I.

Scheletul capului și al gâtului

I.1. Craniul

Scheletul capului, craniul (Figura 1), reprezintă în parte, primele segmente ale coloanei
vertebrale, mult modificate, pentru a putea adăposti creierul, organele de simț, precum și porțiunile
inițiale ale aparatului digestiv și ale aparatului respirator1.
Craniul, așezat pe coloana vertebrală, este o cutie de formă ovală cu o dezvoltare mai mare în
partea sa posterioară, fiind format din oase ermetic legate între ele prin articulații imobile numite
suturi, totul pentru a proteja organul intern numit creier.
Totalitatea oaselor care compun scheletul capului alcătuiesc craniul osos. Scheletul capului
este format prin sudarea între ele a numeroaselor oase; unul singur, maxilarul inferior sau
mandibula rămâne independent. Craniul este compus din 22 de oase care pot fi împărțite în două
segmente distincte, numite neurocraniu și viscerocraniu.
Distingem așadar față de acest complex osos, un întreg format din două părți cu totul diferite,
o parte a craniului care ocupă regiunea superioară frontală și posterioară care are forma unei cutii
osoase și o a doua parte, fața, ce ocupă regiunea anterioară și inferioară.

I.2. Cutia craniană sau neurocraniul

Cutia craniană denumită craniul neural, prin dispoziția oaselor sale formează cutia craniană a
cărei boltă se numește calvaria sau țeasta, având rolul de a adăposti encefalul, sistemul nervos
central. Bolta craniană corespunde frunții și pielii păroase ale capului; pe fața inferioară a craniului,
în partea sa posterioară se sprijină coloana cervicală în locul său de articulare a osului occipital cu
prima vertebră a coloanei cervicale numită atlas.
Cutia craniană, neurocraniul, are o formă ovoidă cu axul mare îndreptat antero-posterior,
descriindu-se astfel două părți ale acestuia, bolta craniană, sau calvaria, și baza craniană. O
descriere în general a cutiei craniene ne prezintă o față a sa convexă și o alta concavă. Craniul
prezintă așadar două fețe, în partea sa internă endocraniul, iar în cea externă exocraniul. Cutia
craniană, sau neurocraniul, este alcătuit din 8 oase, câte două perechi, cele două oase temporale și
cele două oase parietale și patru oase neperechi, frontalul, etmoidul, sfenoidul și occipitalul.

