PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE ŞI REPRODUCERE

Peştii fiind adaptaţi mişcării în apă, au un corp alungit, hidrodinamic, compus din cap, trunchi şi
coadă. Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la această fantă până în dreptul
orificiului anal se delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu spre partea posterioară a peştilor se
găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia laterală. La peşti se întâlnesc: orificiul bucal,
orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea branhială, situată în urma operculilor, care sunt dispuşi de
o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap se găsesc doi ochi dispuşi lateral. Înotătoarele sunt în

opercul linia laterală aripioară dorsală adipoasă aripioară caudală

aripioară aripioară aripioară

pectorală ventrală anală

Lungimea corpului fără caudală

Lungimea totală

Elementele principale pentru descrierea salmonidelor

număr variabil, în funcţie de specie şi se clasifică în înotătoare neperechi şi înotătoare perechi.

Înotătoarele perechi sunt cele pectorale şi cele ventrale, corespunzând membrelor de la celelalte
vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm că la unele specii întâlnim, între
dorsală şi caudală, o înotătoare mai mică, denumită adipoasă. Aceasta este caracteristică Familiei
Salmonidae. Atât dorsala cât şi anala pot fi formate din mai multe înotătoare. Înotătoarele sunt
constituite din formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi simple sau ramificate, rigide sau
flexibile şi dintr-un tegument. Numărul radiilor, în special din dorsală şi anală, se ia în considerare în
sistematică, deoarece se păstrează constant în cadrul unităţilor taxonomice superioare.
Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri: plastice (acelea care se referă la măsurători),
respectiv lungimi, lăţimi, înălţimi, greutăţi, şi meristice (acelea care se referă la numărători), respectiv
numărul de radii la înotătoare, numărul de dorsale, numărul de vertebre.
Pentru măsurarea lungimii corpului la salmonide se utilizează măsurătorile preconizate de Smith.
În practică se utilizează următoarele măsurători:
L = lungimea mare (de la vârful botului la vârful cozii);
l = lungimea de la vârful botului la baza cozii;
H = înălţimea în dreptul dorsalei;
h = înălţimea cea mai mică;
ls = lăţimea spatelui;
G = greutatea.

150
 Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor însumat pe linia laterală poate da
indicii în legătură cu determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa lor
se disting inele concentrice al căror număr indică vârsta. Practic, solzii (5 - 7) se recoltează de la peştii
vii sau conservaţi în sare, se spală 5-10 minute cu o soluţie slabă de amoniac şi apoi, cu lupa, se
numără inelele. Lăţimea lor poate fi influenţată de condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele.
Astfel, în structura lor se disting inele mai înguste de iarnă şi inele mai late de vară(un inel îngust şi un
inel lat reprezintă un an de viaţă).
Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale corpului şi este
dispusă longitudinal, fiind dreaptă sau sinuoasă. Constă dintr-un canal umplut cu o masă gelatinoasă
cuprins în dermă. În el se găsesc celule senzoriale cu ajutorul cărora peştele simte direcţia curentului,
trepidaţiile, diversele obstacole, precum şi chimismul apei.
Din punct de vedere anatomic trebuie să subliniem că peştii dispun de un sistem muscular bine
dezvoltat, care acţionează înotătoarele, realizând sistemul de locomoţie.
Scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din organizarea internă mai fac parte un sistem
nervos, organe de simţ (tactile, olfactive, gustative, linia laterală şi ochii), tubul digestv (cavitatea
bucofaringiană, esofag, stomac, intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe ficat, pancreas şi
vezica cu aer), aparatul respirator format din branhii, aparatul circulator, glande endocrine, aparat
excretor şi aparatul genital.
Vezica înotătoare, ca ramificaţie a tubului digestiv, având o origine comună cu acesta, este o
vezică umplută cu gaze (O2,N2,CO2), care serveşte la menţinerea echilibrului precum şi la ridicarea şi
coborârea peştelui în apă. Aceasta se realizează prin umplerea sau eliminarea gazelor(CO 2) prin care
se produce o schimbare a greutăţii specifice a peştelui.
Înmulţirea la peşti se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care poartă şi denumirea de gonade.

