Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 11

ELECTROCARDIOGRAMA

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de potenţial electric, care iau naştere
la suprafaţa corpului, datorită activităţii cardiace.

¾ GENEZA ELECTROCARDIOGRAMEI

La nivelul ţesutului miocardic, excitaţia este iniţiată într-un punct şi se propagă cu rapiditate de la o
celulă la alta. Limita dintre porţiunea activată (devenită electronegativă) şi cea neactivată (rămasă
electropozitivă), are în spaţiu forma unei suprafeţe, constituind suprafaţa limitantă. Aceasta se
deplasează prin inimă în sensul undei de excitaţie, mărimea şi orientarea ei fiind într-o permanentă
schimbare. De-o parte şi de alta a suprafeţei limitante, există un cîmp electric pozitiv şi unul
negativ, luînd deci naştere un dipol. El poate fi reprezentat printr-un vector, orientat din spre zona
electronegativă în spre zona electropozitivă şi având o mărime determinată de diferenţa de potenţial
între cei doi poli ai dipolului.Există vectori cardiaci care corespund dipolului unei fibre miocardice,
numiţi vectori elementari; vectorii instantanei reprezintă grafic situaţia sumării unor vectori
elementari într-un anumit moment, în cursul activităţii cardiace. Toţi aceşti vectori, se supun legilor
matematice putând fi sumaţi, deplasaţi şi măsuraţi, prin proiecţiile lor ortogonale pe anumite axe,
numite derivaţii sau conduceri. Dacă se imaginează că în fiecare moment al activităţii cardiace,
există un alt vector instantaneu, cu o altă orientare în spaţiu şi cu o altă mărime, ei pot fi aduşi
printr-o translaţie într-un punct comun, în care în mod convenţional îşi au originea toţi vectorii
cardiaci, numit centrul electric al inimii (0).
În această situaţie, în timpul unui ciclu cardiac, vârfurile vectorilor instantanei se deplasează pe o
curbă închisă, în formă de evantai, care începe şi se termină în punctul 0, numită vectocardiogramă
(VCG).
Proiecţia desfăşurată a acestei curbe în funcţie de timp, pe o dreaptă din corpul omenesc,
corespunzătoare unei derivaţii, reprezintă electrocardiograma (ECG) înregistrată în acea derivaţie.

Figura III-10.
În timpul activării ventriculare, vectorii
instantanei translataţi în centrul electric al
inimii descriu o buclă care constituie VCG.
Proiecţia desfăşurată în funcţie de timp a
acesteia pe o axă reprezintă ECG.
12 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

¾ DERIVAŢIILE ELECTROCARDIOGRAFICE
Electrozii pentru culegerea potenţialelor generate de activitatea inimii sunt plasaţi în diverse puncte
pe suprafaţa corpului. Un anumit raport între punctele de plasare a electrozilor defineşte o
derivaţie.
Grafic, fiecărei derivaţii îi corespunde un ax, căruia i se atribuie convenţional un sens. Pe acest ax
se face proiecţia vectorilor cardiaci; proiecţiile orientate în sensul axului se înregistrează pozitive,
iar cele orientate în sens invers se înregistrează negative.
Deoarece corpul omenesc este un mediu conductor neomogen, este necesară standardizarea unor
derivaţii grupate în sisteme de derivaţii. În practică se folosesc în mod curent 3 sisteme de derivaţii:
derivaţiile standard, derivaţiile unipolare ale membrelor şi derivaţiile toracice.
9 Derivaţiile standard (DS). Sunt derivaţii bipolare ale membrelor, imaginate de W.Einthoven,
care explorează activitatea inimii în planul frontal. Utilizează 3 puncte de plasare a electrozilor:
• membrul superior drept (R = right)
• membrul superior stâng (L = left)
• membrul inferior stâng(F = foot)
Notând cu VR, VL şi VF potenţialele punctelor respective, DS măsoară diferenţele de potenţial
care iau naştere între câte două din aceste puncte, în modul următor (fig.III-12).