1
Constantin Baraschi, Tratat de sculptură, Ediția a II-a, Volumul I, Editura Meridiane, București, 1964, p.
58.
 Bolta cutiei craniene este completată de următoarele oase, poziționate astfel încât, anterior
avem osul frontal, posterior osul occipital, iar lateral două oase parietale și două oase temporale.
Toate aceste oase sunt articulate între ele prin suturi fixe numite sinartroze ce pot fi plane ca în
cazul osului lacrimal unde marginile oaselor articulației sunt foarte netede sau dințate, cea mai
comună sutură care include articulații ascuțite de blocare, solzoase, sau scuamoase, ce denumesc
acea sutură între porțiunea mijlocie a marginii inferioare a parietalului și solzul temporalului.
Baza craniului este alcătuită din oase dintre care unele, prin forma și legăturile pe care le au,
iau parte și la formarea segmentului facial. Astfel, posterior se găsește osul occipital care ia parte la
formarea bazei craniului prin porțiunea sa inferioară, după care urmează osul sfenoid care se
continuă anterior cu osul frontal care prin partea sa transversală închide porțiunea anterioară a bazei
craniului.
Locul liber ce rămâne între osul sfenoid și osul frontal este completat de către lama osului
etmoid, părțile laterale ale bazei craniului fiind închise de o parte și de alta de către osul temporal.
Baza craniului prezintă găuri și fisuri ce reprezintă locul de trecere a celor doisprezece perechi
de nervi cranieni direcționați spre bulbul rahidian ce se continuă cu măduva spinării, dar și pentru
arterele și venele destinate sistemului nervos central.
Dintre toate oasele vom descrie frontalul, occipitalul, temporalul și parietalul. Așadar, osul
frontal este un os median, nepereche, ce formează polul anterior al craniului, prezentând superior și
lateral cele două bose frontale, mai dezvoltate la femei și copii decât la bărbați.
Înafara și înapoia celor două bose, planul frontal își schimbă orientarea devenind lateral, de o
parte și de alta a liniilor numite creasta temporală a frontalului, ce pornește de la coada sprâncenii în
sus. Pe planul frunții, în jumătatea sa inferioară, situată deasupra nasului se reliefează bosa mediană
numită glabela, un punct important de reper care este observat pe viu printr-o mică depresiune.
De la aceasta pleacă în sus și în afară alte două reliefuri, de o parte și de alta a liniei mediane a
frunții, cele două bose sprâncenare ce sunt mai dezvoltate la bărbat, dedesubtul cărora, îndreptate
orizontal, se formează cele două margini curbate ale arcadelor orbitare. Fiecare dintre aceste arcade
se termină cu câte o apofiză orbitară externă și una internă articulându-se cu osul malar și, respectiv
cu maxilarul superior.
În dezvoltarea sa, osul frontal descrie o porţiune verticală sau scuama frontalului (Squama
frontalis) şi o porţiune orizontală sau porţiunea orbitală (Pars orbitalis). Scuama frontalului
formează porţiunea anterioară a bolţii craniene, iar porţiunea orizontală participă la formarea
tavanului orbitelor şi al cavităţilor nazale.
La polul exterior al craniului se distinge osul occipital, median și nepereche, care este format,
la fel ca frontalul, dintr-o parte verticală și una orizontală care participă la formarea bazei cutiei
craniene. Pe partea sa orizontală se găsește gaura occipitală și, situate înafara și înaintea ei, cele
două reliefurile ovale articulare ale condililor occipitali care se articulează cu cavitățile glenoide ale
vertebrei atlas. Înapoia găurii occipitale se află o suprafață aspră dominată de relieful protuberanței
occipitale ceea ce determină limita dintre cap și gât.
Temporalul este un os pereche, neregulat, situat între occipital, parietal şi sfenoid. El participă
la formarea părţii laterale a bolţii craniene şi a etajelor mijlociu şi posterior ale bazei craniului. Osul
temporal are o parte a sa asemănătoare cu un solz de pește, numită scoama sau solzul temporalului
(pars squamosa) care ocupă partea antero-superioară și o parte prismatică numită stânca
temporalului (pars petrosa) situată între sfenoid și occipital. Osul temporal este constituit din mai
multe porţiuni: scuamoasă, pietromastoidiană, timpanică şi stiloidă.
Pe cele două părți laterale și inferioare ale craniului, osul temporal are situat la mijlocul său
conductul auditiv, care corespunde reliefului urechii numit tragus și care centrează elementele
constitutive ale osului: în partea posterioară se evidențiază apofiza mastoidă, un relief aflat înapoia
urechii, deasupra și înainte se află apofiza zigomatică, sub ea și înaintea conductului auditiv
aflându-se cavitatea glenoidă, loc de articulare a condilului mandibulei.
Pe fața anterioară a craniului, în partea sa anterioară se mai observă fosa temporală, acoperită
de mușchiul temporal.
Situate mai sus de oasele temporale, găsim de o parte și de alta a craniului cele două oase
parietale, care se întâlnesc pe linia lor mediană prin sutura medio-sagitală. În partea anterioară se
articulează cu osul frontal prin sutura coronală, iar posterior prin sutura lamboidă (de la forma
literei grecești lambda λ). Oasele parietale sunt bombate la mijloc, formând bosele parietale care
determină lățimea maximă a capului.
Parietalul este un os lat pereche, care împreună cu occipitalul şi frontalul formează bolta
craniană.

