public şi prin transformarea uzului în abuz, tot ce ni se
întâmplă nu este decât lungul şi penibilul proces prin care o stare de fapt
constituţională tinde să se preschimbe în altă stare de fapt constituţională.
Trecem de la o primă republică, cu vechiul ei aranjament instituţional în
cadrul Constituţiei (1991; 2003), la o reformulare a raportului între
instituţii în cadrul aceleiaşi Constituţii: teza mea este că această nouă
formulare a aranjamentului instituţional va lua treptat chipul unei noi
republici. Dacă prima republică a fost fundată în 1990, prin revoluţia din
decembrie 1989 (fac abstracţie de republica aservită care s-a născut în 30
decembrie 1947), criza care probabil îi va pune capăt s-a declanşat în
2007, prin tentativa parlamentului şi a guvernului de a-l demite pe
preşedinte fără nici un motiv constituţional.
Vechea stare de fapt constituţională a primei republici era caracterizată
de un anumit raport între lumea politicii şi lumea afacerilor. Acest raport
nu era legal, căci nu era expresia vreunei legi sau a vreunui aranjament
constituţional explicit. În acelaşi timp, nu era nici ilegal, pentru că
funcţionarea lui nu putea niciodată ajunge să fie pusă în discuţie în justiţie
− şi nu doar pentru că justiţia ar fi fost coruptă, cât mai ales pentru că acel
raport dintre afaceri şi politică volatiliza culpa. Era, pur şi simplu, situaţia
de fapt pe care legile nu o pot sancţiona nici în sens legal, nici în sens
penal. Acest raport între politică şi afaceri s-a stabilit în timpul acumulării
marilor averi postdecembriste: le-a făcut posibile atât prin lacunele şi
complicităţile legii, cât şi prin natura raportului dintre politică şi afaceri
care le-a generat. Specificul acestui raport este că afacerile depindeau de
stat, adică de politică, nu doar pentru a se forma, ci şi pentru a se menţine.

108
Într-un sens, afacerile acestea erau de succes numai dacă reuşeau să
căpuşeze cu aparenţe legale statul. Or, pentru aceasta, mediul de afaceri
trebuia, în linii mari, să coincidă cu mediul politic. Ceea ce făcea ca
maşina de bani a afacerilor să fie politica, iar contul curent al politicii să
fie lumea afacerilor. Politică şi afaceri se condiţionau: în marea politică
ajungeai numai cu sprijinul lumii afacerilor, iar lumea afacerilor se
menţinea numai cu sprijinul marii politici. Că posturile de parlamentar, pe
liste, se cumpără, e un mizilic şi e aproape neimportant (deşi e scandalos).
Important e că acestui raport între politic şi afaceri îi corespunde o selecţie
a cadrelor complet captivă ciclului vicios politică-afaceri-politică / afaceri-
politică-afaceri; or, această selecţie a cadrelor, care furnizează partidelor
militanţi, parlamentului parlamentari, guvernului miniştri, iar statului înalţi
funcţionari, epuizează întregul spaţiu public, sufocându-ne moralmente şi
asfixiindu-ne profesional.
Punctul slab al acestui sistem de funcţionare a lumii afacerilor în tandem
cu politicul era raportul cu legea. Se ştie, nimic nu poate merge la nesfârşit
în condiţii ilegale. Viaţa modernă are o nevoie absolută de legalitate. Viaţa
modernă, îmi vine să spun, este esenţialmente constituţională. Toate
procesele vieţii moderne tind să-şi dea o expresie legală, chiar şi acelea
care, pentru a prospera, recurg la încălcarea legii. Chiar şi marile fraude,
mă refer la cele cu efecte economice benefice (creatoare de locuri de
muncă şi de oportunităţi de creştere economică), au o vitală nevoie de
legalizare. Întrucât, în lumea modernă, totul aspiră la un statut de
legalitate, fiecare lucru trebuie ori să fie legal, ori să înceteze să mai existe.
Sub această constrângere generală stă şi raportul dintre politică şi afaceri
care a fundat prima noastră republică. Şi tot în această zonă dăm şi de
miezul ei sfărâmicios: instabilitatea raportului dintre politică şi afaceri care
îi stă la bază.
Acest raport a fost vicios şi nu poate deveni legal decât viciind profund
şi bunul nostru simţ, şi ideea însăşi de lege. Iată de ce. În perioada
acumulării, averile generate prin acest raport aveau nevoie de politică
pentru a transgresa legea; în perioada consolidării, noile averi aveau
nevoie de politică pentru a le face legale. Contradicţia stă în faptul că legea
trebuia folosită şi ca paravan, şi ca minciună, şi ca adevăr. Aceasta se
poate numai cu două condiţii. 1) Să se renunţe la generalitatea legii; ei
bine, s-a renunţat: se fac legi special pentru anumite persoane. 2) Să se
renunţe la egalitatea în faţa legii; s-a renunţat şi la ea: şeful statului e mai

109
uşor de demis decât un primar, iar la referendumul de suspendare a
preşedintelui validarea se face în funcţie de opinia politică a cetăţenilor:
pentru cetăţenii care sunt în dezacord cu parlamentul, referendumul
pretinde un prag electoral de validare mult mai mare decât acela necesar
cetăţenilor care sunt de acord cu decizia acestuia − deci discriminare
politică.
Prima republică moare deoarece relaţia dintre politică şi afaceri era
vicioasă. Era vicioasă pentru că se putea încadra în lege numai
distorsionându-i grav sensul. Criza a devenit însă ireversibilă abia atunci
când uzul şi abuzul de lege generat de relaţia dintre politică şi afaceri a
condus la o luptă de exterminare între autorităţile statului care exprimă în
mod direct suveranitatea poporului: parlamentul şi preşedintele. Această
luptă nu se va putea încheia decât fie printr-un armistiţiu în cadrul primei
republici (preşedintele va fi eliminat, parlamentul rămâne singura
autoritate, iar afacerile vor rămâne una cu politica), fie prin eliminarea
conflictului care a generat-o, adică prin fundarea unei noi republici
(preşedintele şi parlamentul rămân două instituţii puternice, dar afacerile
sunt scoase în afara politicii, iar guvernarea se emancipează de presiunile
lumii afacerilor).
(10 mai 2007)

26. BĂTĂLIA PENTRU OPINIA PUBLICĂ

Încep prin articolul de azi un serial, în care voi încerca să arăt patru
lucruri: care este miza luptei politice de azi; de ce s-a ajuns la diabolizarea
intelectualilor; de ce sunt importante noţiuni precum cea de centru (pentru
igiena dezbaterii publice) ori cea de moderaţie (pentru buna funcţionare a
democraţiei); în fine, de ce relaţia cu opinia publică la care a ajuns lumea
politicii şi presa este greşită şi nu încurajează progresele noastre
democratice.

I. Miza luptei politice de azi

Democraţiile sunt regimuri politice bazate pe cuvânt. Cuvintele aleg, şi tot
ele te fac ales. Ele construiesc şi distrug cariere; fac şi desfac reputaţii.
Virtuozii cuvintelor, în democraţie, devin conducători (demagogi ori
oameni de bine). Cei care nu stăpânesc arta cuvântului sunt inevitabil

110
împinşi spre poziţii secunde, de sforari, tehnocraţi ori administratori. Între
opinia publică şi actorii publici nu există, în democraţie, decât un singur
instrument de legătură: cuvântul. Cuvântul este instrumentul universal al
democraţiei nu pentru că democraţia ar fi esenţialmente bazată pe
trăncăneală (cum susţin unii dintre criticii ei), ci pentru că opinia publică
este baza oricărei legitimităţi, iar mecanismele prin care se formează
opinia publică sunt esenţialmente determinate de persuasiune, liber-arbitru,
consimţământ, discernământ şi critică − depind, adică, de administrarea
liberă a cuvântului. Una dintre consecinţe este că în democraţii se poate
ucide cu ajutorul cuvintelor. Aparatul de stat, care are la dispoziţie
maşinăria statului, face această treabă cu decrete şi paragrafe de legi;
actorii publici, care pot realiza ceva numai mobilizând opinia publică, o
fac cu ajutorul formulelor de discreditare. Singurul regim politic în care
infamia verbală are efectul unei agresiuni fizice este democraţia.
Din respect pentru drepturile omului, democraţia cunoaşte uzul câtorva
formule clasice de discreditare: „rasist“, „antisemit“, „legionar“ etc. Aşa
cum democraţia antică se separa de potenţialii tirani prin ostracizare,
exilându-i, democraţiile moderne se delimitează de cei care îi nesocotesc
codurile etice prin discreditare, semnalându-le prezenţa publică printr-o
etichetă-stigmat. Rasiştii (de pildă) nu sunt arestaţi, în democraţie, sunt pur
şi simplu stigmatizaţi prin eticheta care îi discreditează. Aceasta este
partea nobilă a mecanismului. Partea lui ignobilă iese la iveală atunci când
etichetele de discreditare nu sunt justificate; atunci când eticheta „rasist“
este aplicată cuiva care nu este rasist, cu scopul de a-l demoniza, de a-l
demonetiza, pentru ca, în final, să fie scos din circuitul credibilităţii
publice. Adepţii corectitudinii politice recurg adesea la acest procedeu
pentru a-şi discredita adversarii de idei. O surpriză a fost să descopăr că
această tehnică de luptă, murdară oricum am lua-o, a fost adoptată de presă
împotriva unor intelectuali, care sunt sistematic taxaţi, ca ceva infam, drept
„intelectualii lui Băsescu“.
Înainte de a demonta falsul şi răutatea formulei, un scurt istoric. Totul a
început cu „Apel către clasa politică“ (7 februarie 2007), un text prin care
un grup de cincizeci de cetăţeni cu profesii intelectuale diagnostica
instalarea unei grave crize politice şi cerea clasei politice să se abţină de la
iniţierea procedurii de demitere a preşedintelui, care nu este o soluţie, ci o
agravare incontrolabilă a ei. Într-un moment de o altă gravitate istorică, un
apel de intenţie similară au adresat universitarii români lui Ion Antonescu,

111
în timpul războiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de
istorie ca un act de responsabilitate. În intenţia semnatarilor de acum,
Apelul din februarie era un act elementar de angajare democratică, prin
care era ridicată în spaţiul public problema care avea să se dovedească
nodul malign al întregii noastre istorii recente: constituirea clasei politice
într-o castă de stat, aflată într-o vicioasă alianţă cu oamenii de afaceri care
şi-au făcut şi îşi întreţin prin stat averile şi influenţa.
Deşi normal ar fi fost să primească sprijinul presei, acest Apel le-a
stârnit principalilor formatori de opinie o vie reprehensiune, dublată de o
antipatie faţă de „intelectuali“, la care puţini s-ar fi aşteptat. Apelul a fost
mai întâi ridiculizat, fiind transformat dintr-un „Apel către clasa politică“,
titlu care trimitea la responsabilitate civică, într-un „Apel al
intelectualilor“, titlu care sugera poziţiile unei grupări partizane. Presa este
cea care, prima, înaintea politicienilor, a transformat un apel născut din
responsabilitatea faţă de binele comun într-unul despre care s-a sugerat
constant că e rezultatul ataşamentului faţă de nişte interese particulare, ale
„intelectualilor“. Astfel, a fi intelectual a devenit ceva de ocară.
Apoi a intrat în procedura standard de diabolizare, fiind tratat rând pe
rând drept diletant, inoportun, partizan, incompetent ş.a.m.d. Oamenii
politici vizaţi au reacţionat şi ei, cu o duritate care era de înţeles, pentru că
întregul lor corp fusese criticat, în Apel, că a devenit o castă arogantă şi
interesată, opusă societăţii şi separată de ea. Dând glas în plus şi frustrării
că nu sunt şi ei luaţi în seamă ca intelectuali, politicienii au reproşat
Apelului fie că semnatarii lui nu aveau dreptul să îşi aroge numele de
intelectual (pe care îl confundau cu un titlu), fie că nu e treaba
intelectualilor să se bage în politică, care e doar a lor, ca reprezentanţi ai
poporului, şi a presei, ca intermediar de imagine.
Săptămâna viitoare voi examina în ce constă falsitatea şi reaua-credinţă
a formulei „intelectualii lui Băsescu“.
(12 iulie 2007)

II. „Intelectualii lui Băsescu“

Săptămâna trecută am promis că voi examina falsitatea formulei
„intelectualii lui Băsescu“− şi reaua ei credinţă. Traian Băsescu este un om
politic. Din 2004 este preşedinte al României. Dacă omul politic Traian
Băsescu „are intelectuali“, înseamnă că fie ideologic, fie clientelar există

112
intelectuali care, plătiţi ori voluntar, îi slujesc interesele. Dacă preşedintele
Traian Băsescu ar avea intelectuali, asta ar însemna fie că aceştia sunt
adepţii puterii personale a preşedintelui, fie că sunt profitorii privilegiilor
asociate cu instituţia preşedinţiei.
Or, nici unul dintre intelectualii socotiţi a fi „ai lui Băsescu“ nu este nici
susţinătorul ideologic, nici clientul acestuia. Iată argumentul, condensat.
Ca să fie clienţi, ar trebui să existe beneficii. Or, nu există beneficii. Ca să
fie susţinători ideologici, ar trebui să existe atât o ideologie, cât şi un
angajament public în favoarea acesteia. Or, nu există nici una, nici
cealaltă. Să le luăm pe rând.
Sunt două situaţii respingătoare din punct de vedere moral: cea de client
plătit şi cea de adulator al puterii. În sens pecuniar, numai Gigi Becali
„are“ intelectuali. I-a plătit, iar aceştia îl servesc public. Însă nici unul
dintre „intelectualii lui Băsescu“ nu a fost plătit de acesta pentru ca
vreunul dintre ei să adopte public poziţiile pe care le-au adoptat. Aici
argumentul onoarei, deşi bazat doar pe conduita trecută a persoanei şi pe
încrederea în comportamentul ei viitor, este esenţial. Dacă el este
nesocotit, înseamnă că se poate afirma orice despre oricine. Dar atunci şi
cei care acuză se pretează replicii că şi ei susţin ce susţin pentru că sunt
plătiţi. Acuzaţia de client nu poate fi făcută în mod onorabil decât pe baza
unor dovezi ori a unor argumente rezonabile. De pildă, afirmaţia că eu aş fi
„intelectualul lui Băsescu“ pentru că preşedintele m-a numit la ICR este
implauzibilă, din trei motive: pentru că trecutul meu nu e de om servil;
pentru că nu susţin după numirea mea la ICR decât poziţii care sunt în
deplin acord cu luări de poziţie anterioare numirii mele; în fine, pentru că
niciodată nu m-am luptat pentru dobândirea vreunei funcţii publice, iar pe
cele pe care le-am avut le-am ilustrat cu onestitate, în spiritul serviciului
public (contrariul ar trebui dovedit). Dar, dincolo de cele trei argumente de
implauzibilitate, afirmaţia că aş fi intelectualul cuiva este falsă pentru că
aşa declar eu public că este, ceea ce înseamnă că îmi joc onoarea pe
adevărul afirmaţiei că este falsă.
Acum, implicaţia de susţinere ideologică. Nu există o ideologie a omului
politic Traian Băsescu. Dacă ar exista, ar putea fi formulată. Or, nimeni nu
a făcut-o până acum. Dar să presupunem că ar exista. Atunci care ar fi
ideologia la care aderă „intelectualii lui Băsescu“? Dacă aceasta ar fi
ideologia partidului PD (din care Traian Băsescu a făcut parte şi cu care s-
a identificat), ar stârni ilaritate afirmaţia că, de pildă, Gabriel Liiceanu este

113
adeptul ideologic al PD-ului; dacă ar fi o ideologie proprie doar lui Traian
Băsescu, ar trebui mai întâi ca cineva să spună în ce ar consta aceasta.
Dacă se va spune că ideologia proprie lui Traian Băsescu este
„cezarismul“ şi „anti-democratismul“, aşa cum au făcut-o Adrian Severin
ori Renate Weber, atunci va trebui să se demonstreze în mod convingător
că afirmaţiile lui Traian Băsescu chiar sunt antidemocratice şi că acţiunile
sale sunt cu adevărat îndreptate împotriva democraţiei. Această
demonstraţie nu a fost făcută decât la nivel de proces de intenţie. Astfel,
Adrian Severin, care odinioară ne-a demonstrat că Băsescu e rău pentru că
e tătar, acum ne somează să credem, cam în acelaşi fel, că Băsescu e
antidemocrat pentru că face lucruri pe care el, Adrian Severin, le
dezaprobă din punctul de vedere al PSD-ului − oricum am lua-o, cu
argumente fie etnic-rasiste (Băsescu e tătar), fie ideologice (Băsescu e
antidemocrat), procedeul e moralmente jalnic şi constă din aplicarea
interesată a unui stigmat. Alt exemplu. Renate Weber, ca să demonstreze
că acţiunile preşedintelui sunt nocive chiar şi atunci când par bune,
argumentează că în adâncul sufletului său Traian Băsescu nu crede ce
spune, ori face ce face cu alte intenţii decât cele pe care le declară: altfel
spus, suntem îndemnaţi să nu credem într-un act public (de pildă,
condamnarea comunismului) în numele credinţei în ceea ce Renate Weber
ştie, anume că omul politic Traian Băsescu are gânduri ascunse. Ambele
moduri de a argumenta sunt bazate pe proces de intenţie. Or, adevărul
bunului-simţ este acesta: dacă omul politic Traian Băsescu are o ideologie
ascunsă, ea trebuie să transpară cumva din afirmaţiile sale fie publice, fie
private; ori din acţiunile sale, fie publice, fie private. Dacă dovada acestui
lucru nu poate fi făcută cu un grad rezonabil de probabilitate, atunci
această ideologie ascunsă nu există, iar procedeul de a formula judecăţi de
condamnare în baza acuzaţiei că există intenţii malefice ascunse trebuie
tratat drept ceea ce e − o fraudă deopotrivă morală şi intelectuală.
Acelaşi argument poate fi dezvoltat împotriva afirmaţiei că intelectualii
sunt adepţii puterii personale a preşedintelui. Ar fi trebuit să existe o
afirmaţie publică a acestui sprijin, iar dacă nu există, atunci trebuie să fie
vorba de o conspiraţie. Dar atunci afirmaţia care ar trebui făcută nu este
aceea că preşedintele e autoritar în cadrul instituţional actual − pentru că
nu poate, chiar dacă ar dori-o (preşedintele României are mai puţină putere
executivă decât orice ministru al guvernului) − , ci aceea că preşedintele
pregăteşte o lovitură de stat, afirmaţie pe care nici măcar cei mai fantaşti

114
dintre acuzatorii săi nu au îndrăznit să o facă.
Aşadar, expresia „intelectualii lui Băsescu“, din punct de vedere
ideologic, nu are acoperire nici în fapte, nici în vorbe. Ce este, atunci? Este
o armă de luptă, prin care cei care o folosesc caută să îi delegitimeze
public pe intelectualii care s-au pronunţat împotriva suspendării
preşedintelui, stigmatizându-i ca „antidemocraţi“. Deoarece în democraţie
nu există păcat mai mare decât să nu crezi în ea, formula-stigmat
„intelectualii lui Băsescu“ caută să convingă opinia publică, uzând de fals
şi rea-credinţă, că intelectualii cu pricina nu sunt democraţi.
Săptămâna viitoare voi încerca să explic de ce a primit preşedintele
Băsescu sprijinul intelectualilor.
(19 iulie 2007)

III. De ce intelectualii?
Spuneam săptămâna trecută că voi încerca să explic de ce a primit
preşedintele Băsescu sprijinul intelectualilor. Ca întotdeauna, pentru a
ajunge la motivaţii, trebuie să cunoaştem mai întâi cine sunt actorii. Cine
sunt, deci, „intelectualii“? În funcţie de unghiul din care privim, definiţia şi
cuprinderea noţiunii se schimbă.
Pentru presa care a transformat „Apelul către clasa politică“ într-un
„Apel al intelectualilor“, cu intenţia vădită de a trata ceea ce fusese un apel
la moderaţie drept un strigăt de raliere partizană, intelectualii sunt în esenţă
trei: Liiceanu, Pleşu (care nu a semnat Apelul), Patapievici (autorul e
dezolat că trebuie să îşi menţioneze propriul nume aici: o face de dragul
obiectivităţii). Oricâţi semnatari din lumea intelectuală ar fi avut Apelul
(cincizeci la lansare, mii de adeziuni la capătul unei săptămâni), „vina“
pentru lansarea lui a fost pusă exclusiv în seama celor trei: ei au fost
diabolizaţi ca partizani ai preşedintelui, lor li s-a reproşat implicarea
politică, lor le-a fost refuzat dreptul de a face opinie separată − iar după
referendum lor nu li s-a iertat că Apelul şi-a justificat oportunitatea şi că,
aşa cum nu au crezut nici mogulii de presă, nici politicienii reprezentaţi de
cei 322, electoratul a mers împotriva curentului care îl diaboliza pe
preşedinte. De ce „intelectuali“ (şi vinovaţi) au fost consideraţi (de către
moguli, parlamentari şi guvern) numai aceştia trei? Din motive
independente de voinţa ori acţiunile lor, numele acestor trei intelectuali a
devenit, în ultimii ani, o etichetă colectivă, întrebuinţată pentru a desemna,

115
în mod comod ori polemic (adesea comic), ideea de elită. Cu urmarea
previzibilă că numele celor trei a ajuns să fie o injurie, pentru cine are
alergie la ideea de elită, ori, pentru cine o acceptă, o etichetă care
funcţionează în regim de sinecdocă: spui Pleşu ori Liiceanu, spui
intelectual − adică intelectual public.
Însă din unghiul de vedere al semnatarilor Apelului înşişi, noţiunea de
intelectual acoperă faptul elementar că semnatarii erau, în marea lor
majoritate, practicanţi ai unor meserii intelectuale şi că aceşti oameni, în
calitatea lor de cetăţeni (nu ca „intelectuali“), au simţit de datoria lor să
semnaleze opiniei publice o stare de fapt îngrijorătoare. Este acest lucru
reprobabil? Poate fi cineva blamat pentru îngrijorările sale civice? Fireşte
că nu. Cu toate acestea, Apelul a fost judecat ca reprobabil de
cvasitotalitatea presei care se străduieşte să domine opinia publică, iar
intelectualii au fost imediat blamaţi şi traşi la răspundere de către
politicieni. De ce? Simplu spus, pentru că Apelul a lovit în alianţa dintre
presă şi politicieni.
Ceea ce a stârnit furia majorităţii parlamentarilor, indignarea a aproape
tuturor partidelor şi iritarea presei care e interesată vital în dominarea
opiniei publice a fost nu atât că unii dintre practicanţii meseriilor
intelectuale trag un semnal de alarmă (ei şi?), cât faptul că „intelectualii
eponimi“, aureolaţi cu prestigiul efectului de sinecdocă, pun în discuţie
opinia dominantă, aşa cum era aceasta exprimată, la acea dată, de presă şi
politicieni − în totală armonie (suspectă) şi deplină (dezgustătoare)
conivenţă. Spun „opinie dominantă“ şi nu „opinie publică“, deoarece în
toată perioada care a premers şi urmat referendumului, presa televizată a
făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a acredita ideea că opinia propagată de
ea prin dezbateri şi comentarii politice (ţinute cot la cot cu anumiţi
politicieni, pe care i-a promovat obsesiv şi dincolo de orice bun-simţ, în
ciuda nulităţii unora, lipsei de urbanitate a altora şi agresivităţii partizane a
tuturor) este chiar opinia publică, iar cei care o contestă se situează
deliberat în afara centrului, ilustrând, altfel spus, poziţii extremiste, deci,
condamnabile. Referendumul a arătat însă în mod clar că opinia
dominantă, dată de presa televizată (care s-a pronunţat obsesiv în favoarea
suspendării, identificată incult cu expresia maximă a democraţiei), nu este
opinia publică (care a votat împotriva suspendării, corect identificată cu
imoderaţia guvernării şi cu escaladarea arbitrariului deciziilor
parlamentare) şi că numai alianţa vicioasă între presă şi politicieni a

116
încercat să acrediteze confundarea lor.
Ei bine, acesta este nodul chestiunii − controlul asupra opiniei
dominante, pe care la noi o confecţionează zilnic, împreună, mass-media şi
politicienii; care se bazează pe tentativa de a suprima ori amuţi ori pune în
surdină ori suspenda opinia publică în favoarea opiniei dominante; şi care
are ca miză monopolizarea centrului, deoarece numai cine deţine centrul
are dreptul moral de a hotărî cine e extremist şi, deci, de a decreta cine
anume trebuie să tacă. Motivul pentru care intelectualii l-au sprijinit pe
preşedintele Traian Băsescu în chestiunea suspendării este perfect simetric
cu motivul pentru care alianţa dintre presa dominantă şi politicienii
majoritari au diabolizat Apelul către clasa politică. Apelul a fost diabolizat
deoarece contesta opiniei dominante dreptul de a se substitui opiniei
publice, iar intelectualii l-au sprijinit pe preşedinte pentru că suspendarea
fără temei constituţional era urmarea încercării de a substitui dreptul care
rezultă din autoritatea Constituţiei cu dreptul strict politic de a servi în mod
discreţionar, în parlament, interesele de partid. În ambele cazuri, o
chestiune de fapt (opinia dominantă, voinţa politică) era abuziv travestită
într-o chestiune de drept (opinia publică, statul de drept), pentru aceleaşi
motive: sporirea puterii şi mărirea domeniului în care administrarea ei să
poată fi discreţionară.
Săptămâna viitoare, ca să reiasă mai clar noutatea sprijinului pe care l-a
primit preşedintele Băsescu din partea intelectualilor, voi aduce în discuţie
rolul jucat de GDS în anii ’90.
(26 iulie 2007)

IV. Intermezzo. Frauda generică „Adrian Severin“

Altceva aveam în plan să scriu săptămâna aceasta, dar intervenţia dlui
Adrian Severin din ziarul Ziua (marţi, 31 iulie 2007), cu titlul „Onoarea
nereperată a domnului Patapievici“, mi-a oferit prilejul de a putea ilustra
pe viu ceea ce altminteri aş fi construit in abstracto. Cu articolul dlui
Severin avem un studiu de caz aproape didactic al procedeelor necinstite
prin care se duce azi, în presă, bătălia pentru cucerirea opiniei publice.
Prima observaţie se referă la identitatea sa publicistică, care e
convenabil şi oportun dublă. Pe de o parte, dl Severin este om politic de 17
ani şi tot de atunci este angajat în lupta pentru putere politică (în lupta
politică tout court este angajat din vremea când preda la Ştefan

117
Gheorghiu): încă din primele zile ale Revoluţiei, lupta sa politică, trebuie
să ne reamintim acest lucru, a fost dusă în favoarea regimului Iliescu şi
împotriva societăţii civile. Această luptă a fost încununată de succes, de
vreme ce de 17 ani dl Severin este încontinuu parlamentar (de câteva ori
ministru), în beneficiul şi slujba mai multor partide (FSN, PD, PDSR,
PSD+PUR). Pe de altă parte, dl Severin scrie la ziar ca publicist. Asumă,
altfel spus, statutul de formator de opinie. − Este prima fraudă, de
identitate: deşi exponent al puterii politice, dl Severin se prezintă
publicului ca antenă a opiniei publice. Ceea ce e un fals, pentru că dl
Severin este condamnat de condiţia sa amfibie să facă propagandă cu
opiniile sale intelectuale în slujba intereselor sale politice.
A doua fraudă ţine de stil. Dl Severin oscilează constant între două
registre stilistice, care sunt incompatibile, deoarece fiecare dintre ele este
expresia făţărniciei celuilalt. Un stil este civilizat, expozitiv, tatonând
demonstraţia; celălalt este brutal, primitiv, construind pe falsificări şi
proces de intenţie premisele desfiinţării persoanei vizate. Oricare ar fi
stilul adevărat, amestecul lor imprevizibil trădează şi făţărnicia, şi
motivaţia impură.
De pildă, în articolul „Epopeea frustraţilor“ (Ziua, marţi 2 august 2005),
dl Severin combină o teorie respectabilă în formă, deşi nulă intelectual
(potrivi căreia, atunci când se luptă pentru putere, alogenii ştiu să
manipuleze perfect suferinţele majoritarilor), cu o descărcare de ură
împotriva lui Traian Băsescu, care este făcut tătar, pentru a putea intra în
linie cu alogenii Hitler şi Stalin. Mecanismul intelectual e simplu: pe
Hitler şi Stalin îi detestă toată lumea; ca să fie şi Băsescu detestat de toată
lumea trebuie pus cumva în legătură cu ei (procedeul este un sofism bine-
cunoscut: condamnarea prin asociere). Ce este mai tulbure, însă, e
mecanismul psihologic, care îi pune dlui Severin la dispoziţie, pentru a-l
înseria pe Băsescu cu Hitler şi Stalin, o teorie etnic-morală, potrivit căreia
rasa plus răutatea sunt sursa detracării politice a dictatorilor. Prin urmare,
în dl Severin se dispută două stiluri: unul îi pune la dispoziţie forma unui
argument raţional (chit că nul); celălalt îi furnizează un conţinut psihologic
tulbure (ţinând de fantasmele sale etnice, pe care le refulează). Care dintre
stiluri e adevărat, care ipocrit? Fiecare, pe rând. Iar ceea ce le amestecă, se
simte din felul în care îşi alege cuvintele, e dorinţa de a desfiinţa, setea de
a nimici, plăcerea de a ţopăi pe cadavrul adversarului.
În articolul „Onoarea nereperată a domnului Patapievici“, dl Severin

118
protestează: pretinde că nu ar fi spus niciodată că Băsescu e rău pentru că e
tătar (şi aduce ca argument faptul că CNCD l-a achitat, pe el, iar pe Traian
Băsescu, pentru episodul „ţigancă împuţită“, nu): „Ceea ce am spus este că
un minoritar are relaţii asimetrice cu majoritatea şi de aceea este capabil să
înţeleagă frustrările generate inevitabil de asemenea asimetrii“.
Reformularea, în limba de lemn agreabilă azi corecţilor politici, spune
acelaşi lucru, parcă mai grav: ea afirmă că ţine de statutul unui minoritar să
nu poată asuma statutul unui majoritar (deoarece are relaţii naturaliter
asimetrice cu acesta), adică susţine că statutul de minoritar nu decurge din
număr, ci din esenţă; altfel spus, că nu este politic; nefiind politic, nu
admite soluţie politică; or, fără soluţie politică, iese din cadrul teoriilor
moderne, căzând în zona fantasmelor etniciste − deci, încă o dată, regăsim
teoria pe care dl Severin pretinde că nu a susţinut-o.
Atingem astfel chestiunea celei de-a treia fraude, cea intelectuală. Dl
Severin afirmă că Traian Ungureanu este „unul dintre principalii ideologi
ai neolegionarismului românesc“; că „[m]esajul domnilor Liiceanu,
Patapievici, Tismăneanu, Alina Mungiu ş.a. eiusdem farinae este
intolerant, antiparlamentarist, antipartidist şi antipluralist“, că aceşti
intelectuali formează o „minoritate fascistoidă“, care se agită pentru
formarea unei „izbăvitoare mişcări de mase care să ia locul partidelor“, în
scopul instaurării „autocraţiei prezidenţiale“ şi impunerii „dictaturii
minorităţii“. Toate aceste afirmaţii sunt pur şi simplu minciuni. Nu
interpretări tendenţioase, nu deformări, nu răstălmăciri − ci minciuni.
Adică falsificări ale adevărului. Conştiente? Inconştiente? Sunt trei
posibilităţi. Când un om crede în sinea lui că albul e negru, avem de-a face
cu un prost; când cineva care ştie că albul nu e negru susţine în mod public
că albul e negru avem de-a face cu un manipulator; când un om care crede
sincer că albul e negru face propagandă ideii că albul e negru, avem de-a
face cu un prost care manipulează.
Las perspicacităţii cititorilor justa încadrare a dlui Severin.
(2 august 2007)

V. Arma stigmatizării
Combinaţia de atac la persoană şi minciună sfruntată pe care o practică
Adrian Severin, şi pe care am analizat-o săptămâna trecută, nu este izolată.
Ea ţine de un mecanism de stigmatizare care a înflorit în societatea

119
românească la începutul anilor ’90 şi care a renăscut acum, din acelaşi
motive. Din identitatea motivelor, după identificarea lor, şi din înţelegerea
mecanismului, prin expunerea lui, vom puteam evalua mai bine situaţia în
care ne găsim acum.
Mai întâi mecanismul de stigmatizare. Ca să îi înţelegem natura, vă
propun să plecăm de la principiul fără de care orice societate devine
irespirabilă: principiul autolimitării adversităţii. Normală (în sens liberal-
democratic) este numai societatea capabilă să ofere drept de manifestare
tuturor opiniilor, cu excepţia acelora care incită la crimă (în sens larg).
Aceste opinii, în mod firesc, se opun unele altora, uneori vehement.
Opoziţia opiniilor, cum ştim, creează adversari. Trebuie să existe, prin
urmare, o limită a vehemenţei şi, subsecvent, o limită a adversităţii, care
nu trebuie să degenereze în duşmănie. Ce este duşmănia? Dorinţă de
exterminare. Acesta este lucrul pe care trebuie să îl evite societăţile, pentru
a rămâne normale − încurajarea incitării la exterminare a oamenilor care
exprimă opinii aflate într-un fel sau altul în dezacord cu opinia dominantă.
Or, ce fac oamenii care transformă deliberat adversitatea în duşmănie?
Pun adversarilor de idei etichete infamante (în ochii tuturor oamenilor
rezonabili), cu scopul de a-i stigmatiza şi de a-i scoate astfel din circuitul
respectabilităţii − a-i pune în rând cu duşmanii declaraţi şi de toţi
recunoscuţi ai societăţii democratice. În funcţie de sensibilitatea opiniei
publice, etichetele stigmatizante sunt alese diferit. În 1990, pentru opinia
publică, stigmatizantă era eticheta „vânzător de ţară“, „moşier“,
„privatizare“, „capitalist“, „nu a mâncat salam cu soia“. Ei bine,
propaganda Frontului instila opiniei publice ideea că oamenii care îi critică
politica vor să ne vândă ţara, sunt plătiţi de Raţiu, vor privatizare, vor să îi
readucă pe moşieri şi, sumă a acuzaţiilor, nu au stat în ţară să mănânce, ca
oamenii de bine, „salam de soia“. Ideea era de a-i transforma pe adversarii
Frontului în duşmani ai societăţii şi ai patriei. În 2007, după intrarea în
Uniunea Europeană, stigmatizante nu mai sunt poziţiile capitaliste (ele au
fost adoptate, cu mari beneficii personale, de toţi foştii oameni ai
Frontului), stigmatizante au devenit poziţiile politice care violează
consensul democratic. Cine vrea să stigmatizeze pe cineva, îl va face
fascist, legionar, antieuropean, adept al dictaturii etc. Exact aşa procedează
propaganda de tip Severin: îşi înfierează adversarii de opinii ca fiind neo-
legionari, antidemocraţi, fascistoizi, în favoarea dictaturii ş.a.m.d. Ideea
este aceeaşi ca în 1990: aceea de a-i transforma pe adversarii celor care

120
mânuiesc stigmatizarea în duşmani ai societăţii, ai României şi ai Europei,
pur şi simplu.
În anii ’90, cei care trebuiau aruncaţi la lei ca duşmani erau
„ghedesiştii“. Astăzi, pentru oameni ca Severin şi cei din familia lui
ideologică, cei care trebuie eliminaţi din societate sunt, în linii mari, tot
membrii GDS − numiţi, tot pentru stigmatizare (de data aceasta,
stigmatizarea cu partizanatul politic orb), „intelectualii lui Băsescu“. Doar
că în 1990 „ghedesiştii“ erau cu adevărat singuri (împreună cu România
liberă şi cu o minoritate tăcută şi terorizată): nu doar Frontul era împotriva
lor, dar şi societatea (sau, mă rog, acea parte a societăţii care făcea opinia
publică) îi detesta şi, aşa cum s-a întâmplat la mineriade, îi voia eliminaţi
din rândurile ei şi exterminaţi. Puterea ucigaşă a propagandei de
exterminare, aceea care transformă adversarii în duşmani, s-a văzut la
mineriade. Toată otrava strecurată zi de zi opiniei publice de ziare precum
Adevărul şi Azi s-a materializat pe străzi în ură activă: bâte, oase stâlcite şi
sânge vărsat. Acesta este rezultatul inevitabil al transformării adversarilor
în duşmani de către cei care fac opinia dominantă a unei societăţi şi care,
prin exact acelaşi tip de fraudă practicat de jurnalismul de tip Adrian
Severin, reuşesc să o impună şi opiniei publice, aservind-o. E bine să nu
uităm că sângele vărsat la mineriade este numai cauzal în sarcina
regimului Iliescu: aplauzele cu care bucureştenii au însoţit atrocităţile
minerilor sunt în sarcina morală a ziarelor care au incitat la ură împotriva
celor care împărtăşeau opinii în răspăr cu ideologia dominantă. Astăzi,
când oameni care sunt orice altceva decât fascişti ori adepţi ai dictaturii
sunt etichetaţi ca fascişti şi ca uneltitori împotriva democraţiei se simte
setea de sânge a acuzatorilor, vechea lor dorinţă de exterminare. Se simte
cum funcţionează, zvâcnind ca o rană plină de sânge, mecanismul de
stigmatizare.
Ceea ce însă s-a schimbat în 2007, faţă de situaţia din 1990, este că
„ghedesiştii“ denunţaţi a fi fascişti şi dictatori nu mai sunt singuri. Frauda
de tip Severin nu mai poate mobiliza decât oprobriul intelectual, pentru
procedeele pe care le îmbrăţişează, şi dezaprobarea morală, pentru
intenţiile sale impure.
Săptămâna viitoare voi încerca să arăt că miza acestei lupte politice este
ocuparea centrului şi că de modul în care este definit acest centru depinde
viitorul regim politic din România.

121
 (9 august 2007)

VI. Miza luptei: ocuparea centrului

De ce este important să înţelegem de ce şi cum funcţionează mecanismul
de stigmatizare? Pentru că într-o societate în care votul, adică accesul la
putere, e decis prin favoarea opiniei publice, iar guvernarea, cu riscul
pierderii puterii, trebuie într-un fel sau altul să fie în acord cu ea,
stigmatizarea adversarului face parte din strategiile de cucerire şi dominare
a opiniei publice. Ca mecanism de influenţare a opiniei publice,
stigmatizarea apare ori de câte ori opinia publică trebuie răsturnată. Traian
Băsescu trebuie stigmatizat (ca dictator, ca individ venal, ca mitocan, ca
rasist etc.), pentru că opinia publică îi este favorabilă. Dacă nu îi era, lupta
împotriva lui ar fi fost incomparabil mai puţin îndârjită.
Traian Băsescu este urât pentru că are forţa sprijinului pe care i-l dă
opinia publică. Or, în Traian Băsescu, pentru adversarii săi, sunt reunite
două pericole de moarte. Primul este popularitatea sa, prin care adversarii
săi politici îşi văd pusă în pericol puterea: expresia politică a acestei temeri
este refuzul lor de a organiza alegeri. Al doilea este opoziţia sa faţă de
sistem, în care adversarii săi văd pericolul ruinării regimului de putere care
le-a adus până acum numai beneficii: expresia politică a acestei temeri este
rapiditatea cu care au fost realizate alianţe contra naturii, PNL cu PSD,
UDMR cu PRM şi toate împreună cu PC (partidul celor 3 Antene), cu
scopul unic de a-şi menţine dominaţia asupra sistemului politic − prin
răsturnarea lui Traian Băsescu de la putere.
Nu putem insista îndeajuns asupra naturii acestui pericol, care arată
foarte limpede de ce Traian Băsescu a reuşit să bage frica în oasele tuturor
politicienilor. Pericolul de moarte constă în aceea că, prin relaţia sa cu
opinia publică, temele de pe agenda politică a preşedintelui au devenit
centrale şi pentru opinia publică. Înainte de a fi preluate de el, aceste teme
se aflau numai pe agenda câtorva ONG-uri, a câtorva reviste şi a câtorva
intelectuali şi, din acest motiv, puteau fi foarte bine ignorate. Erau, prin
distanţa faţă de opinia publică, teme marginale. Acum, se află nu în centrul
dezbaterii (încă ar fi fost bine!), ci în centrul opţiunilor imperative ale
opiniei publice (ceea ce, pentru actualul regim de putere, care este şi
alianţa anti-Băsescu, e dezastruos). În acest mod, toate temele care
subminează regimul de putere din România au devenit, prin Traian
Băsescu, criterii după care opinia publică judecă ce este normal şi

122
dezirabil, decent şi imperativ: normal este să reformăm radical clasa
politică şi să scăpăm de actualul mod de o selecta; dezirabil este, deci, să
avem vot uninominal; decent este să nu mai tolerăm nici deciziile arbitrare
şi lipsite de moderaţie ale instituţiilor, care ne ruinează încrederea în stat,
nici cârdăşia între politică şi afaceri, care ne ruinează încrederea în
capitalism şi democraţie; imperativ este, prin urmare, să avem o justiţie
independentă, să facem lustraţie etc.
Acesta este motivul pentru care Traian Băsescu a ajuns să fie urât de
moarte de toţi politicienii care fac parte din actualul regim de putere:
pentru că pentru prima oară de când există spaţiu public liber la noi (după
1989) în centrul preocupărilor opiniei publice se află, datorită popularităţii
lui, exact temele care subminează puterea lor şi impunitatea corupţiei.
Pentru ei, ca şi pentru Traian Băsescu, nu mai există drum de întoarcere: ei
se vor strădui să nu se schimbe nimic, el se va lupta să se schimbe cât mai
mult. Dacă nu se schimbă nimic, viitorul va arăta ca trecutul; dacă se
schimbă ceva, viitorul ar putea să arate diferit. Miza luptei, prin urmare,
este viitorul tuturor: al politicienilor care vor să nu se schimbe nimic,
pentru că, dacă România stagnează, supravieţuirea lor politică şi
economică e asigurată; al celor care vor să se schimbe cât mai mult, pentru
că, dacă România iese de sub dominaţia oligarhiei politico-economice,
societatea românească, ca societate liberă, începe să aibă un viitor. Dacă
nu, în ambele sensuri, NU.
Pentru că am ajuns la un punct de răscruce, această dilemă nu mai poate
fi depăşită prin înlăturare, ci numai printr-o opţiune fermă, de o parte sau
alta. Pentru că a părăsit lumea politică care l-a creat (şi care acum i-a
declarat război), Traian Băsescu nu mai poate da înapoi. Pentru că s-au
grupat indiferent de ideologie, interese şi uri în jurul guvernului care a
forţat înlăturarea preşedintelui, nici politicienii nu mai pot da înapoi. Din
acest motiv, nimeni din lumea politică nu mai poate arbitra situaţia:
singurul arbitru a rămas opinia publică. Şi de aceea bătălia pentru
dominarea opiniei publice e atât de nemiloasă, de crâncenă şi de plină de
ură.
Or, dacă totul e în mâna opiniei publice, atunci singura armă de
exterminare e compromiterea publică a adversarului. În 1990, opinia
publică, deja cucerită de uzurpatori (FSN), trebuia ţinută la distanţă de
influenţa celor care îi demascau pe uzurpatori (GDS). Pe termen scurt,
uzurpatorii au câştigat; pe termen lung, au pierdut, iar societatea a câştigat.

123
În 2007, opinia publică, favorabilă lui Traian Băsescu şi schimbării
sistemului politic, trebuie întoarsă împotriva lui Traian Băsescu şi în
favoarea sistemului oligarhic. Cum? Prin stigmatizarea adversarului
(Băsescu e dictator, iar intelectualii care îl sprijină sunt fascişti), dar şi prin
mituirea opiniei publice (pensii mărite cu 41%). De stigmatizare se ocupă
propaganda de televiziune (cele 3 Antene + Realitatea) şi corul
politicienilor, amplu susţinut de moderatorii de talk-show; de mituire se
ocupă toată clasa politică, riscând totul în viitor (creştere economică,
inflaţie etc.) pentru a mai câştiga puţină putere, în prezent. Pe termen scurt,
s-ar putea să câştige; pe termen lung, vor pierde sigur − dar pentru cei mai
mulţi dintre noi va fi prea târziu.
(16 august 2007)

VII. Sistemul politico-mediatic

Deschideam acum şapte săptămâni lungul serial pe care îl închei azi cu
sentimentul că trecem prin momente excepţionale şi că trebuie să încercăm
să fim la înălţimea lor, înţelegându-le. Am pornit de la câteva fapte: (a)
coalizarea guvernului cu opoziţia din parlament; (b) formarea unei coaliţii
transpartinice şi transideologice („Coaliţia celor 322“), care controlează
executivul (prin faptul că guvernul este minoritar), domină legislativul
(prin majoritate) şi poate da putere de lege voinţei sale politice prin simpla
putere a votului, în mod discreţionar (ceea ce a şi făcut, în câteva rânduri:
modificarea legii referendumului etc.); (c) tentativa de a-l demite pe
preşedinte printr-o decizie pur politică (nesocotind, adică, verdictul Curţii
Constituţionale, care nu a constatat încălcarea Constituţiei).
Aceste trei fapte sunt, toate, excepţionale. Din două motive: întâi, pentru
că sunt fără precedent; în al doilea rând, pentru că au introdus în viaţa
noastră politică, ca practică legală, principiul imoderaţiei. Moderaţia
constă în acceptarea faptului că noi (toţi la un loc şi fiecare în parte)
trebuie să ne abţinem de la gesturi, acţiuni şi decizii care nesocotesc ceea
ce Edmund Burke numea equality of restraint. Moderaţia este un consens
în privinţa abţinerii de la imoderaţie. Principiul moderaţiei afirmă, în
esenţă, că nici o măsură nu trebuie luată doar pentru motivul că este în
puterea ta să o faci. Altfel spus, posesia puterii nu trebuie niciodată să
constituie un argument în vederea exercitării ei nelimitate. Principiul
moderaţiei este cel mai important principiu nescris al oricărei constituţii

124
acceptabile. Or, la noi, acest principiu a fost încălcat. Faptele (a) şi (b) au
oferit condiţiile; fapta (c) a constituit cea mai vizibilă punere a lui în
practică.
Analiza mea a plecat de la aprecierea că nesocotirea principiului
moderaţiei este cel mai grav lucru care s-a petrecut în viaţa noastră
politică, de la mineriade încoace. Măcar mineriadele erau ilegale; ce se
petrece acum, însă, poate părea normal, deoarece nu violează legalitatea:
cel puţin ca literă, căci ca spirit o subordonează bunului-plac al politicii.
Ideea este aceasta: aşa cum ideea că puterea are dreptul să terorizeze
societatea cu ajutorul unor detaşamente muncitoreşti devotate a avut efecte
catastrofale (ne-a pocit sufletele; a invalidat justiţia şi a schilodit statul de
drept; a exclus, pentru un deceniu, România din Europa), ideea că e
suficient să ai puterea ca s-o şi foloseşti la maximum va avea, în viitorul
apropiat (dacă nu vom lua măsuri), urmări deloc neglijabile şi deloc
plăcute. Seria aceasta de articole a fost inspirată de sentimentul că în anul
acesta s-a produs un derapaj politic deosebit de grav.
Alte două constatări veneau să întărească această apreciere. (i) Prima
constatare se referă la împrejurarea că sistemul nostru politic, aşa cum s-a
constituit şi stabilizat după şaptesprezece ani de tranziţie, se bazează în
mod esenţial pe alianţa dintre lumea politicii şi lumea afacerilor. (ii) A
doua constatare se referă la intrarea în joc, ca actor politic activ şi ca
partener de afaceri privilegiat, a celui mai redutabil instrument de
modelare a opiniei publice − presa. Am să explic succint aceste două
afirmaţii.
(i) În linii mari, mecanismul care a permis construirea marilor averi din
România a fost (şi, deocamdată, este) utilizarea statului ca furnizor
nelimitat şi incontrolabil de privilegii private: în acest mod, banul public e
folosit pentru a finanţa producerea de bani personali. Acest lucru nu se
poate realiza decât cu complicitatea oamenilor politici, la adăpostul unui
anumit aranjament instituţional (care este actuala republică, a doua după
cea comunistă). Afacerile mergând, economia prosperând şi instituţiile
democratice funcţionând, acest tip de aranjament instituţional a căpătat
legitimitate în ochii societăţii. În acelaşi timp, pentru alianţa dintre lumea
politicii şi lumea afacerilor el a funcţionat (şi funcţionează) ca o sursă de
venit practic nelimitată, sustrasă oricărui control public. E important să
înţelegem că actualul sistem politico-economic de la noi se bazează atât pe
existenţa unui parteneriat ilegal, oneros şi oligarhic între lumea politicii şi

125
lumea afacerilor, în care statul este discreţionar pus la dispoziţia afacerilor,
cât şi pe existenţa unui anumit tip de aranjament instituţional, care, sub
faţada legitimităţii democratice (căci clasa politică e furnizată prin alegeri),
permite acest lucru.
(ii) Acest sistem politic, ca oricare altul, nu poate funcţiona fără
consimţământul opiniei publice. Ceea ce ne aduce, în fine, la cea de-a doua
constatare, privind intrarea în joc a presei. Existenţa aranjamentului
instituţional pe care l-am expus mai sus nu putea fi ascunsă la nesfârşit. Şi
pentru că opinia publică deja dăduse semne că începe să retragă actualului
sistem politic sprijinul de încredere, presa a fost mobilizată în vederea
întăririi sistemului. Cum? Prin cointeresare: oameni influenţi din presă au
fost cooptaţi parteneri în afacerile care produc, reproduc şi măresc marile
averi. De la un anumit moment, în presă au început să intre foarte mulţi
bani. A fost semnalul că largi sectoare din presă au intrat în parteneriatul
politică–afaceri. Din acel moment, presa a devenit principalul instrument
(voluntar) al alianţei politică–afaceri în bătălia pentru opinia publică.
Acest mecanism funcţionează dincolo de persoane, în chiar miezul
sistemului nostru politic. Nu e nevoie de nume ca să înţelegem despre ce
este vorba. Iar dacă în episoadele precedente am construit analize pornind
de la situaţii concrete, acum, la final, am încercat să exprim înseşi
principiile care au stat la originea acelor analize.
(23 august 2007)

27. CINE SE AFLĂ ÎN CENTRU?

De curând, Asociaţia „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă“ a cerut
Societăţii Române de Radiodifuziune să dispună oprirea difuzării
rugăciunii Tatăl Nostru, care, împreună cu Imnul Naţional, e transmisă la
începutul şi sfârşitul programelor zilnice ale posturilor publice de radio.
Motivul invocat a fost încălcarea neutralităţii confesionale a statului. În
trecutul recent (noiembrie 2006), „Solidaritatea pentru libertatea de
conştiinţă“ şi-a legat numele de campania pentru scoaterea icoanelor din
şcoli, iniţiată cu câteva luni mai devreme de un profesor de filozofie din
Buzău, care reclama autorităţii publice un lucru, pentru mine, straniu:
acela că fetiţa lui (11 ani, elevă la un liceu) suferă traume psihologice ca
urmare a faptului că e zilnic expusă imaginilor religioase creştin-ortodoxe.

126
Motivul invocat? Creştinismul „practică inferiorizarea femeii“, „afectează
demnitatea personală a copiilor“ şi întreţine o „atmosferă ostilă şi
degradantă“, „ceea ce periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală
şi socială“ a elevilor.
Am dat aceste citate din Petiţia semnată în 12 august 2006 de profesorul
din Buzău pentru a reaminti cititorilor că aceste acţiuni spun mai mult prin
stilistica lor decât lasă să se vadă argumentarea lor. Argumentele sunt din
registrul legal şi retoric tipic pentru mişcările pentru drepturile omului din
anii ’90 ai secolului trecut. Stilistica, însă, aparţine în mod clar
fanatismului. Suntem încă relativ insensibili la acest tip de fanatism
(fanatismul anticreştin, deghizat în militantism pentru drepturile omului),
deoarece mentalul nostru asociază în mod tradiţional fanatismul cu religia,
iar drepturile omului cu moderaţia. Or, ceea ce au adus nou anii ’90 ai
secolului trecut în configurarea ideologică a modernităţii a fost legitimarea
publică a unor privilegii de atitudine pentru anumite grupuri minoritare,
revendicate de activişti în numele drepturilor fundamentale ale omului.
Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorităţi care
militează, după principii leniniste, în favoarea unor drepturi care sunt
definite ca drepturi obligatorii. Fireşte, nu este vorba pentru drepturile
fundamentale ale omului, care sunt universale, ci de anumite privilegii de
atitudine, discriminatorii în sens invers, care sunt băgate pe gâtul
majorităţilor, prin culpabilizare colectivă, cu ajutorul unui sofism de tipul
următor: acceptaţi privilegiul pe care îl revendicăm, facem pace; nu îl
acceptaţi, declarăm război, pentru că încălcaţi drepturile omului. Astfel, o
atitudine marginală (pentru o stare dată a societăţii) este promovată ca
trebuind obligatoriu să devină centrală; majorităţile cedează şantajului
emoţional, eliberează centrul, iar în golul astfel creat se instalează,
triumfătoare, atitudinea marginală.
După ce a bifat anul trecut acţiunea „jos icoanele“, anul acesta
„Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă“ se ocupă de acţiunea „jos
rugăciunea Tatăl Nostru“. Scopul, probabil, este eliminarea sistematică a
tuturor simbolurilor creştine din spaţiul public. Nu le reproşez acţiunea
(anticreştinii sunt liberi să fie anticreştini), le contest însă camuflajul,
pentru că îşi maschează anticreştinismul într-o retorică de tip drepturile
omului, ceea ce constituie o fraudă. Această asociaţie nu militează pentru
libertatea de conştiinţă (ceea ce ţine într-adevăr pentru drepturile
fundamentale ale omului), ci pentru obţinerea de la stat a unor măsuri

127
împotriva realităţilor sociale ale creştinismului (ceea ce face din ea o sectă
parareligioasă între multe altele).
În vechime, centrul era fixat prin afirmaţia „Dumnezeu există“, iar
poziţia extremistă prin constatarea „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este
Dumnezeu!»“ (Psalmul 13, 1). Afirmaţia „Dumnezeu există“ era
considerată neutră şi normală, iar negarea ei, „Nu este Dumnezeu“, era
considerată nu doar greşită, nu doar extremistă, ci nenaturală − adică
rezultatul unui proces teoretic de falsificare şi distorsionare a realităţii (noi
am spune „de natură ideologică“).
Astăzi, lucrurile s-au inversat: poziţia „Nu este Dumnezeu“ s-a impus
deja în societăţile secularizate din Occident ca fiind neutră şi, deci,
normală − ceea ce înseamnă că a devenit singura poziţie care nu are nevoie
de explicaţii pentru a fi acceptată. A devenit un dat, cum înainte un dat
fusese afirmaţia contrară. În schimb, afirmaţia „Dumnezeu există“ a ajuns
să fie percepută ca partizană, potenţial extremistă şi rezultatul unei
construcţii teoretice ideologizate, în special când este făcută de creştini.
La noi, declanşarea asaltului asupra unui centru în mod normal ocupat
de simboluri creştine a fost ilustrat de faptul că intoleranţa faţă de acestea a
putut fi prezentată public ca fiind neutralitate. În mod insidios, tradiţia
începe să fie denunţată ca fiind o formă de extremism. Toată sforţarea unei
asociaţii precum „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă“ este să
impună în centrul spaţiului public, ca fiind neutră, poziţia de excludere a
creştinismului dintre reprezentările public acceptabile. Metoda e sigură: va
şantaja instituţiile noastre oportuniste şi corupte cu „drepturile omului“ şi
cu „legislaţia europeană“. Altfel spus, va încerca să redefinească
neutralitatea ca decurgând din ateism, iar extremismul din credinţă. În
acest mod, apărătorii păstrării în spaţiul public al simbolurilor care în mod
normal, potrivit tradiţiei, se află deja acolo, vor putea fi prezentaţi ca
extremişti, fanatici, adversari ai egalităţii de tratament şi duşmani ai
drepturilor omului. În fond, însă, anume aceşti apărători ai conservării unei
stări de lucruri care nu face rău nimănui reprezintă centrul: centru pe care,
acum, activiştii caută să îl redefinească în aşa fel, încât intoleranţa lor faţă
de creştinism să poată apărea ca fiind o „veritabilă“ neutralitate şi o
„adevărată“ egalitate.
Miza, cum vedeţi, ca şi în cazul politicii, este înstăpânirea asupra
centrului.

128
 (30 august 2007)

28. VOLUNTARISMUL LEGISLATIV

Întrebat ce va face guvernul dacă bugetul nu va fi votat de parlament, un
cunoscut analist economic a răspuns, fără să ezite: „E greu de spus; pot fi
făcute ipoteze, dar nici una nu poate fi argumentată mai probabil decât
alta; la noi, din păcate, se poate întâmpla orice“. Ceea ce face ca orice
predicţie să fie o formă ori de wishful thinking, ori de propagandă. De ce,
la noi, orice încercare de a prevedea ceva nu e, în fond, decât o aruncătură
cu banul? Pentru motivul elementar (şi descurajant) că suntem
imprevizibili. Oamenii sunt imprevizibili, politica e imprevizibilă,
înţelegerile sunt imprevizibile, contractele sunt imprevizibile, legislaţia e
imprevizibilă. Prezentul e neclar, la noi, pentru că viitorul e imprevizibil.
Cu această remarcă putem caracteriza situaţia noastră de fapt şi de drept.
E una dintre formele răului care ne face viaţa atât de antipatică (dar şi
palpitantă). Pur şi simplu, România este ţara unde se poate întâmpla orice
(uneori în bine, dar, cel mai adesea, în rău). De fiecare dată când ceva este
stabilit într-un fel, se descoperă că se poate întotdeauna şi altfel. Dacă
legile spun ceva, e sigur că, în scurt timp, jurisprudenţa le va face să spună
altfel. Există undeva o limită, clar stipulată? Se dă, cu prima ocazie, o lege
care o desfiinţează, se face imediat loc unei excepţii care o încalcă. Ilegal?
Nu. Legal. La noi, toate fărădelegile sunt sau vor deveni legale, în funcţie
de prestator, de importanţa prejudiciului şi de regula stabilită de principiul
„când doi se bat, al treilea câştigă“. În plus, de la un anumit nivel de
importanţă în sus, legile sunt funcţie de persoane, iar persoanele tind să
devină funcţii ale legii. România este ţara unde se poate întâmpla orice,
deoarece impredictibilitatea naturii umane e dublată de impredictibilitatea
legii. La noi, aceeaşi lege care îl condamnă pe acarul Păun îl exonerează
pe responsabilul de trafic. În funcţie de puterea celui care îl foloseşte,
argumentul legal are două înţelesuri. Dacă, prin absurd, un ministru este
chemat în justiţie, colegii săi îl salvează. Dar dacă se întâmplă ca ministrul
chemat în faţa legii să fie chiar ministrul justiţiei, atunci totul e mult mai
simplu: se dă o lege, care face imposibilă anchetarea sa; sau se modifică
legea, pentru ca îndrăzneţul procuror să fie eliminat din sistem; sau e
înfiinţată o anchetă obiectivă, care să descopere incompetenţa acestuia; şi
aşa mai departe. Am scris „şi aşa mai departe“, pentru că nu e dată unei

129
minţi normale capacitatea de a imagina toată gama subterfugiilor prin care
condamnatul e disculpat, anchetatorul e retrogradat, vinovatul e despăgubit
legal, iar păgubitul (care poate fi statul), e declarat şi vinovat, şi datornic.
Prin pervertirea unei afirmaţii evanghelice care spune că legile sunt pentru
oameni şi nu invers (Marcu 2, 27), la noi a devenit realitate faptul că nu
toţi oamenii sunt sub lege, ci numai cei care, din motive de funcţie, se află
deasupra ei. Legea este un pogorământ: coborâre sub tiranie arbitrară
pentru unii, licenţă de promovare pentru alţii.
Elementul cel mai spectaculos al democraţiei originale româneşti (a
vrut-o Ion Iliescu originală, originală a rămas) este voluntarismul
legislativ. Discret, deşi abuziv, în epocile calme ale abuzului (guvernarea
Văcăroiu), voluntarismul legislativ, cu toată aberaţia lui, iese cu putere la
iveală în epocile de tensiune (înfruntarea dintre palate: Iliescu vs. Năstase;
Băsescu vs. Tăriceanu). Voluntarismul legislativ nu ar avea efectivitate (în
sens juridic), dacă nu ar fi combinat cu o brutală lipsă de scrupule faţă de
noţiunea de a adevăr obiectiv, din partea celor care interpretează legea, fie
la televizor (formând opinia publică), fie în instituţii (stabilind procedurile
de aplicare). La noi, legea e văzută pe faţă ca fiind expresia legitimă a unei
conjuncturi, iar interpretarea ei e proclamată deschis ca fiind normal să fie
expresia interesului de partid. Legile propuse de legislatorii noştri
(parlamentari ori guvernamentali, egal) nu aspiră să exprime principiile
dreptului, ci se rezumă, mai modest, la ilustrarea principiului autohton
„pohta ce-am pohtit“. În alte părţi, mai civilizate, în spatele unei legi se
află mintea luminată a unui jurist; la noi, se află întunericul de culise al
unei clici.
Câteva observaţii. Voluntarismul legislativ pune o problemă de fond
foarte serioasă. Ce înseamnă că se poate legifera orice? Înseamnă şi că
principiul moderaţiei este din capul locului abandonat, şi că nu există
garanţii. Când nu există moderaţia legii, principiul liberal al limitării
puterii este implicit încălcat − deci societatea supusă educaţiei publice prin
voluntarism legislativ nu poate fi liberală. Când nu există garanţii, e
încălcat principiul constitutiv al democraţiei, care este protecţia egală a
tuturor − deci societatea supusă educaţiei publice prin voluntarism
legislativ nu poate fi nici democrată.
Prin urmare, a spune că România este ţara unde se poate întâmpla orice
revine la a constata imprevizibilitatea legilor; iar a stabili că răul vine de la
voluntarismul legislativ revine la a admite că spiritul public derivat din

130
acesta nu e compatibil nici cu libertatea, nici cu egalitatea.
De unde vine, la noi, imprevizibilitatea actorilor politici şi
impredictibilitatea deciziilor autorităţii? În principal, din trei surse: din
indiferenţa faţă de bunul renume al actorilor politici; din dispreţul
autorităţilor faţă de spiritul legilor; din încrederea nemăsurată în putere atât
a actorilor politici, cât şi a autorităţilor. Dacă le-ar păsa de reputaţie, actorii
politici ar fi moderaţi, pentru a părea democraţi. Dacă le-ar păsa de spiritul
legilor, autorităţile ar oferi cetăţenilor garanţii, pentru a nu părea
autoritare. De ce nu le pasă de reputaţie unor oameni care se luptă să fie
aleşi? Pentru că alegerea lor depinde de partide, iar confirmarea lor de cei
pe care îi slujesc. Pentru că politica, pentru ei, este cariera puterii, nu
cariera slujirii.
(11 octombrie 2007)

29. CE FEL DE ŢARĂ E ŢARA ÎN CARE TRĂIM?

Mă întreb uneori, când mă simt copleşit de toată ipocrizia, răutatea,
neruşinarea şi cruzimea din jur, ce fel de ţară e ţara în care trăim? Şi îmi
spun, ca să înţeleg bine despre ce este vorba, că nu trebuie să mă uit la
lucrurile bune, chiar dacă acestea uneori durează, ci la cele rele, deoarece
acestea, în diferite deghizamente, revin mereu. Trebuie să vedem mai
degrabă răul care tot revine, decât să ne îmbătăm cu apa rece a lucrurilor
bune, care uneori se petrec. Aşa că, în cele ce urmează, aş vrea să vă
reamintesc, în caz că aţi uitat vreo clipă, ce fel de ţară e ţara în care trăim.
Trăim în ţara în care un mic grupuscul violent şi tenebros poate ucide, în
mai puţin de zece ani, doi prim-miniştri. O ţară în care partidele care fură
sunt votate, iar cele care ucid sunt aclamate. O ţară în care cel mai mare
istoric al ei poate fi luat pe sus de acasă, târât de barbă prin pădure,
batjocorit în toate chipurile şi, în cele din urmă, ucis. O ţară în care justiţia
face dreptate prin violarea legii, ucigând fără mandat şi executând
pedagogic. Cei ucişi fără mandat sunt arşi şi îngropaţi în ciment, cei
executaţi pedagogic sunt lăsaţi să putrezească în pieţele oraşelor.
Trăim în ţara în care, de la o zi la alta, cetăţenii români de altă origine
etnică decât cea română sunt daţi afară din slujbele lor, scoşi pe străzi la
muncă forţată ori deportaţi în locuri din care unii nu s-au mai întors
niciodată. O ţară în care, pe timp de pace, în numele luptei de clasă, vreme

131
de 15 ani, unul din 18 cetăţeni a fost privat de libertate şi unul din 36 a fost
ucis. O ţară în care oamenii pot fi încarceraţi şi deportaţi fără judecată; în
care nici după ce a încetat teroarea de stat împotriva propriilor cetăţeni
acestora nu li se poate face dreptate, din motivul elementar, dar ţinut sub
tăcere, că statul se consideră de drept deasupra drepturilor cetăţenilor săi.
Trăim în ţara în care nu numai că statul poate confisca proprietăţile,
poate falsifica moneda, poate ucide cetăţenii, îi poate întemniţa şi cu
judecată şi fără, poate ceda teritorii fără să dea socoteală şi poate face
oricând din lege fărădelege, peste noapte, publicând decrete şi votând legi
într-un arbitrar perfect, dar toate aceste fărădelegi sunt aprobate de
cetăţenii lui. Călcaţi în picioare, batjocoriţi, sfidaţi, escrocaţi, ucişi,
cetăţenii români continuă să adore statul român şi să-i delege toate
puterile.
Trăim în ţara în care oamenii pot fi torturaţi şi ucişi de către oamenii pe
care legea îi pune să ne ocrotească. În ţara în care cei care au torturat şi
ucis nu pot fi aduşi în faţa justiţiei nici după ce legile cele rele s-au
schimbat, iar regimul politic care a permis crima şi tortura a trecut. Trăim
într-o ţară în care oamenii răi sunt întotdeauna mai tari decât legea, iar
schimbarea regimurilor nu îi afectează decât pe naivi, care îşi dau viaţa, pe
cei cinstiţi, care se ruinează, pe cei drepţi, care se sinucid, şi pe oamenii
obişnuiţi, care se înrăiesc în disperare. Cei răi se învârtesc de toate
privilegiile, cei buni devin batjocura descurcăreţilor. Iar statul, pe care în
mod absurd toţi oamenii bine intenţionaţi îl adoră, deoarece văd în el
singurul lor adăpost împotriva abuzurilor, e mereu la cheremul şmecherilor
de tot soiul şi e mijlocul prin care se fac, desfac şi ascund toate abuzurile.
Trăim în ţara în care justiţia e la cheremul politicienilor, politicienii sunt
la cheremul securiştilor, iar securiştii sunt la cheremul trecutului care ne-a
ruinat pe toţi. O ţară în care, deşi trecutul nu mai există, prezentul este cu
totul aservit lui; în care viitorul e lăsat să se nască din prezent numai în
măsura în care prezentul se abţine să contrazică trecutul de care se dezic
toţi. O ţară în care democraţia a camuflat mereu oligarhia, aşa cum
populismul le camuflează guvernărilor de tot soiul apetitul dictatorial şi
arghirofilia.
Trăim într-o ţară în care dacă tragi mâţa de coadă (cum spun
descurcăreţii) e mai probabil datorită cinstei, decât din cauza prostiei; în
care dacă pierzi un proces e mai probabil să nu fi avut bani, decât să fi fost
vinovat; în care dacă nu poţi rezolva o problemă e mai probabil că n-ai

132
ştiut pe cine să mituieşti, decât că n-ai fost în regulă cu hârtiile; în care
dacă nu-ţi merg afacerile e mai probabil să nu fi ştiut cui trebuie să dai
şpagă, decât să fi fost incapabil; o ţară în care dacă o afacere merge e mai
degrabă pentru că cineva de sus a găsit o cale de a stoarce ceva bani din ea,
decât pentru că legile pieţei funcţionează; o ţară în care nici un om simplu
nu câştigă, dacă un grangure nu profită; în care nimic bun nu se face
pentru public, dacă nu se realizează şi un profit necinstit pentru sforarii din
culise.
Pe scurt, trăim într-o ţară în care nu răul este umbra binelui, ci binele
este umbra răului, o ţară în care, aşa cum spunea Ernest Bernea după ce a
ieşit din lunga sa închisoare politică, oamenii nu pot fi decât ori câini
bătuţi, ori lichele.
(18 octombrie 2007)

Note
31. Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, traducere de N.I. Barbu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966, p. 37.
32. Aşa cum PNŢCD a plătit toate oalele sparte ale CDR şi a suferit de pe urma
abandonării Convenţiei de către preşedintele Constantinescu, dacă PNL va rămâne
şi la alegerile din 2008 identificat cu Ludovic Orban, Crin Antonescu, Norica
Nicolai, Călin Popescu-Tăriceanu şi Puiu Haşotti riscă să le piardă sigur şi să
rateze intrarea în parlament.

133
 30. DISPOZITIVUL ESENŢIAL AL DEMOCRAŢIEI

I. Problema parlamentului, din punct de vedere democratic33

De ce este parlamentul, alături de libertatea alegerilor, dispozitivul esenţial
al democraţiei? Fireşte, nu doar pentru că transformă un anumit număr de
alegători (variind de la câteva mii la câteva zeci de mii) în câte un
reprezentant, numit deputat sau senator, care are dreptul să voteze legi.
Această transformare a unui număr mare într-un număr mic nu este în sine
democratică, este doar un mecanism de reprezentare, prin care se convine
ca unui număr dat de alegători să îi corespundă un număr fix de
parlamentari. Acest mecanism de transformare a naţiunii în reprezentanţi e
democratic doar atunci când e legitim, iar parlamentarii se comportă cu
adevărat ca reprezentanţi ai naţiunii. Dacă nu e legitim, cum nu fusese
legitimă Marea Adunare Naţională a statului comunist, parlamentul, deşi
fizic există, nu are nici o legătură cu democraţia. Pe de altă parte, dacă
parlamentarii, care sunt plătiţi de toţi pentru a fi vocea tuturor, nu se
comportă ca reprezentanţi ai naţiunii, ci ca propagandişti şi propagatori ai
propriilor interese, atunci parlamentul, deşi e legitim, nu poate funcţiona
ca un dispozitiv în slujba democraţiei, ci ca o împuternicire a unor oligarhi
să-şi poată face mendrele private în mod legal, cu ajutorul statului. Caz în
care comisiile sale de lucru nu pot fi distinse, ca efect, de acţiunile unei
clici sau, cum se spune în limbaj juridic, a unui grup infracţional organizat.
Sensul democraţiei, care e reprezentarea democratică a naţiunii, ajunge să
fie falsificat: în loc să fie o tribună a interesului general, parlamentul în
care parlamentarii se reprezintă doar pe ei şi interesele lor private ori de
grup devine sediul abuziv al unei puteri, şi arbitrare, şi discreţionare. Prin
urmare, pentru a oferi un cadru democraţiei, condiţia minimală e alegerea
unui parlament. Însă pentru a o realiza efectiv, condiţia obligatorie e ca
parlamentarii să voteze nu doar în numele naţiunii (ceea ce, formal, fac
oricum), ci în folosul naţiunii, potrivit binelui comun şi în funcţie de
interesul general.
Invocarea parlamentului în chip de garant formal al democraţiei trebuie
să fie însoţită de o constatare de conţinut referitoare la comportamentul
parlamentarilor, care e obligatoriu să fie dezinteresat (adică în folosul
public), moderat (adică neuzând de toată puterea pe care tot parlamentul,

134
în numele unuia, o poate mobiliza) şi prudent (adică abţinându-se de la
inovaţii revoluţionare). În concluzie, simpla existenţă a unui parlament
ales nu asigură democraţia. O face posibilă, dar nu o asigură. Mai trebuie
ceva esenţial, o condiţie morală, care ţine de conştiinţa parlamentarilor şi
care nu poate fi nici impusă prin lege, nici obţinută prin constrângere. Şi
care, de fapt, nu poate fi nici descrisă printr-un caiet de sarcini. Prin
urmare, faptul că avem un parlament nu ne asigură că trăim într-o
democraţie decât dacă parlamentarii votează în interesul naţiunii şi potrivit
interesului general. Când parlamentarii votează în interesul lor, sub
pretextul că protejează democraţia, în chiar acel moment parlamentul nu
mai reprezintă democraţia (pentru că încetează să mai reprezinte naţiunea),
iar actele sale, oricât de legale din punct de vedere formal, nu vor face
decât să ilustreze bunul-plac, abuzul, politica forţei − pe scurt, triumful
castei oligarhice asupra corpului politic democratic.
Am făcut aceste consideraţii din trei motive. Întâi, pentru a vă propune
instrumente intelectuale care să ne permită să nu ne lăsăm prostiţi nici de
televiziuni, nici de „propaganda de partid şi de stat“. În al doilea rând,
pentru a ne reaminti un lucru pe care epoca noastră materialistă tinde să îl
uite, acela că democraţia este înainte de toate un spirit, nu o instituţie
făcută din ziduri, regulamente, pază sofisticată şi personal abundent la
dispoziţie. Pentru a fi vie, democraţia trebuie reconfirmată zi de zi prin
comportament democratic. Fără un comportament dezinteresat, moderat şi
prudent instituţiile democratice transformă pe nesimţite procedurile
democratice mai întâi în forme fără fond, apoi în fond contrar formei
iniţiale. Ori de câte ori legile parlamentului sau ordonanţele guvernului
sunt arbitrare, trădează interesul partizan ori încalcă legea, trebuie să
înţelegem că democraţia zornăie în gol (chiar dacă procedurile
funcţionează în continuare şi retorica democratică e supralicitată peste tot),
iar autoritarismul ambalat democratic lucrează din plin la ruina noastră.
În fine, al treilea motiv a fost dictat de actualitate. Este vorba de votul
din Parlamentul României din 22 octombrie a.c., când parlamentarii au
decis cu majoritate de voturi că procurorilor trebuie să le fie mai greu să
urmărească un infractor din casta politicienilor, decât preşedintelui
republicii să declanşeze un război.
Problema parlamentului, din punct de vedere democratic, este că
parlamentarii care au votat aşa ceva au încetat prin acest vot să mai fie
reprezentanţii naţiunii, iar pe noi, cetăţenii, ne-au aruncat, dintr-o

135
democraţie imperfectă, într-una inexistentă.
(1 noiembrie 2007)

II. Problema presei, din punct de vedere democratic34

[II.1] Formularea problemei
Vreau să construiesc un argument simplu referitor la pericolul în care ne
găsim – în mod paradoxal – din cauza presei. Plec de la două constatări.
Prima constatare este: dacă după 1989 nu s-ar fi născut în România o presă
independentă şi critică, societatea românească ar fi fost de mult sub
ocupaţie − aservită fie politicienilor, fie oligarhilor, fie mafioţilor, fie
tuturor la un loc. A doua constatare este: presa de azi nu mai poate fi
distinsă de politic − politica nu se mai face fără ea, iar ea nu mai face
nimic nici fără politică, nici în afară de politică, nici în afara ei.
Din prima constatare rezultă că, fără presă, am fi încurcat-o. Lăsaţi pe
mâna clicii lui Iliescu, nici independenţă de stat nu am fi avut nici
integrare europeană, nici capitalism. Dacă e să fim cuiva recunoscători
pentru tot ce s-a realizat în aceşti ani, două „instituţii“ trebuie imediat
numite: presa românească şi Uniunea Europeană. Din afară, Uniunea
Europeană le-a sugerat politicienilor noştri ce să facă; dinăuntru, presa le-a
pretins să facă şi să nu se prefacă. Când spun „presa românească“, nu mă
refer, fireşte, la toată presa anilor ’90, ci numai la acea parte a presei care
a refuzat să fie obedientă faţă de putere şi care, în ciuda tuturor presiunilor
politice şi economice, s-a încăpăţânat să rămână liberă, independentă şi
critică. Pentru primii ani de după Revoluţie, în special două instituţii de
presă se recomandă recunoştinţei noastre (fără a fi singurele): un cotidian,
România liberă, şi un săptămânal, 22. Dintre cele mai sinistre şi servile
organe de presă, tot două sunt de numit: un cotidian, Adevărul, şi o
televiziune, TVR-L. Dacă societatea românească ar fi urmat linia fixată de
aceste două organe de presă în 1990, astăzi ne-am fi integrat în Republica
Moldova, nu în Uniunea Europeană.
Tot din prima constatare rezultă că puterea presei vine din independenţă,
spirit critic şi libertate. Toate trei însuşirile sunt specifice capitalismului.
Ceea ce ne duce la concluzia că presa are drept prieten natural mediul de
liberă iniţiativă al capitalismului şi are ca duşman la fel de natural orice
formă de control a libertăţii pieţei, indiferent că vine din partea statului ori
din partea monopolurilor. Socialiştii şi oligarhii sunt le fel de periculoşi

136
pentru presă, deoarece subsidiile pe care le oferă primii şi privilegiile
acordate de ultimii sunt date jurnaliştilor în schimbul libertăţii lor chiar şi
atunci când sunt primite în numele prosperităţii presei. Orice alianţă a
presei cu statul ori cu oligarhii e de prost augur. Faţă de cumpărarea
ziarelor prin reclame de stat, practicată de guvernarea Năstase, presa a
ştiut, pe atunci, să fie vigilentă; e fără reacţie, azi, faţă de aservirea care se
face prin cumpărarea ziarelor de către oligarhii cu ambiţii politice. Pentru
presă, guvernul şi oligarhii ilustrează acelaşi tip de rău: corupţia
jurnaliştilor prin bani proveniţi din afara presei şi a presei cu bani pe care
jurnaliştii nu ştiu să îi scoată din talentul lor ori din importanţa ştirilor pe
care le pun pe piaţă.
La începutul anilor ’90, jurnaliştii aserviţi serveau regimul Iliescu. Nu
anumiţi politicieni, nu anumiţi magnaţi, ci un regim politic. Era faza în
care chiar şi aservirea era idealistă. Astăzi, toată disputa regimurilor
politice a devenit, pentru presă, indiferentă: interesante au rămas numai
averile şi vertijul produs de proximitatea puterii. Este faza în care chiar şi
idealismul s-a lăsat aservit sau, mai bine spus, când idealismul puterii nu
mai poate fi deosebit de mercantilismul ei.
Ceea ce ne aduce la constatarea a doua şi la consecinţa că presa a
renunţat, în momentul de faţă, să mai supravegheze puterea: o dublează
mimetic şi asociativ. Fireşte, nu toată presa: numai urmaşa presei care la
începutul anilor ’90 slujea regimul politic şi care acum îşi legitimează
independenţa faţă de regimul politic prin aversiunea faţă de preşedintele
Băsescu. Ceea ce e puţin credibil, deoarece în nici un stat puterea reală nu
este a celui care vociferează, ci a celui care poate pune capăt în mod legal
vociferării, prin legi votate ori decrete impuse. Or, în această din urmă
situaţie nu sunt, în momentul de faţă, decât guvernul şi parlamentul, cât
timp sunt de conivenţă. Această presă, aflată în falsă opoziţie cu puterea, e
agresivă şi exclusivă: ridiculizează presa independentă, persiflează
societatea civilă şi descurajează independenţa jurnaliştilor neafiliaţi.
Oamenii Adevărului de ieri au ajuns să ne facă adevărul de azi.
Problema presei nu este doar a presei. E şi a noastră. Cât de integră e
presa, la fel de onestă e şi societatea; cât îndrăzneşte presa să se opună
puterii, atât speră şi societatea să-i poată ţine piept. Presa nu trebuie să fie
considerată a patra putere în stat. Dacă ar fi, ar trebui, ca orice putere,
limitată şi controlată. Cu toţii simţim că limitarea libertăţii de expresie şi
controlul presei sunt nu doar inacceptabile, sunt inadmisibile. Presa, prin

137
urmare, este altceva decât o putere în stat: ea este parte din suveranitatea
naţiunii şi stă sau cade împreună cu aceasta. Dar ce putem face pentru ca
oamenii Adevărului să nu mai facă adevărul? Putem face ceva, atunci când
presa consimte să nu mai fie presă?
(26 octombrie 2007)
[II.2] Delegarea suveranităţii către putere şi către divertisment
De ce este presa, alături de instituţia parlamentului, un dispozitiv
esenţial al democraţiei? Fireşte, nu doar pentru că le oferă jurnaliştilor o
tribună privilegiată de la care îşi pot face auzită vocea. Principiul este:
„presă = libertatea opiniilor“. Dar! A spune doar ce-ţi trece prin cap nu
este încă expresia unei libertăţi publice: pentru a ieşi din zona bunului-
plac, libertatea trebuie să se asocieze cu adevărul, iar adevărul trebuie să
poată chema în sprijinul său responsabilitatea. Altminteri, rămânem în
zona „vorbărie arbitrară şi plină de gratificaţii pentru unii, tăcere cu nod în
gât fără nici o satisfacţie pentru alţii“, ceea ce nu sună deloc democratic.
Or, din expresie a unei libertăţi supuse bunului-plac, presa devine cu
adevărat un dispozitiv esenţial al democraţiei numai atunci când: (i) scrisul
în presă NU este tratat ca un privilegiu şi NU este folosit ca o sursă de
putere; iar (ii) jurnaliştii sunt ghidaţi de adevăr în formularea opiniilor lor.
Altfel spus, presa este un dispozitiv esenţial al democraţiei atunci când
libertatea a ceea ce este doar arbitrar (opinia subiectivă ori interesată) se
transformă în libertatea a ceea ce este şi adevărat (opinia obiectivă) şi
comun (binele comun).
În sine, deci, simpla existenţă a unei prese nu asigură deloc democraţia.
Aliată cu statul autoritar ori roabă a celui totalitar, presa funcţionează ca
un instrument al îndobitocirii, spălării pe creier şi manipulării. Ca să
contribuie la naşterea democraţiei ori să joace un rol în consolidarea ei,
presa trebuie să se conformeze câtorva principii practice: (a) nu trebuie să
fie servitoarea unor interese, ci expresia rezonabilă a interesului public; (b)
nu trebuie să adopte punctul de vedere al privilegiului, ci al egalităţii; (c)
nu trebuie să funcţioneze ca o castă, ci ca o instanţă; (d) nu trebuie să
drămuiască adevărul, ci, dimpotrivă, să scotocească minciuna. Acestor
patru caveat-uri trebuie să le adăugăm trei principii de înţelepciune: dacă
vrea să fie democratică, presa trebuie să respecte faptele, e necesar să
manifeste prudenţă faţă de asocieri şi e obligatoriu să pună în centrul

138
preocupărilor ei publicul (refuzând nombrilismul). Faptele: e fără dubiu că
presa trebuie să preţuiască faptele mai mult decât opiniile, opiniile mai
mult decât teoriile, iar teoriile mai mult decât ideologiile. Motivul e
simplu: ideologiile s-au dovedit a fi sursa celei mai mari orbiri, iar orbirea
ideologică izvorul celei mai insaţiabile uri. Asocierile: la fel de clar e că,
pentru a evita înregimentarea, presa trebuie să refuze cartelarea.
Nombrilismul: în condiţii de libertate, cel mai mare viciu al presei este
narcisismul, deoarece narcisismul face inevitabilă aservirea faţă de
politică, ireversibilă ruptura de realitate şi imposibil serviciul public.
Acum, în lumina acestor şapte principii, care e situaţia presei noastre din
ultimii ani? O voi spune abrupt şi fără atenţie la nuanţe: tipică pentru presa
scrisă e abandonarea publicului în favoarea patronatului; tipică pentru
presa audiovizuală e abandonarea publicului în favoarea divertismentului.
Primul abandon e ilustrat de modul în care s-a sindicalizat presa scrisă; al
doilea e epitomizat de evoluţia postului privat de televiziune ProTV.
Primul abandon. Un paradox al mediului nostru jurnalistic este că la noi
nu jurnaliştii au făcut sindicat pentru a se proteja de patronat, ci patronii au
făcut sindicat, pentru a-şi proteja interesele. Or, faptul că patronilor de
presă le-a trecut prin cap să facă un sindicat din care iniţial jurnaliştii erau
excluşi demonstrează fără echivoc că asocierea lor a avut drept scop nu
protejarea presei de ingerinţele ostile ale statului ori mediului de afaceri, ci
punerea propriilor lor afaceri la adăpost de ingerinţele nedorite ale
concurenţei de presă în afaceri. Deci nu libertatea presei a fost vizată, ci
imunitatea intereselor. Ceea ce înseamnă că presa noastră, care este în
momentul de faţă o presă de patronat, are despre sine conştiinţa că trebuie
să fie a şefilor mai degrabă decât a jurnaliştilor; şi, mai degrabă decât a
celor care o citesc, a celor care fac banii din ea. Publicul e pe ultimul loc,
pentru că pe primul este oligarhia proprietarilor.
Or, cum se poate proteja oligarhia proprietarilor (deghizată în sindicat)
de concurenţa jurnaliştilor, ale căror interese sunt în mod natural
democratice, ori de ingerinţa acelei părţi a statului cu care nu a stabilit încă
alianţe profitabile? Într-un singur fel: monopolizând vocea presei şi
devenind un dublu partener: de afaceri, pentru lumea politicii, şi politic,
pentru lumea afacerilor. Primul obiectiv a fost realizat: Clubul Român de
Presă s-a substituit cu succes vocii presei: în orice situaţie de criză, singura
voce care se aude e a lui, presa necartelată e mută. Consecinţa acestei
substituţii reuşite este că CRP a monopolizat şi alte două canale de

139
comunicare cu presa: al statului şi al societăţii.
(8 noiembrie 2007)
[II.3] Transformarea într-un instrument politico-mediatic
Săptămâna trecută spuneam că presa noastră a fost marcată, în ultimii ani,
de un amplu fenomen de abandonare a agendei publicului: în favoarea
patronatului, de către presa scrisă; în favoarea patronatului şi a
divertismentului, de către televiziuni. Primul abandon a fost semnalat de
faptul că în presa scrisă s-au sindicalizat patronii, nu jurnaliştii, iar patronii
au făcut totul pentru ca presa să devină un dezirabil partener de afaceri
pentru lumea politicii şi un inevitabil partener politic pentru lumea
afacerilor. Criza dintre palate a arătat în ce măsură această politică a fost
încununată de succes: presa a fost recunoscută ca fiind un actor politic
redutabil atât de lumea politicii, care a ales să-şi facă politica prin presă,
cât şi de lumea afacerilor, care a făcut din presă un mediu plin de bani, iar
din jurnalişti nişte ţinte privilegiate ale traficului de influenţă.
Azi, în România, să fii patron de presă e profitabil; să fii jurnalist e
dificil; să fii public e să fii continuu victima nu atât a dezinformării, cât a
unor informaţii care, fără a fi complet false, sunt ţesute din intrigile
oamenilor cu putere şi bani. De când au intrat banii în presă, iar presa a
intrat în politică, nimic nu pare a mai putea fi dezinteresat, de bună-
credinţă ori lipsit de partizanat în felul în care presa îşi informează
publicul. Neajunsul este triplu: năucirea publicului, mascarea corupţiei şi
aplatizarea reacţiilor de tip civic.
Pe plan mondial, presa scrisă este în recul. La noi, această tendinţă ar
putea fi grăbită de joaca cu bani şi putere a patronilor de presă. Puterea pe
care aceştia au câştigat-o posedând-o nu va face decât să îi compromită şi
mai mult credibilitatea pentru care a fost iniţial curtată. Totul se face cu un
cost: alături de public, victima colaterală va fi, inevitabil, presa scrisă
însăşi.
Al doilea caz de abandon al publicului a fost ilustrat de evoluţia
televiziunilor private, care, după momentul eroic al luptei împotriva
minciunii de stat propagate prin TVR, au virat, după 2000, fie spre
divertisment decerebrat, fie spre politizare făţişă. Exemplul clasic pentru
prima situaţie este postul de televiziune privat ProTV, care a debutat la
mijlocul anilor ’90 ca un critic incisiv al puterii politice şi care, ca urmare