D1 = VL - VR
D2 = VF - VR
D3 = VF - VL

Figura III-11.Triunghiul lui Einthoven şi Figura III-12. Derivaţiile ECG standard

cele trei DS ca laturi ale acestui triunghi, cu şi locurile de aplicare a electrozilor pen-
zonele pozitive şi negative. tru obţinerea lor.

În reprezentare grafică, axele electrice ale celor trei DS sunt reprezentate de cele trei laturi ale
unui triunghi echilateral, numit triunghiul lui Einthoven; inima, ca sursă electromotoare este
plasată în centrul acestui triunghi (fig.III-11).
Aplicând circuitul electric astfel format teorema a doua a lui Kirchhoff se poate de-monstra
legea fundamentală a DS:

D2 = D1 + D3
Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 13

9 Derivaţiile unipolare ale membrelor (DUM) au electrozii plasaţi în aceleaşi poziţii ca pentru
obţinerea DS (R, L şi F). Sunt derivaţii unipolare, deoarece printr-un artificiu, unul din
electrozi, considerat indiferent, înregistrează tot timpul un potenţial electric nul; aparatul
măsoară astfel potenţialul cules de celălalt electrod (electrodul explorator).
Electrodul indiferent se obţine prin metoda propusă de Goldberger, unind într-un punct
electrozii celor două membre, diferite de electrodul explorator. Derivaţiile obţinute se notează
aVR, aVL şi aVF (fig.III-13). Indicele a (de la augmented = amplificat) se adaugă, deoarece
potenţialele obţinute prin această metodă sunt mult mai mari decât cele obţinute prin alte
tehnici.
Din teoremele lui Kirchhoff se poate deduce legea fundamentală a DUM:

VR + VL + VF = 0

Axele DUM sunt perpendiculare pe cele ale DS, trecând prin punctele de plasare ale electrozilor
exploratori. În acest mod, în triunghiul lui Einthoven se mai introduce un sistem de trei axe,
permiţând analiza vectorului electric în planul frontal într-un sistem hexaaxial (fig.III-18).
Figura III-13.Modul de realizare al derivaţiilor unipolare ale membrelor prin metoda

Goldberger (aVR, aVL, aVF).

9 Derivaţiile toracice (DT), numite şi derivaţii precordiale, explorează activitatea inimii într-un
plan orizontalfiind derivaţii unipolare.
Electrodul indiferent se obţine prin metoda propusă de Wilson, scurtcircuitând într-un singur
punct, numit bornă centrală terminală (BCT) electrozii de la cele trei membre, R, L şi F.
Electrodul explorator se plasează în anumite puncte convenţionale de pe peretele toracic
anterior, notate de la V1 la V6 (fig.III-14).
• V1 - spaţiul intercostal IV, parasternal drept
• V2 - spaţiul intercostal IV, parasternal stâng
• V3 - la mijlocul distanţei dintre V2 şi V4
• V4 - spaţiul intercostal V, pe linia medioclaviculară
• V5 - spaţiul intercostal V, pe linia axilară anterioară
• V6 - spaţiul intercostal V, pe linia axilară mijlocie
14 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

Figura III-14. Modul de

realizare al derivaţiilor tora-
cice unipolare şi locul de
plasare al electrozilor explo-
ratori pe faţa anterioară a
toracelui

BCT

Axul DT porneşte din

centrul electric al inimii, oprindu-se pe faţa anterioară a toracelui, sub electrodul explorator
(fig.III-15).

Figura III-15. Reprezentarea grafică

în planul orizontal a axului electric al
celor 6 derivaţii toracice.

În afara acestor derivaţii, care definesc 12 ECG, este necesară uneori folosirea şi a altora, cum
ar fi cele esofagiene, intracardiace, derivaţiile Frank, etc.