I.3. Craniul facial sau viscerocraniul

Craniul facial este alcătuit din 14 oase, și anume șase oase care sunt perechi, maxilarul,
nazalul, malarul sau zigomaticul, os ce formează umerii obrazului, cornetul inferior, palatinul,
unguisul sau lacrimalul, dar și două oase, de data aceasta impare, vomerul și mandibula, singurul os
articulat mobil.
Craniul facial este format din două etaje, și anume unul corespunzător nasului numit etajul
respirator, și un altul care este corespunzător gurii, denumit etajul digestiv. Craniul facial este, de
asemenea, reprezentat de întregul etaj frontal. Între partea anterioară a bazei craniului neural și
masivul facial se regăsesc cele două orbite ce adăpostesc globii oculari.
Privit din față, craniul prezintă unele elemente care trebuie reținute în mod special. La nivelul
osului frontal ce formează scheletul frunții se observă de o parte și de alta a unei linii mediane
imaginare cele două reliefuri ușor rotunjite numite bosele frontale, proeminențe numite și
tuberozități frontale. Un punct median vag proeminent sau chiar plan, situat chiar la mijlocul
distanței dintre cele două arcade supraorbitare denumit glabela, este un punct folosit în măsurători
ca reper fix, de care viitorul artist se va folosi adeseori.
Osul frontal formează cele două arcade supraorbitare în partea sa inferioară, care dau conturul
superior al orbitei, iar pe viu sunt acoperite în partea lor internă de către sprâncene. De o parte și de
alta a liniei mediane, situate imediat sub osul frontal, se află cele două mici oase nazale, oase ce
constituie scheletul solid al piramidei nazale în porțiunea sa superioară. Osul nazal este un os mic,
alungit, pereche, care participă la alcătuirea scheletului osos al piramidei nazale în porțiunea ei
superioară. Oasele nazale sunt situate de o parte şi de alta a liniei mediane între procesele frontale
ale maxilelor (lateral) şi porţiunea nazală a frontalului (superior). Oasele nazale se articulează în sus
cu osul frontal, jos cu oasele maxilarului superior și median între ele. Mărimea, forma și înclinația
acestora determină caracterul nasului care pe viu este întregit de către cartilajele sale.
Chiar în centrul masivului facial se află situată maxila care, în partea sa inferioară, are o
formă convexă și constituie prin oasele maxilare arcada dentară superioară, ce totodată contribuie în
sus și înăuntru prin apofizele sale ascendente la delimitarea orbitelor și a foselor nazale, iar în partea
laterală prin sudarea cu oasele malare la formarea pomeților obrajilor, ce întregesc conturul lateral
și cel inferior al orbitelor.
Maxila este un os pereche şi neregulat, situat în centrul feţei, în jurul căruia se grupează toate
celelalte oase ale maxilarului superior. Maxila ia parte la formarea palatului osos, cavităţii bucale,
cavităţii nazale, orbitei, a fosei infratemporale şi pterigopalatine. Acestea se articulează cu oasele
nazale, cu oasele malare, cu frontalul; înspre interior acestea se termină într-o formă de potcoavă a
cărei curbură este prevăzută cu marginea alveolară.
Partea inferioară a masivului facial este reprezentată de mandibulă, care este formată dintr-o
parte orizontală curbată, numită corpul mandibulei, care se prelungește în sus prin ramurile sale care
fac prin intermediul articulațiilor temporo-mandibulare, joncțiunea mobilă cu osul temporal.
Marginea superioară a corpului mandibulei alcătuiește arcada dentară inferioară, care, spre
marginea sa inferioară și situat în poziție mediană prezintă un relief denumit proeminența
mentonieră.
 Mandibula, os nepereche are anterior un corp de formă de potcoavă, determinând la mijlocul
ei forma bărbiei; aceasta se aplică pe forma maxilarului superior pe marginile alveolelor dentare. Pe
fața externă a corpului mandibulei se găsește linia oblică externă, iar pe linia mediană simfiza
terminată inferior cu eminența mentonieră, punct numit gnation.
Privind craniul din profil (Figura 2), observăm unghiul format de continuarea corpului
mandibular cu ramura sa, denumit unghiul mandibulei, sau gonion, reper important în măsurătorile
asupra capului.
Ramurile mandibulei sunt de formă patrulateră și se unesc cu corpul osului în unghiul
mandibulei numit gonion. Marginea superioară a mandibulei prezintă două reliefuri, unul anterior și
ascuțit, numit apofiza coronoidă pe care se inserează mușchiul temporal și, un altul, posterior
rotund, condilul mandibulei pentru articularea cu cavitatea glenoidă a temporalului.
Dinții, câte opt pe fiecare jumătate a maxilarelor, superior și inferior, au rolul în anatomia
artistică de a proporționa prin arcuirea lor întreaga formă a feței.
Înapoia articulației temporo-mandibulare găsim săpat în osul temporal orificiul extern al
conductului auditiv, ce are delimitat înapoia lui o proeminență osoasă de formă piramidală orientată
cu vârful în jos și puțin înainte, apofiza mastoidă, ușor de palpat pe viu în spatele urechii.
Tot înapoia osului malar și a părții inferioare a frontalului se găsește fosa temporală, mai
adâncă în față și în jos, ce este completată pe viu de mușchiul temporal. Limita sa anterioară este
vizibilă mai ales la bărbat și este dată de creasta temporală a osului frontal, continuată în jos de
apofiza orbitară externă a aceluiași os, care se unește cu apofiza orbitară a malarului. În porțiunea sa
inferioară, fosa temporală este delimitată de o punte osoasă numită arcada zigomatică ce este
constituită prin sudarea apofizei temporale a malarului cu apofiza zigomatică a temporalului.
Arcada zigomatică este, de asemenea, vizibilă pe viu, iar în artele plastice are o importanță
deosebită deoarece aceasta contribuie la delimitarea volumului feței.
Privit din spate (Figura 3) spre boltă, craniul apare constituit din oasele parietale ce se
sudează între ele pe linia mediană, sagitală, iar în jos, craniul apare constituit din osul occipital ce se
continuă spre baza craniului. Pe aceeași linie mediană a capului, situat în porțiunea inferioară a
osului occipital, găsim ca reper fix protuberanța occipitală externă, numită inion, folosită în
măsurătorile efectuate asupra capului. De o parte și de alta a acestei protuberanțe se află linia
occipitală nuchală superioară, care este de fapt o creastă osoasă așezată orizontal pe os.
Figura 1. Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere anterioară (ventrală)
 Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere anterioară (ventrală)