140
a lăcomiei patronatului şi a şantajării acestuia de către deţinătorii datoriilor
sale, a ajuns să fie clientul oricui se află la putere. Soluţia ProTV a fost
retragerea completă din dezbaterea publică şi adoptarea unei agende de
strict divertisment. Din postul cel mai viu şi critic, ProTV a devenit
echivalentul televizat al tabloidelor cele mai decerebrate. Proiectul de a
forma o nouă generaţie de tineri dinamici, cultivaţi, critici şi dezinhibaţi,
„generaţia Pro“, a eşuat lamentabil, în ciuda sprijinului oferit campaniei
postului de numeroşi oameni de cultură.
Televiziunile lui Dan Voiculescu au adoptat soluţia politizării. De la
scălămbăială ineptă şi adeseori penală a unui Badea, trecând prin
mohorâtele mârlănii ale unui Ciutacu, jenantele interpelări ale unei
Vrânceanu-Firea şi până la obtuzitatea hilară a cuplului Gâdea–Cristoiu,
televiziunile lui Dan Voiculescu ilustrează partizanatul propagandistic orb.
Dacă ProTV, care are cel mai bun rating, contribuie la prostirea noastră
prin divertisment, Antenele lui Voiculescu, care se află pe locul doi în
audienţă, o realizează prin propagandă politică făţişă.
Eficacitatea în rating a acestei decăderi a făcut carieră: toate
televiziunile, inclusiv cea publică, s-au lansat în cursa înlocuirii grijii faţă
de interesul public cu obsesia de a distra publicul. Astfel încât, în 2007,
presa face politică, participă la lumea afacerilor şi distrează publicul atât
cu circul politicii, cât şi cu pâinea divertismentelor. Rezultatul este că îl
distrage atât de la binele comun, cât şi de la exercitarea drepturilor sale, ca
cetăţean.
Există şi o variantă a politizării inteligente, ilustrată de Realitatea TV.
Deşi a intrat fără echivoc în jocul politic, Realitatea TV s-a implicat cel
mai mult în construirea unui parteneriat al presei cu cetăţeanul. A
promovat activismul social, a încercat să construiască instrumente de
evaluare a opiniei publice, s-a străduit să sporească gradul de cultură al
publicului, a sensibilizat opinia publică la binele comun, pe scurt, este
singurul post de televiziune privat care a încercat să servească agenda
publicului, pornind de la ideea unui parteneriat public–presă. Acestea sunt
plusurile. Obiecţia este că agenda servită e pre-formată de politica postului
şi deformată de idiosincraziile realizatorilor.
Descrierea acestor evoluţii circumscrie bine atât tipul special de
democraţie în care trăim, cât şi limitele parteneriatului între cetăţean şi
presă, care într-o democraţie autentică e de la sine înţeles, iar într-o
democraţie emergentă ar trebui să fie obligatoriu. Nu putem vorbi de

141
democraţie, fără a analiza cum funcţionează presa. Presa face opinia
publică, de care depinde guvernarea. Guvernarea se străduieşte să
influenţeze presa, ca să câştige opinia publică. Afacerile vor presa, ca să
influenţeze guvernarea. Şi toată lumea vrea să se îmbogăţească în cel mai
scurt timp cu putinţă. Cam asta e sursa problemelor noastre.
Cum esenţa puterii este abuzul, iar celor puternici nu li se poate cere să
nu abuzeze de puterea lor, soluţia este una singură: onestitatea jurnaliştilor.
Când e onestă, presa e mai puternică decât guvernarea. De aceea, putem
judeca onestitatea presei noastre după puterea ei. Cine, din presă, va
îndrăzni să se laude cât de puternică e?
(15 noiembrie 2007)

III. Problema cetăţeanului, din punct de vedere democratic35

[III.1] Instituţia cetăţeanului ca şofer responsabil
Putem oare imagina o societate în care instituţiile sunt perfecte, legile sunt
minunate, iar cetăţeanul e absent? Nu. Să le ai pe primele fără cel din urmă
este ca şi cum ai avea un laborator performant fără savanţi capabili să
mânuiască aparatele sau o bibliotecă dispunând de toată ştiinţa lumii lipsită
cu totul de cititori doritori să o absoarbă ori capabili să o înţeleagă. Aşa
cum valoarea unei maşini e dată de capacitatea de a o mânui, toate
instituţiile democratice nu valorează nimic în absenţa acestei instituţii
imposibil de codificat ori legiferat care este instituţia cetăţeanului. Ca o
regulă generală, forţa oricărui dispozitiv material e dată de partea sa cea
mai slabă. Nu puterea automobilului dă forţa sa competiţională, ci
îndemânarea celui care îl conduce. La fel este şi pentru civilizaţii: forţa
unei civilizaţii nu e dată de cultura şi tehnica ei acumulate în biblioteci şi
muzee, ci de capacitatea oamenilor care se revendică din ea de a
transforma în fiecare moment toată cunoaşterea ei potenţială în forţă
imediat disponibilă. Nu e suficient că strămoşii noştri au inventat calculul
diferenţial: trebuie să ştim şi noi să rezolvăm ecuaţii diferenţiale. De aceea,
orice sistem are exact tăria părţii sale cele mai slabe. Şi, din acest motiv,
oricât ar părea de ciudat, democraţia e apărată nu atât de instituţiile prin
care funcţionează, cât prin cetăţenii dispuşi să o susţină. Orice democraţie
are forţa cetăţenilor săi, luaţi şi individual, şi în comunitate. Republica de
la Weimar s-a prăbuşit nu pentru că nu avea instituţii bune, ci pentru că n-a
avut cetăţeni care să creadă în ea (o republică fără republicani, cum s-a

142
spus).
Prin urmare, a avea doar instituţii (în cazul nostru, a le fi importat literă
cu literă) nu înseamnă totul, iar uneori (cazul nostru) înseamnă prea puţin.
Pentru a fi de succes, instituţiile au nevoie de un anumit spirit, care e dat
de oameni şi numai de ei (altfel spus, problema bunei funcţionări a unei
instituţii nu poate fi niciodată redusă la o problemă pur tehnică).
Am reamintit aceste lucruri simple din două motive. Pentru a nu cădea
în eroarea euforică de a crede că tot ce ne trebuie este să importăm lucruri
bune şi bine verificate de aiurea, şi apoi să stăm cu mâinile în sân (iar când
lucrurile nu merg să dăm vina pe „celula care nu rezistă“). Apoi, pentru a
pune responsabilitatea pentru impasul în care ne găsim pe elementul care
poate schimba (omul) şi nu pe elementul care poate fi schimbat
(mecanismele). În ce mă priveşte, cred că vina pentru ineficacitatea noastră
instituţională ţine în primul rând de oameni şi abia în al doilea rând de
mecanisme. Iar mecanismele blocante însele sunt consecinţa unei concepţii
eronate, care la rândul ei e consecinţa nu atât a unei confuzii de gândire,
cât a unei iresponsabilităţi morale.
Ca să fiu mai explicit, nu voi invoca exemplul parlamentarilor
iresponsabili, deşi e evident că aceia care manipulează sofisme pentru a-şi
acoperi exacţiunile nu pot gândi corect atunci când legiferează: or, e
limpede că aberaţiile legislative, sursă a blocajelor instituţionale de care se
izbeşte oricine încearcă să facă ceva în ţara asta, sunt urmarea directă a
acestui tip de incompetenţă morală; şi nici nu voi arăta cu degetul spre
membrii penali ai guvernului, deşi e evident că miniştrii care se
cramponează de funcţiile lor în ciuda suspiciunilor penale care planează
asupra lor comit un abuz grav, comparabil numai cu iresponsabilitatea
cuiva care ar folosi ca juraţi, în justiţie, oameni aflaţi sub anchetă. Voi
ilustra tema responsabilităţii, pendinte de instituţia cetăţeanului, prin
exemplul şoferilor.
Oricine ştie că toţi oamenii care au carnet de şofer conduc, în Bucureşti
cel puţin, oribil. Nimeni nu îl respectă pe celălalt, fiecare caută să profite
de pe urma oricui, agresivitatea şi nesocotirea (regulilor şi aproapelui)
fiind singura lege unanim respectată. Pentru a câştiga o secundă la stop,
toate maşinile ţâşnesc simultan din toate direcţiile, nesocotind toate
regulile şi riscând toate încurcăturile (de aceea, văzute, de sus, intersecţiile
noastre arată ca maţele scoase din burtă şi aruncate de-a valma).
Dificultăţile carosabilului au scos la lumină, din oricare şofer luat ca

143
individ, ce e mai rău în fiecare, considerat în comunitate. Ceva pe care
indiferenţa noastră debonară îl ascunde, iar bonomia noastră obişnuită îl
maschează: şi anume, incapacitatea noastră de a înţelege beneficiile care
rezultă din cooperare; incapacitatea noastră de a coopera cu aproapele
nostru în vederea obţinerii unui beneficiu comun; în fine, incapacitatea
noastră de a ne abţine pe termen scurt, renunţând la un beneficiu imediat
(câştigarea unei secunde la stop), în vederea obţinerii unui beneficiu mai
mare, pe termen mediu (deblocarea intersecţiei). Aşa, fiecare se comportă
ca descurcăreţii care încurcă pe toate lumea.
Aşa îmi apare instituţia cetăţeanului la noi: ca descurcăreala mioapă, de
descurcăreţ care încurcă pe toată lumea, a şoferului bucureştean.
Remediul e simplu. Negaţi tot ce am scris mai sus. Dar şoferii din
Bucureşti vor trebui să înceapă primii. În rest, mergeţi la vot; nu mai daţi
mită şi nu vă lăsaţi mituiţi; încetaţi să mai fiţi toleranţi cu hoţii; nu vă mai
lăsaţi călcaţi în picioare de autorităţi; atingeţi-vă obiectivele respectând
regulile şi forţaţi-i pe cei care nu le respectă să nu mai trişeze; nu vă lăsaţi
minţiţi, prostiţi, traşi pe sfoară; fiţi politicoşi, inteligenţi şi intoleranţi – cu
obrăznicia, cu neruşinarea, cu violenţa; sprijiniţi-i pe cei care sprijină legea
şi nu vă fie frică de nimeni, cât timp legea e lege, iar voi n-aţi încălcat-o.
Căci singura supunere demnă e frica de Dumnezeu, iar republica
oamenilor trebuie să fie un bine comun al libertăţii, al proprietăţii şi al
egalităţii în faţa legii.
(22 noiembrie 2007)
[III.2] Cetăţenia servilă
Ce putere are cetăţeanul? Václav Havel a făcut un nemeritat serviciu celor
care au putere atunci când a elogiat atât de elocvent „puterea celor fără de
putere“: într-adevăr, să elogiezi puterea celor fără de putere într-o lume a
celor care au prea multă ar părea să întărească prejudecata că lipsa puterii
poate echilibra prisosul ei. Or, dacă cetăţenii ar avea doar puterea celor
fără de putere, jocul democratic ar fi pierdut. Deci, ce putere are
cetăţeanul?
În principiu, puterea de a-i schimba pe guvernanţi. În fapt, această
putere depinde de constituirea unor majorităţi. Altfel spus, această putere
există numai dacă schimbarea constituie dorinţa majorităţii. Aşadar, este
mediată de capacitatea cetăţeanului de a face parte din, ori de a suscita,

144
majorităţi. Şi, încă: guvernul se poate schimba, dar guvernanţii îşi pot
păstra putere; guvernele se pot schimba, dar clasa politică poate rămâne
neschimbată, în ciuda alegerilor; şi aşa mai departe. Mai mult: în
societăţile moderne, opinia publică se construieşte în mod covârşitor cu
ajutorul presei; or, dacă presa e aliată cu, ori controlată de, politicieni sau
lumea afacerilor, atunci puterea cetăţeanului de a forma opinia publică e
pusă în şah de jocurile celor care dispun de presă. După cum se vede,
puterea e moderată în principiu de multe constrângeri practice, care
transformă întregul puterii iniţiale în cioburile unei puteri în mod capricios
circumstanţiale.
Trebuie să admitem că adevărata putere a cetăţeanului există numai în
principiu. Faţă de orice om cu putere, cetăţeanul, de unul singur, nu are
nici una. Să nu ne prefacem că nu ştim: ministrul este puternic; cetăţeanul,
nu. Aşadar, faţă de cetăţeanul izolat, guvernul este atotputernic,
parlamentul e discreţionar, iar preşedintele e transcendent. Etimologic
vorbind, puterea e făcută din, şi e deţinută de, mahări, granzi şi ştabi.36
Puterea care, în mod abstract, e atribuită cetăţeanului aparţine de fapt, în
chip concret, numai majorităţilor, ca suport, şi celor care o exercită, ca
realitate. Dar chiar şi atunci: pentru a putea influenţa lucrurile în sensul
dorit, nici măcar majorităţilor nu le ajunge, uneori, majoritatea.
Dacă este aşa, atunci de ce suntem minţiţi că avem putere? Politicienii
adoptă această minciună ca să ne domine, sub pretextul că ne slujesc.
Politologii o susţin pentru că le pune meseria într-o lumină nobilă şi
progresistă. Iar individualismul modern găseşte în ea o justificare
atrăgătoare a democraţiei, înţeleasă nu ca putere a poporului, ci ca putere a
individului. În fapt, puterea cetăţeanului este o ficţiune: utilă pentru
politician, comodă pentru politolog, ea rămâne imposibil de mobilizat ori
de câte ori beneficiarul ei este altcineva decât clasa politică.
Ca să nu fie demagogie, puterea cetăţeanului trebuie garantată cu
ajutorul unor instituţii de sprijin, în stare să îi coaguleze substanţa eluzivă:
justiţia în primul rând şi apoi presa. Justiţia este aici mai importantă,
deoarece fără justiţie nici puterea presei nu poate fi o veritabilă putere. În
ambele cazuri, puterea nu este acordată cetăţeanului direct, ci indirect, sub
forma limitării arbitrarului cu care tind să dispună de putere cei care o
posedă. Puterea celor fără de putere există numai în măsura în care cei care
într-adevăr o au se abţin să abuzeze de ea. Ce îi opreşte? Acolo unde există
civilizaţie − conştiinţa morală, onoarea, simţul datoriei, simţul dreptăţii,

145
tradiţia, religia etc. Când toate acestea nu ajung, în calea abuzului poate sta
numai justiţia. Când nu o face nici justiţia, cetăţenii sunt lipsiţi de orice
putere, oricâte drepturi le-ar promite legile şi indiferent câte garanţii le-ar
oferi Constituţia. Puterea celor fără de putere este direct proporţională cu
capacitatea justiţiei de a îngrădi şi limita puterea celor care au putere.
Maxima este: nici o putere nu este inocentă (nici măcar puterea
democratică), iar puterea absolută corupe în mod absolut (observaţia
lordului Acton).37 Ţările decente cunosc şi observă în mod firesc ceea ce
Edmund Burke numea equality of restraint: fără a fi constrânse, puterile se
abţin să abuzeze de ceea ce le este dat în uz, iar cei care nu au nimic în uz
beneficiază de abţinerea celorlalţi, care o au, de la abuz (uzul şi abuzul
fiind separate prin existenţa legii). Dimpotrivă, ţările înclinate spre abuz,
cum este a noastră, nu cunosc decât licenţa, urmată de coruperea legii; şi
coruperea legii, urmată de legalizarea licenţei. Cetăţeanului, deci, nu îi
rămâne nici o putere, pentru că puterea nu are ce face, la noi, cu noţiunea
de cetăţean, dimpotrivă, cetăţenia este, pentru putere, un iritant prilej de
poticnire.
Deşi va părea nepatriotic şi poate chiar insultător, trebuie să
recunoaştem că noi, românii, nu suntem încă cetăţeni din simplul motiv că
nu avem încă nici o putere. Iar putere nu avem, pentru că justiţia nu
restrânge în nici un fel, la noi, setea de abuz a celor care au putere. Cine nu
are putere, nu poate avea nici suveranitate. Or, cine nu are putere potrivit
stării de fapt, deşi i se garantează suveranitatea potrivit stării de drept, nu
poate fi altfel decât un supus. Supuşi fuseseră subiecţii regatelor
absolutiste. Dar, spre deosebire de ei, care erau apăraţi de abuzul puterii
regale prin reţeaua de privilegii moştenite prin puterea tradiţiei, cetăţenia
noastră este o cetăţenie servilă, deoarece pe noi nu ne apără nici o justiţie
de abuzul statului ori al clienţilor săi, iar tradiţia noastră, mai recentă ori
mai întinsă, este tot una a servituţii.
Concluzia mea este că trăim într-un stat în care suveranitatea poporului
e demagogică, deoarece de facto puterea cetăţeanului e nulă. Iar puterea
cetăţeanului e nulă, deoarece justiţia nu oferă deocamdată decât promisiuni
şi nici o garanţie de iure. Sursa puterii celor fără de putere e întotdeauna
dreptatea, iar când civilizaţia nu e suficient de puternică, justiţia – adică
organizarea legală a ceea ce e considerat drept.
(29 noiembrie 2007)

146
 IV. Partidele politice, din punct de vedere democratic
Viaţa democratică nu se poate desfăşura în afara partidelor. De ce?
Răspunsul e simplu: pentru că suntem prea mulţi, iar democraţia directă,
care în principiu ar fi putut face caducă existenţa partidelor, e posibilă
numai atunci când toţi cetăţenii pot fi simultan adunaţi într-o piaţă. Când
numărul cetăţenilor excedează acest criteriu, democraţia nu poate fi decât
reprezentativă, iar între alegători şi aleşi trebuie să existe o instanţă de
selecţie a cadrelor, în care cetăţenii să se poată cu uşurinţă recunoaşte:
această instanţă intermediară este partidul politic. De aici rezultă două
lucruri: primul este că, într-o democraţie reprezentativă, parlamentul,
oricât de oligarhic ar fi, este o instituţie obligatorie; al doilea este că
existenţa partidelor, oricât de corupte şi anacronice ar părea, este
inevitabilă. Prin urmare, gândul că am putea rămâne în interiorul
democraţiei renunţând la parlament ori interzicând partidele este şi greşit,
şi eronat, şi periculos. Asta nu înseamnă că parlamentarii ori membrii de
partid ar putea invoca ideea de parlament ori ideea de partid pentru a se
sustrage criticii. Pentru a da un conţinut democraţiei, persoanele cu funcţii
publice trebuie criticate; pentru a-i asigura existenţa, principiul pe care
persoanele cu funcţii sunt chemate să îl ilustreze (chiar când doar pretind
că o fac) trebuie literal conservat.
Partidele politice, prin urmare, sunt consubstanţiale democraţiei
reprezentative. Orice critică legitimă a lor NU le poate nega dreptul la
existenţă. Cum arată, deci, partidele noastre?
După prăbuşirea regimului comunist, sistemul de partide s-a înfiinţat
printr-o serie de fraude. Partidele istorice au reapărut ca şi când ar fi luptat
până atunci în ilegalitate. Altfel spus, au reapărut făcând complet abstracţie
şi de înfrângerea lor totală (în trecut), şi de inexistenţa lor absolută în
conştiinţa publică (în prezent). Aceasta a fost însă o fraudă pioasă: de
înţeles, dacă ne gândim cât de persecutate au fost; dăunătoare, dacă ne
gândim că nimic durabil nu se poate construi pe neadevăr. Una peste alta,
pedagogia fraudei pioase a fost inutilă: evoluţia ulterioară a partidelor
istorice a confirmat frauda şi nu a justificat pietatea.
Care a fost soarta partidelor istorice? PSDR s-a dizolvat în mod ruşinos
în PDSR: urmaşii victimelor au legitimat urmaşii călăilor, astfel că Dej, în
mod simbolic, a putut încă o dată batjocori demnitatea unor Titel Petrescu
şi Iosif Jumanca. PNŢ, transformat în PNŢCD, a fost eliminat din viaţa

147
politică prin alegeri, după o guvernare în coaliţie în care i-a dezamăgit şi
pe cei care l-au susţinut cu entuziasm pentru ce fusese, şi pe cei care l-au
susţinut ca să se răzbune de dezamăgirile produse de alţii, şi pe cei
indiferenţi: a dezamăgit mai mult decât oricare alt partid, pentru că mai
mult decât oricare alt partid promisese să nu mai dezamăgească pe nimeni.
Fraudele, pioase ori nu, se răzbună întotdeauna. PNL, după o guvernare de
unul singur, în care s-a dovedit la fel de ahtiat de putere, la fel de cinic, de
corupt, de arbitrar şi la fel de servil în raport cu oligarhii proprii precum
partidul lui Adrian Năstase mai înainte, va avea soarta pe care i-o va hotărî
electoratul, după ce amintirea măsurilor de linguşire a populaţiei se va
şterge, iar efectul lor, deocamdată pozitiv, se va transforma, prin logica
implacabilă a legilor economice, în contrariul. În concluzie, partidele
istorice nu şi-au ţinut promisiunea de a aduce printre noi ce fusese bun în
viaţa interbelică, reuşind în schimb din plin să-şi dovedească identitatea de
practici cu partidele ex-comuniste.
Dreapta a renăscut, după revoluţie, prin partidele istorice; stânga s-a
afirmat prin Frontul Salvării Naţionale. Dacă renaşterea dreptei a fost
urmarea unei fraude pioase, afirmarea stângii a fost urmarea unei fraude
revoltătoare. Frauduloasă a fost reciclarea partidului comunist în partid
salvator al democraţiei; revoltătoare, însă, a fost uzurparea revoluţiei: din
anticomunistă, cum putuse fi, a fost silită să se transforme în conservatoare
a majorităţii practicilor comunismului real, sub bagheta otrăvită a
vrăjitorului malefic care a uzurpat-o (Ion Iliescu). Aşa, anticomunist a fost
doar verbiajul justificărilor, camuflat-comunistă a fost realitatea
practicilor.
Aceste două tipuri de fraude au dus la un paradox generator de confuzii
(spre deosebire de paradoxurile fertile, care sunt generatoare de
cunoaştere: paradoxurile lui Zenon, de pildă): pentru conservarea
practicilor şi reţelelor comuniste, stânga a adoptat politici de dreapta;
pentru a se menţine la putere, dreapta şi-a însuşit practicile stângii. Astfel
încât măsurile cele mai populiste (şi mai iresponsabile) au fost luate de un
guvern declarat de dreapta (PNL-Tăriceanu), iar privatizările cele mai
masive (şi mai corupte) au fost făcute de un guvern declarat de stânga
(PSD-Năstase). Concluzia? La noi şi stânga e de dreapta, iar dreapta, care
e coşmarul stângii, e de fapt tot de stânga.
Acest paradox e ilustrat şi de faptul că, după dispariţia din scenă a
partidelor istorice,38 dreapta se reface din stânga,39 iar stânga se

148
legitimează prin dreapta.40
Confuzia fiind totală (stânga e dreapta şi dreapta e stânga), concluzia nu
poate fi decât una singură: nu doar parlamentarii trebuie selecţionaţi după
alt criteriu decât cel de până acum, care lăsa mână liberă intereselor de
partid cele mai oarbe, mai egoiste şi mai venale; ci şi partidele trebuie
cumva schimbate, probabil din temelii. Cum, nu ştiu; dar chestiunea
trebuie ridicată. Ideea de partid trebuie păstrată. Dar partidele trebuie
schimbate sau, altminteri, ne vor schimba ele pe noi, fie direct pe piaţa
liberă, la vânzare, fie pe din dos, aruncându-ne la coş.
(13 decembrie 2007)

31. PUTEREA CETĂŢEANULUI, ÎN OGLINDĂ CU PUTEREA

POLITICIANULUI
Am mai scris despre puterea cetăţeanului. Ceea ce cred că nu am accentuat
suficient este neruşinarea demagogică a politicianului care tot vorbeşte de
ea, de parcă puterea cetăţeanului ar fi cumva comparabilă cu a sa ori,
măcar, ar fi făcută din aceeaşi substanţă. Am sugerat mai demult că
singura putere reală a cetăţeanului este indirectă: puterea sa directă
(puterea votului) nu are capacitatea nici de a controla abuzurile, care e de
resortul justiţiei, nici de a-i sancţiona pe vinovaţi, care pot aranja legislativ
justiţia (în favoarea lor). Faptul este evident dacă ne gândim la situaţia
drumurilor din oraşele noastre (am luat exemplul cel mai non-politic cu
putinţă, pentru a depolitiza discuţia). E adevărat că cetăţenii au
posibilitatea de a-şi alege primarii. Însă, deşi stau sub puterea votului, toţi
primarii s-au dovedit, în raport cu calitatea asfaltărilor, nereformabili. Din
două motive. Întâiul este că votul alege, dar nu stabileşte oferta. Indiferent
de tipul votului, stabilirea ofertei este la mâna partidelor, ceea ce înseamnă
că cetăţenii nu pot vota decât în interiorul unei oferte pe care nu o
controlează. Într-un sens, ei nu pot alege mai bine decât li se permite, iar
arbitrul este nu atât partidul, cât logica de partid a şefului. O primă limită a
puterii cetăţeanului este, prin urmare, logica de partid şi, ca de obicei,
şeful.
Al doilea motiv ţine de imposibilitatea de a exercita vreun control
asupra contractelor. În urma unei licitaţii, autorităţile locale încheie
contracte cu firmele de asfaltare. Cu excepţii nesemnificative, aceste

149
contracte sunt legale (chiar dacă atribuirile se fac, probabil de regulă, cu
comision). Însă, deşi se asfaltează în fiecare an, drumurile sunt tot
mizerabile, circulaţia devine de la un an la altul mai grea, oraşul e din ce în
ce mai sufocat, iar mecanismul prin care banii publici iau sistematic calea
firmelor care câştigă legal licitaţii aranjate, pe care la fel de „legal“ nu le
respectă, nu poate fi nicicum demontat. De ce nu există nici o sancţiune
din partea autorităţilor locale? Indiferent că este vorba de incapacitate ori
de complicitate, e o iluzie să credem că cetăţenii ar putea schimba prin vot
această situaţie. Primarii se schimbă, dar mecanismul risipirii banului
public rămâne neschimbat – pentru că nu e votabil. Motivul este că, în
aceste cazuri, puterea reală a cetăţeanului atârnă fie de cinstea autorităţii
contractante, fie de justiţie, dacă părţile contractante nu respectă datele
angajamentului. Prin urmare, a doua limită a puterii cetăţeanului asupra
celor pe care îi alege este dată atât de capacitatea justiţiei de a determina
respectarea contractelor, cât şi de voinţa părţilor contractante de a le
respecta.
Prin mecanisme pe care votul nu le poate controla, puterea cetăţeanului
asupra aleşilor depinde în mod drastic ori de cinstea acestora ori de
eficacitatea justiţiei, şi este limitată în mod catastrofal de eşecul oricăreia
dintre ele. Ca atare, cinstea aleşilor şi simţul datoriei celor numiţi sunt cele
care limitează, în sens tare, puterea cetăţeanului. Adică două
imponderabile, care ţin de nivelul general de (in)cultură şi
(in)corectitudine al societăţii.
Concluzia acestei sumare analize este că puterea cetăţenilor asupra
aleşilor este fictivă în absenţa justiţiei şi neputincioasă în prezenţa
necinstei ori în lipsa corectitudinii. Invocarea puterii votului de către
politicieni este întotdeauna şi demagogică (pentru că ei ştiu că nu e reală),
şi frauduloasă (pentru că disimulează adevăratele cauze ale lipsei de
eficacitate a votului şi ţine ascunse de orice dezbatere sursele reale ale
puterii lor asupra noastră). Schimbarea politicienilor, prin vot, nu a putut
niciodată schimba şi cauzele pentru care cetăţenii au vrut să îi schimbe. În
absenţa cinstei individuale ori a justiţiei, cetăţenii rămân şi în condiţii
democratice la cheremul politicienilor.
La aceste cauze se adaugă şi o alta, care nu depinde nici măcar indirect
de vot. Odată ales, politicianul are multe puteri: are puterea remunerată a
funcţiei; are puterea, imprevizibil recompensată, a favorurilor pe care, în
virtutea funcţiei, le poate acorda; are puterea de a dobândi privilegii legale;

150
are puterea de a acorda putere; etc. Pe scurt, are puterea influenţei sale, pe
care nimeni nu o poate nici măsura, nici controla; şi beneficiază în chip
nelimitat de puterea funcţiei sale, care, fără a fi ilegală, are posibilitatea să
nu urmeze căile legii. Partea cea mai plină de urmări incontrolabile a
puterii unui politician rezultă din posesia funcţiei, nu din exercitarea ei.
Căci puterea politicianului este, din păcate, indivizibilă − aceasta este
cauza profundă a faptului că cinstea unui politician, dacă nu există, nu
poate fi nici indusă, nici stimulată – ca atare, necinstea lui nu poate fi nici
controlată, nici limitată. Nici un mecanism instituţional nu poate limita
puterea unui politician strict la puterea atribuţiilor sale, eliminând ori
punând sub control puterea care decurge nu din exercitarea funcţiei, ci, pur
şi simplu, din posesia ei. În orice poziţie care poate exercita putere prin
simpla influenţă, abuzul este inseparabil legat de uzul funcţiei. Din această
inseparabilitate decurge limita controlului democratic asupra funcţiilor
alese ori numite.
În concluzie, singura putere reală a cetăţeanului nu este votul, cum se
laudă politicienii care vor să profite de pe urma acestei minciuni, ci este
cinstea politicianului, pe care nimeni nu o poate impune prin lege, şi
justiţia, pe care nici o lege nu o poate determina să facă dreptate.
(3 ianuarie 2008)

32. PE MINE CINE MĂ APĂRĂ?

Nu intenţionam să mai scriu despre puterea presei. Însă curtenitoarea
replică, severă în fond, pe care mi-a dat-o săptămâna trecută dl Tolontan în
Evenimentul zilei mă face să revin asupra subiectului. Dl Tolontan are
dreptate să susţină că există numeroşi jurnalişti integri, că unele din
investigaţiile presei au fost încununate de succes şi că presa aduce servicii
publicului. Nu m-am îndoit nici o clipă de acest lucru şi e bine-venită
reafirmarea acestor lucruri. Dar, mă întreb, există mii de profesionişti
media, cum susţine dl Tolontan, care pe baza integrităţii şi a competenţei
lor (pe care nu le neg) ar putea exclama, împăcaţi, „Da, presa are putere!“?
Există? Mă îndoiesc. De ce? Pentru că, dacă ar face-o, şi-ar anula
premisele integrităţii şi, dacă ar crede-o, nu ar mai da dovadă de
competenţă. Într-adevăr, anume cei mai integri şi competenţi jurnalişti sunt
cei care au aflat primii, pe pielea lor, că puterea acţiunii lor, în afara

151
redacţiilor, depinde în mod dramatic de integritatea altor instituţii ale
societăţii sau statului (prin solidaritate civică ori prin justiţie) şi că puterea
integrităţii lor, în interiorul redacţiilor, e limitată de atitudinea patronatului.
Puterea pe care o au jurnaliştii integri e limitată de politica patronatelor de
presă şi depinde constant de alte instituţii.
Pe de altă parte, mă simt în perfectă armonie cu dl Tolontan în privinţa
admiraţiei sale faţă de integritatea, inteligenţa, devotamentul pentru adevăr
şi curajul anumitor jurnalişti. La lista sa aş putea adăuga şi alte nume, toate
le fel de stimabile, din stocul meu de admiraţie. Dar, mă întreb: dau aceşti
jurnalişti tonul presei noastre? Nu este influenţată prestaţia lor de agenda
angajatorului? Poate dl Tolontan scrie oriunde în presă? Poate scrie orice?
Între prietenii mei jurnalişti independenţi, după închiderea biroului de la
Bucureşti al Europei Libere, după restrângerea activităţii Deutsche Welle
şi după scandalul de la BBC legat de concedierea lui Traian Ungureanu,
opţiunile de angajare au fost foarte reduse. Am enumerat aceste posturi de
radio pentru că, în cazul lor, patronatele erau străine şi nu manifestau
vreun interes vizibil pentru promovarea anumitor cercuri politice ori de
afaceri: de aceea, actul jurnalistic putea fi, măcar în principiu, absolut
liber. Situaţia se schimbă însă cu totul dramatic atunci când patronatul e
autohton. Toţi patronii de presă autohtoni au intrat în afacerea de presă
pentru a se poziţiona într-un anumit fel faţă de lumea politicii, pentru a
putea influenţa opinia publică, pentru a putea controla agenda dezbaterii şi
pentru a face ori drena bani. De aceea, în lumea presei noastre, integritatea
nu te recomandă, te pune mai degrabă în carantină. Jurnaliştii cu adevărat
independenţi ştiu despre ce vorbesc. E o naivitate să credem că
investigaţiile de impact major ar fi primite cu braţele larg deschise de
diferiţii patroni ai presei şi ar fi o dovadă de cinism din partea noastră să
dezinformăm cititorii, afirmând că aşa este.
Problema presei noastre nu e fidel ilustrată de succesele ei (deoarece
toate au fost obţinute în ciuda acestor probleme, împotriva lipsei de
cooperare a instituţiilor şi în lipsa sprijinului societăţii), ci tocmai de
defectele ei. Iar acestea sunt bine exprimate de câteva rele, care
funcţionează, după părerea mea, ca principii structurale.
(1) În ultimii ani, s-a stabilit o relaţie vicioasă între lumea politicii, presă
şi lumea afacerilor. Politica, presa şi afacerile funcţionează la noi ca un
triumvirat. Acest lucru e greşit, potrivit ideii de separare şi control reciproc
a puterilor; e nociv pentru scopurile presei, deoarece sarcina de a informa

152
obiectiv a zădărnicită; e catastrofal pentru rolul opiniei publice în
funcţionarea şi menţinerea democraţiei, deoarece prin manipulare a
informaţiei, instigare la ură politică şi divertisment infantilizant (armele
triumviratului), publicul este de fapt retras din circuitul formării opiniei
publice, care rămâne astfel la dispoziţia manipulatorilor de profesie.
(2) Presa a devenit o afacere economică, cu miză politică. Oamenii
puternici au presa lor şi ar fi o naivitate să credem că scopurile lor sunt
platonice. Dacă oamenii puternici vor să aibă o presă a lor este, nu se poate
altfel, pentru a se folosi de ea şi a obţine profit politic de pe urma ei.
(3) Presa noastră este o presă care nu are drept deviză nici adevărul, nici
informarea corectă a publicului. Deviza presei noastre este şocarea
publicului şi propaganda cu opiniile jurnalistului de succes. La noi, cei mai
talentaţi jurnalişti sunt şi cei cu verbalizarea cea mai violentă, iar cei cu
ratingul cel mai bun par să confunde meseria de jurnalist cu cea de
procuror public ori de comisar politic. Jurnaliştii echilibraţi, informativi şi
moderaţi, care există, fac figură stingheră în acest peisaj, iar televiziunile,
cu câteva excepţii, nu îi curtează.
Dlui Tolontan i-aş răspunde astfel. Suntem un popor lipsit de
solidaritate naturală şi formăm o societate ocolită de justiţie. În acest
condiţii, presa rămâne aproape singura forţă a cetăţeanului lipsit de putere.
Dacă ea continuă să fie deformată de jocul celor trei rele enumerate mai
sus, pe noi cine ne mai apără?
(10 ianuarie 2008)

33. CUM DEVINE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ O PUTERE

INEVITABIL POLITICĂ
În ultimii doi ani, observatorii scenei publice au putut observa următorul
fenomen. Când ceva nu merge în justiţie, se apelează la Curtea
Constituţională. Când ceva nu merge cu legile votate de parlament, se
apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge cu ordonanţele de
urgenţă ori hotărârile de guvern, se apelează la Curtea Constituţională.
Când ceva nu merge între preşedinte şi guvern, se apelează la Curtea
Constituţională. În general, când ceva nu merge cu procedurile legale, se
apelează la Curtea Constituţională. Oriunde ceva se gripează la nivelul
relaţiei dintre parlament, guvern ori preşedinţie, Curtea Constituţională

153
este instituţia chemată să tranşeze disputa. Mai mult decât oricând înainte,
în ultimii doi ani am asistat la treptata transformare a Curţii
Constituţionale într-o instituţie panaceu, invocată să rezolve conflictele
politice, să fixeze prerogativele ori să limiteze puterile. De la panaceu la
factotum nu e drum prea lung. Regula după care pare a funcţiona
societatea noastră azi, nu doar din punctul de vedere al aranjamentelor
constituţionale, este următoarea: „Oriunde ceva se blochează, Curtea
Constituţională e chemată se deblocheze“.
Înainte de a vedea motivele şi a evalua semnificaţia acestui fenomen,
trebuie să precizăm două lucruri: (i) în toate cazurile în care e chemată să
deblocheze ceva, invocarea Curţii Constituţionale este legitimă (dacă nu ar
fi, atunci lucrurile ar fi banale: am avea de-a face cu un simplu abuz, nu cu
un fenomen sui-generis); (ii) fără această intervenţie, situaţia legală ar
rămâne blocată (altfel spus, arhitectura instituţională şi procedurală a
statului nu găseşte în sine mecanismele deblocării ei, deopotrivă legale şi
prin consimţământul părţilor aflate în conflict).
Problema pe care o ridică fenomenul includerii Curţii Constituţionale în
aproape orice decizie politică importantă nu constă în aceea că se recurge
la ea, ci în faptul că se recurge prea des; şi nu atât în faptul că se recurge
atât de des, cât la faptul că este necesar să se recurgă atât de des. Să fie
limpede: este legitim şi legal să i se ceară avizul; dar frecvenţa cu care i se
cere să intervină şi competenţele de decizie politică ce i se impun prin
aceste cereri − aceasta este problema. De pildă, în relaţia preşedinte–
guvern, invocarea arbitrajului Curţii Constituţionale a devenit monedă
curentă: toţi ştiu, inclusiv actorii politici, că se va ajunge la el, indiferent ce
s-ar face, imediat ce a apărut un diferend între instituţii.
Ce se vede la noi este că orice diferenţă devine în practica politică
diferend şi aproape toate diferendele sunt transformate de actorii politici în
conflict constituţional între puteri. Ce înseamnă de fapt asta? Înseamnă fie
că actorii iau decizii care contrazic Constituţia (caz în care Curtea
Constituţională trebuie să restabilească cadrul constituţional); fie că
deciziile lor politice inovează în raport cu litera Constituţiei (şi e nevoie de
Curtea Constituţională pentru a încadra aceste noutăţi în spiritul
Constituţiei); fie că textul Constituţiei este neclar (şi este nevoie de o
decizie a Curţii Constituţionale pentru a-l clarifica, iar clarificarea devine
definitivă, pentru că va crea jurisprudenţă); fie că textul Constituţiei este
prost construit (şi are nevoie de intervenţia constantă a Curţii

154
Constituţionale pentru a-l face funcţional); fie că avem o Constituţie
incapabilă să absoarbă în datele ei conflictul politic între puteri, atunci
când acesta, din diferite motive, se declanşează (şi este nevoie permanentă
de ghidaje noi din partea Curţii Constituţionale, care să spună ce, cât şi
cum).
O societate normală, adică una bine rânduită prin funcţionarea unui
cadru constituţional bine întocmit, funcţionează după o „teologie deistă“:
legiuitorul dă cadrul constituţional, iar acesta, fiind bine întocmit, permite
societăţii să funcţioneze de la sine, Curtea Constituţională având menirea
să corecteze doar abaterile. Testul de bună întocmire a unui cadru
constituţional constă în capacitatea acestuia de a oferi rezolvare, prin
aranjamente instituţionale care decurg firesc din el, tuturor conflictelor de
substanţă care apar. Când e nevoie permanentă de un factor extern, undeva
în sistem se găseşte o slăbiciune constituţională. Societatea noastră, care a
fost adusă într-o stare anarhică de neorânduială prin funcţionarea legală a
unui sistem de legi contradictorii şi prost întocmite, funcţionează după o
„teologie permanent-creaţionistă“: legiuitorul a dat legile şi cadrul
constituţional; legile însă nu formează un sistem funcţional, iar cadrul
constituţional e blocat, nepermiţând controlul reciproc al puterilor – ca
atare, este nevoia de intervenţia continuă a Curţii Constituţionale pentru a
debloca situaţia.
Într-o societate bine întocmită constituţional, intervenţia Curţii
Constituţionale este limitată la situaţiile excepţionale. La noi, situaţiile
excepţionale au devenit curente, iar cele curente, prin blocajele între
puteri, se dovedesc excepţionale. Dacă acest lucru este adevărat, atunci şi
afirmaţia conversă este adevărată: societatea în care intervenţia Curţii
Constituţionale este necesară în situaţii normale este una prost întocmită
constituţional.
În concluzie, avem de-a face nu cu o problemă politică, ci cu una
constituţională. În schimb, intervenţia permanentă a Curţii Constituţionale
în chestiunile care privesc procesul politic de control reciproc al puterilor
naşte problema foarte serioasă a transformării unui arbitru pentru situaţii
excepţionale într-un actor politic pentru situaţii normale.
(17 ianuarie 2008)

34. INEXISTENTUL CAZ „PATAPIEVICI ŞI EMINESCU“

155
 I. Ziarul Ziua sau presa ca împroşcare cu minciună
De mai multe luni, ziarul Ziua duce o campanie de presă împotriva unui
număr de intelectuali, între care mă număr. Procedeele mobilizate:
minciuna, calomnia, falsul, procesul de intenţie, insinuarea antisemită.
Ţinta? Demonetizarea intelectualilor critici. În special intelectualii din
Grupul pentru Dialog Social par să îi scoată din minţi pe aceşti jurnalişti,
care folosesc presa pentru a compromite şi dezinforma. De curând,
infractorii de presă de la ziarul Ziua au publicat, cu fotografia mea alături
şi sub semnătura mea, acest text: „Eminescu este cadavrul nostru din
debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea
Europeană“. Acest text NU îmi aparţine, este invenţia celor de la Ziua. El
reia, cu sens inversat, o formulă pe care am folosit-o într-un articol din
2002, pe care, pentru a pune la punct lucrurile, îl republic mai jos. Aşa
cum poate oricine constata, fraza atribuită mie nu doar că nu se regăseşte
în textul meu, dar nici măcar nu poate fi considerată vreo parafrază a sa ori
un rezumat al înţelesului lui, exprimat mai liber: este invenţia unor oameni
care, dacă ar fi să-şi justifice falsul, ar avea de ales numai între prostie
(pentru că au înţeles pe dos) şi rea-credinţă (pentru că au falsificat înadins
sensul).

INACTUALITATEA LUI EMINESCU ÎN ANUL CARAGIALE

Cred că la acest început de an Caragiale (1852–2002), încă înainte de a
cădea iar în euforia actualităţii „lumii lui Caragiale“, ar fi momentul să
facem bilanţul anului Eminescu (1850–2000). Dacă e sigur că actualitatea
lui Caragiale ca valoare naţională va fi confirmată la o sută cincizeci de
ani de la naştere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o ţară
a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în „anul Eminescu“ e că Eminescu a
devenit stindardul academismului – estetic, cultural, instituţional, etnic.
Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înţepenit i-a caracterizat pe toţi
admiratorii săi care au produs texte, luări de poziţie ori oratorii oficiale
cu ocazia unei aniversări care, mă tem, s-a transformat într-o
comemorare.
Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai
e la modă. Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba de faptul că la noi
eternitatea aparţine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul,
tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea şi plictisul? Ar fi explicaţia

156
„simpatică“. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru că
suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu şi flecar, în timp ce steaua lui
Eminescu e condamnată să pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu,
„celula nu rezistă“ – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici
sacrificiului tragic, nici martiriului religios şi nici disciplinei
instituţionale.
Mă tem însă că explicaţia veritabilă este alta. Eminescu nu mai e la
modă deoarece nu mai „dă bine“. Explicaţia nu e nici abisală, nici
etnopsihologică, ci banal sociologică. Dacă ne gândim că doar cu 20 de
ani în urmă Eminescu mai era încă „omul deplin al culturii române“ –
acum noţiunile înseşi de „deplin“ şi de „cultură“ au devenit suspecte din
punct de vedere politic –, înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui
Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce
Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început să ne
jenăm. Răsturnarea faţă de perioada interbelică e completă. Pe atunci
Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi Eminescu a devenit
suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tablă de valori
acceptate, Caragiale a fost găsit „politic corect“, în timp ce punerea lui
Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din „ţările
progresiste“ a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României
clasice e „politic incorect“.
Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate
supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic
Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul
superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac
alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe
revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat,
deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de
intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot
ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră
interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul
germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.
Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele
originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele,
adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l
de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la
cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate

157
apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument
împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit“. Iar cultura română din
ultimii ani, în lupta pentru integrare euroatlantică, nu doreşte decât să
scape de tot ce este „învechit“ – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de
chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un
nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec
spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi
ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi
permite să nu fie în pas cu módele. („Inactualitatea lui Eminescu în anul
Caragiale“, Flacăra, nr. 1–2, 2002, p. 86)
(24 ianuarie 2008)

II. Ura şi imbecilitatea

Duminică, la un supermarket din Bucureşti, când era aproape să plătesc,
mă interpelează un domn cu aparenţă de pensionar: „Nu v-am văzut pe 15
ianuarie la mormântul lui Eminescu“. Era clar: iar mă recunoscuse unul
care auzise că l-am ponegrit pe Eminescu. „Aveam întâlnire acolo?“, am
încercat să glumesc. Vocea domnului cu aparenţă de pensionar s-a asprit
brusc. Şi-a ridicat umerii, cu demnitate: „Sunteţi aşteptat an de an la
mormântul lui Eminescu, să vă cereţi iertare poetului nostru naţional“.
„Să-mi cer iertare? Pentru ce?“, am întrebat, hotărât să nu-mi recunosc nici
o vină. Dar eram deja jenat de ochii pe care îi simţeam fixaţi pe noi şi de
rumoarea pe care vocea înaltă a celui care mă interpelase o stârnise în
magazin. Domnul cu aparenţă de pensionar începu să strige, gesticulând cu
mâna dreaptă, pe sub ochii casierei, care, curioasă, aştepta să-şi primească
banii. „Pentru ofensele pe care i le-aţi adus marelui nostru poet“, a strigat,
„pentru asta să vă cereţi iertare! Pentru injuriile pe care i le-aţi adus!“.
„Care injurii?! Enumeraţi-le“, am exclamat, enervat de prostiile care aveau
să urmeze. Domnul cu aparenţă de pensionar s-a întors vehement spre
casieră: „Acest domn Patapievici, care numai domn nu e, şi nici român, a
îndrăznit să scrie că Eminescu al nostru este un cadavru pe care trebuie să-
l aruncăm la gunoi, de ruşinea Europei!“ Îşi întoarse ochii spre mine:
„Auzi dumneata! De ruşinea Europei! Gunoi eşti dumneata! Ruşine să-ţi
fie obrazului!“ Mă privea fioros. Indignarea îi dăduse un aer de maiestate.
Se desprinsese din Delavrancea, aşa cred ca se simţea pe dinăuntru.
Casiera se uita la mine cu o prudenţă ostilă (aştepta să plătesc), iar dinspre

158
coadă venea spre mine un freamăt dezaprobator.
Am încercat să îi explic domnului, cozii şi casierei, că e vorba de o
răstălmăcire. „E o răstălmăcire grosolană“, am spus, „eu nu am scris
niciodată că Eminescu este cadavrul nostru din debara. Dimpotrivă.“ Am
expus pe scurt sursa neînţelegerii. „Uite cum răstălmăciţi! Dumneavoastră
răstălmăciţi, tot timpul, chiar şi acum!“, mi-a tăiat vorba domnul cu
aparenţă de pensionar, cu aerul că a găsit argumentul zdrobitor. Coada
începuse să dezbată cazul. De ici şi acolo se auzea rostit, cu antipatie,
numele meu. „Cine? Ce?! Acum?! Patapievici. Patapievici.“ Casiera mi-a
cerut banii. Am plătit. Privirile pe care le întâlneam în drumul spre ieşire
erau pline de dezgust. Eram un paria. Eram gunoiul care l-a înjurat pe
Eminescu. Omul care batjocoreşte valorile naţionale. Omul de la care se
aşteaptă scuze publice la mormântul lui Eminescu, an de an. Omul care,
nefiind român, conduce Institutul Cultural Român.
Sub diferite forme, aud toate aceste inepţii de ani de zile. Sunt două
teme: ofensa adusă lui Eminescu şi faptul că nu sunt român. Ultima oară
am auzit că nu sunt român în parlament, la Comisia de buget–finanţe, în
ianuarie 2010, când argumentam că ICR-ul, sub conducerea actualei
echipe, a adus importante servicii imaginii României în lume. De undeva
din dreapta locului unde eram audiat, s-a auzit următoarea remarcă (în
vacarmul din comisie, mi-a fost imposibil să îmi dau seama cine a făcut-
o): „Auzi cine vorbeşte de imaginea României! Cum îşi permite, tocmai
el?!“ Aluzia era clară: cum îşi permite un neromân să vorbească de
imaginea României. Audiat în Comisia de cultură a senatului, mi s-a
reproşat, fără jenă, acelaşi lucru. Când în toamna lui 2008 am cerut
Consiliului Naţional al Audiovizualului să ia act de campania dusă de
Antena 3 împotriva mea şi am invocat protecţia pe care oricare cetăţean
român o poate pretinde legilor statului român, un membru al Consiliului a
replicat (citez din memorie): „Cum îndrăzneşte un neromân să ceară
protecţie statului român?“
Nu am să mă înjosesc demonstrându-mi aici românitatea. Sunt român.
Dar nu asta este în chestiune. Acest mod de a vedea cetăţenia, care
consideră că numai etnicii români au dreptul să fie protejaţi de legile
statului român (ca şi când statul român ar fi un stat etnic), este prea
revoltător ca să fie tratat rapid în acest articol. Aş adăuga doar observaţia
că NIMENI, nici din presă, nici din partide, nici din societatea civilă, nu a
reacţionat la acest mod de a trata un cetăţean român. Pesemne că ura faţă

159
de persoana mea este atât de generală, încât orice afirmare publică a ei
stârneşte imediat aprobarea, indiferent de justificarea adusă ori, uneori,
chiar în ciuda ei. Ce mă frapează este că, atunci când e vorba să fie urât
„Patapievici“, fraternitatea românească se instalează jubilator între oameni
care altminteri s-ar sfâşia: cei care aprobă justificarea, se bucură şi de ură,
şi de justificare; iar cei care dezaprobă justificarea, aprobă ura şi, astfel,
consensul este imediat atins, alături de cei mai dispreţuiţi duşmani.
Vreau să adaug câteva cuvinte referitor la tema „Patapievici –
detractorul lui Eminescu“. Am publicat în 2002 un articol care conţinea
următoarele fraze:
„Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema […],
Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se
ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa «eşti învechit».
Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euroatlantică,
nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie
progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de
azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul
cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece
cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de
sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu módele.“41
Sensul acestui pasaj este limpede oricărei inteligenţe normale: el conţine
o condamnare NU a lui Eminescu, ci o judecată necomplezentă asupra
celor care, din motive „progresiste“ (adică oportuniste) se dezic de
modelul său cultural.
Acest sens limpid, combinat însă cu o tenace ură personală faţă de mine
(consecinţă, pesemne, a temei „Patapievici nu este român“), a generat
următoarea răstălmăcire, datorată lui Viorel Patrichi:
„Iată ce scria domnul Patapievici în «Flacăra» lui Arion în 2003 [sic]:
«Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne
debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană» [sic]. Nu este de
mirare că în manualele de gimnaziu au rămas doar poeziile «Lacul» şi
«Freamăt de codru». L-au ascultat autorii de manuale [pe Patapievici;
nota mea], aşa cum asculta A. Toma de Silviu Brucan.“42
Evident, cum poate compara oricine, citatul pe care Viorel Patrichi mi-l
atribuie nu are nici o legătură cu ceea ce scrisesem eu. Dar, ce contează!
Pseudo-citatul din mine (via Patrichi) a fost preluat de Antena 3 (şi
popularizat în mase), a fost preluat de bloggeri (şi popularizat în

160
blogosferă), a fost preluat de infatigabilul patriot din Canada, Corneliu
Florea, care a dedicat şi o carte chestiunii atitudinii mele faţă de Eminescu
etc. Mi s-a confecţionat imaginea unui duşman neromân al lui Eminescu,
care s-a lipit de mine într-atât, încât nu mai pot ieşi în lume fără să fiu tras
la răspundere pentru atitudinea mea faţă de Eminescu.
Aici sunt de spus trei lucruri. (1) A gândi despre Eminescu orice nu
poate constitui un delict nici intelectual, nici moral, nici naţional; iar
patriotismul nu se judecă în funcţie de atitudinea faţă de un scriitor român,
oricare ar fi acela. (2) Popularitatea urii faţă de Patapievici ca detractor al
lui Eminescu trădează o bine camuflată xenofobie naţionalistă: de oriunde
ar veni, particulari ori oficiali, manifestarea acestei atitudini este la fel de
josnică, iar tăcerea asupra ei înseamnă consimţământ şi aprobare. (3) După
ce punctele (1) şi (2) au fost susţinute, numai după aceea, rămâne
imbecilitatea de lectură a lui Viorel Patrichi, de la care a plecat totul. Dacă
a putut face carieră această lectură, înseamnă că nimeni nu a citit
originalul (şi, cum ar veni, toată lumea din România şi din diaspora citeşte
revista Rost) sau, dacă l-a citit, înseamnă că suferă de analfabetism
funcţional, că nu pricepe ce citeşte. Am pus la punct această răstălmăcire
în două rânduri, în Idei în Dialog (2006) şi în Evenimentul zilei (2008).
Zadarnic. Presa, internetul, parlamentarii, când se referă la atitudinea mea
faţă de Eminescu, continuă să îl citeze pe Viorel Patrichi şi pe infatigabilul
imbecil Victor Roncea, care a împânzit tot internetul cu elucubraţiile lui
sulfuroase. Lipsă de profesionalism? Nu. Ură. Ură pură. Şi, ca de obicei,
combinată cu o lipsă totală de scrupule.
(4 februarie 2010)

35. COMPLICITATEA NOASTRĂ CU POLITICIENII

Ceea ce este uluitor în ţara noastră este uşurinţa cu care se trece de la un
lucru la altul. Asistăm, de ani de zile, la acelaşi scenariu. Ceva se întâmplă.
Şi stârneşte imediat o furtună de reacţii. Toată lumea se angajează în
dispute, certuri şi dezbateri. Atât de intense şi pătimaşe sunt acestea, încât
ar părea că nimeni niciodată nu va abandona subiectul, până ce acesta nu
va fi complet şi definitiv lămurit. Or, ce se întâmplă de fiecare dată este că,
după câteva zile, subiectul moare de la sine. Subiectul moare, dar agitaţia
rămâne − şi anume, legată de alt eveniment, de noul eveniment, care

161
mobilizează, întocmai ca precedentul, toate energiile, toate pasiunile, toată
atenţia, toată încrâncenarea. Lumea este la fel de reactivă şi pătimaşă ca
întotdeauna, dar pe alte teme, iar ceea ce este straniu este că vechile teme
sunt complet uitate. Întocmai ca vechile teme, noile teme obsedează. Doar
că obsesiile de ieri sunt complet uitate, în favoarea obsesiilor de azi. De
fapt, ce spun eu „azi“? Vii sunt numai pasiunile de acum, din acest
moment. Tot restul încetează să mai existe. La noi, subiectele se schimbă
fără să lase amintiri, iar singurul lucru care nu e doar amintire este agitaţia,
care produce continuu conflicte şi ulcerări. Arţagul, capsa pusă, paraponul
sunt singurele lucruri care supravieţuiesc tuturor disputele noastre, pe care,
poate, le şi întreţin. Temele, subiectele, conţinutul agitaţiei? Nu contează.
Absolute în timpul agitaţiei, dispar când trepidaţia se mută aiurea.
Bilanţul dezbaterilor noastre este, de aceea, devastator: deşi nu s-a
rezolvat nimic, toată lumea e epuizată; deşi s-a cheltuit o cantitate enormă
de energie, nimic nu a fost nici decis, nici rezolvat, nici încheiat, nici
lămurit; deşi toată lumea a părut să fie obsedată de un singur subiect, după
trecerea la următorul nimeni nu-şi mai aminteşte nimic de precedentul.
Totul seamănă cu o muncă încordată, dar nu este, în fond, decât o enormă
irosire de talent, timp, energie şi mijloace. În dezbaterile noastre publice,
patima ţine locul seriozităţii, risipa de energie maschează absenţa
realizărilor, iar amploarea gesticulaţiei se substituie conţinutului
dezbaterilor, făcând din acestea un pretext pentru dezlănţuirea agitaţiei,
care, în acest mod, devine unicul conţinut al discuţiilor publice.
Oricât de serioasă a fost tema, mecanismul descris mai sus a funcţionat
implacabil, îngropând-o sub gesticulaţie. Indiferent că a fost vorba de
morţii din Decembrie ori de victimele mineriadelor, seriozitatea
subiectului nu a putut învinge superficialitatea minţii din spatele agitaţiei.
Acest comportament trădează trei lucruri.
În primul rând, absenţa perspectivei: oamenii par să privească tot ce li
se întâmplă ca şi când ei (împreună cu lucrurile) nu ar exista decât în
prezent şi numai ca prezent.
În al doilea rând, caracterul autodevorator al gesticulaţiei: noi ne
comportăm în aşa fel, încât pasiunile noastre par a fi indiferente la
conţinutul care le aprinde. Or, atunci când subiectele sunt indiferente iar
agitaţia ajunge să justifice şi răscumpere totul, dezbaterea nu mai poate fi
morală, ci doar, eventual, spectaculoasă. Pitorescul e blestemul nostru, iar
eticul carenţa cea mai dureroasă. Să nu ne amăgim că am fi de partea

162
esteticului. Noi nu evoluăm în pozitivitatea esteticului, ci stagnăm în
negativitatea eticului.
În al treilea rând, incapacitatea construcţiei: noi ne cheltuim puterile în
gesticulaţie cu o asemenea convingere, încât părem a crede că agitaţia are
prin ea însăşi puterea magică de a crea prin incantaţie ceea ce, cu efort şi
tenacitate, nici măcar nu încercăm să realizăm cu mâinile. Credem,
copilăreşte, în magia gesturilor. Nu ştim cum să construim ori ne e lene să
o facem. De ce? Deoarece construcţia presupune răbdare, iar răbdători nu
suntem; deoarece ne lipseşte tenacitatea, iar tenacitatea este virtutea prin
care oamenii se împrietenesc cu timpul. Noi nu ştim să ne împrietenim cu
timpul şi, de aceea, suntem mai totdeauna victimele istoriei şi la cheremul
celor care au ştiut să-l îmblânzească.
Absenţa perspectivei se referă la timp: părem a nu şti să trăim altfel
decât în prezent.
Omnivoracitatea gesticulaţiei se referă la timp, deopotrivă: părem a fi
blestemaţi să transformăm în formă toate conţinuturile care ni se prezintă.
Iar incapacitatea construcţiei se referă tot la timp: nu ştim să facem din
timpul care ne macină suportul a ceva care durează şi edifică.
În toate trei situaţiile problema pe care o avem cu timpul este, în fond,
poticnirea pe care o cunoaştem deja de mult, cu etica.
Politicienii ne pot spune zilnic vrute şi nevrute, pentru că între ei şi noi e
o triplă complicitate, din care numai cei care fraudează au de câştigat şi de
pe urma căreia cei care încearcă să nu înşele au numai de pierdut: este
complicitatea generată de uşurinţa cu care ne lăsăm furaţi de gesticulaţie,
în dauna conţinutului; este complicitatea care rezultă din uşurinţa cu care
facem din orice un spectacol, în dauna dezbaterii; în fine, este
complicitatea cauzată de uşurinţa cu care uităm să cerem socoteală, furaţi
de perspectiva hedonistă de a ne putea pierde în labirintul pestriţ al
prezentului.
Dacă politicienii ne trag pe sfoară este pentru că sfoara spectacolului pe
care ni-l oferă le-o oferim noi.
(31 ianuarie 2008)

36. NICA LEON & ION ILIESCU

La împlinirea a optsprezece ani de la înfiinţarea Consiliului Provizoriu

163
de Uniune Naţională (CPUN), parlamentul a ţinut să marcheze
evenimentul, invitându-i în dealul Casei Poporului pe câţiva dintre eroii
momentului. Printre ei, dl Nica Leon, unul dintre oamenii care, din stradă,
au făcut revoluţia − azi, simplu cetăţean. Şi dl Ion Iliescu, omul care, ca
emanat al revoluţiei, a condus România timp de zece ani în calitate de
preşedinte ales (două mandate constituţionale şi unul neconstituţional) şi
care timp de optsprezece ani a fost în centrul tuturor sforăriilor politice −
azi, senator al României. Când cei doi s-au întâlnit faţă în faţă, dl Iliescu a
fost curtenitor şi manierat; dl Leon a fost mai întâi iritat, apoi agresiv, în
cele din urmă bădăran. Motivul? Dl Leon, revoluţionarul, i-a aruncat în
faţă dlui Iliescu, emanatul, că este un criminal − şi l-a înjurat.
Sigur, ieşirea dlui Nica Leon e regretabilă. Dar acuzaţia, ruptă de
înjurătură, îşi păstrează forţa, deoarece, pentru orice om lucid, e cu totul
neverosimil ca tocmai omul care a condus ţara atâta timp şi din cea mai
înaltă poziţie să nu ştie nimic nici de morţii din Decembrie, nici de
mineriade. Cum dl Iliescu nu este nici un papă-lapte şi nici un prost,
rezultă că această ignoranţă nu este decât o minciună, menită să tăinuiască
nişte grozăvii. Ceea ce îi exasperează pe oameni ca Nica Leon la Ion
Iliescu este că, în ciuda minciunilor, a lipsei de scrupule şi a setei
neruşinate de putere, Ion Iliescu se bucură de o respectabilitate care lor le
este refuzată, că electoratul îl alege, societatea îl respectă, statul îi conferă
demnităţi, iar poporul, aşa minţit şi înşelat cum a fost, îl va jeli în funeralii
naţionale. Cum ar putea revoluţionarul de baricadă să se împace cu
triumful politicianului de cabinet, care scrie istoria numai în interesul lui şi
al tipului său uman, de politician care tranzacţionează totul pentru
menţinerea la putere? Nu poate. De aceea e plin de furie, de amărăciune,
de resentiment. Iar furia şi resentimentul sunt dizgraţioase.
De fapt, în Nica Leon şi în Ion Iliescu întâlnim două tipuri morale
obiective, mai degrabă decât accidentele a două personalităţi accentuate,
ajunse la conflict personal. Primul tip este al revoluţionarului care a riscat
totul şi a pierdut tot. A fost un underdog şi a rămas unul. Al doilea tip este
al profitorului inteligent, înzestrat cu cap politic, care a riscat puţin şi a
câştigat enorm: este, dacă ne uităm bine, tipul care a furnizat clasei politice
de după 1989 cel mai masiv contingent. Acest tip uman a fost bine plasat
şi a rămas bine plasat. Primul tip este un perdant al revoluţiei, al doilea
este un câştigător. Primul a riscat să devină victimă, din motive care nu au
legătură cu interesele ori politica; al doilea a adoptat politici care au produs

164
victime, pentru a dobândi putere şi a-şi satisface interesele. În tot ce face,
primul nu se poate împiedica să nu fie apucat, părând un extremist şi un
gujat chiar şi când nu este; al doilea îşi construieşte o figură de om
cumpănit şi înţelept, părând un moderat chiar şi când comite (sau îi pune
pe alţii să comită) acte extreme. Tipului căruia îi aparţine dl Leon s-ar
părea că îi este scris în frunte să fie strident oriunde s-ar duce şi să displacă
chiar şi simpatizanţilor. Tipului căruia îi aparţine dl Iliescu, în schimb, îi
este scris să placă (în cele din urmă) chiar şi inamicilor şi să facă faţă
onorabil oricărei împrejurări. Primul tip este al revoluţionarilor perdanţi:
ieri făceau mitinguri, azi fac greva foamei; agasau ieri, stânjenesc azi.
Tuturor ne displace felul strident în care ne reamintesc cât de strâmb s-a
aşezat, pentru ei, osia lumii. Al doilea este al câştigătorilor care au devenit
politicieni şi care, prin mecanismele democratice de azi, aproape că nu mai
trebuie să facă nimic pentru a prospera nelimitat.
Aşa i-a împărţit revoluţia română, prin urmările şi vâltorile ei, pe toţi
participanţii la ea. Sunt unii fără de care nimic nu s-ar fi întâmplat, şi care
au rămas, cum se spune, de căruţă. Iar azi îi deranjează pe toţi prin
vociferarea lor continuă, prin dizarmonia resentimentului lor, prin soarta
lor de „oameni de prisos“, de „pietre din capul unghiului“. Ei par să fie
mereu din alt film, în filmul pestriţ şi amestecat al vieţii noastre. Par
extremişti, când ei nu fac decât să pretindă respect; par apucaţi, când de
fapt cer adevărul ori, mai simplu, doar dreptate.
Faptul a fost evident, într-un alt registru, în aceeaşi seară, la Realitatea
TV, unde au fost invitaţi să evoce experienţa CPUN-ului Ion Diaconescu,
Petre Roman şi Cazimir Ionescu. Domnilor Petre Roman şi Cazimir
Ionescu CPUN le stârnea amintiri duioase şi deveneau sentimentali când
îşi aminteau de binele pe care l-au făcut ei atunci. Ei, atunci, erau puterea,
erau FSN-ul, erau Ion Iliescu. Şi aveau numai amintiri plăcute despre
această stare de fapt. Domnul Ion Diaconescu, dimpotrivă, era pe atunci
vânatul, cel fugărit, aparţinea categoriei pe care minerii o ciomăgeau pe
stradă, reporterii o denunţau la televiziunea naţională, iar poporul, întărâtat
de domnii euforici de astăzi, căuta să o măcelărească pe la sate, când
îndrăznea să se arate pe acolo, în campanie electorală. Ion Diaconescu îşi
amintea ura cu care era urmărită pe atunci opoziţia de oamenii lui Ion
Iliescu. Oamenii lui Ion Iliescu îşi aminteau ce vremuri frumoase trăiseră
ei atunci, cultivând ura, în slujba patriei.
Două experienţe ireconciliabile, un singur adevăr şi un lanţ nesfârşit de

165
complicităţi profitabile.
(14 februarie 2008)

37. DESPRE PATRIOTISM

I. O fraudă: profesioniştii patriotismului

Imediat ce s-a anunţat declararea unilaterală a independenţei Kosovo,
posturile de televiziune au început să vuiască de declaraţii. Corneliu
Vadim Tudor şi-a avut partea leului: declaraţiile sale în chestiunea Kosovo
au fost transmise şi retransmise de majoritatea televiziunilor, fapt care nu
se întâmpla în trecut decât cu declaraţiile sale cele mai trăsnite ori
scandaloase. De astă dată, însă, a fost luat în serios, chiar foarte în serios.
Nimeni nu i-a amendat vociferările, ori chestionat avertismentele, ori pus
în discuţie ameninţările. Subit, pentru realizatorii de televiziune, a devenit
de la sine înţeles că organizaţiile maghiare pot fi numite „teroriste“ şi
„ilegale“ − ceea ce înainte de „criza Kosovo“ nu se întâmpla. Curtoazia,
decenţa au dispărut brusc, în beneficiul încruntării brutale. Ca prin farmec,
Corneliu Vadim Tudor, senator, pacient şi huligan, nu mai stârnea
zâmbete, deşi prestaţia sa era, ca de obicei, pe muchia dintre prelogic,
ilogic şi patologic. Gheorghe Funar, care nu e între obişnuiţii talk-show-
urilor, a fost şi el invitat. Spunea, ca şi şeful său de partid, numai prostii.
Dar era şi el ascultat cu un soi de atenţie gravă, aşa cum e ascultat medicul
specialist când diagnostichează o boală.
De unde le venea această subită autoritate? Din sentimentul, împărtăşit
de mulţi, că C.V. Tudor, Gh. Funar şi alţi naţionalişti rudimentari ar
poseda o competenţă specială, pe care cetăţenii obişnuiţi nu o posedă decât
în grad moderat, şi anume competenţa patriotismului. Cum ar veni,
cetăţenii normali ar fi capabili de un patriotism bun doar pentru vremuri
normale, în timp ce numai smuciţii şi apucaţii ar putea proba tipul de
patriotism cerut de situaţiile de criză. Ideea că, atunci când e vorba de
interesul naţional, există profesionişti ai patriotismului, iar aceştia sunt
naţionaliştii, mi se pare o fraudă intelectuală. Iar consensul realizatorilor
de televiziune că anume la aceşti „profesionişti ai patriotismului“ trebuie
apelat în situaţii de criză mi se pare un scandal moral.
Prin urmare, deşi în ultimii ani spaţiul nostru public a fost semnificativ
civilizat prin consensul creat în jurul refuzului de a face credit

166
naţionalismului extremist (de pildă, scorul obţinut la europarlamentare de
PRM ori boicotarea discursului extremist la posturile de televiziune), în
străfundurile sufletului colectiv dăinuie încă ecuaţia „patriotism integral =
naţionalism“, cu premisa că abia naţionalistul este un veritabil profesionist
al patriotismului, toţi ceilalţi cetăţeni, non-naţionaliştii normali şi patrioţii
rezonabili, nefiind decât nişte diletanţi în ale iubirii de ţară.
Or, ce ar putea fi un astfel de profesionist al patriotismului? Expresia
însăşi denotă fie ceva banal, fie ceva fals, fie o aberaţie. Dacă e vorba de
un cunoscător al obiectului de studiu numit „patriotism“, expresia are sens,
şi e banală. Dacă e însă vorba de un cetăţean care ar poseda ca un
profesionist emoţia colectivă numită patriotism, atunci e un triplu nonsens.
Întâi, deoarece numai actorii sunt profesionişti ai emoţiilor, or nimeni nu
ar accepta să ia lecţii de sentiment de la unul care doar le imită ori obţine
un simulacru de sentiment prin manipulare intenţionată. Patriotismul sau
este sincer sau nu există deloc. Apoi, pentru că cetăţenia nu este o
specializare, ci este un dat indivizibil al participării la binele comun. Or,
ideea că ar exista profesionişti ai patriotismului stă sau cade cu ideea că
cetăţenia ar fi susceptibilă de specializare, ceea ce e o prostie. În fine, dacă
ar fi posibil un profesionism al patriotismului, atunci patriotismul ar fi o
experienţă pur verbală, fără legătură cu ceea ce îi conferă dimensiunea
etică inconfundabilă: şi anume, (a) curajul fizic în faţa pericolului şi (b)
discernământul politic în privinţa deciziilor care sunt cu adevărat în folosul
ţării şi în beneficiul naţiunii.
Or, tocmai în această privinţă consensul general că naţionaliştii ar avea
ceva de spus în chestiuni de criză naţională (ceea ce nu e deloc cazul
acum) ne spune ceva despre felul distorsionat în care continuă să fie înţeles
patriotismul în spaţiul nostru public. E suficient ca cineva să declare că-şi
iubeşte ţara ca un apucat şi să ameninţe pe toată lumea că numai el o face
bine şi dezinteresat pentru ca oamenii să încline, cu timpul, să îi dea
dreptate şi să îl considere, când va veni criza, un bun ghid pentru conduita
comună de urmat. Uşurinţa cu care, în chestiuni de patriotism, continuăm
să confundăm escrocii şi saltimbancii cu adevăraţii patrioţi trebuie să ne
pună pe gânduri. Dacă ne uităm la oamenii care, în trecut, au contribuit cu
ceva, prin faptele lor, la progresul ţării noastre, o să vedem că ei erau
făcuţi din cu totul alt aluat uman decât smuciţii şi apucaţii care ne dau
zilele acestea lecţii de patriotism.
Ca regulă igienică de urmat: naţionaliştii nu doar că nu trebuie

167
consultaţi, ei nu merită nici măcar ascultaţi; în schimb patrioţii veritabili,
identificabili prin aceea că aparţin clasei oamenilor rezonabili, cu instincte
moderate şi aspiraţii realiste, înclinaţi spre soluţii de cooperare şi
beneficiu, trebuie nu doar ascultaţi, ci şi, cu prudenţă, urmaţi.
(21 februarie 2008)

II. În chestiunea patriotismului nostru

Ce înseamnă să fii patriot? Înseamnă, fireşte, să-ţi iubeşti ţara. Dar, a o
iubi nu implică atât faptul de a iubi, cât mai ales mijloacele de a o face. A
fi patriot, prin urmare, nu este o chestiune de scopuri, ci una de mijloace.
Fiind aşa, constatarea patriotismului nu se poate face printr-o simplă
declaraţie, aşa cum se constată căsătoria în faţa ofiţerului stării civile, prin
pronunţarea unui consimţământ verbal. Patriotismul seamănă mai mult cu
desfăşurarea căsătoriei, decât cu actul iniţierii ei. Iniţierea, deşi motivată
afectiv, e pur verbală. Desfăşurarea, deşi susţinută afectiv, e menţinută prin
alte virtuţi, care implică acţiunea.
Accentul cade aici pe eficacitatea unui anumit tip de comportament,
capabil să construiască o convieţuire în acord cu grija şi atenţia, pe care
declamarea continuă nu le poate suplini. Prin iubire intri în convieţuire şi
tot ea te ţine acolo: dar convieţuirea ca atare e menţinută prin fapte, nu prin
declaraţii. Aşa cum declamaţia nu se poate substitui acţiunii, nici iubirea
nu epuizează convieţuirea. În acelaşi mod, patriotismul nu e ilustrat nici
prin apartenenţă, nici epuizat prin declaraţii. În patriotism, deşi iubirea e
justificarea, miezul e acţiunea, iar acţiunea, aici, e o virtute politică.
Calificativul de „patriotic“, deci, nu decurge din faptul unei apartenenţe
naturale, etnice ori religioase. Nu poate fi acordat, adică, unui sentiment
activat fiziologic (chiar dacă e resimţit ca atare): el este consecinţa unei
conduite adecvate, menite să facă posibilă o convieţuire în acord cu
scopurile propuse, care sunt general umane (nu etnice: etnicul e realizat
prin uman, nu invers). Întrucât implică acţiunea în condiţii de convieţuire,
patriotismul este eminamente politic: dacă e adevărat că se justifică numai
prin scopuri, şi mai adevărat e că trăieşte numai prin mijloace. A le
confunda, înseamnă a-l invalida. Din acest motiv, patriot nu te naşti, devii.
Şi nu eşti: te dovedeşti.
La noi, patriotismul a devenit, încă de pe vremea lui Ceauşescu (şi aşa a
rămas) o specialitate retorică, care se exercită prin acţiuni care ruinează.

168
Aşa cum actorii iau lecţii de declamaţie, patriotul naţionale învaţă în
primul rând să-şi verbalizeze iubirea (viforoasă) de neam. Şi aici rămâne.
El a deprins de la demagogii dinaintea lui cum să declame partitura
patriotică: nu ştie însă cum să o orchestreze; ştie să recite poezia patriotică
a scopurilor, e incapabil să articuleze proza realistă a mijloacelor. Această
incapacitate îi împinge cu necesitate pe patrioţii retorici la extremism,
deoarece patriotismul verbal ştie că e pur verbal şi, de aceea, se simte
mereu carent, mereu cu musca pe căciulă. Îi lipsesc faptele. Caută de aceea
să facă continuu dovada că e cu adevărat patriotic, or singura dovadă de
care dispune e reafirmarea din ce în ce mai inflamată a propriilor
declamaţii. În absenţa faptelor, singura dovadă a patriotismului verbal e
supralicitarea lui. În concluzie, e în logica patriotismului verbal să se
autosupraliciteze în inflamaţii extreme şi să vireze spre diverse variante de
naţionalism.
La inevitabilitatea extremismului, mai trebuie adăugate două alte noxe.
Prima este stricarea publicului. Fiind pur verbal, patriotismul sforăitor
trăieşte numai în şi prin auditoriu. Or, succesul lui depinde în mod esenţial
de pervertirea publicului, deoarece cu cât are mai mult succes, cu atât
publicul care se recunoaşte în el e mai departe de standardele adevăratului
patriotism. Succesul patriotismului sforăitor face cea mai proastă educaţie
patriotică pe care o cunosc şi infantilizează cu efecte durabile şi
deliterioase standardele politice ale societăţii. A doua noxă este de natură
practică. Patriotismul pur verbal nu doar că evită confruntarea cu faptele,
dar tinde, prin logica înlăturării de pe piaţa admiraţiei publice a
concurenţilor, să împiedice orice politică realistă. Pentru că nu pleacă de la
fapte, tinde să le descurajeze; iar dacă are succes, le face imposibile.
Astfel, prin logica sa firească de funcţionare, patriotismul sforăitor îşi taie
orice posibilitate de a fi deveni cândva, în vreun fel, patriotic.
Din toate acestea rezultă limpede că patriotismul pur verbal este un fals
patriotism.
Un foarte elocvent exemplu al nocivităţii şi falsităţii acestui tip de
patriotism este dl Gheorghe Funar. Cât timp acesta a fost primar al
Clujului, Clujul a suferit variat şi multiplu: social, de pe urma
extremismului său; politic, de pe urma izolaţionismului său şovin;
economic, de pe urma autarhiei socialiste, pe care o argumenta etnic;
estetic, de pe urma clişeelor sale patriotarde; ş.a.m.d. Clujenilor nu le-a
rămas, în urma celor trei mandate de primar pe care i le-au dăruit,

169
nemeritat, nici un câştig. Absolut nici unul. Au rămas însă rănile:
dezbinarea socială, înveninarea etnică şi înapoierea economică. Clujul a
început să se dezvolte normal abia după plecarea dlui Funar. Nu spun că dl
Gheorghe Funar nu îşi iubeşte ţara. Poate că şi-o iubeşte, dar şi-o iubeşte
rău, căci acest tip de iubire nu face nici un bine, ci numai rău.
Următoarele alegeri ne vor arăta unde am ajuns, din punctul de vedere al
maturizării electoratului. Până acum, patriotismul sforăitor avea o medie
de 10% asigurată. Dar, dacă se va păstra structura votului de la
europarlamentare, atunci am putea avea surpriza (plăcută) ca patriotismul-
incapabil-de-a-produce-efecte-patriotice să nu mai treacă pragul electoral.
(10 aprilie 2008)
Ceea ce s-a întâmplat.