¾ ÎNREGISTRAREA ELECTROCARDIOGRAMEI
9 Electrocardiograful este aparatul folosit pentru înregistrare, fiind format din următoarele
componente:
• sistemul de preluare a semnalului, cuprinzând electrozii, cablurile de conectare la pacient
şi un bloc de intrare care conţine rezistenţele necesare pentru construcţia diverselor derivaţii
unipolare. Electrozii sunt plăcuţe metalice, învelite într-un material textil, umezit cu ser
fiziologic. Culorile cablurilor pentru electrozii membrelor sunt standardizate astfel:
- galben - pentru mâna stângă
- roşu - pentru mâna dreapă
- verde - pentru piciorul stâng
- negru - pentru piciorul drept
• sistemul de amplificare a semnalului;
Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 15

• sistemul de afişare a semnalului, pe hârtie milimetrică sau pe osciloscop catodic.

Înregistrarea se poate face pe unul sau mai multe canale simultan, în funcţie de tipul
aparatului.
9 Tehnica de înregistrare este următoarea:
• pacientul este aşezat în decubit dorsal, relaxat, într-o cameră cu temperatură de confort (18-
22oC), pentru a evita contracţiile musculare anormale, care parazitează traseul cu EMG;
• se fixează electrozii stabil, cu o bandă elastică, în punctele menţionate;
• se înregistrează curba de etalonare a voltajului. În mod uzual 1mV=10 mm. De pe această
curbă se apreciază amortizarea aparatului (fig.III-16);
• se înregistrează electrocardiograma pe rând în fiecare derivaţie. Viteza de derulare a hârtiei
este în mod obişnuit de 25 mm/s (deci 1mm=0.04 sec).

Figura III-16.Aspectul curbei de eta-

lonare a amplificării
electrocardiogafului. A. Corect. B.
Supraamplificare; se am-plifică în mod
artificial undele mai mari şi se crează
mici unde inexistente în real-itate
C.Supraamortizare; se micşorează undele
A. B. C. şi se şterg undele mici.

¾ INTERPRETAREA ELECTROCARDIOGRAMEI
Interpretarea unui traseu 12ECG cuprinde două aspecte: cel al analizei ritmului cardiac şi cel al
analizei morfologiei traseului.

¾ ANALIZA RITMULUI CARDIAC

Se referă la analiza caracteristicilor frecvenţei şi modificărilor ritmului bătăilor cardiace. Din
acest punct de vedere este necesar să se precizeze trei elemente:

9 Originea ritmului cardiac este în mod normal în nodul sinusal (NS), de unde impulsul se
propagă prin atrii de sus în jos, apoi prin nodul atrio-ventricular (NAV) şi fasciculul His la
ventriculi.
Criteriile de recunoaştere a ritmului sinusal sunt următoarele:
• unda P prezentă în faţa fiecărui complex QRS;
• morfologia undei P se menţine constantă pentru toate revoluţiile cardiace din aceaşi
derivaţie;
• distanţa dintre undele P se menţine constantă; sunt acceptate totuşi mici diferenţe între
aceste distanţe, legate de fazele mişcărilor respiratorii (aritmie respiratorie)
• undele P sunt pozitive în D2 şi aVF, semnificând conducerea de sus în jos a excitaţiei în
atrii;
Patologic, ritmurile diferite de cel sinusal, se includ în categoria aritmiilor. După originea lor
acestea pot fi atriale (cu altă origine decât NS), joncţionale sau ventriculare.
9 Regularitatea ritmului cardiac se apreciază pe baza distanţei dintre undele R succesive. Dacă
distanţa se menţine constantă, ritmul este regulat, iar dacă se modifică de la un ciclu cardiac la
altul, ritmul este considerat neregulat. Nergularitatea ritmului cardiac poate fi periodică, atunci
când pe un ritm regulat se suprapun bătăi suplimentare (de exemplu extrasistole atriale sau
ventriculare) sau absolută (de exemplu fibrilaţie atrială sau ventriculară).
9 Frecvenţa cardiacă - este dată de numărul revoluţiilor cardiace dintr-un minut. Atunci când
viteza de derulare a hârtiei este de 25 mm/s, se aplică formula:
16 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

1500
Fc =
R - R (mm)

unde: Fc = frecvenţa cardiacă (bătăi pe minut)

R-R = distanţa între două unde R succesive exprimată în mm.
Aprecierea rapidă a frecvenţei, se poate face folosind rigle speciale de calcul sau conform
metodei prezentate în fig.III-17.

