Educaţia timpurie ca domeniu multiplu şi complex de studiu şi acţiune

Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă un interval în care au

loc transformări profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului, subliniindu-se faptul
că învăţarea începe de la naştere şi se derulează pe tot parcursul vieţii. Educaţia timpurie este
astfel, prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală, pregătind intrarea copilului în sistemul
de învăţământ obligatoriu, odată cu intrarea în clasa pregătitoare.
Note distinctive ale educaţiei timpurii:
 copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate aspectele
dezvoltării sale)
 vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educaţie timpurie (îngrijire,
nutriţie,educaţie)
 adultul/ educatorul, la nivelul relaţiei didactice, apare ca un partener matur de joc, care
cunoaşte toate detaliile şi regulile care trebuie respectate
 activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare
situaţională
 părintele este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie – grădiniţă –
comunitate este hotărâtoare (Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar, 3-6/7 ani, M.E.C.T.,
2008).
Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este
rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează
pentru acesta premisele performanţelor lui ulterioare. Cercetările în domeniul educaţiei timpurii
au evidenţiat corelaţii puternice între frecventarea grădiniţei şi comportamentele copiilor ca
elevi.
Mai concret, remarcăm:
progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care
provin
efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea comportamentelor deviante
precum şi a eşecului şcolar
descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive
dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de învăţare

1
 comportamente centrate pe sarcină
dezvoltare socio-emoţională
motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare.

Valori promovate de orice curriculum pentru educaţie timpurie:

Drepturile fundamentale ale copilului (dreptul la viaţă şi sănătate, dreptul la familie,
dreptul laeducaţie, dreptul de a fi ascultat şi de a se exprima liber)
Dezvoltarea globală a copilului
Incluziunea, ca proces de promovare a diversităţii şi toleranţei
Non-discriminarea şi excluderea inechităţii sociale, culturale, economice şi de gen
(asigurarea de şanse egale tuturor copiilor, indiferent de gen, etnie, religie printr-o abordare
educaţională echilibrată)

Principii şi cerinţe în educaţia timpurie:

Abordarea holistă a dezvoltării copilului care presupune considerarea şi acordarea în
permanenţă a unei atenţii egale tuturor domeniilor de dezvoltare: dezvoltarea fizică, sănătatea,
dezvoltarea limbajuluişi a comunicării, dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea socio-emoţională a
acestuia
Promovarea şi practicarea unei educaţii centrate pe copil şi pe dezvoltarea globală a
acestuia, în contextul interacţiunii cu mediul natural şi social
Adecvarea întregului proces educaţional la particularităţile de vârstă şi individuale
Individualitatea fiecărui copil trebuie recunoscută şi, de aceea, fiecare copil trebuie tratat
în acord cu nevoile sale
Fiecare copil trebuie să aibă oportunităţi egale de a se juca, de a învăţa şi de a se dezvolta,
în funcţie de potenţialul său
Evitarea exprimărilor şi a prejudecăţilor de tip discriminator de către cadrul didactic,
personalul non-didactic, copii şi părinţi. De asemenea, cadrul didactic nu trebuie să manifeste
prejudecăţi faţă decopii din cauza comportamentului părinţilor
Promovarea şi aplicarea principiilor incluziunii sociale; luarea în considerare a
nevoilor educaţionale individuale specifice ale copiilor. Toţi copiii trebuie să se simtă acceptaţi şi
valorizaţi. Niciun copil nu trebuie exclus sau dezavantajat datorită etniei, culturii, religiei, limbii
materne, mediului familial, deficienţelor, sexului sau nivelului capacităţilor sale. Un sistem care
separă unii de alţii copiii şi care consideră că cei mai capabili sunt mai importanţi şi demni de
apreciere nu poate fi considerat un sistem incluziv.