III. Despre patriotism, în legătură cu Republica Moldova

A. În mod normal, evenimente precum cele din Republica Moldova de
săptămâna trecută ar fi putut fi descrise prin doar două fraze:
„Demonstraţiile au trezit admiraţie, iar reactivarea spiritului civic a produs
speranţă. În schimb, decizia guvernului de a trece la represalii a stârnit
repulsie, iar promptitudinea cu care puterea comunistă de la Chişinău a
reactivat dispozitivul stalinist de represiune a produs groază“. Indignare ar
fi trebuit să fie cuvântul de ordine. În realitate, însă, cuvântul de ordine a
fost altul: o combinaţie de confuzie, ezitare, neputinţă, ruşine,
incompetenţă, laşitate şi neruşinare. Fiecare din părţile implicate a
contribuit cu câte o notă specifică.
Puterea de la Chişinău. Nimic din ce e rău nu poate să nu fie spus, cu
îndreptăţire, despre ea. Este comunistă, este coruptă, este mafiotă, este
xenofobă, este aservită politicii Moscovei, îşi batjocoreşte cetăţenii, ţine
ţara în înapoiere economică şi minorat politic etc. Pe scurt, evoluează în
afara jocului democratic, pretextând că îl practică. Or, tocmai la acest nivel
al făţărniciei s-a produs fisura care a stupefiat. Cât timp se preface că nu e
viciu, viciul face, în felul său, un servil omagiu virtuţii. Deşi falsă, lumea
bazată pe această regulă evoluează în orbita normalităţii. Devine însă ex-
orbitantă atunci când viciul decide să scoată în afara legii virtutea şi să
declanşeze persecutarea virtuoşilor. Prin decizia de a trece la represiune
făţişă, regimul comunist de la Chişinău a abandonat, împreună cu
făţărnicia, şi aparenţa legalităţii. Cetăţenii moldoveni au fost bătuţi unde

170
erau găsiţi, iar când nu erau găsiţi unde se credea că sunt au fost vânaţi, aşa
cum se vânează animalele sălbatice. Şi tot precum animalele sălbatice au
fost loviţi, maltrataţi, privaţi de libertate, iar unii dintre ei, în cele din
urmă, ucişi. Legalitatea democratică de faţadă a fost pe loc înlocuită cu
ilegalitatea comunistă de război. Totul, în aparent paşnica Republică a
Moldovei, a devenit stare de urgenţă, justiţia regulată s-a transformat în
tribunal excepţional, iar poliţia menită să-i apare pe cetăţeni s-a
metamorfozat în miliţie menită să-i zdrobească pe cârtitori. Cum erau
depistaţi cârtitorii? Prin aceea că luaseră democraţia în serios şi
îndrăzniseră să se comporte liber. Preşedintele Voronin a ieşit din straiele
tătucului molatic şi a îmbrăcat fără zăbavă zalele tătucului stalinist, stăpân
de fier peste o populaţie care s-a descoperit deodată supravegheată şi care,
pe cale de consecinţă, a devenit, pe măsură ce arestările se înmulţeau,
înspăimântată. Tot potenţialul represiv al unui regim care păruse să
practice, spre hazul postmodern, un comunism de operetă a ţâşnit cu
înspăimântătoare celeritate la suprafaţă, îngrozind lumea cu siguranţa cu
care a ştiut să treacă de la partitura „hai să fim serioşi, suntem şi noi
democratici“, la partitura „vă omorâm pe toţi, dacă nu vă băgaţi minţile în
cap“.
Această siguranţă ar trebui să dea de gândit, precum şi abandonarea
făţărniciei. Lecţia anamorfozării puterii de la Chişinău este următoarea: nu
există comunism de operetă; în ce-l priveşte, există numai violenţă cu
suspendare şi represiune la pândă, cărora nu le lipseşte decât ordinul
pentru a se dezlănţui.
România, ţara mamă. Reacţiile româneşti au fost marcate de ezitare,
ruşine şi neputinţă. Cum puterea de la Chişinău a indicat imediat România
ca instigator al protestelor propriilor săi cetăţeni, opinia publică
românească a intrat fără să clipească în contradicţiile fără scăpare ale
condiţiei de ţap ispăşitor. Cum Europa, de dragul Rusiei, s-a arătat dispusă
să ne menţină la colţul la care ne-au pus şi ruşii, şi autorii violenţelor de la
Chişinău (aprobate de Rusia), România oficială a fost condamnată la
tăcere şi confuzie. A tăcut, pentru a nu fi acuzată că instigă; s-a afundat în
confuzie, pentru că, faţă în faţă cu drama celor bătuţi, arestaţi şi ucişi, a
descoperit ceea ce ştia de mult, dar prefera să uite ori să ascundă, că nu are
o politică nici faţă de românii din Republica Moldova, nici faţă de
Republica Moldova (ca stat? ca stat românesc?). Până la discursul
echilibrat al preşedintelui Băsescu din parlament şi declaraţia ministrului

171
român de externe ţinută în faţa ambasadorilor străini la Bucureşti, nu a
existat nici o reacţie oficială românească. Dar nici aceste reacţii nu ţin loc
de o politică românească faţă de Republica Moldova. În absenţa ei,
Uniunea Europeană s-a simţit liberă să adopte fie tăcerea laşităţii, fie limba
de lemn a neamestecului în treburile interne. Tăcerea cea mai suspectă a
venit dinspre organizaţiile internaţionale pentru drepturile omului. Spre
cinstea lor, 20 de organizaţii româneşti de profil au reacţionat,
condamnând fără echivoc gravele încălcări ale drepturilor omului comise
de guvernul comunist de la Chişinău. Dar organizaţiilor româneşti, şi din
cauză că sunt văzute ca ţinând de România, le lipsesc mijloacele de a
acţiona în favoarea victimelor şi de a influenţa comunitatea internaţională
împotriva făptuitorilor. În schimb, organizaţiilor internaţionale pentru
drepturile omului nu le lipsesc mijloacele, nici de a fi de faţă şi de a
influenţa autorităţile moldovene, nici de a-şi folosi puternicele lobby-uri
pentru a influenţa guvernele europene să acţioneze. Tăcerea lor a fost însă
asurzitoare.
Lipsa unei veritabile reacţii de solidaritate imediată a opiniei publice
româneşti cu românii persecutaţi din Republica Moldova pune chestiunea
nevralgică a patriotismului românesc. Dacă ne iubim ţara şi istoria, cum
pretindem, de ce nu reacţionăm ideal, ca în cărţi, atunci când suntem
confruntaţi cu persecuţii reale, executate împotriva fraţilor noştri ca la
carte?
Dar îi simţim noi pe ei ca pe fraţii noştri? Să ne gândim adânc dacă este
aşa, suferind pentru teribila suferinţă prin care trec acum semenii noştri pe
care, orice s-ar spune, habar nu avem cum îi putem ajuta. Iar suferinţa
noastră, neputincioasă şi confuză cum e, ne umple de ruşine şi remuşcare.
În săptămâna patimilor. Dumnezeu să ne ierte.
(16 aprilie 2009)
B. Când scriu acest articol (29 iulie, ora 16,00) nu există încă estimări ale
votului din Republica Moldova. Ştim că prezenţa la vot este masivă (până
la ora 14,00, la Chişinău se prezentaseră la urne puţin peste 40% din
cetăţeni, iar pe întregul Republicii Moldova peste 30%). Ştim că
mobilizarea represivă este excepţională (ştim, între altele, că au fost
semnalate transporturi ruseşti cu echipament poliţienesc). Ştim că sunt
zone în care autorităţile locale îi îndepărtează pe cetăţeni de la urne
(relatare Cristian Preda, europarlamentar), că acreditarea observatorilor a

172
fost tendenţioasă şi că românii, când nu vin sub acoperire europeană, sunt
discriminaţi şi intimidaţi. Intervievat la urna de vot, preşedintele Voronin a
ţinut să notifice României că trebuie „să renunţe la trecutul ei istoric“.
Judecând după mobilizarea electoratului, toată lumea simte că ceva
important se tranşează în Republica Moldova, acum. Între dizolvarea
parlamentului în iunie şi reluarea de acum a alegerilor, pare că un proces
ireversibil de descompunere s-a amorsat în măruntaiele Leviatanului
moldovenesc. Puterea se destramă. Deţinătorii tradiţionali încep să
înţeleagă că nu mai pot juca după vechile reguli, iar deţinătorii ocazionali
pierd priza directă asupra alegătorului pavlovian. Cu toţii simt că ceva se
clatină în capacitatea lor de a domina şi electoratul, şi scena politică. Un
aer de lichidare adie prin secţiile de votare din Republica Moldova.
Proaspăt ori fetid, în funcţie de nările care îl percep.
De douăzeci de ani, pentru noi, românii din ţară, tot ce se întâmplă în
Republica Moldova este o dureroasă piatră de încercare. Ca stat
independent, Republica Moldova este, fireşte, o chestiune de politică
externă. Dar ca parte a istoriei noastre, Basarabia este o rană. Rana îi ajută
pe patrioţii de profesie să peroreze şi să nu se simtă vinovaţi nici de ceea
ce a făcut profesia de patriot cu Basarabia în trecut, nici de ceea ce nu face
în prezent pentru România. Iar conştiinţa rănii contribuie masiv la
incapacitatea responsabililor noştri de a gândi limpede chestiunea de
politică externă ridicată de existenţa a două state româneşti. Când nu ne
costă nimic să spunem orice, gândim că Republica Moldova este
Basarabia; când faptele ne somează la realism, ne scuzăm că nu facem
nimic gândind că Republica Moldova nu mai este Basarabia.
Republica Moldova este pentru noi o piatră de încercare pentru că în
atitudinea noastră confuză faţă de ea se oglindesc necruţător fracturile
conştiinţei noastre naţionale. În fond, problema „Republica Moldova“
ridică chestiunea verităţii patriotismului nostru. Nu al lor, al nostru. Încă
din secolul al XIX-lea, la noi trece drept patriot „patriotul naţionale“, adică
omul care ştie să-şi verbalizeze viforos iubirea de ţară. Patriot nu este cel
care face, ci cel care declară, declamă şi proclamă. A fi patriot, la noi, a
ajuns să fie o abilitate pur verbală, care nu implică nici responsabilităţi,
nici datorii, nici măcar obligaţia de a fi inteligent, adică adecvat.
Patriotismul tradiţional, la noi, nu se dovedeşte prin fapte, ci prin declaraţii
fierbinţi. Numai aşa oameni perfect nocivi precum Nicolae Ceauşescu ori
Corneliu Vadim Tudor au putut trece la noi drept patrioţi: pentru că,

173
indiferent de faptele lor (scandaloase şi antipatriotice), amândoi au ştiut să-
şi verbalizeze dragostea de ţară în conformitate cu vulgata bunului român:
s-au exprimat conform şi în privinţa lui Eminescu, şi referitor la voievozi
şi cât priveşte virtuţile poporului român. La fel este şi cu patrioţii noştri de
azi: la problema Republicii Moldova nu au răspuns – au doar tăceri, când e
nevoie de discursuri, şi doar discursuri, când e nevoie de fapte ori idei.
Ori de câte ori Republica Moldova s-a mişcat, patrioţii de profesie au
miorlăit (nu prea tare, că toate ataşamentele lor solide rămân socialiste,
adică ruseşti), iar oamenii politici au tăcut. Încurcaţi? Uşuraţi? Putem doar
bănui. Cum politicienii îşi fac scrupule numai în legătură cu indignările
opiniei publice, tăcerea lor s-a bazat, cu evidenţă, pe complicitatea ei.
Atunci când politicienii îşi permit să tacă într-o chestiune de care opinia
publică se declară îngrijorată înseamnă că ei ştiu că opinia publică ştie că
împăratul e gol. Dincolo de patriotismul verbal, de rigoare la noi în tot
timpul, nici opinia publică nu ştie ce să facă – nici cu Basarabia, nici cu
Republica Moldova. Dacă politicienii nu s-au simţit obligaţi să aibă o
politică clară faţă de Republica Moldova, este pentru că nici opinia
publică nu e animată de un sentiment comun limpede faţă de Basarabia. Pe
scurt, nu ştim ce înseamnă să fim patrioţi în chestiunea Republicii
Moldova. Pur şi simplu, nu ştim. Şi nu o ştim împreună: responsabili
politici şi opinie publică. Prin extensie, întrebarea care atârnă deasupra
capetelor noastre, şi la care nu avem răspuns în ciuda celor câteva instituţii
subfinanţate pe umerii cărora statul a abandonat această sarcină, este:
suntem noi patrioţi în chestiunea românilor de pretutindeni? Ştim să fim?
Răspunsul e nu.
Atitudinea noastră confuză şi oportunistă faţă de Republica Moldova
este dovada vie că societatea românească funcţionează inerţial într-o
formulă de patriotism care suferă de trei handicapuri majore: e incapabil să
devină o politică de stat; e prost echipat să se transforme în liantul unei
conştiinţe naţionale moderne; e contraproductiv când devine politică şi
produce efecte antinaţionale când se ia în serios. Se pare că asimilarea în
conştiinţa publică românească a problemei ridicate de Republica Moldova
este o etapă obligatorie în maturizarea societăţii noastre. Atât ca
patriotism, cât şi ca civism – pur şi simplu.
(30 iulie 2009)

174
 IV. Încă o dată despre patriotism, cu disperare
O ştiu pe pielea mea: orice suportă compatrioţii noştri, numai punerea în
discuţie a simbolurilor naţionale nu. Când e vorba de ele, patriotismul
nostru ia foc. Ai o viziune critică despre vulgata istoriografică naţională? –
eşti un monstru. Deviezi de la jargonul patriotic? – nu eşti român. Aduci
„atingere“ eroilor neamului? – trebuie să fii lichidat. Şi aşa mai departe.
Dată fiind vehemenţa cu care e depistată de majoritatea românilor
defăimarea ţării şi a valorilor naţionale, ai zice că nu e ţară mai iubită ca
România. De fapt, exact contrariul este adevărat: nu există ţară mai
neiubită de cetăţenii ei decât ţara noastră. Prin urmare, aş dori să vă
adresez, azi, o întrebare impertinentă: suntem noi cu adevărat un popor de
patrioţi? Răspunsul meu este NU – categoric nu. Iată argumentele.
Deşi spunem că ne iubim ţara, de fapt puţin ne pasă de ea. Am văzut la
televizor imagini de picnic din zilele de Paşti. O armată de ocupaţie nu ar
fi reuşit să împută mai mult frumuseţile patriei noastre, decât au făcut-o
compatrioţii noştri, de sărbători. Dacă îi întrebi, pe oricare dintre ei, dacă
îşi iubesc ţara, vor jura că da. Drept urmare, când vor auzi pe cineva
spunând că altă ţară este mai frumoasă (pentru că e mai bine îngrijită,
pentru că e mai prosperă etc.), vor chema la arme împotriva denigratorului.
Compatrioţii noştri nu suportă să se spună ceva rău despre ţara lor. Asta e
frumos. În acelaşi timp, nu au nici o problemă să-i facă rău ţării pe care
jură că o adoră. Asta e aberant.
În Bucureşti se află un parc minunat, prin care îmi place să mă plimb.
Are lac, forme de relief, copaci şi pomi, arbuşti de toate felurile (inclusiv
jnepeni), cărări ce se pierd printre trunchiuri, tufişuri, gazon, răsaduri de
flori, garduri vii, lăstăriş, vegetaţie de câmpie, de baltă, de munte şi de
deal; are şi aspect de pădure, şi alură de grădină englezească; şi ordine
franceză, şi sălbăticie germană; şi intimitate de desiş, şi deschideri de
luminiş – pe scurt, este o minune. Deşi odinioară îngrijit, iar acum sub
pază plătită, autorităţile nu au mai trecut prin el de multişor. Multă lume
vine în el să se bucure de frumuseţea lui. De toată mâna: nu este un parc
exclusiv.
Ai zice, în mod logic, că dacă e vizitat de multă lume, mulţi vor fi cei
cărora le pasă de el. De unde! Parcul de care vă vorbesc e sistematic şi
continuu devastat de nesimţirea vizitatorilor: malurile sunt sufocate de
peturi, iarba e plină de pungi de plastic, ambalajele tuturor produselor

175
imaginabile sunt aruncate peste tot, iar dozele de bere scârţâie sub tălpi
precum pietrişul în albiile râurilor de munte. La asta trebuie adăugate
crengile smulse, scoarţele scrijelite, arbuştii smulşi, frunzele jupuite,
trunchiurile tinere rupte. Pun pariu că 99% dintre cei care distrug cu
nonşalanţă parcul unde vin să se bucure de natură se vor simţi jigniţi dacă
dragostea lor de ţară va fi pusă la îndoială. Şi totuşi, cum poate fi logic
admis că un om care pretinde că îşi iubeşte ţara este primul care o distruge
în fel şi chip?
În ciuda patrioţilor care mişună în ţara noastră peste tot, precum
sardinele în bancuri compacte, România arată ca o ţară devastată. Este o
ţară devastată. Spre deosebire însă de alte ţări devastate, care sunt
devastate de străini, în timp de conflict, România este o ţară devastată de
propriii ei cetăţeni, pe timp de pace. Nu există nici o scuză pentru felul în
care ne tratăm ţara. Şi nu este vorba numai de devastarea naturii, deşi aici
trebuie spus un cuvânt greu referitor la patrioţii care au despădurit munţii,
la patrioţii care au poluat apele, la patrioţii care acum se pregătesc să
declanşeze cianurarea vestigiilor romane de la Roşia Montana. Este vorba
şi de satele, şi de oraşele, şi de străzile, şi de magazinele, şi de mijloacele
noastre de transport în comun, şi de instituţiile, şi de viaţa noastră politică.
Pe scurt, este vorba de spaţiul nostru public, pe care îl batjocorim cu
gunoaiele pe care le deversăm în el, exact la fel cum fac grătaragiii patrioţi
cu parcurile şi promenadele noastre. Televiziunile aruncă gunoaie în
spaţiul public, politicienii aruncă gunoaie în spaţiul public, toţi patrioţii cu
vorba îşi bat joc ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă de
patriotismul cu fapta. Patrioţi cu vorba suntem toţi; cu fapta, prea puţini: în
orice caz, nu destui. Căci masă critică fac, la noi, numai patrioţii cu vorba,
cei care îşi imaginează că devastarea şi murdărirea naturii şi a spaţiului
public sunt compatibile cu dragostea de ţară (afişată pur verbal). Ei dau
tonul; ei fac legea; ei ne distrug – cântând imnul, lăcrimând la mici şi bere,
căutând să-i extermine pe cei care îndrăznesc să le critice obiceiurile şi
preferinţele patriotice (şi pe ei).
Bucureşteni, funcţionari din primării, notabilităţi, miniştri, parlamentari
etc., duceţi-vă să vedeţi cum arată centrul istoric; cum arată Lipscanii,
Şelarii, Gabrovenii. Îngroziţi-vă. Aşa arătăm. Aşa suntem. Aşa avem grijă
de noi. Aşa ne iubim unii pe alţii. Atât ne respectăm concetăţenii, istoria,
ţara. Numai atât, cât arată Lipscanii. Aceasta este oglinda patriotismului
nostru.

176
 PS. Dacă vreţi să vedeţi şi altceva în centrul istoric, decât inimaginabila
mizerie şi netrebnicie din jur, încercaţi FotoCabinetul lui Eugen Ciocan.
Aşa trebuie făcut. Patriotismul începe de la faptă, nu de la cuvânt.
(8 aprilie 2010)

38. NEÎNCREDEREA: ÎNCHISOAREA ÎN CARE TRĂIM

Toate actele vieţii moderne se bazează pe încredere: pe încrederea
fiecăruia dintre noi în precizia, corectitudinea şi temeinicia faptelor unor
oameni pe care nu îi cunoaştem în mod direct, de care nu am auzit, de
serviciile cărora nu ne imaginăm că beneficiem şi de care, în orice
moment, depind în mod esenţial nu doar bunăstarea, ci şi supravieţuirea
noastră. Deşi nu ne dăm seama, viaţa noastră e în permanenţă în mâna
semenilor noştri. De fapt, nu în mâinile lor, ci în rezultatele acţiunii lor. Şi
nu atât în faptul că aceste acţiuni sunt întreprinse (oricum), cât în faptul că
ele sunt bine făcute, temeinic realizate, durabil înfăptuite. Viaţa noastră
depinde în mod esenţial de vrednicia cu care semenii noştri îşi fac datoria.
Lucrul bine făcut este firul de păr de care, în situaţii limită, atârnă vieţile
noastre.
De pildă, când mergem cu maşina, viaţa noastră depinde de o mulţime
de factori. În primul rând, depinde de starea maşinii pe care o conducem:
nu numai de felul în care a fost proiectată şi asamblată (în fabrică), ci şi de
felul în care a fost întreţinută (roţi, direcţie, pneuri, lichide etc.). Apoi,
depinde de starea carosabilului (pe drumurile noastre, şoferii sunt mai
atenţi la gropi decât la trafic). În fine, vieţile noastre depind de conduita
participanţilor la trafic. Ziarele sunt pline de anunţuri mortuare cu oameni
ucişi de neglijenţa, agresivitatea ori neîndemânarea unor şoferi.
Exemplul şofatului trebuie însă înţeles în dimensiunea lui socială.
Siguranţa mersului cu maşina depinde o mulţime de meserii, de
respectarea unei puzderii de convenţii scrise şi nescrise, depinde, în fine,
de corectitudinea şi temeinicia muncii unui număr incredibil de mare de
oameni. Dintre aceştia, doar pe câţiva îi plătim şi numai pe unii îi privim
ca furnizori de servicii. Dar depindem de tot restul, la fel de direct ca de
ceilalţi.
Acest raţionament se aplică tuturor situaţiilor. Când vreo verigă
cedează, ne dăm deodată seama că viaţa noastră depinde de lucruri pe care

177
contam de la sine şi care, analizate, nu sunt deloc evidente – cel puţin nu la
noi. Căci precaritatea unei vieţi duse în România are două componente:
este precaritatea condiţiei umane, pe care o împărtăşim cu toţi oamenii, de
oriunde; şi este precaritatea care decurge din totala lipsă de încredere faţă
de aproapele nostru, pe care o împărţim numai cu ai noştri. E o tradiţie, la
noi, să nu avem încredere în produsele româneşti, să refuzăm serviciile
româneşti, să preferăm lucrurile străine, pentru că sunt (mult mai) bine
făcute. Ştabii şi oamenii bogaţi, când se îmbolnăvesc, se tratează în
străinătate. Chiar şi analizele, pentru cei cu bani, se fac tot în străinătate.
Nu există produse româneşti, cu excepţia celor agricole, care să fie
preferate, de noi, celor străine. De ce? Nu pentru că ne-a nenorocit
comunismul, ci pentru că fiecare dintre noi ştie ca pe un lucru de la sine
înţeles că semenul său face, ca şi el de altfel, treabă de mântuială.
Frumoasele blocuri interbelice au căzut la cutremur pentru că s-a furat
material la construcţie. Furtul de la sine înţeles, furtul care nu ridică din
partea nimănui probleme de conştiinţă, adică furtul ca tradiţie nonşalantă,
face parte din neîncrederea generală şi se explică, fără a recurge la tare
genetice, numai prin ea.
Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de
maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie
realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi
aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege
murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să
sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru
indiferent şi, nu ştiu cum, fatalist-plictisit, la degradarea spaţiului public
este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm
neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne
dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm,
aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi
mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire
de cel occidental, care a tras toate consecinţele individuale din roadele
sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum
poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi
pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi
impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate
străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană
este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un

178
spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul
care ne duce între cele două locuinţe – sau locaţii, cum se spune azi).
Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai
bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii.
Prin felul bezmetic în care ne comportăm − de la felul în care traversăm
strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la
izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea
din jur − , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe
care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă
de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai
bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându-ne
sufleteşte.
(28 februarie 2008)

39. CE ESTE O SOLUŢIE REALISTĂ?

Dintre cei care au comentat pe forum articolul meu de săptămâna trecută
(„Neîncrederea: închisoarea în care trăim“), unii mi-au reproşat lipsa de
realism, alţii absenţa soluţiilor şi aproape toţi neimplicarea politică.
Afirmasem în articol că (i) treaba făcută de mântuială, (ii) lipsa de
încredere şi (iii) egoismul ne-au împins într-un soi de cerc infernal al unui
tip de rău pe care îl facem din indiferenţă şi pe care îl suportăm cu
neglijenţă şi din care nici măcar legile bune nu ne mai pot smulge. Atunci?
Spuneam că am putea scăpa din temniţa socială în care ne-a zidit
neîncrederea noastră faţă de aproapele nostru numai printr-o transformare
sufletească, adică numai pornind de la decizia fiecăruia dintre noi de a
pune capăt, individual, logicii răului.
Sistematizat, argumentul celor care m-au criticat era că, în chestiuni
publice, recursul la transformare sufletească e ineficient, iar cei care
predică binele, dacă într-adevăr le pasă, ar trebui să intre în lupta politică.
Acest argument se sprijină pe două premise: prima este că realiste sunt
numai soluţiile instituţionale; a doua este că singura acţiune veritabilă este
acţiunea politică. Cred că ambele premise sunt cel puţin parţial false. Cred,
dimpotrivă, că eficacitatea soluţiilor instituţionale se sprijină, în ultimă
analiză, tot pe decizia unui (singur) individ, iar reducerea tuturor acţiunilor
sociale la lupta politică este profund greşită. Iată de ce.

179
 Să judecăm pe un exemplu concret. De ce anume depinde calitatea
traficului rutier? Depinde de (a) respectarea legilor; (b) politeţea şoferilor
(prudenţa pietonilor); (c) calitatea drumurilor. Observaţia din teren este că,
de obicei, regulile de circulaţie nu joacă nici un rol în desfăşurarea
traficului – sau, mai puţin radical, că joacă un rol mai degrabă orientativ,
decât unul constrângător. Asta se întâmplă pentru că regulile nu există
decât în măsura în care sunt respectate, iar dacă nu sunt, doar în măsura în
care sunt impuse. Prin urmare, totul depinde fie de disciplina şoferilor, fie
de decizia ofiţerilor de circulaţie de a impune regulile, fie de amândouă.
Civilitatea traficului depinde de ultimul dintre şoferi, iar disciplina lui de
toţi agenţii de circulaţie. Iar cât priveşte calitatea carosabilului (element
indispensabil, iar, la noi, catastrofal), ea depinde în mod esenţial de
funcţionarul de la primărie care avizează calitatea lucrărilor de asfaltare:
acesta nu doar că nu trebuie să ia şpagă ca să închidă ochii când face
recepţia lucrărilor, dar are datoria morală de a-i ţine larg deschişi, pe tot
timpul derulării lucrărilor. Nu e nici o îndoială că drumurile noastre sunt
proaste deoarece (1) lucrările sunt făcute de mântuială de către firmele
contractante (licitaţii, achiziţii publice etc. – praf în ochi); (2) lucrul de
mântuială e acceptat, pe banii noştri, de către autorităţile publice; iar ciclul
se reia în fiecare an, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. De fiecare
dată descoperim că nu avem nici pe cineva să tragă la răspundere, nici pe
cineva care să fie tras. Cum vedeţi, lipseşte „cineva“, un om, o persoană.
Acelaşi lucru se întâmplă cu toată legislaţia anticorupţie. Toate legile din
lume se năruiesc prin simpla decizie personală a unui procuror de a trece
ceva cu vederea ori a unui judecător de a clasa cazul care nu e clasabil.
Paradoxul legii este că puterea ei depinde de cea mai slabă verigă a ei,
iar aceasta este, când legea e teoretic bună, aplicarea ei. E important să
înţelegem că această cea mai slabă verigă nu este niciodată un mecanism
instituţional, este un om în carne şi oase. Cea mai slabă verigă este oricare
dintre noi: eu şi tu; el şi ea; pe scurt, noi.
Acest fapt simplu face argumentul în favoarea instituţiilor atât de fragil.
Argumentul afirmă că e suficient să avem legi bune pentru ca totul să
meargă bine. Or, cântărită pe oricare caz concret, această afirmaţie se
dovedeşte de fiecare dată falsă. De ce? Deoarece buna aplicare a oricărei
legi depinde, în ultimă instanţă, nu de calitatea legii, ci de voinţa ultimului
om care o aplică de a se supune literei şi spiritului ei. Altfel spus,
argumentul în favoarea instituţiilor este inoperant oriunde funcţionarea

180
instituţiilor nu este condiţionată de constrângerile nescrise şi
necuantificabile ale unei culturi a responsabilităţii individuale. Aceasta
face ca argumentul în favoarea instituţiilor să fie valabil numai în
condiţiile în care există o cultură socială a responsabilităţii individuale.
Ne-am obişnuit să credem că realiste sunt numai soluţiile care implică
elemente măsurabile, cuantificabile, reglementabile, legiferabile – pe scurt,
soluţiile instituţionale. Ignorăm astfel împrejurarea că instituţia însăşi, în
funcţionarea ei, depinde de oameni, potrivit principiului enunţat mai sus:
eficacitatea unui ansamblu nu poate depăşi performanţa celui mai slab
subansamblu.
La capătul oricărei instituţii se află un om – şi totul atârnă de decizia lui;
în ultimă instanţă, de bunătatea lui. Dacă decide să facă rău, legile rămân
facultative (situaţia noastră). Dacă decide să facă bine, atunci legile ar
putea funcţiona (speranţa noastră).
(6 martie 2008)

40. FII BUN PÂNĂ LA MOARTE43

O ştire teribilă a trecut printre noi ca vântul şi, deşi a stârnit iniţial
indignare, nu a ţinut trează atenţia publică nici măcar o zi. O tânără de 20
de ani a fost accidentată mortal în timp ce traversa strada pe o trecere de
pietoni. Există imagini de la locul accidentului, care arată că tânăra, lovită
la cap şi plină de sânge, s-a zbătut minute în şir între viaţă şi moarte, fără
ca cineva să îi sară în ajutor: nici autoarea accidentului, nici poliţiştii
(aflaţi în număr mare la faţa locului, deoarece asigurau fluenţa deplasării
coloanei oficiale a prim-ministrului), nici trecătorii, nici autorul (sau
autoarea) filmului. Salvarea a venit după douăzeci de minute, iar tânăra a
murit în drum spre spital.
Un fapt divers. Ziarele l-au menţionat, televiziunile l-au preluat,
filmuleţul a fost postat pe site-ul Antenei 3 şi cu asta toată discuţia s-a
încheiat. Majoritatea a dat vina pe poliţişti şi a fost indignată de atitudinea
autoarei accidentului (o femeie bogată): nici poliţiştii, nici autoarea nu s-au
apropiat de trupul victimei, să-i arunce măcar o privire, să-i evalueze în
vreun fel starea. Mai nimeni nu s-a întrebat cum de trecătorii nu au dat nici
o mână de ajutor, iar un forumist a atras atenţia că nici autorul filmului nu
a schiţat vreun gest de ajutor: „de cameraman nu spuneţi nimic, el a stat si

181
a filmat cum o persoana îşi dă ultima suflare, ce a crezut că dacă filmează
aşa ceva o să îşi ia un premiu sau o sa fie promovat“ – şi se întreba: „unde
este judecata voastră?“.
Aceasta, într-adevăr, este întrebarea crucială: unde este judecata
noastră? Poliţiştii au invocat regulamentele şi situaţia oficială în care se
găseau (coloana prim-ministrului etc.). „Aşa sunt procedurile“, au declarat.
Zona reprezenta culoar oficial, iar poliţiştii nu aveau nevoie de incidente.
De aici rezultă că în mintea lor s-a făcut o ierarhizare: ordinea oficială pe
locul întâi şi abia apoi viaţa particularilor. Aceasta a fost judecata
poliţiştilor. O judecată birocratică (aşa sunt procedurile), ierarhică (oficialii
mai întâi), de regulament militar (ordinele se execută, nu se discută; iar
dacă se discută, se discută numai după execuţie).
Judecata autoarei accidentului poate fi reconstituită psihologic prin
întrebarea „Cum poate un făptaş din culpă să nu ofere ajutor unei victime
involuntare?“. În mare, sunt posibile doar două răspunsuri: fie avem de-a
face cu un suflet brutal (crud, rudimentar, nesimţit ori insensibil), fie
făptaşul este în stare de şoc şi nu mai funcţionează normal. Pentru
majoritatea comentatorilor, bogăţia făptaşului a constituit o circumstanţă
agravantă şi a înclinat balanţa în favoarea primei ipoteze, potrivit ideii
(false) că oamenii cu bani sunt lipsiţi de scrupule şi umanitate, iar oamenii
săraci sunt buni şi generoşi.
Care a fost judecata celui care a făcut filmul? De ce nu a schiţat nici un
gest de umanitate? Pentru că era profesionist şi punea respectul faţă de
consemnarea jurnalistică deasupra obligaţiei (ori nevoii) de a ajuta?
Situaţia acestuia evocă în mod irepresibil diatriba lui Karl Kraus (scrisă la
începutul secolului trecut) împotriva jurnaliştilor care smulg reportaje
senzaţionale de pe buzele muribunzilor. Nu ştim care a fost judecata
particulară a celui care a preferat să filmeze în loc să încerce să ajute. Ştim
însă care a fost reacţia jurnaliştilor-comentatori. La absolut toţi patima
politizării a învins umanitatea faptului divers şi o moarte care ar fi trebuit
să ne zguduie s-a dovedit a nu fi decât încă o moarte care nu dovedeşte
nimic. Exerciţiul urii a devenit la aceşti jurnalişti devianţi un fel de
demonstraţie a grijii lor profunde faţă de nevoile aproapelui lor, care îi
dispensează de a mai fi umani cu toţi, atâta timp cât îşi pot dovedi
ferocitatea cu câteva (bine alese) victime rituale, împotriva cărora îşi fac o
datorie profesională să stârnească şi să întreţină furia publică.
Ajungem astfel la chestiunea care ne priveşte pe toţi: judecata

182
trecătorului. De ce nici un trecător nu a oferit asistenţă? Mai mult, de ce
nici unul dintre oamenii care s-a întâmplat să treacă pe acolo nu s-a oprit
pentru a se interesa de soarta omului acela căzut, însângerat şi, după toate
aparenţele, grav rănit? Ce a fost în mintea trecătorilor? Ce s-a petrecut în
sufletul lor? Cum să explicăm indiferenţa generală faţă de un om aflat în
nevoie? Sub judecata acestor întrebări cădem toţi, fără excepţie. Noi toţi,
în chip de trecători indiferenţi, am fost de faţă la agonia acelei fete. În
justiţie, este o culpă să nu oferi ajutor persoanelor aflate în nevoie vitală.
În funcţionarea comunităţilor, această culpă nu este o simplă vină: e un
păcat de dezagregare.
Avem obiceiul să ne întrebăm, când suntem confruntaţi cu diferitele
netrebnicii româneşti, de ce suntem aşa? Răspunsul e dat de fiecare dată
când unul dintre noi moare de indiferenţa tuturor. Moral vorbind, e lipsă de
umanitate. Consecinţele sunt însă naţionale. Răul românesc nu este
metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră
endemică de grijă, respect, interes şi atenţie faţă de aproapele nostru
român. Noi toţi suntem Cain pentru Abel-ul naţional. Paradoxul românesc
este că românii nu recunosc în români semenii umanităţii lor.
(17 aprilie 2008)

41. DE CE ESTE IMPORTANT SĂ VOTĂM

Oriunde întorc capul, oamenii sunt dezgustaţi de politică şi profesează
numai dispreţ faţă de politicieni (cu excepţia televiziunilor, care se hrănesc
din politică precum hienele din cadavre). Parcă nici pe vremea dezgustului
de regimul Iliescu unanimitatea că totul pute în politică nu era mai solid
împământenită (sau nu întrunea majorităţi atât de consistente). Şi totuşi:
regimul Iliescu guverna cu mineriade, nu ştia să producă decât stagnare
economică şi ne ţinea în carantina Europei; în timp ce guvernarea actuală
funcţionează cu dezbatere publică, produce creştere economică şi ne
integrează în lume. De ce atunci pare totul mult mai dezgustător acum,
decât ne păruse a fi înainte? De ce tinerii nu vor să voteze, adulţii nu mai
vor să voteze, iar bătrânii par a fi singurii care, preţuind votul sau
interiorizând disciplina (nu e limpede care din două), se pregătesc să se
supună noului ceremonial electoral? Votul nu poate fi apărat susţinând că
în trecut nu exista sau era falsificat sau era interzis. Trebuie o raţiune

183
pozitivă. Iar aceasta nu pare a putea fi găsită.
Să vedem de ce. Se crede îndeobşte, aşa ne învaţă aproape toţi
susţinătorii democraţiei, că democraţia este puterea poporului. Oamenii se
aşteaptă ca votul lor să fie putere efectivă şi, când descoperă că nu este, se
simt înşelaţi. Oamenii politici, pe care ei îi votează, au putere. Însă ei, cei
care votează, nu au. În mod frustrant, votanţii descoperă că ei nu au decât
puterea de a-i vota pe cei care vor avea puterea, dacă vor fi aleşi. Votanţii
se simt înşelaţi de jocul democratic deoarece, deşi ei conferă puterea, ei nu
o posedă niciodată; sau o au numai pentru a o ceda; iar cel care o primeşte
are întotdeauna mai multă decât cel care o dă, care nu resimte că ar avea
vreuna.
Vina pentru aceste frustrări nu este însă a democraţiei, ci a felului în
care e înţeleasă şi apărată în public. Dacă democraţia ar fi puterea
poporului, atunci vina ar fi într-adevăr a democraţiei. Dar democraţia NU
este puterea poporului, ci este un sistem de proceduri legale, prin care
puterea este divizată, temporar acordată şi supusă controlului public, atât
prin alegeri, cât şi prin legi. Democraţia nu îl face puternic pe cel care
votează, ci numai pe cel ales; însă puterea care îi este acestuia acordată
prin vot nu este nici absolută, nici integrală, nici eternă, nici
nesupravegheată. Aceasta este democraţia: nu un sistem de împuternicire a
celor care votează, ci un procedeu legal de împărţire a puterii către cei
votaţi, care nu pot uza de ea decât sub lege, iar legea e egală pentru toţi.
Cei care se aşteaptă să aibă putere efectivă ca votanţi se înşală. Singura
putere reală a votanţilor este de a asigura funcţionarea jocului democratic.
Iar această „funcţionare“ înseamnă două lucruri. Întâiul este că democraţia
funcţionează numai prin solidaritatea votanţilor: de aici valoarea morală a
participării la vot, care, indiferent de rezultatul lui, constă în reconfirmarea
integrităţii corpului politic. Fiecare vot, în fond, plebiscitează solidaritatea
democratică, dincolo de confirmarea sau infirmarea aşteptărilor
individuale de vot. Al doilea ţine de faptul că democraţia nu este un joc de
sumă nulă, în care ce dă o parte este câştigat în mod net de cealaltă. Când
votează, cetăţeanul nu doar alege, el confirmă implicit, pentru sine şi
pentru alţii, cadrul legal în care: (i) orice cetăţean poate fi ales, dacă
reuşeşte să convingă electoratul; (ii) orice putere este acordată pe mandat,
la termen şi în cantitate limitată; (iii) singura sursă a puterii politice este
votul. Prin funcţionarea ei, democraţia confirmă cu ocazia fiecărui scrutin
un tip de ordine morală a societăţii, care posedă cele trei trăsături

184
enumerate mai sus.
Astfel încât a vota nu înseamnă numai a alege: înseamnă mai ales a
confirma ordinea morală care face posibilă solidaritatea corpului social (şi
politic) şi care dă sens şi conferă valoare votului individual. În fond, votul
individual plebiscitează un cadru moral: cadrul moral al vieţii în care
puterea politică se câştigă de la electorat, se exercită sub mandat, e
împărţită între mai mulţi şi nu se poate sustrage legal controlului public.
Dar votul mai înseamnă ceva, încă mai subtil, care conferă democraţiei
un rezervor imprevizibil de resurse morale. Înseamnă un control psihologic
strâns asupra deţinătorilor de putere. Cât timp există vot, ei ştiu că sunt
temporari, că sunt trecători, că se află sub control. Dacă sunt răi, alegerile
îi ţin în şah, în priză, din scurt. Dacă sunt buni, îi incită să fie şi mai buni.
Dacă nu sunt suficient de buni, comparaţia cu alţii îi obligă (dacă nu sunt
suficient de buni ca să îi stimuleze). Oricât de răi ori de buni ar fi,
deţinătorii de putere oricum vor fi schimbaţi: acesta este în sine un bine,
deoarece creează premisele înnoirii continue a sistemului cu creativităţi
imprevizibile. Conştiinţa că funcţia este un serviciu public, că ea este în
mod necesar trecătoare şi că abuzul, chiar dacă rămâne nepedepsit de
justiţie (prin corupţie), nu poate rămâne nesancţionat de electorat (prin
justiţie), toate acestea creează deţinătorului de putere un profil psihologic
esenţialmente moral, pe care votul periodic îl întreţine.
A vota, prin urmare, nu înseamnă numai a alege: înseamnă a-ţi
manifesta periodic solidaritatea morală cu o ordine a societăţii care e
bazată pe controlul public asupra oricărui tip de putere. Iată de ce cred că
este întotdeauna important să votăm.
(1 mai 2008)

42. BINELE COMUN

Au fost Paştile, Săptămâna luminată, 1 Mai: zilelor libere oficiale li s-au
adăugat punţile acordate de guvern şi, astfel disponibilizată, majoritatea
oamenilor muncii au beneficiat de unul sau mai multe mini-concedii,
amplu mediatizate de televiziuni şi cu insistenţă stimulate de ofertele
agenţiilor de turism. Totul a plutit într-un aer exaltat de chermeză estivală.
Televiziunile s-au mobilizat şi, în stilul deja plictisitor, au îmboldit la
distracţie, la adrenalină, la consum, la veselie. Micii şi grătarele la iarbă

185
verde nu au fost doar sloganurile mobilizării electorale, de care toţi
comentatorii politici s-au distanţat cu sarcasm, ci şi obligaţia petrecerii
timpului liber, la care toate televiziunile au îndemnat, ba, ce spun eu, şi-au
somat telespectatorii. Te distrezi, exişti (ca tip cool); nu te distrezi, nu
exişti (decât ca element antisocial). Datoria faţă de ţară şi neam trece acum
prin consum şi distracţie. Ca şi patriotismul de expresie naţionalistă de pe
vremuri, consumul şi distracţia au devenit obligatorii.
Ce s-a văzut mai puţin au fost urmările acestei dezlănţuiri de distracţie
(încolonată) la aer liber: gunoaiele. Deşi unele televiziuni (Realitatea TV,
de pildă) au semnalat, prin imagini elocvente, dezastrul lăsat în urmă de
veselii noştri concetăţeni, nici una nu a analizat semnificaţia acestei
indiferenţe ori implicaţiile civile ale unui tip de nesimţire care îmbină în
chip atât de strâns voioşia şi firescul. Am să încerc să o schiţez aici.
De o parte avem Natura. „Codrul e frate cu românul“, „râul, ramul mi-e
prieten numai mie“ etc. – relaţia noastră cu natura (românească) pare o
legătură de destin istoric şi metafizic. De cealaltă parte avem Omul, fără
rest exprimat prin această nouă religie a distracţiei şi adrenalinei, pe care
imperiul mediatic şi răspândirea globalizării o fac nu atât inevitabilă, cât
obligatorie (pentru a defini normalitatea cetăţenească). Oamenii se duc la
iarbă verde pentru că preţuiesc natura (altfel, de ce ar face-o?). Cu toate
acestea, o distrug cu voioşie, fără să aibă sentimentul că fac ceva rău (dacă
l-ar avea, ar mai face-o?). Unde se rupe filmul? În inexistenţa, bine
mascată şi întreţinută de cultura mediatică şi instituţională a formelor fără
fond, a binelui comun.
Binele comun nu este o noţiune abstractă a ştiinţelor politice. Nu este o
realitate academică şi nici o creaţie a mediilor intelectuale. Binele comun
este al meu şi al tău. Este un tip de proprietate care este a tuturor, fără a
putea fi a cuiva anume. De el te poţi bucura cât timp nu încerci să îl separi;
şi îl poţi poseda numai atâta vreme cât nu cauţi să îl confişti. Binele comun
este, deci, atât spaţiul public, cât şi existenţa spaţiilor private, în toate
conexiunile lor. Binele comun înseamnă multe lucruri, toate familiare, la
îndemână tuturor şi depinzând de toţi: este curăţenia oraşului; este calitatea
traficului; este punctualitatea serviciilor; este lucrul bine făcut; este
prospeţimea aerului; este puritatea apei; este reţinerea de a sări la bătaie,
de a înjura, de a-ţi umili ori degrada aproapele; este liniştea mea (şi a ta);
este politeţea vânzătorilor, corectitudinea funcţionarilor, incoruptibilitatea
magistraţilor, a miniştrilor, a şefului statului; este politeţea ta (şi a mea);

186
este corectitudinea; este decenţa; este buna-creştere; este şcoala de calitate;
este scara blocului; este strada; este natura; este faţada caselor, integritatea
canalizării, starea stâlpilor, gardurilor, trotuarelor, bordurilor; este starea
băncilor din parc şi a băncilor în care ne ţinem banii; este soliditatea
monedei; este încrederea în stat, în oameni, în politicieni, în instituţiile de
drept public şi privat; este gunoiul pe care NU îl aruncăm în spaţiul public;
este curăţenia pe care o întreţinem; este liniştea de care ne înconjurăm
pentru a-l lăsa pe aproapele nostru în pace; este capacitatea noastră de a
face ceva pentru omul de lângă noi, care să fie neplătit, necerut,
nerecompensat; este bucuria de a trece nevăzut, după ce ai făcut un bine şi
satisfacţia de a vedea că cineva are folos de pe urma lucrului bine făcut de
tine; este certitudinea că nu eşti singur nici la bine, nici la greu, iar la rău
justiţia nu e o formă sadică de a chinui, ci o restaurare dreaptă a
solidarităţii violate. Binele comun este siguranţa că nu vei fi nici atacat pe
stradă, nici jefuit de tâlhari, nici umilit de cei puternici, nici aruncat la coş
de justiţie, nici călcat în picioare de stat.
Binele comun înseamnă încă multe alte lucruri, care, toate, atunci când
sunt bune, ne fac viaţa decentă şi bogată, iar când nu sunt, ne-o strică,
urâţesc şi scurtează (tuturor, nu numai unora). Binele comun este ceea ce
ne face să trăim bine, în timp ce absenţa lui ne face să trăim urât (nu doar
prost). Urât, nu doar prost – adică aşa cum trăim acum: fără încredere în
oameni, fără încredere în instituţii, ulceraţi de o invidie nesăţioasă faţă de
cei care reuşesc, animaţi de un dispreţ nemilos faţă de cei care pierd,
nepăsători faţă de natură, nesimţiţi faţă de semeni şi indiferenţi la blam.
Societăţile care recunosc şi identifică un bine comun prosperă pentru că
au putut dezvolta o cultură socială a încrederii, decenţei, bunei-creşteri şi
respectului reciproc. Societăţile care nu recunosc existenţa unui bine
comun decad şi se zbat în mizerie pentru că au dezvoltat o cultură socială a
neîncrederii, a nepăsării şi a nesimţirii. Să nu dăm, deci, vina pe
politicieni: răul începe cu noi, cei care distrugem natura, murdărim
străzile, facem irespirabile blocurile, transformăm în haznale spaţiile
publice şi ne umilim cu sete şi sadism semenii. Răul începe de la scara
blocului.
(8 mai 2008)

Note

187
 33. Acest articol nu trebuie înţeles ca fiind împotriva parlamentului.
34. Aceste articole nu trebuie înţelese ca fiind împotriva presei.
35. Aceste articole nu trebuie înţelese ca fiind împotriva nimănui anume.
36. Mahăr, cu sensul de şef, de mai mare peste alţii, vine din germanul der
Macher/die Macherin, care desemnează pe cel/cea care poate şi ştie cum să facă
lucruri, cel/cea care făcând se descurcă (die Macherei înseamnă intriga, sforăria,
combinaţia, dar şi cârpăceala, lucrul prost făcut – cam aşa cum fac, la noi,
descurcăreţii care încurcă pe toată lumea). Ştab înseamnă la noi şef, conducător,
persoană de vază şi provine din substantivul masculin german Stab, care înseamnă
băţ, toiag, vergea, baghetă, dar şi baston de mareşal şi stat-major. Grande, granzi
vine în uzul românesc din spaniolă, unde grande are sensul de membru al celei mai
înalte nobilimi (în latină, adjectivul grandis înseamnă mare, de mari proporţii, dar
şi important, însemnat, elevat, solemn, nobil, în vârstă, puternic).
37. Dau sursa ei, pentru că formula a trecut în folclor şi, odată cu originea, şi-a
pierdut şi contextul. Într-o scrisoare din 9 aprilie 1887, lordul Acton îi reproşa lui
Mandell Creighton, viitor episcop anglican al Londrei şi autor al unei istorii a
papilor (A History of the Papacy during the Period of the Reformation, 5 vol.,
1882–1894) pe care Acton o recenzase cu ocazia apariţiei volumelor 3 şi 4 (1887),
indulgenţa cu care judeca faptele mai marilor lumii, a papilor ori regilor. Resping
canonul dumneavoastră moral în judecarea celor care deţin puterea, spunea în
esenţă lordul Acton: „Responsabilitatea istorică trebuie să dea o replică lipsei de
responsabilitate juridică [a deţinătorilor de putere]. Puterea tinde să corupă, iar
puterea absolută corupe în mod absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna
oameni răi, inclusiv în situaţiile în care puterea lor se exercită prin influenţă şi nu
prin autoritate: la care trebuie să adăugăm tendinţa autorităţii de a-i corupe pe cei
care o deţin. Nu e erezie mai rea decât să crezi că funcţia îl sfinţeşte pe deţinătorul
ei. Cei care cred asta neagă şi catolicismul şi liberalismul, care se întâlnesc în
respingerea ideii că scopul scuză mijloacele“ („Acton–Creighton Correspondence“,
Selected Writings of Lord Acton, vol. II, J. Rufus Fears [ed.], Liberty Classics,
Indianopolis, 1985, p. 383).
38. PNL a decedat moral, decăzând din calitatea sa de partid istoric, atunci când
a început să semene, în practica sa parlamentară, cu PSD, iar guvernarea sa nu a
mai putut fi distinsă decât prin câteva nume de guvernările PSD anterioare.
39. PD, care provine din FSN, se poziţionează la centru-dreapta.
40. PSD nu poate fi distins prin nimic, la scară românească, de un partid de
centru-dreapta.
41. H.-R. Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale“, Flacăra,
nr. 1–2, 2002, p. 86.
42. Viorel Patrichi, „Masca lui Ianus şi mentalitatea «second hand»“, Rost, nr.
24, februarie 2005.
43. Fii bun până la moarte este, în traducere, titlul unui emoţionant roman de
Zsigmond Móricz (1879–1942), pe care l-am primit ca premiu la sfârşitul clasei a

188
şaptea.

189
 CAPITOLUL III
Anii urii (iunie 2008 – iunie 2010) şi până azi, în formă
continuată

43. SUPREMAŢIA TELEVIZIUNILOR, DEGRADAREA

POLITICULUI
Spuneam acum câteva săptămâni că, în ultimul an, ceva s-a schimbat
dramatic, deşi pe nesimţite, în felul în care se face la noi politica. Din
protagonist al politicii, cetăţeanul s-a transformat din ce în ce mai mult
într-un spectator. Politica a devenit un spectacol mediatic, dirijat de nevoia
politicienilor de a se alege şi de interesele trusturilor de presă, care, deşi
sunt economice în finalitate, se manifestă prin opţiuni politice atât ca
expresie, cât şi ca mijloc de realizare. Devenind rating politica a încetat să
mai fie politică: ea nu se mai bazează pe convingeri politice, pentru a se
exprima, şi nici pe formarea unei conştiinţe politice, pentru a funcţiona.
Televiziunile au preluat dezbaterea şi i s-au substituit. Din mijlocitori ai
dezbaterii publice, moderatorii au devenit actori, apoi formatori, iar din
formatori, sub influenţa intereselor patronilor şi a presiunilor politicii, s-au
transformat în deformatori de opinie.
În formarea ori deformarea opiniei, moderatorul ori postul de
televiziune a ajuns mai important şi decât politicianul invitat, şi decât
ideile dezbătute. Aşa cum câmpul politic este împărţit pe partide, mass-
media sunt cartelate pe patroni. Şi aşa cum opţiunile politice sunt grupate
ideologic, mesajul trusturilor de presă este structurat în funcţie de
interesele patronatului. Nu ideile politice fac agenda publică, ci interesele
de emisiune ale moderatorilor cu rating. Nu mai este vorba de spirit public,
ci de spirit parohial: şi nu al celor cu idei, ci al celor cu bani, poziţie,
mijloace şi interese. Puterea presei a devenit profitul ei şi se împarte
convenabil între cei care o fac şi cei pentru care se face. Presa, câine de
pază (al democraţiei)? Da, într-un fel: dar nu împotriva duşmanilor, ci în
favoarea beneficiarilor. Nu mai există nici inocenţă, nici prezumţie de
bună-credinţă: toată lumea ştie că fiecare va minţi, când îi va pica bine, pe
oricine.

190
 Acest cinism a fost iniţial generat de lipsa de caracter, dar a ajuns să fie
întreţinut ca standard profesional prin condiţionarea prosperităţii de
obedienţă. Cine vrea prosperitate trebuie să plătească în obedienţă. Ca să
nu fie respingătoare, obedienţa s-a deghizat, convenabil, în indignare:
avem numărul cel mai mare de moderatori indignaţi din toată presa
europeană, la un grad de aservire patronală disproporţionat mai mare. Cum
se poate vedea, indignarea este, şi ea, cartelată: ştii peste ce indignare vei
da în funcţie de postul pe care comuţi; indignările nu mai sunt personale,
sunt ale trustului de presă. În felul acesta, întreg mediul moral al
transmiterii şi comentării informaţiei s-a falsificat. În timpurile clasice ale
bunei-credinţe, dezinformarea era naivă şi se obţinea prin trunchierea
informaţiei. În timpurile totalitare ale relei-credinţe, dezinformarea era
brutală şi se făcea prin falsificarea ori suprimarea informaţiei.
Dezinformarea noastră, mai subtilă, e obţinută direct prin falsificarea
mediului moral de la care emană informaţia: suntem supuşi unei mistificări
de bună-credinţă morală atât de sistematice şi de enorme, încât sub
înrâurirea ei aproape că nu mai e nevoie nici de dezinformarea naivă, nici
de cea brutală. Fiind minţiţi în chiar sursa încrederii noastre morale,
ravagiile sunt mult mai mari decât cele produse prin înşelăciunea cognitivă
a dezinformării. Urmarea, asupra noastră, e sigură: neîncredere, cinism,
relativism, dezinteres, lehamite şi dispreţ. Soluţia, în ce-i priveşte, e
neclară.
Sursa acestei neclarităţi este dezertarea presei de la menirea ei.
Dintotdeauna, în timpurile moderne, aliatul cetăţeanului împotriva
abuzurilor puterii a fost presa. Presa noastră (independentă) a debutat bine
după 1989, dar a dat de bani după 2000. Astăzi, urmând unei evoluţii mai
generale, presa a devenit aproape numai televiziune, iar televiziunile,
cedând ispitei enormei puteri de manipulare a opiniei publice de care
dispun, înainte de a face presă, fac afaceri. Sau, mai degrabă, fac afaceri
prin intermediul facerii şi desfacerii presei. Cu ochii pe presă, politicienii
au descoperit că e în interesul lor să îi îndepărteze pe cetăţeni de politică.
Infantilizarea electoratului, utilă pe vremuri, nu mai putea fi obţinută,
pentru că nivelul de educaţie a crescut, iar informaţia e peste tot, te trage
de nas şi dacă vrei să o ignori. Electoratul, însă, poate fi în mod mult mai
profitabil distras de la politică dacă este continuu distrat. Scopul politicii a
devenit distragerea electoratului de la politică. Iar acest lucru se obţine (a)
prin transformarea politicii în spectacol; (b) prin transformarea

191
televiziunilor în vector politic unic; (c) prin transformarea anumitor
oameni politici în entertaineri la vedere şi ţinerea în culise, igienic sustraşi
ochiului public, a celor care trag sforile; (d) prin mutarea tuturor
dezbaterilor publice la televiziuni şi transformarea lor în spectacole de
divertisment.
Cum am putea lupta împotriva noii singurătăţi a cetăţeanului? Fireşte,
încercând să readucem televiziunile la menirea lor; ori încercând să
populăm cu „făpturi prietenoase“ spaţiul deocamdată vid dintre stat şi
individ. Dar cum, efectiv, este ceea ce trebuie să reiasă din dezbaterea
publică.
(5 iunie 2008)

44. TREI ANORMALITĂŢI ACCEPTATE CA NORMALITĂŢI

Actuala campanie electorală afişează ca fiind normale trei anormalităţi
vădite. Întâi de toate, preluarea luptei politice de către presa televizată.
Acest lucru a ajuns să fie considerat normal, mergând până acolo încât
singura arenă publică a politicii a devenit talk-show-ul (nu parlamentul),
unicul arbitru al dezbaterii publice a ajuns să fie moderatorul de talk-show
(nu opinia publică), singurii politicieni cu nume au devenit cei care ştiu să
se facă invitaţi la talk-show-uri (nu cei care, prin pertinenţă şi talent
politic, ajung să orienteze dezbaterea publică), iar televiziunile au căpătat
monopol pe informaţiile politice, ceea ce înseamnă că nu mai există altă
politică decât cea a televiziunilor. Parlamentul nu mai este locul dezbaterii
politice (dovadă că este cel mai adesea pustiu), opiniei publice i s-a
substituit moderatorul cu rating, pertinenţei politicianului cu discurs i-a
luat locul impertinenţa clănţăului cu tupeu (tipului „Corneliu Coposu“,
vechiul ideal, i-a luat locul tipul „Aurelian Pavelescu“, noua realitate), iar
ratingul a ajuns să facă politica. Politica cetăţeanului, deci, a dispărut. A
rămas, singură şi sigură de ea, arogantă şi dominatoare, politica trusturilor
de presă, care funcţionează potrivit regulii mafiote „cine domină
televiziunea, face opinia publică; cine aranjează jocurile, controlează
culisele“. Televiziunile nu mai sunt prietenul cetăţeanului, au ajuns să fie
controlorul, cenzorul, manipulatorul şi, în cele din urmă, înlocuitorul său
politic.
A doua anormalitate ţine de faptul că moderatorii cu opţiuni politice

192
transparente nu se mai străduiesc nici să fie neutri, nici sa îşi ascundă
partizanatele. Treptat, treptat, prin intoxicare zilnică, anomalii frizând
patologicul precum emisiunile unor Mihai Gâdea ori Mircea Badea au
ajuns să nu mai stârnească repulsie, au încetat să mai producă stupoare, au
început chiar să placă – pe scurt, au intrat în normalitate. Desigur, potrivit
unor standarde raţionale, această normalitate este anormală. Dar, cel puţin
pentru moment, această anormalitate a reuşit să se substituie cu succes
normalităţii. E o regulă a normalităţii ca oamenii cu obsesii să nu fie
consultaţi în evaluarea propriilor obsesii. La noi nu este aşa. Cornel
Nistorescu ori Victor Ciutacu, care au dezvoltat fixaţii maniacale
împotriva preşedintelui Băsescu, sunt consultaţi cu nonşalanţă în privinţa
actelor şi spuselor preşedintelui Băsescu. E ca şi cum ai cere pacienţilor
să-şi consulte medicii. La noi acest lucru a devenit normal, deşi el este
anormal în orice lume normală. Chiar şi emisiuni mai subtil manipulative,
cum este talk-show-ului moderat de Răzvan Dumitrescu, îşi vădeşte
opţiunea politică partizană prin predilecţia pentru anumiţi invitaţi, care nu
sunt reprezentativi decât pentru agenda moderatorului, nicidecum pentru
dezbaterea politică normală. Aurelian Pavelescu, Lucian Bolcaş, Şerban
Nicolae, Ion Ghişe şi aproape toţi invitaţii săi spun, în orice împrejurare,
un singur lucru: cel pe care moderatorul îl gândeşte, dar, pentru eficacitate
mediatică, nu îl spune direct, ci îi lasă pe invitaţii săi permanenţi să o facă.
Astfel, moderatorii nu mai asigură cadrul dezbaterii îi fixează autoritar
agenda. Iar agenda, care pe vremuri era ascunsă, e acum la vedere.
În fine, cea de a treia anormalitate ambalată ca normalitate este
consensul format în jurul ideii că orice face preşedintele Traian Băsescu e
rău, e greşit, e împotriva Constituţiei, iar acţiunile PDL sunt fie nule, fie
incompetente, fie nocive – deci orice mobilizare împotriva lor e justificată.
Neutralitatea a devenit sinonimă cu favorizarea celor care se opun PDL-
ului, ca „partid al lui Băsescu“. Orice ar spune, Băsescu e de ocară; orice
ar face, PDL e fantoşă. Consensul în jurul acestui exces ţine de logica
stigmatizării, care pretinde ca faptul de a fi ceva să facă inutilă analiza şi
de prisos judecata: evreul e rău ca evreu, Băsescu e rău ca Băsescu (la fel
PDL). Această anomalie trece acum drept normalitate. În mod straniu,
breasla jurnaliştilor e perfect acomodată acestei perversităţi, dovadă că
nimeni (cu excepţia unor outsideri) nu se ridică împotriva aberaţiei. Însă,
din punctul de vedere al luptei politice, distorsionarea e magistrală:
lucrarea „Celor 322“ de ieri merge azi înainte prin comentatorii politici de

193
serviciu, cu o eficacitate pe care tentativa de a-l suspenda pe preşedinte de
acum un an nu o avusese, pentru că era EVIDENT partizană politic. Acum
partizanatul politic este ascuns nu de grija de a-l travesti, ci de faptul că nu
mai este al politicienilor, ci al comentatorilor politici, şi este general. Cine
ar striga că aceştia mint, ar fi imediat dovedit de minciună, dar nu prin
raportarea la fapte, ci prin invocarea consensului! Dovadă că sunt epoci în
care strigătul „împăratul e gol!“ nu mai convinge pe nimeni, fără ca toţi să
fie cumpăraţi – e suficient ca majoritatea să fie hipnotizată. De fapt, ce s-a
întâmplat? S-a întâmplat că s-a produs o deplasare a centrului, care face ca
opinia „Traian Băsescu e scelerat“, care fusese extremă faţă de vechiul
centru (cel normal), să pară descriptivă şi normală raportată la noul centru,
care nu este altul decât vechea extremă, spre care centrul vechi a fost
translatat prin forţa manipulării.
Este „meritul“ televiziunilor de a fi impus subliminal ca normale trei
anormalităţi patente: anormalitatea că e firesc ca televiziunile să se
substituie politicii, iar din cetăţeni să facă telespectatori de divertisment;
anormalitatea că ar fi normal ca moderatorii şi comentatorii să fie
partizani; în fine, anormalitatea că ar constitui o marcă de normalitate să
fim cu toţii, din principiu, împotriva lui Traian Băsescu şi contra PDL. Ei
bine, nu suntem! Refuzăm consensul obţinut prin falsificarea centrului.
(12 iunie 2008)

45. MIZA ALEGERILOR ŞI LOGICA ALIANŢELOR

Nicolae Văcăroiu, vicepreşedinte PSD şi preşedinte al senatului, a
dezvăluit în vinerea dinaintea turului doi al alegerilor locale care este
strategia PSD pentru viitor: „Domnul Traian Băsescu încalcă tot mai des
Constituţia. Dacă continuă pe această linie, poate avea şi surpriza unei noi
suspendări“. Deci, deşi preşedintele încalcă frecvent Constituţia, PSD nu
reacţionează deocamdată (ceea ce îl face complice), aşteaptă însă
momentul potrivit (ceea ce arată că nu de Constituţie îi pasă, ci de
eficacitatea loviturii politice). Potrivit PSD, momentul potrivit pentru
suspendarea preşedintelui este imediat după aflarea rezultatului alegerilor
generale. Căci, argumentează acelaşi Văcăroiu, riscul de a nu avea un
guvern PSD e mare: „e greu ca un [singur] partid să treacă peste 50%“.
Prin urmare, „domnul Băsescu trebuie să se aştepte şi la surprize“.

194
Surpriza este suspendarea. Scopul nu este apărarea Constituţiei, ci, în mod
explicit, încercarea de a-l împiedica pe preşedintele recalcitrant să
numească un prim-ministru care nu convine PSD. Odată preşedintele de
drept suspendat, cel care salvează PSD de riscul de a nu rata încă o dată
guvernarea este, fireşte, preşedintele interimar, adică Nicolae Văcăroiu,
care „numeşte prim-ministrul“. Rezultă un guvern PSD. Cum va guverna
PSD? Simplu. Nici fruntaşii PSD, nici fruntaşii PNL, nici fruntaşii PC nu
ascund faptul că se vor alia (iar UDMR va întări oricând pe cel mai
puternic). Spune Nicolae Văcăroiu: „în momentul în care reuşim să facem
după alegeri o alianţă şi avem o majoritate, de peste 50%, va fi greu pentru
Traian Băsescu să desemneze un prim-ministru pe care îl vrea el şi să
meargă cu un guvern minoritar. În orice caz, PD-L se va duce undeva la
limita a 20%, nu mai mult“. Restul de procente electorale, în planurile lui
Nicolae Văcăroiu, sunt sigure: ele vor reprezenta, renăscută şi confirmată
de alegeri, coaliţia deja cunoscută a „Celor 322“.
Această analiză, în cinismul ei, exprimă perfect atât lecţia acestor
alegeri, cât şi logica alianţelor politice care, în ultimii patru ani, au făcut şi
desfăcut câmpul politic. Dacă privim harta politică de azi a judeţelor,
vedem că, aşa cum au pronosticat artizanii Alianţei D.A. în 2004, PD şi
PNL formează şi în momentul de faţă, dacă ar mai fi împreună, cel mai
important partid din ţară, ilustrând faptul că electoratul a trecut, cu o
majoritate sensibilă, de la stânga la dreapta (definiţiile sunt româneşti, nu
absolute). În schimb, PSD a pierdut întâietatea. Pentru PSD, fiind vital ca
PD şi PNL să nu stea împreună, decizia premierului Tăriceanu de a
distruge Alianţa D.A., urmând astfel interesele lui Dinu Patriciu (legate,
cum ştim, de PSD), a fost salvatoare. În acest mod, ironie a sorţii, partidul
istoric PNL a fost cel care a oprit declasarea PSD şi a stopat orientarea
spre dreapta a electoratului.
În termeni de partide, expresia destrămării Alianţei D.A. a fost apariţia
PDL, iar tentativa de a neutraliza puterea preşedinţiei şi de a prelua de la
aceasta toată puterea executivă au fost ilustrate prin suspendarea
preşedintelui – formidabil instrument de luptă, comparabil cu mineriadele.
Deşi eşuată, tentativa de suspendare a pecetluit limitele puterii
preşedintelui şi a consfinţit actuala logică a alianţelor. (i) Preşedintelui i s-
a impus să se conformeze: el sau face jocul altora, caz în care este
considerat constituţional şi este lăsat în pace; sau joacă, dar atunci e
ameninţat cu neconstituţionalitatea şi eliminarea din joc. (ii) Iar alianţa

195
alternativă la fosta Alianţă D.A. constă în cuplarea strategică a PSD cu
PNL, cu sprijinul oportunist al PC şi al cui s-o mai nimeri. Astfel, criteriul
politic de separare după ideologii (dreapta şi stânga) a fost abandonat în
favoarea criteriului de putere, care, chemat să ofere oportunităţi intereselor
economice ale aliaţilor, este întotdeauna venal. Ideologia a fost înlocuită
prin profitabilitate, iar afinitatea electivă prin sete de putere şi interes nud.
În mod limpede, există doi învingători şi mai mulţi sforari. PSD, prin
ruperea Alianţei D.A., a reuşit să îşi păstreze o poziţie aproape centrală,
din care, altminteri, ar fi fost, prin logica maturizării electoratului,
decăzută. PNL, cu o mare abilitate, a reuşit să îşi adjudece din electoratul
Alianţei D.A. un electorat de manevră, remarcabil de orb la manevrele prin
care a reuşit să o rupă. Dinu Patriciu, prin subordonarea PNL şi acapararea
culiselor, a dovedit că un particular faraminos de bogat poate împinge
politica unei ţări în orice direcţie doreşte, în mult mai mare măsură decât o
poate face un şef de stat (dacă e responsabil şi nu abuzează; dacă e
iresponsabil, are oricând la dispoziţie abuzul). Din destrămarea Alianţei
D.A. şi regruparea partidelor sub semnul „Celor 322“, au de câştigat toţi
oligarhii care, prin puterea televiziunilor pe care le controlează şi cu
ajutorul banilor cu care le lipesc jurnaliştilor buzele, au învăţat să participe
profitabil la jocul politic într-un grad nemaivăzut până acum, la noi.
Dovadă că la aceste alegeri singurii doi actori care NU au avut de partea
lor neutralitatea nici unei televiziuni, publice ori private, au fost Traian
Băsescu, preşedintele republicii, urât de toţi teleaştii în direct şi la ore de
maximă audienţă, şi PDL, cel mai mare partid de centru-dreapta,
ridiculizat şi minimalizat de toţi moderatorii, ceas de ceas şi în proporţie
de masă.
Faptul că electoratul nu a simţit acest dezechilibru flagrant face sistem şi
cu rezultatul alegerilor, şi cu succesul alianţei PSD–PNL, şi cu impasul în
care se află puterea cetăţeanului de a controla ori modera ceea ce, când are
mintea subjugată, nu poate nici înţelege, nici critica.
(19 iunie 2008)

46. JUSTIŢIA, POLITICA ŞI O VICTORIE TÂRZIE

În 2002, Daniela Buruiană, pe atunci vicepreşedinte PRM şi vicepreşedinte
al Comisiei parlamentare de control a SRI, era un om influent prin poziţie

196
şi temut prin comportament. Semnul cel mai limpede al puterii care
decurgea din această influenţă era acela că, la televizor ori în imundele
publicaţii PRM, deşi porcăia pe toată lumea, nimeni nu reacţiona. Părea
inamovibilă în putere şi imună la orice sancţiune. Oricum, justiţia părea să
îi stea la picioare, deoarece din partea ei primea numai impunitate. Ca stil,
era copia fidelă a lui Corneliu Vadim Tudor: la fel de brutală în limbaj, le
fel de primitivă în gândire, la fel de extremistă în atitudine. Afecta relaţii
privilegiate cu serviciile secrete, părea să cunoască dosarul fiecăruia, îşi
ameninţa victimele cu informaţiile de care dispune, promitea dezvăluiri
incendiare împotriva cui îi căşuna, îşi zugrăvea cu ură adversarii şi îi
înfricoşa cu dezvăluiri nimicitoare. Judecând după violenţa limbajului, ai fi
zis că, dacă i-ar fi stat în putere, ar fi arestat jumătate din ţară şi ar fi
împuşcat pe loc societatea civilă, pe care o ura activ, birjăreşte şi cu obidă
de temnicer. În toate, urma fidel, servil şi arogant programul PRM.
Deşi nulă intelectual şi ineptă politic, Daniela Buruiană a făcut după
1990, prin huliganism şi în siajul extremismului, o formidabilă (şi prin
nimic meritată) carieră politică. Între 1990 şi 1992 a fost deputat din partea
FSN, pe care l-a trădat încă pe când îl reprezenta în parlament, deoarece în
1991 a devenit membru în Comitetul Director al PRM (să nu ne mirăm,
însă: PRM a fost fiul natural şi protejat al primului FSN). Din 1996 până în
decembrie 2007, când a fost exclusă din PRM, s-a manifestat gălăgios ca
unul dintre cei mai brutali şi extremişti deputaţi ai acestui partid. Între
1996 şi 2004, timp de două legislaturi, Daniela Buruiană a fost membru şi
vicepreşedinte al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi
Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI,
poziţie din care a proferat cele mai iresponsabile insanităţi împotriva
inimicilor ei, politici ori ba, pe care îi acuza invariabil de trădare şi
venalitate. Şi Vadim Tudor făcea la fel. Dar ceea ce era specific acestui tip
de terorism public, în cazul deputatei Daniela Buruiană, era invocarea
serviciilor de informaţii din poziţia de parlamentar care le controlează:
Daniela Buruiană a fost membru apoi vicepreşedinte al Comisiei
parlamentare de control a SRI din 1996 până în 2004, iar din 2004 până în
2007 a fost secretar al Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi senatului
pentru exercitarea controlului parlamentar asupra SIE – unsprezece ani de
proximitate, de pe poziţii de control, cu serviciile!
În tot acest timp Daniela Buruiană a ameninţat, a injuriat şi a calomniat
invocând informaţiile deţinute de la SRI şi SIE, iar acestea, în mod straniu

197
şi suspect, au tăcut. SRI şi SIE şi-au făcut un enorm deserviciu public prin
tăcerea pe care au păstrat-o. Era ca şi când fie i-ar fi admis acuzaţiile, fie ar
fi acceptat că sunt făcute în numele lor, fie le-ar fi fost teamă de ea. Prin
această tăcere, serviciile au întărit impresia că deputatul PRM Daniela
Buruiană este şi influent, şi informat, şi puternic. Deci, de temut.
Acesta este contextul în care, în 2002, Daniela Buruiană i-a acuzat pe
trei dintre membrii de atunci ai Colegiului CNSAS (pe Andrei Pleşu, pe
Mircea Dinescu şi pe mine) că sunt membri ai unor servicii secrete străine
ostile României şi că au vândut dosare de la CNSAS în străinătate. Am
hotărât, exasperaţi, să o dăm în judecată (apărător ne-a fost George Muşat),
deşi era notoriu că şeful ei de partid şi de huliganism politic, Corneliu
Vadim Tudor, în ciuda tuturor enormităţilor şi mârşăviilor pe care le-a
proferat şi în pofida atacurilor la care s-a dedat, nu fusese niciodată
sancţionat legal. Prin urmare, exista deja o tradiţie de impunitate pentru
huliganismul „marca PRM“, prin care justiţia păruse să admită că există
calomnii şi calomnii: iar împotriva celor proferate de PRM nu există
protecţie nici prin sancţionarea infractorului, nici prin protejarea onoarei
victimei.
Procesul cu Daniela Buruiană a durat şase ani. S-a judecat de şase ori.
Prima oară, a fost câştigat în prima instanţă, apoi în apel. Acuzata a făcut
recurs, iar instanţa i-a dat dreptate şi, în mod misterios, a decis să retrimită
dosarul să fie rejudecat în fond. Încă o dată, s-a judecat în primă instanţă, a
fost câştigat; în apel, a fost câştigat. Acuzata a făcut din nou recurs, iar la
această judecată, în fine, decizia completului de judecată, de astă dată,
definitivă şi irevocabilă, a fost împotriva ei. Instanţa a decis că Daniela
Buruiană a calomniat. Implicit, s-a arătat că aceasta a minţit atunci când,
de la înălţimea şi cu autoritatea poziţiei sale de deputat PRM şi
vicepreşedinte al Comisiei parlamentare de control a SRI, a invocat
serviciile ca să acuze trei cetăţeni români nevinovaţi de spionaj şi de
trădare.
Cum pentru a dovedi un lucru atât de simplu justiţiei i-au trebuit şase
ani şi cum huliganii din PRM par a avea în continuare imunitate (să ne
amintim că agresorii din 18 decembrie 2006, între care se afla Daniela
Buruiană, nu au fost niciodată sancţionaţi de colegii lor parlamentari), mă
întreb: oare Daniela Buruiană a pierdut în fine procesul pentru că nu mai
este nici vicepreşedinte PRM, nici secretar al Comisiei parlamentare de
control al SIE?

198
 Justiţia noastră e neliniştitoare şi când face dreptate.
(3 iulie 2008)

47. RATINGUL ŞI CONSIMŢĂMÂNTUL MORAL

Trecând în revistă cu mai mulţi prieteni din Occident cele mai inepte
emisiuni de televiziune de la noi, am constatat că toate copiază un format
străin. Am întrebat: şi emisiunea cu Valentin Stan, cu interpelările sale
birjăreşti – despre care credeam că sunt specificul patologic al omului? Da,
există una in Spania. Şi aberaţia creată de Mircea Badea – despre mârlănia
căruia credeam că e unică? Da, mi s-a spus, copiază şi ea un format
existent în mai multe ţări occidentale. Am rămas perplex. Vasăzică, prin
imitaţie, suntem la fel de nebuni ca occidentalii, şi anume de o nebunie
care o copiază pe a lor. Dar, m-am întrebat, suntem oare nebuni în acelaşi
fel? Judecând doar după consecinţe, nebuniile noastre par să fie mai nocive
decât ale lor. E limpede de ce: în definitiv, ţările lor arată mult mai bine
decât a noastră, iar societăţile lor sunt mult mai respirabile decât este a
noastră. Nouă, îmi vine să cred, ne face mult mai mult rău abandonarea
oricărei forme de politeţe publică decât lor, care au o solidă tradiţie a
decenţei publice în spate; iar replierea moderatorilor şi comentatorilor
noştri pe formula agresivităţii nude (uneori şi tâmpe) ne dizolvă ca
societate şi ne împiedică să ne coagulăm în jurul unui bine comun, într-o
măsură incomparabil mai mare decât îi împiedică pe occidentali acelaşi
lucru.
Explicaţia este că noi avem de construit o societate, în timp ce ei, pe a
lor, o au deja şi construită, şi bine constituită, şi remarcabil consolidată.
Prin emisiuni năroade, ei îşi pot doar dăuna: căci, dacă ar dori să-şi
distrugă societăţile pe care le au, occidentalii ar trebui să lupte cu
soliditatea tradiţiei şi cu tăria moravurilor publice, ceea ce nu e lucru de
şagă. În schimb, nouă, emisiunile năroade nu ne dăunează, pe noi ne
distrug de-a dreptul: pentru că ne împiedică să ne constituim ca societate
bine rânduită; pentru că ne fac inapţi să identificăm un bine comun; pentru
că stimulează în noi instinctele joase şi deriziunea, şi pun surdină
seriozităţii, atrofiind simţul civic. Chiar dacă formatul celor mai cretine
emisiuni TV este importat din Occident, între noi şi ei există această
diferenţă esenţială: răul care pe occidentali îi descumpăneşte, pe noi ne

199
distruge. Iar motivul, cum am spus, e acela că prin puterea tradiţiei civice,
virtuţile publice, care lor (încă) le prisosesc, nouă ne lipsesc (cu
desăvârşire).
Revin însă la întrebarea iniţială: admiţând că nebunia anumitor emisiuni
de televiziune provine dintr-un format importat, suntem oare nebuni în
acelaşi fel cu occidentalii de la care le-am copiat? Răspunsul e NU. Nu ne
separă doar tradiţia civică, ci şi reţinerea individuală, adică o virtute care
ţine de aluatul nostru moral, care e alunecos, imprevizibil şi abisal. „Simţ
enorm şi văz monstruos“ nu este o licenţă poetică despre o noapte
exasperată a unui personaj literar, ci este registrul cotidian al raportării
noastre la lume. Traficul nostru rutier este aiuritor pentru că şoferii noştri
simţesc enorm, iar reacţiile noastre obişnuite sunt monstruoase, pentru că
felul în care vedem lumea e dus în exces. La formatul idiot al emisiunilor
de care am pomenit trebuie, deci, să adăugăm şi ingredientul agravant al
acestui „simţ enorm şi văz monstruos“, care scoate din normal chiar şi
anormalitatea. La noi, nimic nu are limită (decenţa cu atât mai puţin). Şi,
după cum (ori pentru că) nimic nu rezistă, totul (ni) se poate întâmpla:
astfel că nu suntem scutiţi de nici o surpriză, oricât de proastă; şi oricând
suntem pândiţi de regres ori de recădere – un alt fel de a spune că
acumulările noastre nu creează tradiţie, ci doar aglomerări.
În semnalarea pe care am făcut-o, a copierii unor emisiuni TV inepte,
lucrul care ar trebui să ne pună pe gânduri nu este atât imitarea servilă (şi
ea de condamnat), ci contribuţia noastră la aceste inepţii: excesul, injuria
groasă, lipsa oricărei limite, dispreţul compact pentru decenţă, dispreţul
neruşinat faţă de onoare şi nepăsarea iresponsabilă faţă de simţul comun.
Dacă aceste defecte ar fi doar ale celor care realizează emisiunile, poate că
nu ar fi atât de grav. Cu adevărat îngrijorător, însă, este faptul că anume
aceste emisiuni golăneşti înregistrează ratingul cel mai mare, interesul cel
mai activ, aprobarea cea mai trepidantă. Fiind vorba de emisiuni care
trăiesc din stimularea naturii umane celei mai joase, frecventarea lor
implică nu doar zapare, ci şi aprobare; nu doar informare, ci şi
consimţământ. Ratingul ridicat indică un nivel mărit al contaminării cu
produse morale nocive. Cei care se amuză cu Mircea Badea se lasă de fapt
murdăriţi de caracterul moralmente inacceptabil al miştocăriilor sale, iar
cei care participă la „interpelările“ lui Valentin Stan se lasă înjosiţi de
agresivitatea mârlănească a „poantelor“ lui. Oricine îi frecventează şi le
face ratingul îi aprobă şi consimte la răul public pe care îl comit. Iar acest

200
rău nu este un viciu privat, ci este contrariul unei virtuţi publice. Or, răul
astfel dobândit invalidează progresul asociat virtuţii contrare: fără această
virtute publică, noi nu putem deveni societate, rămânem turmă. Mai mult,
formaţi de viciile lor, nu mai putem nici măcar spera să redevenim cândva
o comunitate decentă, care preţuieşte adevărul şi buna creştere. Rămânem
în registrul jos a ceea ce ne înjoseşte.
(10 iulie 2008)

48. ÎNCĂ O ŞANSĂ RATATĂ

Răspunsul meu la scrisoarea deschisă pe care mi-a adresat-o Herta Müller
şi-a ratat ţinta: nu a reuşit să declanşeze o dezbatere nici asupra statutului
public al informatorului care nu a făcut crime, nici asupra valabilităţii
punctului de vedere adoptat de ICR, acela al obligaţiei asumării, de către
instituţiile liberale, a unei poziţii de neutralitate morală. Deşi ultima
chestiune ar fi putut fi readusă în discuţie prin declanşarea scandalului
legat de expoziţia „Freedom for Lazy People. Un omagiu adus streetart-
ului românesc (18–25 august 2008)“, organizată de ICR New York,
nimeni, dar riguros nimeni nu a observat că reproşurile aduse Institutului
Cultural Român de către autorii denunţului poliţienesc erau făcute din
perspectiva ideii că o instituţie a statului român ar trebui să sprijine „arta
naţională“, „arta decentă“, „arta cuviincioasă“ etc. În strategia cu care am
relansat activitatea ICR în 2005, am dezavuat în mod explicit această
perspectivă: aceea că instituţiile de cultură ale statului trebuie să aibă o
agendă, în funcţie de care să împartă activitatea cetăţenilor-artişti în
„bună“, dacă arta lor e considerată „naţională“, şi „rea“, dacă arta lor
displace celor care se cred depozitarii „naţionalului“ în cultură. Am vrut să
scot cultura de sub „naţionalizarea“ abuzivă la care a fost supusă de către
statul comunist, pentru care valoare poate avea numai ceea ce este
recunoscut în mod oficial.
Nu e nici o inovaţie în poziţia pe care am adoptat-o: este reafirmarea
neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal, teză bine-cunoscută
teoriei politice clasice, pe care marxismul o declară „ideologie“ şi, deci, o
consideră falsă, iar multiculturalismul, pe urmele lui, o consideră nu doar
falsă, ci de-a dreptul reacţionară (multiculturalismul susţinând teza că
statul trebuie să adopte explicit agenda „progresiştilor“). Dezbaterea la

201
care speram să putem participa ar fi trebuit să examineze, prin argumente
pro şi contra, dacă principiul neutralităţii morale a instituţiilor statului
liberal, aşa cum l-am aplicat în cazul Antohi–Hoişie, a fost bine aplicat.
Cazul scandalului artificial provocat la ICR NY de câţiva membri ai
diasporei româneşti (care invocă eticul şi esteticul, dar nu ezită să cheme
poliţia pentru a-şi impune opiniile) mi-a întărit convingerea că opţiunea
mea este corectă şi că instituţiile de cultură nu trebuie nici să favorizeze
formulele artistice care coincid cu gusturile conducătorilor lor, nici să le
defavorizeze pe cele contrare. ICR trebuie să fie un partener neutru pentru
toate formulele artistice viabile. Nu este nici avangardist, nici
tradiţionalist. Se străduieşte să fie aşa cum se prezintă oferta artistică
(valoroasă).
Putem generaliza acest principiu la cazul Şcolii de vară de la Berlin şi la
ansamblul societăţii româneşti? Înseamnă neutralitatea morală pe care am
invocat-o, şi care, în viziunea mea, nu este altceva decât neutralitatea tipică
a statului liberal clasic, adoptarea unei poziţii amorale? Acesta este punctul
de vedere al Hertei Müller. Respect acest punct de vedere: dar poate fi
maximalismul etic morala publică a unei instituţii care produce efecte
practice, atunci când nici legile speciale, nici Constituţia nu stipulează
acest lucru? Sunt două posibilităţi: dacă da, atunci legea lustraţiei este
inutilă – practica ei ar decurge din chiar aplicarea acestui maximalism
moral. Dar toată lumea declamă necesitatea unei legi a lustraţiei! De ce?
Răspunsul e unul singur: deoarece nu este deloc evident că e bine ca
instituţiile să facă morala care le place conducătorilor lor, după plac: în
statul de drept, trebuie să o poată face numai după lege. Anticomuniştilor
le place morala care îi exclude pe comunişti. Dar dacă sunt la putere
neocomuniştii, am aproba decizia lor de a-i favoriza numai pe
simpatizanţii comuniştilor? L-am criticat pe Ion Iliescu pentru că a încălcat
neutralitatea instituţiilor statului de drept. Am făcut-o pentru că nu era de-
al nostru, pentru că era comunist sau pentru că încălca un principiu de
drept? În ce mă priveşte, răspunsul e clar: faptul că era comunist era
important, dar nu era sancţionabil legal; faptul că nu era de-al meu era
secundar; vina lui clară era aceea că distrugea prin partizanatul său
încrederea în statul de drept, impunând instituţiilor să adopte agenda sa
politică şi morală. Ca om politic, Ion Iliescu îmi displace profund; ca om,
îmi e indiferent. Dar asta, într-un stat de drept, nu înseamnă nimic. Până să
fie condamnat pentru că a fost un înalt activist comunist (proiect utopic, în

202
absenţa unei legi a lustraţiei), el trebuie condamnat pentru că a făcut rău,
potrivit legii, adică pentru mineriade, pentru imixtiunea în justiţie în
chestiunea restituirii proprietăţilor, pentru ordinul de a nu se da CNSAS
dosarele şi aşa mai departe.
Speram într-o dezbatere, din care să pot şi să putem învăţa. Cât m-am
înşelat! Ceea ce am primit, în locul dialogului, a fost un val de ură
personală, o instigare la terfelirea persoanei mele fizice (care a inclus şi
batjocorirea tatălui meu, mort de 23 de ani), care m-a îngheţat. În deplină
imparţialitate, aceste atacuri au fost făcute la adăpostul anonimatului, pe
forumuri (cu două excepţii penale, Victor Roncea şi Andrei Bădin).
Singura polemică civilizată a venit din Germania! Dacă cineva vrea să
înţeleagă răul de care suferim, să înceapă cu acest rău, care, poate, explică
tot restul: setea de a-i batjocori fără milă pe semenii noştri cu care suntem
în dezacord; în loc de a-i convinge, dorinţa de a-i desfiinţa; în loc de a le
vorbi, dorinţa de a-i strivi. Etica noastră socială? Să ne bem unii altora
sângele – fără să ne dăm numele, dacă se poate.
(31 iulie 2008)

49. CUM FACE PRESĂ CEL MAI APRECIAT JURNALIST

ROMÂN
Cristian Tudor Popescu a simţit nevoia să se pronunţe şi el în chestiunea
poneiului roz („Scandalul boului bej“, Gândul, 11 august 2008). A făcut-o
în stilul său caracteristic: apodictic, brutal, simplist şi mustind de
ranchiună. Iată raţionamentele şi afirmaţiile sale. Scandalul creat în jurul
ICR NY de NY Magazin, preluat apoi de Antena 3 printr-o uriaşă
mobilizare mediatică, nu ar fi decât „aşa-numitul scandal al poneiului roz“.
Nu se suflă o vorbă de minciunile proferate, de falsurile flagrante, de
linşajul mediatic. Nu. Pentru dl Popescu, totul nu este decât o furtună într-
un pahar. Paharul este mediul intelectual. Mediul intelectual nu are
legătură cu viaţa reală. Viaţa reală este formată, în viziunea dlui Popescu,
din tractorişti, lucrători prin aşchiere, asistente medicale şi producători de
bere. Intelectual autentic, ni se spune, este cel care aplică raţionamentele
asupra realităţii. După tonul articolului nu putem avea nici un dubiu că din
această categorie face parte dl Popescu. Intelectuali care doar îşi zic aşa
sunt toţi ceilalţi. Despre aceştia dl Popescu ne informează că au în cap tot

203
atâta intelect cât un bou bej. Ne sunt furnizate două ilustrări ale
intelectualilor care sunt de fapt boi bej: cei care, denunţând expoziţia, au
văzut antisemitism în zvastica de pe crupa poneiului roz şi cei care,
organizând-o, s-au apărat de aceste acuzaţii, producând ceea ce dl Popescu
numeşte „afirmaţii cu specific intelectual“ (pentru care nu are decât
dispreţ).
Argumentul împotriva primilor este că ignoră contextul. Contextul este
crupa poneiului, care îi aminteşte dlui Popescu „de obiceiul naziştilor de a
ştampila pe buci târfele cu care se culcau“. Argumentul împotriva celor
care s-au apărat de acuzaţia de antisemitism este dublu. În primul rând,
aceştia sunt „gorilele“ preşedintelui Băsescu, deci tratamentul de anchetare
politică a acestora este justificat. În al doilea rând, „gorilele“ preşedintelui
nu sunt de fapt preocupate de management cultural, ci de obţinerea
sinecurilor, de coeziunea găştii. Din acuzaţia că managementul nu este
veritabila lor preocupare, rezultă că prin „aşa-zişi intelectuali“ dl Popescu
îi are de fapt în vedere pe intelectualii de la ICR. Ne sunt furnizate şi alte
informaţii: „d. Patapievici, în toate luările de cuvânt publice, este un
badigard feroce, din toate poziţiile, al dlui preşedinte“. Prin urmare,
„băsescianul cu papion“ degeaba „se plânge că e «lucrat politic», ca
ultimul parlamentar chemat la DNA“. Deşi esopic construită şi pieziş
exprimată, sugestia dlui Popescu este că activitatea ICR e animată de
motivaţii joase, mercantile şi clientelare. Aşadar, boii bej sunt şi cei care
au acuzat ICR de antisemitism, şi intelectualii de la ICR care au negat
acuzaţiile.
Acestea sunt afirmaţiile dlui Popescu. Există şi o soluţie: acceptarea
întregului scandal ca pe o consecinţă firească a ceea ce sunt intelectualii de
la ICR (nişte „aşa-zişi“ şi nişte „gorile“). Ei sunt în fond responsabili şi de
campania de presă orchestrată împotriva lor, şi de politizarea cazului, şi de
minciunile proferate. De ce? Pentru că, dincolo de vini, pur şi simplu au
meritat-o. În viziunea dlui Popescu, chiar dacă a fost argumentat cu inepţii,
scandalul era de aşteptat: la aşa „aşa-zişi“, aşa reacţie. În concluzie, deşi
nevinovaţi în chip direct, oricum şi-au meritat-o.
Textul dlui Popescu şochează prin iraţionalitate. Totul este fals, arbitrar,
aberant, mincinos ori calomnios în această construcţie. Reducerea
scandalului la cazul poneiului roz e arbitrară; trecerea sub tăcere a
campaniei de presă e mincinoasă; definiţia intelectualului e arbitrară;
exemplul cu obiceiul naziştilor de a ştampila târfele este o aberaţie;

204
afirmaţia privitoare la sinecuri e calomnioasă; constatarea că l-aş apăra pe
preşedinte „în toate luările de cuvânt publice“ şi „din toate poziţiile“ este
falsă; afirmaţia că i-aş fi un „badigard feroce“ e şi mincinoasă, şi
calomnioasă. Şi aşa mai departe. Nu putem omite injuriile, care constituie
adevărata osatură morală a acestui articol. Intelectualii care scapă definiţiei
dlui Popescu sunt boi; intelectualii care l-au sprijinit pe preşedinte sunt
„gorile“; etc.
În concluzie, dl Popescu nu informează, ci dezinformează; nu produce
raţionamente, ci însăilează resentimente; nu contribuie la înţelegerea
situaţiei, ci, prin substituirea faptelor cu sentimentele sale, contribuie la
încâlcirea ei. Dl Popescu nu este un jurnalist, ci un propagandist al
propriilor senzaţii, reacţii şi impresii. Stilul este pe potriva acestei
imposturi: violent şi brutal. Retoric vorbind, pentru a-i face pe cititori să îi
înghită interpretările, dl Popescu are nevoie ca faptele să fie convenabil
deformate printr-o explozie stilistică deopotrivă truculentă şi atrăgătoare.
Viciul moral al acestui stil este că te face complice cu el. El are efect
deplin numai asupra celor care au acceptat premisele morale ale falsificării
jurnalistice: prezentarea interpretărilor cele mai idiosincratice sub formă de
fapte solide, verificate, indiscutabile. Frauda dlui Popescu nu este că, în
fondul său, el nu este decât un propagandist; frauda sa este aceea de a ne fi
minţit optsprezece ani că este jurnalist şi de a ne fi convins cu succes de
acest lucru. Stilul său are nevoie de violenţă pentru a ne face să uităm că
faptele sunt prestidigitate şi distorsionate. Victoria lui este eşecul societăţii
româneşti.
Ca de obicei, dl Popescu nu rezolvă problema: o transformă într-o
răfuială personală, din care iese triumfător prin forţa combinată a unui stil
de bătăuş, care vrea să trosnească, cu o gândire de carnasier, care caută
doar sânge. La dl Popescu nu lucrurile ori instituţiile ori mecanismele
contează, pentru că lucrurile nu pot fi făcute să geamă, instituţiilor nu li se
pot zdrobi oasele, iar mecanismele nu pot fi ghilotinate. El are nevoie de o
victimă vie, de o vivisecţie. Precizia anatomiei nu îl interesează decât din
perspectiva autopsiei practicate pe viu. Dl Popescu e crud, crezând că e un
ascet al rigorii. Se delectează în cruzimile brutalităţii, deoarece crede că
nici o soluţie nu e definitivă dacă nu musteşte de sânge. El confundă
rigoarea cu cruzimea, deoarece nu poate gândi decât în termeni viscerali.
În plus, e îndrăgostit de sine. El este el, cel care înţelege; el este el, cel care
suferă; el este el, cel care simte indignare; el este el, cel care – el, el, el!