START 300 150 100 75 60 50 Figura III-17. Metoda de apreciere rapidă

a frecvenţei cardiace. Hârtia milimetrică a
ECG are la distanţe de 5 mm o linii mai
groase. Se caută o undă R situată în dreptul
unei asemenea linii şi se urmăreşte unde
apare următoarea undă R. La o viteză de
derulare a hârtiei de 25 mm/s, dacă
următoarea undă R cade pe prima linie
groasă, frecvenţa este de 300/min, dacă ea
cade pe a doua linie groasă, este de
150/min, ş.a.m.d.

Normal: 60-80/min. Valorile mai scăzute definesc bradicardia, iar cele mai crescute tahicardia.
În caz de ritm cardiac neregulat, este necesar să se calculeze frecvenţa medie pe o porţiune mai
lungă de traseu, cuprinzând mai multe revoluţii cardiace succesive.

¾ ANALIZA MORFOLOGICĂ
Urmăreşte descrierea caracteristicilor elementelor corespunzătoare unei revoluţii cardiace,
considerate în mod izolat. Din acest punct de vedere, pe traseul ECG se disting unde, segmente
şi intervale.

Figura III-18.Elementele morfologice ale unei electrocardiograme.

9 Undele (deflexiunile) sunt abateri ale liniei traseului de la linia 0. Acestora li se descrie: durata
(în secunde); amplitudinea (în mV sau mm); orientarea vectorială, reprezentând unghiul
Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 17

vectorului mediu corespunzător undei respective în planul frontal (fig.III-19); forma, adică
particularităţile care nu se pot exprima cifric (îngroşări, neregularităţi ).
Undele care se analizează pe traseul ECG sunt unda P, complexul QRS, unda T şi unda U.
-90
-120 -60
DE DAS
-150 -30
Figura III-19. Axele DS şi DUM în pla-
nul frontal al triunghiului lui Einthoven,
aVR aVL în funcţie de care se apreciază orientarea
vectorială a undelor. Sensul orar este con-
siderat pozitiv. Axul cuprins între +90 -
180 D1 0 +1800 defineşte deviaţia axială dreap-tă
(DAD), axul cuprins între 0 - -900 de-
fineşte deviaţia axială stângă (DAS), iar
D3 D2 axul cuprins între -90 - -1800 defi-neşte
150 30 deviaţia extremă (DE) sau antiapicală.
aVF
DAD normal

120 60

90
9 Segmentele sunt porţiuni de traseu
cuprinse între două unde. Acestora
li se descriu durata şi poziţia faţă de linia izoelectrică; dacă segmentul este decalat faţă de linia
0, se precizează sensul (sub- sau supradenivelare), amplitudinea (în mm) şi forma decalării.
Segmentele care se analizează pe traseul ECG sunt segmentul ST, segmentul PQ şi segmentul
TP.
9 Intervalele definesc durata de timp între două repere de pe traseu (începutul sau sfîrşitul unor
unde).
Intervalele care se analizează pe traseul ECG sunt intervalul PQ, intervalul QT şi intervalul RR.

¾ UNDA P
9 Reprezintă depolarizarea atriilor, iniţiată în atriul drept (AD) la nivelul NS şi propa-gată apoi în
atrii de sus în jos şi de la dreapta spre stânga (fig.III-20).

Figura III-20.Reprezentarea vectorilor de depola-

rizare atrială, orientaţi de sus în jos şi de la dreapta
la stânga; vectorul de activare al AD este însă mai
vertical şi orientat puţin înainte, în timp ce vectorul
de activare al AS este mai orizontal şi orientat puţin
înapoi.