2
 Celebrarea diversităţii: trăim într-o lume diversă şi, de aceea, este important ca
diversitatea să fie recunoscută, asumată şi apreciată într-o manieră pozitivă. Nici o cultură nu
este superioară alteia. Plecând de la această premisă, se va pune accent pe incluziune,
recunoscând dreptul tuturor copiilor de a fi educaţi împreună şi considerând că educaţia tuturor
copiilor este la fel de importantă. Valorizarea experienţei culturale şi educaţionale cu care copilul
vine din familie şi comunitate este temelia dezvoltării şi evoluţiei lui ulterioare.
Centrarea demersurilor educaţionale pe nevoile familiilor în scopul creării unui
parteneriat strâns cu acestea, incluzând participarea părinţilor la organizarea şi desfăşurarea
activităţilor
Valorificarea principiilor învăţării autentice, semnificative (în care copilul este autor al
propriei învăţării prin implicarea sa activă şi prin interacţiunea cu mediul, în contexte
semnificative pentru vârsta şi particularităţile sale individuale)
Respectarea coerenţei şi a continuităţii curriculumului pentru educaţia timpurie a copiilor
cu vârsta cuprinsă între naştere şi 7 ani şi respectarea coerenţei şi a continuităţii cu curriculumul
pentru învăţământul primar
Respectarea standardelor europene şi internaţionale privind educaţia timpurie

Finalităţile educaţiei timpurii sunt:

 Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul
propriu şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia
 Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a
dobândi cunoştinţe, deprinderi, atitudini si conduite noi; încurajarea explorărilor, exerciţiilor,
încercărilor şi experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare
 Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive
 Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini
necesare

Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung:

 Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală,
manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să
finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de
şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar

3
  Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc, care
provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin unor
grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate
 Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii
implicaţi: calitatea personalului din grădiniţă; mediul educaţional organizat pe centre de activitate/
interes; numărul de copii din grupă; calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel
macro şi micro (demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de
interpretare personală a programei şcolare în funcţie de contextul educaţional)
Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru invită la o revalorizare a locului educaţiei în
contextul vieţii contemporane. Pe de o parte, este din ce în ce mai acută nevoia de a oferi
individului instrumente reale de a se înţelege pe sine şi pe de altă parte, pentru o mai bună
convieţuire într-o lume complexă. Educaţia diferenţiată şi personalizată a copiilor poate fi unul
dintre răspunsurile şcolii la această problematică. Dacă pentru mult timp copilul trebuia să se
adapteze grădiniţei sau şcolii, în zilele noastre este din ce în ce mai evident că grădiniţa şi şcoala
trebuie să se adapteze nevoilor specifice şi particularităţilor copilului. Abordarea diferenţiată
aduce în discuţie adaptarea învăţământului la particularităţile psihofizice ale copilului, ceea ce
presupune o foarte bună cunoaştere a copilului în ceea ce priveşte temperamentul, priceperile şi
deprinderile, interesele, potenţialul intelectual, trăsăturile de personalitate, etc. Pe de altă parte,
dincolo de aceste caracteristici individuale, educatorii trebuie să cunoască „ereditatea socio-
culturală“ pe care copilul o aduce din familie. La nivelul sistemului educaţional, demersul
didactic tradiţional dominant era caracterizat de predarea frontală prin utilizarea aceloraşi metode
de lucru şi sarcini pentru toţi copiii fără a se ţine seama de particularităţile individuale. Această
corelare necorespunzătoare între volumul, gradul de complexitate a cunoştinţelor, metodele de
învăţare şi particularităţile socio-emoţionale şi cognitive ale copiilor poate avea drept consecinţă
demotivarea şi apoi insuccesul şcolar şi chiar social, pe termen lung.
Respectarea diferenţelor individuale duce la crearea unor situaţii de învăţare care să
permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru realizarea aceloraşi obiective. Definitor pentru
progresul copiilor este modul în care aceştia conectează informaţiile şi procesele psihice
specifice învăţării. Implicarea unei multitudini de procese psihice potenţează caracterul formativ
al demersului educaţional şi creează condiţiile favorabile pentru activitatea ulterioară de învăţare.
Ca proces, învăţarea implică o serie de componente psihice, diferite de la un copil la altul. Drept
urmare, organizarea situaţiilor de învăţare urmează să asigure condiţii favorabile activităţii de
învăţare ca proces complex de informare şi formare, de asimilare a cunoştinţelor şi dezvoltare a
componentelor structurale ale personalităţii umane. Aceasta implică crearea situaţiilor de