205
Pentru că totul i se întâmplă numai lui, iar problema cu care se confruntă,
ca să-i mobilizeze viscerele, trebuie resimţită ca un atac la persoană, la
persoana lui, dl Popescu nu poate raţiona fără un chip pe care să-l
stâlcească, fără un obraz pe care să-l scuipe, fără un ochi pe care să-l
scurgă. Efectul produs în cititor de lectura textelor sale e jubilaţia că
victima a fost terfelită, iar carnea ei ruptă în fâşii. Cititorul, sub
supravegherea încruntată a dlui Popescu, e transformat într-o menadă care
beneficiază de dreptul ritual de a ucide. Cele mai bune articole ale sale lasă
în lector senzaţia că a participat la un viol colectiv. Prin instigaţia la crimă
a cuvintelor sale cele mai brutale şi crude, dl Popescu îşi transformă
cititorii în oameni pentru care violenţa verbală e o formă de justiţie, iar
cruzimea morală o certitudine a adevărului. Jubilaţia produsă de cele mai
bune texte ale sale e un amestec ciudat de complicitate servilă şi triumf
expiator: servilism rezultat din complicitatea la un viol; expiaţie provocată
de palpitaţiile unui triumf sângeros. Dl Popescu nu ne vindecă decât pentru
a ne îmbolnăvi şi mai mult. Acolo unde ne vindecă de paralizie, ne
îmbolnăveşte de încrâncenare; acolo unde ne vindecă de indignare, ne
îmbolnăveşte de ură; iar acolo unde ne vindecă de griji, ne îmbolnăveşte
de setea de a face totul una cu pământul. Căci dl Popescu pare a-şi scrie
articolele pentru a se vindeca, iar soluţiile sale par scoase din groaza de a
nu se mai putea vindeca. Klaus Kinski spunea că dacă nu ar fi fost actor ar
fi fost ucigaş. Cristian Tudor Popescu ne lasă să simţim în chip neliniştitor
că dacă nu ar fi fost jurnalistul care este ar fi fost ori călău, ori hipnotizat
de tortură. De aceea analizele sale sunt un substitut de violenţă: în ele se
transfigurează o sete de a plesni, o patimă de a lovi şi o îndârjire de a
desfigura care, deşi pare să îi ostoiască natura, nu face decât să îi
îmbolnăvească firea. Când printr-un articol de-al său dl Popescu se
vindecă de problemele sale, el ne îmbolnăveşte cu soluţiile lui; iar când
soluţiile sale par a ne vindeca, rămânem bolnavi de vigoarea cu care
problemele lui deja ne-au contaminat, ca o epidemie convulsivă.
A-l citi pe dl Popescu înseamnă deopotrivă o celebrare a propriului
solipsism şi o sfârtecare a victimei. A-l înţelege înseamnă a accepta că
brutalitatea cuvintelor, violenţa expresiei, batjocorirea persoanei sunt
forme obligatorii de civism. Stilul lui suculent şi brutal este morala lui, iar
lecţia lui este necesitatea violenţei. De aceea stilul său maculează, iar
gândirea sa degradează. Climatul de violenţă şi iraţionalitate din presa de
azi poartă marca triumfului lecţiei sale jurnalistice: slabă înclinare spre

206
fapte, dispreţ faţă de dovezile care contrazic ori nuanţează, complacere în
prejudecata că adevărul decurge din comoţia conştiinţei, iar dreptatea se
face prin tragerea pe roată a celui considerat vinovat. Badea, Ciutacu,
Curea sunt între discipolii săi cei mai fideli. Fireşte, nici inteligenţa sa,
care e mare, nici talentul său, deloc neglijabil, nu au putut fi transmise
discipolilor. Ca în mai toate cazurile de influenţă, calităţile se dovedesc
imposibil de transmis, în timp ce defectele fac epidemie. Dacă presa
noastră arată ca un abator unde se tranşează oameni, este pentru că idealul-
tip al jurnalismului de calitate este Cristian Tudor Popescu.
(14 august 2008)

50. CORABIA NEBUNILOR

Totul este atât de colorat şi de săltăreţ în viaţa noastră publică, încât, de
amploarea excitaţiei, am devenit incapabili să mai deosebim lucrurile
importante de cele nesemnificative. Ce se spune, e spus răstit şi
înfierbântat. Substanţa discuţiei nu variază în funcţie de subiect. Nici
referinţele invocate. Obiceiul televiziunilor de a folosi mereu aceiaşi
comentatori lasă în privitor impresia că sportul nu diferă prin nimic de
economie ori de ştiinţa dreptului şi că, în fond, totul este politică, adică
venalitate, luptă oarbă pentru putere, neruşinare şi furt. Nici atitudinea nu e
adaptată în vreun fel împrejurărilor. Despre orice se discută, se discută cu
un ton egal de ridicat, de inflamat, de ultimativ. Mediul de fundal al
oricărei informaţii ori discuţii a devenit vacarmul, iar mediul, cum se ştie,
e chiar mesajul. Mesajul liminar şi subliminal transmis de mediul nostru
public este vacarmul. În el, totul se îngroapă; din el, nimic nu iese la
iveală. În loc de informaţii, suntem bombardaţi cu vacarm.
În lumea politicii, uniformitatea de reacţie şi gestică a unui Gigi Becali
la absolut orice i se întâmplă ilustrează perfect, în grotesc, uniformitatea de
ton a tuturor dezbaterilor, indiferent de subiect, miză ori urgenţă. E
suficient să spui politică, pentru ca moderatorii să adopte atitudinea
deriziunii, iar politicienii să se pună pe pilot automat de ură, comportându-
se la fel de iraţional şi previzibil precum cocoşii de luptă aruncaţi în ring.
Politica românească a căpătat un sunet propriu, care e numai al ei: are
monotonia sterilă, vulgară, agresivă şi exasperantă a muzicii rap. Pleacă de
oriunde (stradă, tramvai, parlament, guvern) şi nu duce nicăieri. Ratingul

207
vrea sânge, iar politicienii, în schimbul puterii, îl oferă.
Ce vrea însă publicul? Aparent, vrea ce vrea şi ratingul, de vreme ce
ratingul e făcut de public, iar publicul, până la un punct, e făcut de rating.
Însă numai până la un punct. Populaţia Romei o fi vrut ea circ şi pâine, dar
a descoperit până la urmă că distracţia are sens numai cât timp Roma
există, iar când Roma se prăbuşeşte e numai vaier, vaiet şi vacarm. Noi
avem deja vacarmul. Şi, vai, cât ne place! E însă o chestiune de
conjunctură cât mai e până ce vacarmul se va transforma în vaier.
Conjuncturile sunt imprevizibile, însă consecinţele defectelor corect
identificate nu sunt. Fiecare naţiune trebuie să-şi evalueze corect în primul
rând defectele (căci cu orice calitate se poate trăi, în schimb cu anumite
defecte nu). Ale noastre sunt numeroase. Periculoase, însă, în momentul de
faţă, mi se par două: pierderea simţului pentru interesul naţional; şi
incapacitatea de a mai gândi politic.
Marea calitate a politicii tradiţionale româneşti a fost orientarea ei după
ceea ce Tache Ionescu a numit „politica instinctului naţional“. Această
politică e a instinctului, şi nu doar a raţiunii, deoarece se bazează pe
exersarea unui soi de fler al conjuncturilor favorabile. În jungla politicii
internaţionale, raţiunea trebuie să ne reamintească mereu principiile de
drept şi interesele de durată: instinctul, însă, e chemat să indice sinteza
instantanee dintre plierea la eveniment şi transformarea lui în ocazie,
pentru a ieşi de sub vremi cu fruntea sus şi naţiunea întreagă. De fiecare
dată când simţul fin pentru „politica instinctului naţional“ a lipsit
(guvernelor, dar şi opiniei publice), evenimentele luate în mod eronat drept
ocazii (de guverne, dar şi de opinia publică) au tras ţara în dezastru, iar
pierderile teritoriale nu au întârziat. Ce văd acum la opinia publică din ţara
mea este absenţa oricărui simţ pentru judecarea evenimentelor
internaţionale în termeni de interes naţional. De parcă istoria ar fi încetat
să se mai facă prin forţă şi violenţă, iar statele-naţiuni ar fi intrat în
vacanţă; de parcă renaşterea Rusiei ca putere imperială nu ne-ar privi, iar
România ar avea graniţă comună cu Statele Unite şi Australia; de parcă
natura umană s-ar fi schimbat prin decretarea intrării în postistorie şi
postmodernism, iar angelismul ar fi devenit vreodată politica potrivită
pentru a intra, reintra ori rămâne în paradis. Omul continuă invariabil să
stea sub regula enunţată de Pascal, potrivit căreia „Omul nu e nici înger,
nici fiară, iar cine vrea să facă pe îngerul ajunge să se poarte ca fiara“.
Pierzându-şi simţul pentru „politica instinctului naţional“, românii nu se

208
mai comportă în marea politică ca cetăţeni români, ci ca pensionari ai
propriei istorii şi ca întreţinuţi ai istoriei altora.
La fel ne purtăm şi în mica politică, în chip de pensionari şi întreţinuţi –
iar acesta constituie al doilea defect periculos al prezentului nostru. De
circ, nu mai distingem politica de politicianism. Ne-am dizolvat în
derizoriu toate instinctele şi exigenţele politice, pentru că derizoriul
politicii ne-a luat ochii. Dar cine identifică politicul cu derizoriul politicii
ratează şansa de a mai locui în chip democratic atât spaţiul public, cât şi
spaţiul politic. Aşa cum nu vedem pericolele internaţionale, la fel ignorăm
derapajul instituţional intern şi ne acomodăm cu toate consecinţele lui,
majoritatea lor fiind dăunătoare democraţiei. Ne-am acomodat cu un
executiv care se substituie legislativului, legiferând sistematic prin
ordonanţe de urgenţă; ne-am acomodat cu punerea în mâinile Curţii
Constituţionale a tuturor deciziilor politice majore; ne-am acomodat cu un
legislativ care se substituie justiţiei, decizând în locul curţilor cine poate şi
cine nu poate fi judecat; ne-am obişnuit cu o presă care transformă totul în
vacarm, inclusiv informaţia minimală, fără de care opinia publică nu poate
decât deraia, votând fie incoerent, fie periculos, fie prosteşte; ne-am
obişnuit cu încălcarea tuturor regulilor, în speranţa că vom putea şi noi
profita de pe urma demonetizării lor.
Pe scurt, deoarece lista poate oricât continua, ne-am obişnuit cu lucruri
cu care numai oamenii care nu mai au nimic sfânt se obişnuiesc şi se
acomodează. Ologi conduşi de orbi, asta suntem, societate şi presă, în
România pestriţă şi agitată de azi.
(21 august 2008)

51. DESPRE CLICI ŞI ELITE

În anii lui târzii, Karl Popper obişnuia să spună, ca argument împotriva
elitismului, că nu cunoaşte nici un criteriu raţional prin care ar putea
distinge o elită de o clică. Scrutată cu răceală, orice elită se dovedeşte a nu
fi decât o clică. Întrebarea e: pentru că este clică sau pentru că se comportă
ca una? Argumentul lui Popper poate fi înţeles în două feluri: în sens tare,
el afirmă că orice elită chiar este o clică; în sens slab, el susţine că orice
elită tinde să se comporte ca o clică. Nu ştiu, în absolut, sensul în care este
adevărată butada lui Popper: sigur e însă că, după caz, ea pare a fi

209
adevărată în cel puţin unul din sensuri. Iată una din situaţii.
Din populaţia unei ţări, cetăţenii cu drept de vot formează o elită, în
raport cu ceilalţi, care nu au acest drept. Dintre cetăţenii cu drept de vot,
cei care merg la vot (şi determină astfel rezultatul alegerilor) formează o
elită, mai restrânsă. Într-un sens, este o elită conducătoare. Este această
elită o clică?
În sens tare, nu. Ar fi şi absurd, deoarece această elită nu poate oferi
nimic „traficabil“: ea nu poate condiţiona în nici un fel ceea ce oferă de
obţinerea vreunui privilegiu. Votul este expresia singurei forme de putere
imposibil de corupt: chiar dacă poate fi cumpărat, acordarea lui nu conferă
privilegiu.
În sens slab, însă, da: elita celor care votează s-ar putea comporta, în
principiu, ca o clică. Dar numai dacă votul ar pune-o în situaţia de a
dobândi ceva de traficat ori de extorcat. Prin urmare, stimulentul de a
deveni clică stă în exercitarea unui privilegiu. Or, cum privilegiul are ca
singură raţiune de a fi exercitarea puterii şi cum a fi puternic înseamnă a
putea abuza de putere, a avea putere înseamnă întotdeauna a putea dispune
de ea după plac (chiar dacă potrivit legilor). Este cumva ca în definiţia dată
de Carl Schmitt suveranului: dacă suveran este cel care poate decide
excepţia, putere are cu adevărat numai cel care poate abuza de ea potrivit
legilor.
În acest sens, actualul parlament este puternic: el poate abuza de putere
dinăuntrul legilor. De aceea, în orice domeniu şi-ar acorda privilegiu, se
comportă inevitabil ca o clică. Bunăoară comportamentul său faţă de
chestiunea aducerii în instanţă a parlamentarilor cărora parchetul le-a
instrumentat dosare penale. Abuzează el constituţia substituindu-se
juridicului? Desigur. Încalcă legea? Nu. De ce? Pentru că, vorba lui
Teodor Mazilu, el ridică problemele, tot el le bagatelizează. În interiorul
parlamentului, care este o elită, funcţionează o elită mai restrânsă, comisia
juridică. Comisia juridică este formată din jurişti şi non-jurişti. O elită şi
mai exclusivă este prin urmare formată din membrii comisiei juridice care
sunt jurişti şi cărora li s-a acordat dreptul să vadă dosarele întocmite de
Parchet colegilor lor parlamentari. Poate această elită foarte exclusivă să
nu se comporte ca o clică, în sensul lui Popper? Nu, nu poate. Iar acest
lucru rezultă nu neapărat din răutatea oamenilor, ci, cu necesitate, din
existenţa şi natura privilegiului. Sursa răului este abuzul prin care
parlamentul s-a substituit justiţiei şi învestirea unei minorităţi alese cu un

210
privilegiu care este sursă de putere. De aici arbitrariul, adică injustiţia; de
aici negarea uniformităţii cetăţeniei, adică încălcarea Constituţiei.
Arbitrariul e, întâi de toate, al judecăţii. Camera, de pildă, a decis să nu
permită declanşarea urmăririi penale împotriva deputaţilor Mitrea şi
Năstase (ambii PSD). Senatul, în schimb, a decis declanşarea urmăririi
penale împotriva senatorilor Şereş (PC) şi Păcuraru (PNL). De ce această
diferenţă de tratament? Nimeni nu ştie. Întrebaţi, actorii produc explicaţii
fie absurde, fie contradictorii. Preşedintele senatului, mucalit, dă vina pe
democraţie. Mircea Geoană spune reporterilor că a citit azi noapte dosarul
Şereş. Unde l-a citit? Acasă? E voie? Ce mai contează! Clica decide. A
mai spus că în dosar nu există elemente de înaltă trădare. De unde ştie? E
procuror? E judecător? Într-un sens, potrivit abuzului, e toate acestea la un
loc.
Arbitrariul este, inevitabil, şi politic: deputaţii cărora li s-a acordat
imunitate sunt membri PSD, în schimb senatorii trimişi în judecată nu.
Deci, s-ar deduce de aici, PSD face jocurile. Sau nu le face? Partidele celor
trimişi în judecată sunt totuşi aliate. Ar risca PSD să-şi înstrăineze aliaţii în
prag de alegeri? Controlează, atunci, PSD jocurile? Nimeni nu mai poate
spune, pentru că totul e arbitrar. Preşedintele senatului a sintetizat aporia
decretând că oricum toate dosarele astea o să aibă până la urmă NUP.
Dependenţa justiţiei de arbitrariul deciziilor parlamentare pune în lumină
gravitatea unui aranjament instituţional (parlamentarii sunt judecaţi doar
de parlament) care îi obligă chiar şi pe parlamentarii bine intenţionaţi să-şi
aroge competenţe care le ruinează onestitatea şi puteri care le uzurpă
competenţele.
Din respect pentru instituţia parlamentului, parlamentarii ar trebui să
lupte să rămână pur şi simplu parlamentari: e o cinste suficient de mare,
care nu trebuie dublată de privilegii. În ce mă priveşte, dacă rămân în
continuare fără ezitări un adept al parlamentarismului, meritul nu este cu
siguranţă al parlamentarilor care au transformat într-o clică de privilegiaţi,
pe şest, elita democratică la care, prin vot, i-au ridicat alegătorii.
(28 august 2008)

52. OPERAŢIUNEA „OCUPAREA CENTRULUI“

I. Deplasarea centrului

211
În ultimul an, un nou mecanism de luptă politică şi-a dovedit atât puterea
de a cimenta recenta alianţă dintre lumea politicii şi lumea presei, cât şi
eficacitatea de exterminare politică. În ce constă acest nou mecanism?
A-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe
preşedintele Băsescu a ajuns să însemne în ochii presei de azi o dovadă de
neutralitate şi de profesionalism. În schimb, a spune cu voce tare că
denigrarea lui Băsescu nu este neutralitate ridică împotriva ta un val de
dezaprobare, care te aruncă în tabăra „pupincuriştilor prezidenţiali“. Să
faci spume la gură când vorbeşti de Traian Băsescu te recomandă ca
imparţial. Să atragi atenţia asupra anomaliei te face „gorila“ sau
„badigardul“ preşedintelui. Scrii, nu scrii despre Traian Băsescu, dacă ai
apucat să fii băgat în tabăra băsescienilor, din fanatic adulator al
preşedintelui nu mai eşti scos. Despre mine se spune că îl pup în cur pe
Băsescu şi când nu vorbesc despre el. A fi băsescian, alături de injuria de a
face parte din elită, a devenit stigmatul suprem.
De unde forţa acestei distorsiuni grosolane? Fenomenul e tipic
societăţilor aflate sub dominaţia unei ideologii militante şi a fost semnalat
în numeroase rânduri de Jean-François Revel, cu privire la modul în care
presa franceză se raportează la comunism. Pentru stânga franceză (inclusiv
cea necomunistă), nu adularea comunismului este ideologică, ci
respingerea lui; să închizi ochii la crimele lui e semn de nobleţe, de
încredere în idealurile umanităţii, iar să nu faci caz de ele, atunci când nu
mai pot fi nici ascunse, nici ignorate, e semn de progresism. Să le denunţi,
însă, denotă fanatism, iar identificarea comunismului cu crimele lui te
plasează ireversibil în tabăra reacţionarilor, dacă nu chiar a fasciştilor.
Explicaţia acestei distorsiuni franceze ţine de istorie: de peste un secol,
în Franţa stânga a ocupat centrul. Operaţiunea a fost făcută la început prin
violenţă (legile Ferry, persecutarea catolicilor, identificarea laicităţii nu cu
neutralitatea religioasă, ci cu excluderea catolicilor şi catolicismului etc.),
apoi prin reproducerea instituţională a distorsiunii ca parte din catehismul
republican: republica a fost identificată cu stânga, iar stânga cu
iacobinismul revoluţionar. Aceste identificări abuzive nu pot fi menţinute,
în condiţii de pluralism, decât prin minciună şi intimidare: adică prin
propagandă, ideologie şi militantism. Este ceea ce, potrivit lui Revel,
caracterizează mass-media franceze, care seamănă mai mult cu un partid
de militanţi ai stângii, dedicaţi educării progresiste a poporului, decât cu
un corp neutru de profesionali, dedicaţi adevărului şi informării corecte a

212
publicului. Toţi aceşti jurnalişti se simt în misiune, comisionaţi, în plină
campanie misionară (ori, uneori, militară) – de aici uşurinţa cu care trec
peste fapte; de aici inconştienţa cu care devin partizani; de aici
superficialitatea cu care gândesc şi fanatismul cu care cred în formule.
Există un principiu general care spune că orice fraudă are nevoie de una
şi mai mare pentru a se deghiza, şi aşa mai departe, la infinit. Drept
urmare, faţă de opinia publică, frauda ocupării centrului nu poate fi
mascată decât printr-un permanent război de propagandă ideologică şi de
intimidare psihologică. Ţintele, fireşte, sunt poziţiile evacuate din centru,
care trebuie continuu şi crescător diabolizate. Când o ideologie militantă
ocupă în mod abuziv centrul, distorsionarea câmpului ideologic nu e deloc
banală. În ordinea aşteptărilor e ca poziţiile iniţial doar periferice să fie
împinse şi mai spre margini, iar coloratura politică a laturilor să se
contamineze de la extreme. Mai puţin banal e faptul că, printr-o dublă
lovitură ideologică, definirea extremismului devine un monopol al noilor
ocupanţi, iar fostele poziţii centrale, din moderate, vor fi redefinite dinspre
extreme şi vor putea fi diabolizate ca generatoare de extremism. Astfel,
ocuparea abuzivă a centrului nu este deloc o simplă operaţiune de
deplasare de scală. Este un act violent de falsificare, prin care fostul centru
nu e doar jefuit de moderaţie, ci e şi aruncat sub acuzare, iar definirea
extremismului devine atât tema centrală, cât şi prerogativa suverană a noii
ideologii de ocupaţie. Cine ocupă centrul, controlează definiţia extremelor
şi are în mână anatema.
Un exemplu. Înainte de a fi ocupat de ideologiile de stânga, centrul
modernităţii europene (secolul XVII) era definit prin următoarele valori de
moderaţie: creştinism (Dumnezeu există), capitalism (proprietate privată),
individualism (libertate), raţionalitate (spirit ştiinţific). Modernitatea
recentă e consecinţa unei „lovituri de stat“ reuşite: a stângii filozofice
radicale împotriva centrului reprezentat de cele două tradiţii moderate –
Europa creştină şi Europa modernităţii clasice. În noul centru (cel ocupat),
avem vechile valori centrale inversate: ateism (laicitate), socialism (stat
omniprezent), colectivism (proprietate socială), postmodernism (relativism
radical). Cum ocuparea centrului poate fi făcută plauzibilă numai prin
propagandă, intimidare şi minciună, s-a ajuns la o situaţie de perfectă
inversiune: creştinismul este stigmatizat ca fiind reacţionar şi de dreapta (o
minciună – creştinismul, în Europa, este însuşi centrul); capitalismul este
stigmatizat ca fiind reacţionar şi de dreapta (o minciună – capitalismul

213
este, în Europa, naturaliter central); raţionalismul ştiinţific este stigmatizat
în postmodernism ca fiind „alb“, „logocratic“, „falocratic“ şi „eurocentric“
(adică tot reacţionar şi de dreapta) – o minciună, fireşte, ca toate celelalte.
(11 septembrie 2008)

II. „Ocuparea“ mediilor audio-vizuale

Spuneam acum două săptămâni că a-l denigra constant, obsesiv şi cu
argumente oricât de absurde pe preşedintele Traian Băsescu a ajuns să fie,
pentru presa televizată, o dovadă de neutralitate. Dimpotrivă, a susţine că
denigrarea preşedintelui nu este neutralitate te compromite brusc. S-a ajuns
ca poziţiile susţinute de preşedinte să nu mai poată fi discutate în mod
serios: tonul de rigoare e fie băşcălia groasă, fie dezmăţul injurios cu
pretenţii docte, fie luarea peste picior, fie răstălmăcirea, fie procesul de
intenţii, fie ridiculizarea. Nici măcar ştirile care îl privesc nu mai sunt citite
neutru: buzele spicherului unduiesc suspect, sprâncenele joacă insinuant,
pleoapele fac cu ochiul, iar vorbele freamătă şi se ciocnesc cu intonaţii
pline de subînţelesuri. Adresarea in absentia e arareori cuviincioasă: din
„Băsescu“, „Băse“, „Marinarul“ nu e scos. Din cauza acestei presiuni
psihologice perverse, nici o referire la persoana sa nu mai poate fi
normală: prin contrast cu mojicia de rigoare, normalitatea pare linguşire.
Astfel încât, cu extrem de rare excepţii, Traian Băsescu nu mai este
explicit apărat de nimeni (elogiez curajul celor care, atât de izolaţi fiind,
mai îndrăznesc să o facă). Poziţiile sale sunt apărate numai când sunt
susţinute şi de alţii, meritul nefiind niciodată al lui. Dar preşedintele, ca
persoană politică, nu mai este apărat de nimeni. În schimb toţi ceilalţi
politicieni, unul mai nefrecventabil ca celălalt, sunt, à tour de rôle, lăudaţi
ori măcar neutru prezentaţi fără nici o tresărire de conştiinţă.
Să însemne asta oare că poziţionarea faţă de ideile preşedintelui Băsescu
a devenit cheia înţelegerii eşichierului politic? Nici vorbă. În această
deformare de proporţii nu ideile sunt importante, ci cadrul lor, care a fost
sistematic şi cu succes deformat. Am numit această deformare ocuparea
centrului. De către cine? De către poziţii care, deşi sunt partizane şi
laterale, se prezintă pe sine, prin propagandă şi intimidare, ca fiind centrul
par excellence. S-a ajuns astfel la o situaţie cu totul falsă, care, din cauza
mecanismelor de producere şi reproducere a anormalităţii, nu doar că nu
explodează de la sine de falsitate, dar a şi reuşit să se impună în mod

214
aberant ca fiind normală.
Mai mulţi factori contribuie la creditarea şi acreditarea anomaliei: (a)
prezenţa tot mai puţin mascată a unei agende politice a patronilor de presă,
fapt care a fost tacit acceptat de toată lumea şi care nu a fost niciodată pus
în discuţie de jurnalişti; (b) lipsa frapantă de informaţie şi de
profesionalism a jurnaliştilor televizaţi înşişi, care nu oferă informaţia
completă, nu se informează cu onestitate şi, inevitabil, ne dezinformează
chiar şi când sunt de bună-credinţă; (c) salariile şi onorariile din
audiovizual, care, prin mărimea lor, sunt salarii/onorarii de corupţie, fără
raport cu piaţa, ceea ce explică, în ce-i priveşte pe jurnalişti, atât
acceptarea politizării, cât şi tăcerea complice faţă de practicile similare ale
celorlalte trusturi de presă; (d) în fine, colonizarea întregii prese de către o
mână de oameni care sunt şi mari oameni de afaceri, şi actori majori în
jocul politic, ceea ce face ca azi marea putere să nu mai fie a instituţiilor şi
nici măcar a oamenilor: ea se află întreagă în mâinile unui complex
politico-mediatic-financiar, în care instituţiile de presă „din subordine“
sunt cunoscute după patronul lor, mai degrabă decât după numele care, în
trecut, le-a făcut faima.
Concentrarea extremă a tuturor mijloacelor audiovizuale a creat o
situaţie de monopol, care vizează mai puţin livrarea informaţiei, cât
uniformizarea atitudinilor. Miza nu este ascunderea adevărului, ci
încadrarea lui în minciuni care să îi facă descoperirea inutilă, iar folosirea
inofensivă. Aceste minciuni sunt falsificări ale modului în care ne
raportăm la realitate: sunt distorsionări intenţionate ale atitudinilor şi
reacţiilor. Cum se ştie, în economie monopolul e interzis prin lege (chiar şi
cel rezultat, temporar, din asociaţie). În presă, însă, situaţia de monopol
fiind inedită, sancţionarea lui legală e problematică, iar denunţarea lui
morală, în condiţiile în care toate carierele jurnalistice sunt condamnate să
evolueze în interiorul monopolului, e mai mult decât improbabilă. Vedem
că din existenţa „monopolului pe atitudine“ rezultă o inevitabilă situaţie de
aservire jurnalistică, pe care toţi oamenii de presă independenţi o denunţă
înăbuşit, dar numai pe la colţuri.
Să ne înţelegem, nu îi condamn pe toţi jurnaliştii: ar fi absurd. Preţuiesc
prea mult presa şi ştiu prea bine că ea, riguros, este întotdeauna ultima
speranţă a libertăţii. Le condamn însă, câtorva dintre cei mai proeminenţi
şi mai talentaţi jurnalişti, lăcomia. Pe lăcomie s-a căţărat uriaşa deversare
de bani care a transformat presa liberă de ieri, şantajată cu brutalitate (dar

215
fără succes) de atotputernica administraţie Năstase, în presa voluntar
înregimentată de azi, care a acceptat gratii de aur la carcera de confort
cinci stele care i-a fost cu perfidie oferită de magnaţi. Fireşte, fără noua
alianţă între lumea presei şi lumea afacerilor, pe care clasa noastră politică
a cimentat-o cu ofertele ei irezistibile, această lăcomie nu ar fi putut avea
obiect.
(25 septembrie 2008)

III. Formarea centrului postdecembrist, după Revoluţie

Orice societate respirabilă se bazează pe funcţionarea unei forme oarecare
de separare a puterilor. Irespirabile sunt numai societăţile în care nu există
nici echilibru, nici control, nici separare a puterilor. Problema crucială a
societăţii româneşti după prăbuşirea comunismului a fost dezmembrarea
monopolului de putere. Problema Frontului Salvării Naţionale, dimpotrivă,
era menţinerea lui. În aceste condiţii, centrul politic s-a definit de la sine
prin următoarele poziţii, susţinute atunci de o minoritate (din societate, din
presă, din lumea politică): pluralism politic; proprietate privată;
emanciparea de sub dominaţia statului a presei şi a justiţiei; controlul
serviciilor secrete; condamnarea trecutului comunist; deconspirarea fostei
Securităţi; drepturile omului. Pe scurt – democraţie, capitalism şi stat de
drept. Puterea politică, reprezentată atunci de Ion Iliescu şi sprijinită prin
victoria sa în alegerile din ’90 şi ’92, era pentru un pluralism politic
dominat de existenţa unui „partid mare“ (termenul este al lui Mihai Botez),
care să se afle sub controlul conducătorului; împotriva proprietăţii private
şi în favoarea socialismului; pentru controlul presei şi al justiţiei; pentru
păstrarea tăcerii în privinţa trecutului comunist şi împotriva deconspirării
fostei Securităţi; pentru colectivism naţionalist şi ezitant faţă pentru
drepturile omului.
Aceste două agende s-au înfruntat la începutul anilor ’90, în condiţii de
profundă inegalitate. Puterea deţinea toate pârghiile de comandă, controla
toate resursele (inclusiv repartiţia de hârtie pentru presă) şi ţinea cu dinţii
de monopolul audiovizualului. Dar opoziţia, care nu controla riguros nici o
resursă, poseda arma formidabilă a legitimităţii. Revolta populară
condusese la prăbuşirea regimului comunist, deci, orice ar fi spus oricine,
revoluţia fusese (măcar în consecinţele ei) anticomunistă. Deşi emanat,
adulat şi plebiscitat, Ion Iliescu (şi regimul său) nu aveau această

216
legitimitate simbolică. Prin urmare, în ciuda puterii pe care continuau să o
exercite discreţionar (adică fără un echilibru, control ori separare a
puterilor), comuniştii rămaşi la putere după 1989 pierduseră, fără să-şi dea
seama, puterea de a mai controla centrul dezbaterii publice. Orice ar fi
spus ei, şi pe oricâte canale, poziţia lor politică şi ideologică era în afara
noului centru, care era democratic şi liberal.
Acest fapt reprezintă o dovadă indubitabilă a faptului că a existat o
revoluţie în 1989, iar această revoluţie a fost, în esenţă, o revoluţie de
centru (deoarece centrul civilizaţiei europene moderne nu este nici de
stânga, nici de dreapta: este economic capitalist, politic liberal şi democrat,
public deschis şi liber, filozofic critic şi raţionalist, religios creştin şi
secular).
Astfel încât, deşi avea toată puterea, regimul Iliescu nu a reuşit niciodată
să ocupe centrul. Pentru regimul Iliescu, toate alegerile (mai puţin cele din
20 mai 1990) s-au desfăşurat pe o agendă străină: şi anume, pe agenda
opoziţiei, deoarece ţara, deşi îl adora pe Ion Iliescu, intrase după 1989 într-
o repoziţionare istorică care avea în centrul ei agenda împotriva căreia, cu
o mişcare perdantă de ariergardă, el şi toată puterea sa continuau să se
lupte. Pe scurt, inegalitatea de care vorbeam mai sus poate fi exprimată
astfel: cine avea la începutul anilor ’90 toată puterea, nu reuşea să ocupe
centrul; iar cine ocupa centrul, nu avea acces la nici o putere.
Cât priveşte accesul la dominarea opiniei publice, cheia dobândirii şi
păstrării puterii este întotdeauna, în regim democratic, ocuparea centrului.
Ceea ce înseamnă că, pe termen scurt, cine posedă puterea poate orice; dar
pe termen mediu şi lung câştigă întotdeauna cel care ocupă centrul. Acest
mecanism explică dominaţia ideologică stupefiantă a stângismului
procomunist în perioada de după al Doilea Război Mondial. Lovitura de
geniu a propagandei sovietice a fost impunerea în conştiinţa publică a ideii
(false) că singura formă de antifascism care nu e de conivenţă cu fascismul
este antifascismul comunist: or, dacă antifascismul veritabil nu poate fi
decât comunist, atunci anticomunismul trebuie cu necesitate să fie fascist
(sau cripto-fascist sau de conivenţă, conştientă ori nu, cu fascismul). În
acest mod, nu doar că toate formele de antifascism de dreapta şi cele
necomuniste au fost înlăturate ca doar aparente, dar anticomunismul însuşi
a fost diabolizat ca fiind în mod esenţial de extremă dreapta. Prin această
fraudă, adevărul istoric privind genealogia fascismului (care derivă, istoric
vorbind, din forme radicale de socialism), a fost complet obliterată:

217
fascismul a fost situat la dreapta, fiind definit în mod absurd ca burghez şi
capitalist, iar comunismul, din extremist cum este şi identic (în rădăcina sa
genealogică) cu fascismul, a devenit progresist (el, regimul criminal!) şi, în
plus, referinţă centrală a eşichierului politic postbelic.
Comunismul a reuşit acest tur de prestidigitaţie ideologică prin
colonizarea centrului cu ideea falsă că numai în tabăra comunistă există un
antifascism real. Prin urmare, adoptarea poziţiei anticomuniste te arunca în
extrema spectrului politic. Preţul cu care opinia publică a plătit această
confiscare a centrului a fost impunitatea neruşinată de care s-a bucurat (şi
se mai bucură încă) ideile comuniste.
Am folosit această referinţă internaţională pentru a înţelege cât de
important este centrul şi cât de decisivă este analiza poziţiilor care îl
colonizează. Cine ocupă centrul beneficiază de toate privilegiile
centralităţii: nu trebuie să se justifice, e legitim în orice face (în ochii şi în
numele bunului-simţ), poate decide asupra excepţiilor, nu i se contestă
dreptul de a fixa agenda publică, are dreptul de a defini extremele. În lupta
politică, toate aceste privilegii sunt decisive, pentru că devin, în mâinile
celor lipsiţi de scrupule, arme aproape imposibil de contracarat.
(2 octombrie 2008)

IV. De la „Cei 322“ ai suspendării la o nouă alianţă pentru „ocuparea“

puterii
Revin, după ocolul făcut săptămâna trecută, la tema „ocupării centrului“.
Spuneam atunci că de dominarea centrului depinde controlul asupra
opiniei publice. Cine controlează opinia, orientează votul, iar cine are
voturi, are acces la putere, care, în condiţiile statului asistenţial, înseamnă
esenţialmente dreptul de a distribui în mod legal fonduri. Puterea
veritabilă, în democraţii, nu este a celui care conduce o armată, ci a celui
prin intermediul căruia se realizează accesul la resursele bugetare ale
tuturor celorlalţi.
În România, puterea reală aparţine în primul rând guvernului (care face
şi desface toate aranjamentele financiare, având la dispoziţie tot bugetul de
stat, toate pârghiile executive şi controlând toate mecanismele de
apropriere/expropriere); în al doilea rând, parlamentului (care face ori
sancţionează legile, admite excepţiile şi stabileşte privilegiile); în al treilea
rând, justiţiei (care are monopolul interpretării regulilor şi e singura

218
instituţie ce poate stabili fără drept de apel, în mod legal – deşi, dacă ar
face-o, ar fi în mod evident imoral –, că albul e negru). Prin urmare, are
putere, din zona privată, numai cel care controlează ori influenţează
guvernul, parlamentul, justiţia. Au putere reală numai instituţiile care pot
da ordine. Câtă capacitate de a determina ceva prin mecanisme obligatorii,
atâta putere. Instituţiile care, precum preşedinţia, pot doar influenţa (cu
excepţia câtorva numiri în justiţie, care sunt obligatorii) sunt lipsite de
putere reală. Exact invers a ajuns să creadă lumea că stau lucrurile de fapt.
Faptul a devenit limpede cu ocazia crizei constituţionale provocate de
decizia unei alianţe împotriva naturii (între guvern şi parlament; între
partide de dreapta şi partide de stânga natural inamice; între forţe politice
normale şi forţe politice extremiste) de a-l suspenda pe preşedinte, în ciuda
avizului consultativ negativ al Curţii Constituţionale. Atunci a început
lupta pentru mutarea din loc a centrului: ca o cale de a obţine legitimitate
pentru o măsură ilegitimă, în primele momente; ca o necesitate beligerantă
de a controla complet câmpul public, mai apoi. Semnul cel mai vizibil al
bătăliei pentru redefinirea şi reorientarea centrului a avut ca vârf de lance
poziţia faţă de preşedinte. Din acest motiv, totul s-a polarizat în jurul lui.
În fapt, însă, miza era alta: legitimarea ca fiind naturală, necesară,
inevitabilă şi profund patriotică a noii alianţe dintre guvern, parlament,
oligarhi şi mass-media, pe care suspendarea preşedintelui a precipitat-o, iar
eşecul ei a cimentat-o. Precum solidaritatea obţinută prin comiterea în
comun a unei crime, pe care un personaj din Demonii lui Dostoievski o
recomanda ca soluţie la solidaritatea teroristă, eşecul suspendării a făcut
obligatorie menţinerea obstinată a coaliţiei împotriva preşedintelui,
identificat ca fiind principala piedică în calea bunei funcţionări a noii
alianţe. Ce este această Nouă Alianţă?
În esenţă, este forţa politică reală care exercită azi în România aproape
toată puterea (economică, politică şi juridică), o forţă care a început să se
formeze în a doua parte a guvernării Năstase, în chip subteran, şi a cărei
primă afirmare publică, de mare forţă, a fost coaliţia de suspendare a
preşedintelui. A doua afirmare publică, şi ea de mare forţă, a fost (este!)
reuşita coaliţiei tuturor mass-media audiovizuale împotriva preşedintelui şi
a susţinătorilor săi. Punctul de inflexiune hotărâtor a fost trădarea liberală.
Prin defecţiunea prim-ministrului (un om de partid numit de preşedinte,
dar legat, prin interesele lui Dinu Patriciu, de PSD), lupta politică s-a
mutat din zona partidelor în sfera constituţională. În mod tradiţional, lupta

219
politică, aşa cum am văzut, este luptă pentru alocarea resurselor, în
condiţiile în care chestiunea „ce autoritate, câtă putere are“ a fost deja
tranşată printr-un aranjament constituţional dat, acceptat de toate părţile.
Într-un moment de criză precum cel declanşat de tentativa ilegală de
suspendare, lupta politică s-a mutat, din zona alocării resurselor, în sfera
împărţirii puterii. La noi, defecţiunea prim-ministrului a declanşat
conflictul pentru împărţirea constituţională a puterii. Aranjamentul
constituţional iniţial a fost denunţat unilateral (ceea ce a corespuns
suspendării preşedintelui de către alianţa dintre parlament – „Cei 322“ – şi
guvern). Însă, în condiţiile menţinerii cadrului constituţional anterior,
chestiunea „cine, câtă putere are“ nu poate fi tranşată legal. Totul este în
discuţie, nimic nu mai este dinainte clar, procedurile nu mai slujesc la
nimic, ele trebuie redefinite sau inventate. De către cine?
(a) De către cine are legitimitate, adică de către Curtea Constituţională,
în chestiuni care privesc autorităţile constituite: de pildă, chestiunile
referitoare la limitarea prerogativelor preşedintelui, pe care Constituţia în
vigoare le-a definit anume slab (mecanismul de acţiune fiind influenţa, nu
ordinul), pentru că „părinţii Constituţiei“ aveau despre preşedinte (model:
Ion Iliescu) o concepţie carismatică.
(b) De către cine se află în poziţia de a se putea impune, adică de către
Parlament şi guvern, cât timp e vorba de a crea noi pârghii, noi
instrumente de administrare a puterii. Lupta pentru împărţirea puterii
neputând fi deocamdată câştigată constituţional, singura modalitate de a
realiza un decupaj al teritoriilor de autoritate este lupta corp la corp între
autorităţi în vederea câştigării opiniei publice.
Actualul echilibru de puteri e provizoriu, pentru că e bazat numai pe
forţa prin care Noua Alianţă a reuşit, prin dominaţia mass-media
audiovizuale, să ocupe centrul. Această ocupaţie va deveni definitivă
numai printr-o nouă constituţie, care să fie a Noii Alianţe. Adică prin
cucerirea justiţiei.
(16 octombrie 2008)

V. Regimul Iliescu şi Noua Alianţă. Redefinirea noului centru

Semnificaţia formării Noii Alianţe nu se rezumă deloc la o regrupare de
forţe politice, ea implică în mod esenţial o redefinire a „sistemului de
putere“ postcomunist, la fel de radicală precum cea realizată, în primii ani

220
de după 1989, de Ion Iliescu şi grupul său. În 1994, am definit această
primă întrupare a sistemului de putere postcomunist ca pe un regim politic,
pe care l-am botezat „regimul Iliescu“.44
Regimul Iliescu şi-a avut înflorirea politică maximă sub guvernarea
Văcăroiu, când expresia sa a fost politic-poliţienească: „statul + partidul
mare“; a cunoscut apoi o consolidare subterană extrem de ofensivă în
timpul administraţiei Constantinescu („cel mai bun preşedinte al regimului
Iliescu“, cum l-a denumit Mircea Mihăieş), când s-a retras, „conspirat“, în
lumea afacerilor şi în reţeaua teritorială a baroniilor; şi a revenit la lumina
zilei în timpul guvernării Năstase, pentru a pune bazele unei noi formule
de „sistem integrat de putere“, prin cuplarea lumii politicii cu lumea
afacerilor, cu subordonarea justiţiei şi ocuparea aparatului de stat. Această
nouă formulă şi-a dobândit expresia deplină abia prin guvernarea
Tăriceanu, când „noua alianţă“, odată cu tentativa de suspendare a
preşedintelui Băsescu, şi-a marcat în mod vădit diferenţa faţă de regimul
Iliescu.
Esenţa regimului Iliescu a fost identificarea partidului mare cu statul.
Iliescu personal detesta puterea oamenilor cu bani, de aceea regimul
Iliescu, în mod strict, s-a constituit ca un aranjament de putere în care
lumea afacerilor rămânea subordonată, iar la putere se află „puterea de stat
a partidului mare“.
Esenţa Noii Alianţe este o înţelegere de tip castă între guvernare, lumea
politicii şi lumea afacerilor. Un triumvirat motivat nu atât de interese, cât
de logica dominării, care are drept scop dispunerea discreţionară (care se
vrea legalizată) de resursele statului. Cum? Cu ajutorul transformării presei
în organ de susţinere publică al intereselor capilor înţelegerii şi prin
întrebuinţarea democraţiei ca simplu mecanism de recrutare al noilor cadre
şi, în acelaşi timp, ca instrument periodic de legitimare. Baza de
funcţionare a noii alianţe este, prin urmare, (a) controlul guvernării, (b)
monopolizarea mediilor de informare cu audienţă şi (c) menţinerea justiţiei
într-o stare de corupţie endemică.
Controlul guvernării permite confiscarea resurselor statului în interesul
lumii afacerilor. Deţinerea în monopol (sau relativ monopol) a mediilor de
informare permite controlul opiniei publice şi dresarea electoratului.
Menţinerea justiţiei în stare de corupţie permite subordonarea ei oamenilor
triumviratului, prin care aceştia pot obţine impunitate pentru abuzuri,
legalizarea privilegiilor şi dreptul de a stabili (în favoarea lor) excepţiile.

221
În fine, o justiţie îngenunchiată prin corupţie şi un parlament recrutat prin
întrebuinţarea democraţiei ca mecanism de recrutare controlată a cadrelor
contribuie deopotrivă la legalizarea actelor triumviratului şi la
neutralizarea acţiunilor adversarilor acestuia. Ca „adversar“ este definit
oricine pune în discuţie normalitatea constituirii noii alianţe. Cum botezul
de foc al constituirii ei a fost suspendarea preşedintelui, „adversar“ a fost
definit tot ce are legătură cu preşedintele, cu justeţea actelor sale ori cu
legitimitatea suspendării. Pe scurt, „adversarul“ este politica preşedintelui
de a denunţa ca „sistem ticăloşit“ această nouă alianţă – moştenitoare a
regimului Iliescu, în epoca oligarhilor cu ambiţia de a domina statul.
Marele tur de forţă al noii alianţe a fost dublu: (i) să redefinească centrul
în funcţie de interesele lor; (ii) să îi atragă şi pe jurnaliştii oneşti în această
minciună interesată (căci, în mod sigur, nu toţi jurnaliştii care au căzut în
logica acestui joc sunt „tonomate“; dar perversitatea sistemului face ca şi
cei care nu profită de pe urma lui să nu mai poată fi cu adevărat inocenţi).
Urmarea acestui succes a schimbat atmosfera televiziunilor controlate de
oligarhi. Toate interesele triumviratului au fost tacit definite ca „bune“ şi
„normale“; toate criticile adversarilor au fost declarate „rele“, „perverse“,
„în solda preşedintelui“. Efectul pervers al acestei distorsionări este că
oamenii au ajuns să accepte violările care vin din partea „bună“ şi să
respingă toate lucrurile bune care vin din partea considerată rea. Când, de
exemplu, preşedintele se opune deposedării funcţiei sale de prerogativele
constituţionale standard (care nu i-au fost negate nici lui Iliescu, nici lui
Constantinescu) se cheamă că se luptă pentru putere; când parlamentul
acumulează neconstituţional prerogative ale justiţiei, faptul se numeşte
consolidarea democraţiei şi, au grijă jurnaliştii triumviratului, trece
neobservat.
Prin acceptarea deplasării centrului (la care a împins-o noua alianţă),
presa a ajuns să nu ne mai poată apăra decât de excesele preşedintelui
(care sunt mai mult verbale), fiind în schimb incapabilă să ne apere de
excesele guvernării ori ale parlamentului (care sunt efective şi cu
consecinţe asupra statului de drept). Ca urmare, autorităţile în stat nu se
vor mai putea modera reciproc, potrivit spiritului Constituţiei.
Prin deplasarea centrului, opinia publică este legată la ochi în ce priveşte
tot ce nu vine de la preşedinte şi încurajată să huiduiască tot ce i se spune
că ar veni de la el. Or, aşa nu ne pregătim de democraţie: ne livrăm
nepregătiţi pericolelor pe care suntem învăţaţi să nu le vedem, fiind mereu

222
traşi de mânecă în privinţa pericolelor care nu există.
(23 octombrie 2008)

VI. Note pentru Ocuparea centrului

În ultimul an, un nou mecanism de luptă politică şi-a dovedit atât puterea
de a cimenta alianţa dintre politic şi presă, cât şi eficacitatea de
exterminare politică.
A-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe
preşedintele Băsescu a ajuns să însemne în ochii presei de azi o dovadă de
neutralitate şi de profesionalism. În schimb, a spune cu voce tare că
denigrarea lui Băsescu nu este neutralitate ridică împotriva ta un val de
dezaprobare, care te aruncă în tabăra pupincuriştilor prezidenţiali (o tabără
care de fapt nu există: este invenţia susţinătorilor unei noi alianţe între
politic, afaceri, presă – Noua Alianţă, care reformulează regimul Iliescu).
De unde forţa acestei distorsiuni vădite? Fenomenul e tipic societăţilor
aflate sub dominaţia unei ideologii militante. Marea luptă a regimului
Iliescu a fost ocuparea centrului postdecembrist cu valorile clanului său. A
fost un eşec de proporţii, semnalat nu atât prin victoria CDR din 1996, cât
prin adoptarea de către Ion Iliescu, odată cu revenirea sa la putere în 2000,
a agendei capitalismului, statului de drept şi a obiectivelor integrării
euroatlantice (care formează centrul postdecembrist). Centrul politic, în
România de după 1989, a fost pus, în mod spontan, în sensul valorilor
centrale pentru Europa clasică: creştinism, capitalism, stat de drept, spirit
ştiinţific. De ce? Pentru că Revoluţia din 1989 a fost o revoluţie de centru.
Nu dreptul de a-l critica pe preşedinte îl pun în discuţie, ci frauda care
constă în a afirma că oricine este împotriva preşedintelui e normal, iar cine
este în favoarea lui e „cumpărat“, „pupincurist“, „sinecurist“,
„antidemocratic“, „taliban“, „orbit de partizanat“. Marele tur de forţă
propagandistic al adversarilor preşedintelui a fost dublu: (a) să
redefinească centrul în funcţie de interesele lor; (b) să îi atragă pe jurnalişti
în această minciună interesată. Spectacolul presei de azi este straniu: o
majoritate covârşitoare de jurnalişti televizaţi, care şi-a făcut din
denigrarea preşedintelui un veritabil cod de deontologie profesională, se
luptă seară de seară cu un preşedinte care nu are acces la televiziuni nici
pentru mesajele oficiale, căruia i se refuză adresele trimise parlamentului
şi pe care guvernul îl şicanează financiar, reducându-i bugetul şi punându-l

223
în situaţii imposibile. Acest preşedinte, aproape redus la o stare de lame
duck, este cu toate acestea arătat cu degetul ca fiind dictatorial,
neconstituţional şi sediţios, în timp ce guvernul, deşi minoritar, conduce
ţara cu o mână de fier (dar generoasă cu prietenii), iar parlamentul,
încurajat de tăcerea Curţii Constituţionale, se substituie justiţiei şi publică
legi lovite de nulitate.
Cu extrem de rare excepţii, Traian Băsescu nu mai este explicit apărat
de nimeni. Nimeni nu mai îndrăzneşte, pentru că riscă să fie linşat cu
invective. Ca om, e compromis: despre nici o persoană publică nu au fost
folosite în public, fără perdea şi fără menajamente, etichete derogatorii
care, în privinţa oricui altcuiva ar fi fost de neimaginat: pentru omul Traian
Băsescu, însă, au devenit de rigoare. Din „marinar“, „securist“, „bădăran“
şi „mitocan“ nu-l mai scoate nimeni. Nu în discuţiile private, ci la
televizor. Nu în România mare şi nu sub semnătura lui Alcibiade, ci în
gura şi sub pana unor jurnalişti respectabili, care au făcut din persoana lui
Traian Băsescu ceva ruşinos, de speluncă dubioasă, care nu merită şi nu
are dreptul să stârnească respectul. La anumiţi jurnalişti din şcoala lui
CTP, intonaţia, când vine vorba de Băsescu, devine lubrică: ceva feroce şi
decapant iese, jaculatoriu, la iveală. Nu poţi vorbi de Traian Băsescu fără
să ricanezi nemilos, fără să scrâşneşti sadic din maxilare, fără să plescăi
sardonic din buze, e obligatoriu, e de bun-simţ – iar dacă nu o faci, te
compromiţi. În ce-l priveşte pe Traian Băsescu, nu antropologia este
referinţa, ci bestiarul.
Şi totuşi, acest om este preşedintele României; la patru ani de mandat se
bucură de încrederea majorităţii cetăţenilor României. Spre deosebire de
Ion Iliescu, căruia jurnaliştii alergici la Băsescu nu îi reproşează nimic,
Traian Băsescu nu a organizat nici mineriade, nu a generat nici conflicte
sociale şi nici nu ne-a dat pe mâna ruşilor (în sfera de influenţă a cărora
eram şi azi, dacă URSS nu dispărea); spre deosebire de Emil
Constantinescu, care e un vid pompat şi pe care toată lumea îl ascultă cu
reverenţă, Traian Băsescu nu a aşteptat să fie înfrânt de securitate nici
pentru a restitui societăţii dosarele fostei Securităţi, ceea ce a făcut,
salvând astfel CNSAS de la insignifianţă, nici pentru a condamna oficial
comunismul, ceea ce a iarăşi a făcut, atrăgându-şi ura clasei politice şi
provocând cea mai reacţionară transversală politică de la patrulaterul roşu
al anilor ’90 încoace, coaliţia „Celor 322“ (care acum îi include şi pe
maghiari). Nu a avut nevoie de un conflict extern sângeros (măcelul din

224
fosta Iugoslavie), ca Emil Constantinescu, pentru a se manifesta ca pro-
occidental; nici nu a folosit un conflict intern sângeros (Târgu Mureş), ca
Ion Iliescu, pentru a reinventa Securitatea (în SRI). Nu a ucis, ca Iliescu,
nu a produs seisme în relaţiile noastre cu internaţionale, ca Tăriceanu, nu a
avut nici o ezitare în fermitatea alianţei strategice cu Statele Unite, ca
majoritatea politicienilor noştri. Statul nu a avut de suferit de pe urma lui,
cum s-a întâmplat cu declaraţiile privitoare la proprietăţile evreieşti
(neglijent antisemite) ale lui Ion Iliescu. Băsescu nu şi-a stupefiat
interlocutorii şefi de stat, cum a făcut-o cu Jacques Chirac Emil
Constantinescu. Cu toate acestea, Băsescu e „dictator“, „securist“ şi
„comunist“, nu Iliescu; Băsescu nu are stofă de preşedinte, nu
Constantinescu; Băsescu e „tătar“, nu simte româneşte şi aşa mai departe,
într-un cor nesfârşit al deformării şi pestilenţei. Ai zice că până la el
România a cunoscut numai perfecţiunea. Cu el, doar eşecul şi
derelicţiunea.
Nu îi apăr defectele sau derapajele. A minţit (care politician nu o face?).
Şi-a luat vorba înapoi de câteva ori (care politician nu o face?). A fost
nepoliticos de mai multe ori (regretabil). S-a exprimat de câteva ori
birjăreşte (penibil). Cu siguranţă, culisele ştiu mai multe despre defectele
lui, iar când se vor scrie memoriile apropiaţilor vom mai afla şi altele. Dar
tot ce îl priveşte pe el e prezentat atât de exagerat şi de sinistru, încât, în
raport cu scenariul de catastrofă în care e mereu încadrat, ceea ce ce ştim şi
vedem din defectele, gafele şi erorile lui pare neglijabil, în zona venialului,
nu a păcatelor de moarte, care i se tot reproşează (de altfel, tot ce i se
reproşează, i se reproşează în registru maximal, ca şi când el singur între
politicieni ar fi demon, toţi ceilalţi ar fi îngeri). În plus, să adaugi
comentariul tău la critica acestor defecte, care oricum fac seară de seară
conţinutul comentariatului unor Ciuvică, Gâdea, Badea, Stan şi a tuturor
celorlalţi, cu tonul lor de nebunie, dezastru şi iminenţă, e şi inutil, şi
zadarnic: oricum nu se aude (de zgomotul de cataractă făcut de ceilalţi),
oricum nu vei fi iertat (de acuzaţia că eşti pupincurist). Dar, raţional
vorbind, mi se pare că defectele sale personale (de om) nu produc urmări
asupra politicilor urmărite de el ca preşedinte (om de stat), ceea ce în cazul
lui Iliescu, Constantinescu sau Tăriceanu nu mai e valabil; iar gafele sale,
ţinând în special de limbaj şi provenind dintr-o gestiune imprudentă a
familiarităţii (educaţie), nu au consecinţe asupra statului.
Ca om politic, nu mai este apărat de nimeni (cu excepţia lui Traian

225
Ungureanu şi, spre cinstea lor, a câtorva comentatori de la 22, între care
Andrei Cornea). Din cauza presiunii publice şi a intimidării morale
(character assassination, se cheamă în sistemul legal anglo-saxon), nici
măcar poziţiile sale politice cele mai evident corecte nu mai pot fi apărate.
Când e vorba de el, exigenţele comentatorilor sunt de o rigoare teologică;
în rest, înţelegere levantină şi largheţe de Gore Pirgu. Ceilalţi politicieni, în
schimb, unul mai nefrecventabil ca celălalt, sunt preţuiţi, lăudaţi ori măcar
politicos prezentaţi de către corifeii presei vizuale ori scrise. Politeţe
binevoitoare, când e vorba de oricine (chiar şi de nulităţi precum Daniela
Buruiană); impertinenţă şfichiuitoare, când e vorba de el.
Presiunea psihologică a jurnaliştilor care îl denigrează este, pentru
public, prea mare. Cine ar rezista? O coaliţie stranie i-a adus laolaltă pe
oameni atât de diferiţi precum Doru Buşcu, Mircea Badea, Ion M. Ioniţă,
Valentin Stan şi Emil Hurezeanu. Ce îi uneşte? Conştient sau nu, din cauza
unor interese ori dezinteresat, crapulos ori nu, îi leagă impulsurile diverse
ale reaşezării pe care am numit-o Noua Alianţă, succesoarea economico-
politico-mediatică a regimului Iliescu.
Susţinerea vreunei poziţii de-a preşedintelui Băsescu este imediat taxată
de formatorii de opinie televizaţi drept servilism, sinecurism şi
pupincurism. Nici unul dintre aceşti formatori de opinie autorizaţi nu vede
nimic suspect nici în demonizarea Monicăi Macovei, probabil cel mai bun
ministru al justiţiei de după 1989, nici în legătura suspectă între această
demonizare şi interesele evident vicioase ale politicienilor care i-au vrut
capul (şi pe care în cele din urmă l-au obţinut, cu ajutorul presei). Să fii
împotriva Monicăi Macovei alături de cei care vor menţinerea deasupra
legii, a privilegiilor castei politice, nu ridică probleme morale şi nu
înseamnă să le faci jocul. În schimb să susţii lupta preşedintelui împotriva
acestor interese înseamnă să sprijini „apetitul pentru dictatură“ al
preşedintelui şi te califică dezonorant pentru titlul de „trompetă
prezidenţială“, pe care apoi toată presa „independentă“ o preia, până nu
mai poţi ieşi pe stradă fără să fii scuipat. Oricum, orice asociere cu
preşedintele a fost într-atât demonizată de complexul mediatico-politic
încât a devenit „în mod natural“ descalificantă. Tehnica este – albul e
negru şi negrul e alb. În acest mod, poziţia de centru a fost mutată din
locul în care se afla, centrul postdecembrist, în altul, care fusese iniţial
marginal în raport cu acesta şi unde se afla, din punctul de vedere al
valorilor, regimul Iliescu (pe care Noua Alianţă îl prelungeşte).

226
 Să încerci să păstrezi echilibrul judecăţii şi să te străduieşti să vezi clar
în chestiunea suspendării preşedintelui, cum a făcut EvZ în perioada de
isterie politică declanşată de decizia arbitrară a parlamentului din 2006, îţi
atrage inevitabil eticheta de „oficiosul“, lipită pe obrazul onestităţii de
oameni complet lipsiţi de onestitate, despre care toţi ştiu că sunt imorali,
dar pe care, ştiind asta, toţi o preiau (din josnicie, din lipsă de
profesionalism, din goană după scandal, din sete de sânge). În schimb să
faci cu neruşinare politica de partid a partidului „soluţiei imorale“ nu îţi
atrage nici oprobriu, nici dezgust, ci numai simpatie, numai încurajări şi,
din partea APTR, premii. Venalitatea jurnalistică, când vine dinspre
duşmanii feroce ai lui Băsescu (grupul Intact), e fie opinie normală, fie
neutralitate obiectivă, fie poziţie responsabilă şi patriotică (academicianul
Buzura, de pildă, finanţat din aceeaşi zonă, e printre cei numiţi seară de
seară „valorile neamului“, „cei mai buni dintre cei mai buni“, alături de
atotputernicul şi lucrativul E. Simion ori infatigabilul Ion Aurel Pop).
Onestitatea jurnalistă, când vine de la sprijinitorii preşedintelui (de pildă,
TRU), este fanatism, sprijin oferit dictaturii etc.
Să inviţi mereu în studio oameni nefrecventabili precum Bolcaş, Ghişe,
Şerban Nicolae şi alţii ca ei, până la greaţă, zi de zi, se cheamă
profesionalism. Să fii constant brutal şi ireverenţios cu preşedintele, la fel.
Lui Băsescu nu i se poate spune preşedinte sau dl Băsescu; când nu i se
spune marinarul i se spune, scurt şi tăios, Băsescu. În schimb Ion Iliescu
este mereu dl Iliescu, dl preşedinte sau preşedintele Iliescu. Faptul că
Iliescu a organizat mineriade, are pe conştiinţă morţi şi direct, şi prin
muşamalizare, că a vrut să ne alieze cu URSS, ne-a ţinut un deceniu în
anticamera Europei şi a făcut României aproape la fel de mult rău ca şi
Ceauşescu îl califică pentru respectul nostru. Băsescu, pentru că a
condamnat comunismul, este un comunist; pentru că a dat CNSAS
dosarele, este un securist; pentru că s-a dovedit fidel şi loial alianţelor
occidentale, nu are politică externă, e ageamiu, gafeur, ignoră măreţia lui
Putin, a Rusiei (vezi viziunea de politică est-europeană a academicienilor
patrioţi, cum e Răzvan Theodorescu, pentru care Rusia e referinţa pozitivă,
nu Occidentul, deoarece noi nu suntem occidentali, ci bizantini etc.).
Asocierea jurnaliştilor cu Daniela Buruiană ori Adrian Păunescu e
onorantă. Să fii văzut în prejma lui Traian Băsescu e dezonorant. În nici o
ţară din Europa dorinţa unui preşedinte democratic ales de a sta de vorbă
cu intelectualii cu care are chef să vorbească nu e suspectată de bulanjism,

227
cezarism ori pujadism. În România, numai Ion Iliescu şi Emil
Constantinescu au avut acest drept, nu Traian Băsescu. Quod licet Iovi,
non licet bovi.
Să faci spume la gură când vorbeşti de Traian Băsescu te recomandă ca
imparţial. Să atragi atenţia asupra anomaliei, te face „gorila“ sau, cum
spune CTP, „badigardul“ preşedintelui. Şi aşa mai departe, la nesfârşit.
Totul, totul e distorsionat şi nimeni nu se mai poate înţelege cu nimeni,
pentru că diabolizarea induce suspiciunea, iar suspiciunea face ţăndări
corpul politic, care nu mai e unul, ci, ca partidele, mai multe. Suportul
democraţiei e pe ducă. Ura şi suspiciunea devin unicul limbaj politic
curent (cu sensul de monedă circulantă, currency).
(2–4 septembrie 2008)

53. REPRESALII INSTITUŢIONALE: GUVERNUL

ÎMPOTRIVA ICR
Săptămâna trecută prim-ministrul a decis reducerea bugetului Institutului
Cultural Român de la 50 milioane RON la 32 milioane RON. Guvernul se
răzbună pe preşedinte angajând represalii împotriva Institutului Cultural
Român. Incredibil. Măreţe fapte, mari oameni de stat! Aş vrea să explic de
ce această reducere este deopotrivă iraţională, iresponsabilă şi îndreptată
împotriva intereselor României.
Potrivit creşterii activităţii ICR din 2008, adică ţinând seama de nivelul
de solicitare al programelor noastre confirmat prin aplicaţiile înregistrate
în 2008, am construit un necesar bugetar de 59 milioane RON. Structura
de buget a fost următoarea: programe şi proiecte culturale: 70,30%;
cheltuieli de personal: 16,20%; cheltuieli administrative şi gospodăreşti:
11,80%; cheltuieli de capital: 1,70%. Aceasta înseamnă că 70,3% din
bugetul ICR reprezintă programele culturale, iar 29,7% reprezintă costurile
întreţinerii instituţiei. Raportul de 7 la 3 nu este nici rezonabil, nici bun:
este foarte bun. Nu ştiu dacă mai există vreo instituţie de stat care să aibă
un raport programe versus administraţie atât de bun. În 2005, când actuala
conducere a preluat ICR-ul, structura bugetului era de 48% cheltuieli pe
programe, 52% cheltuieli pe administraţie. Progresul este, cum se vede,
uriaş.
Un alt indicator care exprimă creşterea eficienţei activităţii ICR priveşte

228
bugetul de programe alocat institutelor culturale româneşti din străinătate.
Cum se ştie, legiuitorul a decis prin legea de funcţionare a ICR ca
institutele din străinătate să fie întreţinute administrativ (inclusiv salarii
personal) prin MAE, iar cheltuielile pe programe să fie asigurate prin ICR.
Raportul dintre cheltuielile de administraţie alocate de la bugetul de stat
prin MAE şi bugetul de programe alocat institutelor culturale din
străinătate de ICR era în 2005 de 0,17. Acest raport a fost adus acum la
0,89. Din punctul de vedere al statului, trecerea de la 0,17 la 0,89 înseamnă
creşterea semnificativă a eficienţei de cheltuieli bugetare, exprimată prin
raportul „administraţie (MAE) versus programe culturale (ICR)“. Din
punctul de vedere al instituţiei numite ICR, obţinerea unui raport de
eficienţă de 0,89 înseamnă confirmarea creşterii durabile a capacităţii de
absorbţie a unui buget cultural mare pe pieţele culturale străine (căci o
cheltuială culturală este absorbită nu atunci când este cheltuită, cum se
întâmplă în cazul cheltuielilor de administraţie, ci numai atunci când e
confirmată prin angajamente ulterioare).
Bugetul de 59 milioane RON ţinea seama de următorii factori: (i)
creşterea instituţională a Institutului, în termeni de cheltuieli administrative
(ICR, din 2007, desfăşoară un volum de activitate comparabil cu cel al
unui minister); (ii) creşterea exponenţială a solicitărilor de parteneriate şi
colaborări cu ICR pe pieţele culturale străine; (iii) bugetarea la un nivel
mărit a institutelor culturale din străinătate, potrivit capacităţii lor de
inserare pe pieţele străine; (iv) intrarea ICR din 2008 pe piaţa marilor
spaţii expoziţionale şi de concert europene cu expoziţii tematice proprii şi
turnee de promovare a muzicii româneşti contemporane; (v) bugetarea
programelor mari (de tip „Cantemir“, „TPS“ ori „Publishing Romania“) la
nivelul solicitării lor în anul 2008, care a depăşit cu mult aşteptările induse
de experienţa anului 2007 – ceea ce înseamnă că potenţialul lor de creştere
nu a fost încă atins şi, deci, e raţional să fie solicitat).
Toţi parametrii raţionali (în termeni de eficienţă, de potenţial de
creştere, de încredere dobândită pe pieţele externe etc.) conduc la
concluzia că Institutul Cultural Român este o instituţie care, din 2005
încoace, şi-a îmbunătăţit în mod remarcabil performanţa, cheltuieşte banii
publici în mod eficient (de pildă, raportul de 7 la 3; ori raportul de 0,89) şi
are un potenţial de creştere semnificativ, care, deoarece priveşte prezenţa
României pe pieţele culturale străine, merită susţinut.
În aceste condiţii, reducerea la 32 milioane RON a unui buget care

229
fusese construit în mod raţional la nivelul de 59 milioane RON şi care
fusese deja redus, în urma unor cedări dureroase (deoarece implicau
renunţarea la unele programe de anvergură), la 50 milioane RON,
echivalează cu un asasinat instituţional.
Această reducere este iraţională, deoarece prin suma astfel deblocată nu
se economiseşte nimic, bugetul ICR fiind de ordinul câtorva zecimi la mie
din PIB (este bine să se ţină minte această cifră: câteva zecimi la mie din
PIB, atâta reprezintă investiţia externă în cultura română pe care înţelege
statul român să o facă).
Această reducere nu este doar iraţională, este şi iresponsabilă, deoarece
aruncă în mod nejustificat în aer angajamente, parteneriate, contracte – un
extrem de preţios sistem de conexiuni, bazate pe o încredere pe care ICR a
construit-o în ultimii ani în beneficiul culturii române.
Nu în ultimul rând, mutilarea bugetului ICR ruinează perspectiva ca
ICR să îşi mai poată consolida poziţia pe care a dobândit-o pe pieţele
culturale occidentale. Această poziţie a fost câştigată prin eforturile pline
de imaginaţie şi inteligenţă ale angajaţilor ICR şi nu a fost obţinută nici în
folosul lor, nici spre profitul ICR, ci pentru România şi în beneficiul
imaginii ei. În fond, această mutilare este în mod iraţional şi iresponsabil
îndreptată împotriva intereselor României.
Decizia prim-ministrului de a distruge poziţia câştigată de ICR pentru
cultura română în străinătate arată că în România, pentru unii politicieni,
nici un bine nu trebuie să rămână nepedepsit.
(30 octombrie 2008)

54. DISCURSURILE DE URĂ

Când nu observi omisiunile şi nu te şochează răstălmăcirile, înseamnă că
ţi-ai pierdut busola. În 24 octombrie, agenţia Reuters transmitea că în
cimitirul evreiesc din Bucureşti au fost profanate peste o sută de pietre
tombale. O sută de pietre tombale sparte într-o singură noapte?
Dumnezeule! Cum e tehnic posibil? Câţi oameni au lucrat la acest act de
vandalism? Cum de nu au fost auziţi? Şi ce anume cimitir a fost profanat?
Cimitirul evreiesc? Ştirea despre vandalizarea cimitirului evreiesc trebuia
să fie, indiscutabil, ştirea zilei. Mai mult, dezbaterea asupra semnificaţiei
acestui act de vandalism ar fi trebuit să ocupe minţile tuturor. Or, ce s-a

230
observat? Ştirea nu a stârnit nici senzaţie, nici emoţie. Ar fi trebuit să
stârnească şi una, şi alta. Dacă ne gândim că Antena 3 a dedicat zeci de ore
de emisie denunţării „antisemitismului“ unei opere artistice (poneiul roz,
cu crupa lui brenduită cu zvastică), ne putem întreba cum de nu a
manifestat aceeaşi sensibilitate faţă de antisemitismul vandalizării celor
peste o sută de pietre tombale evreieşti? Cum de importantul senator
român care a trimis direcţiei unui cunoscut post străin de radio o scrisoare
plină de indignare, în care protesta împotriva „bagatelizării
antisemitismului poneiului roz“ de către corespondenţele trimise de la faţa
locului de reporterii acelui post, nu a mobilizat tot Senatul României
pentru a protesta împotriva vandalizării cimitirului evreiesc? Să fi fost
poneiul roz mai antisemit decât distrugerea unui cimitir evreiesc?
Răspunsul e simplu (şi descurajant): la noi, în spaţiul public, principiile
sunt aproape întotdeauna pretextele intereselor, iar interesele nu sunt decât
arareori expresia principiilor. Pe principii nu dă nimeni doi bani, deoarece
banii sunt singurul lucru care interesează. Şi cum bani au cei puternici,
datina locului e ca celor cu bani să li se delege decizia asupra a ce e bine,
şi ce e rău, astfel încât problema principiilor se reduce la problema
exprimării nude şi neruşinate a intereselor (celui cu bani). În presă, cel care
are bani este patronul. Tot el este cel care a descoperit că nu are nevoie de
principii, de vreme ce interesele îi ajung. De aici absenţa catastrofală a
principiilor în presa de azi. Dacă ar fi existat principii, vandalizarea
cimitirului evreiesc ar fi fost o ştire şi un subiect de dezbatere. Existând
doar interese, subiectul nu a devenit ştire. Pe cine să intereseze ceva ce nu
exprimă interesele cuiva anume? Dacă poneiul roz n-ar fi putut fi
instrumentat împotriva cuiva anume, pe care patronii Antenei 3 îl detestă
(fiind în consecinţă detestat, în cor, şi de angajaţii postului), Antena 3 nu i-
ar fi acordat nici o atenţie. Poate fi instrumentalizată împotriva cuiva de
interes vandalizarea cimitirului evreiesc? Nu. Atunci trece neobservată.
Deşi scandalul poneiului roz mă priveşte pe mine, pentru că Antena 3 l-
a instrumentalizat împotriva mea, situaţia, aşa cum rezultă din comparaţia
cu vandalizarea cimitirului evreiesc, este generală. Lucrurile importante
trec neobservate şi sunt astfel condamnate la insignifianţă. În loc să fie
deprinsă să distingă, din multitudinea întâmplărilor, principiul, opinia
publică e lăsată să vadă arbitrariul şi e îndemnată, tacit, să se complacă în
el. Dimpotrivă, atunci când interesele o cer, albul e declarat cu emfază
negru, ţânţarul e silit să devină armăsar, iar opinia publică e mobilizată la o

231
cruciadă frenetică, pe care cei interesaţi o declară obligatorie, iar cei
dezinteresaţi nu o pot socoti decât prostească.
Efectul asupra opiniei publice e dezastruos. Obişnuită să se emoţioneze
la minciuni, deoarece numai acestea sunt montate ca adevăruri obligatorii,
opinia publică nu mai reacţionează la adevăr. În mod normal, vandalizarea
unui cimitir ar fi trebuit să stârnească emoţie. La noi, din cauza manipulării
constante la care posturi precum Antena 3 supun opinia publică, emoţie
stârneşte poneiul roz (un subiect inventat de la cap la coadă), iar indignare
numai ţinta desemnată, prin emisiuni de înfierare şi demascare, spre ură.
Indignarea morală autentică e eliminată de uşurinţa cu care oamenii ajung
să urască ceea ce li se sugerează că e de datoria lor patriotică să urască.
Putem constata în insensibilitatea faţă de devastarea cimitirului evreiesc
consecinţa unei devieri morale. Educaţi (prin manipulare) să vadă răul
acolo unde nu se află decât inamicii oamenilor cu interese, oamenii simpli
ajung să se indigneze prin reflex condiţionat şi să nu mai poată reacţiona
prin liber-arbitru. Reacţia morală liberă ajunge să fie înlocuită cu stimulul
condiţionat indus. În acest mod, cheia indignării morale nu este doar
falsificată, ea se află în mâinile celor care au indus reflexul condiţionat.
Aceasta este, după părerea mea, explicaţia proliferării discursurilor
bazate pe ură (de pildă, la Antena 3, în emisiunile Sinteza zilei şi În gura
presei). Ca o consecinţă, înregistrăm simultan atât tocirea sensibilităţii
morale normale la oamenii care asigură ratingul acestor exerciţii de dresaj
prin hate speech, cât şi subordonarea sensibilităţii lor intereselor care
patronilor le aduc bani, iar telespectatorilor emoţii otrăvite. Miza? Fireşte,
nu doar dresajul electoral, ci şi minoratul spiritual: nu doar votarea în
interesul altora, ci şi confundarea lucrurilor mărunte cu cele înalte şi
viceversa.
(6 noiembrie 2008)

55. BILANŢ ÎNAINTEA ALEGERILOR

Duminică, pentru a şasea oară de la căderea comunismului, vor fi din nou
alegeri parlamentare. Cetăţenii au posibilitatea să decidă în mod liber căror
forţe politice le vor încredinţa, pentru încă patru ani, toată puterea: şi
puterea de a forma guvernul, prin alegerea unei noi majorităţi politice; şi
puterea de a vorbi în numele lor, adică dreptul de le formula în mod legal

232
interesele; şi puterea de a legifera în numele acestor interese. Într-un sens,
cetăţenii au toată puterea; în altul, nu au nici una. În primul sens, numai
cetăţenii pot conferi putere; în al doilea, această putere există numai sub
forma renunţării la ea. Paradoxul democraţiei reprezentative este acela că
cetăţenii au putere deplină numai atunci când o deleagă, iar puterea de care
ar avea nevoie pentru a-şi controla reprezentanţii depinde integral de o
bunăvoinţă străină: a celor pe care i-au ales, când e vorba de respectarea
angajamentelor; a presei, când e vorba de a mobiliza opinia publică în
vederea exercitării de presiuni asupra puterii. Cetăţenii îşi pot menţine
puterea pe care au cedat-o numai cu bunăvoinţa presei şi prin buna-
credinţă a reprezentanţilor. Fără bunăvoinţa presei, cetăţenilor nu le
rămâne decât speranţa; fără bunăcredinţa aleşilor, cetăţenilor nu le rămân
decât regretele – şi, fireşte, posibilitatea de a vota altfel, la următoarele
alegeri. În concluzie, paradoxul democraţiei reprezentative constă în
această afirmaţie: deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii nu
îi pot controla în totalitate mişcarea.
Prin gradele ei, această afirmaţie (în fizică, paradoxală) desparte
regimurile arbitrare de cele orânduite. Într-un regim bine rânduit, cetăţenii
îşi menţin puterea asupra aleşilor cu ajutorul instituţiilor, care limitează
atât arbitrariul puterii, cât şi nesimţirea reprezentanţilor. Într-un regim
arbitrar, instituţiile sunt în mod venal de partea puterii, iar cetăţenii nu au
de partea lor decât pe cei care, cu ajutorul opiniei publice, speră să poată
muşca din putere, pentru a se împărtăşi din ea (în mod tipic, proprietarii de
presă cu interese politice – la noi, aproape toţi). În funcţie de gradul de
arbitrariu al regimului, paradoxul democraţiei reprezentative oscilează
între afirmaţia „deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii îi pot
controla aproape în totalitate mişcarea“ (cazul normal şi, prin urmare,
dezirabil) şi afirmaţia „deşi îi determină puterii în totalitate impulsul,
cetăţenii nu îi pot controla deloc mişcările“ (cazul anormal şi, deci,
indezirabil).
Cazul indezirabil este, cum l-aţi recunoscut, al nostru. Orice a făcut
puterea în ultimii doi ani, opinia publică nu a avut nici un control asupra
ei. Nu a putut controla nici decizia prim-ministrului de a pune guvernul la
dispoziţia lui Dinu Patriciu, nici alungarea PD de la guvernare, nici alianţa
PNL cu PSD, nici formarea coaliţiei „Celor 322“, nici tentativa de a-l
suspenda pe preşedinte, nici folosirea discreţionară a bugetului, nici
manipularea Constituţiei, nici legiferarea ilegală, nici jaful mitelor

233
electorale, nici periclitarea siguranţei naţionale – nimic, oricât de grav.
Cetăţenii nu au putut deloc controla mişcările puterii: nici ale guvernului,
nici ale culiselor, nici ale schimbărilor de alianţe, nici ale parlamentului,
nici ale justiţiei, nimic. Or, ce nu poţi controla, nu poţi nici sancţiona, în
nici unul din sensuri (nici în cel de cenzură, nici în cel de ratificare). Din
acest motiv, în democraţia instaurată de guvernul Tăriceanu–Patriciu,
cetăţenii au avut dreptul doar la emoţii (şi, fireşte, la achitarea notei de
plată).
Bilanţul guvernării D.A. este un succes economic al programului şi un
eşec politic al Alianţei. Succesul economic vine, esenţialmente, din
eficacitatea impozitării unice. Eşecul politic vine, în mod esenţial, din
reuşita lui Dinu Patriciu de a-şi subordona guvernul. Tot ce s-a întâmplat
ilogic şi anapoda cu Alianţa D.A. poate fi explicat prin ambiţiile, temerile
şi frustrările lui Dinu Patriciu. Distrugerea Partidului Naţional Liberal,
care a devenit sub Călin Popescu-Tăriceanu un partid al trădării cu ridicata
şi al vânzării cu amănuntul,45 e urmarea revanşei târzii împotriva liniei
tradiţionale a Brătienilor a unui politician ratat, care a câştigat prin
corupţie economică ceea ce nu a putut dobândi prin inteligenţă politică.
Guvernul Tăriceanu–Patriciu este revanşa târzie a disidenţelor avortate
numite, succesiv, „PNL Aripa Tânără“ şi „PL – 93“. În eşecul Alianţei
Dreptate şi Adevăr poate fi citit triumful lui Dinu Patriciu şi al partenerilor
săi de afaceri din PSD, care au ştiut să profite de complicitatea interesată a
prietenilor, de venalitatea înfometată a indiferenţilor, de lipsa de scrupule a
partenerilor şi, bineînţeles, de prostia gurmandă a victimelor – în fond, de
setea insaţiabilă de bani a celor mai mulţi, combinată cu universalitatea
voioasă a lipsei endemice de caracter a tuturor.
Puterea nu mai este a guvernului, ci a câtorva partide de afaceri;
democraţia nu mai este a cetăţenilor, ci a partidelor, care se folosesc de ea
pentru a-şi reproduce dominaţia şi impunitatea; nu există ideologie, există
alianţe de dominaţie, în vederea exercitării, conservării şi sporirii puterii;
puterea asigură atât supravieţuirea făptaşilor (în afara puşcăriilor), cât şi
prosperitatea părtaşilor (în marginea bugetului de stat); nu mai există
partide de dreapta ori de stânga, există numai partide de putere,
reprezentate printr-o alianţă a guvernului cu parlamentul (împotriva
preşedinţiei) care le asigură, lor, certitudinea că puterile în stat nu se
echilibrează reciproc, ci se subordonează intereselor care au format
guvernarea.