9 Durata este în mod normal de 0.08-0.10 sec.

9 Amplitudinea nu depăşeşte în mod normal 0.25-0.30 mV (2.5-3 mm) în derivaţia unde unda P
se înscrie cea mai amplă (de obicei în D2).
18 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

9 Orientarea vectorială este între +30 - +600. Se poate determina în acelaşi mod ca şi pentru
complexul QRS, dar practic se consideră normală dacă unda P se înscrie pozitivă în DII, aVF şi
negativă în aVR.
9 Forma este în mod normal rotunjită, înscriindu-se pe traseu cu o linie ceva mai groasă (undă
lentă). Uneori poate fi discret bifidă, ca expresie a asincronismului de depolarizare a celor două
atrii.
În derivaţia V1, al cărei electrod explorator este plasat în dreptul atriilor, unda P se poate
înscrie în mod normal bifazică, prima parte pozitivă reprezentând depolarizarea AD, a doua
parte, negativă, reprezentând depolarizarea AS. Amplitudinea oricărei din cele două faze nu
depăşeşte în mod normal 1.5 mm.
9 Patologic: Unda P poate fi înlocuită de unde f, mici, neregulate, în fibrilaţia atrială sau de unde
F, mici, regulate, "în dinţi de fierăstrău", în flutterul atrial.
Unde P cu durată crescută şi net bifide, apar în supraîncărcările atriale stângi ("P mitral").
Concomitent, forţa terminală negativă a undei P în derivaţia V1 este crescută. Unde P înalte şi
ascuţite apar în supraîncărcările atriale drepte ("P pulmonar"). Concomitent, faza iniţială,
pozitivă, a undei P în derivaţia V1 este mai amplă.

P Figura III-21
V1 Produsul dintre durata şi amplitudinea com-
ponentei terminale negative a undei P în
FtP V1 derivaţia V1 poartă numele de forţă termi-
nală negativă a undei P în derivaţia V1. În
mod normal aceasta nu trebuie să depă-
şească 0.4 UA (Unităţi Ashman); este cres-
QRS cută în situaţiile în care există o supraîncăr-
care atrială stângă.

¾ SEGMENTUL PQ
9 Reprezintă întârzierea stimulului electric la nivelul joncţiunii atrioventriculare.
9 Durata normală este cuprinsă între 0.02-0.12 sec (în medie 0.07 sec), poziţia sa fiind
izoelectrică.

¾ INTERVALUL PQ
9 Reprezintă timpul necesar conducerii impulsului electric de la NS la ventriculi.
9 Durata este în mod normal cuprinsă între 0.12-0.21 sec. Variază fiziologic în funcţie de vârstă
(mai scăzută la tineri) şi frecvenţa cardiacă (scade în tahicardie).
9 Patologic: Intervalul PQ cu durata sub 0.12 sec se întâlneşte în sindroamele de preexcitaţie
ventriculară, în care impulsul electric trece de la atrii la ventriculi pe căi care ocolesc NAV.
Intervalul PQ cu durata peste 0.21 sec se întâlneşte în blocurile atrioventriculare.

COMPLEXUL QRS
Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 19

9 Reprezintă depolarizarea ventriculară, care începe cu porţiunea stângă a septului

interventricular şi apoi se propagă în ventriculi de la vârfuri spre baze şi de la endo-card spre
epicard (fig.III-22)
9 Durata se măsoară la nivelul liniei izoelectrice, fiind normală sub 0.12 sec.
9 Amplitudinea se consideră normală dacă în DS şi DUM este cuprinsă între 0.5 şi 1.6 mV (5-16
mm). În DT amplitudinea complexului QRS este mult mai mare, fiind corelată cu masa de
miocard ventricular aflată în dreptul electrodului explorator. Pentru a cuantifica amplitudinea
complexului QRS în DT s-au introdus o serie de indici, dintre care cel mai răspândit este
indicele Sokolov-Lyon:
• pentru VD: RV1 + SV5 ≤ 10.5 mm
• pentru VS: SV1 + SV5 ≤ 35.0 mm

Q R S

Figura III-22. Secvenţa de activare normală a ventriculilor şi geneza complexului QRS.