1. Parietalul.
2. Temporalul.
3. Apofiza orbitară externă.
4. Apofiza orbitară a malarului (zigomaticului).
5. Orbita.
6. Apertura nazală.
7. Malarul (zigomaticul).
8. Linia oblică externă.
9. Unghiul mandibulei (gonion).
10. Mandibula.
11. Frontalul.
12. Bosa frontală (tuberozitatea frontală).
13. Glabela.
14. Bosa sprâncenară (arcada supraciliară).
15. Arcada supraorbitară.
16. Arcada zigomatică.
17. Arcada infraorbitară.
18. Maxilarul.
19. Arcada dentară superioară (maxilară).
20. Arcada dentară inferioară (mandibulară).
21. Protuberanța mentonieră (bărbia).
Figura 2. Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere laterală
Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere laterală

1. Frontalul.
2. Bosa frontală.
3. Creasta temporală.
4. Arcada supraciliară.
5. Apofiza orbitară externă.
6. Sfenoidul.
7. Apofiza orbitară a malarului.
8. Osul nazal.
9. Arcada zigomatică.
10. Osul malar (zigomatic).
11. Condilul mandibulei.
12. Apofiza coronoidă.
13. Gropița canină.
14. Maxilarul.
15. Mandibula (ramura).
16. Linia oblică externă.
17. Mandibula (corpul).
18. Proeminența mentonieră (bărbia).
19. Parietalul.
20. Occipitalul.
21. Fosa temporală.
22. Apofiza zigomatică.
23. Orificiul extern al conductului auditiv.
24. Protuberanța occipitală.
25. Apofiza mastoidă.
26. Apofiza stiloidă.
27. Unghiul mandibulei (gonion).
Figura 3. Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere posterioară (dorsală)
Scheletul extremității cefalice, craniul, vedere posterioară (dorsală)

1. Occipitalul.
2. Linia occipitală (nuchală) superioară.
3. Apofiza mastoidă.
4. Sutura mediană (sagitală).
5. Parietalul.
6. Protuberanța occipitală externă (inion).