234
 Pe scurt, acesta este bilanţul dinaintea alegerilor. Cine vrea să servească
în continuare ambiţiile lui Patriciu va vota PNL. Cine vrea o nouă
guvernare de tip Văcăroiu ori Năstase va vota PSD. Cine va dori ca ţara să
fie condusă aşa cum e condus Clubul Steaua va vota PNG. Cine va vrea ca
ţara lui să arate imund precum fiţuicile România Mare şi Tricolorul va
vota PRM. Cine însă mai îndrăzneşte să parieze pe ceva va vota PD-L: nu
e sigur că merită, dar, în lumina alternativelor, e singurul lucru care merită
încercat.
În rest, va vota cine mai speră. Iar cine nu va vota va merita să dispere.
(27 noiembrie 2008)

56. BILANŢ DUPĂ PRIMELE TREI ZILE ALE ALEGERILOR

Bilanţul imediat poate fi făcut în lumina a două categorii de fapte: veşti
bune şi veşti proaste. Fiind vorba de calificative, evaluarea va fi, evident,
subiectivă – dar mă voi strădui să fie subiectivă în marginile adevărului.
Veştile bune. Pentru prima oară după nouăsprezece ani de democraţie şi
şase chemări ale electoratului la urne, putem înregistra trei rezultate
notabile. În primul rând, eliminarea din parlament a partidelor extremiste.
Nu justiţia a decis dizolvarea PRM, ci electoratul. Nu de iure, ci de facto,
PRM nu mai există. Faptul, în sine, este remarcabil. Din 1992,
extremismul lui Corneliu Vadim Tudor a fost mereu protejat atât de
imunitatea parlamentară, cât şi de o stranie, dar mereu confirmată,
imunitate în (şi faţă de) justiţie. Imunitatea parlamentară i-a fost asigurată
de alegători; cine însă i-a asigurat imunitatea în faţa justiţiei? Căci
calomniile şi injuriile tipărite sub anonimat în publicaţiile de partid ale lui
CVT (care coincideau uneori până la expresie cu atacurile proferate de
acesta în conferinţele de presă oficiale ale PRM) nu au fost niciodată
sancţionate în justiţie, în ciuda zecilor de procese care i-au fost intentate.
CVT a împroşcat cu noroi oameni simpli, notabilităţi, intelectuali,
ambasadori, şefi de stat, state, instituţii, adevăruri istorice. Justiţia nu a
făcut nimic pentru a stăvili noroiul. Electoratul, în schimb, a făcut: i-a
retras lui CVT imunitatea parlamentară, iar partidului său reprezentarea
politică. Îi va retrage oare acum justiţia (şi, ne putem întreba, cine din
justiţie?) imunitatea la infracţiune? Fosta sa locotenentă, Daniela Buruiană,
a pierdut primele procese abia după ce nu i-a mai fost apropiată şi s-a

235
văzut deposedată de funcţiile sale publice. Se va întâmpla la fel, acum, cu
CVT? Să sperăm.
Al doilea rezultat notabil este limpezirea compoziţiei parlamentului. Au
trecut pragul electoral numai trei partide (PD-L, PNL, UDMR) şi o alianţă
formată din alte două (PSD–PC). Ca formulă ideologică, avem două
partide de dreapta, PD-L şi PNL (dintre care unul, PD, provine de la
stânga), o uniune etnică aparent fără culoare politică, UDMR (dar părând a
fi mai degrabă de dreapta) şi o alianţă de conjunctură între un numeros
partid de stânga (PSD) şi un minuscul partid de dreapta (PC). S-ar zice,
dacă nu am şti că la noi ideologia nu este decât un pretext pentru interese,
că electoratul român a votat majoritar dreapta. Este, cred, o iluzie. Dat
fiind că dreapta la guvernare, cu excepţia cotei unice de impozitare, a
adoptat politici de centru-stânga şi populisme aflate la stânga stângii, ceea
ce a votat electoratul a fost un pachet electoral imposibil, făcut din
„speranţă în creştere economică perpetuă“ şi „pretenţie la protecţie socială
nelimitată“. Electoratul nostru, aşadar, rămâne de stânga în privinţa
statolatriei, deşi a înţeles că, cel puţin temporar, dreapta economică i-o
poate servi mai bine.
O lecţie a acestui cocteil de credinţe şi speranţe contradictorii este că la
noi politicul nu este înţeles ideologic, ci este subînţeles social: nu opţiunile
ideologice departajează şi asociază, ci pretenţia şi accesul la serviciile de
stat – gratuite pentru cei care le câştigă prin revendicări „politice“,
oneroase pentru cei care le suportă, în virtutea unor aranjamente la fel de
„politice“.
Al treilea rezultat notabil este zguduirea speranţei fruntaşilor politici că
numai fidelitatea faţă de partid le poate aduce realegerea în parlament.
Succesiunea partidocratică a fost, în fine, spartă. Chiar şi cu acest
uninominal imperfect, oameni de strictă obedienţă partidocratică, precum
Şerban Nicolae (PSD, dar exemplele sunt mult mai numeroase), au fost
temporar eliminaţi din cariera de parlamentari eterni, cu voie de la partid.
Pentru această categorie de politicieni, strategiile de supravieţuire vor
trebui reajustate. Deocamdată, putem înregistra această victorie a
cetăţeanului, măsurată prin fisura produsă în sistemul puterii discreţionare
a partidelor. Un rău major al vieţii noastre politice de după dezagregarea
CDR a fost cartelizarea pe caste de partid a eşichierului politic. O
înrăutăţire suplimentară a constat, din 2005, în intervenţia oligarhilor, care
au cartelizat transpartinic segmente de putere din diferite partide, aflate

236
uneori pe poziţii, ideologic vorbind, antagonice (cazul cartelizării PNL–
PSD sub guvernarea Tăriceanu II). Speranţa cetăţenilor este ca fisura
operată de votul uninominal în reproducerea strict endogenă a elitei
parlamentare să reuşească să producă o breşă şi în cartelizarea pretinsă de
forţa economică a oligarhilor care stau în spatele diferitelor centre de
putere transpartinică.
Veştile proaste se referă la oameni, la neputinţa legilor şi la insidioasa
generalizare a mentalităţii care acceptă infracţiunea. La categoria oameni,
constatăm că mari şi venali baroni locali au fost confirmaţi prin vot
uninominal şi că nulităţi patente, cu prestaţie publică scandaloasă (şi efecte
nocive pe plan internaţional), au fost (re)introduse în parlament. La
categoria legi, trebuie să remarcăm efectul disproporţionat de mare al
redistribuirii voturilor, iraţionalitatea inversării ierarhiilor în clasamentul
final şi disparitatea cantitativă a mandatelor, ceea ce înseamnă că actuala
formulă a votului uninominal va trebui sever amendată. În fine, la capitolul
veşti proaste nu putem să ignorăm pasivitatea justiţiei faţă de mita
electorală (devenită curentă şi tolerată ca „lege a locului“ – contribuţia
noastră la dreptul comunitar), acceptarea ei cu entuziasm de către
beneficiari şi indiferenţa multor concetăţeni faţă de candidaţii cu probleme
în justiţie. Aşa cum justiţia s-a acomodat cu dreptatea parţială şi interesată,
şi românii s-au acomodat cu oamenii politici aflaţi sub anchetă,
condamnaţi ori, în absenţa ambelor, infractori de notorietate…
(4 decembrie 2008)

57. AVEM O ŢARĂ, CUM PROCEDĂM?

Această întrebare, pe care a făcut-o celebră Academia Caţavencu încă din
anii ’90, spune un lucru simplu, profund şi, întrucât ne priveşte, aporetic:
ţara e dată, e limpede că n-o putem schimba; în aceste condiţii, cum s-o
înţelegem? cum s-o gestionăm? cum, mai ales, s-o suportăm? Ne găsim, în
acest moment, exact într-o situaţie de acest tip: avem ţara şi, pentru că nu
ne convine, ne răstim panicaţi la instrucţiunile de întrebuinţare.
Votând cum a votat, electoratul a fixat datele problemei, alegând actorii
şi determinându-le ponderea; istoria recentă şi raporturile de forţă din
culise le-au fixat deja gradele de libertate. Deci, aceasta e ţara, iar
împotriva faptelor nu există argumente. Acum argumentele. Două sunt

237
tipurile de probleme. Pentru că are decizia, problema preşedintelui este
„cum poate fi gestionată situaţia“. Pentru că avem doar aşteptări (să nu
uităm vorba lui Soljeniţîn: în istorie, popoarele au doar emoţii), problema
noastră este „cum să înţelegem ceea ce alţii gestionează (şi ne produc
emoţii detestabile)“. O variantă de reacţie este să bocim, ca babele. O alta
este să încercăm să înţelegem, ca adulţii. Ca principii: să nu ne luăm
dorinţele drept fapte; să încercăm să înţelegem ce se poate face, date fiind
lucrurile deja fixate.
Deşi în parlament au intrat patru partide, numărul actorilor politici este
de fapt doar de trei: PD-L, PSD şi PNL. Cadrul în care se desfăşoară toate
negocierile între aceşti trei actori este marcat de următoarele fapte (istoria
recentă plus raporturile de forţă din culise): (i) prin conducerea actuală
(Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu etc.), PNL a devenit partidul
personal al lui Dinu Patriciu, deci nu există nici un motiv raţional de a face
vreo deosebire între interesele acestuia şi acţiunile PNL-Tăriceanu; (ii)
PNL a trădat Alianţa D.A. şi şi-a dat afară de la guvernare aliatul cu care a
câştigat alegerile, PD (oamenii din PNL care nu au fost de acord cu această
decizie a lui Dinu Patriciu au fost daţi afară din partid, inclusiv
preşedintele PNL, Theodor Stolojan, formând ulterior PD-L); (iii) PSD şi
PNL au instrumentat alianţa informală („Cei 322“) care a condus la
tentativa eşuată de suspendare a preşedintelui; (iv) guvernarea minoritară
PNL + UDMR a fost sprijinită în parlament de PSD; de fapt, în ultimii doi
ani, România a fost condusă cu sprijinul şi în folosul unei majorităţi
parlamentare formate din trei partide: PSD, PNL şi UDMR; (v) obiectivul
declarat al alianţei PNL şi PSD a fost înlăturarea preşedintelui Băsescu şi
guvernarea comună, fără şi împotriva PD-L; (vi) omul-cheie al acestor
înţelegeri de culise, Dinu Patriciu, a declarat public, atât în 2004 (între cele
două tururi la prezidenţiale, când PNL + PD îl susţineau pe Traian
Băsescu, iar PSD pe Adrian Năstase), cât şi după aceste alegeri, că PNL
trebuie să se alieze numai cu PSD, şi anume împotriva lui Traian Băsescu.
Acesta este cadrul de referinţă pentru orice judecată asupra
combinaţiilor posibile. Elementul obiectiv esenţial al acestui tablou este
trădarea (vezi excelentul articol al Ioanei Ene, „Jocul la offside al
trădărilor. Politica românească din ultimii ani s-a bazat aproape exclusiv
pe trădări“),46 iar cel subiectiv este neîncrederea.
PD-L nu poate avea în mod raţional încredere în PNL, pentru că PNL l-a
alungat de la guvernare, iar proprietarul partidului a declarat că acesta

238
rămâne şi în continuare scopul său. PD-L nu poate avea încredere în PSD,
deoarece PSD este partidul lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase (în mod
amuzant, „cinstit-dar-săracul“ Ion Iliescu sprijină vehement alianţa
partidului său de stânga cu un produs de lux al „capitalismului de
cumetrie“, pe care l-a condamnat în parlament), pentru că PSD a sprijinit
PNL când a fost alungat de la guvernare, dar şi pentru că, dacă s-ar alia cu
PSD, nu poate exclude eventualitatea ca acesta să refacă pe la spate alianţa
cu PNL şi să-l dea afară de la guvernare, după reţeta deja brevetată de
PNL.
PNL nu poate avea încredere în PSD, deoarece numai o parte din PSD
(am văzut raportul, este de 17 la 40) vrea în mod incondiţionat o alianţă cu
partidul lui Dinu Patriciu. Cât priveşte relaţia cu PD-L, relaţia de
neîncredere (întemeiată, deoarece nu te poţi încrede în cel pe care l-ai
trădat) este secundară, întrucât poziţia PNL faţă de acest partid este dictată
de obsesia lui Dinu Patriciu de a-l elimina complet din politică pe Traian
Băsescu.
PSD nu poate avea încredere în PD-L, pentru că până de curând PD
avea în statut interdicţia de a se alia cu el, iar retorica sa a fost radical anti-
PSD. În privinţa PNL, numai o minoritate are încredere în el, acea parte
care îi împărtăşeşte urile.
În acest carusel al urilor şi suspiciunii, două elemente au fost decisive:
pentru PNL, ura lui Dinu Patriciu, pentru PSD, votul. Într-adevăr, PNL şi-a
restrâns voluntar opţiunile la PSD (impunând condiţia ca premierul să fie
obligatoriu Tăriceanu numai în negocierile cu PD-L, ceea ce era, fireşte,
inacceptabil), iar PSD a tranşat prin vot, 40 de responsabili PSD decizând
să meargă la guvernare cu PD-L, 17 fiind împotrivă. În acest mod, formula
de guvernare a fost practic tranşată în afara PD-L: dacă acesta voia să
guverneze, trebuia să admită jocurile făcute în afara sa.
În rest, nici o surpriză: premier a fost desemnat cel anunţat de PD-L
înaintea campaniei electorale. Pentru preşedinte, însă, şahul continuă, la fel
de periculos. Căci nici un angajament nu va putea elimina suspiciunea că
PSD, nemulţumit de guvernare şi ademenit de Dinu Patriciu, nu va reface
în parlament alianţa subterană cu PNL, în vederea unei noi suspendări a
preşedintelui, şi, prin preşedinţia senatului, care în guvernarea cu PD-L îi
va aparţine PSD, nu va forţa impunerea unui premier pe placul oligarhului.
Ura şi neîncrederea sunt principalii factori de decizie ai acestui joc, în
care simt aproape fizic înfrigurarea cu care jucătorii caută figura definitivă

239
de şah mat, cu care speră să-şi poată elimina adversarul.
(11 decembrie 2008)

Note
44. „Regimul Iliescu: un portret“, 22, anul V, nr. 46–47 (249–250), noiembrie
1994.
45. Vezi analiza necruţătoare a lui Şerban Rădulescu-Zoner, „Tătărescu şi
Tăriceanu“, din România liberă, suplimentul „Aldine“, vineri, 26 octombrie 2008,
la adresa: http://www.romanialibera.ro/ a109619/tatarescu-si-tariceanu.html.
46. http://www.ziare.com/Jocul_la_offside_al_tradarilor-530220.html.

240
 58. IPOCRIZII, IMPOSTURI ŞI GÂNDIRI ÎNTRERUPTE
Imediat după anunţarea asocierii la guvernare a PD-L cu PSD au început
să se audă, bombănind, vociferând, cerând socoteală şi strigând după
sângele vinovaţilor, trei tipuri de voci: (1) vocea celor care pun exclusiv în
cârca PD-L intrarea la guvernare alături de PSD; (2) vocea celor care
blestemă PD-L-ul că, votându-l, au fost traşi pe sfoară; în fine, (3) vocea
celor care văd în actuala situaţie demonstraţia că discursul politic bazat pe
principii morale este falimentar.
Aceste trei voci au în comun trei trăsături evidente: (a) identifică în PD-
L vinovatul principal (de obicei, unic); (b) când e vorba de responsabilităţi,
uită complet de existenţa PNL-ului (de obicei, şi de a PSD-ului); (c)
manifestă o tenace pică pe intelectuali (de obicei, faţă de „intelectualii lui
Băsescu“, pe care Costi Rogozanu, cu fineţea lui bine-cunoscută, i-a numit
„intelectualii lui peşte“).
Cred că toate aceste trei voci sunt ipocrite, afirmă altceva decât susţin de
fapt şi profesează raţionamente demonstrabil false. Iată argumentele.
Împotriva punctului (1). Dacă PD-L ar fi singurul vinovat de aducerea
PSD la guvernare, atunci ar însemna că PD-L fie a refuzat oferta PNL de a
guverna împreună, fie nu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a convinge
PNL să se asocieze la guvernare. Or, e limpede că PNL nu i-a făcut PD-L-
ului nici o ofertă de asociere, iar PD-L a declarat sistematic, după alegeri,
că vede în guvernarea dreptei singura soluţie în acord cu votul cetăţenilor.
În schimb, toţi şefii PNL au tratat PD-L cu o aroganţă pe care numai cine e
inadmisibil de părtinitor nu a remarcat-o. Iar singura lor ofertă de intrare la
guvernare era inacceptabilă: sau cu noi ca şefi ai voştri, sau fără noi –
adică ori ne acceptaţi, dar atunci suntem şefii voştri, deşi am obţinut
jumătate din scorul vostru; ori ne refuzaţi şefia, dar atunci nu ne asociem
cu voi. Cine poate susţine că această combinaţie de rea-credinţă, aroganţă
şi sfidare ar fi acceptabilă? Numai cine e ori ipocrit ori afirmă altceva
decât susţine ori face.
Prin urmare, PNL este cel care a refuzat asocierea cu PD-L-ul, nu
invers. Căci, dacă PNL ar fi vrut cu adevărat să se alieze cu PD-L, atunci
nu ar fi condiţionat mersul la guvernare de singurul lucru despre care ştia
bine că e imposibil de acceptat. Aşa stând lucrurile, PD-L nu avea decât
două variante: fie guvernează, fie intră în opoziţie. Cum însă e absurd să

241
intri în opoziţie atunci când ai câştigat alegerile, PD-L a ales guvernarea,
care era posibilă numai în două variante: ori cu UDMR, dar fără susţinere
parlamentară, ori cu susţinere parlamentară, dar atunci alături de PSD.
Deoarece o opoziţie alcătuită din PSD şi PNL nu putea să fie decât mult
mai redutabilă şi mai dăunătoare pentru PD-L (şi pentru ţară: vezi starea
bugetului şi a deficitului bugetar) decât fusese alianţa informală dintre
aceste două partide, care au funcţionat perfect începând cu 2007 împotriva
PD-L, varianta guvernării minoritare se excludea de la sine. Asta spune
logica. Să vedem, în continuare, ce spun emoţiile confuze.
Împotriva punctului (2). Anume alianţa dintre PD-L şi PSD este motivul
pentru care strigă unii că regretă că au votat PD-L – şi îl blestemă că au
fost înşelaţi. Să vedem cum ar fi votat, dacă doreau să nu fie înşelaţi. Să
presupunem că nu ar fi votat PD-L: atunci ar fi putut vota numai PNL
(căci, pretind ei, PSD le repugnă). Dar următoarele trei afirmaţii sunt
adevărate: (i) PNL a dat afară PD-L de la guvernare; (ii) liderii PNL nu au
făcut nici un secret din refuzul lor de a guverna cu PD-L; (iii) PNL numai
PD-L-ului i-a impus ca obligatorie pentru participarea alături de el la
guvernare o condiţie care era din start imposibil de acceptat. Prin urmare,
votând PNL, s-ar fi sporit în realitate şansele unei alianţe PSD–PNL, nu s-
ar fi diminuat şansele alianţei PSD–PD-L. În fapt, singurul mod de a
preîntâmpina o alianţă PSD–PD-L, în condiţiile în care PNL acceptă să se
alieze cu PD-L numai dacă tot el conduce guvernul, consta în a favoriza
alianţa lui cu PSD-ul. În concluzie, dacă cei care spun că regretă că au
votat PD-L sunt sinceri, atunci se înşală; iar dacă ştiu că se înşală, atunci
nu pot fi sinceri.
Strict tehnic vorbind, dat fiind scorul mare obţinut de PSD şi scorul
insuficient de mare obţinut de PD-L, problema nu este DACĂ se va face
alianţă cu PSD, ci CINE anume o va face. În mod raţional, nimeni nu
poate nega acest lucru. Prin urmare, cei care sunt supăraţi pe PD-L că l-au
votat şi că acesta s-a aliat cu PSD, ignoră fie logica, fie îşi ascund
preferinţele, deoarece ei, de fapt, ori nu îşi dau seama că, dacă ar fi putut,
PNL însuşi ar fi făcut-o, ori ne ascund, sub o indignare prefăcută, că ar fi
preferat ca PNL să fie cel care să o facă. În fond, nu de PD-L sunt ei
dezamăgiţi, ci de faptul că nu PNL s-a aliat cu PSD (în opoziţie ori la
putere, indiferent).
Împotriva punctului (3). Ridiculizarea discursului etic numai atunci
când se referă la PD-L face parte din aceeaşi asimetrie de apreciere

242
apriorică între PNL şi PD-L. Era mai morală o alianţă cu PNL? Acel PNL
care, punând guvernul la dispoziţia unui oligarh penal, s-a pretat, din acest
motiv, la marea trădare liberală din 2007? Acel PNL care a pus în mod
clientelar bugetul la dispoziţia sprijinitorului său din umbră, PSD. Acelaşi
PSD care este hulit de aceşti purişti atunci când e vorba ca PD-L să
guverneze în mod transparent cu el, dar care este tacit şi fără probleme
acceptat, atunci când e vorba ca PNL să beneficieze de sprijinul său
parlamentar, în modul cel mai netransparent cu putinţă. În folosirea
dezinvoltă a acestor două măsuri, se vede nu judecata dreaptă, ci preferinţa
pentru PNL, care poate fi acceptată atâta timp e declarată deschis, dar care
devine neonestă când e ascunsă sub distorsionarea faptelor şi camuflată
prin pervertirea judecăţilor. Ecuaţia morală a ultimilor patru ani nu a fost
modificată de PD-L (oricâte defecte i s-ar putea găsi acestui partid fără
contururi şi ideologie clare), ci de PNL, prin trădarea sa din 2007. Anume
faptul că PNL a devenit prin faptele sale asemenea PSD-ului a făcut ca
alianţa PD-L-ului cu el să nu mai fie atât de imorală (cât ar fi fost înainte).
Discursul moral? În primul rând, moral ar fi ca, ţinând seama de fapte,
PNL-ul să fie pus în rând cu PSD-ul. După aceea să mai vorbim de alianţe
contra naturii.
Post-scriptum. Această analiză face abstracţie de calităţile ori defectele
celor trei actori, încercând să explice raporturile reale de forţă dintre
aceştia numai în funcţie de faptele şi declaraţiile lor.
(18 decembrie 2008)

59. DEZASTRU ŞI BICICLISM

Deşi România NU este, obiectiv vorbind, în dezastru, totul se petrece ca şi
cum ne-ar plăcea să fie. Criza economică nu ne-a măturat (încă) pe noi, îi
demolează pe alţii, dar noi o invocăm cu voluptate ca şi când am fi de mult
în ea. Nu o pomenim pentru a face ceva împotriva ei, ci pentru a o avea ca
alibi şi stimulent pentru dorinţa noastră de a fi şi noi în dezastru. Or,
aceasta ţine de specificul naţional: orice ni s-ar întâmpla, e obligatoriu să
fie de rău, iar răul să nu aibă asemănare – „ca la noi, la nimenea“.
Sentimentul public general, aşa cum este el exprimat de pletora de analişti
de televiziune care ţes peste realitate o reţea deasă de vorbe fără capăt şi
şir, ne somează să înţelegem următorul lucru: ne trebuie o catastrofă!

243
suntem în plin dezastru! chiar dacă pare să nu se vadă, nenorocirea e în toi!
Necesitatea de a prezenta totul în termeni de dezastru pare să joace,
psihologic, rolul garanţiei că ei, analiştii de televiziune, au perfectă
dreptate – şi să ne alerteze, şi să ne mobilizeze, şi să fie regeşte plătiţi
pentru asta.
Pe fundalul dezastrului economic anunţat, analiştii de televiziune au
putut constata cu satisfacţie că dezastrul politic deja s-a realizat. Că nu mai
avem partide extremiste în parlament, iar distribuţia voturilor pe partide s-
a simplificat, a fost repede uitat, deşi progresul e important, iar în exterior
beneficiul de imagine deja s-a contabilizat. Nefiind însă un dezastru, lucrul
a fost cu grijă ascuns opiniei publice. Nici despre aprecierea internaţională
acordată fostului ministru al justiţiei, dna Monica Macovei, ori actualului
şef al DNA, dl Daniel Morar, nu s-a prea scris, nici nu s-a prea comentat.
În schimb, se vorbeşte din nou despre intelectuali. Deşi subiectul este
alianţa cu PSD, motivul e acelaşi: vina pentru tot ce se întâmplă este a
intelectualilor (fireşte, şi a bicicliştilor, deşi despre ei se vorbeşte,
deocamdată, mai puţin).47 De când intelectualii au îndrăznit să protesteze
împotriva suspendării preşedintelui, au intrat în gura necruţătoare a
analiştilor de televiziune şi a jurnaliştilor de trust. Au fost găsiţi vinovaţi
de linguşeală, apetit pentru dictatură şi, după caz, de carlism ori
legionarism. De curând, li s-a mai găsit o vină: s-a descoperit că sunt
vinovaţi de alianţa PD-L cu PSD şi de deriva lui Theodor Stolojan. Cei
mai îngăduitori, care le sunt şi prieteni, se mulţumesc să le ceară fie o
sinucidere de onoare, fie ralierea la atacurile împotriva preşedintelui – aşa,
ca dovadă de credibilitate. Căci, la noi, climatul moral este de aşa natură,
încât li se recunoaşte public credibilitate numai acelora care înjură. Nu pe
oricine, fireşte, ci numai pe cine trebuie. De pildă, dacă îl înjuri pe Călin
Popescu-Tăriceanu nu eşti credibil. În schimb, dacă îl înjuri pe Traian
Băsescu, capeţi brusc credibilitate. Nimeni nu mai cântăreşte ce spui ori
dacă ai dreptate: simplul fapt de a-l înjura pe preşedinte te pune la adăpost
de critici şi te situează în chiar miezul adevărului.
Iată, bunăoară, situaţia alianţei PSD–PD-L. Cum personajul care a
zădărnicit încheierea unei alianţe PNL–PD-L este Călin Popescu-
Tăriceanu, care se bucură de o imunitate specială din partea analiştilor de
televiziune şi a jurnaliştilor de trust, vina pentru alianţa PSD–PD-L a
trebuit să fie redirecţionată. Împotriva cui? Suspecţi de serviciu sunt,
bineînţeles, preşedintele şi intelectualii lui. Motivaţiile sunt, şi ele,

244
clarisime. Preşedintele a uneltit la realizarea acestei alianţe pentru a reface
vechiul FSN, iar intelectualii pentru că sunt intelectualii lui Băsescu. De ce
ar fi dorit acest lucru Traian Băsescu, nu contează. Că este cu totul
iraţional, nu are importanţă. Lui şi bicicliştilor lui li se poate pune în cârcă
orice. Nici descrierea în termeni de logică a situaţiei de fapt nu a slujit la
nimic. Şi, ca de obicei (de pildă, cu ocazia biletului cu gramatică faimoasă:
„Dragă Traian, 1. Îţi trimit alăturat un document redactat de Petromidia în
legătură cu cercetările care au loc. 2. Dacă ai ocazia să vorbeşti la Parchet
despre subiect?“), trădarea liberalilor trece neobservată. Vinovat nu este
PNL că a refuzat cu aroganţă propunerile de alianţă ale PD-L-ului, vinovat
este PD-L că n-a avut încotro.
Am mai auzit această logică, în 2007. Pentru corul analiştilor de
televiziune şi al jurnaliştilor de trust, vinovat nu a fost PNL că şi-a trădat
partenerul de alianţă, vinovat a fost PD că a fost alungat. Şi, de atunci,
vinovat a rămas. De curând, am asistat cu toţii, stupefiaţi, la demisia
neînsoţită de explicaţii a dlui Theodor Stolojan. Fireşte, după episodul la
fel de straniu din 2004, este greşeala preşedintelui de a fi mizat încă o dată
pe acest om şi bizareria partidului său de a-l păstra, după acest gest
incalificabil, în comisia de negocieri. Dar de ce dl Stolojan nu este
interogat de presă? De ce nu sunt puse toate tunurile pe el? De ce
motivaţiile sale nu sunt căutate, iar spaţiul mediatic e lăsat să fie ocupat de
vacarmul unei explozii monstruoase de conspirativită, care pune iarăşi
totul pe seama preşedintelui, fără însă a discuta faptul, totuşi elementar, că
imaginea şi credibilitatea preşedintelui au fost grav afectate de gestul
fostului premier desemnat? Regula după care pare să funcţioneze
perspicacitatea mereu bine orientată a analiştilor noştri de televiziune este
următoarea: făptaşul este exonerat, victima este condamnată, iar cei care
contestă schema trebuie făcuţi vinovaţi pentru tot.
Atâta consecvenţă în omisiune şi atâta obstinaţie în persecuţie merită o
explicaţie. Aş putea să o construiesc, în câteva fraze, dar în absenţa unui
consens asupra faptelor, totul rămâne speculaţie, când nu devine proces de
intenţie. Lucrul care mă şochează cel mai mult în tot acest carusel al
aburelii colective este dificultatea de a obţine un consens asupra faptelor
de la care trebuie pornit. De ce, la noi, speculaţia conspiraţionistă se
substituie cu atâta uşurinţă faptelor, care nu-şi menţin credibilitatea decât
dacă sunt confirmate de o teorie (niciodată în caz contrar)? Abilitate a
manipulatorilor sau specific naţional? Oricum am răspunde, victoria este,

245
în mod zdrobitor, a analiştilor de televiziune şi a jurnaliştilor de trust:
Băsescu e o calamitate, iar PD-L e dezastrul anunţat. Profeţilor, însă, le
merge minunat. Căci e sigur: ei nu vor avea soarta Cassandrei.
(18 decembrie 2008)

60. UN EXERCIŢIU DE RAPORTARE RAŢIONALĂ LA

POLITICĂ
Spuneam săptămâna trecută că lucrul care mă şochează cel mai mult în tot
acest carusel al aburelii colective (care este dezbaterea noastră publică)
este dificultatea de a obţine un consens asupra faptelor de la care putem
porni ca să ne putem înţelege. Această imposibilitate este deprimantă,
deoarece ea transformă toate dezbaterile noastre în simple zbateri fără
sens, care nu au capăt, sunt fără ieşire şi, prin proliferare, ajung să facă
imposibilă găsirea vreunei soluţii. Discuţia care nu porneşte de la fapte
recunoscute în comun nu poate clarifica nimic şi seamănă cu alegerile în
care nu poţi alege nimic ori cu parlamentul în care se poate vorbi, dar nu se
poate vota. Pentru cetăţean, profitul e nul; pentru democraţie, deficitul e
imens: cetăţeanul nu se poate deloc orienta, iar practicarea în acest fel a
democraţiei nu îl poate decât dezorienta. Mă tem pentru viitorul nostru
când văd frenezia cu care vacarmul dezbaterilor noastre publice
construieşte pas cu pas în populaţie o stare de spirit exasperată, întărâtată
continuu prin această combinaţie toxică de rea-credinţă, perfidie,
dezinformare, răutate, lipsă de fairplay, pe care ne-o servesc sub eticheta
de talk-show seară de seară toate televiziunile noastre. Aşa-zisele noastre
dezbateri politice televizate fac mai mult rău democraţiei decât discursurile
îndreptate împotriva ei.
Nici nu ştiu ce ne trage mai mult pe sfoară: omul politic, acela care
minte, stoarce bani şi trafichează putere, sau lumea politică în sine, aşa
cum s-a constituit ea la noi după Revoluţie, care îl produce şi reproduce pe
politician. În cine ne putem încrede? În principiu, când toţi actorii publici
înşală, singurul sprijin al cetăţeanului este legea. Dar la lege ar trebui să se
ajungă numai prin excepţie, când cerem protecţie împotriva abuzului,
delictului sau crimei. Până la punerea sub protecţia ei, cetăţeanul nu are la
dispoziţie, pentru a se apăra de minciunile politicienilor, decât presa. Tot
câmpul situaţiilor normale rămâne un pustiu străbătut de demoni, dacă

246
presa dezertează de la sarcina de a furniza fapte adevărate şi comentarii de
bună-credinţă.
Dintre toate felurile de a face presă pe care le cunosc (engleză, franceză,
germană), cea românească îmi pare a fi cea mai puţin capabilă să
informeze corect şi, în acelaşi timp, cea mai incapabilă să contribuie la
formarea unei opinii raţionale. Informaţia e livrată în aşa fel că pare
zgomot, iar comentariile produc o senzaţie de autism maniacal (dacă,
medical, există cumva aşa ceva). Raportul semnal/zgomot e răsturnat.
Zgomotul e mesajul, semnalul a pretextul. Totul pare rezultatul dezordonat
şi isteric al unei enorme şi iresponsabile trăncăneli. Cu timpul, ajungi să
intuieşti agenda fiecărui jurnalist, reuşeşti să sesizezi umorile din spatele
fiecărei luări de poziţie, ştii dinainte ce se va spune, în funcţie de persoana
despre care se vorbeşte. Dar ceea ce nu reuşeşti să capeţi este răspunsul la
cele două întrebări capitale, la care se străduieşte să răspundă orice presă
normală de oriunde: care sunt faptele? şi care este opinia pe care, în mod
raţional, mi-o pot forma?
Voi încerca în continuare să fac un mic exerciţiu de raportare raţională
la politică. Voi începe prin a sistematiza faptele.
Faptele sunt următoarele. (1) PNL dă afară PD de la guvernare şi
conduce în chip discreţionar doi ani ţara, ca guvern minoritar, cu ajutorul
PSD şi în beneficiul unei noi alianţe, a lui şi a acestuia, cu structurile
vechiului regim Iliescu. (2) PD-L câştigă la mustaţă alegerile şi are de ales
între a se lăsa evacuat de la guvernare de o alianţă PSD+PNL, care a
funcţionat înainte de alegeri, şi între a guverna fie cu PNL, fie cu PSD+PC
(ipoteza guvernului minoritar cade din cauza punctului 1). (3) Din motive
necunoscute, înţelegerea PSD cu PNL cade, iar PNL refuză cu
încăpăţânare refacerea alianţei cu PD-L. (4) Astfel, PD-L, care şi-a
construit o identitate politică din lupta împotriva „sistemului ticăloşit“,
face guvern cu PSD+PC, partidul exponenţial al „sistemului ticăloşit“. (5)
Acest guvern este încurajat şi aprobat de preşedintele Traian Băsescu, care
şi-a construit imaginea politică prin condamnarea comunismului, prin
lupta împotriva corupţiei şi prin denunţarea comunismului rezidual; or,
PSD, pe care l-a chemat la guvernare, a condamnat condamnarea
comunismului, este partidul corupţiei şi reprezintă principalul vector al
comunismului rezidual. (6) Potrivit deciziei PD-L dinaintea alegerilor,
Theodor Stolojan e desemnat de către preşedinte premier; din motive
necunoscute, dar recidivând, acesta demisionează după câteva zile. Este

247
apoi desemnat premier preşedintele PD-L, Emil Boc. (7) Guvernul rezultat
în urma negocierilor PD-L cu PSD+PC seamănă mai mult cu un armistiţiu
în vederea împărţirii prăzii, decât cu guvernul promis de preşedinte, în care
justiţia ar fi trebuit să constituie cheia aranjamentului politic (pentru a
continua lupta împotriva corupţiei începută de Monica Macovei şi
întreruptă prin trădarea PNL), iar competenţele economice ar fi trebuit să
asigure o gestiune cât mai inteligentă a crizei economice.
Ce se poate spune raţional despre toate acestea? Avem două probleme
serioase, ambele de natură morală: alianţa de guvernare PD-L+PSD+PC
este un oximoron moral; responsabilii de formare a guvernului au nesocotit
angajamentul moral privind Ministerul Justiţiei. Sunt două variante.
Prima variantă pleacă de la ipoteza relei-credinţe şi explică totul printr-o
ipoteză de tip conspiraţionist (nota bene, nu toate conspiraţiile sunt
imaginare: altfel spus, nu e suficient ca un plan să fie conspiraţie, pentru ca
planul să nu existe): preşedintele ar fi manevrat totul, inclusiv scoaterea
PNL din joc, cu scopul de a-şi asigura liniştea în vederea realegerii.
Slăbiciunea acestei ipoteze este că presupune o putere practic nelimitată a
preşedintelui (o presupunere sigur exagerată: puterea de manevră a
preşedintelui împotriva alianţei PSD+PNL, care era îndreptată împotriva
sa, s-a dovedit foarte redusă). În această variantă, ceteris paribus, PNL
este personajul pozitiv (deoarece ar fi vrut să se alieze cu PD-L), iar
preşedintele, cel negativ (deoarece s-a opus).
A doua variantă pleacă de la ipoteza bunei-credinţe şi explică totul prin
ipoteza răului cel mai mic şi a binelui imposibil: preşedintele nu a putut
scoate mai mult dintr-o alianţă care, tocmai pentru că e împotriva firii, este
de fapt în mâinile partenerului cel mai lipsit de scrupule (căci între doi
parteneri adversari, iniţiativa e întotdeauna a celui care poate şantaja mai
bine, iar compromisul se va situa inevitabil în zona pe care cel mai rău o
controlează cel mai bine). Slăbiciunea acestei ipoteze stă în faptul că
admite o pasivitate a preşedintelui care e incompatibilă cu firea sa. În
această variantă, ceteris paribus, PNL este personajul negativ (deoarece a
împins PD-L spre PSD), iar preşedintele are un rol moderat pozitiv
(deoarece a salvat ce se mai putea salva, fără să fi putut răsturna situaţia în
bine).
Pentru spaţiul nostru public, care judecă totul personal şi e însetat de
sângele tuturor ţapilor ispăşitori, miza, în ambele cazuri, constă în
identificarea cât mai truculentă a vinovatului. În ipoteza conspiraţionistă,

248
este preşedintele; în ipoteza răului cel mai mic, este PNL. Raţional
vorbind, sunt, de fapt, doar două tabere: tabăra celor care, ca ipoteză
generală, îl cred rău pe preşedinte şi cei care, ca o concluzie a experienţei
anilor 2007–2008, îi cred răi pe peneliştii lui Patriciu. Să observăm că
împărţirea tuturor comentatorilor potrivit premiselor acestor două teorii a
fost făcută posibilă prin credinţa comună că de la toţi ceilalţi actori nu ne
putem aştepta la nimic bun, de unde şi paradoxul inevitabil că astfel toţi,
dar absolut toţi, cu excepţia preşedintelui şi a peneliştilor, sunt exoneraţi
de orice vină.
În ce mă priveşte, deoarece cred că omul e failibil (e o teză liberală,
derivată din convingerea creştinilor că natura omului e coruptă), că teoriile
angelice ale binelui şi teoriile diabolice ale conspiraţiei sunt (din motive
diferite) din capul locului false, sunt înclinat să dau dreptate ipotezei
bunei-credinţe. Dar oricare dintre ipoteze ar fi adevărată, nici unul dintre
susţinătorii lor, care acum se sfâşie între ei, nu va ieşi câştigător. Toţi
pierdem, deoarece preţul plătit pentru aranjamentele care au dus la noul
guvern a fost Ministerul Justiţiei, singurul care, dacă ar fi fost dat unei
persoane cu angajamentul moral al Monicăi Macovei, ar fi justificat
acceptarea oximoronului moral. Cu o presă care produce numai zgomot,
recursul la justiţie rămăsese singurul adăpost al cetăţeanului. Iar cu
sacrificarea justiţiei, acest adăpost dispare, ceea ce face egal de imorale
toate combinaţiile. Cu o presă pierdută, independenţa justiţiei rămâne
singura politică morală de urmat. Cine o va face?
(25 decembrie 2008)

61. JURNALIŞTI, OPRIŢI DEGRADAREA DIN MEDIUL

JURNALISTIC!
Nimic nu îmbolnăveşte mai mult corpul politic cu neîncredere în
democraţie decât felul în care e practicat la noi jurnalismul de televiziune.
Patronii presei, care au toţi o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în
studiouri de nişte baroni ai presei, autointitulaţi moderatori, care
prelungesc această agendă şi se îngrijesc de tâmpirea noastră zilnică. Ca să
elimini din oameni bunul-simţ, care este egal răspândit în toţi (la
naştere…), trebuie să-i ţii într-o permanentă mobilizare: (i) în jurul
nimicurilor; (ii) în jurul minciunilor; (iii) în jurul falsificărilor, pentru a le

249
obişnui minţile cu faptul că totul e de rahat, că nu există adevăr şi că orice
poate fi demonstrat (deci faptele nu contează). Marea lecţie a
moderatorilor de televiziune este răstălmăcirea, pas cu pas şi în proporţie
de masă, şi vârârea pe gât a răstălmăcirilor, în direct şi la ore de maximă
audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti
jurnalişti de televizor, plătiţi regeşte de patronii lor să-şi bată joc de dreptul
nostru la informare corectă.
Graţie acestor oameni, acum nu ne mai uităm la televizor ca să ne
informăm ori ca să ne lămurim, ci ca să aflăm cine pe cine mai înjură.
Canalele de televiziune care au fost lansate cu intenţia de a furniza ştiri în
flux neîntrerupt (după modelul CNN) au devenit canale de ştiri şi
dezbateri, apoi s-au transformat pe nesimţite în televiziuni de talk-show-uri
şi ştiri orientate, apoi, cu nesimţire şi pe şest (adică fără să anunţe CNA de
schimbarea statutului), s-au transformat în televiziuni de pamflet politic.
Din acest punct, au degenerat rapid în instrumente de propagandă
jurnalistică, care combină smulgerea ştirilor care provoacă scandal cu
şuetele politice de demascare a inamicilor şi de mascare a amicilor.
Primul post de televiziune care, încercând iniţial să combine ştirile cu
dezbaterea, a descoperit că poate face rating prin substituirea dezbaterii cu
instigarea la ură politică a fost Antena 3. Păcat de echipa de ştirişti de
acolo – era bună. Echipa de ştirişti a fost distrusă de echipa de vedete la
instigare, care a deturnat o televiziune potenţial bună, într-una făţiş
distructivă. Antena 3 a decăzut atât de mult, încât „amănuntul“ că
urmăreşte servil agenda politică a patronului a ajuns să pălească în faţa
faptului că a contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la cote înalte (adică
pe bani buni), a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia
jurnalistică şi care îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi
producerea dezinformării. Antena 3 a fost prima televiziune care,
pretinzând că informează la zi, dezinformează sistematic şi cu agendă.
Realitatea TV îi calcă rapid pe urme.
La început, această degradare s-a orchestrat pe şest: ne aflam în faza
conspiraţiei. Acum, degradarea se produce la vedere, căci televiziunile se
concurează în rapiditatea cu care abandonează standardele de jurnalism:
am ajuns în faza consensului. Nimeni nu se mai preface că ar fi obiectiv.
Dimpotrivă, rating fac tocmai părtinirea, mistificarea, paraponul, injuria,
garagaţa. Profesori şi de rating, şi de abandonarea oricărui standard
jurnalistic au fost Badea, Gâdea, Grecu, Stan. Acum au format o şcoală –

250
ar trebui să le ia numele, ca să nu mai fie uitaţi când ratingul lor va scădea
şi vor fi înlocuiţi cu alţii, probabil încă şi mai răi.
Pe ce s-a bazat succesul acestei distorsionări grave a jurnalismului? Pe o
observaţie simplă privind natura umană: aceea că e foarte uşor să-i strici pe
oameni linguşindu-le defectele. Obiectivitatea plictiseşte? Furnizăm
subiectivitate şi transformăm ştirile în garagaţă. Dezbaterea onestă nu
aduce influenţă politică? Bălăcărim selectiv oamenii şi oferim normalitate
numai ca recompensă, iar obiectivitate numai ca preţ al şantajului. Decenţa
nu face rating? Punem oamenii pe jar cu scandaluri şi-i ţinem în priză cu
mijloacele cu care se ţine ratingul sus. Căci unde e rating sunt reclame, iar
unde vin reclame, banii curg (inclusiv în buzunarele jurnaliştilor
specializaţi în instigare). Aşa s-a ajuns ca defectele să fie bine plătite, iar
calităţile prost, potrivit principiului: „dacă nu putem face rating din virtuţi,
să facem propagandă cu vicii“. De aici până la sofismul că piaţa impune
abandonarea eticii jurnalismului clasic nu mai e decât un pas, pe care
cinicii l-au făcut (pentru că sunt cinici), patronii l-au încurajat (pentru că
aşa le ies banii), iar lichelele l-au adoptat (pentru că sunt lichele).
Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, îţi trebuia talent. În actuala
atmosferă jurnalistică, care premiază jurnalismul neprofesionist şi
descurajează ori penalizează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e
suficient să fii cât mai lipsit de caracter. Degradarea în care ne-am instalat
cu toţii, cu o inconştienţă care se va răzbuna fără milă, e deja irespirabilă
pentru oricine face efortul de a-şi imagina cum ar trebui să fie. Pentru
calitatea jurnalismului, pierderea e enormă şi e foarte greu de reparat.
Pentru discernământul opiniei publice, urmările sunt dezastruoase şi ar
putea fi ireversibile. Pentru spiritul public, răspândirea în toată presa a
noului profil moral al jurnalistului de instigare (nu de investigare) are
efecte devastatoare, căci se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe
care opinia publică îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată (şi
acurată), faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, faţă de bună-credinţă.
În fond, miza profundă nu este nici calitatea presei, nici discernământul
opiniei publice, ci democraţia, adică menţinerea în stare de funcţionare a
unei societăţi respirabile pentru toţi. În afacerea degradării mediului
jurnalistic, unii câştigă bani (lichelele şi patronii), iar alţii (electoratul
spectator) câştigă ură, prin şansa de a-şi putea înmuia seară de seară,
gratuit, buzele în sângele aproapelui pe care îl detestă. Toţi vom plăti însă
oalele sparte ale democraţiei, când votul va ajunge nu doar să reflecte

251
această degradare (ceea ce deja se întâmplă), ci să şi fie expresia ei directă.
P.S. Electoratul a decis ca anumiţi oameni să nu mai fie în parlament. Ei
bine, moderatorii la instigare au grijă să ni-i bage pe gât în fiecare seară,
ambalaţi în chip de experţi. Prin dezavuarea partidelor extremiste,
electoratul a decis ca o anumită stare de spirit, huliganică, să nu mai fie
reprezentată în parlament. Ei bine, moderatorii noştri la instigare au grijă
să ne umple minţile şi inimile în fiecare seară cu exact această stare de
spirit, ambalată în chip de vigilenţă civică.
(1 ianuarie 2009)

62. PREZUMŢIA DE VINOVĂŢIE BATE UNDE-I PLACE

Pe vremea Guvernului Năstase, se ştia şi cine, şi cum bagă presei pumnul
în gură. Autorul, generic vorbind, era Năstase însuşi, iar modalitatea de
şantaj era publicitatea finanţată de la guvern. Pe vremea aceea presa era
pauperă, iar banii veniţi prin reclame de stat erau vitali. Astăzi, presa a
intrat pe mâna câtorva oameni cu stare. S-a câştigat astfel independenţa
faţă de publicitatea de la guvern, dar s-a pierdut independenţa faţă de
agenda politică a proprietarilor. Din acest motiv, astăzi nu mai ştim exact
cine şi cum bagă presei pumnul în gură. La întrebarea „cine?“, răspunsul ar
fi „proprietarii“, dar, deoarece sunt mai mulţi ori lucrează prin interpuşi,
răspunsul adecvat trebuie să indice şi legăturile dintre ei, şi interesele
comune, şi scopul asocierii, ceea ce e dificil şi conspiraţionist. Astfel încât
nu ştim cu adevărat cine. Cât priveşte modalităţile, e la fel de complicat de
imaginat cum anume redacţii şi ziarişti atât de diferiţi între ei sunt
determinaţi să nu abordeze anumite teme, să le trateze în acelaşi fel pe
altele, să se indigneze în cor de unele ori să le ignore cu încăpăţânare pe
altele. Când este aplicat anumitor persoane, limbajul grobian este bun. În
schimb durităţile de limbaj aplicate altora coalizează imediat indignări
active, care ar fi nobile, dacă nu ar fi comandate.
Prin urmare, situaţia presei azi este, ceteris paribus, la fel de bine
strunită ca în epoca Năstase, doar că de alte mâini, din alte motive şi uzând
de alte mijloace, mai eficace. Cum să explicăm faptul că, deşi toată lumea
deplânge starea bugetului, nimeni nu indică spre vinovaţi, adică spre
Guvernul Tăriceanu, ci spre premierul Boc? Distrugerea reputaţiei lui
Adrian Cioroianu a întrunit consensul entuziast al întregii prese, deşi, cu

252
excepţia metaforei „deportării infractorilor“, gafele sale au fost minore şi
fără urmări internaţionale. În schimb, decizia fostului ministru al apărării
Atanasiu de a retrage trupele româneşti din Irak fără notificarea aliaţilor şi
fără înştiinţarea autorităţilor româneşti competente (preşedinte, MAE) nu a
stârnit absolut nici un ecou pe măsură, deşi efectele naţionale şi
internaţionale au fost notabile şi, pentru credibilitatea statului român,
dezastruoase: în loc ca accentul să cadă pe trădare naţională, discuţia a fost
deviată spre o dezbatere prost plasată privind utilitatea războiului (de parcă
din pacifism făcuse Atanasiu ce făcuse). Când fostul ministru al
transporturilor Ludovic Orban a fost angajat într-un minor accident de
circulaţie, presa s-a mobilizat imediat într-o campanie de distrugere a
reputaţiei sale. Nu vina (reală) de a fi întârziat declararea accidentului a
devenit capul de afiş, ci imputarea unei prezumtive victime care, în ciuda
hărţuirii până la agresiune fizică a părinţilor acesteia (de către televiziuni),
nu a putut fi găsită. Totul s-a întins pe câteva săptămâni, fără fapte noi,
fără dovezi incriminatoare, dar cu o permanentă punere sub acuzare. A fost
o campanie reuşită de character assassination. Să bănuim inocenţa
profesională? Sau prostia? Am fi noi înşine inocenţi (adică, în speţa dată,
proşti).
E limpede că nu compasiunea faţă de victime ori vigilenţa faţă de abuzul
de putere al demnitarilor a stat la originea acestui consens. Dacă ar fi fost
altminteri, accidentele soldate cu morţi şi victime nu ar fi fost, tot prin
consens, muşamalizate. Ce nu înţeleg eu este de ce într-un caz
funcţionează o măsură, iar în alte cazuri altă măsură. De ce uciderea din
culpă a trei oameni de către soţia unui important senator nu stârneşte deloc
interesul presei, în schimb accidentul minor al unui important şi influent
ministru suscită pasiunea de a inventa o victimă şi antrenează o campanie
de presă neîndurătoare? Are oare vreo importanţă faptul că senatorul era
PSD, iar ministrul era PNL? Nu ştiu. Poate că are. Dar, dacă are, atunci tot
nu înţeleg în ce sens are. Controlează PSD presa? Evident, nu. Este PNL
persecutat de presă? La fel de evident, nu. Dimpotrivă, PSD suscită mai
degrabă antipatia presei, iar PNL este răsfăţatul ei. Atunci? Răspunsul este
că nu ştiu.
Nu văd nici un criteriu, văd în schimb o mulţime de anomalii. Cum se
face că despre unii se poate vorbi ca la uşa cortului, iar despre alţii nu se
poate vorbi decât de bine? Câteva reguli există, totuşi. Despre preşedintele
Băsescu se poate spune oricât şi oricum – în rău. În schimb despre cuplul

253
Tăriceanu–Patriciu nu se prea poate vorbi de rău. Altă regulă pare a fi
ponegrirea lui Boc şi luarea la flit a „partidului lui Băsescu“. De pildă,
când cineva schimbă partidul şi intră în PD-L se vorbeşte imediat de
„lichelism“; în schimb când cineva pleacă de la preşedinţie şi candidează
pentru PNL vorbim de „evoluţie politică“. De ce este normală beştelirea
unora şi anormală chiar şi numai menţionarea negativă a altora? Deoarece,
cum ar fi spus Orwell, deşi toţi suntem egali, unii sunt mai egali decât
alţii?
Cum se naşte acest consens împotriva unora şi această îngăduinţă în
privinţa altora (la fel de răi, dacă nu mai răi)? Şi cum s-a ajuns la un
consens strâmb? Cine l-a impus? Cine a făcut ca aceeaşi speţă să
beneficieze în cazul unor persoane de un tratament, iar în cazul altora de
tratamentul contrar? De ce anumite personalităţi se bucură, orice ar face,
de clemenţa presei, iar altele sunt necruţător vânate, oricât de mică le-ar fi
vina, iar când nu există nici una, li se inventează cu îndârjire una? Altfel
spus, cine distribuie în presa noastră o „dreptate“ care nu e menită să
îndrepte? Răspunsul nu e, pur şi simplu, Sârbu, Voiculescu, Vântu,
Patriciu. Mai trebuie ceva. Iar la acest nivel întrebările rămân fără răspuns.
(8 ianuarie 2009)

63. DICTATORUL PREZIDENŢIAL

Lumea noastră e stricată. Dar nu e lăsată aşa de la Dumnezeu, e stricată de
oameni. Când oamenii strică neintenţionat, se aplică pogorământul clasic:
„De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere“. Dar când o fac cu intenţie,
constatarea lucrului stricat trebuie neapărat însoţită de asumarea
responsabilităţii. Cine greşeşte, să recunoască şi să (se) îndrepte. Iar celui
prejudiciat să i se restituie onoarea. Căci de unde e, Dumnezeu pretinde
reparaţie şi nu lasă nimic la voia calomniei.
De aproape trei ani, unicul conţinut al megatonelor de discuţii sterile
deversate de televiziunile noastre zise de ştiri asupra publicului este
strigătul de luptă „Băsescu vrea puteri dictatoriale!“. Afirmaţia „Băsescu
vrea dictatură“ a devenit un adevăr revelat, iar infidelii care n-au crezut din
prima clipă în el au fost târâţi în noroiul oprobriului public, fiind trataţi de
„vânduţi“, de „pupincurişti“, de „şefi de şcoală neolegionară“, de
„linguşitori ai dictaturii“. Ca să te înrobească fără opoziţie, diavolul te

254
convinge că nu există. Ca să-şi facă mendrele nestingheriţi, oamenii băgaţi
cu mâinile până la coate în finanţele statului au asmuţit atenţia opiniei
publice asupra „intenţiilor dictatoriale“ ale preşedintelui. În timp ce ei îşi
vedeau liniştiţi de treabă, opinia publică se cutremura de dictatura pusă la
cale de un preşedinte pe care o majoritate zdrobitoare a parlamentului îl
suspenda, căruia guvernul îi tăia bugetul, pe care prim-ministrul refuza să
îl întâlnească şi pe care principalele televiziuni ale ţării, care prezentau tot
ce acesta făcea numai în termeni de „blestemăţii“, îl batjocoreau fără jenă
şi în termenii cei mai cruzi – amintiţi-vă de acel uluitor „Eşti prost,
Traiane!“, rostit în oră de maximă audienţă la televiziunea cu cel mai mare
rating pe sectorul de talk-show din ţară.
Ca să facă ce vor cu o ţară care, de asaltul mediatic la care era supusă,
nu mai ştia să distingă albul de negru, oamenii băgaţi cu mâinile până la
coate în buget au inventat partitura dictatorului temut: în condiţiile în care
„dictatorul temut“ era un preşedinte legat de mâini şi de picioare, aflat
când la cheremul guvernului, când la bunul-plac al parlamentului, pus
mereu sub cenzura unei Curţi Constituţionale care a fost împinsă să joace
ea, Curtea, rolul de autoritate al preşedintelui, fără să aibă însă nici
legitimitatea lui, nici responsabilitatea poziţiei sale şi nici compoziţia
morală care să o recomande.
Că nişte oameni necinstiţi au inventat minciuna „Băsescu vrea
dictatură“, pot înţelege, deşi dezaprob. Că oamenii din televiziuni plătiţi să
mintă au minţit potrivit fişei postului, pot înţelege, deşi dezaprob. Dar ca
oamenii cinstiţi să se lase târâţi şi îngenuncheaţi de minciuni transparente
fără să fie puşi pe gânduri de presiunea mediatică, fără să se întrebe de ce
anumite lucruri sunt îngroşate iar altele omise, fără să examineze
afirmaţiile şi fără să reacţioneze la enormităţi, asta nu pot înţelege şi nici
nu pot aproba. De ce pe aceşti oameni cinstiţi nu i-a jenat punerea statului
în paralizie de către o alianţă lipsită de transparenţă, între un partid care a
guvernat singur (după ce i-a evacuat de la guvernare pe aliaţii cu care a
câştigat alegerile) şi un altul, din opoziţie, de tristă faimă şi de stricată
reputaţie, cu care a tras toate sforile, legale şi ilegale, în parlament? De ce
suspendarea fără motiv a preşedintelui li s-a părut constituţională, în
schimb votarea unei legi neconstituţionale de către parlament li s-a părut
că nu merită nici un comentariu? De ce traficul de influenţă al unui prim-
ministru li s-a părut acceptabil (biletul „Dragă Traian“), iar o rezoluţie
ironică pe un act oficial, dar a preşedintelui, li s-a părut un scandal? De ce

255
nu s-au revoltat de modul discreţionar în care a condus ţara un guvern
minoritar, în schimb s-au lăsat revoltaţi de obiecţiile preşedintelui
împotriva acestui fapt? De ce exacţiunea fondurilor publice în beneficiul
clienţilor politici, făcută cu cinism, la vedere, prin şantajul votului
parlamentar, nu le-a stârnit nici o obiecţie?
Ceea ce orice minte raţională înţelege şi orice inteligenţă normală vede
este că toate lucrurile care nu i-au revoltat pe aceşti oameni cinstiţi au deja
consecinţe dezastruoase (deficitul bugetar de peste 5%, devalorizarea
leului etc.), în timp ce lucrurile care i-au revoltat şi i-au ţinut în stare de
mobilizare generală nu au, din câte se vede, nici o consecinţă practică.
Faptele guvernului care nu au stârnit indignare, deşi ar fi meritat, au
consecinţe teribile asupra economiilor şi puterii noastre de cumpărare.
Unde sunt, însă, efectele pretinselor ameninţări la adresa democraţiei cu
care am fost intoxicaţi în ultimii doi ani? De curând, a fost publicat
raportul Comisiei prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi
Constituţional. S-a spus că înfiinţarea ei face parte din complotul „Băsescu
vrea puteri dictatoriale“. Ieri, într-o conferinţă de presă, preşedintele şi-a
formulat opţiunea: republică semiprezidenţială, sistem parlamentar
unicameral, introducerea referendumului obligatoriu etc. Unde este
dictatura? Văd că leul s-a devalorizat în câteva luni cu aproape 20%, ceea
ce este urmarea politicilor greşite adoptate de fostul guvern, atât de iubit
de televiziunile care ne îndreptau atenţia asupra „preşedintelui dictator“,
dar nu văd dictatura. Nici oamenii politici care acum doi ani îl suspendau
pe preşedinte (şi care acum au ajuns la guvernare) nu o mai văd şi vor şi ei
să schimbe Constituţia. Dar mare parte din opinia publică şi câteva
televiziuni au rămas mobilizate.
Logica? Bunul-simţ? Inteligenţa? Nicăieri. Cinstiţi ori necinstiţi, pe toţi
aceştia faptele îi dezmint, iar ei imperturbabil fie mint, fie se lasă minţiţi în
continuare. O apă şi-un pământ – adică noroi (cum observa cândva, cu
amărăciune, Monica Lovinescu).
(15 ianuarie 2009)

64. EDITORIALIŞTII PREZIDENŢIALI: O CONTRIBUŢIE LA

„CATEHISMUL INDISCUTABIL“ AL DNEI MUŞAT
Într-un editorial batjocoritor şi gomos, dna Carmen Muşat aduce o

256
contribuţie personală la lunga listă de categorii blamabile pe care o
cunoaşte umanitatea, propunând-o pe aceea a „editorialiştilor
prezidenţiali“. Categoria de „editorialist prezidenţial“ este descrisă în
termeni duri, ca ţinând de o „mentalitate“ ce „contribuie la consolidarea
puterii unui singur om“, şi e condamnată fără drept de apel, în termeni la
fel de duri, ca rezultând dintr-o „pervertire a inteligenţei“. „Discursul
propagandistic al fanilor prezidenţiali“ este caracterizat prin
„comportament servil“, „gândire captivă“, „teama de a gândi pe cont
propriu“, „incapacitatea (autoindusă) de a distinge iluzia de realitate“,
„pervertirea inteligenţei, proliferarea sofismelor, memoria intermitentă şi
arbitrar-selectivă, dubla măsură şi dublul limbaj“. Întrucât textul d-nei
Muşat este construit pe o paralelă între timpurile de sub Ceauşescu şi
timpurile de sub actualul preşedinte,48 putem spune că domnia sa îi
consideră pe „editorialiştii prezidenţiali“ ca fiind nişte „oameni de nimic“,
„uneori derbedei“ şi „sufleteşte săraci“. A fi „editorialist prezidenţial“
înseamnă, aşadar, a favoriza printr-un discurs intenţionat mincinos
aspiraţia spre putere absolută a unui singur om, ignorând în mod vicios
dovezile răutăţii sale şi inducând în eroare opinia publică.
Cui oare se aplică această descriere vitriolantă? După cum se vede,
categoria introdusă de dna Muşat nu este o descriere: este un stigmat. Ar fi
o descriere, dacă atributele invocate nu ar fi fost, pentru orice om normal,
acuzaţii: or, atributele folosite de dna Muşat pentru a caracteriza categoria
mizează pe capacitatea omului normal de a fi indignat de comportamentul
vicios asociat membrilor ei. Categoria „editorialiştilor prezidenţiali“ este
în mod propriu un stigmat, deoarece acuzaţiile sunt din registrul enorm
(dictatură), faptele invocate ţin de opinie nu de demonstraţie (de pildă,
faptul de a alege, „cu bună ştiinţă, să ignori realitatea“ – cine l-ar putea
dovedi?), iar oamenii căzuţi sub acuzaţiile d-nei Muşat sunt trataţi pauşal,
ca o turmă delincventă.
Am văzut, până aici, cum este un „editorialist prezidenţial“. Să vedem
acum cine aparţine acestei categorii reprobabile. Răspunsul e simplu: în
afara unor publicişti situaţi în mulţimea neprecizată care se întinde „de la
Rodica Culcer şi Traian Ungureanu [până] la Mircea Mihăieş şi Horia-
Roman Patapievici“, face parte din această categorie oricine se abate de la
următoarele principii, care pentru dna Muşat sunt indiscutabile (adică nu
pot fi supuse discuţiei): (i) şeful statului are un comportament
„autoritarist“; (ii) şeful statului este lipsit de onestitate; (iii) şeful statului

257
este corupt; (iv) şeful statului este incompetent; (v) şeful statului practică
clientelismul politic. Aceste cinci teze formează, pentru dna Muşat, un
catehism indiscutabil.
Cea mai mare eroare a „editorialiştilor prezidenţiali“, crede dna Muşat,
este aceea de a nu înţelege caracterul indiscutabil al celor cinci puncte şi
de a rămâne astfel „prizonieri ai iluziei onestităţii prezidenţiale“ – iluzie
creată şi întreţinută chiar de ei. Singurul argument prezentat în favoarea
realităţii absolute a catehismului indiscutabil este interviul lui Ilie Sârbu
din 7 ianuarie. Argumentul e, însă, şubred: în primul rând, ceea ce spune
Ilie Sârbu e foarte diferit de titlul sub care, în ghilimele, a apărut în
Cotidianul; în al doilea rând, e ignorată reacţia de stupoare a lui Ion
Iliescu, care scade credibilitatea informaţiei şi îi face implauzibilă
răstălmăcirea. Prin urmare, argumentul invocat de dna Muşat în favoarea
catehismului indiscutabil este o informaţie de mâna a doua, rezumată
tendenţios şi interpretată părtinitor, prin omiterea informaţiilor concurente
(de pildă, interviul dat de Viorel Hrebenciuc, în care acesta vorbeşte de o
alianţă PSD – PNL care ar fi funcţionat fără cusur din 2007 până la alegeri,
afirmaţie care, spre deosebire de aceea a lui Ilie Sârbu, are avantajul de a
nu fi fost dezminţită de nimeni). Ce se poate înţelege din această
încăpăţânare de a crede în adevărul unor teze tari (catehismul indiscutabil),
în favoarea cărora nu există argumente nici convingătoare, nici
constrângătoare? Ca să folosim termenii aplicaţi de dna Muşat
„editorialiştilor prezidenţiali“, argumentaţiei sale i se pot reproşa
„incapacitatea (autoindusă) de a distinge între realitate şi iluzie“, „dubla
măsură“, „memoria intermitentă“ ş.a.m.d. Pe scurt, adoptând asemenea
standarde scăzute de argumentare pentru a-şi susţine credinţa neabătută în
catehismul indiscutabil, am putea spune că dna Muşat contribuie la
„pervertirea inteligenţei“.
În fond, această diferenţă între punctele noastre de vedere ar fi putut fi
acceptată în termeni de opinii diferite. Însă dna Muşat, alăturându-se
poziţiei astăzi dominante în mass-media, a preferat să adopte, împotriva
celor care exprimă opinii diferite de ale sale, tehnica stigmatizării. Din
nişte personalităţi individuale, Rodica Culcer, Traian Ungureanu, Mircea
Mihăieş şi cu mine am fost transformaţi într-o categorie ameninţătoare,
care luptă să dea puteri nelimitate unui singur om şi e pe cale să distrugă
democraţia. Această acuzaţie este, în mod demonstrabil, o minciună. În loc
să ne comparăm argumentele, suntem împinşi să ne ascuţim adjectivele, în

258
război. Acest mod de a ne raporta la partenerii de spaţiu public prin
încadrarea lor în categorii blamabile nu numai că împiedică găsirea
adevărului, dar întârzie fără termen stabilirea unei solidarităţi morale, fără
de care dialogul e numai un pretext pentru aplicarea stigmatului, cu
înveninarea şi stricarea relaţiilor.
(22 ianuarie 2009)

65. SUNTEM MEREU COMPLET DESCOPERIŢI

Sunt momente când ne dăm brusc seama că suntem de fapt complet
descoperiţi. Deşi aparent formăm o societate şi, de bine de rău, străbatem
cot la cot (adică în solidaritate) vremurile care ne-au fost date, descoperim
deodată că oameni despre care am crezut că sunt ca noi de fapt nu sunt şi
că suntem lăsaţi în ofsaid fără nici un fel de avertisment, în cele mai grele
împrejurări. Înţelegem deodată că, deşi toţi vorbim de cinste, de dreptate,
de patrie şi de datorie, unii dintre noi nu dau doi bani nici pe cinste
(deoarece corup ori se lasă corupţi), nici pe dreptate (deoarece fură ori
acceptă furtul), nici pe patrie (deoarece îşi slăbesc ţara prin toate
chiverniselile la care se dedau), nici pe datorie (deoarece prada şi bunul-
plac sunt singurele morale de care se ţin); descoperim că aceia care nu se
sinchisesc decât de puterea şi averea lor se află întotdeauna în poziţii-cheie
şi că, din poziţiile pe care le ocupă, ne fac întotdeauna tot răul de care sunt
în stare (cum ar fi să ne trimită la moarte sau să ne arunce în mizerie). A te
simţi „complet descoperit“ înseamnă a înţelege că eşti la cheremul unor
indivizi a căror putere nu este egalată decât de răutatea lor, iar cu această
putere îşi bat joc de noi. Istoria noastră abundă în astfel de situaţii.
Când România a intrat în Primul Război Mondial, toată lumea a
descoperit că soldaţii noştri erau şi prost echipaţi, şi prost înarmaţi. Doi ani
de neutralitate nu folosiseră armatei să se pună la punct, ci slujiseră
afaceriştilor să facă bani pe seama echipării şi înarmării ei. Când, în iunie
1940, România a primit ultimatum să cedeze Basarabia şi Bucovina, două
consilii de coroană au fost de-ajuns pentru a dezvălui şi că miniştrii sunt
incompetenţi, şi că şefii armatei nu vor să se bată, iar regele, suveranul, nu
are nici o problemă să accepte dezmembrarea României. Între Pactul
Ribbentrop–Molotov şi ultimatumul sovietic nici o autoritate a statului nu
a făcut nimic pentru a pregăti ţara de război, cu toate că războiul deja

259
începuse, iar noi nu îi puteam scăpa. Faptul că regele a fost silit să abdice
câteva luni mai târziu nu a reparat nimic, iar ţara a schimbat un regim care
nu ne-a putut salva de la o catastrofă cu unul care ne-a condamnat la una şi
mai mare. Deşi în mod diferit, am fost complet descoperiţi şi în Primul
Război Mondial, şi în al Doilea. Iar faptul că deznodământul a fost atât de
diferit în cele două cazuri nu spune nimic despre ce am ştiut noi să facem
cu soarta noastră, spune ceva neliniştitor despre ce ştie să facă loteria
istoriei cu oricare dintre noi.
La fel de descoperiţi ne-am trezit în primăvara anului 1991, când a ieşit
la iveală că preşedintele şi ministrul de externe de atunci, oamenii care ar
fi trebuit să asigure integritatea, independenţa şi frontierele statului,
negociaseră cu URSS un tratat prin care România se obliga să nu încheie
alianţe militare fără aprobarea mutuală a părţilor. Acest tratat a devenit
caduc numai prin dispariţia URSS, câteva luni mai târziu: dacă ar fi
supravieţuit, România ar fi rămas în sfera de influenţă sovietică, iar noi ne-
am fi regăsit, încă o dată, în tabăra care ne-a furat o jumătate de secol de
istorie. Iarăşi eram la cheremul unor oameni cărora puţin le pasă de
România. Iarăşi ne găseam complet descoperiţi.
Şocul pe care l-am resimţit când am aflat că ceea ce am câştigat la Haga
în diferendul cu Ucraina era deja pierdut prin venalitatea neruşinată a unor
politicieni mi-a readus în minte situaţiile din trecut în care societatea
românească s-a trezit, ca şi acum, complet descoperită. Încă înainte de a şti
că platoul continental ne aparţine, oameni foarte vizibili din conducerea
ţării (dar lucrând, precum făpturile întunericului, la adăpostul beznei) au
numărat resursele, au cântărit foloasele şi şi-au împărţit cu prietenii lor
prada. Puşi în fruntea ţării să ne păzească şi să ne reprezinte interesele,
regula acestor oameni-carnasieri, care acţionează ca elite de pradă în haite
infracţionale, este să ne prade şi să ne deposedeze, iar în timp de război să
ne ucidă. Deviza lor este inscripţia care i-a prevestit împăratului caldeilor,
Belşaţar, pieirea: „Mene, mene, tekel, ufarsin“ (Daniel 5, 24–30) – să ne
numere, să ne cântărească şi să ne dea la câini. Reţeta prin care soldaţii
noştri au fost trimişi la moarte sigură în 1916 (deturnarea fondurilor
alocate armatei, livrarea de echipamente proaste ori incomplete, furtul ori
deturnarea efectelor etc.) a fost aplicată din nou, cu acelaşi succes, şi
acum. Ei, cei care ne lasă întotdeauna descoperiţi, fac mereu la fel: în timp
ce naţiunea în ansamblul ei se luptă să câştige drepturi, unii dintre
concetăţenii noştri mai şmecheri reuşesc să transforme drepturile tuturor în

260
nişte privilegii care sunt doar ale lor, traduse în averi fabuloase, adunate în
conturile lor direct din buzunarele noastre. În 1916, lăcomia şi neruşinarea
unora dintre noi a trimis la moarte sigură zeci de mii de soldaţi, ai altora,
dar tot de-ai noştri – şi nimeni nu a răspuns pentru asta. În 2008, lăcomia şi
neruşinarea câtorva politicieni-afacerişti a trecut avuţia naţională din sfera
publică în sfera privată a câtorva conturi personale – şi nimeni nu va
răspunde nici pentru asta.
În ambele cazuri, atacat a fost interesul naţional. În ambele cazuri,
vinovată este cârdăşia dintre politicieni veroşi şi afacerişti criminali
(atributele sunt interşanjabile). În 1916, numai un noroc a făcut ca faptele
câtorva neruşinaţi să nu zădărnicească realizarea unităţii naţionale (noroc
pe care P. P. Carp l-a caracterizat prin formula „România are atâta noroc,
că nu mai are nevoie de oameni politici“). În 1940, laşitatea şi
incompetenţa ne-au costat onoarea şi integritatea teritorială, iar mai apoi
angajarea în logica crimelor de război. În 1991, servilismul prosovietic era
să ne coste suveranitatea naţională. În 2008, cârdăşia lăcomiei cu
neruşinarea ne va costa independenţa energetică.
Deşi în toate aceste cazuri este vorba de trădare, şi anume de trădarea
interesului naţional, toţi oamenii care fac în România astfel de lucruri nu
doar că nu păţesc nimic, dar nu îşi pierd nici măcar reputaţia: continuă să
fie anturaţi, îşi găsesc mereu admiratori, presa îi curtează şi, lucrul cel mai
îngrijorător, societatea, deşi îi ştie bine cine sunt şi ce le poate pielea, nici
nu îi condamnă, nici nu îi ostracizează – aproape (îmi vine să spun) nici
măcar nu îi judecă mental. Nu se întâmplă niciodată nimic: nici cu ei, care
ne fac rău, nici cu noi, care suferim acest rău ca oile încolonate la tăiat.
Parcă am aştepta, resemnaţi şi apatici, următorul prilej de a descoperi că
iar am fost lăsaţi de căruţă şi că suntem, ca întotdeauna în istoria noastră,
complet descoperiţi în faţa răului pe care singuri ni-l facem.
(12 februarie 2009)

66. MARXISMUL ŞI ROMÂNII

A reintrat în modă, şi la noi, să te declari cu toată emfaza marxist. Ba, dacă
eşti mai sofisticat, mai artist, mai up to date, mai băgat în trendurile
occidentale, e foarte şic să precizezi, cu fineţea degetului mic ridicat în sus
când apuci ceaşca, că eşti „marxist critic“. Înainte de a formula o judecată

261
asupra acestei atitudini, aş vrea să precizăm fără echivoc despre ce vorbim
(I) şi care sunt împrejurările în care o facem (II).
(I) Ce este marxismul? Marxismul este în acelaşi timp o filozofie a
istoriei, o doctrină economică şi o ideologie revoluţionară, susţinută de o
epistemologie. Ca filozofie a istoriei, marxismul susţine că motorul istoriei
este lupta de clasă, iar sensul ei constă în suprimarea tuturor claselor care
posedă de către clasa deposedată. Ca doctrină economică, marxismul
susţine că abundenţa şi prosperitatea pot fi atinse numai prin: (1)
desfiinţarea proprietăţii private; (2) înlocuirea antreprenorilor privaţi cu
funcţionari de stat dotaţi cu puterea de a planifica discreţionar economia;
(3) transformarea pieţei libere într-un mecanism administrativ aflat în
subordinea puterii politice. Ca doctrină revoluţionară, marxismul susţine
că: (i) ideile sunt condiţionate economic, iar cultura este determinată
istoric; (ii) există un mecanism de condiţionare între relaţii de producţie şi
mijloace de producţie care face ca istoria să se îndrepte cu necesitate spre
desfiinţarea claselor sociale; (iii) pentru a împlini sensul istoriei este
necesară revoluţia; (iv) desfiinţarea revoluţionară a claselor se face prin
violenţă concretă împotriva oamenilor care sunt decretaţi a ţine de trecut
(violenţa este moaşa dreptăţii sociale). În fine, epistemologia care susţine
ideologia revoluţionară afirmă că noţiunea de adevăr este strict istorică, iar
la cunoaştere nu poate ajunge decât în mod revoluţionar, adică prin
identificarea celui care cunoaşte cu procesul care împinge istoria înainte
(în fond, cunoaşterea adevărului este legată de justa identificare a
subiectului cunoscător cu lupta de clasă).
Marxismul este o teorie imperativă, birocratică şi iraţionalistă.
Mecanismele sale favorite sunt determinismul vigilent şi violenţa
controlată de partid. Ceea ce e important de înţeles în cazul marxismului
este că, deşi se prezintă pe sine la nivelul explicaţiilor sociale ca un realism
economic, marxismul nu este o veritabilă doctrină economică, în primul
rând deoarece doctrina sa generală se bazează pe teorii economice
demonstrabil false, apoi pentru că el nu oferă la problemele economice
soluţii propriu-zis economice, ci le favorizează sistematic pe cele
administrative, birocratice şi, la rigoare, militare. Altfel spus, contrariul
economiei. Adeptul declarat al marxismului nu poate evita faptul că,
indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, el este în fond
un adept al birocraţiei şi al soluţiilor administrative.
Mai trebuie adăugat că marxismul este o filozofie în care libertatea

262
individuală e total subordonată interesului colectiv, una care nesocoteşte
voinţa indivizilor şi întăreşte puterea colectivităţilor. Marxismul este o
formă de colectivism. Presupoziţia esenţială atât a marxismului economic,
cât şi a marxismului ideologic este aceea că libertatea individuală nu există
şi nu trebuie să existe: libertatea nu trebuie să existe (de iure) în economie,
deoarece pentru marxişti libertatea naşte inegalitate, libertatea fiind
întotdeauna legată de proprietatea privată, şi este, de aceea, sursa ultimă a
exploatării; libertatea nu există (de facto) în istorie, deoarece pentru
marxişti istoria e un mecanism determinist, în care libertatea e doar o
iluzie. Aşadar, marxismul este o filozofie îndreptată împotriva libertăţii.
Este, în sensul cel mai realist cu putinţă, o ideologie liberticidă. Adeptul
declarat al marxismului nu poate evita faptul că, indiferent cât de idealist şi
generos şi-ar justifica adeziunea, el este implicit un adversar al libertăţii
individuale şi explicit un adept al organizării societăţii prin măsuri
administrative, birocratice, bazate pe raporturi de comandă/execuţie (adică,
în ultima instanţă, pe violenţa militară).
Premisele marxismului sunt, deci, desconsiderarea libertăţii şi a
individului (cu favorizarea înregimentării şi a colectivităţilor), iar soluţiile
sale sunt, toate, din registrul, fie al înregimentării administrative, fie al
violenţei fizice. În practică şi în teorie, marxismul înseamnă mai multă
subordonare administrativă, mai multă birocraţie, mai puţină libertate, mai
multă violenţă şi mai multă mizerie. Cine preţuieşte individualismul,
iubeşte libertatea şi detestă violenţa fizică pur şi simplu nu poate fi
marxist. (Sau poate fi, dar numai recurgând la variante imaginare de
marxism.)
(II) În ce împrejurări concrete, româneşti, asistăm noi azi, printre
intelectuali şi artişti, la această epidemie de marxism şic? Următoarele. (a)
Din 11 iunie 1948, în România au fost aplicate literal principiile
economice marxiste. Rezultat: pentru economie, ruină; pentru oameni,
mizerie; pentru societate, disoluţie şi anomie. (b) Imediat după abdicarea
regelui, la 30 decembrie 1947, în România a fost aplicată literal doctrina
marxistă a desfiinţării revoluţionare a claselor. Rezultat: pentru societate,
regresie brutală la vârste societale premoderne şi pre-politice; pentru
oameni, crime în masă; pentru instituţii, regresie la nivel feudal şi fanariot
(spunând asta, ştiu că fac nedreptate feudalismului şi fanarioţilor). (c)
După eliberarea în 1964 a deţinuţilor politici, s-a trecut de la marxismul de
război la marxismul de pace. Rezultat: pentru societate, descompunere,

263
anomie şi corupţie; pentru oameni, degradare morală şi corupţie; pentru
instituţii, mafiotizare şi corupţie. Ca funcţionare, numitorul comun al
marxismului de pace este corupţia generalizată. Ca principiu de mobilizare
în jurul Conducătorului şi ca justificare faţă de societate a mizeriei
economice, marxismul de pace a folosit întotdeauna naţionalismul şi
şovinismul. Adeptul român al marxismului nu poate face abstracţie de
faptul că, indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, în
România marxismul a fost adus la putere prin teroare şi crimă, a fost
menţinut la putere prin teroare, delaţiune, intimidare, aducerea populaţiei
în servaj şi nu a putut produce în patruzeci şi unu de ani altceva decât
mizerie, corupţie, detracare morală şi naţionalism şovin.
Deoarece România a fost un stat marxist ortodox, românii ar trebui să
ştie ce este, unde duce şi ce poate face marxismul. Cu acest bilanţ, să te
declari în România marxist (sau, mai şic, „marxist critic“) poate fi explicat
numai prin: ignoranţă (faţă de ce este marxismul în sine); complicitate (cu
ce a făcut marxismul în ţara ta – şi, de fapt, oriunde în lume), vinovăţie
(pentru participare la crimele şi fărădelegile marxiste), conformism servil
(cu modele stângiste occidentale), prostie (fără calificare suplimentară).
P.S. Intenţia acestui articol nu este să demonstreze că opţiunea faţă de
marxism ar trebui interzisă ori că adepţii lui ar trebui persecutaţi. El
încearcă să argumenteze că marxismul stă sau cade împreună cu anumite
opţiuni care sunt dezgustătoare (suprimarea libertăţii, domnia violenţei,
tirania birocratică etc.) şi sugerează raţiunile pentru care adepţii români ai
marxismului merită cu adevărat, şi anume din punct de vedere moral,
dispreţuiţi. Motivul nu e opţiunea lor intelectuală; motivul e
negaţionismul: orice marxist român e un negaţionist în cunoştinţă de
cauză.
(26 februarie 2009)

67. CĂLARE PE CAII CEI MARI AI IGNORANŢEI

Fiecare criză ne oferă o radiografie la minut a ceea ce suntem. Fără greş,
modul în care ne aruncăm cu capul înainte în orice criză ne imortalizează
cu toate impreciziile noastre morale, cu toate neputinţele noastre
intelectuale şi cu toate neclarităţile noastre epistemologice.
Bunăoară, criza economică. Acum un an, nimeni nu ştia de ea. Vara

264
trecută, când începuse cu timiditate să se vorbească de ea, guvernul de
atunci i-a negat existenţa. Cât timp a controlat iniţiativa pomenilor
electorale, a pretins că nu există nici o criză; când iniţiativa pomenilor i-a
scăpat, a invocat criza ca să le promoveze pe cele pe care le controla şi a
făcut un apel la responsabilitate pentru a le bloca pe celelalte. În august
2008, Comisia Europeană a avertizat guvernul că gestionează bugetul într-
un mod care măreşte în chip îngrijorător deficitul bugetar. În ciuda
protestelor premierului de atunci că totul e o calomnie împotriva
guvernului său, deficitul şi-a văzut de creşterea previzibilă (pentru oamenii
raţionali) şi a devenit 5,3% din PIB. Cum de n-am reacţionat adecvat? De
ce nu am mirosit cine, dintre politicieni, minte şi cine spune adevărul? Ce
ne-a lipsit nouă, publicului, pentru a ne putea forma o opinie corectă, astfel
încât să reacţionăm inteligent la lucrurile importante şi să nu ne risipim
indignarea pe fleacuri? Aş spune că ne-au lipsit nu doar informaţia de
primă instanţă, ci şi raţionamentele prin care să o putem raţionaliza.
Atenţia publicului, atunci, a fost fixată pe concurenţa dintre pomeni, nu
pe contextul acestei concurenţe. În mod previzibil, contextul economic era
cel care avea să determine criteriile de raţionalitate a concurenţei dintre
pomeni, nu concurenţa însăşi. Atenţia noastră s-a irosit pe chestiuni
neesenţiale, iar în fixarea pe ele televiziunile zise de ştiri au avut un rol
esenţial. Am fost solicitaţi să ne mobilizăm indignarea pe fleacuri şi să
reacţionăm isteric la nimicuri, reuşind performanţa de a fi măturaţi de
tsunami fără să ştim nici ce ni se întâmplă, nici că ni se întâmplă. Aşa am
pierdut prima bătălie a războiului cu criza economică mondială.
Un alt exemplu e prilejuit de împrumutul de la Fondul Monetar
Internaţional (FMI). Televiziunile s-au mobilizat în maniera deja
cunoscută, tratând informaţia în mod conflictual şi considerându-ne pe toţi
sub media de inteligenţă a realizatorilor lor. Reţeta de a rata o dezbatere
este să o organizezi într-un ring de box sau să pui microfoanele în mijlocul
unei intersecţii. Zgomotul este înadins confundat cu antrenul, agitaţia
încruntată cu responsabilitatea, iar vacarmul opiniilor cu democraţia. În
realitate, aceste pseudo-dezbateri nu ne învaţă nimic. Realitatea TV, o
televiziune de ştiri care are ca slogan „Rămâneţi ancoraţi în realitate“, a
demarat dezbaterea despre împrumutul FMI organizând în stradă un sondaj
cu întrebarea dacă ne trebuie un împrumut FMI. Evident că răspunsurile au
fost, cele mai multe, alături de subiect (gen: „Decât pe mâna hoţilor, mai
bine pe mâna oricui“), deoarece publicul nu a fost informat nici ce

265
înseamnă un împrumut de la FMI, nici care este natura lui, nici la ce ne
foloseşte, nici cum se acordă şi nici cât ne costă în mod real. Înainte să
întrebi publicul, trebuie să-l informezi corect şi să-i pui instrumentele de
analiză la îndemână. Or, faptul că un astfel de împrumut merge în rezerva
valutară a BNR şi nu în economia reală a fost aflat de unii moderatori abia
în timpul dezbaterii, de la puţinii invitaţi care ştiau acest lucru. Premierul
Radu Vasile, care i-a lămurit pe telespectatorii unei emisiuni de acest
aspect, a stârnit indignarea hilară a moderatorilor. Haosul este, deci, total.
Intenţionat sau din ignoranţă? Puţin contează. În unele cazuri, este vorba
sigur de manipulare.
Tot la Realitatea TV, emisiunea lui Răzvan Dumitrescu ne prezintă
imagini de la mineriada din 1999 şi subtitrează „Amintiri cu FMI“; apoi ne
arată prefectura din Braşov asediată de muncitori înfuriaţi şi dedesubt scrie
„Cât te costă FMI“. Altfel spus, realizatorii acestei emisiuni ne induc
subliminal ideea că între mineriada din 1999 şi condiţiile impuse României
de FMI este o legătură de cauzalitate şi ne informează cât ne costă FMI
arătându-ne cum prefectura unui oraş este distrusă de populaţie. Degeaba
au încercat Sorin Ioniţă şi Sever Voinescu, invitaţi la dezbatere, să
demonteze şi sofismul, şi manipularea: realizatorul emisiunii era chitit să
ne inducă ideea că mineriada din 1999 a fost reacţia legitimă a minerilor
faţă de acordurile cu FMI şi că preţul unui acord cu FMI este războiul
civil. Realitatea TV, cum se vede, a decis că telespectatorii nu trebuie
informaţi, ei trebuie sensibilizaţi la dramele pe care le provoacă încheierea
unui acord cu FMI şi, ca atare, mobilizaţi împotriva acordului. Această
poziţie, ca din întâmplare, aparţine unor partide politice (este poziţia PSD
şi PNL). Realizatorii de emisiuni nu îşi mai fac nici o problemă din
înregimentarea alături de poziţia unor partide aflate în luptă politică: ei
numesc acest lucru serviciu public, interes naţional, grijă faţă de clasa
muncitoare şi, astfel, ne mint în faţă şi pe faţă. Cum e posibil? Nu ştiu.
Acest exemplu neruşinat este un caz particular extrem al unei situaţii,
din păcate, generale. După ce ani de zile ne-au bruiat cu fleacuri pe post de
lucruri importante, ne-au lipsit de informaţie de prima mână şi ne-au
asasinat cu analişti de toată mâna, televiziunile de ştiri au făcut un pas mai
departe: au încetat să ne mai informeze şi au trecut pe faţă la lupta politică
de propagandă şi îndoctrinare. Acest război împotriva interesului public şi
a intereselor publicului este un scandal: cineva responsabil, fie un şef
inteligent, fie colegii rămaşi integri, fie CNA trebuie să-i pună capăt.

266
 (12 martie 2009)

68. ÎNVINGĂTORII NU CÂŞTIGĂ NIMIC

Revista 22, unica publicaţie a Grupului pentru Dialog Social (înfiinţat în
28 decembrie 1989), a ajuns la al o mie unulea număr. Din 20 ianuarie
1990, când a apărut primul număr, s-au scurs nouăsprezece ani de apariţie
neîntreruptă. 22 a supravieţuit intimidărilor, calomniei, urii, boicotului şi
mineriadelor. A fost detestată şi iubită; temută şi invidiată. A înfruntat
persecuţiile câtorva guverne, şicanele unor legislatori şi ura bezmetică a
multor politicieni. A reuşit să facă faţă şi sărăciei, şi lipsei mijloacelor, şi
imposibilităţii de a-şi atrage cititorii prin mituire, şi neputinţei de a-şi
menţine colaboratorii prin onorarii substanţiale. Şi i-a păstrat, şi pe unii, şi
pe ceilalţi, numai prin onestitate şi prin independenţă. Când o cumpărau,
cititorii revistei 22 ştiau sigur că nu vor câştiga, citind-o, decât în
informaţie, în cunoaştere, în capacitate de analiză. 22 nu a avut bani să dea
premii, nu a avut fonduri să organizeze tombole, nu a putut oferi câştiguri
cu vacanţe de vis, weekenduri în hoteluri de lux ori lozuri cu maşini
faraminoase. Niciodată nu a fost bogată, niciodată nu a fost sprijinită de
vreun magnat şi niciodată nu a trebuit să execute ordinele vreunui mogul
de presă. A refuzat constant sprijinul interesat al politicienilor prieteni şi a
suferit din plin de pe urma urii politicienilor duşmani. Este singura revistă
de atitudine care nu a intrat niciodată în lupta pentru influenţă politică, deşi
politică a făcut mereu. A evitat intrigile politicii cu aceeaşi măsură cu care
a refuzat apolitismul. În peisajul intelectual de după 1989, revista 22 a fost
primul exemplu de publicaţie care şi-a gândit angajamentul politic ca pe
un angajament civic integral. Primul conţinut al politicului a fost, pentru
ea, civismul. Mai mult decât o ideologie politică, s-a străduit să ilustreze o
anumită concepţie despre societatea decentă. Şi, pentru că a fost mereu
solidară (uneori împotriva tuturor) cu un model al României gândit după
chipul şi asemănarea Occidentului, revista 22 a fost (şi a rămas mult timp)
solitară între puzderia de publicaţii care încerca să dea, în primii ani de
după 1990, un conţinut plauzibil ideii de libertate a presei.
Ne putem pune acum întrebarea, după aproape douăzeci de ani, ce fel de
ideologie a ilustrat revista 22? În termeni convenţionali, răspunsul nu e
uşor de dat, căci, în funcţie de filozofia, referinţele şi simpatiile autorilor,
revista a publicat articole care acoperă tot spectrul ideologic, de la stânga

267
social-democrată, la dreapta conservatoare. Dar, dacă îi examinăm
adversarii, vom descoperi, odată cu un răspuns referitor la ideologia
revistei, şi o interesantă lecţie cu privire la valorile centrale ale lumii
noastre. În anii ’90, revista 22 a fost acuzată că este de dreapta – iar la noi,
cine te acuză că eşti de dreapta vrea întotdeauna să dea de înţeles că eşti de
extremă dreapta. Din 2004, revista 22 e acuzată că ar fi de stânga – când
pentru că ar fi inspirată de foştii nomenclaturişti, când pentru că ar
favoriza dizolvarea identităţii naţionale. Fireşte, şi pentru unii, şi pentru
ceilalţi detractori, revista 22 nu este „românească“. În 1990, era „bârlogul
lupilor“, unde lupi erau capitaliştii, moşierii, exploatatorii, cei care „nu au
mâncat salam cu soia“; în 2004, revista este „oficina internaţionaliştilor“, a
„capitalismului corporatist“, a celor care „nu simt româneşte“ şi sunt
„străini de neam, ţară şi credinţă“.
Or, ce uneşte cele două tipuri de acuzaţii? Excentricitatea lor în raport
cu valorile centrale ale modernităţii. Cei care acuzau revista 22 că este
exponenta celor care nu au mâncat salam cu soia identificau România cu
trecutul ei comunist şi revendicau, împotriva valorilor promovate de
revistă, realitatea socială a proprietăţii de stat, a economiei planificate şi a
statului socialist. Faţă de aceste valori, revista 22 susţinea proprietatea
privată, economia capitalistă şi statul liberal. Sunt aceste valori de dreapta?
Într-un sens, da. Şi, în acest sens, cei care acuzau revista 22 că este de
dreapta aveau dreptate. În sens istoric, însă, nu aveau, deoarece aceste
valori, care sunt centrale pentru modernitatea europeană, au fost atribuite
dreptei abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a
deformărilor introduse pe eşichierul politic de apariţia stângii socialiste,
care a deplasat centrul. Aceeaşi analiză se poate aplica acuzaţiilor că
revista 22 ar fi de stânga. Cei care au formulat asemenea acuzaţii au făcut-
o în numele unor valori precum naţionalismul religios, identitatea etnică şi
colectivismul comunitar. Or, aceste valori reprezintă o replică integristă la
revoluţia politică a modernităţii. Împotriva lor, revista 22 susţine că
naţionalismul trebuie să fie patriotism, identitatea etnică trebuie să fie
prelucrată public ca identitate politică, colectivismul trebuie temperat de
individualism, religia trebuie să admită secularizarea, iar comunităţile
trebuie gândite în termeni de liberalism politic. Cum ambele tipuri de
acuzaţii ilustrează valori excentrice în raport cu valorile centrale ale
modernităţii europene, rezultă că revistei 22 i s-a reproşat că a ilustrat,
apărat şi promovat valorile centrale ale modernităţii europene.