9 Orientarea vectorială (AQRS) este între +30 şi +600. Se determină prin construcţie grafică în
sistemul hexaaxial al triunghiului lui Einthoven (fig.III-23).

+3

-5

-2
+5 D1

+7

-2

D2

Figura III-23.Calcularea AQRS prin construcţie grafică în triunghiului lui Einthoven. Pentru două
derivaţii oarecare din planul frontal se măsoară amplitudinea rezultantă a complexului QRS, ca suma
algebrică a amplitudinii undelor pozitive şi negative; valorile se reprezintă vectorial pe axele
derivaţiilor respective. Prin vârfurile vectorilor rezultaţi se ridică perpendiculare pe cele două axe;
punctul lor de intersecţie marchează vârful vectorului mediu corespunzător complexului QRS.
20 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

D1 aVF

aVL D2 aVR D2
-90 -60
-120
-30
D3 aVR D2 aVL
-150

180
aVF D1
aVF D1 +30

+150
+60
+120 +90 D3 aVR

D2 aVL

aVL D2
aVR D3
D1 aVF

Figura III-24. Aprecierea aproximativă a AQRS. AQRS corespunde cu cel al derivaţiei perpendicu-
lare pe cea în care complexul QRS se înscrie cel mai aproape de aspectul echidifazic. În derivaţia
respectivă se urmăreşte modul de înscriere a complexului QRS; dacă QRS este predominant pozitiv,
axul este în sensul pozitiv al acesteia, iar dacă QRS este predominant negativ, axul este în sensul
negativ.

9 Forma complexului QRS este în mod normal cu vârfuri ascuţite, fiind format din mai multe
unde, pozitive sau negative marcate prin literele Q,R,S (fig.III-25).
Se folosesc litere mari (Q,R,S) pentru deflexiunile de peste 3 mm şi litere mici (q,r,s) pentru cele
inferioare acestei dimensiuni.
Prima undă pozitivă este marcată cu litera R; următoarele unde pozitive sunt denumite R', R".
Dacă deflexiunea negativă dintre cele două vârfuri R nu depăşeşte linia izoelectrică, nu se
consideră două unde R, ci un R bifid.
Unda negativă care precede prima undă R poartă numele de undă Q. Undele negative care
urmează primei unde pozitive sunt denumite S, S'.
Dacă nu se înscrie nici o undă pozitivă, complexul fiind în totalitate negativ, el este denumit QS.
Această undă QS poate prezenta o crestătură pe panta ascendentă sau descendentă; numai când
aceasta depăşeşte linia izolelectrică este interpretată drept undă R.
Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular 21

Figura III-25. Denumirea undelor com-

QS QS QrS
crestat
plexului QRS.

qR R bifid RsR'

Aspectul normal al formei complexului QRS în diverse derivaţii este cel prezentat mai jos:
D1 : qRs qR Rs
D2 : qRs qR Rs
D3 : qRs qR Rs eventual rS
aVL : qRs qR Rs
aVF : qRs qR Rs
aVR : rS rSr'
DT : complexe bifazice de tipul rS în DTD (V1,V2) şi
Rs în DTS (V5,V6)

V5 V6 Figura III-26. Amplitudinea undelor R şi S în

V4
planul orizontal. Se observă unda S amplă în DTD
şi unda R amplă din DTS. Aspectul echidifazic apare
în V3-V4, reprezentând zona de tranziţie.