4
învăţare care să determine o participare activă a copilului în procesul de învăţare prin interacţiuni
directe.
Teoria inteligenţelor multiple formulată de Gardner argumentează ceea ce se constată, de
altfel, în viaţa cotidiană: avem stiluri de învăţare distincte, ceea ce solicită o abordare diferită,
individualizată, pe durata întregului proces de educaţie şi formare. Fiecare individ trebuie să fie
tratat în aşa fel, încât să se asigure o dezvoltare armonioasă a personalităţii sale, în funcţie de
dominantele sale de personalitate. Învăţarea individualizată poate fi definită ca acţiune a cadrului
didactic în direcţia proiectării şi realizării activităţii didactice/ educative în funcţie de
particularităţile biopsihosocioculturale ale fiecărui individ. Aceasta se realizează prin
individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învăţământ şi a metodelor de predare – învăţare –
evaluare – autoevaluare.
Premise ale învăţării individualizate sunt:
 Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului.
 În activitatea de învăţare, între copii există diferenţe semnificative de ritm, volum,
profunzime şi stil.
 Egalitatea şanselor în ceea ce priveşte educaţia trebuie să se instituie prin recunoaşterea şi
respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită.
 Egalitatea accesului la educaţie presupune o şcoală adaptată posibilităţilor aptitudinale şi
nevoilor fiecăruia.
Indiferent de rolul pe care îl avem în grădiniţă ne aflăm într-o poziţie de receptor/ iniţiator al
interacţiunii cu copilul, preluând într-o mare măsură acţiunile parentale. Tot ceea ce-l înconjoară
pe copil trebuie să îl susţină să exploreze, să experimenteze, să se dezvolte. Dincolo de mediul
fizic în care se derulează activitatea din grădiniţă, mediu care este deosebit de important, este
necesar să recunoaştem importanţa intervenţiei fiecărui membru al personalului, didactic,
nedidactic sau auxiliar, fiecare membru în echipă, se va regăsi într-o mai mare sau mai mică
măsură în relaţiile pe care copilul învaţă să le construiască cu adulţii din jurul său şi, în acelaşi
timp, în dezvoltarea integrată a acestuia.
În derularea activităţii în grădiniţă, într-un spaţiu destinat copilului şi dezvoltării acestuia,
fiecare gest are o semnificaţie de îngrijire, creştere şi dezvoltare a copilului şi este important ca
toţi profesioniştii să deţină acelaşi tip de aptitudini şi atitudini în raport cu copilul:
• căldură şi afecţiune;
• răspuns imediat la nevoile copilului;
• disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
• sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;

5
• respect;
• deschidere şi comunicare;
• limite clare şi bine precizate;
• recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
• nediscriminarea;
• confidenţialitate şi încredere reciprocă.

Bibliografie:
 Chircev, A., Rosca, Al., Studii de psihologie pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1958
 Birch, A., Psihologia dezvoltării, Bucureşti, Editura Tehnica , 2000.
 Cucoş, C., Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
 Ezechil, L., Prelegeri de didactica generală, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2003.
 Jinga, I., Istrate, E., Manual de Pedagogie, Bucureşti, Editura All, 2006.
 Verza, E., Verza, E.F., Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura ProHumanitate, 2000.
 Botiş, A., L. Mihalca (2007), Despre dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale
copiilor, fete şi băieţi, cu vârsta până în 7 ani - Ghid pentru cadrele didactice din învăţământul
preşcolar, Bucureşti UNICEF, Centrul Parteneriat pentru Egalitate
 Tomşa, Gh., Oprescu, N. (2007), Bazele teoretice ale psihopedagogiei preşcolare, Bucureşti,
Editura V&I Integral.

Maxim Iulia Mihaela

Conversie PIPP I