268
 Din acest motiv, nu cred că revista 22 a fost ideologic de dreapta ori de
stânga. Cred că ea, ca expresie a „ideologiei“ Grupului pentru Dialog
Social (care nu a avut nici una), a reprezentat cea mai consecventă şi
viguroasă calibrare a discursului public românesc pe centralitatea celor
mai importante valori ale modernităţii europene: libertate, egalitate,
dreptate; proprietate privată, stat de drept, limitare a puterilor, libertate a
opiniilor. Aşa cum GDS a fost la noi prima înfăţişare a societăţii civile de
după prăbuşirea regimului comunist (şi a constituit un model de societate
civilă destui ani după aceea), revista 22 a dat tonul şi a fixat standardele
discursului intelectual critic de după 1989.
A izbândit? Dacă judecăm după faptul că revista, azi, este la fel de
singură ca în 1990, nu, nu a izbândit. Numeroşii aliaţi de presă pe care i-a
dobândit spre sfârşitul anilor ’90, atunci când lupta pentru o societate
decentă părea câştigată (fără să fie deloc aşa), s-au dovedit cu timpul
oportunişti: astăzi, pe seama presei, cu care au făcut simonie şi din care au
extras averi, au devenit actori politici, făcând ceea ce revista 22 nu a făcut
niciodată – să intre în combinaţii politice lucrative. Dar dacă judecăm
dintr-o altă perspectivă, mai largă, revista 22 a izbândit: agenda ei din
1990 a devenit cu timpul agenda generală a presei normale şi a fost
preluată, mai apoi, de toate ONG-urile cu profil civic. Cu această agendă
au fost câştigate alegerile în 1996 şi 2004. Temele ei, din marginale, au
devenit centrale în agenda tuturor partidelor politice. Dar gustul acestei
victorii e amar: revista 22, cu aspectul ei sărăcăcios şi cu contul în bancă
zero, a rămas la fel de singură ca la început. Dar la fel de curată ca în zilele
aurorale ale primei libertăţi de după căderea comunismului. Învingătorii nu
câştigă nimic.
(14 mai 2009)

69. CULTURA DEMOCRATICĂ ŞI CONSENSUL URII

Un articol judicios al lui Mihail Neamţu a trecut neobservat,49 în ciuda
faptului că avea tot ce îi trebuia pentru a fi remarcat: argument, informaţie
(interpretată), pertinenţă. Fireşte, a trecut neobservat tocmai pentru că avea
argument, informaţie şi pertinenţă – adică exact însuşirile care stârnesc azi
unanimitatea dezaprobării, din partea celor care şi-au făcut din
descotorosirea de ele instrumentul de luptă al unui nou tip de jurnalism –

269
jurnalismul carnasier, jurnalismul de exterminare. Alături de acest motiv
mai este însă unul, mai grav: e vorba de un consens al urii. Pe nesimţite,
presa noastră s-a lăsat contaminată de ură. Consensul urii a devenit
atmosfera morală dominantă a spaţiului nostru public şi principalul criteriu
atât al solidarizării celor de-un fel (băsescofobii), cât şi al identificării
ţapilor ispăşitori (intelectualii lui Băsescu). Acestui consens îi datorăm atât
josnicia atacurilor, pe care o vedem la lucru în aproape toate dezbaterile de
la televiziuni, cât şi abandonarea oricărui standard de corectitudine
jurnalistică, care face ca falsificarea, ignorarea ori distorsionarea faptelor
să nu stârnească nici o reacţie (în afara aceleia de a răspunde printr-o
falsificare şi mai mare). Am intrat pe o spirală vertiginoasă a răului.
Frapat de această spirală a răului, Mihail Neamţu a încercat să o explice.
A numit-o „băsescofobie“, pentru că totul se învârte în jurul atitudinii faţă
de Traian Băsescu, şi a descris-o ca pe o fixaţie care a degenerat într-un soi
de „religie sezonieră“. Apoi a construit un argument disociativ, prin care a
fixat o tipologie a fanatismului anti-Băsescu, ca să explice atât fixaţia, cât
şi tenacitatea ei. Aş completa analiza sa cu un comentariu referitor la ură.
(Comentariul meu nu se referă la cei care au obiecţii la politica lui Traian
Băsescu, aceştia nu propagă ura, ci alimentează dezbaterea publică. Mă
refer numai la aceia care se comportă faţă de actele preşedintelui Traian
Băsescu ca şi când ar fi bolnavi de Traian Băsescu, ca persoană. „Boala de
cineva“ şi „boala pe cineva“ nu pot fi distinse raţional, deoarece sunt
forme maladive de fixaţie obsesională.)
În cartea sa Discursul urii (Plon, 2004; Humanitas, 2006), André
Glucksmann scrie că secretul urii nu trebuie căutat în cei urâţi, ci în aceia
pe care ura îi animă şi aţâţă. Într-adevăr, dacă secretul cancerului stă în
întrebarea „Ce este cancerul?“ (şi nu în întrebarea „Cine este bolnav de
cancer?“), secretul antisemitismului nu stă în natura ori faptele evreilor, ci
în persoana şi motivaţiile antisemitului. Din momentul în care obiecţiile la
Băsescu s-au transformat în ură faţă de Băsescu, explicaţia s-a mutat din
faptele lui Traina Băsescu în motivaţiile celor care îl urăsc. Astfel,
problema de natură politică a contestaţiei, care e perfect legitimă, s-a
transformat într-o chestiune de clinică a aversiunii, care, în spaţiul public,
este şi ilegitimă (ca substitut al politicii), şi periculoasă (ca atragere a
publicului în mecanismele toxice ale urii). Să spui despre Traian Băsescu
că este „jigodie abjectă“ (cum face un comentator respectat)50 a devenit
ceva normal: nu mai atrage atenţia, suscită doar aplauzele. Să te lauzi că

270
nu deteşti pe nimeni, dar pe Traian Băsescu îl urăşti (cum face un respectat
şef de gazetă culturală), nu mai e strident – a devenit normalitatea însăşi.
Iar cu această normalitate vor să ne dreseze şi formatorii de opinie
încolonaţi, şi televiziunile.
Gravă, cum ştiţi, nu e o îmbolnăvire; gravă e epidemia. Spaţiul public în
care descărcările de ură sunt considerate normale de către o majoritate
sigură pe ea şi însetată de unanimitate, unul în care descărcările de ură sunt
considerate anormale doar de către o minoritate pe care majoritatea o arată
cu degetul şi îi cere suprimarea, este unul saturat de ură. Noi trăim într-o
atmosferă morală în care ura şi exprimarea ei liberă au devenit un
argument normal, şi anume unul de natură (pretins) morală. Centrul s-a
deplasat. Sau extrema a ocupat centrul, e acelaşi lucru. Un comportament
considerat inacceptabil pe vremea când în centru se afla decenţa devine
comun şi normal când centrul a fost deplasat spre extremă. Unde am mai
văzut asemenea grozăvie? În societatea în care antisemitismul devenise
comun şi normal. În Germania anilor ’20, Heinrich Mann trebuia să
explice de ce nu este antisemit, într-atât de saturată de antisemitism era
atmosfera morală a vremii. Or, într-o societate normală, cine urăşte, acela
trebuie să explice de ce o face, tocmai pentru că ura este o anomalie.51 La
noi, s-a ajuns ca acela care nu urăşte să trebuiască să se justifice de ce n-o
face: el a devenit anomalia! Dar asta se poate întâmpla numai într-o lume
în care domneşte consensul urii. Scandalul este că la noi s-a ajuns ca acela
care manifestă rezervă la ura faţă de Traian Băsescu ori are obiecţii la
consensul urii întreţinut în jurul său de comentatori şi televiziuni să devină
suspect şi să fie denunţat ca „adulator“. Or, e limpede: dacă rezerva e
văzută ca linguşeală, atunci problema nu e cu Băsescu, problema e cu anti-
băsescienii care susţin aşa ceva.
Cred că esenţa băsescofobiei ţine de problema pe care o au băsescofobii.
Ei ar trebui să conştientizeze că lumea noastră nu se va îmbunătăţi prin
dispariţia lui Băsescu, pe care băsescofobii şi-o doresc precum bigoţii
sfintele moaşte, ci prin revizuirea atitudinii lor. Dacă ei susţin contrariul, ar
face bine să-şi amintească că soluţia la problema rasismului nu constă în
eliminarea obiectului urii, ci în eliminarea urii înseşi. Răul de care suferim
azi (din păcate, cu contribuţia atâtor oameni de bine) îşi are sursa în
convertirea la ură a spaţiului nostru public. Nu Băsescu este vinovat de
asta, ci băsescofobii. Abia după ce consensul urii va dispărea, abia atunci
vom reveni la o dezbatere propriu zis politică, în care obiecţiile la politica

271
preşedintelui Băsescu vor căpăta sens (şi vor fi binevenite), iar referirile la
domnia sa vor înceta să mai fie doar clinice, aşa cum sunt azi – simple şi
triste simptome ale dorinţei maladive de nimicire.
(13 august 2009)

70. DESPRE URA CARE S-A ÎNCETĂŢENIT PRINTRE NOI

Contextul acestor două articole (publicate în Evenimentul zilei în 20 şi 29
august 2009) este campania de instigare la ură împotriva lui Traian
Băsescu şi a celor care au denunţat aberaţia şi ilegitimitatea acestei
campanii (stigmatizaţi ca „intelectuali ai lui Băsescu“, ca „băsişti“, ca
„suflete de slugă“), campanie care a murdărit spaţiul nostru public în anul
2009 şi care a împărţit societatea în două categorii etanşe: cei care se
simţeau îndreptăţiţi să urască în virtutea faptului că îşi considerau ura ca
fiind dreaptă şi cei care, refuzând acceptarea urii drept criteriu de judecată
politică, au fost denunţaţi şi stigmatizaţi de către primii ca fiind nedemni
să facă parte din societatea oamenilor normali. Formulele „intelectualii lui
Băsescu“ şi „băsist“ au fost concepute ca un stigmat. Din punct de vedere
politic, erau menite să definească nu atât o apartenenţă, cât o excludere.
Din punct de vedere moral, erau menite să redefinească poziţia de bun-
simţ în epoca noului aranjament moguli–presă–politicieni faţă de cei care
se opuneau acestui aranjament: de bun-simţ era să-l deteşti pe Traian
Băsescu; slugărnicie şi pupincurism era să denunţi această redefinire a
centrului. În epocă, când sentimente cetăţeneşti aveai numai dacă îţi
dovedeai ura faţă de Traian Băsescu, singurul cetăţean român căruia i s-a
refuzat constant prezumţia de bună-credinţă şi pentru care a funcţionat în
mod sistematic prezumţia de tâlhărie a fost preşedintele Traian Băsescu,
tratat la televiziuni şi în presă de „mazetă“, „gunoi“, „încurcă-lume“,
„marinar“, „jigodie“, „mafiot“, „cretin“ et j’en passe.
În mod clar, am ajuns la capăt. Toţi simţim, chiar dacă din motive care
se bat cap în cap, că atmosfera în care trăim e devenit insuportabilă. Nu se
mai poate continua aşa. Orice am dezbate, în afara cercului de prieteni, ne
rămâne în plămâni ca pâcla, pe ochi ca solzii, în suflete ca noroiul. Te uiţi
la televizor şi nu vezi decât ură, combinată cu minciună, cu falsificare, cu
prefăcătorie. Asculţi, cauţi să înţelegi: toate emisiunile politice nu sunt
decât pretexte pentru mobilizarea la ură. Deschizi ziarele: se spune totul şi

272
contrariul lui. Cum să judeci? Cum să cântăreşti? Fiecare face parte dintr-
un partid. Reaua-credinţă se agaţă de cuvintele scrise, precum mimica de
energumen de cuvintele rostite, la televiziuni. Suntem împresuraţi. Am
ajuns în situaţia ca tot ce putem spune în sprijinul poziţiei noastre este că
„mogulul tău e mai nasol decât al meu“ (Dan Perjovschi). Ne murdărim
unii pe alţii cu o pasiune de posedaţi. Adevărul nu mai umblă cu capul
spart: asta era pe vremuri. Acum a încetat pur şi simplu să mai umble.
Ca să înţelegem mai bine în ce fundătură am intrat, vă propun un
exerciţiu în doi timpi. Primul este o descriere a bolii pe care o numesc
„intoxicaţia cu ură“. Al doilea este un exerciţiu de identificare a
bolnavului: şi anume, folosirea simptomelor pentru a vedea cine le poartă.
Să plecăm de la constatarea empirică cea mai la îndemână: aceea că
toată lumea mistifică pe toată lumea. Oriunde există un sens, fiecare se
repede să îl răstoarne în beneficiul partidei sale. Lucrul acesta a început
odată cu suspendarea preşedintelui, în 2007. Dacă suspendarea însăşi e
consecinţa condamnării comunismului ori a unor înţelegeri din culise
dintre guvern, opoziţia politică de atunci şi lumea afacerilor e secundar.
Important e faptul că începând de atunci atmosfera morală a dezbaterii
publice s-a degradat progresiv, iar lipsa de scrupule în răstălmăcirea
tuturor faptelor şi înţelesurilor a devenit, de atunci începând, tot mai
neruşinată.
În opinia mea, în ultimul an s-a trecut de la mistificare, la contaminarea
cu mistificare. Astfel că, din punctul meu de vedere, în momentul de faţă
trăsătura morală cea mai izbitoare a spaţiului nostru public nu este atât
răsturnarea sensurilor (un rău îndeajuns de mare), cât convingerea îndârjită
că răsturnarea e normală ori că nu există de fapt nici o răsturnare. Nu atât
mistificarea dă nota generală, cât consimţământul la ea şi, împreună cu el,
un amestec înfuriat de prozelitism şi cecitate: prozelitism pentru cauza
mistificării şi cecitate faţă de nedreptăţile ei. În totul, o adeziune îndârjită
la pestilenţă, cu conştiinţa că pestilenţa este justificată, atâta timp cât e
îndreptată împotriva cui trebuie.
Or, când anume e cuprins de bucurie un om care asistă la arderea pe rug
a semenului său? Atunci când aprobă şi fapta, şi procedeul. Când anume
societatea este indiferentă la persecutarea unei minorităţi? Atunci când în
mintea celor mai mulţi s-a înrădăcinat credinţa că ura faţă de acea
minoritate e normală, iar persecuţia împotriva ei e justificată. Schimbând
ce e de schimbat, acelaşi consimţământ însetat de pedeapsă e de găsit nu

273
doar în participarea activă la persecuţie, ci şi în indiferenţa faţă de ea.
Diferenţa dintre persecutorii activi şi complicii pasivi e nesemnificativă:
toţi participă la acelaşi mecanism al urii, prin încredinţarea că ura în acel
caz e perfect normală – adică e şi legitimă, şi justificată.
Pentru a consimţi la acest tip de persecuţie, oamenii nu trebuie să fie
nici monştri, nici degeneraţi moral. E suficient să fie intoxicaţi cu ură. Dar
nu orice fel de intoxicare, ci acea intoxicare care, prin răspândire şi
întreţinere cotidiană, ajunge să le pară normală chiar şi oamenilor normali.
Prin urmare, nu ura pe care cei mai mulţi o consideră o anomalie este
periculoasă pentru o societate, ci ura pe care majorităţile au ajuns să o
considere normală. Şi nu izbucnirea individuală de ură este lucrul cel mai
periculos pentru o societate, ci contaminarea unor largi pături ale
populaţiei normale cu convingerea că ura faţă de cineva anume e normală,
pentru că este o ură normală. Pentru o societate astfel intoxicată, e doar o
chestiune de organizare politică adecvată transformarea ei, dintr-o
societate de cetăţeni, într-o populaţie de făptaşi şi complici.
Cum ştim că o populaţie este saturată de ură? Un răspuns fără greş ne
oferă istoria persecuţiilor. Sunt trei semne sigure: indiferenţa morală
selectivă, conspirativita morală şi punerea motivelor urii pe seama celui
urât.
Indiferenţa morală selectivă desemnează cecitatea la care, prin
intoxicare cu ură, au fost aduşi acei oameni normali care au devenit
incapabili să reacţioneze moral la relele tratamente la care este supusă
minoritatea detestată (în condiţiile în care, aplicate altor oameni, acele
tratamente sunt fără greş condamnate ca fiind rele şi inacceptabile).
Conspirativita morală se referă la jubilaţia morală deviantă, prin care
oameni altminteri normali ajung să considere că suferinţa oamenilor pe
care îi detestă este justificată, oricum şi din partea oricui ar veni această
suferinţă. Indiferenţa morală stabileşte că răul este o excepţie perfect
justificată, iar conspirativita morală îi constată, suferinţei, temeinicia. Prin
indiferenţă morală, omul intoxicat cu ură se salvează în ochii săi ca fiinţă
morală: el continuă să observe şi să aplice legea morală, cu excepţia
situaţiilor în care se confruntă cu obiectul urii sale, căruia decide că
morala, în mod justificat, nu i se aplică. Juriştii nazişti au dat o formă
constituţională acestui sentiment moral deviant, atunci când au stabilit că
statul naţional-socialist nu garantează drepturile cetăţeneşti ale acelora
dintre cetăţenii săi pe care partidul îi defineşte ca duşmani ai naţional-

274
socialismului. Adică un stat de drept numai pentru cei definiţi ca drepţi de
partid.
Ca regulă generală, putem să ne aplicăm şi nouă înşine testul
„indiferenţei morale“. Când persecuţia împotriva cuiva nu ne stârneşte
indignare pentru că pe acel cineva se întâmplă să îl detestăm, atunci e sigur
că suntem intoxicaţi cu ură. La fel, când cuiva i se întâmplă un rău de care
în mod obiectiv nu poate fi făcut vinovat, iar pe buze ne înfloreşte spontan
exclamaţia încântată „Şi-a făcut-o cu mâna lui!“ ori „N-am ce să-i fac: o
merita din plin!“ ori „S-a amestecat cu porcii, îşi merită soarta!“, ei bine,
atunci e clar că urâm şi că în sinea noastră punem ura de care suntem plini
pe seama unui soi de providenţă, care a conspirat în mod fericit în sensul
urii noastre, pentru a-l pedepsi pe ticălos. Când ura ne-a intoxicat, nu ne
mai dăm seama nici de moralitatea noastră selectivă (id est, indiferenţa
noastră morală), nici de jubilaţia imorală care ne cuprinde când cineva
suferă pe nedrept (id est, sindromul conspirativitei morale).
Aceasta este distorsiunea morală gravă: pentru ca noi să putem fi în
continuare, în ochii noştri, morali, trebuie ca nedreptatea să poată fi privită
ca dreptate. De cât mai mulţi. Căci numai atunci când pasiunea noastră
negativă întruneşte consensul multora, al marii majorităţi naţionale, ne
simţim complet îndreptăţiţi nu doar să urâm, şi astfel să ne putem lăsa cu
dulceaţă în voia urii, ci şi să socotim că ura care ne animă e şi perfect
normală, şi în interesul naţional.
Ei bine, pe acest sentiment reconfortant de normalitate se articulează a
treia trăsătură decisivă a intoxicării cu ură: transformarea celui pe care îl
urâm în singur responsabil de ura pe care i-o purtăm. Cazul cel mai bine
documentat este cel al antisemitismului. Antisemitul are certitudinea că
motivul pentru care îl detestă pe evreu stă în evreu, nu în el. Pentru ca
antisemitul să se simtă normal cu antisemitismul său, el trebuie să îl
transforme pe evreu, cu normalitatea sa, în ceva anormal – şi anume
anormal în ochii tuturor. Numai aşa îşi poate salva faţa de josnicia urii
sale.
Aceasta este un mecanism general, valabil dincolo de antisemitism şi
activ în orice fel de ură care şi-a atins, ca ură, perfecţiunea. Ura devine
perfectă când reformulează normalitatea. Or, asta se poate întâmpla numai
atunci când indiferenţa morală ajunge să treacă drept normală; când
oamenii ajung sincer să creadă că cel care suferă, merită să sufere; în fine,
atunci când oamenii se conving că vina pentru ură îi aparţine celui urât.

275
 Fireşte, există şi uri justificate: de pildă, ura faţă de cel care ţi-a ucis sau
violat copilul. Această ură, însă, se deosebeşte de intoxicarea cu ură prin
faptul că (a) poate invoca în favoarea ei un motiv bine determinat (crima),
(b) motivul invocat poate fi înţeles de toată lumea (durerea incomparabilă
a părintelui) şi (c) nu poate fi generalizată (nu poţi construi un partid pe
ura unui părinte). Cum se vede imediat, ura care îi animă pe cei intoxicaţi
cu ură NU poate invoca în sprijinul ei nişte motive bine determinate, pe
care oricine să le poată înţelege. Dimpotrivă, intoxicarea cu ură e
contagioasă, e imediat inteligibilă numai adepţilor, care se comportă ca
nişte sectanţi, iar motivele ei sunt difuze şi schimbătoare – singurul punct
fix, în intoxicarea cu ură, e numai ura: intensă, mistuitoare,
conspiraţionistă, fixă, triumfătoare. Intoxicarea cu ură identifică fără greş
în toate relele cauza infailibilă: obiectul urii sale. În cazul nostru, Traian
Băsescu – cauza tuturor relelor din România zilelor noastre.
Exact aici am ajuns noi: o societate saturată de ură. Nu una populată de
câteva cazuri individuale de ură, ci una înecată, sufocată, infectată de o ură
care a devenit consens, monedă de schimb şi complicitate „întru adevăr“.
În funcţie de acordul asupra celui urât, complicitatea se declanşează. Şi
sentimentul reconfortant al apartenenţei la cauza cea bună. A fi drept a
ajuns să însemne azi, pentru cei care domină televiziunile şi aproape toată
presa scrisă, a-l urî pe Traian Băsescu. Precum membrii societăţilor secrete
pe vremuri, parola de recunoaştere este consensul în jurul celui urât. Cum
ura este ceva rău, iar cel care urăşte ştie că urând face un lucru rău, această
ură tinde să se ascundă, să se dea drept altceva. Cea mai bună camuflare a
urii este generalizarea ei şi, în privinţa lucrului urât, obţinerea consensului.
Prin generalizarea urii, cei care urăsc nu mai trebuie să se justifice şi nici
nu se mai simt obligaţi să recunoască faţă de conştiinţa lor că urăsc.
Consensul este alibiul lor; şi tot consensul este paşaportul lor spre
normalitate. Când e generală, ura devine invizibilă. Dar, deşi invizibilă, ea
nu devine şi imperceptibilă. Există semne obiective care îi indică prezenţa
şi care, prin darea lor în vileag, denunţă răul cel mai mare (când nu există
victime) pe care ura îl aduce: distorsionarea normalităţii, falsificarea
conduitei normale, redefinirea extremei drept centru. Aici am ajuns. Ura
faţă de semenii noştri a devenit azi prima şi cea mai răspândită formă de
cetăţenie română.
(20 şi 29 august 2009)

276
 71. SALT ÎN ABJECŢIE
Marţea trecută, două emisiuni ale postului de televiziune Antena 3 au
marcat trecerea spaţiului public românesc din zona distorsiunii de presă în
zona infracţiunii de presă. De fapt, a spune, simplu, „infracţiune“ e prea
puţin: infracţiune de presă e şi distorsionarea, şi trunchierea, şi
manipularea, şi falsificarea informaţiei. Iar în toate aceste forme de
măsluire, televiziunile noastre de ştiri s-au dovedit măiestre. Ceea ce s-a
petrecut marţea trecută, după un lung şir de deraieri şi derapaje
pregătitoare, reprezintă un salt decis în abjecţie. Este vorba de emisiunile
Sinteza zilei (moderator Mihai Gâdea) şi În gura presei (realizator Mircea
Badea). Dl Gâdea, zâmbind insinuant, l-a întrebat pe dl Ciuvică „cât de
mare este organul din capul dnei Udrea?“. Zâmbind la fel de insinuant (ah,
rânjetul masculilor vorbind de femeile după care le curg balele!), dl
Ciuvică a răspuns că organul din capul dnei Udrea este mare deoarece,
dânsa neavând creier, organul îi ocupă tot capul. Nu ştiu ce profesie are dl
Ciuvică: după port, vorbă şi mimică, este un om needucat. Dl Gâdea, însă,
a primit o educaţie de pastor (baptist). Are, deci, studii de teologie: s-a
ocupat de Dumnezeu, de cultura inimii şi a primit drept sarcină să cultive
în oameni curăţia sufletească. Ca un om cu educaţie religioasă să pună
asemenea întrebări, cu tonul cu care a făcut-o, orientând constant discuţia
spre implicaţia sexuală cea mai grosolană, este şi stupefiant, şi josnic, şi
abject.
Dacă se mai putea, Mircea Badea a reuşit să ridice mârlănia masculină
pe culmi încă mai înalte. A imaginat o scenetă, în care, prin deducţii
absurde şi neruşinate, Elena Udrea era pusă să fie „cu ochii pe organ“ şi să
„stea cu gura numai pe organ“. Al cui organ?, se întreba inocent dl Badea;
al lui Traian Băsescu, îşi răspundea tot dânsul, omniscient. Concluzia
scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu.
Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject.
Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.
Problema nu este însă judecata asupra dlui Badea, dacă este sau nu
educat ori dacă are o prestaţie jurnalistică adecvată. Problema nu este nici
dna Udrea, dacă este sau nu vinovată de faptele care i se impută ori dacă
are, ca ministru, o prestaţie adecvată. Problema e alta şi e dublă: că s-a
ajuns, în tratarea publică a persoanei umane, la abjecţie şi că acest lucru nu
stârneşte imediat nici repulsia publicului, nici amenda instituţiilor (CNA,

277
asociaţiile de jurnalişti etc.). Este, prin urmare, o problemă de sistem şi una
de societate.
Problema de sistem constată că standardele profesionale din
televiziunile de ştiri au scăzut atât de mult, încât permit unor oameni nuli
din punct de vedere profesional să transforme seară de seară spaţiul
dezbaterii publice într-o arenă a defulărilor personale, ideologice, politice,
medicale şi de altă natură. Arbitrariul în invocarea faptelor şi distorsiunea
în prezentarea lor au devenit, prin acceptare generalizată şi practică
neabătută, norme jurnalistice obligatorii. Televiziunile de ştiri au încetat să
mai informeze: ele dezinformează cu sistemă, promovând la vedere o
agendă politică partizană. Problema, aşadar, e situată (i) la nivelul
patronatului, că impune agenda, fără nici o reţinere; (ii) la nivelul
jurnaliştilor, că o acceptă, fără nici un scrupul; (iii) la nivelul publicului, că
nu o denunţă. Problema a devenit una de sistem pentru că toţi consimţim
tacit ori explicit la „noul pact jurnalistic“, care este şi venal, şi
neprofesionist, şi distructiv pentru democraţie.52
Problema de societate constată că instinctele noastre morale s-au atrofiat
şi că toleranţa faţă de intolerabil a devenit îngrijorător de mare. Publicul a
ajuns să accepte, după criterii de alegere personală (de pildă, politice), că
este normal ca oamenii să poată fi trataţi cu două măsuri diferite: cu
decenţă, dacă omul ne place; în mod degradant, dacă omul ne displace.
Considerăm că este normal ca o femeie să fie tratată politicos în general,
dacă nu avem nimic cu ea; dar dacă avem, acceptăm fără probleme
degradarea publică a corpului ei. Ceea ce am acceptat, de fapt, în acest
mod, este că urile pot acorda ori retrage dreptul la demnitate. Cei care se
simt îndreptăţiţi să o deteste pe Elena Udrea se simt îndreptăţiţi şi să o
trateze public ca obiect sexual, fără ca această degradare publică a
persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacţie. Cu o insistenţă neruşinată, de
care ar trebui să se ruşineze bărbaţii şi să se indigneze femeile, corpul dnei
Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii,
degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidenţă. Iar acest lucru
se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; şi nu într-o singură zi, ci zi de zi; şi
nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în
timp ce pe cealaltă jumătate are loc înfierarea.
Potrivit agendei proprietarilor, televiziunile de ştiri s-au specializat în
ceea ce în Statele Unite se numeşte character assassination. Cei care spun
că nu văd asta se prefac că nu văd, pentru că de fapt aprobă. A trece cu

278
vederea ceea ce este evident nu înseamnă a nu vedea, ci a accepta. Trecem
cu vederea numai lucrurile cu care nu suntem în dezacord. Aerul curat nu
ne atrage atenţia, cât timp e curat: nu luăm act de el deoarece corespunde
normalităţii. Ne atrage atenţia putoarea, tocmai pentru că e putoare şi ne
violează simţurile. Cine nu simte putoarea de la televiziunile de ştiri nu
este nici infirm senzorial, nici handicapat mintal: pur şi simplu acceptă
putoarea. Nu o acceptă însă ca normală, pentru că, dacă asasinatul moral s-
ar îndrepta împotriva altor oameni, l-ar dezaproba: o acceptă ca necesară
şi de aici vine consimţământul lor activ, care mi se pare respingător. Cei
care acceptă cu seninătate degradarea unui om nu sunt deci spectatori, nici
doar părtaşi – sunt făptuitori. Sunt oameni care, sub aparenţa bunelor
intenţii şi a grijii faţă de ţară, contribuie decisiv la distrugerea climatului
general de decenţă din societatea noastră.
Cine nu vede asta deja se situează într-un alt teritoriu moral. Ne separă
nu convingerile politice şi nici poziţia faţă de Traian Băsescu, cum se tot
spune. Ne separă concepţia despre persoana umană, ideea de acceptabil şi
inacceptabil, frecventabil şi nefrecventabil, decenţă şi golănie.
(3 septembrie 2009)

Note
47. Pe vremuri, circula un banc. Doi amici se întâlnesc şi comentează situaţia
absurdă din nu ştiu ce ţară, unde s-au introdus tot felul de legi, cu motivaţia că
anumite categorii sociale sunt vinovate de anumite stări de lucruri. De pildă, spune
unul dintre amici, au fost acuzaţi de cutare lucru evreii şi bicicliştii. „De ce
bicicliştii?“, a întrebat celălalt. Evreii, prin urmare, era de la sine înţeles să fie
incriminaţi: neclar era doar de ce fuseseră incriminaţi bicicliştii.
48. Cu ajutorul unui citat confiscat din Livius Ciocârlie, Cu dinţii de lână.
Jurnal 1978–1983.
49. „Băsescofobia“: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6029922-fanatism-
basescofobie-mass-media-romaneasca.htm.
50. Comentator care s-ar putea gândi la remarca lui André Glucksmann: „Cine
se scaldă în metafore josnice ajunge să gândească anapoda“.
51. Ura poate fi uneori normală, de înţeles (de pildă, ura faţă de cel care ţi-a ucis
copilul) numai atunci când cel care urăşte poate invoca un motiv bine determinat,
iar motivul poate fi înţeles de toată lumea normală (criminalii ori violatorii se
exclud). Ura anormală este deopotrivă difuză şi idiosincratică.
52. Un jurnalist recent ieşit din maşina de distrus duşmani politici care este
Antena 3 (Ion Cristoiu) a calificat televiziunile mogulilor ca fiind „o maşinărie

279
dezgustătoare cu care nu [vreau să] am nici o legătură ca jurnalist“; „În momentul
în care eşti angajat cu contract şi iei nişte bani de la un mogul, poate, fără să vrei,
participi la ticăloşiile pe care le pune la cale trustul respectiv. Eu nu vreau să fiu
părtaş la aşa ceva“ (http://www.napocanews.ro/2009/08/ interviu-ce-spune-ion-
cristoiu-desprepoliticieni.html). Corect era să spună „Eu nu vreau să mai fiu părtaş
la aşa ceva“.

280
 72. ESTE TRAIAN BĂSESCU UN SCELERAT?
Întâmplarea de alaltăieri de la Sala Palatului ne arată unde am ajuns.
Anunţul făcut de ministrul culturii, după concertul dirijat de Maxim
Vengerov, că preşedintele îl decorează pe artist, a stârnit huiduielile unei
părţi a sălii. Şi Toader Paleologu, şi Maxim Vengerov au trăit momente
penibile. Ce a înţeles Vengerov când, după ovaţionarea lui de către public,
la anunţul onorării lui de către şeful statului cu o înaltă distincţie
românească, a primit huiduieli în loc de aplauze? După gestul de a săruta
decoraţia, pe care l-a făcut când a revenit în scenă, a înţeles exact ce
trebuia: că huiduielile erau pentru preşedinte, nu pentru el.
Două lucruri trebuie imediat remarcate. Publicul de concert simfonic nu
este publicul stadionului de fotbal. Cine se hotărăşte să huiduiască într-o
atmosferă de Ateneu, acela îşi învinge două inhibiţii: prima, că aşa ceva nu
se face acolo; a doua, că se va face de râs. Ei bine, melomanii bucureşteni
şi-au învins ambele inhibiţii, acceptând şi să fie neciopliţi, şi să jignească
sensibilitatea unui artist care nu a făcut decât să le facă cel mai pur dar – al
muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului,
pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe cel care o acordase. Au vrut
să strige în gura mare că îl detestă pe Traian Băsescu. Într-un singur caz
reacţia lor ar fi fost justificată: dacă şeful statului ar fi fost cu adevărat un
scelerat; atunci huiduielile lor ar fi fost şi un act de curaj, şi unul de
justiţie. În treacăt fie spus, niciodată Antonescu sau Gheorghiu-Dej sau
Nicolae Ceauşescu nu au fost huiduiţi, în semn de dezaprobare, de publicul
de Ateneu. A fost Traian Băsescu. Dar este Traian Băsescu un scelerat?
Unii au ajuns să creadă că da, spre stupoarea altora, care nu văd unde este
scelerateţea. Şi fiecare crede despre celălalt că e ticălos. Oare am înnebunit
cu toţii? Ce separă aceste percepţii, nu doar divergente, dar opuse în chip
monstruos, atât pentru bunul-simţ, cât şi pentru raţiune? Cine a înnebunit?
În abisul acestei divergenţe stă zidită cheia înţelegerii (şi, poate, a
deblocării) situaţiei în care am ajuns.
Pentru a găsi răspuns la întrebarea „Este Traian Băsescu un scelerat?“
există o cale simplă: faptele. Nu este însă, din păcate, şi o cale sigură,
pentru că faptele, la noi, nu mai ajung singure la inteligenţă, ci numai
însoţite de interpretările lor. Iar interpretările, la noi, bat faptele: le sufocă,
le îneacă şi, în cele din urmă, le îngroapă. Mai rău, faptele nu sunt doar

281
însoţite de interpretările lor, ele sunt deghizate în ele.
Dar când e vorba de fapte gravissime, singurele care pot justifica
raţional înverşunarea cu care e tratat Traian Băsescu, totul ar trebui să fie
mult mai simplu. Faptele grave, tocmai pentru că sunt grave, sunt
recunoscute imediat de toată lumea. Crima, de pildă. Violul. Or, nu există
nici o faptă gravissimă care să îi poată fi imputată lui Traian Băsescu. A
făcut uneori gafe, a fost alteori inabil, de câteva ori a fost grosolan, a ratat
anumite ocazii, a fost în altele inadecvat. De acord. Dar suntem în zona
venialului, nu a păcatelor împotriva Sfântului Duh! Bineînţeles că faptele
lui Traian Băsescu, ca preşedinte, trebuie continuu scrutate şi evaluate
critic – nici o îngăduinţă faţă de oamenii care au puterea de a ne schimba
vieţile fără consimţământul nostru. Dar nu asta se întâmplă! Lui Traian
Băsescu nu i se aplică judecata critică, i se caută cu îndârjire încadrarea
penală, având ca sigur faptul că oricum merită condamnat la moarte.
Singurul cetăţean român căruia i se refuză prezumţia de nevinovăţie şi
pentru care funcţionează în mod sistematic prezumţia de criminalitate este
şeful statului.
Avem, prin urmare, acest paradox: există un consens asupra sceleratului,
în absenţa unui consens asupra faptelor scelerate. Ceea ce înseamnă că mai
întâi a fost fabricată eticheta de scelerat şi abia apoi a început căutarea
faptelor scelerate. Avem un condamnat căruia i se caută cu frenezie
motivele condamnării. Înainte de a fi clar de ce e condamnat, e foarte clar
că merită condamnat. Or, nici un om raţional şi onest nu poate accepta
această situaţie. Ca să o accepte, trebuie ceva să îl forţeze să o facă. Ce?
Forţa unui sentiment copleşitor, capabil să şteargă graniţele dintre noţiuni
şi să astupe golurile din raţionamente. În opinia mea, acest sentiment este
ura. Pentru a putea fi considerat criminal în absenţa crimelor, Băsescu
trebuia urât pentru că e Băsescu (adică grosolan, necioplit, lipsit de
maniere). Intensitatea urii faţă de făptaş a fost chemată să acopere lipsa
gravităţii capitale a faptelor care i se impută. Astfel că, dacă pentru ura cu
care este vânat şi batjocorit nu există nici o justificare raţională în fapte,
există totuşi una, în mecanismele psihologice. Ca să ne împiedicăm să
vedem că nu avem dreptate, urâm. E un mecanism psihologic simplu şi
universal. Nu mai contează faptele: ura le poate justifica şi absenţa, când
nu există nimic în favoarea noastră, şi mărturia, atunci când ne sunt
împotrivă.
Declanşarea acestui mecanism psihologic în minţile oamenilor a fost

282
isprava televiziunilor zise de ştiri şi a unei masive părţi din presa scrisă, pe
care interesele mogulilor le-au transformat în instrumente de exterminare
publică a adversarilor lor de afaceri. Mi se pare că activarea cu succes a
acestui mecanism psihologic este demonstrată de huiduielile pe care le-am
putut auzi la Sala Palatului. Ura a trecut în faţa raţiunii şi a obnubilat buna
creştere. Cine a câştigat? Numai instigatorii. Instigaţii sunt şi ei victime,
ale manipulării psihologice. Căci, dacă analiza mea este corectă, nu
publicul este cel care, de fapt, urăşte, ci mecanismul psihologic de care am
vorbit mai sus urăşte în el, în locul său. Nu este o reacţie a oamenilor, este
un răspuns orb al mecanismului. Marele şi nimicitorul triumf al spălării pe
creier anti-Băsescu, care îşi arată acum roadele, constă în faptul că oamenii
care îl detestă fără a putea indica vreun motiv plauzibil al urii lor
reacţionează la stimulii programaţi ai televiziunilor ca nişte mecanisme
pavloviene. De aici lipsa de atenţie faţă de context, de aici indiferenţa la
uzanţe, de aici insensibilitatea la exagerări şi la depăşirea limitelor. Tot de
aici lipsa dubiilor, uniformitatea, precum şi forţa instinctuală a reacţiilor.
(10 septembrie 2009)

73. NU E DOAR DISTRACŢIE: E PIELEA NOASTRĂ ÎN JOC

Aş dori, în acest articol, să iau distanţă faţă de vacarmul insuportabil
întreţinut de televiziuni ca substitut pentru atent controlata noastră viaţă
politică şi să vă propun un răgaz de reflecţie, alături de Karl Raimund
Popper, asupra televiziunii. Că e ceva în neregulă cu principiul ratingului,
cu organizarea şi selectarea ştirilor în funcţie de senzaţionalul lor ori cu
invazia de mediocritate şi vulgaritate a mai tuturor emisiunilor de
divertisment devenise evident, în Occident, încă din anii ’80. De la ideea
că televiziunea are menirea să educe, un ideal activ în minţile
producătorilor la apariţia ei, transformarea televiziunii în afacere a impus
un alt target – divertismentul. Goana după senzaţional a reporterilor a
generat foamea de senzaţional a publicului. Televiziunea educă, într-
adevăr: dar nu în bine, pentru că binele nu face rating şi nu e rentabil, ci în
rău, căci răul, în varianta sa hedonistă, pleziristă şi dionisiacă, face rating
şi vinde bine.
În anii ’80 şi ’90, Popper considera că televiziunea este un pericol
pentru democraţie deoarece educă publicul în spiritul acceptării violenţei.53

283
Argumentul lui Popper era următorul: esenţa democraţiei, ca şi a statului
de drept, este abţinerea de la violenţă; pentru a face rating, televiziunile
propagă o cultură a violenţei; cultura violenţei deprinde publicul cu
soluţiile violente şi, astfel, îl îndepărtează de principiul statului de drept,
care este înlăturarea violenţei. Televiziunile deprind publicul cu violenţa,
or, statul de drept subzistă numai într-un climat de descurajare a violenţei
– aceasta este problema cu care ne confruntă analiza lui Popper.
Un realizator german de televiziune i-a replicat lui Popper cu
argumentul că programele nu fac decât să ofere publicului ceea ce publicul
cere. A incrimina oferta bazată pe cererea publicului revine la a da lecţii
elitiste poporului, ceea ce ei, realizatorii oneşti, nu îşi permit să facă.
Esenţa democraţiei ar consta, spun ei, în a face pe placul publicului, iar
ceea ce publicul vrea e reflectat fidel de rating. (Acest argument este
adeseori auzit şi la noi.) Replica lui Popper a fost următoarea: niciodată
ratingul nu poate fi o indicaţie a ceea ce publicul doreşte cu adevărat,
deoarece ratingul e realizat în condiţii de ofertă unică. Fiind limitat la
oferta deja existentă, ratingul nu spune decât că pentru oferta dată avem
ratingul dat. Atât. În plus, argumentează Popper, cu cât atracţiile oferite
sunt mai joase, cu atât mai jos se va situa cererea următoare; şi cu cât
atracţiile joase vor fi mai multe, cu atât mai mult vor fi cerute. Atunci când
degradarea e nu doar permisă legal, ci şi stimulată comercial, în om se
instalează un soi de spirală psihologică a degradării.
Ajută asta democraţia? Evident, nu. Întâi, pentru că democraţia este
favorizată de un nivel rezonabil de înalt al instrucţiei publicului, pe care
logica ratingului tinde să îl scadă. Unde nu există instrucţie, nu există
emancipare şi omul este ţinut în captivitatea propriului minorat, de care,
astfel, se face singur vinovat (ca să folosim expresia faimoasă a lui Kant).
În al doilea rând, răspunde Popper, pentru că democraţia nu constă în
suveranitatea poporului, ci este un sistem de protecţie împotriva dictaturii,
bazat pe controlul guvernării şi pe limitarea oricărei puteri, cu excepţia
puterii legii. Or, suveranitatea poporului nu exclude posibilitatea dictaturii
populare. Prin urmare, suveranitatea nu garantează democraţia: democraţia
e garantată numai de schimbarea fără violenţă a puterii şi de limitarea
puterii, în timpul exercitării ei.
Cu acest din urmă argument intrăm adânc în materia românească. La
noi, degradarea mijloacelor de comunicare în masă s-a petrecut simultan
cu creşterea practic nelimitată a puterii lor. Să recapitulăm. Pe lângă

284
dependenţa psihologică faţă de micul ecran şi confiscarea timpului liber,
televiziunile au devenit peste tot în lumea civilizată şi principala sursă de
informare, şi principalul instrument de divertisment, şi principalul mediu
de socializare al publicului (depăşit de la un timp de FB şi de internet, dar
în mediul rural funcţionează încă vechile criterii). Dintr-un mediu neutru
de informare în masă, la origini, televiziunea a devenit, la maturitate, cel
mai comod şi uzitat instrument de acces la realitate tout court. La noi, însă,
această circumstanţă generală este una sever agravantă. Pentru oamenii
care se hrănesc numai cu mijloace de informare în masă, realitatea devine
realitatea televiziunii. Or, oamenii pentru care realitatea se reduce la
realitatea televiziunii se transformă în masă, chiar şi atunci când rămân
indivizi (hedonişti). Mase formate din indivizi izolaţi reprezintă, potrivit
teoriei propuse de Hannah Arendt în Originile totalitarismului,
ingredientul de bază al oricărui proiect totalitar. Dacă adăugăm la acest
ingredient general specificul nostru local, care e marcat de faptul că la noi
transformarea politicii în divertisment a dus la dispariţia politicului, iar
corpul politic, prin reducerea democraţiei la proceduri pur electorale, a fost
practic dizolvat într-o masă de manevră electorală, atunci putem măsura
sacul de pulbere pe care trăim.
România nu este o democraţie sigură. România nu are cetăţeni, are o
masă de indivizi izolaţi unul de celălalt, care au în comun numai conştiinţa
colectivă manipulată de televiziuni şi privilegiile selective oferite de
partide, cu bani de la buget. Pentru cetăţenii ei, România este sigură numai
atâta timp cât Europa nu ne lasă din mână. Trăinicia democraţiei noastre
depinde în mod esenţial de legăturile cu Uniunea Europeană, deoarece
România se află la mâna unui pumn de oligarhi, care ţin în mână totul.
Lăsaţi de capul nostru, rămânem la cheremul lor. Iar pentru ei democraţia
este numai o faţadă, un paravan, un instrument de dominare. Cât le merge,
o sprijină. Când va începe să îi incomodeze, o vor menţine numai cât le va
fi impusă de contextul extern. Dacă acest context va dispărea, oligarhii vor
renunţa la ea, iar democraţia din România nu va găsi cetăţeni să o apere,
pentru că numărul cetăţenilor veritabili este mic, iar numărul
pseudocetăţenilor e legiune. Să nu ne amăgim: soarta democraţiei din
România nu este în mâinile noastre, ci în ale lor. Iar ei, oligarhii, nu ne vor
binele, ci numai binele lor, care nu coincide decât în foarte mică măsură cu
al nostru. De fiecare dată când ne distrăm de viaţa noastră politică făcând
băşcălie la televizor, să ne amintim că în joc e libertatea noastră. A noastră,

285
nu a lor.
(24 septembrie 2009)

74. VOLTAIRE ŞI PRINCIPIUL SOCIETĂŢII RESPIRABILE

Principiul societăţii respirabile este adeseori exprimat printr-o frază
atribuită lui Voltaire (citată mereu în engleză): „I disapprove of what you
say, but I will defend to the death your right to say it“.54 Norbert
Guterman, într-o carte de citate celebre,55 dă citatul sub următoarea formă:
„I detest what you write, but I would give my life to make it possible for
you to continue to write“.56
Nu întâmplător fraza este citată în engleză: căci în spaţiul cultural
englez a apărut eroarea ca această frază să îi fie atribuită lui Voltaire şi tot
acolo şi-a avut ea rezonanţa ei filozofică specială. Pentru contextul
discuţiei noastre, împrejurările atribuirii greşite merită reamintite: sunt
semnificative. În 1906, sub un pseudonim masculin, Evelyn Beatrice Hall
a publicat o carte intitulată Prietenii lui Voltaire (The Friends of Voltaire).
În capitolul VII este povestită schimbarea atitudinii lui Voltaire faţă de
Helvetius, pe care nu îl preţuia, cu ocazia condamnării şi arderii publice a
uneia dintre cărţile acestuia, De l’esprit (apărută în 1758, condamnată &
arsă în 1759), pe care, de altfel, o detesta. „Câtă agitaţie pentru o varză! Ce
nedreptate abominabilă să persecuţi un om pentru un fleac plin de ifose!“,
ar fi exclamat Voltaire. Iar Evelyn Beatrice Hall comentează: „Voltaire îi
iertă cu acest prilej lui Helvetius toate injuriile şi nedreptăţile pe care
acesta le comisese în trecut faţă de el, cu intenţie ori fără. „Îl dezaprob în
ceea ce susţine, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul său de a se
exprima liber“ – aceasta era noua sa atitudine faţă de el.
Cum se vede, Hall nu dă un citat din Voltaire (în ciuda ghilimelelor
înşelătoare), ci rezumă printr-o formulare frapantă noua atitudine a
acestuia faţă de Helvetius, pe care îl detestase (între altele, pentru că îl
comparase cu mediocrul Crébillon!), dar căruia era acum gata să îi ia
apărarea, în numele principiului „Deşi dezaprob ceea ce susţineţi, lupt
pentru dreptul dumneavoastră de a vă exprima liber“. Simţind frumuseţea
şi adevărul moral al acestei afirmaţii, Reader’s Digest a preluat-o ca „citat
din Voltaire“ (în iunie 1934) şi, în ciuda dezminţirilor autoarei,57 „citatul“
s-a impus atât de puternic în conştiinţa publică, încât foarte respectabilul

286
erudit pe care l-am citat mai sus, Norbert Guterman, reuşeşte performanţa
de a indica şi textul francez,58 şi locul din opera lui Voltaire59 unde ar fi de
găsit citatul cu pricina. Ei bine, nu este de găsit.60
Dar destinul acestui fals citat rămâne pilduitor, dacă nu pentru istoria
literară, măcar pentru modul în care este legitimat spiritul public liberal în
societăţile moderne. Căci afirmaţia „Deşi părerea dumneavoastră mi se
pare respingătoare, mi-aş da viaţa pentru ca dumneavoastră să aveţi
libertatea de a o putea exprima“ nu a fost resimţită în lumea anglo-saxonă
(principalul susţinător al spiritului liberal în lumea modernă) ca o vorbă de
spirit, ci ca un principiu moral şi politic. Este principiul care statuează
raportul obligatoriu între participanţii la orice discuţie publică, într-o
societate respirabilă. Obligatoriu, în ce sens? În sensul păstrării şi în
condiţii de adversitate irevocabilă a decenţei publice. Acest principiu a fost
perceput că este atât de important de cei care îl invocau în dezbaterea
publică, încât s-a simţit nevoia ca adevărul lui să fie pus sub autoritatea
protectoare a unui mare nume, recunoscut drept apărător universal al
principiului toleranţei, Voltaire. Atribuirea falsă a fost „înghiţită“ de toată
lumea, pentru că a funcţionat mecanismul indicat de proverbul italian: Se
non è vero, è ben trovato. E foarte important să înţelegem că fraza atribuită
lui Voltaire s-a răspândit în toată lumea nu ca o butadă, ca o simplă vorbă
de spirit, ci ca un principiu moral: principiul de existenţă al spaţiului
public, dacă vrem ca spiritul public să fie liberal (singurul care face ca o
societate să fie respirabilă). Şi să observăm că fraza atribuită lui Voltaire s-
a răspândit în zonele în care influenţa principiilor politice liberale asupra
spiritului public au fost mai semnificative, fie ca realitate încorporată în
legislaţie, fie ca aspiraţie încă nesatisfăcută a spiritului public.
Ce spune principiul „Deşi părerea dumneavoastră mi se pare
respingătoare, mi-aş da viaţa pentru ca dumneavoastră să aveţi libertatea
de a o putea exprima“? Accentul nu cade pe dreptul de a scrie ori spune
lucruri respingătoare, ci pe dreptul de a le putea scrie ori spune chiar şi
atunci când acestea sunt supuse dezaprobării generale. Este un cvadruplu
avertisment: (i) împotriva dictaturii opiniei publice; (ii) împotriva dictaturii
autorităţii; (iii) împotriva ideii că a convinge înseamnă a învinge; (iv)
împotriva absolutismului care decurge din convingerea că dreptatea îţi
aparţine. Din (iv) nu decurge dreptul de a-l forţa pe cel care nu are dreptate
să tacă; din (i) nu decurge dreptul opiniei generale de a controla, îngrădi
ori interzice opiniile minoritare; din (ii) nu decurge dreptul nici unei

287
autorităţi, nici măcar al celei legitime, de a controla, îngrădi ori interzice
opiniile aflate în dezacord cu opinia generală ori cu opiniile de stat; din
(iii) nu decurge că există altfel de convingere decât cea bazată pe
consimţământ – într-o societate decentă, căluşul în gură pus opiniei
minoritare nu înseamnă victoria dreptăţii nici măcar când adevărul nu e de
partea ei şi cu atât mai puţin atunci când consensul revendică adevărul
absolut.
(septembrie 2009)

75. MANIPULAREA PRIN „NOI VREM RESPECT!“

Îmi propusesem să nu mai scriu despre televiziuni, dar inventivitatea lor în
materie de manipulare este dincolo de imaginaţie, atât prin îndrăzneala de
a călca în picioare toate standardele jurnalistice, cât şi prin sfidarea
interesului public.
Să încercăm să punem lucrurile în cadrul lor firesc. Existenţa unei
televiziuni se justifică prin interesul ei public. Aşa cum existenţa
magazinelor alimentare se justifică prin furnizarea de alimente către
populaţie, existenţa televiziunilor de ştiri se justifică prin nevoia, tipică
societăţilor moderne, de a fi informate. Politic, asta înseamnă că societăţile
moderne sunt echivalente cu existenţa unei opinii publice, iar aceasta din
urmă nu se poate forma în absenţa informaţiei prompte şi de calitate, dat
fiind rolul crucial al instituţiilor de presă în societăţile moderne.
În cazul magazinelor alimentare, interesul public dictează ca alimentele
furnizate să nu fie alterate, iar preţurile de vânzare să nu fie arbitrare (altfel
spus, preţurile trebuie să se formeze pe piaţă).
În cazul televiziunilor de ştiri, interesul public dictează ca ştirile
furnizate publicului să nu fie distorsionate, iar politica postului să reflecte
binele comun (nu un interes particular anume: altfel spus, binele comun
este piaţa ştirilor).
Din punctul de vedere al furnizorului, atât magazinele alimentare, cât şi
televiziunile de ştiri sunt afaceri. Însă cadrul lor de derulare nu este
arbitrar, el este dinainte fixat de anumite limite naturale: pentru marfa
numită aliment e vorba de limitele impuse de sănătatea publică (nici un
serviciu alimentar nu va pune pe piaţă alimente alterate); pentru marfa
numită ştiri e vorba de limitele impuse de interesul public (nici un serviciu

288
de ştiri nu va furniza publicului informaţii deliberat false ori intenţionat
distorsionate).
De aici rezultă că existenţa unei televiziuni NU se justifică NUMAI prin
interesul de afaceri al proprietarului ei: întrucât implică satisfacerea unui
serviciu public, interesul afacerii private TREBUIE să rămână subordonat
interesului public şi satisfăcut numai în funcţie de acesta. Furnizarea
sistematică şi deliberată de informaţii distorsionate ar trebui să fie
pedepsită la fel de prompt, prin lege, precum se pedepseşte punerea în
vânzare de alimente alterate. Acesta ar fi cadrul normal.
La noi, este exact invers. Interesul privat al proprietarului de televiziune
primează asupra interesului public, care îi este cu totul subordonat. De aici
consecinţa că fiecare televiziune are agenda ei politică. Tot de aici
urmează că postul nu se comportă neutru faţă de informaţiile disponibile,
ci face pedagogie cu administrarea lor, care e orientată de voinţa de a le
controla, pentru a ne putea controla. Tendinţa lor este de a transforma un
public liber într-un public captiv.
Ştirile nu mai sunt ştiri, ci ilustrări ale politicii postului. Ele sunt folosite
pentru a-i ilustra tendinţa, nu pentru a informa publicul. De aici urmarea că
nu toate ştirile importante ajung pe post; iar când suprimarea celor care
infirmă politica postului nu e posibilă, ele sunt în aşa fel ambalate, încât să
pară confirmări ale ei.
Televiziunile noastre nu furnizează nici ştiri, nici comentarii, ci
mecanisme de dresare a populaţiei. Dirijor este proprietarul, care hotărăşte
agenda; iar în postura de dresori sunt jurnaliştii şi comentatorii, care se
achită de sarcina de a implementa în capetele noastre mecanismele
pavloviene de dresaj.
Primul dă banii, ultimii îi încasează, publicul e terenul de luptă. Iar
profitul proprietarului se măsoară în efectele dresajului. Totul se rezumă la
o enormă luptă de manipulare a publicului, care ar trebui în final să aibă
drept efect controlul proprietarilor asupra opiniei publice, control reflectat
în vot, adică în selecţia guvernanţilor.
Ştirile şi comentariile furnizate de televiziunile acestor proprietari nu
slujesc idealul democratic al formării unei opinii publice libere, ci idealul
autoritar al formării unei opinii publice manipulate în interesul unei agende
politice partizane. Fireşte, partizane cu ei, nu cu noi.
Până acum am fost serviţi de aceste televiziuni cu informaţii
distorsionate, cu informaţii răstălmăcite, cu interpretări tendenţioase, cu

289
comentarii partizane – mai mult sau mai puţin sistematice. De curând, s-a
trecut de la manipularea vădită la manipularea subliminală. Fireşte, sub
pretextul bunelor sentimente şi clamând că e vorba de cele mai nobile
intenţii. Şi, cum altfel, numai în slujba publicului, care este ostentativ
invocat ca actor, deşi este în mod vădit folosit drept cobai.
Este vorba de campania postului de televiziune Realitatea TV, lansată
sub lozinca „Noi vrem respect“. În afara spaţiului publicitar, când te
aştepţi mai puţin (dar în momente bine alese!), ecranul se înnegreşte şi, pe
acest fond contrastant şi ameninţător, apare un mesaj imperativ şi
mobilizator, a cărui idee este că politicienii ne jefuiesc, instituţiile ne
batjocoresc, iar poporul are dreptul să pretindă respect. Fireşte că, în
imaginarul unui public educat din şcoala primară cu poezia lui George
Coşbuc „Noi vrem pământ“, acest „Noi vrem respect!“ are reverberaţii
adânci, care cheamă inevitabil în memoria afectivă a cetăţeanului
împovărat de nevoi finalul exploziv al poemului: „Să nu dea Dumnezeu
cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda,
/ Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în
mormânt!“
Liderii de sindicat au simţit imediat potenţialul mobilizator al lozincii
„Noi vrem respect!“ şi l-au folosit fără scrupule în demonstraţia de ieri din
Piaţa Victoriei. Nu ştiu dacă lansarea campaniei la Realitatea TV a fost
făcută în înţelegere cu sindicatele ori cu forţele politice care speră să poată
profita de pe urma marilor mişcări greviste anunţate de acestea. Nu ştiu,
dar ceea ce sare în ochi este că toată operaţiunea seamănă teribil de mult
cu o pregătire psihică a maselor în vederea răscoalei, iar identitatea metrică
între lozinca „Noi vrem respect“ şi versul „Noi vrem pământ!“, care nu
poate fi întâmplătoare, induce în mod subliminal în psihicul oamenilor
sugestia că noi, azi, aşa lipsiţi de respect cum suntem (din partea
instituţiilor statului), ne aflăm într-o situaţie similară ţăranilor care în 1907
cereau pământ. Sugestia, indusă prin tehnici tipice manipulării
subliminale, e copleşitoare.
Împotriva acestor tehnici de manipulare, am trei obiecţii.
Ca telespectator, pretind de la o televiziune de ştiri să mă ţină la curent
cu ce se întâmplă şi protestez împotriva oricărei tentative a vreunui trust de
presă de a folosi materialul informativ cu scopul de a mă educa. Refuz să
mă las educat de televiziuni.
Ca om, vreau să-mi păstrez libertatea de a gândi şi protestez împotriva

290
încercării oricărui trust de presă de a mă determina, prin sugestii
subliminale, să gândesc într-un anumit fel. Dacă are vreo agendă, să fie la
vedere, ca să pot decide liber. Această libertate de decizie îmi e furată dacă
psihicul meu e croşetat subliminal de mesaje care îmi pre-determină
judecăţile fără ca eu să le pot în mod conştient influenţa.
În fine, în calitate de cetăţean, pretind respect din partea tuturor actorilor
publici, fie ei televiziuni, publice ori private: iar acest respect înseamnă
încetarea imediată a oricărei încercări de manipulare. Cer să fiu tratat ca
adult, nu ca un cobai pavlovian. Manipularea subliminală trebuie în sine
respinsă, chiar şi atunci când scopurile ei sunt (ori par) nobile. Orice
manipulare e manipulare prin rău. De aceea trebuie să refuzăm inclusiv
manipularea prin ceva rău în vederea oricărui presupus bine.
(8 octombrie 2009)

76. PENTRU A TREIA OARĂ ÎMPREUNĂ (EI, NU NOI)

Pentru a treia oară în istorie, coaliţia PSD–PNL–UDMR a funcţionat ca
unsă. Prima oară, pentru a cocoloşi actele de huliganism produse în
parlament în timpul şedinţei solemne de condamnare a comunismului. A
doua oară, pentru a-l suspenda pe preşedintele ţării, fără motiv
constituţional. A treia oară, pentru a obţine căderea Guvernului Boc, în
plină criză economică şi la doar patruzeci de zile de la primul tur al
alegerilor prezidenţiale. Pentru mediul nostru politic, aceste trei fapte
politice sunt noutăţi absolute. Şi condamnarea oficială a comunismului, şi
suspendarea preşedintelui, şi căderea guvernului prin moţiune de cenzură
sunt premiere constituţionale absolute.
Merita? Dumneavoastră să judecaţi.
În toate trei cazurile, de fapt, ţinta a fost faultarea preşedintelui. Dar nu
oricum, ci cu orice preţ. La condamnarea comunismului, preţul a fost
aruncarea în deriziune a condamnării comunismului, care conferea ţării
noastre, între toate ţările ex-comuniste şi în tot concertul european, un
formidabil capital moral. La suspendarea preşedintelui, preţul a fost
nesocotirea bunului-simţ constituţional şi subordonarea Constituţiei unor
jocuri politice de joasă speţă. La căderea Guvernului Boc, preţul a fost
aruncarea ţării în instabilitate politică, în condiţii de criză economică şi
imprevizibile mişcări sociale.

291
 Merita? Dumneavoastră să judecaţi.
În toate trei cazurile, preţul nu este plătit de ei, ci de noi. Huliganismul
din timpul condamnării comunismului a răpit ţării noastre meritul de a fi
fost prima ţară fost-comunistă care să îi fi condamnat ororile. Iar văduviţi
de respectul pe care îl meritam suntem noi, cetăţenii români. Suspendarea
fără justificare constituţională a preşedintelui ne-a costat nu doar un
referendum, ci şi menţinerea la putere a Guvernului Tăriceanu 2, printr-o
majoritate ţinută laolaltă de interese de pradă şi prin aranjamente de culise
crapuloase, pe care le-am suportat, din bugetul de stat, tot noi, cetăţenii
României. Ei, instigatorii, n-au plătit un sfanţ: salariile şi privilegiile lor n-
au făcut decât să crească. Atât distrugerea finanţelor publice în ultima
jumătate a anului 2008, cât şi ruinarea şanselor de a intra în criză cu bani
chibzuit puşi de-o parte au fost suportate de noi, până la ultimul leu. Iar
decontarea nu s-a încheiat, căci şi debarcarea Guvernului Boc va fi
suportată tot din buzunarele noastre şi nu dintr-odată, ci pas cu pas, atât
prin constatarea treptată a insolvabilităţii internaţionale, cât şi prin
inexorabila devalorizare a monedei naţionale.
Merita? Dumneavoastră să judecaţi.
O evoluţie politică semnificativă de după perioada guvernării Năstase
este impunerea evidenţei că aceste trei partide nu mai au nevoie să
conspire pentru a-şi atinge scopurile: când e vorba să-şi suprime duşmanii,
ele se află spontan în consens. Ceea ce înseamnă că interesele lor identifică
spontan acelaşi duşman. Nu este întâmplător că acest consens s-a afirmat
prima oară cu forţă în condiţiile în care iniţiativa batjocoririi condamnării
comunismului nu a fost a lor, aparţinea unui partid extremist (PRM) aflat
în violent conflict cu una dintre părţi (UDMR) şi a presupus comiterea
unei ilegalităţi, muşamalizarea ocupării parlamentului de către trupele
peremiste în timpul şedinţei solemne a celor două camere. Cu atât mai
puternică apare unitatea lor de interese.
În toate cazurile în care această alianţă a funcţionat, o trăsătură comună
a ieşit nestingherită la iveală: lipsa de scrupule. Din lipsa de scrupule a
decurs modul acţiunii, etalat în mod egal la televiziunile care au oferit un
sprijin necondiţionat coaliţiei şi în parlament, în toate discursurile care au
combătut „duşmanul“: cu brutalitate, cu orbire şi cu fanatism. Din
motivaţiile lipsei de scrupule a decurs profilul moral al tipului de politician
care ţine azi în mâini destinele politicii româneşti: caracterizat prin
lăcomie, iresponsabilitate şi dispreţ. Presa a adoptat cu un servilism

292
incredibil agenda acestei alianţe, pe care a transformat-o în agendă
naţională, deşi ea nu reflectă decât interesele unui grup restrâns de
profitori, cunoscuţi de toţi, dar în mod straniu scuzaţi de aproape toată
lumea.
E bine? Să judecaţi dumneavoastră, în funcţie de preţul pe care îl vom
plăti.
În toate trei ocaziile, s-a văzut cu claritate că în bine, la noi, nu
funcţionează nici o coaliţie, cu oricât efort. În rău, însă, se sudează toate
forţele, fără nici un efort. Când parlamentarii îşi votează legi de salarizare
preferenţială, sunt la unison; când însă trebuie să voteze legi de importanţă
generală, sunt dezbinaţi. Când magistraţii vor să păstreze sistemul de
salarizare care purtătoarei lor de cuvânt îi asigură un venit bugetar lunar de
peste 18.000 lei, sunt la unison; când e să însănătoşească justiţia, sunt
dezbinaţi. Când e să uneltească, îşi descoperă, spontan, unitatea. Când e să
construiască, îşi proclamă, demagogic, diversitatea. Interesul de grup îi
găseşte strâns uniţi în jurul legilor care îi avantajează, în schimb binele
comun îi dezbină, în numele legilor pe care le iau drept pretext pentru a-l
putea amâna, ignora sau deforma până la caricatură. Ei sunt cu noi la
binele lor şi sunt cu ei la binele nostru. Niciodată preţul acţiunilor lor nu
este plătit de ei, ci de noi. Plătim, ca să ne reprezinte; plătim, ca să nu ne
mai reprezinte. Îi plătim şi când ne înşală, şi când ne nesocotesc, şi când ne
batjocoresc. Plătim în orice situaţie.
Merită? Dumneavoastră să judecaţi.
În scurta mea experienţă de viaţă democratică, am văzut cu stupefacţie
la lucru forţele care sunt dezgustate de democraţie şi de parlamentarism,
tinerii de după Primul Război Mondial, tinerii care au nenorocit Europa şi
lumea cu idealismul lor totalitar Am înţeles pe viu dezgustul public de
politicianism care a distrus Republica de la Weimar şi a ruinat în nici
douăzeci de ani şi democraţia românească interbelică, şi România Mare. Şi
acum, ca şi atunci, clasa noastră politică face totul să ne dezguste de
democraţie. Din acest motiv, trebuie să fim de două ori tari: pentru că
numai cu ei putem lupta împotriva lor şi pentru că ştim (cum strămoşii
noştri nu ştiau) că democraţia este cel mai de preţ bun al unei societăţi
libere. De dragul libertăţii trebuie şi să îi suportăm, şi să îi învingem – prin
democraţie.
(15 octombrie 2009)

293
 77. PREŞEDINTELE-NOTAR
Ultimul reproş adus lui Traian Băsescu poate fi sintetizat astfel: falsificând
spiritul Constituţiei, actualul preşedinte încearcă să-şi impună
parlamentului voinţa, în mod arbitrar, adică fără vreun sprijin în lege.
Argumentul constituţional invocat este acela că, în numirea premierului,
preşedintele ar avea doar un rol notarial: ia act de voinţa parlamentului şi o
înregistrează legal sub forma semnării unui decret de numire. Preşedintele
nu ar fi, aşadar, decât un notar. Unul foarte special, e adevărat, pentru că e
ales prin vot universal, dar, cu toate acestea, un notar.
Pentru a supravieţui ciocnirii cu textul Constituţiei, care o contrazice
frontal în multe locuri, teoria preşedintelui-notar are nevoie de un
procedeu de eliminare a contradicţiilor: aceasta ar fi distincţia salvatoare
între litera şi spiritul Constituţiei. În interpretarea corectă a Constituţiei, ni
se spune, trebuie să distingem cu discernământ între spiritul şi litera
Constituţiei. Potrivit acestor interpreţi, spiritul Constituţiei ar spune ceva
ce uneori litera ei contrazice. De pildă, litera spune că preşedintele
desemnează prim-ministrul, spiritul spune că parlamentul o face.
Evident, toată această discuţie cu litera şi spiritul e absurdă. Ea încearcă
să ascundă fie că textul Constituţiei este inept, fie că interpreţii lui sunt de
rea-credinţă. Cum textul Constituţiei nu este (totalmente) inept, rezultă că
interpreţii sunt (cam) de rea-credinţă. Căci în nici o lume normală distanţa
dintre literă şi spirit nu poate fi atât de mare, încât să se poată deduce cu
bună-credinţă din litera unui text afirmaţia A, iar din spiritul lui afirmaţia
non-A. Gândiţi-vă că ar veni la noi un hermeneut subtil care ne-ar spune
cu toată seriozitatea că doar litera poruncii „Să nu furi“ este să nu furi,
spiritul ei constând, de fapt, în a putea să furi. L-am trimite la plimbare ca
escroc.
De fapt, analiza logică a disputei „spiritul versus litera Constituţiei“ e
dezarmant de simplă. Toţi candidaţii la preşedinţie (cu excepţia celui care
ocupă acum funcţia) sunt de acord că următoarele două afirmaţii sunt
simultan adevărate: (a) preşedintele României are dreptul să desemneze un
prim-ministru; (b) preşedintele nu are dreptul să desemneze un prim-
ministru, atunci când parlamentarii s-au înţeles între ei să desemneze unul.
Potrivit adepţilor teoriei preşedintelui-notar, afirmaţia (a) exprimă litera
Constituţiei, în timp ce afirmaţia (b) i-ar ilustra spiritul. Adepţii teoriei
preşedintelui-notar nu pot spune că propoziţia (a) nu este adevărată, pentru

294
că ea este scrisă în Constituţie. Dar afirmă că ea este adevărată simultan cu
propoziţia (b), ceea ce, logic vorbind, este imposibil. Cele două propoziţii
sunt simultan adevărate numai dacă propoziţia (a) nu este o universală
afirmativă, adică dacă ea nu este adevărată în forma ei scrisă în
Constituţie. De aici rezultă că, pentru adepţii teoriei preşedintelui-notar,
prerogativa preşedintelui României de a desemna prim-ministrul este
valabilă atunci şi numai atunci când parlamentul nu vrea sau nu poate să o
îndeplinească în locul său.
Presupoziţia acestui raţionament este că preşedintele poate fi substituit
cu parlamentul, ori de câte ori parlamentul o doreşte. Acest lucru este vădit
fals dintr-un motiv juridic şi trebuie să fie neapărat fals dintr-un motiv
politic. Motivul politic ţine de principiul separaţiei puterilor în stat. Cum
ştim, parlamentul este legislativ, preşedintele este executiv. Aşa sunt şi aşa
trebuie să rămână. Or, pentru a susţine adevărul teoriei preşedintelui-notar,
adepţii ei sunt nevoiţi să încalce principiul separării puterilor. Ei aduc, din
motive conjuncturale, pentru a putea deposeda un anumit preşedinte de o
prerogativă clar stipulată în Constituţie, un leac premodern la o problemă
tipic modernă, ceea ce constituie, în teoria politică, un păcat – nesocoteşte
condiţiile de existenţă ale decenţei politice în lumea modernă. Cât priveşte
motivul juridic, el e vădit tocmai de această formulare: „din motive
conjuncturale“. E un principiu juridic că nu se legiferează pentru toţi
pornind de la starea de excepţie a unuia. Or, adepţii teoriei preşedintelui-
notar vor corectarea literei Constituţiei prin pretinsul ei spirit dintr-un
singur motiv şi într-un singur caz. Cazul este Traian Băsescu, iar motivul
este aversiunea faţă de el. Pentru că detestă un individ, ar fi în stare să
abroge o constituţie. Motivaţie jalnică, dacă e să punem în balanţă
costurile: violarea principiul separaţiei puterilor şi nesocotirea principiului
legiferării uniforme.
Mai este un motiv care face de râs teoria preşedintelui-notar. Orice
soluţie politică, indiferent că este adecvată ori nu, trebuie să fie invariantă
la principiul inversării rolurilor. Când soluţia e recunoscută ca valabilă
indiferent de rolul jucat de cel care o propune, atunci ea are toate şansele
să fie dezinteresată. Ca urmare, ea este onestă, dacă satisface principiul, şi
este neonestă, dacă îl violează. În cazul nostru, teoria preşedintelui-notar ar
trebui să fie susţinută de candidaţii la preşedinţie şi în situaţia în care vor
ajunge să ocupe poziţia de preşedinte. La fel, interpretarea zisă literală a
Constituţiei ar trebui să fie susţinută de actualul preşedinte şi când nu va

295
mai fi preşedinte. Ar mai susţine candidaţii la preşedinţie de azi, dacă ar fi
preşedinţi, că prerogativa numirii prim-ministrului îi aparţine de drept
parlamentului, şi nu lor? Şi că ei, ca preşedinţi, nu sunt decât nişte notari
aleşi prin vot universal? Dacă da, înseamnă că sunt oneşti. Dar atunci e de
neînţeles de ce se bat cu atâta ferocitate pentru a ocupa o poziţie care nu le
conferă decât modestul rol de a ratifica pasiv deciziile unui parlament care
trebuie mereu consultat, dar care nu e niciodată obligat să se consulte. Din
contrastul între ferocitatea cu care se luptă pentru a deveni preşedinţi şi
teoria limitării rolului preşedintelui actual la statutul de notar rezultă, de
fapt, ipocrizia poziţiei lor.
Dar chiar şi dacă nu ar fi ipocriţi, onestitatea lor (prezumtivă) tot nu ar
putea face dintr-o teorie falsă una adevărată. Teoria preşedintelui-notar,
oricare ar fi intenţiile susţinătorilor ei, rămâne pur şi simplu o teorie falsă.
(22 octombrie 2009)

78. DORINŢA DE NIMICIRE

La ora la care scriu acest articol, un desant al crescătorilor de animale
(circa şase sute de oameni), parte dintr-un grup de agricultori care a
demonstrat iniţial în faţa Ministerului de Finanţe, cerând ca plata
subvenţiei pe cap de animal să se facă nu în două tranşe, ca până acum, ci
într-una singură (pe o pancartă scria: „Vrem aceleaşi subvenţii ca şi
agricultorii din Uniunea Europeană!“), s-a îndreptat spre Palatul Cotroceni,
unde demonstranţii, agitaţi şi înfuriaţi, au rupt cordoanele de securitate ale
jandarmilor, în încercarea de a intra cu forţa în palat.
Interesantă pentru radiografierea democraţiei noastre nu este
împrejurarea că agricultorii şi-au ieşit din fire, ci reacţia „jurnaliştilor“ de
la televiziunile zise de ştiri, televiziuni care acţionează în acest moment ca
nişte instrumente de instigare în masă (vezi campania „Noi vrem respect“,
care a fost stindardul altei masive demonstraţii sindicaliste, de acum câteva
săptămâni; ori tonul de chemare la insurecţie împotriva guvernului al
Danei Grecu, de la Antena 3). Spre satisfacţia nedisimulată a acestor
„jurnalişti“, pare că în fine societatea românească s-a pus în mişcare.
Mimica feţelor, tonul vocilor lor cheamă la răscoală, cer măsuri imediate
(din partea demonstranţilor, împotriva guvernului), somează la acţiune.
Graţie trepidaţiei lor, publicul simte că ceainicul stă să dea în clocot. Iar

296
pentru jurnalişti pare că a venit, în fine, momentul recoltei. Ce au semănat
cu sârg, de luni de zile, prin televiziuni, începe parcă să se poată culege
acum, în stradă. Răscoala.
Privind le televizor mişcarea dezordonată a pâlcurilor de oameni agitaţi,
mă gândeam cu tristeţe că „jurnaliştii“, „moderatorii“ şi „analiştii politici“
înregimentaţi cu fanatism de atâta timp în campania anti-Băsescu, anti-
Boc, anti-PDL pot fi de-acum mulţumiţi. Poate va curge sânge. Fireşte, nu
ei vor fi de vină. Ei au dus lupta cu ajutorul cuvântului, chiar dacă au făcut
propagandă. Alţii, nu ei, îi vor prelungi acţiunea în stradă, cu bâtele. Dar
asta nu mai e treaba lor. Ei, vor spune, nu au făcut decât să-şi exercite
dreptul la liberă exprimare.
Există însă o legătură între cuvânt şi bâtă, de care ne aminteşte un citat
din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir: „Ce nu să începe cu
cuvântul, să sfârşeşte cu bâta“. Aforistic, Cantemir punea degetul pe rană:
o societate e respirabilă în funcţie de rolul pe care îl joacă în spaţiul public
cuvântul. Când cuvântul e folosit ca bâtă, societatea e irespirabilă; când
cuvântul e folosit ca loc în care şi cuvântul celuilalt se poate exprima,
atunci suntem pe calea cea bună. Noi NU suntem pe calea cea bună. Din
unghiul de vedere evocat aici, motivul e simplu: regimul cuvântului.
„Jurnaliştii“ de la televiziunile cu rating s-au specializat în folosirea
cuvintelor în chip de bâte de crăpat capul, de spart maxilarele, de zdrobit
oasele. Urmând standardul fixat cu măiestrie de Cristian Tudor Popescu,
bun este jurnalistul care lasă cât mai mult sânge în jur. Interlocutorul
trebuie făcut să dispară; cel criticat trebuie făcut una cu pământul; vocea
adversarului trebuie nimicită – aceasta este filozofia care domină spaţiul
nostru public.
Problema cu acest tip de discurs nu este că e hipercritic (nu e; e doar
truculent), ci că nu lasă poziţiei adverse decât o singură opţiune, să
dispară. Prin rea-credinţă, răstălmăcire, intimidare şi violenţă, acest tip de
discurs îi suprimă adversarului însăşi posibilitatea de a avea o voce.
Or, nu aceasta este calea de a ne instala în respirabil, în decenţă, în
progres moral. Aşa nu reuşim decât să ne sinucidem. Principiul societăţii
respirabile, care a permis ţărilor occidentale să atingă un înalt grad de
decenţă publică, este complet diferit. El nu spune, ca la noi, „detest ce spui
şi am să fac totul ca vocea ta să nu se mai audă“, ci spune: „deşi detest ce
spui, am să fac totul ca vocea ta să nu fie suprimată de adversarii ei“. E o
tristeţe că la noi nu e aşa, dar, deoarece aceste mecanisme nu sunt

297
instituţionale, ci sufleteşti, deocamdată nu se poate face nimic. Buna-
credinţă nu se poate decreta. Ba, mai mult, dacă cineva ar fi în poziţia de a
decreta un asemenea lucru, ar trebui să ne îngrijorăm, căci o astfel de
putere trebuie refuzată oricui – nu doar celor rău intenţionaţi, ci şi celor
bine intenţionaţi. Oamenii nu pot fi forţaţi să fie buni, căci sufletele nu se
convertesc prin ordonanţe de urgenţă. Tot ce putem face este să ne
străduim să menţinem discursul public la un nivel raţional, încercând să
izolăm prin raţiune patima celor care caută să ne desfiinţeze prin ură.
În timp ce scriam, evenimentele nu au stat pe loc. Răscoala dorită de
„jurnalişti“ se mai amână. Nu ştim cât timp. Agricultorii au renunţat
deocamdată la violenţă, preşedintele le-a vorbit cocoţat între ei, ca la
revoluţie, printr-o portavoce. Nu le-a promis decât ceea ce ştiau când au
plecat spre Bucureşti: că subvenţia se va da în două tranşe. Tot ce se poate
face este să fie grăbită tranşa a doua, în loc de februarie viitor, decembrie
acum.
Lecţia, pentru alţi nemulţumiţi? Ia mai mult (ori mai repede) cine
presează mai convingător. În stradă, victoria aparţine celor care inspiră mai
mult frică; la televizor, celor care muşcă mai spectaculos din victima
rituală; în culise, cui smulge hălci mai mari (în condiţii de mai mare
impunitate) din bugetul de stat; la putere, cui mituieşte mai mult. Asta e
ţara noastră. Iar acest lucru va dura atâta timp cât victoria unei părţi a
societăţii va însemna cu necesitate înfrângerea altei părţi. Cât timp când
unul primeşte, altuia i se ia. Cât timp se va merge pe înşelarea, distrugerea
şi suprimarea adversarului. Cât timp orice schimb social şi economic va fi
gândit ca un joc de sumă nulă, ca acum.
(29 octombrie 2009)

79. ROMÂNIA OTRĂVITĂ

Înainte de 1989, politizarea vieţii era extremă: acaparase totul. Asta ne
îmbolnăvea, ne deforma, ne mutila. Pe unii îi ucidea. Ideologizarea
otrăvise totul. După 1989, marea revelaţie, pentru noi toţi, a fost libertatea.
Odată cu libertatea, a venit şi posibilitatea de a avea un spaţiu public,
deschis tuturor. Până atunci, singurul spaţiu public fusese al Partidului, iar
acel spaţiu public era o temniţă şi un instrument de ideologizare.
Societatea civilă s-a construit cu dificultate, împotriva instituţiilor, care

298
erau controlate de regimul politic, şi prin articularea opoziţiei faţă de
puterea politică. Mijlocul prin care societatea şi presa şi-au câştigat dreptul
de a avea un loc în spaţiul public a fost dezbaterea politică. Prin dezbatere
politică au fost politicienii aduşi în faţa cetăţenilor, prin dezbatere politică
au ajuns temele importante pentru societate pe agenda politicienilor, prin
dezbatere politică s-a creat, în doar câţiva ani după 1989 şi în ciuda
controlului politic al regimului Iliescu asupra resurselor de tot soiul, o
transparenţă relativă a deciziei politice. Lumea politică a fost controlată
(cât s-a putut) prin aducerea politicii, din culise, în dezbaterea publică.
Democratizarea s-a făcut prin crearea şi cucerirea de către societatea civilă
a spaţiului public. Eroina acestui proces a fost presa independentă, care în
mai puţin de un deceniu a reuşit să elimine din competiţie (în ciuda
enormei diferenţe de resurse) toată presa regimului. În 1990, practic toată
presa era controlată de regimul politic; în 2000, aproape nu mai exista
presă de partid. În concluzie: dacă politizarea a fost instrumentul de
spălare pe creier a societăţii înainte de 1989, dezbaterea politică a fost, în
anii de după ’89, instrumentul prin care societatea s-a emancipat de forţa
de manipulare a controlului politic.
În ambele cazuri, rolul central este jucat de politic: când este administrat
de stat ca instrument de ideologizare, funcţionează ca o otravă; când este
transformat de societate, prin dezbatere publică, într-un instrument de
formatare a lumii politice, funcţionează ca un medicament. Pentru a fi
medicament, politicul trebuie să asigure libertatea dezbaterii publice;
pentru a se transforma în otravă, politicul trebuie să-şi subordoneze cu
forţa toate aspectele vieţii publice şi private. Din punctul de vedere al
cantităţii de politic din vieţile noastre, există un echilibru între public şi
privat, care marchează graniţa dintre acţiunea sa ca otravă ori ca
medicament. Când vieţile noastre sunt subordonate scopurilor politicului,
politicul acţionează distructiv, ca o otravă. Când vieţile noastre reprezintă
scopul politicului, politicul acţionează binefăcător, ca un medicament.
Unde suntem astăzi? Printr-o perversitate, în special a televiziunilor,
spaţiul public al exprimării a fost integral subordonat politicului. Un
politic, la rândul său, nu moderat de echilibrul luărilor de poziţie, ci
integral subordonat unui unic punct de vedere, punct de vedere care
diabolizează şi suprimă tot ce nu îl slujeşte pe el. Societatea nu mai există
decât în măsura în care exprimă şi slujeşte acest punct de vedere. Oamenii
au valoare numai în măsura în care exprimă şi slujesc acest punct de

299
vedere. Acest politic a înlocuit adevărul cu prezenţa lui. Tot ce se abate de
la el e batjocorit, exclus, exterminat. Politicul unora a acaparat tot ce putea
fi expresia politică a altora. Spaţiul public nu mai este al tuturor, a devenit
spaţiul personal al celor pe care televiziunile îi agreează, îi sprijină, îi
promovează. Pe toţi, indiferent de poziţia noastră, politicul ne-a
îngenuncheat, după ce mai întâi ne-a colonizat şi subordonat. Noi nu mai
suntem noi: suntem ceea ce politicul a făcut şi vrea să facă din noi. Înainte
de 1989, fiecare avea un spaţiu al său privat, care era impermeabil la
abjecţia politică din afară. Eram, aşadar, mai puternici decât ne credeau ei.
Acum, ne descoperim complet descoperiţi: spaţiul nostru privat a devenit
perfect permeabil la continua injecţie de abjecţie din lumea politicii.
Suntem, altfel spus, mult mai puţin puternici decât ne credem noi.
Rezultatul este că toţi am devenit nişte depresivi paranoici, dresaţi şi
subjugaţi în continuare de o mână de realizatori de televiziune corupţi şi
neruşinaţi, care seară de seară, sub pretextul că ne administrează dezbateri
politice, ne induc stări de depresie agresivă.
În descrierea acestei situaţii de fapt nu am dat nume, pentru că numele
au devenit secundare. Nu am numit politicieni sau partide, pentru că şi ei,
şi ele au devenit secundare. Evident că procesul care ne-a otrăvit viaţa se
manifestă prin oameni, dar mecanismul este impersonal. Odată instalat în
vieţile noastre, a şi penetrat ţesutul relaţiilor sociale, răspândindu-se în el
precum viruşii inteligenţi care se adaptează atât la rezistenţa imunitară
naturală, cât şi la leacurile pe care unii dintre noi (indiferent de tabără) le
mai pot gândi şi aduce. Suntem bolnavi, otrăviţi, intoxicaţi de politică.
Suntem în pragul colapsului sufletesc şi social, pentru că ura politică a
înfrânt instinctul de conservare. Am prefera să murim cu toţii, decât să
acceptăm că unii au avut dreptate, iar alţii s-au înşelat ori că eroarea
aparţine, indiferent de crez politic, celor care au împins respingerea
adversarului în zona urii.
Aşa încât vă întreb şi pe unii, şi pe alţii. Mâine, când sursele (aparente)
ale înveninării se vor fi risipit (prin alegeri), cum vom reveni la
normalitate? Cum vom elimina politizarea prin ură pe care televiziunile au
construit-o cu sârg în timpul din urmă (cu aprobarea vehementă a multora
dintre noi)? Cum ne vom mai putea înţelege? Cum ne vom putea ierta? Şi
ce urmează? Vom ieşi în stradă să ne luptăm? Ne vom împuşca unii pe
alţii? Vom vota legi ca să ne punem unii pe alţii în lagăre? Vom aproba
legi de gazare a adversarilor politici? Vom scoate în afara legii o parte din

300
România (partea pe care o detestăm)? Înainte de a ne administra (sau a vă
autoadministra) următoarea doză de ură, respiraţi adânc şi gândiţi-vă.
(5 noiembrie 2009)