V2 V3
V1

9 Patologic. În hipertrofiile ventriculare, AQRS este deviat în direcţia ventriculului hipertrofiat,

iar indicele Sokolov-Lyon corespunzător acestuia depăşeşte valorile normale.
În blocurile de ramură, durata complexului QRS este crescută, iar AQRS este deviat în direcţia
ramurii blocate. De asemenea, se modifică forma complexului QRS, apărând unde R bifide, în
V2 în cazul blocului de ramură dreaptă şi în V5 în cazul blocului de ramură stângă.
Extrasistolele ventriculare se înscriu sub forma unor complexe QRS mult lărgite şi deformate,
care se interpun periodic peste ritmul cardiac de bază.
Unda Q patologică este cea care depăşeşte ca durată 0.04 sec şi 1/4 din amplitudinea undei R de
însoţire; este semnul electrocardiografic al infarctului miocardic.

¾ SEGMENTUL ST
9 Reprezintă prima fază a repolarizării ventriculare (repolarizarea lentă).
9 Durata segmentului ST este lipsită de importanţă practică, iar poziţia sa este în mod normal
izoelectrică. Deviaţiile de până la 2 mm în V1, V2 şi până la 2 mm în celelalte derivaţii se
consideră ca fiind normale.
9 Patologia segmentului ST cuprinde deviaţiile acestuia (sub- sau supradenivelări), ele fiind în
general expresia unor tulburări severe ale circulaţiei coronariene (noţiunea electrocardiografică
de "leziune").
22 Îndreptar de lucrãri practice de fiziologie - Aparatul cardiovascular

A B C
Figura III-27. Trei tipuri de subdenivelare a segmentului ST: A.Ascendent, B.Orizontal,
C.Descendent; ultimele două sunt caracteristice pentru modificarea electrocardiografică de tip
"leziune" .

¾ UNDA T
9 Reprezintă faza finală a repolarizării ventriculare (repolarizarea rapidă).
9 Durata este de 0.12-0.30 sec (fără importanţă practică).
9 Amplitudinea se exprimă comparativ cu a complexului QRS, cea mai amplă undă T din DS
fiind aproximativ 1/3 din cea mai amplă undă R.
9 Orientarea vectorială este între +30 şi +600, calculându-se însă de obicei raportată la cea a
complexului QRS, sub forma gradientului ventricular.
9 Forma este rotunjită şi asimetrică, având partea descendentă mai rapidă. În mod normal unda T
este pozitivă în toate derivaţiile, cu excepţia aVR.
9 Patologia undei T este caracteristică tulburărilor de circulaţie coronariană, modifi-cările fiind
desemnate cu termenul electrocardiogarfic de "ischemie". Ele cuprind fie creşterea în
amplitudine (peste 1/2 din R), fie dimpotrivă, scăderea amplitudinii sau chiar negativarea undei
T, ea devenind în mod caracteristic simetrică.
De asemenea unda T se modifică în diselectrolitemii, fiind mai amplă în hiperpo-tasemie şi mai
mică în hipopotasemie.

¾ INTERVALUL QT
9 Reprezintă sistola electrică ventriculară care se măsoară de la începutul undei Q până la
sfârşitul undei T. Durata normală depinde de frecvenţa cardiacă, fiind calculată pe baza unor
formule sau tabele; uzual este considerat normală dacă nu depăşeşte 50% din durata R-R.
9 Patologic, intervalul QT este prelungit în hipercalcemie, hiperpotasemie şi mai scurt în
hipocalcemie; anumite medicamente antiaritmice modifică durata intervalului QT.

¾ UNDA U
9 Reprezintă o mică deflexiune care urmează undei T, care este generată de postpotenţiale
dezvoltate în anumite regiuni ale miocardului ventricular.
9 Durata normală este între 0.15 şi 0.25 sec, iar amplitudinea este sub 2 mm.
9 Forma undei U este rotundă, având acelaşi sens cu unda T din derivaţia respectivă.
9 Patologic, unda U poate deveni foarte amplă în hipopotasemie sau în unele cazuri de hipertrofie
ventriculară, sau se poate negativa, mai ales în urma efortului în tulburările de circulaţie
coronariană.