80. PUTOAREA DIN SUBTERANELE VIEŢII NOASTRE

PUBLICE
Printr-un comunicat remis miercuri agenţiilor de presă, în fine, o
organizaţie de presă (Convenţia Organizaţiilor de Media) a condamnat
public comportamentul unor jurnalişti: e vorba de Sorin Roşca Stănescu si
de Bogdan Chireac. Foarte frumos: meritau de mult condamnaţi. Dar nu
pentru prestaţia lor zilnică de agenţi de influenţă deghizaţi în comentatori
răsfăţaţi ai televiziunilor de ştiri au fost ei condamnaţi, ci pentru faptele
care reies din stenograma unei discuţii care a avut loc la restaurantul „El
Capitan“ din Snagov, în care cei doi au încercat să-l şantajeze pe directorul
Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), Cătălin Macovei. Stenograma este
cu adevărat cutremurătoare. Patru observaţii, mi se pare, se impun.
Prima priveşte motivele condamnării. Condamnarea morală a acestor
doi jurnalişti nu sancţionează prestaţia lor jurnalistică publică, ci
comportamentul lor mafiotic privat. Cu toate acestea, ce sare în ochi zilnic
este prestaţia lor jurnalistică publică, care e un continuu scandal
deontologic. Dar, în apatia şi descurajarea generale, cu prestaţia lor,
precum şi cu aceea a unui şir nesfârşit de alţi jurnalişti şi moderatori care
acţionează în presă precum agenţii de influenţă ai unor servicii oculte, ne-
am obişnuit. Nimeni nu protestează, numai publicul este şocat. Unde este
Agenţia de Monitorizare a Presei? Unde este CNA? Unde este Clubul
Român de Presă? Dar unde este dovada publică că marii noştri jurnalişti au
conştiinţă şi că le pasă de soarta presei şi de maniera în care fac presă
colegii lor, care îi compromit şi pe ei, compromiţându-le meseria?
A doua observaţie priveşte sursa informaţiilor. E vorba de a o
înregistrare. Înregistrările se fac cu tehnică operativă de supraveghere (am
învăţat asta la CNSAS). Accentul cade pe cuvântul „supraveghere“. Printre
noi, de la un timp, mişună înregistrările. Cine le face? Cu ce autoritate? Şi
cu ce drept? Supravegherea a devenit curentă. Oricine are mijloacele de a
supraveghea poate supraveghea pe oricine nu are mijloacele de a se apăra.
Tot mai mulţi oameni, din tot mai multe direcţii, sunt din ce în ce mai

301
supravegheaţi. Nu există instituţii care să ne protejeze de acest abuz. Toate
aceste supravegheri sunt, fireşte, ilegale şi toate, când ajung publice, apar
nu de dragul adevărului, ci pentru că slujesc interesele cuiva. Adevărul,
când apare, apare pentru că îi slujeşte unuia care are nevoie de el pentru ca
minciunile lui să poată rămână ascunse. Adevărul şi respectul faţă de
datoria de a informa corect opinia publică au devenit pur instrumentale.
Slujesc cuiva, sunt invocate; iar dezvăluirile sunt folosite ca armă de
distrugere sau ca instrument de şantaj. Nu slujesc decât cetăţenilor, sunt
ignorate de toţi cei care le-ar putea dezvălui. Aici, cuvântul „toţi“ se referă
la oamenii de presă. În presa noastră, adevărul nu umblă cu capul spart: el
nu mai are de mult cap, a rămas doar cu viscerele la atac şi cu funcţiile
excretoare la pândă. Din acest motiv, când se întâmplă ca adevărul despre
o ticăloşie să apară în piaţa jurnalistică, adevărul acela nici nu face
dreptate şi nici nu ne eliberează de minciună, deoarece el a fost dezvăluit
pentru a face jocurile unei altei nedreptăţi şi pentru a promova, pe seama
adevărului despre un ticălos, perpetuarea minciunilor altui ticălos. La noi,
ticăloşii se bat între ei cu bâta adevărurilor despre alţii şi cu suprimarea
adevărurilor despre ei.
A treia observaţie se referă la dispreţul grosolan faţă de meseria de
jurnalist al oamenilor de presă. La noi, primii care îşi dispreţuiesc meseria
sunt jurnaliştii. Îi număr pe degetele de la două mâini pe jurnaliştii care
suferă pentru că breasla lor este batjocorită. Rapiditatea cu care mediul
jurnalistic s-a lăsat corupt este uluitoare. Rezultatul este constituirea unei
clase de jurnalişti bogaţi, cu avere. În aritmetica averilor, e un câştig
neglijabil, pentru că e doar individual – dar costul este singurătatea
cetăţeanului. O pierdere considerabilă, pentru că e a tuturor. În societăţile
cu instituţii imprecise (ca a noastră), singurul aliat natural al cetăţeanului
este presa. Presa, însă, este la mâna oamenilor de presă care fac averi din
traficarea actului jurnalistic, în favoarea puternicilor care plătesc (care,
dacă sunt dispuşi să plătească, e foarte probabil pentru că sunt ticăloşi).
În fine, a patra observaţie se referă la conţinutul propriu-zis al
stenogramei. Două lucruri sar imediat în ochi: tonul jurnaliştilor şi
atitudinea demnitarului. Ambele sunt îngrozitoare, pentru că ambele
trădează ceva profund stricat în instituţiile prin care societatea noastră
încearcă să se apere de abuzuri. Presa ar trebui să ne apere de abuzurile
tuturor, ANI de minciunile demnitarilor. Or, nici una, nici alta nu ne apară
de nimic. Prima e folosită de profesioniştii ei ca o măciucă împotriva

302
duşmanilor şi ca o pâlnie pentru colectarea banilor în conturilor lor din
bancă. Cealaltă e pusă de şeful ei la dispoziţia puternicilor care par mai
promiţători. Or, demnitarul care evoluează atât de lamentabil în această
stenogramă nu este un demnitar oarecare, este unul pus acolo să conducă
agenţia care supraveghează integritatea demnitarilor. Paznicul oilor, la noi,
este chiar năimitul lupilor. Atitudinea acestui demnitar-cheie în economia
sănătăţii noastre publice este de un îngrozitor servilism în raport cu tonul şi
cu propunerile celor doi jurnalişti, care se comportă ca mafioţii. Unul
dintre ei îl tutuieşte pe şeful ANI cu tonul inconfundabil al prim-
secretarilor judeţeni de pe vremuri: demnitarul nu îl tutuieşte pe jurnalistul
prim-secretar, îi vorbeşte respectuos cu dumneavoastră. Ceea ce mi se pare
uluitor este că jurnalistul pare a avea o autoritate naturală asupra
demnitarului. De unde vine oare acest subteran raport de subordonare? Ţi
se face frică. În fine, vulgaritatea şi cinismul celor doi jurnalişti sunt
stupefiante. Prin ei, presa trăieşte un ceas de înjosire greu de imaginat
înaintea acestei stenograme. Totul, prin cei doi jurnalişti, a fost batjocorit:
ideea de cetăţean, ideea de presă, standardele profesionale, demnitatea
serviciului public, decenţa exprimării. O înfrângere severă pentru noi toţi.
(12 noiembrie 2009)

81. CAPTIVI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ

Sufletul suportă cel mai greu starea de confuzie morală. Ca să fie împăcat,
trebuie să tranşeze într-un fel sau altul raportul dintre faptele sale şi
valorile în care crede: dacă nu reuşeşte să o facă, se „divizează“ şi se
instalează în boală. Soluţia sa la neputinţa de a-şi pune de acord faptele cu
valorile este „pierderea minţilor“.
Mintea, la rândul ei, suportă cel mai greu starea de confuzie cognitivă.
Ca să se menţină în stare de cunoaştere, mintea trebuie să tranşeze într-un
fel sau altul raportul faţă de adevăr al puzderiei de informaţii şi afirmaţii
cu care este continuu bombardată: dacă nu reuşeşte să o facă, intră în
confuzie şi îşi pierde capacitatea de orientare. Soluţia ei la incapacitatea de
a distinge între adevăr şi fals este transformarea realităţii în fantasmă, iar
veritabila orientare printre faptele realităţii, care este ghidată de adevăr, e
înlocuită cu orientarea printre fantasme, care e ghidată de logica
autohipnotică a fantasmagoriei. Aşa cum „divizarea“ sufletului e pentru

303
suflet o boală, tot aşa şi transformarea realităţii comune în fantasmă
personală este pentru minte o boală.
Când suntem treji, toţi vedem aceeaşi realitate; când dormim, fiecare are
visele lui. Ce se întâmplă însă atunci când, treji fiind, fiecare vede altă
realitate? Înseamnă că suntem fie la balamuc, fie în România. La noi,
societatea s-a fracturat nu după criterii de clasă (în acest sens, nu suntem o
„societate marxistă“), ci pe criterii de realitate (suntem, dacă vreţi, o
„societate psihiatric-epistemologică“): grupurile care se înfruntă în spaţiul
public românesc jură pe realităţi diferite şi trăiesc, de aceea, în lumi
incompatibile.
Singura legătură dintre aceste lumi este respingerea mutuală, care e
vehementă de ambele părţi, dar cu o asimetrie semnificativă. Criteriul este
poziţia faţă de Traian Băsescu, iar manifestarea lui publică este ura: ura
celor care sunt „anti“ împotriva celor care (mai) îndrăznesc să fie „pro“.
Taberele, cum spuneam, sunt inegale: emoţional, pentru că numai tabăra
„anti“ urăşte; motivaţional, pentru că ura este proactivă, în timp ce
rezistenţa la ea e defensivă. Ceea ce ne antrenează pe toţi în aceeaşi
realitate, deci, nu este capacitatea noastră de a unifica potrivit unui bine
comun lumile incompatibile în care ne-am baricadat – aceasta ar fi
varianta în care criteriile de realitate diferite în care ne încredem ar avea o
comună măsură. Nu, această comună măsură nu există, cum nu mai există
nici un bine comun, care să îi motiveze pe oamenii aflaţi în dezacord
temporar să acţioneze în comun. Ceea ce ne antrenează pe toţi în aceeaşi
realitate-irealitate, în ciuda (ori din cauza) lumilor diferite în care trăim,
este fluxul de fantasmagorii pe care ni le furnizează continuu mediile de
intoxicare şi dezinformare în masă. În comun mai avem numai ceea ce ne
întărâtă unii împotriva altora.
La capătul unui ciclu pseudo-capitalist spoliator, realitatea e sumbră:
televiziunile private, azi, joacă exact acelaşi rol nefast pe care l-a jucat
televiziunea publică în timpul Revoluţiei şi pe tot parcursul anului 1990.
Atunci, ca şi acum, sarcina cea mai importantă a dezinformării în masă era
injectarea populaţiei cu doze letale de fantasme şi fantasmagorii, prin care
realitatea reală să poată rămâne în mâinile celor care se pregăteau să ne
devină stăpâni, iar realitatea fictivă să le fie „generos“ lăsată la dispoziţie
nefericiţilor care se lăsaseră intoxicaţi cu ea. Nefericiţii, enorm majoritari,
trebuiau să voteze; aspiranţii la stăpânire, nu doar minoritari, dar şi cu
mâinile pătate de sânge, trebuiau să poată prăda legal şi să poată acapara în

304
proprietate totul. Luptându-se cu morile de vânt din fantasmele cu care
fuseseră intoxicaţi de televiziune, nefericiţii i-au votat pe stăpâni.
Manevrând cu cinism şi abilitate bogăţiile din realitatea imediată, care le
fuseseră lăsate din naivitate (şi prostie) la dispoziţie, stăpânii care au
generat pentru mase realitatea fictivă prin care le-au făcut captive
fantasmagoriilor s-au pus pe făcut averi fabuloase. Şi, asemenea oamenilor
lui Vadim Tudor invadând culoarele parlamentului în ziua condamnării
oficiale a comunismului, stăpânii fantasmelor de intoxicare au luat în
stăpânire toate culisele statului român, făcându-se stăpâni pe pârghiile
oculte de putere aflate acolo.
Acum, sub ochii noştri, lansându-se în producerea realităţii fictive cu
care au reuşit perfect să-şi asmută concetăţenii unii împotriva altora pe
tema „Traian Băsescu dictator“, o temă la fel de fictivă ca şi tema „Nu ne
vindem ţara“ din 1990, noii stăpâni se pregătesc să pecetluiască
capitalismul din România cu amprenta alianţei pe care deja au verificat-o
la suspendarea preşedintelui, care a menţinut la putere Guvernul (aparent
minoritar) Tăriceanu şi care a făcut să cadă guvernul Boc în plină criză şi
într-un moment de fragilitate pentru ţară.
Politic, această alianţă a stăpânilor este exprimată prin alianţa PSD–
PNL. Economic, se ilustrează prin clica oamenilor de afaceri care nu pot fi
niciodată aduşi în faţa justiţiei, care pot cumpăra orice în ţara asta şi de
teama cărora tremură toţi, pentru că oriunde te-ai întoarce dai de ei sau de
oamenii lor. Legal (de fapt i-legal), se exprimă prin magistraţii care ţin
sistemul judiciar la dispoziţia infractorilor, făcându-l să funcţioneze ca un
sistem notarial de legalizare a fărădelegilor de un anumit calibru.
Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată,
în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în
realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se
detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator“, formează
azi cea mai puternică clică din România. Forţa clicii care se luptă prin
orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian
Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa
manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion
Iliescu la 20 mai 1990. Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de
la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii,
prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii. Mijlocul, atunci şi acum:
televiziunea (de stat atunci, privată acum). Scopul, atunci şi acum:

305
stăpânirea mijloacelor de a legaliza ilegalităţile care produc averi şi aduc
putere.
Cui îi place aşa ceva? Cu siguranţă, nimănui. Atunci cu atât mai
misterioasă este incapacitatea noastră de a ieşi din logica irealităţii la care
ne-a împins intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.
Dar farmecul discret al democraţiei este că (uneori) îi taxează pe
ticăloşi, atunci când aceştia se aşteaptă mai puţin. Ne amintim cu toţii cum
a pierdut în 2004 PSD puterea, lăsând clica cu buza umflată…
(19 noiembrie 2009)

82. O ANALIZĂ LOGICĂ A PARANOIEI

Ultimul scandal (doar în ordine cronologică ultimul – vor urma, negreşit,
şi altele) face cinste logicii şi dezonorează faptele. Onorează logica, pentru
că i se spune pas cu pas. Dezonorează faptele, pentru că le substituie
halucinaţia. Scandalul poartă numele unui expatriat român bine căsătorit în
Statele Unite, Victor Găetan, şi al unui fost procuror, dat afară din
magistratură printr-o decizie a CSM, Ciprian Nastasiu (grave abateri
disciplinare). Dl Găetan este cunoscut şi din alte campanii electorale, cea
din 2004, de pildă, când s-a prezentat în chip de consilier al unei candidate
excentrice, dna Lia Roberts, venită din Statele Unite pentru a deveni
preşedinte al României. Dl procuror este cunoscut ca anchetator şi, în mod
straniu, ca legătură a lui Omar Hayssam.
Unde apare logica? Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea
TV din 17 noiembrie 2009, realizatorul, dl Prelipceanu, i-a obiectat dlui
Găetan că în carte nu apar concluziile pe care le trage, copios şi insistent,
în emisiune. Dvs. citaţi în carte ordinul dnei Kövesi de a se întrerupe
ancheta, spunea dl P (citez din memorie), dar nu spuneţi nimic acolo de
vreun amestec al preşedintelui Băsescu; or, aici, în emisiune, ne spuneţi că
dânsul a dat ordinul întreruperii anchetei. Dl Găetan a admis că în carte nu
a tras această concluzie, pentru că, a argumentat el, cartea prezintă doar
faptele: lasă la latitudinea cititorului să tragă concluzia, care însă ar fi
imediată. De ce? Pentru că Traian Băsescu, ştie oricine, „ştie tot şi
controlează tot“. Ca atare, tot ce e prezentat în carte e din cauza sa şi s-a
produs la instigaţia sa.
Ce avem aici? O entimemă de figura întâia: premisele reprezintă cartea,

306
cu afirmaţiile ei, care pot fi sintetizate astfel: cineva a pus la cale totul;
termenul mediu constă în afirmaţia dată ca fiind sigur adevărată: „Traian
Băsescu ştie tot şi controlează tot“; în fine, concluzia este inevitabilă: TB
este vinovat de tot. Dezvoltată în silogismul complet, entimema folosită de
dl Găetan sună astfel: dacă cineva a pus la cale totul, acela nu putea fi
decât un om care ştie şi controlează totul; dar Traian Băsescu ştie şi
controlează totul; deci Traian Băsescu este vinovat de totul. Formal,
silogismul este valid. Material, poate fi chestionat asupra premisei majore
a termenului mediu. Premisa majoră se referă la fapte, care sunt adevărate
sau false în funcţie de credibilitatea surselor invocate. Sursele sunt de tipul
următor: un procuror dat afară din magistratură pentru grave abateri
profesionale (decizie a CSM), care, în plus, fusese, în timp ce-l ancheta!,
legătura celui anchetat. Straniu şi neclar. Alte surse sunt de felul următor:
„irakienii spun că“; „surse americane şi irakiene susţin că“. Pentru mine,
unul, prima sursa este viciată, iar celelalte sunt pur şi simplu
neverificabile, adică, în esenţă, pentru a fi crezute, depind de credibilitatea
autorului cărţii, a dlui Găetan. Acum, sigur că unii ar putea spune că tot ce
afirmă dl Găetan este credibil pentru că îl incriminează pe Traian Băsescu.
Pentru unii, acest raţionament este irezistibil. Pentru mine, ca vechi şi
reacţionar „pupin“ (omagiu fostului Dorin Tudoran), raţionamentul acesta
este pur şi simplu părtinitor: admite credibilitatea sursei pentru că îi adoră
afirmaţiile. Dar să admitem că eu, „pupinul“, mă înşel şi că toate
afirmaţiile din carte sunt adevărate. Premisa majoră, deci, este adevărată.
Să analizăm termenul mediu: Traian Băsescu ştie şi controlează totul. Să
facem analiza logică a acestei afirmaţii. A şti şi a controla nu se implică
reciproc: poţi şti, fără a controla; şi poţi controla, fără a şti. A şti înseamnă
a avea informaţii. Informaţiile despre orice şi despre tot, pentru un
preşedinte, vin de la serviciile secrete. Dacă TB ştie totul, înseamnă că
serviciile secrete îl ţin la curent cu absolut tot. Să admitem că este aşa.
Întrebarea este: controlează TB tot? Răspunsul acceptat ca adevărat în
momentul de faţă, dar în mod patent fals, este „Da!“. Răspunsul raţional,
respins azi de toată lumea, este „nu“.
Iată faptele. Dacă TB ar fi controlat justiţia, Patriciu ar fi fost condamnat
şi arestat; nu a fost: deci TB nu controlează justiţia (exemplele pot fi oricât
multiplicate: fapt este că justiţia îl sfidează pe TB, iar TB nu poate face
nimic – poate că nu vrea să facă ceva, dar rezultatul este acelaşi). Dacă TB
ar fi controlat presa, nu ar fi fost de luni de zile obiectul unui linşaj de

307
presă (fapt recunoscut de Agenţia de Monitorizare a Presei) fără precedent
în toată istoria postdecembristă (afirmaţia mea, pentru care desfid pe
oricine să îmi prezinte un contraexemplu); dar TB este ciuca bătăii pentru
(aproape) toată presa, deci TB nu o controlează. Dacă TB ar controla
parlamentul, atunci parlamentul i-ar face pe plac; nu îi face, dimpotrivă: îl
suspendă, îi taie bugetul, îi demite miniştrii, îi trânteşte guvernele şi îi
pune beţe în roate ori de câte ori poate; deci TB nu controlează
parlamentul. Acelaşi lucru poate fi spus, cu mai multă ori mai moderată
îndreptăţire, despre toate instituţiile cu prestaţie publică.
Controlează atunci TB instituţiile cu prestaţie publică „ascunsă“? Ce
putem spune, deci, despre serviciile secrete (care se află sub autoritatea
preşedintelui)? Să presupunem, cum fac criticii şi detractorii săi, că TB
controlează deplin serviciile secrete. Dacă le controlează, atunci le şi
foloseşte. Cum? Ce a reuşit să facă în favoarea sa, admiţând că le-a
folosit? A reuşit să contracareze linşajul mediatic la care este supus? Nu. A
reuşit să dejoace suspendarea sa? Nu. A reuşit să-şi treacă guvernele? Nu.
A reuşit să nu fie batjocorit de parlament cu ocazia discursurilor pe care le-
a ţinut în faţa camerelor reunite? Nu. Concluzia este că nu a reuşit mai
nimic. Întrebarea este: de ce nu a reuşit, deşi a avut la dispoziţie toate
informaţiile care i-ar fi permis să schimbe situaţiile în favoarea sa? Logic
vorbind, mi se pare că nu există decât patru posibilităţi: (i) nu a reuşit,
pentru că nu a încercat; (ii) nu a reuşit, pentru că informaţiile furnizate l-au
dezinformat ori nu i-au fost de nici un folos; (iii) nu a reuşit, pentru că
serviciile nu i-au furnizat informaţiile care i-ar fi permis să controleze,
cum se pretinde, totul; (iv) nu a reuşit, pentru că a fost incapabil să le
folosească. Cazul (i) este al preşedintelui exemplar; cazul (ii) este al
politicianului incapabil; cazul (ii) corespunde serviciilor care au trădat,
cazul (iii) este fie al serviciilor incompetente, fie al serviciilor exemplare
(nu furnizează date dictatorilor), iar cazul (iv) este al preşedintelui inept.
Aceasta este analiza logică. Or, ce spune vulgata antibăsesciană? Spune
că TB este autoritar, lipsit de scrupule, anticonstituţional şi dictator.
Perfect. Dar dacă acestea sunt lucrurile care i se reproşează, atunci, potrivit
analizei logice de mai sus, este evident că reproşurile care i se aduc sunt
logic inconsistente şi, factual vorbind, false. Dacă TB ar fi dictator, ar
dicta. Cui dictează el, ca preşedinte? Nimănui. Dimpotrivă, este mai tot
timpul în situaţii impuse de alţii, cărora e forţat să le facă faţă, iar de făcut
faţă le face faţă cu greu. Dictator? Poate pentru paranoici (dacă e vorba de

308
sinceritate); sigur pentru ticăloşi (dacă e vorba de falsificare conştientă).
Deci variantele (i), (iii) şi (iv) cad. Într-adevăr, varianta (i) cade, pentru că
nici un antibăsescian nu ar admite că TB nu vrea să controleze tot; varianta
(iii) cade, pentru că nici un antibăsescian nu ar admite că serviciile sunt
exemplare (fiecare antibăsescian respectabil trebuie să se plângă că este
urmărit şi vânat); varianta (iv) cade, pentru că nici un antibăsescian nu ar
admite că TB este un prost politician – eroismul poziţiei lor stă sau cade
împreună cu afirmaţia „TB este un monstru de abilitate politică“.
Rămâne varianta că TB este dictator, adică a încercat să controleze tot,
dar nu a reuşit pentru că serviciile l-au trădat. Aceasta este singura variantă
logică şi factuală pe care un antibăsescian respectabil trebuie să o accepte.
Dar, în acest moment, adevărata discuţie, nu mai este apetitul dictatorial al
lui TB; ci decizia serviciilor secrete de a se pune împotriva şefului statului
şi în slujba antibăsescienilor. Vor accepta antibăsescienii această poziţie?
Dacă da, atunci sunt logici; dacă nu, atunci sunt inconsistenţi, deci ori
ticăloşi ori paranoici.
(19 noiembrie 2009, variantă)

83. „PROIECTUL IOHANNIS“ – ŞANTAJUL EMOŢIONAL CU

FANTASMA NEAMŢULUI CINSTIT
Nu se terminase încă bine numărătoarea voturilor şi Crin Antonescu a şi
anunţat că îl va susţine pe Mircea Geoană în turul doi al prezidenţialelor,
nu doar cedându-i voturile, ci şi făcând campanie alături de el împotriva
lui Traian Băsescu. Cu o viteză incredibilă, pe care prudenţa politică ar fi
descurajat-o şi pe care numai situaţia din culise a putut-o încuraja,
declaraţia de înfrângere a fost transformată de liderul liberal într-o subită
declaraţie de vasalitate. Această declaraţie a fost imediat decretată de unii
jurnalişti ca fiind nu numai politic inteligentă, ci şi moralmente valabilă. E
adevărat că acestor jurnalişti le place să adopte siguranţa de sine a
profeţilor. Dar chiar şi pentru un profet inspirat, să numească morală o
cinică punere în aplicare a unui plan care nu are nimic de-a face cu morala,
ci se referă numai la arondarea şi arendarea ţării între clanuri politice
concurente (până la venirea în scenă a lui Dinu Patriciu), e, mi se pare,
cam tare. Faptele, totuşi, sunt cu totul limpezi. Sper să fi devenit clare, prin
această declaraţie, şi pentru cei care până acum se prefăceau că nu le văd

309
ori că nu există.
(1) Alianţa politică dintre interesele PSD şi interesele PNL nu este nici
impusă de împrejurări, nici conjuncturală (cum s-a tot afirmat, în special
de către susţinătorii naivi ai socialiştilor ori de susţinătorii care voiau să se
lase înşelaţi, ai liberalilor). Au existat alternative, atât pentru PNL, cât şi
pentru PSD, dar ele au fost refuzate. Nota foarte specială a acestor refuzuri
este că ambele s-au manifestat în timpul împărţirii guvernării, ceea ce
demonstrează că sursa insatisfacţiei nu este excluderea de la putere, ci
exercitarea ei în condiţii limitate. Altfel spus, obiectivele acestor partide
(PSD şi PNL) nu pot fi atinse decât în condiţii de partaj cu partide care le
acceptă integral agenda, care nu e transparentă. Pentru că PDL nu o
acceptă, a fost exclus de ambele partide din formula lor de combinaţii. Pe
de altă parte, alianţa celor două partide nu este deloc conjuncturală: ea ţine
de ceva esenţialmente constant în interesele acelor câţiva oameni care
hotărăsc soarta partidelor lor. Există deja o istorie care demonstrează acest
lucru: alianţa PSD–PNL s-a prefigurat subteran în ultimele luni ale anului
2006, s-a ilustrat cu vigoare în acţiunea suspendării preşedintelui, s-a aflat
în spatele alungării de la guvernare a PD (de către aliatul său din alegeri,
PNL) şi a menţinerii PNL la putere ca guvern minoritar (dar controlat în
fapt de PSD), s-a manifestat cu forţă în moţiunea de cenzură împotriva
Guvernului Boc – şi aşa mai departe. O asemenea istorie nu este
conjuncturală, ci ţine de ceva esenţial, care scapă atât doctrinelor profesate
public, cât şi convingerilor afirmate de militanţi şi confirmate (naiv) de
susţinători.
(2) Dacă, în ciuda divergenţelor doctrinare ireconciliabile, PSD şi PNL
au interese de putere comune atât de exclusive, atunci înseamnă că
interesele lor reale nu decurg din doctrină, ci din altceva. Dacă vin din altă
zonă decât cea declarabilă public, înseamnă că sunt oculte. Iar dacă sunt
oculte, atunci ele se leagă de persoane, şi anume de interesele câtorva
persoane. Evidenţa spune că forţa cu care PSD şi PNL tind să guverneze
împreună nu este a principiilor (doctrinare) ori a scrupulelor (etice), ci a
intereselor (nude şi inavuabile).
(3) În faţa realizării intereselor acestei alianţe se află un singur obstacol,
obsesiv şi maladiv indicat de către şefii, baronii şi mandarinii celor două
partide: ocuparea poziţiei de preşedinte al ţării de către Traian Băsescu.
(4) În lumina rapidităţii cu care PNL s-a pus la dispoziţia PSD, e cu
totul limpede că războiul dus de aceste două partide împotriva lui Traian

310
Băsescu nu este motivat de considerente etice (cum s-a tot spus), ci de
foarte puternice interese materiale. Dacă aceste considerente ar fi fost
etice, alianţa dintre PSD şi PNL ar fi avut limite morale; dar aceste limite
nu s-au văzut niciodată, dovadă modul în care liderii lor jonglează cu
convingerile electoratelor lor (care, abia ele sunt etice). Cinismul liderilor
PNL a fost total: ameninţaţi cu sperietoarea Băsescu, suporterilor liberali li
se forţează acum mâna să voteze candidatul PSD. Ceea ce e un şantaj cu
frica pentru a înlesni violul. Motivaţia alianţei PSD–PNL este materială,
deoarece miza ei ţine exclusiv de creşterea puterii proprii: alianţa nu are un
proiect de reformă, are ca proiect luarea în stăpânire a tuturor puterilor în
stat, din care îi mai lipseşte încă o piesă (în rest le are, ori le va avea, pe
toate) – preşedinţia. Miza alianţei este controlul absolut asupra puterii.
(5) Alianţa PSD–PNL şi-a manipulat militanţii şi electoratele. Au jucat
pe faţă cartea doctrinelor (socialistă, respectiv liberală), iar în spate au
jucat cartea cumetriei de interese. Autenticii suporteri socialişti ori liberali
pot acum constata că au fost manipulaţi de şefii lor, în care (poate) au
crezut. Cinismul cu care PSD şi PNL şi-au folosit electoratele
demonstrează că partidele lor nu sunt comunităţi politice de idei şi
convingeri, ci grupuri de interese, care se înţeleg între ele peste capul
partidelor, în funcţie de persoanele ale căror interese economice şi de
putere le servesc.
(6) Tot la fapte trebuie să consemnăm alinierea servilă a tuturor
televiziunilor private (care contează) la alianţa PSD–PNL, cu tot ce
decurge din acest act ca degradare şi îngenunchere a profesiunii de
jurnalist. Interesele celor câteva persoane pentru care s-a construit această
formidabilă alianţă a călcat deja totul în picioare, în materie de morală
jurnalistică, şi, când îşi va completa (dacă va putea) dispozitivul de putere
prin luarea sub control şi a preşedinţiei, ne putem aştepta la tot ce e mai
rău. Sub zgomotul divertismentului se va instaura liniştea. Iar în spatele
liniştii (bine plătite) alianţa PSD–PNL va lucra nestânjenită.
Ei bine, cu o neruşinare caracteristică, liderii PSD şi PNL au denumit
acest amestec de manipulare, minciună şi interese oculte „proiectul
Iohannis“. S-au bazat pe faptul că numai o manipulare grosolană poate
încununa manipularea de proporţii orchestrată de doi ani de zile sub
umbrela campaniei împotriva „dictatorului Băsescu“. Ca să ne distragă
atenţia de la natura funciarmente netransparentă a alianţei PSD–PNL,
liderii lor s-au folosit de o foarte populară fantasmă a imaginarului public

311
şi istoric românesc, „cinstea şi temeinicia neamţului“, ca să ne ia definitiv
minţile. Această manipulare le depăşeşte pe toate. Sforarii din spatele
alianţei vor să-i determine pe alegătorii liberali aruncaţi de Crin Antonescu
în braţele lui Geoană să aibă impresia, când votează Geoană, că votează
Iohannis – adică neamţul harnic şi cinstit, care ne va vindeca de
netrebnicie şi hoţie pe toţi, printr-un act magic de substituţie. Aşa cum
neamţul Carol I a fost omul providenţial al modernizării României, tot aşa
suntem invitaţi să credem, prin hipnoză, că şi Iohannis va fi omul
providenţial al momentului. Doar că prinţul Carol nu a venit în ţară cu
forţele şi interesele pe care le are acum în spate Klaus Iohannis. E adevărat
că regele Carol ne-a vertebrat; dar cu Iohannis pe post de umbrelă pentru
oamenii aflaţi în spatele lui riscăm să fim şi devertebraţi, şi lăsaţi în pielea
goală. În plus, fiind vorba de nemţi, niciodată nu ştii dacă pariind pe Carol
I nu te trezeşti cumva cu Carol II…
(26 noiembrie 2009)

84. PE UŞA DIN DOS

Aşa au ieşit din clădirea Operei din Timişoara, ca să evite contactul cu
mulţimea care scanda „Jos comuniştii“, liderii opoziţiei anti-Băsescu şi
câţiva dintre susţinătorii lor: Mircea Geoană, preşedinte PSD şi aspirant la
preşedinţia României, pe uşa din dos; Crin Antonescu, preşedinte PNL şi
fost candidat (căzut) la preşedinţia României, pe uşa din dos; Klaus
Iohannis, primar respectat al Sibiului şi premier desemnat al alianţei anti-
Băsescu, pe uşa din dos; Gheorghe Ciuhandu, pentru a treia oară primar al
Timişoarei şi susţinător al coaliţiei anti-Băsescu, pe uşa din dos; Radu
Sârbu, şeful unei facţiuni din PNŢCD, proaspăt membru al coaliţiei anti-
Băsescu, pe uşa din dos; Mircea Dinescu, respectat fost disident şi fanatic
susţinător al coaliţiei anti-Băsescu, pe uşa din dos.
Alianţa anti-Băsescu, care a dorit să se legitimeze prin semnarea, la
Timişoara, de Ziua Naţională, a unui „Parteneriat pentru Timişoara“
(gândit însă, explicit, prin toate luările de cuvânt ale părtaşilor, ca un
parteneriat împotriva lui Băsescu), a părăsit Timişoara pe uşa din dos. Nu e
o întâmplare. Când nu e o înfrângere, e o manevră politică. Pe uşa din dos
au ieşit din Opera timişoreană, pe uşa din dos speră să poată ajunge la
cârma României. PSD se ascunde, prin trădarea lui Crin Antonescu, în

312
spatele reputaţiei celui mai vechi partid istoric al României, Partidul
Naţional Liberal. Aşa cum şi-a ascuns trecutul comunist şi neocomunist în
spatele reputaţiei Partidului Social Democrat din România (istoricul
PSDR), partidul lui Ion Iliescu şi-a mascat trecutul tulbure (şi chiar
criminal) luând numele respectabil al Partidului Social Democrat, căruia,
odată cu numele, i-a luat şi viaţa – căci partidul decimat, interzis şi arestat
de Partidul Comunist Român (din care provin liderii istorici ai FSN-
FDSN-PDSR) a fost complet înghiţit de urmaşii acestuia. De ce această
manevră? Pentru că PSD ar dori să se poată comporta nestânjenit ca PSD
(care, prin baronii săi, constituie cel mai perfecţionat dispozitiv de pradă
din România), dar să fie perceput ca un fel de PNL mai de stânga. După ce
s-a deghizat în straiele unui partid social-democrat, înghiţind PSDR şi
luându-i numele, PSD vrea acum să-şi pună masca unui partid liberal.
Fireşte, e o fraudă. După cum tot printr-o fraudă caută Mircea Geoană să
se ascundă în spatele reputaţiei lui Klaus Iohannis, cu scopul de a dizolva
antipatia faţă de el în simpatia de care se bucură acesta din urmă – ideea
subliminală fiind „Când puneţi ştampila de vot pe «Geoană», nu «Geoană»
votaţi, ci Iohannis“.
PSD spune că timişorenii au fost aduşi în faţa Operei de PDL şi au fost
plătiţi cu 500 lei fiecare. Acuzaţie iute transformată în ştire de televiziunile
zise de ştiri, care au transmis până la greaţă singura scenă de violenţă
petrecută în faţa Operei (o îmbrânceală, în prezenţa jandarmilor). De bani
şi complot vorbea şi strămoşul PSD din 1990 (FSN) în privinţa
demonstraţiei din Piaţa Universităţii, pe care o acuza că e finanţată de
partidele istorice şi alimentată cu droguri de PNŢ. Minciună imediat
transformată în ştire de Televiziunea publică, zisă pe atunci şi „liberă“.
S-a spus, cu superioritate, că numai pegra Timişoarei s-a strâns acolo, în
faţa Operei. Pegră? Iată ce scrisoare i-a adresat această „pegră“ primarului
Timişoarei: „Domnule Primar, suntem consternaţi de decizia pe care aţi
luat-o în numele nostru într-un conflict politic, folosind Balconul, P-ţa
Operei şi Proclamaţia de la Timişoara, simboluri care aparţin istoriei
oraşului nostru. Opţiunea dumneavoastră pentru acest act major, în absenţa
consultării cetăţenilor, este un gest de desconsiderare a celor care v-au
ales“. Semnează: Societatea Timişoara şi alte treisprezece asociaţii civice.
Acest scurt şi demn text arată nu doar componenţa „pegrei“, ci şi motivele
care i-au scos pe timişoreni în stradă. „Nu folosiţi în luptele voastre
politice simbolurile revoluţiei din Timişoara. Nu ne manipulaţi memoria şi

313
morţii. Nu vă ascundeţi obiectivele de putere în spatele respectului pe care
şi l-a câştigat, în ochii tuturor, eroismul cetăţenilor Timişoarei.“ Cam aşa
ar putea fi exprimat sentimentul care i-a adus pe timişoreni în faţa Operei,
în ziua de 1 Decembrie 2009. Nu banii de la PDL. Nu manevrele lui Traian
Băsescu. Ci refuzul de a se lăsa anexaţi. Timişorenii îşi amintesc bine că
descinderea la Timişoara a grupului Geoană–Antonescu–Iohannis a fost
precedată de afişarea pe faţada Operei a unui enorm banner cu fotografiile
lor (unde, în semn de respect pentru memoria revoluţiei, afişarea este
interzisă), având în stânga, pe faţada hotelului învecinat, un nu mai puţin
enorm banner cu următorul text „1989–2009. În Decembrie, o dată la 20
de ani, Timişoara debarcă dictatorul“.61
Ca să îi ajute pe timişoreni să scape de „noul dictator“, PSD a organizat
un miting electoral, în care simpatizanţii săi au fost puşi să defileze cu
steaguri roşii. La Timişoara, de ziua naţională, în preajma aniversării
Revoluţiei! Nu prea inteligent. În plus, mitingul s-a desfăşurat într-o
manieră stranie: liderii politici vorbeau în interiorul Operei, ei între ei, dar
ca şi când s-ar fi aflat în faţa mulţimii, iar mulţimea stătea afară, uitându-se
la ei cum gesticulează pe un enorm ecran de plasmă, instalat în faţa intrării
Operei. Destul de arogant. Provocatoare, însă, de-a dreptul, a fost ideea de
a invoca punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, în contextul în care
parteneriatul parafat cu acea ocazie implica PSD-ul, cel mai feroce
adversar al Proclamaţiei şi denigratorul ei cel mai constant.
Fireşte, purtătorii de cuvânt ai PSD neagă steagurile roşii, neagă
indignarea timişorenilor, neagă părăsirea clădirii Operei pe uşa din dos.
Ştiu însă sigur că timişorenii care au protestat au fost plătiţi, sunt nişte
„bătăuşi“ şi sunt „bătăuşii de la PDL“. Nu ne mai mirăm că ceea ce ştie
atât de bine purtătorul de cuvânt al campaniei lui Mircea Geoană este şi
ceea ce transmit în flux continuu televiziunile, care s-au întrecut în a ne
dezinforma, exact la fel cum făcea pe vremuri, cu demonstraţia din Piaţa
Universităţii, Televiziunea Română Liberă. Atunci, pentru TVR-L, era
ceaţă şi nu se putea transmite. Acum se face o selecţie atentă a imaginilor,
se montează cu tendinţă, se lipeşte o etichetă injurioasă şi rezultă ştirea. Ce
au transmis obsesiv televiziunile de ştiri de la Timişoara (pentru
televiziunea publică era ceaţă deasă, nu putea transmite decât din
studiourile sale) este că demonstraţia a fost violentă (şi plătită) şi că
protestele din ţară, de solidarizare cu timişorenii, au avut legătură cu
evenimentele de acum douăzeci de ani (nu cu protestele de la Timişoara de

314
acum). Cred că martorii oculari fierb de indignare, aşa cum fierbeam şi noi
de indignare când vedeam cum televiziunea zisă liberă deforma ştirile
privind demonstraţia din Piaţa Universităţii. Jurnalismul de tip George
Marinescu – vă amintiţi? servilul, mincinosul, manipulatorul crainic
George Marinescu – revine în forţă. Partizanatul televiziunilor de ştiri ne-a
adus înapoi la jurnalismul neruşinat de tip George Marinescu. În 2009, cu
proprietari privaţi, am revenit la dezinformarea practicată de Televiziunea
Română Liberă, în condiţii de monopol informaţional. Comparaţi
informaţiile despre ce s-a întâmplat la Timişoara, date pe bloguri, cu
informaţiile date de televiziunile de ştiri. Blogurile au redat fidel;
televiziunile au distorsionat. Adevărul a fost silit să se retragă în
catacombe. Unde, dacă nu ne opunem valului neruşinat de minciună, va
rămâne cine ştie cât timp exilat.
(3 decembrie 2009)

85. DELIRUL GENERALIZAT

În ziua alegerilor, la ora 21.00, candidatul Mircea Geoană strigă „Am
învins!“ (şi sare de patru ori în sus, cu mâinile ridicate a victorie). De unde
ştie dl Geoană că a învins? De la cifrele exit-poll-ului. Împreună cu echipa,
serbează toată noaptea, când la PSD, când la PNL. De ce serbează? De ce
se crede învingător? Logica ne-o spune clar: pentru că are încredere în
cifrele exit-poll-ului; iar în cifrele exit-poll-ulului nu poţi avea încredere
decât dacă ai încredere în faptul că alegerile nu au fost trucate.
A doua zi dimineaţă, primul comunicat oficial al Biroului Electoral
Central îl arată câştigător pe Traian Băsescu. Căutat de jurnalişti, dl
Geoană tace. Tace toată ziua. Derută. Ce aşteaptă? Aşteaptă rezultatul final
al Biroului Electoral Central. Acesta vine. Verdictul final confirmă
verdictul parţial: câştigătorul alegerilor este Traian Băsescu. În acest
moment, abia acum, dl Geoană decide că alegerile au fost fraudate. Dă un
comunicat, acuză, ameninţă, cere anularea alegerilor. La fel face partenerul
său de alegeri, omul care a pus electoratul PNL la dispoziţia PSD, Crin
Antonescu. Nici dl Antonescu nu avea vreun dubiu, cu o seară înainte, că
Mircea Geoană a câştigat alegerile. Acum e convins că au fost fraudate.
Au apărut fapte noi? Nu. La data anunţării verdictului final, militanţii şi
observatorii PSD ştiau la fel de multe despre neregulile din timpul

315
alegerilor ca şi la sfârşitul zilei în care au avut loc alegerile. Logica ne
spune că nu faptele s-au schimbat, ci raportarea la ele. Or, această
raportare apare ca fiind pur utilitaristă şi interesată. E aici o lipsită de
scrupule faţă de logică şi fapte, care mi se pare că îl defineşte cel mai bine
pe politicianul român. În ochii mei, anume această lipsă de scrupule e
sursa defectelor sale cele mai respingătoare.
Din punct de vedere logic, contradicţia dintre exit-poll-ul în baza căruia
candidatul Mircea Geoană şi-a clamat victoria şi rezultatul oficial, în baza
căruia era declarat învins, admite o soluţie simplă, „exit-poll-ul a fost
greşit“, şi alta complicată, cu mai multe variante: „alegerile au fost
fraudate“; „BEC a numărat greşit“; „un mare număr de secţii de votare a
numărat neglijent“; „voturile anulate au fost greşit anulate“; ş.a.m.d.
Diferenţa dintre soluţia simplă şi cea complicată ţine de probabilităţi. Este
mult mai probabil ca un exit-poll să fie greşit (în condiţiile în care
diferenţa anunţată cădea în marja de eroare şi, deci, putea fi luată fie în
favoarea, fie în defavoarea unuia dintre candidaţi), decât ca un complot
(fraudarea alegerilor) să izbutească. Realizarea complotului implică un
mare număr de persoane, care nu poate decât să lase în urmă un mare
număr de semne compromiţătoare. Or, nici o crimă nu este perfectă, iar
între crimele colective, cele româneşti sunt cele mai imperfecte. Prin
urmare, probabilitatea de a izbuti o fraudă de proporţiile inversării
alegerilor este foarte redusă (ceea ce nu înseamnă că investigarea
acuzaţiilor de fraudă nu trebuie făcută).
De ce atunci dnii Geoană şi Antonescu au ales explicaţia cea mai puţin
probabilă? Din mai multe motive. Întâi de toate, pentru că ei, ca mai toţi
politicienii noştri, au o deplină încredere în lipsa de credibilitate a
instituţiilor. Oricâte dezminţiri şi infirmări vor produce instituţiile abilitate,
ei oricum vor putea clama că frauda a existat. Căci ei nu pot pierde: numai
ticăloşia altora i-a pierdut. În al doilea rând, fiindcă frauda, pentru dnii
Geoană şi Antonescu, este un pretext. Învingători, puţin le-ar fi păsat de
fraudă (dacă ar fi existat); învinşi, îngrijorarea faţă de fraudă (ca principiu)
le smulge strigăte de război civil (situaţie simetrică în 2004: acuzaţiile de
fraudare aduse de echipa D.A. guvernului PSD au fost bune până la
confirmarea victoriei; după victorie, au fost complet date uitării: aceeaşi
raportare utilitaristă şi pur interesată la fapte şi logică). În al treilea rând,
pentru că aproape toţi oamenii politici români nu dau doi bani pe principii.
Toţi le invocă, când le sunt de folos; toţi le calcă în picioare, fără scrupule,

316
dacă nu le sunt de folos. Ei nu slujesc, prin serviciu public, principiile: ei
se slujesc de ele, fără nici un fel de scrupule.
Dacă înţelegem că acest temperament moral este şi al societăţii, nu doar
al politicienilor, avem atunci aici o explicaţie a sentimentului endemic de
frustrare care ne caracterizează. Pentru că nimeni nu ia în serios (adică
independent de interesele proprii) principiile, fiecare se aşteaptă de la
celălalt la ce e mai rău. Există la noi un consens instantaneu al neîncrederii
şi o dificultate infinită de a construi încrederea.
În politică, instrumentalizarea tuturor principiilor (e bun ce îmi
foloseşte; e rău ce mă dezavantajează) are efecte dezgustătoare. Politicienii
noştri spun vrute şi nevrute, în funcţie de interes. Tot ce spun e
instrumental. Tot ce fac e conjunctural. Sunt la fel de elocvenţi minţind ca
şi spunând adevărul. Dar ce spun eu – „adevărul“? Adevărul, pentru ei, nu
există. Nu îl pot distinge epistemologic de fals, pentru că adevărul, pentru
ei, este numai ceea ce le foloseşte, ceea ce îi face să dobândească sau
conserve un avantaj, o poziţie, puterea. Exact ca şi în cazul dlui Geoană:
exit-poll-ul era adevărat, pentru că îl dădea învingător; ar fi fost corecte şi
alegerile, dacă rezultatul final l-ar fi scos învingător. Nici o atenţie faţă de
fapte, nici o grijă faţă de adevăr. Cu aceeaşi convingere, Crin Antonescu a
demonstrat, de-a lungul timpului, şi că Geoană este un politician de nimic,
şi că este o datorie morală să fie votat de toţi românii. Nici Geoană, nici
Antonescu nu au vreo convingere de natură intelectuală ori morală. Au un
singur simţ, al puterii proprii. Ce le poate da putere este bun şi moral. Ce îi
poate conduce la ea este principial şi adevărat.
Această simplificare a echipamentului senzorial şi cognitiv este întâlnită
în lumea oamenilor numai uneori – la monştri. În lumea prădătorilor este
obligatorie şi necesară. La scară evolutivă, prădătorii au fost echipaţi de
natură cu acest tip de distorsionare instrumentală a lumii. Pentru crocodili
nu există adevăr: există numai căi de a înghiţi prada. Toată lumea este
percepută de prădători în funcţie de capacitatea lor de a o transforma în
pradă. Ei nu pot vedea lumea în chip dezinteresat. Pentru prădători,
adevărul nu poate exista decât sub formă de instrument: e adevărat tot ce
transformă lumea în pradă; e fals tot ce împiedică acest proces. E motivul
pentru care animalele de pradă nu pot cunoaşte nici binele, nici frumosul,
nici adevărul: viaţa lor e captivă într-o unică logică – a prădării. Este
modalitatea practică prin care se manifestă în lume urâciunea pustiirii.
Răul este un animal de pradă.

317
 La fel sunt şi oamenii noştri politici. S-au specializat în dobândirea
puterii şi, asemenea prădătorilor, au devenit captivi în logica transformării
lumii în pradă. Nu există adevăr, nu există bine. Există numai instrumente
de captare a puterii. Tot ce poate transforma lumea în bun de putere este,
pentru politicienii noştri, adevărat. Restul e apă de ploaie. Asta îi face pe
oamenii noştri politici hâzi şi dezgustători. Şi tot asta ne face pe noi
sceptici, pesimişti şi dezabuzaţi. Ingrediente cu care nu se prea poate
menţine o democraţie, mai ales când e animată de politicieni care spun
totul şi contrariul lui cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi exaltare, cu aceeaşi
sinceritate. Adică, faţă de noi, cu acelaşi dispreţ.
(10 decembrie 2009)

Note
53. Poziţia lui Popper rezumată mai jos este exprimată în cărţile: Karl Popper,
La télévision: un danger pour la démocratie, Anatolia Editions, Bibliothèques
10/18, 1994, pp. 23–25; Karl R. Popper, Lecţia acestui secol, trad. Cristian Preda,
Nemira, 1998, pp. 52–55. Pentru o critică nimicitoare a televiziunii, mult mai
radicală decât cea a lui Popper, vezi Giovanni Sartori, Homo videns: imbecilizarea
prin televiziune şi post-gândirea, trad. Mihai Elin, Humanitas, Bucureşti, 2008
(ediţia italiană: Homo videns: Televisione e post-pensiero, Sagittari Laterza, Roma,
1997).
54. „Dezaprob ceea ce spui, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul tău de a o
face“.
55. A Book of French Quotations with English Translations, Doubleday, New
York, 1963/1965.
56. „Detest ceea ce scrieţi, dar mi-aş da viaţa ca să puteţi continua să scrieţi“.
57. În Saturday Review, numărul din 11 mai 1935.
58. „Monsieur l’abbé, je déteste ce que vous écrivez, mais je donnerai ma vie
pour que vous puissiez continuer à écrire“.
59. O scrisoare a lui Voltaire din 6 februaie 1770 către François-Louis-Henri
Leriche, care nu era abate!
60. Am luat aceste informaţii (pe cele pe care le-am citat le-am şi verificat) de
pe site-ul „Quote Investigator“ (https://quoteinvestigator.com), la pagina „I
Disapprove of What You Say, But I Will Defend to the Death Your Right to Say
It“ (https://quoteinvestigator.com/2015/06/01/defend-say/#return-note-11320-11).
Vezi şi http://www.quotationspage.com/quote/331.html.
61. În urma protestelor timişorenilor, bannerul de pe hotel a fost retras, iar cel de
pe Operă mutat pe hotel; vezi http://mafiadintimisoara.wordpress.com
/2009/11/29/sacrilegiu/.

318
 86. BILANŢ 2009

I. Succesul mediatic al coaliţiei anti-Băsescu

Anul 2009 nu a fost unul banal. A fost ceea ce un proverb chinez numeşte
un „an interesant“ (unul de care numai duşmanilor le-ai dori să aibă parte).
A fost un an de război total, care ne-a divizat profund şi în care tot ce e
mai rău şi mai urât din (aproape) fiecare dintre noi a ieşit în mod trufaş la
iveală. Anul 2009, prin evenimentele sale, a marcat profund echilibrul
vieţii politice româneşti şi, retrospectiv, va fi privit ca un an politic
hotărâtor, în care nu oamenii politici, ci presa şi oamenii de afaceri (din
spatele ei) au jucat rolul central, restul societăţii şi al lumii politice
găsindu-se constant la remorca ei, fie în calitate de victimă, fie în calitate
de părtaş. Să încercăm un bilanţ al acestor evenimente.
Cel mai important eveniment politic al anului 2009 a fost, fără îndoială,
succesul mediatic fără precedent al coaliţiei anti-Băsescu, o coaliţie care s-
a putut prezenta pe sine, până la testul democratic al alegerilor (care a
spulberat-o), ca fiind universală. Aşa cum voia Carl Schmitt când vorbea
de „politic“, societatea românească s-a structurat politic în două categorii
etanşe, categoria de duşman şi categoria de prieten, pe un unic criteriu –
„chestiunea Băsescu“. Orice subiect de dezbatere publică a fost redus la
poziţia sau opoziţia faţă de Traian Băsescu. Forţa mediatică a coaliţiei anti-
Băsescu a reuşit să inducă în opinia publică ideea că a fi anti-Băsescu este
sinonim cu a fi raţional, democrat şi progresist. În aceste condiţii, cei care
s-au pronunţat fie în favoarea lui Traian Băsescu, fie împotriva
demonizării sale au fost stigmatizaţi aşa cum erau stigmatizaţi pe vremuri
duşmanii poporului. Singurul argument al luptei politice a devenit, în mod
inevitabil, ura – ura împotriva lui Traian Băsescu. Cu ajutorul
televiziunilor zise de ştiri, împărţirea societăţii în duşmani şi prieteni s-a
transformat într-un război total, care a lăsat urme mai adânci decât ne dăm
acum seama, în relaxarea de după alegeri, şi care nu s-a încheiat prin
rezultatul de la urne.
Cea mai remarcabilă performanţă a coaliţiei anti-Băsescu a fost izolarea
mediatică (aproape) deplină a preşedintelui. De partea sa a fost electoratul
care l-a votat şi care, înaintea votului, era invizibil. Public, a fost susţinut
de o televiziune (B1), un săptămânal (22) şi o mână de intelectuali. Între

319
foarte puţinele cotidiene care nu l-au atacat în mod obsesiv, Evenimentul
zilei a fost stigmatizat de „colegii“ de breaslă ca fiind „oficiosul“, iar
jurnaliştii săi, oameni integri şi cu adevărat neutri (dovadă diversitatea de
poziţii susţinute), au fost batjocoriţi în fel şi chip. Împotriva lui Traian
Băsescu s-a mobilizat tot restul presei (în corul urii intrând şi presa
culturală – prestaţia jalnică a Observatorului cultural rămânând de
referinţă). În 2009, am fost martorii unei noutăţi absolute: dacă între anii
1990 şi 1996 sau între anii 2000 şi 2004 televiziunea publică transmitea
numai ce spunea şeful statului, în 2009, televiziunea publică nu a transmis
nimic din ce declara şeful statului. În 2009, România a devenit primul stat
din Uniunea Europeană în care comunicatele şefului statului sunt ignorate
de televiziunea publică, sunt făţiş răstălmăcite şi batjocorite de
televiziunile private, iar preşedintele are acces nedistorsionat numai la o
televiziune de tabloid (OTV) şi la una lipsită de audienţă (B1). Măsura
aberaţiei în care societatea românească a fost împinsă de logica coalizării
anti-Băsescu a fost dată de faptul că această situaţie li s-a părut normală
tuturor celor care, urându-l pe Băsescu, au considerat că a fi neutru
înseamnă a face tocmai acest lucru, a-l urî, iar a refuza să-l urăşti
înseamnă, fără echivoc, a-l linguşi, a-l „pupa în fund“ (de unde
transformarea în declasaţi moral a „intelectualilor lui Băsescu“).
Al doilea eveniment major al anului 2009 a fost implicarea în viaţa
politică a celor mai puternici oameni de afaceri. Implicarea lor nu a mai
fost discretă ori ocultă, cum se obişnuia până acum, ci făţişă şi agresivă.
Din culise, au trecut în prim-plan. Noutatea suplimentară este că aceşti
oameni de afaceri, care controlează cu toţii importante şi influente
mijloace de presă, au ţinut să se manifeste public ca patroni ai marilor
manevre politice. Dan Voiculescu a ţinut să găzduiască şi patroneze
„proiectul Iohannis“, Sorin Ovidiu Vântu a ţinut să-şi afirme autoritatea
asupra lui Mircea Geoană, chemându-l la el în noaptea dinaintea înfruntării
finale dintre candidaţi, iar Dinu Patriciu a ţinut să revendice paternitatea
filmuleţului falsificat, după cum a ţinut să afirme foarte apăsat, în repetate
rânduri, cum anume trebuie şi cum anume nu trebuie să se comporte
partidul pe care îl comandă (PNL). Toţi, în aceste alegeri prezidenţiale, au
ţinut să-şi afirme public controlul asupra politicii româneşti.
Sensul acestei noutăţi ar putea fi acela că lumea politică a devenit atât
de dependentă de instrumentele mediatice de facere şi desfacere a imaginii
publice, încât ea nu mai evoluează numai sub constrângerea ciclurilor

320
electorale, cum este normal, ci, în primul rând, sub autoritatea marilor
afaceri şi a patronilor trusturilor de presă. Intervenţia oligarhilor în
campania electorală a transmis opiniei publice mesajul că ei, oamenii de
afaceri, revendică de acum încolo un loc central în lumea politică.
Noutatea fenomenului la care mă refer este că aceşti oameni de afaceri
refuză să devină politicieni pentru a-şi atinge scopurile (ca până acum),
sustrăgându-se astfel constrângerilor de control electoral, sub care stau toţi
oamenii politici într-o democraţie. Ei vor să aibă fructele politicii, fără
responsabilităţile – şi servituţile – ei. Ei vor să-i aibă pe politicieni în
slujba lor, fără a fi şi ei în slujba cuiva (a electoratului, de pildă). Rămâne
faimoasă trufaşa vorbă a lui Dinu Patriciu, care pretindea să-l poată avea
pe prim-ministru la cafea, în fiecare dimineaţă, în casa lui, ori îndemnul
cinic al lui Sorin Ovidiu Vântu, care le cerea cetăţenilor români să-şi
întărească statul, dacă vor să nu mai sufere de pe urma oligarhilor.
Semnificaţia acestor evoluţii este că oamenii de afaceri cu cea mai mare
putere mediatică şi financiară şi-au propus să controleze în mod autoritar
statul, menţinându-se însă în afara mecanismelor sale de control şi
moderare. Ei vor să se folosească de stat din afară, ca şi cum nu i-ar fi
cetăţeni, ci stăpâni, iar poziţia lor privilegiată le-ar permite în mod „legal“
să îl transcendă. Noutatea acestui fenomen e frapantă.
(31 decembrie 2009)

II. Afirmarea oligarhilor ca stat al statului. Coruperea presei din interior

Încheiam, săptămâna trecută, prima parte a bilanţului anului politic 2009
cu o constatare: oamenii de afaceri care s-au afirmat în ultimii ani (mai
precis de la suspendarea preşedintelui, din mai 2007) ca mari jucători în
lumea politicii n-au mai făcut-o, cum o făceau în mod tradiţional,
corupând statul, ci încercând să şi-l subordoneze. Nu dinăuntru, pentru că
au refuzat să mai asume posturi publice care implicau responsabilităţi ori
concurenţă, ci din afară. Într-adevăr, aceşti oameni de afaceri au ajuns să
aibă o enormă putere politică fără să joace jocul pe care actorii politici,
într-un regim democratic, sunt obligaţi să îl joace. Pentru că nu
candidează, ei nu depind de electorat. Pentru că nu guvernează direct, nu
sunt responsabili faţă de legi, morală ori angajamente. Pentru că sunt
patroni de presă, nu se simt responsabili faţă de opinia publică. Pentru că
nu pot fi condamnaţi, deşi au fost de multe ori inculpaţi, nu se simt

321
responsabili faţă de justiţie. Pentru că îşi obţin resursele fie forţând legile,
fie modificându-le, fie beneficiind de aranjamente privilegiate cu statul, ei,
deşi se recomandă ca oameni de afaceri, nu se simt de fapt responsabili
nici faţă de regulile economiei de piaţă, pe care le distorsionează prin
relaţia lor vicioasă cu legea ori cu statul. Prin capacitatea lor de a influenţa
guvernul, prin controlul pe care au dovedit că îl pot exercita asupra unui
partid politic ori asupra unei majorităţi parlamentare, aceşti oameni de
afaceri au arătat statului şi cetăţenilor români că ei se pot sustrage oricărui
control public. După ce au ilustrat copios iresponsabilitatea lor morală,
aceştia şi-au dobândit şi consolidat în statul român, care este o republică,
un statut pe care numai monarhii îl au, într-o monarhie: iresponsabilitatea
juridică şi constituţională. În ambele sensuri, moral şi juridic, oamenii de
afaceri care în 2009 au jucat un rol politic major şi-au dovedit, ostentativ
faţă de legi şi derogativ faţă de morală, i-responsabilitatea.
Oamenii de afaceri români care s-au hotărât să devină oligarhi au făcut
acest pas (separându-se astfel de lumea celorlalţi oameni de afaceri) pentru
a putea domina politica fără a se supune regulilor şi responsabilităţilor ei.
Nu doar setea de putere (deşi şi ea), nu doar lăcomia de bani uşori (deşi şi
ea), nu doar dorinţa de a scăpa indemni justiţiei (deşi, fireşte, şi ea), ci, în
primul rând, dorinţa de a putea întreprinde orice fără a trebui să se supună
vreunei responsabilităţi oarecare. Pe scurt, a fi monarh, dar fără servituţile
monarhiei.
Oligarhul român a încetat să mai fie un simplu de om de afaceri în două
etape: în prima etapă, atunci când a încercat să facă bani mai mulţi decât
colegii săi, simplii oameni de afaceri, folosindu-se de o relaţie privilegiată
stabilă cu statul. În a doua etapă, atunci când a încercat să se sustragă
responsabilităţilor care decurg din faptul de a fi cetăţean şi om de afaceri
direct prin controlul statului. Ceea ce i-a calificat pe câţiva oameni de
afaceri români avizi de putere şi bani să devină oligarhi în toată puterea
cuvântului a fost o lovitură de geniu: exercitarea unui control asupra
statului, lipsit de responsabilităţi, prin controlarea opiniei publice. Cum
opinia publică, în societăţile postmoderne, se formează aproape în
exclusivitate la televizor, ideea a fost de a controla din interior toată presa
de mare audienţă. Acest obiectiv nu putea fi atins fără cartelarea câtorva
oligarhi puternici (scuzaţi pleonasmul!). La noi, inovaţia este dublă:
oligarhii posedă toate televiziunile de rating; oligarhii sunt cartelaţi.
Teza mea este că, trecând prin etapa a doua, oligarhii români au încetat

322
de fapt să mai fie doar oligarhi – deoarece şi oligarhii evoluează pe o piaţă
concurenţială şi sub anumite constrângeri statale ori cezarice (vezi Rusia).
Ei aspiră, prin cartelare, să formeze o cupolă a oligarhilor care să joace
faţă de statul pe care doresc să îl controleze rolul unui adevărat stat
suprapus. Dominându-ne statul, oligarhii noştri vor să-şi constituie nu un
stat în stat, ci să se constituie într-un stat al statului.
O altă noutate este că, în 2009, fenomenul major de corupţie nu a mai
fost corupţia statului, ca în trecut, ci corupţia în presă. Iar corupţia nu s-a
făcut prin presiuni cu amănuntul, ca pe vremea guvernării Năstase, ci prin
cumpărare cu ridicata. Jurnaliştii-vedetă au fost cumpăraţi nu pe subiecte,
ci cu contractul, oferindu-li-se salarii pe care, în Occident, un jurnalist cu
prestaţia lor nu l-ar fi putut în nici un caz spera. Ca un mijloc de corupţie,
în presă s-a ajuns să se câştige mai bine decât în multinaţionalele cu profit.
În acest mod, „marii“ jurnalişti au făcut exact jocul oligarhilor cartelaţi,
fără să aibă (deloc) conştiinţa încărcată. În fond, dacă toată lumea „bună“ o
face, de ce să te ruşinezi că o faci şi tu? În acest mod, corupţia presei a fost
perfectă. Prin coruperea vârfurilor presei, a fost corupt întreg mediul presei
şi, odată cu el, s-a degradat media prestaţiei jurnalistului standard. Ca
urmare, standardele actului jurnalistic s-au prăbuşit. Prin partizanat,
măsluirea informaţiilor, ton insalubru şi abandonul oricărui criteriu moral,
o mână de jurnalişti corupţi, care câştigă pe oră mai mult decât un
antreprenor cinstit într-o zi, a reuşit să distrugă în mai puţin de doi ani
credibilitatea întregii prese din România.
Astfel că, după ce a reuşit performanţa de a transforma cel mai util şi
rapid mijloc de informare în masă, televiziunea de ştiri, într-un perfid
mijloc de dezinformare în masă, cartelului oligarhilor i-a mai reuşit o
distorsiune majoră în rolul tradiţional democratic al presei: din aliatul cel
mai de nădejde al cetăţeanului, atunci când e vorba de supravegheat lumea
politicii, presa noastră a devenit cel mai redutabil instrument de
compromitere şi distrugere a adversarilor politici. Cum se ştie, de dragul
libertăţii de exprimare, într-un stat democratic, presa se bucură de
privilegiul de a fi singura putere necontrolată de o alta. Ea nu poate fi
controlată decât din interior, de ea însăşi, sau de opinia publică, prin rating
ori tiraj. Ei bine, şi acest lucru a fost speculat în folosul lor de către cartelul
oligarhilor: căci, interiorul presei fiind controlat de ei, iar pierderile fiind
suportate din motive politice tot de ei, presa a putut fi sustrasă, astfel,
oricărui control cetăţenesc. Rezultatul este că cetăţeanul nu poate nimic în

323
faţa presei, în timp ce presa poate face orice din orice cetăţean, fără vreo
responsabilitate şi în dispreţul oricărei sancţiuni legale. Alături de
prăbuşirea credibilităţii presei, anul 2009 a înregistrat şi neputinţa CNA de
a echilibra distorsiunile şi falsurile introduse cu intenţie în emisiunile
televiziunilor zise de ştiri. Sancţiunile şi amenzile nu au folosit la nimic: s-
a dovedit că în televiziunile cartelizate de oligarhi adevărul şi morala nu
valorează în ochii jurnaliştilor lor nimic, voinţa patronilor cumpărând şi
răscumpărând tot.
(7 ianuarie 2010)

III. Consolidarea Noii Alianţe

Coruperea din interior a presei a fost al treilea eveniment major al anului
2009, după succesul coaliţiei mediatice anti-Băsescu şi după fenomenul
cartelării oligarhilor în vederea dominării statului – nu din interior, după
metoda tradiţională, ci făcând totul pentru a se sustrage cadrului oferit de
el, în tentativa de a se impune lumii politice şi justiţiei nu atât ca un stat în
stat (metoda tradiţională), cât mai degrabă ca un stat peste stat ori, mai
bine, ca un stat al statului. E limpede ca aceste trei evenimente fac sistem:
fără cartelarea oligarhilor şi în absenţa coruperii din interior a presei,
formidabilul succes mediatic al coaliţiei anti-Băsescu nu ar fi fost cu
putinţă. Pe de altă parte, între cele trei evenimente există o deosebire
importantă: coruperea din interior a presei şi cartelarea oligarhilor sunt
fenomene de sistem; coaliţia anti-Băsescu este conjuncturală. Ceea ce
înseamnă că transformarea presei în instrument al oligarhilor cu
consimţământul cointeresat al jurnaliştilor şi cartelarea oligarhilor în
vederea subordonării statului şi sustragerii oricărui control public vor
continua să existe şi în absenţa ţintei „Băsescu“. Ţinta „Băsescu“ i-a
coagulat, pentru că erijarea lui Traian Băsescu în adversar al „sistemului
ticăloşit“, din care provenea, reprezenta o anomalie care trebuia curmată;
iar acţiunea sa împotriva lor le-a justificat acestora nu doar ura, ci şi
construcţia cartelului, şi opţiunea pentru a acţiona prin coruperea din
interior a presei, şi ideea mobilizării publice a urii, şi iniţiativele mai puţin
vizibile legate de introducerea aceluiaşi tip de corupţie ca în presă şi în
justiţie (un fenomen care, dacă nu va fi ferm contracarat prin numirea ori
alegerea unor magistraţi necorupţi în poziţii cheie, va deveni cu siguranţă
evenimentul major al anului 2010).

324
 Din punct de vedere politic, reacţia oligarhilor la ameninţarea „Băsescu“
a fost inteligentă şi eficace. În cultura politică a răului, cartelul a inovat şi a
creat precedenţă. Victimele sunt, în mod previzibil, trei. (a) Presa, care, în
ansamblul ei, va suferi tratamentul pe care l-au suferit deja instrumentele
de presă cele mai uzate şi compromise (Ziua, Gardianul, Cotidianul etc.),
călcarea în picioare şi, după stoarcerea ultimului dram de credibilitate,
aruncarea la coş. (b) Lumea politicii, a cărei maturizare prin competiţie
democratică a fost blocată indefinit de acţiunea conjugată a oligarhilor care
posedă partide (ori a baronilor care federează partide) şi a presei cartelate,
care face selecţia politicienilor apţi să apară pe sticlă în funcţie de
conformismul acestora şi de cotizaţia de consultanţă virată în cont. (c)
Relaţia normală dintre instituţii, care rămâne blocată în aranjamentele
para- ori non-constituţionale, aranjamente care inhibă orice evoluţie spre o
societate decentă.
Ca mecanism de apărare faţă de încercările de a reforma sistemul,
cartelarea va supravieţui eventualei destrămări a actualului triumvirat. Ea
constituie o reacţie de sistem şi trebuie înţeleasă dincolo de persoane. Ca
reacţie de sistem, ea este mai nocivă pentru statul de drept decât oricare
dintre ilegalităţile ori abuzurile comise de fiecare dintre oligarhi în parte şi,
odată pusă în mişcare, îşi va putea schimba compoziţia, dar îşi va păstra
dispozitivele de putere. Dovadă că, deşi înfrântă în alegeri, coaliţia anti-
Băsescu continuă atât mediatic, cât şi politic. Continuarea ei mediatică
implică menţinerea aranjamentului patronal care a condus la coruperea din
interior a presei. Continuarea ei politică implică menţinerea şi consolidarea
alianţei dintre partidele prin care se exprimă dispozitivul politic de putere
al cartelului de oligarhi: PSD+PC şi PNL.62
Consolidarea alianţei dintre PSD+PC şi PNL reprezintă al patrulea
eveniment major al anului 2009. Noutatea acestei alianţe, care şi-a arătat şi
înainte de 2009 roadele (majoritatea ascunsă a Guvernului Tăriceanu II,
nucleul dur al suspendării preşedintelui etc.), este că funcţionează
transversal. Când unul dintre partidele acestei alianţe este la guvernare,
celălalt îl sprijină din opoziţie. Când ambele sunt în opoziţie, diferenţele de
opţiuni ideologice ori economice dispar, lăsând în loc o remarcabilă
eficacitate de asediu. Deşi totul le desparte (ideologie, tradiţie, trecut,
afilieri, opţiuni economice, electorate etc.), PSD+PC şi PNL acţionează şi
reacţionează disciplinat, într-o ţară în care indisciplina este endemică.
Dacă alianţa acestor partide e atât de strânsă politic, este, fireşte, pentru că

325
e sudată de interese economice cel puţin la fel de puternice. Acesta e
motivul clasic. Mai există însă un motiv, care conferă şi noutatea alianţei
PSD+PC şi PNL: cartelarea oligarhilor. Alianţa poate fi puternică în pofida
transversalităţii sale multiple pentru că ea reflectă, la nivel politic,
cartelarea oligarhilor comuni. Ceea ce vedem, aşadar, nu este o alianţă
politică clasică, ci ectoplasma politică a unui cartel oligarhic. De aici forţa,
elasticitatea, duritatea. Prin unitatea cartelului, alianţa e ţinută laolaltă de
existenţa unui adversar comun, pe care interesele politice şi economice îl
identifică ca duşman, iar presa cartelată îl construieşte ca duşman al
tuturor. Presa e instrumentul prin care politicienii alianţei disciplinează
spaţiul public şi mijlocul prin care sunt, la rândul lor, disciplinaţi. O soluţie
perfectă, deşi monstruoasă, care funcţionează fără fisură, deşi e contra
naturii.
Aceasta este veritabila moştenire a anului 2009.
(14 ianuarie 2010)

87. JUSTIŢIA DE LA NOI (NU A NOASTRĂ)

„Din perspectiva unui om simplu, eu, în România, nu aş vrea să am un
proces“ – aceste cuvinte aparţin unui judecător român, cu grad de Curte de
Apel, care este şi preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din
România. Dacă un judecător, şi responsabil, şi cu responsabilităţi, poate
distinge între un „om simplu“ şi un om din sistem atunci când vorbeşte de
actul de justiţie, înseamnă că justiţia română este un eşec.
Orice om simplu care a avut de-a face cu justiţia română ştie pe pielea
lui trei lucruri: că procesele costă prea mult, că durează disproporţionat de
mult şi că rezultatele lor sunt nesigure. Asta înseamnă că justiţia e scumpă,
indiferent de rezultat; că durează mult şi când durează puţin; iar când se
ajunge la o decizie definitivă, aceasta se aplică imediat numai când e în
defavoarea cetăţeanului şi se aplică dilatat ori aleatoriu când e în favoarea
lui – definitiv înseamnă, în sistemul nostru judiciar, fie indefinit, fie slab
definit, fie în orice fel definit.
Sistemul de justiţie al unei ţări este promisiunea că atunci când va fi
nedreptăţit cel mai neajutorat dintre cetăţeni există pentru el o cale de a-şi
face dreptate, care să nu fie arbitrară şi care să nu poată fi nesocotită de cei
care l-au nedreptăţit. Justiţia se asociază în mod natural cu accesibilitatea

326
actului de justiţie, cu generalitatea soluţiilor date, cu durabilitatea şi cu
recunoaşterea lor socială. Fără posibilitatea de a recurge la ea, justiţia e
inaccesibilă; fără soluţii generale, e inutilizabilă; fără soluţii durabile, e
inutilă; iar fără recunoaşterea soluţiilor ei, e de prisos.
Prin faptul că este şi inaccesibilă, şi inutilizabilă, justiţia la care avem
acces în statul ai cărui cetăţeni suntem funcţionează ca un sistem legal de
inechitate. O justiţie care fie nu produce dreptate, fie o produce fără să o
aplice, fie o distribuie aleatoriu, fie o acordă după criteriul puterii este o
justiţie de castă, care, în mod paradoxal, funcţionează după modelul
justiţiei de clasă. Justiţia de clasă, după cum se ştie, folosea tribunale
extraordinare, pe care constituţiile democratice le interzic (inclusiv a
noastră). Fireşte, la noi nu există tribunale extraordinare. Dar când justiţia
nu se aplică la fel în toate tribunalele care o administrează,
comportamentul fiecărui tribunal obişnuit, faţă de legea ordinară, tinde să
semene cu unul de tribunal extraordinar. Efectul asupra cetăţenilor este
demoralizant, căci principiul democraţiei constă în uniformitatea
drepturilor şi inexistenţa privilegiilor, iar cetăţenii se aşteaptă ca diferenţa
de statut social să nu creeze, în justiţie, o diferenţă de statut legal. Din
păcate, în mod inevitabil, justiţia care funcţionează ca o justiţie de castă
creează privilegii şi administrează inegalităţi.
Ceea ce vreau să spun este că o justiţie care funcţionează ca un sistem
legal de administrare a inechităţii (indiferent că distribuirea inechităţii e
interesată ori aleatorie) seamănă mult mai mult cu justiţia comunistă decât
cu democraţia, chiar dacă nimic din ideologia comunistă nu colorează
injustiţia. Nedreptatea este de acelaşi tip, chiar dacă sistemul instituţional
al nedreptăţii diferă.
Aceasta este teoria. Fireşte, nu este în întregime aşa şi nici nu se
întâmplă aşa întotdeauna. Dar în sistemele complexe regula oferă doar
cadrul identităţii sistemului, definiţia sa fiind furnizată de excepţiile
specifice. Or, specificul justiţiei noastre constă în faptul că fiecare tribunal
ordinar se comportă, prin lipsa de uniformitate a soluţiilor, ca un tribunal
extraordinar, ceea ce face, cum am spus, ca justiţia românească să
funcţioneze ca un sistem legal de administrare a inechităţii.
Cazurile nu sunt toate dramatice, dar toate sunt, pentru timpul şi
buzunarul cetăţeanului, usturătoare. În ce mă priveşte, aproape toate
contactele mele cu justiţia, atunci când am solicitat o reparaţie legală, au
fost eşecuri costisitoare. Exemplul cel mai grăitor mi-a fost oferit de

327
următoarea experienţă. În anul 2001, deputatul PRM Daniela Buruiană a
afirmat despre Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi despre mine că am vândut
în Germania dosare de la CNSAS şi că suntem agenţi ai unor servicii de
informaţii ostile României. Ambele afirmaţii sunt demonstrabil false,
constituind, deci, infracţiunea de calomnie. Ca să evităm riscul de a fi
blocaţi de refuzul ridicării imunităţii parlamentare, am dat-o în judecată în
civil. Un generos prieten avocat a acceptat să ne susţină cazul în justiţie.
Am plătit 10% din daunele cerute. Au urmat opt ani de judecată bezmetică
şi dezordonată, în care banii se cheltuiau, iar reparaţia morală era tot mai
îndepărtată. Într-o speţă simplă, în totalul dispreţ al bunului-simţ şi al ideii
de justiţie, s-a intrat într-un ciclu infernal: ni se dădea dreptate în primele
două instanţe, eram retrimişi la fond de către Curtea de Apel. Acest ciclu
s-a repetat de trei ori în opt ani. În tot acest timp, injuriile la adresa noastră
ale dnei deputat PRM, care îndeplinea şi funcţiile de vicepreşedinte al
Comisiilor de control parlamentar asupra SRI şi SIE (alternativ), continuau
nestingherite. În cele din urmă, dna deputat nu a mai fost deputat şi nici
vicepreşedinte al Comisiilor de control parlamentar asupra SRI şi SIE nu a
mai fost. Tot atunci, coincidenţă!, a pierdut şi procesul. Ca urmare,
instanţa a fixat o despăgubire. Definitivă. Au trecut de atunci un an şi încă
o jumătate. Sentinţa, deşi obligatorie, nu a fost executată. Noi, cei care am
fost calomniaţi, am rămas şi cu banii luaţi, şi cu nervii tocaţi, şi cu
imaginea terfelită, şi cu timpul furat. Iar calomniatorul, cu ajutorul justiţiei,
a triumfat. Toate declaraţiile sale au primit o largă publicitate din partea
presei. Anunţul nostru că justiţia ne-a dat dreptate (e drept, după opt ani…)
a trecut neobservat.
Aşa se face dreptate în România.
Deci teoria care spune că „În România, nu există justiţie; iar când există,
e inaccesibilă; dacă totuşi e accesibilă, e inutilizabilă; iar când e utilizabilă,
e inutilă; în fine, când nu e inutilă, e neputincioasă“, din păcate, se aplică.
(28 ianuarie 2010)

88. IARNA NETREBNICIEI NOASTRE

Un vers celebru din Richard al III-lea de Shakespeare (făcut şi mai faimos
de titlul unui roman al lui John Steinbeck, The Winter of Our Discontent)
clamează: „Now is the winter of our discontent made summer by this sun

328
of York“ – „Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat, prin soarele lui York,
în plină vară“. Datorită sonorităţii contagioase a cuvintelor „iarna vrajbei
noastre“, această frază ne vine deseori pe buze, când e vorba de o ceartă.
Dar nu o folosim în sensul propriu, căci o reducem la conflict, în timp ce la
Shakespeare accentul cade pe depăşirea lui. Nouă ne îngheaţă vorba pe
buze, pentru că dintre noi nu se iveşte niciodată un York care să schimbe
iarna (nemulţumirii) în vară (a mulţumirii). Cum ni s-a spus (ca să ne
ducem la plimbare), şi am făcut haz de asta, „iarna nu-i ca vara“…
În fiecare iarnă, noi recădem automat în vrajbă unii cu alţii şi
redescoperim pe pielea noastră, a câta oară, că vrajba este la propriu o
iarnă. Două lucruri ni se întâmplă mereu: vine îngheţul, iar îngheţul ne
distruge drumurile; vine zăpada, iar zăpada le blochează. Poate că asta li se
întâmplă, mereu, şi altora. Dar nouă ni se întâmplă într-un fel care
combină, spre paguba noastră vertiginoasă, neajunsul obiectiv cu
netrebnicia subiectivă. De pildă, ca să scăpăm de zăpadă, avem trei soluţii
la îndemână: plugurile, pentru a degaja străzile; chimicalele, pentru a
împiedica formarea gheţii; deszăpezirea, pentru a înlătura nămeţii. Prin
felul brutal şi neglijent în care sunt puse la lucru plugurile, se obţine,
dincolo de eliberarea arterelor principale, următorul brelan de efecte: se
ciobeşte asfaltul şi se zdrelesc marcajele în relief; se blochează trotuarele,
parcările şi staţiile de autobuz; se astupă (ori îngustează dramatic) intrările
în străzile mici. Efecte neintenţionate, desigur, dar durabile şi care creează
probleme mai costisitoare şi mai greu de rezolvat, decât cele care au cauzat
intervenţia iniţială. La fel, chimicalele cu care sunt stropite drumurile îşi
ating scopul de a împiedica formarea gheţii; dar reuşesc şi să corodeze
asfaltul, contribuind, alături de ciclul infernal îngheţ-fisură-dezgheţ-fisură,
la distrugerea lui.
Deszăpezirea, aşa cum o practicăm noi, constituie însă cea mai sugestivă
piesă la dosarul specificului nostru naţional. Spre deosebire de efectele
secundare ale felului în care folosim plugul ori chimicalele, care vin doar
din neglijenţă ori incompetenţă, cele antrenate de deszăpezire provin din
abisalităţile firii noastre. Practicată fie cu lopata individuală, fie cu
scuipătorul motorizat, deszăpezirea noastră se face potrivit principiului:
muntele de zăpadă se mută de pe locul meu şi se pune pe locul tău. Astfel,
curăţenia noastră se face mereu în detrimentul altuia, şi pe seama lui. De
pildă, în parcările de bloc, cel care îşi deszăpezeşte maşina aruncă zăpada
în jurul maşinii vecinului. Cel care curăţă zăpada de pe trotuarul din faţa

329
casei lui o împinge pe trotuarul din dreptul vecinului. Iar când curăţirea e
simultană, ambii vecini aruncă zăpada în drum. Curtea se curăţă prin
invadarea trotuarului, trotuarul se curăţă prin invadarea străzii, strada mai
mare se curăţă prin invadarea străzii mai mici, parcarea de stradă se
degajează prin blocarea trotuarului, trotuarul se degajează prin blocarea
parcării, trecerea A se eliberează prin astuparea trecerii B, primul venit îl
blochează pe următorul, iar ultimul îi împroşcă pe toţi. Şi aşa mai departe.
Din acest motiv, în toate oraşele unde s-a întreprins ceva împotriva
înzăpezirii se pot vedea, pe toate arterele, munţi uriaşi de zăpadă
(îngheţată) care fie blochează ceva, fie astupă ceva, fie împiedică ceva.
Deszăpezirea unora s-a făcut prin înzăpezirea altora, potrivit principiului,
care la noi e specific naţional, al descurcăreţilor care îi încurcă pe toţi.
Principiul e mereu acelaşi: câştigă cine loveşte primul, pierde cine nu a
înşelat deja pe cineva. Premisa acestui tip de acţiune nu este sentimentul
încrederii, ci presentimentul înşelăciunii: se bazează nu pe identificarea
unor legături, ci pe dibuirea urgentă a mijlocului prin care să poţi înşela
primul pe oricine, ştiind că toţi vor încerca să te înşele, cu prima ocazie.
Toată strădania noastră, atunci când ne hotărâm să punem ordine în
lucrurile publice (prin curăţenie, prin deszăpezire etc.), pare să nu fie
niciodată îndreptată spre cooperarea cu semenii noştri, ci numai spre
identificarea rapidă a celui care poate fi imediat tras în piept, fără riscuri
prea mari. Acţiunea noastră socială funcţionează ca un joc de sumă nulă:
când cineva câştigă, altcineva, cu necesitate, trebuie să piardă.
Aţi recunoscut, fireşte, modelul acestui comportament: e principiul „dă-
te tu, ca să stau eu“ (formulat de Cezar Petrescu în romanul Întunecare).
Instinctiv, atunci când vrem să întreprindem ceva în spaţiul public,
recurgem la acest principiu. De aceea nu progresăm. Încă nu am descoperit
beneficiile cooperării. Am rămas blocaţi în paradigma improductivă a
concurenţei de sumă nulă.
(11 februarie 2010)

89. INSTITUŢIA INADECVĂRII LA OBIECT

În anii care au urmat Revoluţiei din 1989, eram sigur că răspunsul la
problemele noastre este unul singur şi că acesta este sigur: crearea de
instituţii noi. Tuturor lipsurilor şi neajunsurilor noastre, credeam, li se

330
poate da un răspuns adecvat şi complet în termeni instituţionali. Ceea ce
trebuia noi să facem era să creăm instituţii eficiente, imparţiale, aflate sub
autoritatea legii şi sub controlul cetăţeanului. A ne despărţi de statul
comunist însemna două lucruri: a-i combate ideologia (inclusiv a-i
condamna criminalii) şi a-i schimba instituţiile, cu unele liberale. Cum?
Părea simplu: în privinţa ideologiei, condamnând, moral, intelectual şi
penal comunismul; în privinţa reformei statului, imaginând şi scriind legi
inteligente. Cum instituţiile care ne interesau pe noi nu trebuiau inventate,
pentru că deja existau în Occident (unde funcţionau foarte bine), nouă ne
revenea sarcina de a le copia şi adapta (inteligent). În Occident lipseau
numai instituţiile legate de condamnarea şi memoria comunismului, dar şi
acestea puteau fi adaptate după cele privind condamnarea şi memoria
Holocaustului. Totul putea fi, la rigoare, copiat. Aveam pe cine copia
(Occidentul, pentru noi un model tradiţional), ştiam încotro ne îndreptăm
(Uniunea Europeană şi NATO): era, prin urmare, simplu. Ca să progresăm,
trebuia să facem instituţii noi, de la zero.
Cu abateri nesemnificative, aşa s-au şi petrecut lucrurile la noi. În
douăzeci de ani, ţara s-a umplut de instituii noi, create prin legi noi.
Fireşte, legile noi au fost imaginate de oameni vechi şi au fost făcute să
funcţioneze tot de oameni vechi, ceea ce era inevitabil: prăbuşirea unui
regim face caduce nişte instituţii, nu antrenează schimbarea în masă a
oamenilor. Instituţiile pot fi schimbate peste noapte; oamenii, nu. Se
schimbă aspiraţiile şi se reorientează oportunismele, fondul însă – „celula“
cum spunea Titu Maiorescu – , rămâne neschimbat.
Acest fond („celula“) a constituit şi limita teoriei în care crezusem la
începutul anilor ,90. Tranziţia ne-a făcut să descoperim două lucruri: în
ordinea teoriei, că instituţiile nu pot fi reduse la reguli de comportament,
deoarece comportamentele instituţionale sunt determinate de
comportamentele culturale, iar ceea ce produce o instituţie depinde de ceea
ce o reproduce, iar cele două lucruri, deşi nu sunt complet independente,
nu sunt identice. În ordine practică, ne-a arătat că durata tranziţiei e
determinată de decalajul dintre comportamentele sociale (induse prin
tradiţii care sunt incontrolabile, pentru că nu sunt codificabile) şi
comportamentele instituţionale (induse prin reguli care pot fi controlate,
pentru că sunt codificate voluntar). Lungimea tranziţiei demonstrează că
instinctele noastre sociale sunt slab influenţate de regulile de
comportament impuse prin reguli ori legi şi că, instinctiv, noi nu suntem

331
moralmente solidari cu legile noastre. Reglementările şi îndemnurile legale
sunt de multe ori contrazise de comportamentele sociale. Ţara legală,
asupra căreia putem acţiona prin legi, nu este aceeaşi cu ţara socială, pe
care nu o putem schimba prin legi.
Prin urmare, la noi, nici schimbarea, nici rezistenţa la schimbare nu au
fost în vreun fel speciale. Specială a fost, însă, lipsa de solidaritate a
„celulei“ faţă de schimbarea instituţională. În comportamentul ei
instituţional, „celula“ noastră e revoluţionară când trebuie să fie
conservatoare şi conservatoare când trebuie să fie revoluţionară – în
ambele cazuri pe chestiuni care nu sunt la obiect. E, vai, originală. Noi,
când trebuie să funcţionăm uniform, facem ce facem şi ne inventăm o
regulă individuală; dimpotrivă, când trebuie să fim inventivi, ne agăţăm de
regulile ştiute. Ţinem la schimbare, când ar trebui să păstrăm regula; şi ne
pasă numai de noi, când ar trebui să ne mobilizăm solidar. Încurcăm
categoriile, din două motive: pentru că suntem capricioşi şi pentru că
suntem lipsiţi de rigoare. Dar dintr-un unic motiv nu tragem consecinţele
acestui mod de a nu fi la obiect, de a nu fi „în cestiune“, de a divaga în
răspăr cu faptele: deşi suntem sentimentali (tot în contratimp şi, cumva,
fără a fi la obiect), nu dăm doi bani pe soarta, strădaniile şi părerile
aproapelui nostru. Nici când suntem în regulă, nu suntem cu adevărat „în
cestiune“. Şi reciproc. Ca individualişti, nu suntem suficient de individuali
pentru a fi cu adevărat autonomi. Dar, ca indivizi, suntem îndeajuns de
individualişti pentru a fi impredictibili şi asociali.
Aceste observaţii nu ţin de vreo teorie etnopsihologică: ele descriu un
comportament deopotrivă individualist şi asocial de care ne ciocnim la tot
pasul şi care nu este numai al altora, acei „unii“ de care ne separăm, ci este
al nostru, al tuturor. Felul asocial şi impredictibil în care conducem când
suntem şoferi este numai un exemplu. Regula, însă, şi adevărata noastră
problemă, este lipsa de respect (adică de solidaritate morală) faţă de toate
instituţiile pe care ni le facem singuri. Nu suntem moralmente solidari cu
ceea ce ne poate salva şi suntem fascinaţi de tot ceea ce ne destramă.
Singura instituţie naţională care pare a funcţiona perfect este instituţia
inadecvării la obiect. Nu suntem, cum reproşa Maiorescu, „în cestiune“.
(18 februarie 2010)

90. PSD, RADIOGRAFIA TUTUROR PARTIDELOR

332
Gândindu-mă care dintre lucrurile petrecute la congresul PSD a fost mai
important, mi-am dat seama că nu e uşor de ales. A fost, oare, mai
important consensul împotriva lui Mircea Geoană sau alegerea lui Victor
Ponta? Jocul de alianţe al baronilor sau vitalitatea politică a lui Ion Iliescu?
Absenţa totală a dezbaterii politice sau prezenţa halucinantă a vrăjitoarelor
la intrarea în sala de congres? Contrastul dintre ceea ce afişa fiecare din
candidaţi la suprafaţă şi ceea ce transpărea, în atitudinea lor, din raporturile
de forţă stabilite în culise? Să nu vi se pară frivol: în desfăşurarea
alegerilor PSD, absenţa dezbaterii politice şi prezenţa vrăjitoarelor face
sistem.
Într-un sens, tot congresul PSD a fost o farsă. Din punct de vedere
democratic, democratice nu au fost decât introducerea votului în urnă şi
numărătoarea voturilor: tot restul, adică dezbaterea, pledoariile şi formarea
liberă a opiniilor, a fost decis şi stabilit în culise. Cine crede că democraţia
înseamnă doar numărarea voturilor se înşală. Unde nu există opinii libere
nu există democraţie, chiar dacă sunt alegeri. Or, alegerile din PSD ne-au
reamintit în registru grotesc că democraţia presupune, ca un dat prealabil,
libertatea: libertatea dezbaterii, care presupune libertatea de conştiinţă,
care, la rândul ei, presupune libertatea faţă de interese. Mulţi caricaturişti
au reprezentat congresul PSD ca o competiţie între sforari şi o înfruntare
între marionete. Ideea de marionetă invalidează ideea de libertate: a alege
între o marionetă şi alta, prin votul unor grupuri care se raportează unele la
altele prin mecanismele sforarului tras pe sfoară NU înseamnă democraţie.
Seamănă doar cu democraţia, aşa cum viaţa noastră politică seamănă doar
cu o viaţă politică normală.
În alt sens, congresul PSD nu a fost doar o farsă, a fost şi o ilustrare pe
viu a ceea ce suntem fiecare dintre noi şi putem realiza toţi împreună, ca
societate. Poate nu toţi semănăm cu baronii lor: dar toţi ne lăsăm angrenaţi
în jocuri oarbe, de sumă nulă, cu rezultate de care ştim dinainte că sunt
proaste pentru toţi, lucru pe care îl acceptăm numai şi numai pentru că sunt
proaste şi pentru cei pe care îi detestăm. Cooperarea în vederea răului ne
iese perfect; competiţia în jurul binelui, nici când încercăm. De ce?
Răspunsul teologic e simplu – pentru că ura depăşeşte, la noi, compasiunea
– şi ne biruie răutatea. Răspunsul sociologic e complicat – în esenţă, ar fi
acela că instituţiile depind de oameni, iar oamenii nu dau doi bani pe
instituţii.
Ca regulă generală, noi credem că soluţia la problemele noastre stă în

333
câştigarea de drepturi. E fals. Obţinerea unui drept, la noi, înseamnă cel
mai adesea dobândirea unui acces privilegiat la o resursă a statului. Ceea
ce seamănă mai mult cu dobândirea unui privilegiu egoist, chiar dacă
subiectul privilegiului este un grup social, nu doar un individ. Obţinerea
unui drept, de aceea, nu este o soluţie: în condiţiile noastre, constituie mai
degrabă o agravare a problemei. Soluţia valabilă nu poate fi decât
dobândirea unei situaţii de drept, pentru un bine comun.
Marea miză a luptei din PSD era cine va ajunge să decidă administrarea
privilegiilor în interiorul partidului. Era o luptă între oameni care se
comportau ca nişte mari feudali medievali pe pământurile lor. Competitorii
nu se gândeau nici o clipă că puterea lor, în partid, nu poate fi decât
democratică şi că puterea democratică nu are decât o singură justificare,
serviciul ei public. Toţi acei feudali trufaşi, riguros toţi, sunt fie aleşi, fie
numiţi pe o durată limitată în anumite (înalte) servicii publice. Or, toţi se
comportă ca şi când ar aparţine nobilimii ereditare (înainte ca Revoluţia
Franceză să le fi decapitat, împreună cu capetele, privilegiile). Îşi
imaginează cineva PSD fără ubicuitatea intrigantă a unui X,
excentricităţile la limita penalului ale unui Y, autoritarismul unui Z ori
grosolănia mafiotă a unui ZZ? Nu dau nume, nu pentru că aceşti oameni
sunt uşor de recunoscut după atribute (sunt!), ci pentru că atitudinea lor
este generală şi fiecare om de partid aspiră să devină un astfel de om de
aparat: numele, prin urmare, nu adaugă nimic la profilul personajului, care
este o funcţie în cadrul modului de a se organiza al elitelor de pradă.
Atributele pot fi schimbat între X, Y, Z şi ZZ, dar ceea ce rămâne
neschimbat este conştiinţa apartenenţei la o castă a stăpânilor de partid, un
soi de nobleţe ereditară în PSD. Lozinca „Sunt mândru că sunt pesedist“,
atât de agitată la congres, înseamnă, de fapt: „Aspir să intru în casta
ereditară a partidului“. Prin fixitatea şi reproductibilitatea lor ca baroni,
aproape că am putea spune că aceşti oameni sunt funcţii de putere,
indefinit reproductibile în cadrul tipului de partid care este PSD (sau PNL
sau PDL sau etc.). Ideea că aceşti oameni sunt, etimologic vorbind,
„miniştri“, adică servitori în serviciu public (fie ca parlamentari, fie ca
primari, fie ca şefi de partid, fie ca şefi de consilii judeţene etc.), nici nu le
trece prin minte.
Concluzia mea este că, prin modul în care s-au desfăşurat, alegerile din
PSD au furnizat o radiografie ştiinţifică a sistemului de partide din
România, arătând că ele funcţionează ca nişte instrumente de exersare a

334
puterii, nu ca instrumente de servire a bunului public. În curând, vom
revedea aceleaşi scene la PNL, cu alte marionete la post, în luptă feroce
pentru aceleaşi posturi (în sistemul de partide). PDL urmează şi el. Prin
perfecţiunea radiografiei pe care singur şi-a făcut-o, PSD a reuşit să
demaşte toate partidele din România.
PS. Într-un text intitulat „Unde am ajuns?“, Dan Perjovschi scria că s-a
hotărât să plece din societatea civilă, deoarece legăturile dintre oameni
sunt complet viciate şi orice acţiune civică a ajuns să semene mai mult cu
o luptă între clici, decât cu o competiţie care are drept scop realizarea
binelui. Mă voi întoarce în societatea civilă, spunea el, „după ce ne
depunem toţi declaraţiile de interese“. Ca de obicei, Perjo a ţintit bine.
(25 februarie 2010)

91. AUTOPORTRET DE NAŢIUNE SUB FORMĂ DE GROAPĂ

Deşi iarna a trecut, problema gropilor ne îngroapă. Din două motive:
pentru că gropile sunt tot aici; şi pentru că motivul apariţiei lor nu va
dispărea odată cu astuparea lor (dacă şi când se va produce). Scriu acest
articol în încercarea de a reflecta la responsabilităţi şi la modul în care le
identificăm. M-am săturat să aud că „s-a întâmplat“, vreau să ştiu din
cauza cui s-a întâmplat.
Întrebat de presă de ce avem gropi, ministrul Berceanu a indicat trei
cauze şi trei vinovăţii, cu ponderile lor. (i) 40% din vină ar reveni
legislaţiei, care obligă achizitorul bugetar la contractarea celor mai ieftine
lucrări: „Se pun cele mai ieftine mixturi asfaltice. Fiind cele mai ieftine, se
ştie că sunt de cea mai de slabă calitate. Am vrut să fac altfel, dar nu s-a
putut“ (Berceanu). (ii) 20% din vină ar ţine de furtul din mixtură: stricând
compoziţia mixturii, calitatea asfaltului scade, uneori dramatic. (iii) În
fine, restul de 40% din vină cade în sarcina supraîncărcării camioanelor
(vara, sub presiunea greutăţii, mixtura se deformează plastic şi se
vălureşte; iarna, supra-apăsarea produce microfisuri, pe care alternanţa
îngheţ-dezgheţ le lărgeşte până devin gropi, care, la rândul lor, sunt
continuu lărgite prin trecerea maşinilor).
Primul vinovat ar fi legislaţia. Obiecţia imediată este următoarea: e
adevărat, contractantul bugetar este obligat să accepte oferta cea mai
ieftină, dar el are libertatea de a redacta un caiet de sarcini cu specificări de

335
calitate înalte (măcar normale). Legea nu te obligă să iei ce este mai ieftin,
ci ceea ce este mai ieftin la calitatea pe care singur ai specificat-o. Dacă
achizitorul nu a făcut bine specificările, el este vinovat în primul rând,
înaintea legislaţiei. A verificat cineva din presă specificările de calitate din
caietele de sarcini? Dacă da, nu ni s-a spus; dacă nu, plutim în vag.
Aceasta este prima observaţie. A doua este că serviciul achiziţionat trebuie
să fie protejat printr-o perioadă de garanţie, specificată în contract. Dacă
ministerul sau primăriile responsabile de asfaltări nu au prevăzut garanţie
când au contractat lucrările, e grav. Dacă au prevăzut garanţie, dar nu au
uzat de dreptul conferit de ea pentru a reclama calitatea scăzută a
lucrărilor, e la fel de grav. În ambele cazuri, două explicaţii: incompetenţă
şi/sau corupţie. Responsabilitatea, dacă asfaltatorul a înşelat fără să fie tras
de mânecă, este a achizitorului.
Concluzia acestei analize este că simplul enunţ „legislaţia e de vină“ nu
e suficient. Legea achiziţiilor publice nu te obligă să lucrezi cu cei mai
proşti asfaltatori, iar dacă totuşi ai avut ghinion să fii obligat să lucrezi cu
ei îi poţi oricând obliga la reparaţii, prin contract. Ca regulă generală, dacă
achizitorul şi-a făcut bine lecţiile (caiet de sarcini, contract asigurator) şi
este de bună-credinţă (adică urmăreşte respectarea riguroasă a clauzelor
contractuale), atunci asfaltatorul nu poate scăpa (prea uşor) de
responsabilitatea materială a lucrului făcut de mântuială. Există, prin
urmare, o modalitate relativ simplă de a stabili vinovăţiile concrete:
evaluarea caietului de sarcini; evaluarea contractului; evaluarea clauzei de
garanţie. Deci vina nu este atât a legislaţiei, cât a achizitorului.
Al doilea vinovat ar fi furtul. Furtul este un delict, nu e un fenomen al
naturii, ca îngheţul ori dezgheţul. El nu poate fi invocat pentru a înţelege
apariţia gropilor, ci numai pentru a acuza neglijenţa celor care
supraveghează lucrările. La incompetenţa tradusă prin lipsă de calitate
trebuie să adăugăm în chip agravant neglijenţa tradusă prin furt.
Recunoaşterea furtului poate fi în chip moral invocată numai în justiţie,
pentru a cere măsuri împotriva asfaltatorului care s-a angajat să facă un
asfalt de calitate, a fost plătit să îl facă, iar el s-a dovedit incapabil să-şi
supravegheze lucrătorii. Responsabil, dacă nu s-au luat măsuri împotriva
asfaltatorului care a trişat mixtura, este achizitorul public.
A treia vinovăţie este pusă de ministru în sarcina lăcomiei
transportatorilor, care supraîncarcă maşinile, ca să sporească fără costuri
suplimentare profitul. Problema reală, aici, nu este atât lăcomia, cât decizia

336
de a încălca legea. Legea spune că, la gabaritul X, e permisă o încărcare de
până la greutatea Y. Dacă supraîncărcarea poate fi invocată ca o cauză a
distrugerii pretimpurii a drumurilor, este pentru că şi ea, ca şi furtul din
mixtură, este endemică: e practicată, adică, de aproape toţi. Asta înseamnă
că, pentru mulţi dintre noi, una dintre opţiunile cele mai probabile, atunci
când avem de rezolvat o problemă, este încălcarea legii. Nu este însă
singurul aspect. Soluţia de a obţine o creştere a profitului prin
supraîncărcare trădează şi mentalitatea de a pune pe umerii altuia costurile
unei acţiuni din care tu obţii numai beneficii. Putem extrage de aici o
concluzie generală. Exploatarea sălbatică a bunurilor publice de către
(unii) cetăţeni ţine de două cauze: (a) prima opţiune a multora dintre noi,
atunci când avem de rezolvat ceva, este încălcarea regulii/legii; (b)
tendinţa noastră de a pune în cârca altora costurile acţiunilor al căror unic
beneficiar suntem doar noi.
Să nu ne plângem, aşadar, de gropi ca de un fenomen al naturii.
Responsabilii există, dar nici achizitorii publici, nici presa nu îi confruntă
nici legal, nici moral cu responsabilităţile lor. Marele lor alibi este
nepăsarea noastră şi confuzia între fapt şi fantasmă în căutarea adevărului.
Iar când toate acestea sunt spuse, ridicăm din umeri. Ce să facem, suntem
relativişti: ne acomodăm uşor cu responsabilităţile confuze şi ne epuizăm
sapient în sudalme uimitor de precise…
(4 martie 2010)

92. REQUIEM PENTRU ULTIMUL PARTID ISTORIC

Congresul PNL a confirmat instalarea temeinică şi a acestui partid în
logica partidului-politic-românesc-care-mimează-democraţia-occidentală.
În mod grotesc, prefăcându-se că sunt democraţi şi că vor să cunoască
voinţa partidului, câţiva puternici lideri liberali au organizat un congres cu
unicul scop de a se descotorosi de adversarii din conducere şi de a se
realege fără concurenţi. Liberalii au organizat alegeri prefăcându-se că
aleg, s-au perindat pe la tribună prefăcându-se că dezbat, au depus
candidaturi prefăcându-se că le iau în serios. Pe scurt, liberalii s-au
prefăcut că sunt liberali. Scopul congresului a fost întărirea puterii unui
singur om. Câştigătorul ştia că va câştiga. În mod cinic, acesta a şi dat
procentul cu care va fi ales, o zi înaintea congresului. Aşa farsă nu s-a

337
pomenit nici la PSD.
Felul în care Crin Antonescu şi-a organizat concentrarea puterii în
mâinile sale se află în strident contrast cu discursul său public. De ani de
zile, Crin Antonescu critică pătimaş „dictatura lui Traian Băsescu“. O
denunţă ca iminentă de doi ani şi o proclamă ca realizată de unul. A
câştigat şefia partidului în 2009 pe o platformă anti-Băsescu. Şi-a făcut
campania prezidenţială pe o platformă anti-Băsescu. Tot pe o platformă
anti-Băsescu a impus la alegerile din PNL metoda listei. Metoda listei este
ce poate fi mai neliberal. Ea spune, în principiu, următorul lucru: „Dacă
mă votaţi, mă votaţi cu tot ce vreau eu, fără să ştiţi dinainte ce vreau; iar
dacă nu mă votaţi, tot mă votaţi, pentru că adversarii mei fie nu vor putea
depune liste, fie nu vor întruni numărul necesar de voturi“. Nici
democratic nu sună prea bine inovaţia prin care Crin Antonescu şi-a
eliminat toţi adversarii şi, în acelaşi timp, a obţinut un control absolut
asupra partidului. Din punctul de vedere al puterii sale, desigur, manevra a
fost foarte isteaţă: nici un lider liberal nu a avut asupra partidului controlul
pe care îl are acum Crin Antonescu. În acest moment, PNL nu are un
preşedinte ales, are un preşedinte absolut.
Din punctul de vedere al pretenţiilor sale liberale şi democratice, însă,
manevra a fost un autodenunţ: ea l-a demascat pe Crin Antonescu drept
ceea ce criticii săi au spus dintotdeauna că este – un demagog superficial,
un politician lipsit de principii, ghidat numai de simţul puterii personale şi
complet ignorant în teorie liberală. Ca şi când nu ar fi dobândit în partidul
său o putere de care Traian Băsescu, probabil, nu s-a bucurat niciodată în
al său, Crin Antonescu continuă să denunţe metodele dictatoriale ale
acestuia şi nu osteneşte să se propună pe sine ca model de lider
democratic. La fel de demagogic în ce spune, ca şi în ce face, liderul
maxim liberal nu e tulburat de contradicţia în care s-a pus: el colindă în
continuare televiziunile cu vestea că dictatura lui Băsescu e intolerabilă şi
că trăim ca în Belarus. Ce ar mai putea urma? Fie dezastrul, cu Băsescu;
fie salvarea, dacă îl sprijinim necondiţionat pe Crin. Acum, că şi-a făcut
mâna pe partid, Antonescu poate trece liniştit şi la ţară. Ideea de bază este
să îl votăm: dar nu oricum, ci necondiţionat; şi nu doar necondiţionat, ci în
alb. Adică pe listă. Cam aşa arată spiritul democratic al lui Crin
Antonescu, ca opus spiritului dictatorial al lui Traian Băsescu.
Caracterul de farsă demagogică a congresului PNL depăşeşte însă cu
mult problema persoanei lui Crin Antonescu. Drama este a Partidului

338
Naţional Liberal. Miracolul românesc, după 1989, nu a fost venirea la
putere a societăţii civile, cum s-a întâmplat în celelalte ţări ex-comuniste.
Nu avea de unde, pentru că societate civilă românească, pur şi simplu, nu
exista. Miracolul a constat din renaşterea partidelor istorice, fenomen unic
în toată Europa centrală şi de est. Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat din România au renăscut din
propria lor cenuşă (adică din sutele de ani de puşcărie îndurate de membrii
lor în perioada comunistă). Contra-miracolul a constat în convertirea lor, în
mai puţin de un deceniu, la logica partidului-politic-românesc-de-extracţie-
comunistă-care-mimează-democraţia-occidentală. Partidul Social
Democrat din România a dispărut primul, vândut de liderul său fostului
partid comunist, care voia nu să se convertească la social-democraţie, ci să
se ascundă în spatele numelui unui adevărat partid social-democrat. Apoi,
la zece ani de la renaştere, a dispărut din viaţa politică şi Partidul Naţional
Ţărănesc, prin alegeri.
Singurul supravieţuitor al dezastrului CDR din 2000 a fost Partidul
Naţional Liberal. Prin construcţia politică a Alianţei Dreptate şi Adevăr, în
2004, păruse că PNL a reuşit să convertească aşchiile desprinse din FSN la
stilul de a face politică al unui partid istoric. Într-adevăr, Partidul
Democrat, probabil sub influenţa lui Traian Băsescu, a evoluat spre
dreapta, tinzând cu timpul să ocupe poziţia pe care o ocupase în anii ,90
PNL. În mod straniu, odată ajuns la guvernare, PNL a avut o evoluţie
inversă. Sub şefia lui Călin Popescu-Tăriceanu, dar ca urmare, probabil, a
identificării partidului cu interesele lui Dinu Patriciu, PNL a ajuns să
semene tot mai mult cu PSD, făcând lucruri pe care partidele de extracţie
comunistă le fac şi pe care nici măcar PSD nu le făcuse (de pildă, epurarea
foştilor lideri ai partidului; eliminarea facţiunilor; reducerea conducerii la
un nucleu dur de lideri obedienţi faţă de Marele Sponsor). PNL a guvernat
cu sprijinul PSD, l-a suspendat pe preşedinte împreună cu PSD, a făcut
campania electorală împreună cu PSD, a sprijinit candidatul PSD la
preşedinţie, nu admite să guverneze decât cu PSD. S-ar părea că visul PNL
este să devină un PSD mai de salon: un PSD al oamenilor mai drăguţi, mai
manieraţi, mai cultivaţi, mai călduţi.
Soarta partidelor istorice, după renaşterea lor neaşteptată, a fost tristă.
Dacă PNŢ a dispărut prin alegeri, iar PSDR s-a dizolvat în PSD prin
trădare, PNL tinde să se dizolve în PSD prin emulaţie, leadership similar şi
convergenţă de interese. Altfel spus, partidele istorice mor acum, definitiv,

339
de moartea a doua. Ce destin! Destinul lor, orice am crede despre ele, e
deja parte din trupul cu care ne-am făcut istoria. Singurul pe care îl avem
şi cel cu care, oricum ar fi, va trebui să o străbatem.
(13 martie 2010)

93. PE UMERII CUI STĂ SALVAREA

Societăţile sunt organisme complexe, care asigură supravieţuirea
comunităţilor pe care le conţin prin adoptarea unor strategii deopotrivă
imprevizibile şi impredictibile. Pentru supravieţuirea pe timp de război, a
rămas faimoasă vorba lui Winston Churchill, care era un cuvânt de omagiu
şi de adâncă recunoştinţă: „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de
mult, atâtor de puţini“ – se referea la piloţii care au câştigat bătălia pentru
Anglia. Atunci o mână de oameni a dejucat planurile naziste de a face
posibilă invadarea Marii Britanii prin ocuparea spaţiului ei aerian.
Această vorbă – „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult,
atâtor de puţini“ – reprezintă cea mai bună formulare a principiului de care
vreau să vorbesc în acest articol. Acest principiu spune că societăţile care
reuşesc să supravieţuiască în istorie sunt numai acelea care au putut
dezvolta, întreţine şi diversifica în sânul lor segmente sociale capabile să
facă faţă unei game foarte variate de provocări, pericole, catastrofe etc.
Nimeni, nici cei mai buni strategi militari, nu ar fi putut bănui că soarta
Angliei şi, de fapt, a întregii lumi libere, va depinde timp de mai multe luni
de o singură armă, aviaţia. Salvarea a stat pe umerii câtorva mii de oameni,
şi numai ai lor. Dacă societatea engleză nu ar fi dispus la momentul
potrivit de un segment profesional capabil să preia toată greutatea
războiului, totul ar fi fost pierdut (sau ar fi putut fi salvat într-o cu totul altă
manieră, cu costuri diferite, cu siguranţă mult mai mari).
Ideea este că supravieţuiesc timp îndelungat numai societăţile care
dispun în orice moment de numeroase şi variate resurse de salvare.
Problema este că, aşa cum provocările ori catastrofele nu pot fi prezise,
nici tipul de resursă de salvare de care va fi nevoie la un moment dat nu
poate fi prezis. Din acest motiv, o societate inteligentă va încuraja
dezvoltarea tuturor formelor imaginabile de resurse: nu se ştie niciodată
care anume va servi, în ceasul rău, drept singura resursă disponibilă de
salvare. Dimpotrivă, societăţile inepte îşi amputează singure bogăţia

340
naturală de resurse interne de supravieţuire, se simplifică la formule
monolitice, în numele cine ştie cărui ideal degenerat.
În Istoria românilor, Vlad Georgescu făcea observaţia că România a
căzut atât de jos în timpul dictaturii comuniste deoarece tocmai atunci,
prima oară în istoria ei, societatea românească s-a trezit complet lipsită de
personalităţile capabile să facă faţă provocărilor care, finalmente, ne-au
aruncat la coada lumii civilizate. Între resursele disponibile în societate nu
s-a găsit nici una capabilă să ne salveze. Cum s-a ajuns la aşa ceva?
Simplu: comuniştii au exterminat vechea elită intelectuală şi au distrus
sistematic şansele formării uneia noi. Societatea a fost pusă la teasc, până
n-a mai rămas din ea decât borhotul. N-a putut ieşi de aici, ani de-a rândul,
decât un singur vin: poşirca lichelelor de partid şi de stat, care ne-a
nenorocit durabil (şi încă o mai face).
În libertate, după 1990, societatea românească s-a îmbogăţit enorm în
posibilităţi de supravieţuire. În 1989, am fost salvaţi de o mână de oameni,
de toată mâna – un adevărat extract concentrat de societate românească:
fără curajul şi jertfa lor, am fi rămas şi dezonoraţi, şi înrobiţi. Apoi, în anii
’90, ne-am salvat prin câteva sute de reprezentanţi ai societăţii civile de
prin toată ţara şi prin câteva ziare libere: fără lupta lor împotriva regimului
Iliescu am fi fost azi, singuri, în afara Europei. Apoi alţii şi alţii, mai puţini
ori mai numeroşi, niciodată toţi ori cu toţii, au preluat sarcina salvării
noastre, a tuturor. România s-a salvat prin faptul că au existat mereu
segmente sociale ori profesionale vii şi dinamice, care au preluat, pentru
durate de timp variabile, sarcina menţinerii societăţii româneşti în stare de
funcţionare.
Nu am mai fost confruntaţi cu catastrofe, slavă Domnului. Dar, de un
timp, am ajuns într-un punct critic. Acest punct critic se numeşte: statul
falimentar şi caracatiţa mafiilor care îi controlează resursele. Mafia este
politică, este mediatică; atinge justiţia, străbate lumea afacerilor; deţine
organe de presă, închiriază jurnalişti; poate face legi ori le poate nesocoti,
cu legea în mână; mobilizează de partea ei partide; este capabilă să
suspende preşedinţi ori să scoată în afara legii instituţii; cu ajutorul
excepţiei de neconstituţionalitate poate anula orice iniţiativă de stăvilire a
corupţiei; poate face ca de corupţie să se ocupe chiar corupţii. Cazul
Cătălin Voicu rezumă perfect criza prin care trecem.
După părerea mea, pentru România, criza în care suntem instalaţi de
peste un deceniu este o criză ajunsă la metastază: fie scăpăm de ea, fie

341
scapă ea de noi. Parte din catastrofă este că, în acest moment, presa nu mai
constituie o resursă de salvare – cu concursul jurnaliştilor de talent, a fost
anihilată. Singura resursă de salvare disponibilă este acea parte din corpul
magistraţilor ce se opune deschis sistemului mafiotic care a metastazat
deja părţi însemnate din justiţie. În acest moment, lupta pentru salvarea
tuturor este dusă de foarte puţini, reprezentaţi acum de Uniunea Naţională
a Judecătorilor din România. Cu ei se joacă, împotriva restului sistemului,
principiul atât de emoţionant formulat de Churchill prin cuvintele –
„Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult, atâtor de puţini“. Dacă,
dar numai dacă vor reuşi…
(22 aprilie 2010)

94. FĂRĂDELEGILE COMISE CU LEGEA

Timp de douăzeci de ani, fărădelegea s-a făcut la noi prin încălcarea legii,
ceea ce, călcătorilor de lege, le-a creat o mulţime de probleme: orice ar fi
făcut, se aflau mereu în ofsaid, căci, odată legea încălcată, călcarea ei nu
mai putea fi ascunsă. Ca atare, făptaşii trebuiau să mituiască continuu, în
dreapta şi-n stânga, iar anii până la prescrierea faptei erau număraţi cu
anxietate, zi cu zi. Pentru ei, ideal ar fi fost ca legea să poată fi călcată fără
posibilitatea de a se constata încălcarea. Ori, măcar, fără posibilitatea de a
o reclama. În crearea acestui aranjament ideal, un ajutor neaşteptat a venit
din partea parlamentului, atunci când îndârjirea a 322 de parlamentari le-a
arătat tuturor infractorilor că se poate suspenda chiar şi un preşedinte fără a
avea nici cea mai mică urmă de temei legal. În acea zi, pe piaţa
fărădelegilor din România a apărut un nou mecanism de comitere şi dosire
a fărădelegii: legalizarea ei. Se legalizează fărădelegea, apoi se comite
legal. De ce să rişti să ajungi în faţa legii pentru un delict, când poţi să
scoţi în afara legii însăşi penalizarea delictului? De ce să stai sub
ameninţarea unei legi normale, când ai puterea de a face una strâmbă, care
nu-ţi mai penalizează delictele?
Omul care intenţionează să încalce legea, dacă se întâmplă să fie şi
puternic, are prin urmare la dispoziţie două soluţii: fie legalizarea
delictului, fie scoaterea în afara legii a instituţiei chemată să îl sancţioneze.
Folosirea legislativului pentru a vota legi strâmbe ori excepţii avantajoase
(dar vicioase) s-a dovedit, pentru infractorii noştri puternici, irezistibilă. Iar

342
când s-a văzut ce influenţă politică enormă a căpătat Curtea
Constituţională (ca urmare a conflictului permanent dintre guvern şi
preşedinţie), ideea de a scoate în afara legii instituţii întregi, invocând
excepţia de neconstituţionalitate, nu a mai apărut atât de scandaloasă, cum
ar fi apărut acum zece sau cincisprezece ani.
Pe scurt, în ultimii ani, de la fărădelegea prin încălcarea legii s-a trecut
la fărădelegea prin înlăturarea legii. Am păşit într-o nouă etapă. L-a
deranjat pe Dan Voiculescu CNSAS? Toată instituţia a fost scoasă în afara
legii. I-au deranjat pe judecătorii Curţii Constituţionale investigaţiile
Agenţiei Naţionale de Integritate? ANI e scoasă în afara legii. Vor câţiva
înalţi funcţionari să obţină o pensionare extrem de favorabilă, care să îi
privească numai pe ei? Se votează în parlament un amendament la o lege.
Vor parlamentarii sau magistraţii privilegii? Şi le votează singuri, în
virtutea dreptului care le-a fost acordat de lege. Doar că legea le conferea
dreptul de a legifera pentru alţii în vederea realizării binelui comun, în
timp ce ei s-au folosit de acest drept ca să legifereze excepţii în folosul lor
propriu. Legea le conferea un drept, care instituia o obligaţie, iar ei au uzat
de el ca de o şansă, care le oferea un privilegiu.
Fireşte, nu oricine poate vota legi ori dispune de deciziile Curţii
Constituţionale în interes propriu. Ca să faci asta, nu e suficient să
intenţionezi să încalci legea (condiţie necesară pentru a deveni un
infractor), trebuie să deţii şi o poziţie de privilegiu (în sensul definit mai
sus). Această deosebire face ca făptaşii români de azi să se împartă în mod
spontan în două categorii: cei care, din lipsă de influenţă, se resemnează să
comită fărădelegi în stil vechi (adică prin simpla încălcare a legii); şi cei
care, pentru că au influenţă şi putere, îşi pot pune fărădelegile la adăpostul
dezincriminării delictului (adică printr-o vicioasă distorsionare a înseşi
ideii de drept pozitiv). Cum spunea Ceauşescu (pe urmele lui Engels), s-a
trecut la o „nouă calitate“ – în cazul nostru „noua calitate“ constă în
trecerea de la fărădelegea făcută împotriva legii, la fărădelegea făcută chiar
cu legea.
Ca să se ajungă aici, nu doar făptaşii au trebuit să inoveze, a trebuit şi
conştiinţa publică să accepte. Din punctul meu de vedere, gravitatea nu
ţine atât de inventivitatea infractorilor (care, într-o lume a scelerateţei, e
normală), cât de pasivitatea opiniei publice, care s-a resemnat să accepte.63
Această resemnare e prevestitoare de lucruri (şi mai) rele. Ca de multe
ori în ultima vreme, mă întreb: cine mai rămâne să apere spaţiul public de

343
creşterea spectaculoasă a neruşinării, după ce televiziunile ne-au trădat, iar
opinia publică nu mai distinge inacceptabilul de acceptabil, ocupată cum e
cu ura dirijată prin televiziunile de ştiri?
(29 aprilie 2010)

95. ZGOMOTUL ŞI FURIA

Cu toată agitaţia reducerilor, a inepţiilor de comunicare ale guvernului şi
mobilizarea în vederea producerii unor mari mişcări de stradă, televiziunile
zise de ştiri au putut savura zilele acestea primele efecte victorioase ale
unui nou şi foarte sofisticat procedeu de dezinformare în masă, pe care îl
exersează de mai mult timp: blocarea minţilor oamenilor într-o buclă
emoţională obsesională. Numesc acest blocaj „închiderea minţii“.
Închiderea minţii înseamnă captivitatea inteligenţei într-o cuşcă a
obsesiilor şi certitudinilor obsesionale, cu un înalt potenţial emoţional.
Înseamnă îngenuncherea discernământului individual şi zăvorârea lui în
blocul prejudecăţilor (auto)induse. Înseamnă blocarea capacităţii naturale a
minţii de a primi informaţii noi şi intrarea capacităţii de a le prelucra
independent într-o stare de captivitate (auto)dirijată. Înseamnă aducerea
sensibilităţii individuale la o stare de dependenţă psihologică acută faţă de
nişte scheme stereotipe de reacţie. Înseamnă incapacitatea de a se raporta
critic la informaţiile care contrazic ori infirmă convingerile în numele
cărora a fost instaurată blocarea, convingeri care joacă rolul unui filtru de
identificare gregară. Închiderea minţii înseamnă autoblocarea inteligenţei
în peştera obscură a unor stereotipuri de reacţie care îngustează
sensibilitatea, deteriorează discernământul şi induc o psihologie a iritării,
instabilităţii şi recriminării, aflată sub presiunea obsesiilor conspiraţioniste
şi a complexului cetăţii asediate.
Ei bine, munca tenace de luni de zile a televiziunilor zise de ştiri a dat
roade: oriunde ne uităm putem constata efectele comportamentale ale
închiderii minţii publicului. Succesul de masă al procedeului nu poate fi
evaluat prin instrumente statistice curente, cum ar fi examinarea ratingului
anumitor emisiuni ori măsurarea audienţei generale a posturilor. Evaluarea
corectă trebuie să vizeze testarea opiniei publice. Opinia publică este mai
vastă decât audienţa şi are o importanţă politică infinit mai mare. De fapt,
relevanţă politică are numai opinia publică, nu ratingul şi nici audienţa. Or,

344
ceea ce am putut constata în ultimul timp, stând de vorbă cu tot felul de
oameni (şi de toată mâna), este că dezinformările şi manipulările
programatice practicate de luni de zile de televiziunile de ştiri au reuşit să
închidă etanş mintea publicului larg. Informaţiile alternative sunt respinse
cu furie, abaterile de la linia de gândire standard a (de)formatorilor de
opinie de la televiziuni sunt sancţionate sub stigmatul nimicitor de
„propagandă portocalie“, iar încercarea de a gândi pe cont propriu (adică
în afara liniei de partid a televiziunilor) este taxată ca orbire şi incapacitate
de a vedea realitatea.
Ceea ce este real, adevărul însuşi, pentru această nouă opinie publică
politică, este fixat de linia de gândire a televiziunilor de ştiri. Prin
mecanismele misterioase de formare a opiniei publice, dezinformările şi
manipulările acestora au trecut de la publicul telespectator la publicul larg.
Din dezinformat, publicul telespectator a devenit ascultător şi, în cele din
urmă, prin aservire, supus. Mintea lui a intrat în captivitate. El nu mai
poate distinge între adevăr şi fals, bine şi rău, decât în termenii impuşi de
manipulatorii care conduc talk-show-uri la televiziunile de ştiri. Drept
urmare, acţiunile sale vor fi cele induse, sugerate, propuse de marii
manipulatori care suflă replici şi (dez)informaţii în urechile moderatorilor
talk-show-urile de audienţă maximă. Fenomenul de captivitate care nu a
putut fi realizat înaintea alegerilor a fost, în fine, realizat acum. Publicul e
copt pentru a gândi la comandă şi a acţiona la termen. Ce se va face cu el,
depinde numai de agenda şi de planurile marilor manipulatori.
La închiderea minţii publicului s-a putut ajunge, fără să ne dăm seama
ce se întâmplă cu noi, prin proliferarea zgomotului de toate felurile:
informaţional, intelectual, sufletesc, fizic. Prin isterizare, mobilizare,
captivitate în formule sufleteşti inferioare. Să ne amintim că pregătirea
publicului pentru trimiterea la moarte a lui Socrate s-a făcut (şi) prin
zgomot: Platon notează că, atunci când Socrate vorbea, acuzatorii săi
„făceau zgomote“. Zgomotul de care vorbesc este, fireşte, fizic, dar
acţionează asupra sufletului precum o categorie morală negativă. Cum
funcţionează, deci, zgomotul?
(1) Zgomotul face imposibil consensul asupra faptelor. Scopul este ca
nimeni să nu mai fie capabil să decidă asupra unui punct de vedere prin
invocarea unui fapt acceptat de toată lumea. Trebuie ca nimeni să nu poată
recurge în mod independent la fapte. Trebuie ca faptele să nu poată
constitui o referinţă obiectivă a discuţiei. Trebuie ca faptele să nu mai aibă

345
prestigiul de fapt. Zgomotul aduce cu sine degradarea faptelor nude.
(2) Zgomotul transformă toate judecăţile în păreri şi face imposibilă
aducerea judecăţii competente în discuţia publică. Prin zgomot, părerea
specialiştilor este adusă la acelaşi nivel de (in)competenţă cu părerea
oricui. Obiectivitatea spaţiului public se bazează în mod esenţial pe
posibilitatea de a distinge între judecăţi întemeiate şi opinii neîntemeiate.
Or, când toate opiniile sunt făcute să apară ca fiind la fel de importante,
toate devin, inevitabil, la fel de neimportante. Prin reducerea tuturor
judecăţilor la păreri, zgomotul aduce cu sine degradarea spaţiului public şi,
cum existenţa democraţiei este strâns legată de existenţa spaţiului public,
de posibilitatea formării libere a unor opinii bine întemeiate, zgomotul
creează premisele surpării democraţiei.
(3) Zgomotul confundă laolaltă faptele cu interpretările şi expertiza cu
opiniile. El aduce cu sine degradarea ideii de expertiză şi devalorizarea
noţiunii de argument valabil.
(4) Pe de altă parte, zgomotul te identifică strâns cu opiniile tale, în aşa
fel încât să nu te mai poţi raporta critic la ele. Cu cât sunt mai sectare, cu
atât identificarea cu ele este mai nucleară. Ceea ce antrenează inevitabil
degradarea ideii de (auto)critică.
(5) În fine, zgomotul întreţine nervozitatea consumatorului de mass-
media.
Unde ne va duce tot acest zgomot? Evident, la escaladarea furiei.
Zgomotul şi furia. Apoi nebunia. Toate acestea pentru ca profiturile
televiziunilor de ştiri să crească, patronii lor să prospere, iar mercenarilor
care ne ard la foc mic să le crească lefurile.
(20 mai 2010)

96. ALUNECAREA SPRE VIOLENŢĂ

Sunt îngrozit de alunecarea spre violenţă o societăţii noastre. Încet, cu voia
majorităţii frustrate, care atât aşteaptă, să se lasă instigată, şi a minorităţii
care aţâţă cu cinism jarul, ne îndreptăm inexorabil spre zona în care nimeni
nu va mai putea controla nimic. Puţin contează că aţâţătorii vor deveni
imediat victime: răul făcut nu e răscumpărat de retribuţia aplicată câtorva
lichele. De răul care se face acum sufletelor noastre vom suferi ani de zile,
deoarece infecţia cu ură nu se vindecă decât ori prin căinţă, ori prin iubire.

346
Or, resursele noastre de căinţă sunt chiar mai mici decât resursele noastre
de iubire. Iar semenii noştri, în aşteptarea băii de violenţă, sorb şi absorb
hipnotizaţi numai informaţiile care le justifică setea de ea. Suntem deja
instalaţi într-un cerc vicios: cei care întreţin şi susţin violenţa îi neagă
existenţa; cei care avertizează împotriva ei sunt indicaţi drept propagatori
ai ei; adepţii violenţei se înmulţesc pe măsură ce denunţătorii ei devin mai
timoraţi; cu timpul, se impune un unic discurs: cel al urii, singurul declarat
ca normal; iar între timp violenţa dospeşte; tot mai mulţi oameni sunt
convertiţi la explicaţiile simple, bazate pe identificarea ţapului ispăşitor. În
mod previzibil, se intră incontrolabil în logica ucenicului vrăjitor, care
declanşează totul şi nu mai controlează nimic.
În acest mod, violenţa a devenit mediul aspiraţional pe care îl respirăm.
Pe nesimţite şi crezându-ne mereu buni, foarte buni, întotdeauna mai buni
decât alţii. Alibiul care ne-o face şi invizibilă, şi dezirabilă este
sentimentul triumfător că avem dreptate. Noi. Iar ceilalţi sunt nişte
nemernici, nişte năpârci ticăloase, nişte viermi. Pe certitudinea dreptăţii
noastre împotriva lor am ajuns să facem din spaţiul public un eşafodaj al
violenţei, căruia puţin îi lipseşte să se transforme într-un eşafod pur şi
simplu. Pentru cine? Pentru vinovaţi! Care vinovaţi? Nu e limpede?
Vinovaţii sunt zilnic livraţi publicului avid de certitudini prin intermediul
televiziunilor zise de ştiri. Tonul lor s-a agravat continuu în ultimele luni:
de la acuzator a trecut la necruţător; de la intransigent a trecut la
inchizitorial; iar de la nemilos a trecut la insolent. Această evoluţie nu
semnifică doar abandonarea normelor adresării civilizate; transmite
publicului, subliminal, sugestia că se poate trece fără sancţiuni de la
nesocotirea politeţii la adoptarea brutalităţii. Ideea aruncată publicului este
următoarea: „Iată că noi, televiziunile adevărului, am făcut pentru voi
primul pas: v-am demonstrat că, în dialogul cu năpârcile şi cu nemernicii,
se pot abandona fără urmări legale normele adresării civilizate; acum e
rândul vostru să faceţi următorul pas, să transformaţi brutalitatea noastră
verbală în brutalizarea lor fizică. Se poate, pentru că avem dreptate să-i
urâm. Încă un mic efort şi scăpăm fizic de ei“.
Credeţi că exagerez? Vă invit să constataţi procesul prin care dezbaterea
politică a fost pas cu pas redusă la o singură dimensiune: un rechizitoriu
din ce în ce mai vehement îndreptat împotriva unui singur grup politic. Nu
susţin că analiza acţiunii sale politice nu trebuie întreprinsă. Nici măcar nu
spun că, dacă ar fi făcută, nu ar duce la un asemenea rezultat. Ceea ce

347
susţin este că nu se face analiză, ci se confecţionează vrăjitoare în vederea
arderii lor pe rug. Răul nu stă în faptul că se vorbeşte despre acţiunile sale,
ci faptul că se instigă împotriva lui prin mijloacele clasice ale stigmatizării
şi desemnării ca victimă rituală. Tehnica este diabolizarea („Sunt mai răi
decât hienele!“), limbajul este demascarea („Din cauza lor nu avem ce
mânca!“), iar soluţia este eliminarea („Dacă scăpăm de ei, scăpăm de toate
problemele noastre!“). Aşa cum chiaburii erau denunţaţi pe vremea
tribunalelor poporului ca întruchipând lăcomia şi erau livraţi furiei
populare ca singură cauză a foametei şi sărăciei, aşa şi acest grup este
acum denunţat ca fiind, prin lăcomia şi neruşinarea lui animalică, la
originea reducerilor salariale. Acest grup politic este constant indicat ca
fiind unica sursă a problemelor noastre, inclusiv a tăierilor salariale.
Denunţarea lui a ieşit de mult din zona raţională a căutării cauzelor, a intrat
în zona religioasă a desemnării ţapului ispăşitor. Referitor la acest grup
politic, epitomizat prin preşedinte şi prin intelectualii lui, publicul e zilnic
bombardat cu câteva propoziţii simple, care nu sunt niciodată analizate, ci
sunt mereu reluate, ca un soi de mantre cu valoare autohipnotică. Or,
saturarea dezbaterii publice cu produsele toxice ale acestui mecanism
specific producerii sociale a fanatismului constituie, tehnic vorbind,
semnul cel mai îngrijorător al gradului de violenţă potenţială la care a
ajuns societatea noastră. Am putut fi aduşi în pragul recurgerii la violenţă,
cum suntem acum, prin intoxicarea controlată a minţilor noastre cu o ură
legitimă, o ură justificată, o ură dreaptă – asta ne spun televiziunile,
ziarele, oamenii politici, vecinii, că trebuie să punem capăt laşităţii şi să
trecem la fapte: să-i eliminăm, să-i distrugem pe cei care ne-au distrus.
Ura oamenilor vine din frica pe care marii manipulatori le-au indus-o: la
început, ura a fost frică; apoi frica a devenit ură. Azi totul e ură. Iar prima
violenţă constă în a refuza să-i recunoşti existenţa. Confiscaţi hipnotic în
propriul lor sentiment de dreptate şi îndreptăţire, cei mai mulţi nici nu o
mai văd: majoritatea pare interesată numai să câştige dreptul de a declanşa
ea prima violenţa. Ce mi se pare grav este că oamenii care vorbesc în
spaţiul public acceptă violenţa, dacă este îndreptată împotriva cui trebuie,
şi instigă la escaladarea ei, dacă astfel îşi pot atinge scopurile. Toate
virtuţile publice au devenit instrumentale: sunt bune, dacă îmi folosesc;
sunt rele, dacă nu îmi slujesc la nimic.
(3 iunie 2010)

348
 97. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

I. Ieşirea conflictelor politice din culise

Alegerile de la Curtea Constituţională au ţinut întreaga naţiune în priză.
Parlamentarii au votat până noaptea târziu şi, sub obiectivele lipsite de
obiectivitate ale camerelor de luat vederi ale televiziunilor care se prefac
că ne furnizează ştiri, s-au încăierat între ei în direct. Au făcut lucruri
incredibile: unii parlamentari i-au împiedicat pe alţii să voteze, făcând zid
viu în jurul tribunei cu urnele de vot, iar în cele din urmă cei mai energici
au tăiat firele de la microfoane, ca să nu mai poată vorbi nimeni. Or,
parlamentarii nu se dau în spectacol decât atunci când ceva le scapă de sub
control, iar miza este foarte mare. Ceea ce înseamnă următorul lucru:
Curtea Constituţională a devenit o miză încă mai mare decât aducerea în
captivitate politică a opiniei publice, obiectiv care a ocupat până acum tot
timpul parlamentarilor astuţioşi, împreună cu televiziunile aflate în slujba
partidelor pe care le promovează.
Cred că nimeni nu îşi mai aminteşte cum decurgeau numirile la Curtea
Constituţională acum cinci, zece sau cincisprezece ani. Emoţia era nulă,
pentru că miza era mică: în ciuda puterii potenţiale enorme a Curţii
Constituţionale, puterea ei reală era redusă, şi asta deoarece mecanismul
puterii funcţiona ca uns. Curtea Constituţională nu era chemată să tranşeze
nimic, pentru că toate înţelegerile politice între puteri se făceau în spatele
uşilor închise, prin consens. Puterile, chiar şi când se aflau în conflict
major, dispuneau de un arbitru, care nu era Curtea Constituţională. Ipoteza
mea este că acest arbitru de facto era chiar unul dintre actorii politici, dar
unul care avea asupra tuturor celorlalţi un ascendent moral şi politic
enorm. Toate conflictele se rezolvau în culise, prin şi sub autoritatea sa.
Evident, acest aranjament era para-constituţional. Or tocmai capacitatea
culiselor de a rezolva departe de ochii publicului conflictele dintre puteri le
permitea judecătorilor de la Curtea Constituţională să doarmă liniştiţi, într-
un peisaj constituţional bucolic. Învestiţi cu un mandat de inamovibilitate
de nouă ani, judecătorii de la Curtea Constituţională se mulţumeau să
arbitreze aparenţele.
Situaţia s-a schimbat radical atunci când puterile în stat nu şi-au mai
putut rezolva conflictele în culise. Prima expresie a existenţei unui conflict
irezolvabil între puteri, deja declanşat cu ferocitate în culisele puterii, a
fost suspendarea preşedintelui. Conflictul nu era de natură ideologică,

349
fireşte, dovadă că alianţa care a manevrat suspendarea preşedintelui a tăiat
în două coaliţia aflată la guvernare. Acest conflict a scos la iveală rolul
politic major jucat de acele personaje care, în toiul conflictului, au primit
numele de „moguli“ sau „oligarhi“ şi a adus în prim-plan Curtea
Constituţională. Aparent, Curtea Constituţională era chemată să
lămurească mecanismele de împărţire a puterii pe care Constituţia le lăsase
neclare. În fapt, Curtea Constituţională era chemată să le creeze.
Constituţia din 1992 lăsase neclare mecanismele de împărţire a puterii
între puterile din stat pentru că fusese gândită din perspectiva existenţei
unui consens asupra arbitrului, care, cum am sugerat mai sus, nu era nici
Constituţia, nici existenţa unui corp de reguli nescrise, nici principiul
abţinerii de la conflict: era posibilitatea existenţei unui arbitru recunoscut
de toţi – un pater familias al sistemului politic. Pentru oamenii de atunci,
acest rol era jucat, în mod evident, de Ion Iliescu. Mai târziu, Emil
Constantinescu a încercat să joace acelaşi rol: dovada că a reuşit este că
aproape toate conflictele de putere majore din timpul administraţiei sale au
fost rezolvate în culise (chiar şi dificila schimbare a prim-ministrului
Vasile). Opinia publică a aflat de aceste conflicte numai sub formă
distorsionată, în aşa fel încât să nu poată înţelege nici despre ce este vorba,
nici care e cu adevărat miza. Faptul că pentru rezolvarea acestor conflicte
era posibilă găsirea unui arbitru se datora existenţei unui consens
fundamental, realizat imediat după Revoluţie, între grupurile de interese
majore care îşi împărţeau avuţia ţării. Acest consens a durat timp de
cincisprezece ani şi a fost distrus de Traian Băsescu. Existenţa consensului
delimitează epoca Iliescu de epoca Băsescu (Constantinescu fiind un
episod al epocii Iliescu). Din punct de vedere constituţional, consensul a
făcut conflictele constituţionale inexistente, iar activitatea CCR nulă.
Dispariţia consensului, marcată prin coalizarea împotriva lui Traian
Băsescu a tuturor celor care au avut de pierdut prin sfărâmarea lui, a făcut
imposibilă găsirea unui nou arbitru recunoscut de toţi. Acesta este
momentul în care rolul pe care în epoca Iliescu îl jucase arbitrul
consensual este preluat de Curtea Constituţională.
Odată ieşiţi din epoca în care conflictele de putere majore au putut fi
arbitrate şi rezolvate prin aranjamente de culise complet invizibile, am
intrat fără să ştim prea bine ce ni se întâmplă în epoca înfruntării lor
directe, în spaţiul public. Noua realitate ne-a descumpănit, cu atât mai mult
cu cât din noul aranjament de instrumentare publică a conflictelor

350
subterane făceau parte şi televiziunile, şi o parte a presei scrise. Devenind
vizibile, conflictele aveau nevoie de autoritatea unui arbitru care, măcar
aparent, trebuia să fie situată deasupra jocurilor politice. Judecătorii
bucolici de la Curtea Constituţională păreau alegerea naturală: simbolic,
reprezentau Constituţia; legal, posedau autoritatea; politic, erau
manevrabili (deoarece toţi fuseseră numiţi după criterii politice). Mai
rămânea, ca necunoscută, conştiinţa lor – dar la noi conştiinţa nu a fost
niciodată o problemă. Erau, prin urmare, alegerea ideală. Prin voinţa
actorilor politici aflaţi în conflict, instanţa de arbitraj care înainte fusese
asigurată de figura cheie a unui pater familias al sistemului politic devine
acum Curtea Constituţională. Din acel moment, lupta politică s-a mutat în
interiorul Curţii Constituţionale şi, în mod previzibil, acolo va rămâne
până la schimbarea Constituţiei sau refacerea consensului.
Să nu ne arătăm, prin urmare, surprinşi: rolul lui de pater familias al
sistemului politic jucat de Ion Iliescu până în 2005 l-a luat acum arbitrajul
politic al Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională a devenit singurul
arbitru recunoscut al situaţiilor politice nearbitrabile. Cum le arbitrează şi
cum influenţează deciziile sale în mod decisiv societatea noastră, voi
încerca să analizez săptămâna viitoare.
(17 iunie 2010)

II. Monopolul politico-juridic

Spuneam săptămâna trecută că singurul arbitru recunoscut al situaţiilor
politice nearbitrabile a devenit Curtea Constituţională. S-a ajuns la această
situaţie prin forţa lucrurilor, dată de incapacitatea Constituţiei din 1992 de
a furniza mecanisme clare de tranşare a conflictelor între puterile
constituite, dar şi prin decizia actorilor combatanţi, care s-au dovedit
incapabili de a-şi gestiona conflictele, nesocotind, pe de o parte, criteriile
moderaţiei şi regula practică a abţinerii de la escaladarea conflictului (ceea
ce Edmund Burke numea equality of restraint) şi, pe de altă parte, prin
constatarea faptului că nu mai e posibilă realizarea unui consens asupra
arbitrului din spatele uşilor închise, pe care să-l accepte toţi (consens de
care am vorbit săptămâna trecută). Pentru că au dorit escaladarea
conflictului şi pentru că au vrut să triumfe fără rest asupra adversarului
(două trăsături detestabile), actorii combatanţi şi-au pus toată puterea
practică şi toată nădejdea politică în mâinile Curţii Constituţionale.

351
Rezultatul este intrarea în lumea politicii a caracterului discreţionar şi non-
negociabil al deciziilor Curţii. Dacă actorii politici au vrut să manipuleze
Curtea în folosul lor partizan, au reuşit, însă doar parţial. Ceea ce au reuşit
integral este să găsească lumii politice un stăpân: unul redutabil, care deşi
poate fi influenţat (prin politizarea Curţii), nu poate fi contrazis (deciziile
Curţii Constituţionale fiind definitive în sens absolut).
Curtea Constituţională a înţeles perfect şi ocazia oferită, şi noua putere
conferită. Şi a dovedit în scurt timp că îndrăzneşte în forţă acolo unde alte
puteri constituţionale s-au mulţumit să intervină timid. Nu doar că a
arbitrat între preşedinte şi premier, nu doar că a decis care abuz
parlamentar e „constituţional“ şi care nu, mai mult, Curtea Constituţională
a îndrăznit să desfiinţeze instituţii, ceea ce reprezintă o noutate absolută. Şi
nu orice fel de instituţii, ci instituţii ale statului care gestionau, în
beneficiul celor fără de putere (societatea), controlul averilor demnitarilor
şi memoria fărădelegilor fostei Securităţi. ANI şi CNSAS sunt două dintre
victimele Curţii Constituţionale, de care toată lumea avea nevoie şi pe
care, totuşi, nimeni nu le-a plâns. Faptul că parlamentul a acceptat,
preşedintele a înghiţit, societatea a tăcut, iar guvernul s-a acomodat
dovedeşte că nici o putere nu contestă în acest moment noul rol politic
discreţionar asumat de Curtea Constituţională. Teza mea este următoarea:
fireşte, accept pentru Curtea Constituţională rolul de cenzor al
constituţionalităţii legilor; dar mi se pare un abuz extinderea atribuţiilor
sale la cvasitotalitatea conflictelor politice, precum şi la hotărârea
drepturilor salariale ale anumitor categorii (privilegiate).
Desfiinţarea ANI prin decizia Curţii Constituţionale a fost un scandal.
Societatea s-a pliat, pentru că noi toţi trăim sub psihoza necesităţii de a
accepta fără crâcnire toate decretele Curţii. Scandalul desfiinţării ANI a
fost imediat transformat de parlamentari într-un abuz calificat, prin
modificarea legii de funcţionare a Agenţiei în aşa fel încât eventualele
minciuni ale demnitarilor privitoare la averile lor să nu mai poată fi nici
demascate, nici penalizate. Ucigând o instituţie care funcţiona exclusiv în
beneficiul societăţii, Curtea Constituţională a arătat că agenda sa diferă de
a acesteia. Căci nimic din arbitrarea unui conflict cu miză constituţională
nu s-a aflat la originea desfiinţării ANI: singurul scop a fost protejarea
legală a posibilelor abuzuri ale demnitarilor.
Că argumentul invocat de Curte în sprijinul deciziei de a desfiinţa
CNSAS după opt ani de funcţionare legală (!) era la fel de fals ca

352
argumentul desfiinţării ANI rezultă imediat din examinarea sumară a
deciziilor sale anterioare, care, toate, au respins excepţia de
neconstituţionalitate ridicată de diverşi împotriva Legii 187/1999, în baza
căreia fusese înfiinţat şi funcţiona CNSAS. Este vorba de opt decizii,64
care pot fi rezumate în esenţă prin următoarea frază desprinsă din Decizia
218 din 2007: „Legea nr. 187/1999 NU instituie […] vreo formă de
răspundere juridică“. Or, opt luni mai târziu, la 30.01.2008, aceeaşi Curte,
cu aceeaşi componenţă, afirmă în decizia Nr. 51 (prin care desfiinţa
CNSAS), ca răspuns la excepţia invocată de Dan Voiculescu, că „legea
[nr. 187/1999] creează premisele unei forme de răspundere morală şi
juridică colectivă“. În opt luni interpretarea asupra aceleiaşi legi se
modifică de la afirmaţie la negaţie; constantă rămâne puterea deciziei, care
e absolută. Frapantă mi se pare contrazicerea Curţii în două decizii
succesive, fapt care sugerează caracterul juridic incontrolabil al acţiunii
sale. Dacă ne uităm la provenienţa şi funcţia persoanelor care au atacat
legea deconspirării, obţinem următorul tablou: magistraţii Secţiilor Unite
ale Curţii Supreme de Justiţie (prin votul unanim al celor 47 de membri
prezenţi, din totalul de 60 membri ai CSJ), şase foşti ofiţeri de securitate
(dintre care unul fusese şef SIPA, Ministerul Justiţiei) şi un fost
informator. Ne putem astfel face o idee asupra zonei sociale şi profesionale
căreia Curtea Constituţională îi oferă protecţia sa abuzivă.
Concluzia mea este că mulţumită impreciziilor constituţiei şi lipsei de
măsură (şi de caracter) a luptei dintre politicieni, societatea noastră s-a
trezit pe cap cu o instanţă politico-juridică deopotrivă infailibilă,
incontrolabilă şi arbitrară. Uneori, această instanţă discreţionară decide
corect (există numeroase exemple); alteori, în directă contrazicere cu alte
decizii ale sale, decide nu doar strâmb, ci şi strigător la cer de strâmb
(desfiinţarea ANI). Dincolo de erori, însă, rămâne o chestiune de principiu:
asumarea de către Curtea Constituţională a unui rol politic în zone care
trebuie să rămână politice sau doar profesionale (cum ar fi salarizarea
anumitor categorii privilegiate).
(24 iunie 2010)

98. EXERCIŢIU DE CLARIFICARE ÎN DOUĂ PĂRŢI

I. Tabloul general

353
E tot mai limpede. Vârfurile clasei politice au făcut o alianţă nescrisă cu
patronii-actori politici ai mediilor de informare în masă pentru a-şi camufla
activităţile. Această alianţă a transformat mediile de informare în medii de
dezinformare. Trei sunt lucrurile de camuflat prin campaniile lor de
dezinformare: privilegiile clasei politice, privilegiile de afaceri ale
proprietarilor, manipularea politică a opiniei publice.
Privilegiile clasei politice constau în: (a) iresponsabilitate, (b) servicii
plătite de la buget şi (c) posibilitatea de a face în mod legal trafic de
influenţă (de unde beneficiile pe care numai procuratura le-ar putea evalua,
dacă sistemul care le permite anumitor slujbaşi la stat să devină codoşi
„legali“ ar fi abolit). Să le iau pe rând.
(a) Iresponsabilitatea se referă la faptul că membrii clasei politice nu
sunt responsabili faţă de nimeni, cu excepţia şefilor lor de partid. Cât timp
şefii îi vor aşa şi atâta vreme cât anume pentru asta sunt selectaţi de partid,
ei aşa vor rămâne. Electoratul nu îi poate trage la răspundere, justiţia se
fereşte să îi atace. Reformarea lor revine la reformarea şefilor de partid,
dar aceştia funcţionează după modelul marilor capi ai mafiei, care
gestionează echilibre fragile între grupuri de interese rivale, potrivit
principiului „cine aduce mai mult rămâne mai mult“. Deci nu se va
schimba nimic.
(b) Serviciile plătite de la buget se referă la pachetul de privilegii care
însoţeşte, legal ori para-legal, apartenenţa la clasa politică. Valoarea
acestor servicii nu trebuie exagerată, dar, în contextul unei societăţi care
nu mai este de penurie dar nici nu a devenit una a afluenţei, cum e a
noastră, existenţa lor întăreşte conştiinţa excepţiei. Posesorii pachetului de
privilegii sunt confirmaţi în poziţia lor excepţională, atât faţă de stat, care
îi întreţine pe gratis, cât şi faţă de legi, care, în privinţa lor, fac mereu o
excepţie.
(c) Cel mai important privilegiu al clasei politice constă în posibilitatea
de a face în mod legal trafic de influenţă. Accentul, aici, cade pe legal, iar
noutatea constă în existenţa unui mecanism de producere şi reproducere a
clientelei de partid, care practică exacţiunea şi concusiunea în mod
(aproape) legal. La noi, clasa politică s-a instituţionalizat simultan cu
mecanismul producerii clientelei politice, care este baza privilegiului
economic. Ca în democraţie, partidele ajung în parlament prin alegeri. Dar,
ca în plutocraţie, fac bani prin alocarea preferenţială a fondurilor şi prin
acordarea posibilităţii de a intra cu statul în raporturi de afaceri private

354
privilegiate. În acelaşi timp, îşi asigură impunitatea prin votarea unei
legislaţii care îi privilegiază pe ei, îi scuteşte pe clienţi de responsabilitate
legală şi le permite să beneficieze primii (adică înaintea altora) ori exclusiv
(adică numai şi numai ei) de toate avantajele conjuncturii economice sau
politice. Partidele creează clientelă la adăpostul jocului democratic şi sunt
întreţinute prin clientelă sub camuflajul economiei de piaţă liberă. Marea
victorie împotriva democraţiei realizată de sistemul de partide din
România a fost punerea la punct a mecanismelor de producere şi
reproducere a clientelei politice.
Dacă am înţeles acest lucru, atunci devine limpede de ce privilegiile
clasei politice pot supravieţui, într-o democraţie electorală, numai prin
asigurarea unor masive privilegii de afaceri pentru proprietarii de mass-
media.
Raţionamentul e simplu: pentru ca privilegiile clasei politice să fie
sustrase ochiului public, trebuie ca mass-media să accepte acest lucru; în
mod normal, aşa ceva nu se poate petrece; ca să se petreacă, trebuie
instalată anormalitatea chiar în sânul democraţiei – lucru deja realizat prin
această alianţă nescrisă, încheiată de vârfurile clasei politice cu patronii-
actori politici ai mediilor de informare în masă. În acest mod, mare parte
din presă şi din jurnaliştii de impact au intrat de bunăvoie (adică pe bani
mulţi) în jocul clientelei politice, ca actori politici (fără însă a avea vreo
responsabilitate politică) şi ca lobbişti economico-politici (fără însă a o
declara public ori a se supune legal unei atari recunoaşteri). Într-o spirală a
neruşinării, necinstea a fost stimulată prin arghirofilie, iar arghirofilia
scuzată prin necinste.
Ca să înţelegem cât de ridicată este miza menţinerii acestei alianţe, să ne
gândim o clipă la două stări de lucruri: cota de piaţă a necinstei continuă să
fie foarte ridicată, în condiţiile în care cei care fac coadă la uşile patronilor
pentru a-şi oferi lipsa de scrupule sunt foarte numeroşi. Or, dacă marii
manipulatori de pe ecrane rămân bine cotaţi în ciuda abundenţei
înlocuitorilor potenţiali, atunci înseamnă că interesele patronilor sunt
uriaşe, iar alianţa dintre clasa politică şi proprietarii de mass-media trebuie
menţinută cu orice preţ. Atât pentru că este rentabilă, cât şi pentru că
impunitatea nu este perpetuă, ea trebuie menţinută printr-o continuă
manipulare politică a opiniei publice. Ca să nu le vedem aranjamentele, e
nevoie de zgomot. De cât mai mult şi mai susţinut zgomot. De zgomot se
ocupă mass-media; de producerea banilor şi reproducerea privilegiilor se

355
ocupă alianţa dintre clasa politică şi lumea afacerilor. Dar fără sprijinul
televiziunilor zise de ştiri publicul nu ar fi (şi nici nu ar putea fi) atât de
intoxicat.

II. După zgomot, furia. Şi, în final, ura

Televiziunile zise de ştiri au putut savura zilele acestea roadele publice ale
unui nou procedeu de dezinformare în masă: închiderea minţii publicului.
Închiderea minţii înseamnă captivitatea inteligenţei, incapacitatea ei de a
mai ieşi din peştera judecăţilor gata făcute. Înseamnă îngenuncherea
discernământului individual şi zăvorârea lui în blocul unor pre-judecăţi
induse. Înseamnă blocarea capacităţii naturale a minţii de a primi
informaţii noi şi intrarea capacităţii de a le prelucra independent într-o
stare de captivitate dirijată. Înseamnă aducerea sensibilităţii individuale la
o stare de dependenţă psihologică acută faţă de nişte scheme stereotipe de
reacţie. Înseamnă incapacitatea totală de a se raporta critic la informaţiile
care contrazic ori infirmă convingerile în numele cărora a fost instaurată
blocarea, convingeri care joacă rolul unui filtru de identificare gregară.
Închiderea minţii înseamnă autoblocarea inteligenţei în peştera obscură a
unor stereotipuri de reacţie care îngustează sensibilitatea, deteriorează
discernământul şi induc o stare psihologică marcată de obsesia conspiraţiei
şi de complexul cetăţii asediate.
Ei bine, munca tenace de luni de zile a televiziunilor zise de ştiri a dat
roade: oriunde ne uităm în jur putem constata, la oamenii cu care
interacţionăm, efectele comportamentale de închidere a minţii publicului
spectator. Succesul de masă al procedeului nu poate fi evaluat prin
instrumente statistice, cum ar fi examinarea ratingului emisiunilor ori a
audienţei generale a posturilor. Evaluarea corectă trebuie să vizeze testarea
opiniei publice. Opinia publică este mai vastă decât audienţa şi are o
importanţă politică infinit mai mare. De fapt, relevanţă politică are numai
opinia publică, nu ratingul şi nici audienţa. Or, ceea ce am putut constata
în ultimul timp, stând de vorbă cu tot felul de oameni (şi de toată mâna),
este că dezinformările şi manipulările programatice practicate de luni de
zile de televiziunile de ştiri au reuşit să închidă etanş mintea publicului
larg. Prin mecanismele misterioase de formare a opiniei publice,
dezinformările şi manipulările au trecut de la publicul telespectator la
publicul larg. Din dezinformat, publicul telespectator a devenit ascultător
şi, în cele din urmă, obedient. Mintea lui a intrat în captivitate. El nu mai

356
poate distinge între adevăr şi fals, bine şi rău, frumos şi urât decât în
termenii impuşi de manipulatorii care conduc talk-show-uri la televiziunile
zise de ştiri.
Copacii te împiedică să vezi pădurea. Pe noi, zgomotul mediatic ne
împiedică să vedem raportul corect dintre lucruri. Ce ne vine zilnic din
televizoare este zgomotul clasei politice. Nu viaţa politică, nu dezbaterea
politică, ci zgomotul, exclusiv zgomotul vieţii politice. Odată acest lucru
înţeles, putem trece la exerciţiul de clarificare.
Cum funcţionează zgomotul? Zgomotul atacă discernământul opiniei
publice şi viciază buna funcţionare a presei, potrivit scopului ei, care este
corecta informare a publicului. Atacul şi vicierea se prezintă în cinci feluri:
(1) ca degradare a faptelor nude (prin înlocuirea faptelor cu opiniile), (2)
ca degradare a judecăţilor (prin înlocuirea lor cu părerile); (3) ca degradare
a spaţiului public (prin aducerea opiniei publice la starea de captivitate),
(4) ca degradare a ideii de expertiză (prin anularea oricărui simţ critic şi
autocritic), (5) ca degradare psihică a consumatorului de zgomot .
(1) Zgomotul face imposibil consensul asupra faptelor. Scopul este ca
nimeni să nu mai fie capabil să decidă asupra unui punct de vedere prin
invocarea unui fapt acceptat de toată lumea. Trebuie ca nimeni să nu poată
recurge în mod independent la fapte. Trebuie ca faptele să nu poată
constitui o referinţă obiectivă a discuţiei. Trebuie ca faptele să nu mai aibă
prestigiul de fapt. Trebuie ca vechiul adagiu latin Contra factum non est
argumentum să nu mai aibă nici o valoare. Trebuie ca, tocmai, împotriva
faptelor să poată fi oricând adus câte un argument. Trebuie ca opiniile să
poată bate faptele. În cele din urmă, trebuie să pară că faptele sunt mai
nesigure decât opiniile, pentru ca opiniile cele mai difuzate şi mai des
repetate să pară că sunt ceea ce englezii numeau în epoca de aur a
jurnalismului de informaţie hard facts. Zgomotul neagă noţiunea de hard
fact şi induce publicului ideea că opiniile corecte sunt mai importante
decât faptele. Iar chestiunea „opiniei cele mai corecte“ se tranşează prin
forţa celui care are mai multe mijloace la dispoziţie pentru a produce,
direcţiona şi întreţine zgomotul.
(2) Zgomotul transformă toate judecăţile în păreri şi, după ce a instaurat
supremaţia părerilor asupra judecăţilor, le face acestora din urmă,
formarea, imposibilă. Filozofia s-a străduit dintotdeauna să distingă între
judecăţi şi păreri. Iată definiţia dată de Kant: „Părerea este considerarea a
ceva ca adevărat, având conştiinţa că această considerare este insuficientă

357
atât subiectiv, cât şi obiectiv“. Obiectiv, pentru că faptele avute la
dispoziţie nu sunt considerate suficiente; subiectiv, pentru că încrederea în
opinia formulată este modestă. O părere subiectiv suficientă şi obiectiv
insuficientă este credinţa; la polul opus, după Kant, este ştiinţa,
reprezentată prin păreri şi obiectiv, şi subiectiv suficiente. Părerile care au
uzurpat judecăţile sunt şi obiectiv, şi subiectiv insuficiente: obiectiv,
pentru că deja au divorţat de fapte, potrivit punctului (1); subiectiv, pentru
că nu sunt consecinţe ale raţionamentelor, ci urmări ale suspendării lor.
Ceea ce le face persuasive în afara şi uneori împotriva standardelor de
plauzibilitate este tocmai zgomotul. Zgomotul face părerile implauzibile
mai persuasive decât judecăţile care le-ar putea infirma, dacă zgomotul nu
le-ar face, formarea, imposibilă.
(3) Existenţa democraţiei este strâns legată de existenţa unui spaţiu
public, în care să existe posibilitatea formării libere a unei opinii publice.
Obiectivitatea spaţiului public se bazează în mod esenţial atât pe
posibilitatea de a distinge între judecăţi întemeiate şi opinii neîntemeiate,
cât şi pe posibilitatea comparării intersubiective a acestor judecăţi.
Realitatea obiectivă este cuplajul între minţile care reuşesc să pună în
contact general judecăţile individuale. Expresia acestei realităţi obiective
este, între altele, opinia publică. Opinia publică nu constă în însumarea
tuturor judecăţilor individuale, ci este rezultatul confruntării şi comparării
acestora, în totalitatea felurilor permise de interacţiunea dintre membrii
unei comunităţi. Fără realitate obiectivă, nu există bine comun; fără opinie
publică, binele comun este irealizabil. Zgomotul de presă, prin faptul că
desfiinţează faptele (1) şi anulează formarea judecăţilor (2), alterează până
la imposibilitate schimbul intersubiectiv de opinii, care din acest motiv nu
se mai pot evalua mutual, şi, astfel, nu se mai pot nici integra
intersubiectiv: rămâne ca posibilitate numai înfruntarea lor oarbă, agresivă,
bezmetică, în absenţa oricărei posibilităţi de arbitraj (prin fapte comun
recunoscute ca valabile ori prin supunerea la judecăţi admise în comun ca
adevărate). Or, oarbe, agresive şi bezmetice sunt toate discuţiile publice
care au loc la noi. Presa de zgomot ne-a adus la situaţia de nu mai putea
forma între noi o opinie publică şi astfel ne-a redus la furie ca unic mijloc
general de comunicare.
(4) Zgomotul de presă are drept consecinţă degradarea ideii de critică,
de autocritică şi, în mod inevitabil, a ideii de expertiză. Explicaţia acestui
efect constă în indistincţia de raţionament la care condamnă psihicul uman

358
livrarea informaţiilor în context de vacarm sau sub formă de zgomot. Ca
reacţie de apărare, vacarmul psihic îl face pe om să se identifice cât mai
strâns cu opiniile tale, în aşa fel încât zgomotul să nu ţi le mai poată
smulge; dar în acest mod, lipind opinia de om, capacitatea acestuia de a se
mai raporta critic la opiniile sale se reduce până la dispariţie. Vacarmul
psihic face imposibilă polifonia minţii, iar mintea nu mai poate dezvolta o
gândire liberă de pre-judecăţi, deoarece e obligată, de tropismele psihice
induse de zgomotul de fond al informaţiei, să rămână lipită de ele. Omul
nu se mai poate raporta critic nici la fapte, nici la judecăţi şi nici măcar la
sine însuşi. Prin lipirea indistinctă a gândirii de judecăţile-gata-făcute
livrate sub formă (sau în condiţii) de zgomot, omul nu mai poate dispune
liber, adică critic, nici de informaţii şi nici de sine. Nici o expertiză, nici o
critică nu mai sunt cu putinţă. Astfel, degradarea posibilităţii evaluării
critice devine completă: zgomotul nu doar că a triumfat asupra faptelor (1),
asupra judecăţilor (2) şi a posibilităţii de a avea o opinie publică (3), el a
reuşit să anuleze însăşi posibilitatea omului de a se privi pe sine şi de a se
autoevalua (4). După ce a eşuat în capacitatea ei de a evalua faptele,
expertiza eşuează în capacitatea ei de a se evalua critic.
(5) După ce a confundat laolaltă faptele cu interpretările, expertiza cu
opiniile şi a substituit judecăţilor părerea, zgomotul produce prăbuşirea în
paranoia preventivă şi isterie omniscientă a consumatorului de mass-
media. În mod tipic, zgomotul agresiv din mass-media lasă orice societate
amputată de principalele resurse individuale care fac posibilă discuţia
raţională. Oamenii Antenei 3 (de pildă) au fost scoşi din circuitul civil al
dialogului şi livraţi circuitului infernal al urii. Prin saturarea cu zgomot,
oamenii se pătrund de vibraţia aparent eliberatoare a furiei. Zgomotul
aduce furia. Iar furia descoperă că se poate legitima numai dacă urăşte. Ura
este urmarea furiei pe care zgomotul de presă l-a sădit în minţile celor
cărora faptele le-au fost interzise, judecăţile invalidate, opinia publică
inaccesibilă, iar spiritul critic imposibil. Cu minţile astfel sucite, pentru ei
toţi (şi pentru cine ştie cât timp) nu poate începe decât epoca urii.
(iunie 2010)

Note
62. Această observaţie nu încearcă să îi scutească pe oligarhii din alte partide de
judecata morală îndreptată împotriva oligarhilor, constată doar neapartenenţa lor,

359
în această etapă politică, la actualul cartel oligarhic, care domină autoritar tot
peisajul.
63. Acceptarea morală a principiului legalizării fărădelegii pentru oligarhi a fost
uşurată, după părerea mea, prin generalizarea procedeului de a obţine pentru
anumite categorii sociale, prin presiuni şi ameninţări, privilegii salariale. Evident,
nu toate categoriile salariale au forţa socială necesară exercitării eficace de presiuni
(uneori violente) asupra guvernului. Dar toate categoriile salariale, chiar şi cele
care nu au această forţă, l-au acceptat, în ciuda faptului că toată lumea ştie că
beneficiile unei categorii se obţin pe seama prejudiciilor aduse altora (căci, în cazul
bugetului, avem întotdeauna de-a face cu un joc de sumă nulă). În mod straniu,
însă, toţi au acceptat procedeul luării de la unii pentru a da la alţii, deşi e limpede
că legalitatea acestor aranjamente între guvern şi sindicate este o consecinţă a forţei
şi a puterii de a şantaja cu întrebuinţarea forţei – un caz în care dreptul este în mod
clar consecinţa forţei, cu circumstanţa agravantă că dreptate poate avea numai cel
care dovedeşte că posedă o forţă mai mare. În cele din urmă, popularitatea de care
se bucură procedeul obţinerii de privilegii salariale prin exercitarea forţei a făcut
acceptabil şi principiul legalizării fărădelegii, care e valabil numai pentru cei
puternici şi foarte puternici. Se formează astfel o complicitate între cei puternici şi
cei slabi, bazată pe acceptarea ideii că obţinerea de privilegii de la stat (pe seama
altora) e legitimă: cei puternici revendicând privilegiul de a încălca în mod legal
legea, şi a devaliza astfel legal bugetul, cei slabi pretinzând privilegiul de a fi ei
anume excepţiile salariale acceptate de stat, fireşte, în detrimentul altora.
64. Nr. 203/29.11.1999, Nr. 162/22.03.2005, Nr. 443/15.09.2005, Nr.
465/20.09.2005, Nr. 793/09.11.2006, Nr. 218/13.03.2007, Nr. 550/07.06.2007.

360
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Textele cuprinse în acest volum au fost scrise într-o perioadă de timp care
acoperă mai mult de un deceniu. Prefaţa a fost scrisă, cu intermitenţe, între
2012, când am demisionat de la conducerea Institutului Cultural Român în
semn de protest faţă de subordonarea lui politică, şi 2018, când am
conceput ideea unui volum cu titlul Anii urii (pe care, deşi l-am anunţat în
2018, îl public abia acum). Capitolul I este format din prelucrarea
interviului acordat Ramonei Ursu în mai 2018, pentru săptămânalul
Newsweek. Capitolele II şi III sunt alcătuite din articolele publicate
săptămânal în cotidianul Evenimentul zilei între decembrie 2006 şi iunie
2010. Cele mai multe articole au fost republicate aşa cum au apărut iniţial,
câteva au suferit unele îndreptări stilistice, iar altele apar aici în varianta
lor lungă, la care a trebuit să renunţ atunci pentru că depăşea dimensiunile
rubricii; în fine, articolele 52 (VI), 74, 82 şi 98 sunt inedite: ele au fost
scrise odată cu articolele lângă care le public acum, dar atunci, din motive
de spaţiu, au fost lăsate pe dinafară. Sensul nici unuia dintre articolele
republicate aici nu a fost modificat: ca atare, toate stau, în felul şi după
posibilităţile lor, martor pentru epoca în care a apărut între noi ura.

În iulie 2010 am încetat să mai public în presa de actualitate, iar în august

2012 m-am retras din viaţa publică. Drept urmare, acesta este ultimul meu
volum de comentariu politic. Am scris comentarii politice săptămânale din
1994 până în 2004 pentru Deutsche Welle şi din 1998 tot până în 2004
pentru Europa Liberă; în tot acest timp, scriam săptămânal comentariu
politic pentru revista 22 şi, ocazional, pentru alte câteva publicaţii; apoi am
scris comentariu politic săptămânal, din 2006 până în 2010, pentru
Evenimentul zilei,65 unde mi s-a oferit66 o rubrică permanentă (articolul
meu apărea joia). Singurul an parţial neacoperit de comentariu politic
săptămânal a fost anul 2004. Retrospectiv, aş putea spune că între 1994 şi
2010, cu mici întreruperi, am ţinut un soi de cronică săptămânală a vieţii
noastre publice. În anii care au urmat retragerii mele, am nutrit o vreme
gândul de a publica în ordine cronologică toate aceste articole, sub titlul La
pas cu impasul. Ar fi ieşit patru volume groase. Anii urii ar fi fost al

361
patrulea.

Note
65. În epoca în care ziarul era condus de Răzvan Ionescu şi număra, între
jurnaliştii care îl făceau, nume remarcabile, între care îi amintesc pe Grigore
Cartianu, Ioana Lupea, Horia Ghibuţiu, Mircea Marian, Emilian Isailă, Călin Hera,
Vlad Macovei.
66. Alături de Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, Sorin
Ioniţă, Rodica Culcer, Radu Paraschivescu, Christian Mititelu, Nicolae Manolescu,
Dan C. Mihăilescu, Răzvan Exarhu şi Dragoş Bucurenci.

362
Table of Contents
Prefaţă 8
I. Privire înapoi asupra urilor care ne-au zidit în viitorul
42
unde ne aflăm azi(mai 2018)
1. Cum a început totul 42
2. Fixarea ţintei: Traian Băsescu 44
3. Viaţa de zi cu zi a unui băsist în timpul preşedinţiei lui Traian
46
Băsescu
4. Decizia de a mă retrage din viaţa publică 51
5. ICR şi colaborarea cu Traian Băsescu 54
6. Schimbarea Lui Traian Băsescu 56
7. Institutul Cultural Român 60
8. Libertatea şi corectitudinea politică 62
9. Acuzaţia de lipsă de patriotism 65
10. Ce am făcut la ICR (şi ce s-a ales de toate succesele echipei
68
mele)
11. Experienţa personală a securităţii, înainte şi după 71
12. Cine e poporul român: o amintire de la Jilava 74
II. Declanşarea războiului româno–român (decembrie
77
2006 – mai 2008)
13. Văcăroiu – demisia! PRM – dezmembrarea! 77
14. Criză de sistem 79
15. Presa şi politica 82
16. Pyrrhus, modelul politicii româneşti 85
17. Vecinătăţi respingătoare 87
18. Politica şi parlamentarii 89
19. Despre criză, pe scurt 92
20. S-a ales praful 94
21. Republica prim-ministerială 97
22. Alegeri şi culise 99
23. Dictatura majorităţii parlamentare 103
24. Violarea „democratică“ a democraţiei 105
25. Sfârşitul Primei Republici 108

363
 26. Bătălia pentru opinia publică 110
27. Cine se află în centru? 126
28. Voluntarismul legislativ 129
29. Ce fel de ţară e ţara în care trăim? 131
30. Dispozitivul esenţial al democraţiei 134
31. Puterea cetăţeanului, în oglindă cu puterea politicianului 149
32. Pe mine cine mă apără? 151
33. Cum devine Curtea Constituţională o putere inevitabil politică 153
34. Inexistentul caz „Patapievici şi Eminescu“ 155
35. Complicitatea noastră cu politicienii 161
36. Nica Leon şi Ion Iliescu 163
37. Despre patriotism 166
38. Neîncrederea: închisoarea în care trăim 177
39. Ce este o soluţie realistă? 179
40. Fii bun până la moarte 181
41. De ce este important să votăm 183
42. Binele comun 185
III. Anii urii (iunie 2008 – iunie 2010) şi până azi, în
190
formă continuată
43. Supremaţia televiziunilor, degradarea politicului 190
44. Trei anormalităţi acceptate ca normalităţi 192
45. Miza alegerilor şi logica alianţelor 194
46. Justiţia, politica şi o victorie târzie 196
47. Ratingul şi consimţământul moral 199
48. Încă o şansă ratată 201
49. Cum face presă cel mai apreciat jurnalist român 203
50. Corabia nebunilor 207
51. Despre clici şi elite 209
52. Operaţiunea „Ocuparea centrului“ 211
53. Represalii instituţionale: guvernul împotriva ICR 228
54. Discursurile de ură 230
55. Bilanţ înaintea alegerilor 232
56. Bilanţ după primele trei zile ale alegerilor 235
57. Avem o ţară, cum procedăm? 237

364
58. Ipocrizii, imposturi şi gândiri întrerupte 241
59. Dezastru şi biciclism 243
60. Un exerciţiu de raportare raţională la politică 246
61. Jurnalişti, opriţi degradarea din mediul jurnalistic! 249
62. Prezumţia de vinovăţie bate unde-i place 252
63. Dictatorul prezidenţial 254
64. Editorialiştii prezidenţiali: o contribuţie la „catehismul
256
indiscutabil“ al dnei Muşat
65. Suntem mereu complet descoperiţi 259
66. Marxismul şi românii 261
67. Călare pe caii cei mari ai ignoranţei 264
68. Învingătorii nu câştigă nimic 267
69. Cultura democratică şi consensul urii 269
70. Despre ura care s-a încetăţenit printre noi 272
71. Salt în abjecţie 277
72. Este Traian Băsescu un scelerat? 281
73. Nu e doar distracţie: e pielea noastră în joc 283
74. Voltaire şi principiul societăţii respirabile 286
75. Manipularea prin „noi vrem respect!“ 288
76. Pentru a treia oară împreună (ei, nu noi) 291
77. Preşedintele-notar 294
78. Dorinţa de nimicire 296
79. România otrăvită 298
80. Putoarea din subteranele vieţii noastre publice 301
81. Captivi în irealitatea imediată 303
82. O analiză logică a paranoiei 306
83. „Proiectul Iohannis“ – şantajul emoţional cu fantasma
309
neamţului cinstit
84. Pe Uşa Din Dos 312
85. Delirul generalizat 315
86. Bilanţ 2009 319
87. Justiţia de la noi (nu a noastră) 326
88. Iarna netrebniciei noastre 328
89. Instituţia inadecvării la obiect 330

365
 90. PSD, Radiografia tuturor partidelor 332
91. Autoportret de naţiune sub formă de groapă 335
92. Requiem pentru ultimul partid istoric 337
93. Pe umerii cui stă salvarea 340
94. Fărădelegile comise cu legea 342
95. Zgomotul şi furia 344
96. Alunecarea spre violenţă 346
97. Curtea Constituţională 349
98. Exerciţiu de clarificare în două părţi 353
Notă asupra ediţiei 361

366