R Vî Ia

Br In St Sp Ap I T Oug Vu

Organele interne ale păstrăvului

R – rinichi; Vî – vezica înotătoare; Ia – înotătoarea adipoasă; Vu – vezica urinară;
Oug – orificiul uro-genital; T – testicule; I – intestin; Ap – apendici pilorici; Sp – splina;
St – stomac; In – inima; Br – branhii; F- ficat
(după W. Kock)

În mod obişnuit ovarul se prelungeşte pe toată întinderea cavităţii interne a corpului, căpătând o
dezvoltare maximă în perioada de reproducere. Ovulele ies la exterior prin intermediul oviductului. La
salmonide acesta nu este individualizat, fapt care înlesneşte mulgerea, deoarece ovulele se elimină
direct din cavitatea generală prin orificiul urogenital. Testiculele salmonidelor nu au spermiducte; ele
se deschid în partea posterioară a cavităţii, între rect şi uretru.
Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii şi ovulele (icrele). Spermatozoizii au, în mod
obişnuit, un cap rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni între 2 - 60 µ. Este caracteristic faptul că,
151
 introduşi în apă ei mor foarte repede (la păstrãvi în 23 secunde), iar în afara apei supravieţuiesc de la
câteva ore până la 2 - 3 zile (după P. Decei). Icrele au dimensiuni între 1-6 mm, iar numărul lor
variază foarte mult de la o specie la alta, dar şi în cadrul aceleiaşi specii, în raport de talie, de vârstă şi
de dimensiunea icrelor. În funcţie de numărul icrelor se stabileşte prolificitatea absolută, înţeleasă ca
numărul total de icre depuse de o femelă şi prolificitatea relativă, care reprezintă numărul de boabe de
icre raportat la greutatea corpului, exprimată în kilograme. Cei mai mulţi peşti se adună în vederea
reproducerii în locuri caracteristice fiecărei specii, numite locuri de reproducere. Epoca de reproducere
este bine determinată în timp pentru majoritatea peştilor şi ea depinde de temperatura apei. În cele mai
multe cazuri fecundaţia este externă: femela depune icrele pe un substrat sau într-un cuib, iar masculul
depune apoi lichidul spermatic peste icre, după care în unele cazuri, ca la păstrăv, acestea sunt
acoperite cu nisip (oviparitate). Acest proces este cunoscut în mod curent sub denumirea de bătaie sau
boişte. Peştii iau parte la ea în grupuri mai mari sau în perechi. În acest timp pot avea loc lupte între
masculi şi unii îmbracă aşa-numita haină de nuntă.
Peştii care ne interesează adăpostesc icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După depunere,
icrele trec printr-o perioadă de incubaţie, care este caracteristică pentru fiecare specie de un anumit
număr de grade-zile. Prin grade-zile se înţelege suma temperaturilor medii zilnice pentru numărul
zilelor cât durează incubaţia. De exemplu, la salmonide ecloziunea se produce la valori de până la 400
grade-zile. Dezvoltarea din icre a peştelui adult trece prin mai multe stadii:
- stadiul embrionar – de la fecundare până iese puiul din ou (icră), adică până la ecloziune;
- stadiul larvar – până la resorbţia sacului vitelin (stadiu de alevin);
- stadiul de puiet – până ajung la maturitatea sexuală;
Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o membrană
secundară. Dimensiunile şi numărul lor în raport cu greutatea femelelor diferă de la o specie la alta.
Ovulele pot avea diferite prelungiri ce servesc la fixarea lor de plante sau obiecte. Se remarcă la ovul
un pol animal, unde se formează embrionul, şi un pol vegetativ, unde se găseşte vitelusul. Dezvoltarea
embrionului se face în etape. În primul rând se formează sistemul nervos, tubul digestiv, ochii şi
inima. Anusul există de la început şi se deschide în urma sacului vitelin. Gura apare după ecloziune.
După Diessner şi alţii se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la ecloziune:
- de la fecundare la apariţia şirei spinării (aproximativ 100 grade-zile);
- de la apariţia şirei spinării la apariţia ochilor (circa 120-140 grade zile);
- de la apariţia ochilor până la ecloziune.
Ecloziunea se produce cu ajutorul unui ferment, secretat de embrion care subţiază coaja icrei.
Alevinul iese obişnuit din icră cu coada înainte. El este prevăzut cu o pungă vitelină din care se
hrăneşte 4-5 săptămâni până la resorbţia totală. La început alevinul face foarte puţine mişcări; după
resorbţia pungii viteline în proporţie de 2/3 el începe să înoate.

Descrierea peştilor din apele de munte

Sub raportul rolului şi importanţei pe care o au, peştii din aceste ape se împart în două grupe:
a. Peşti principali, care formează obiect de cultură;
b. Peşti însoţitori, care au o importanţă mai mică din punct de vedere economic.
În prima grupă se situează peştii din Familia Salmonidae şi Familia Thymalidae, iar în a doua
grupă peşti ca boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc.

152
 a. Peştii principali

Familia Salmonidae Regan 1914

Peştii din această familie au corpul alungit, acoperit cu solzi mici şi deşi. Au două înotătoare
dorsale, cea posterioară fiind numită adipoasă. Ventralele sunt plasate in zona abdomenului. Capul nu
este acoperit cu solzi şi gura nu este prevăzută cu mustăţi. Linia laterală este evidentă. Oviductele sunt
rudimentare sau lipsesc. Reproducerea are loc în apele dulci. Familia cuprinde nouă genuri, dar la noi
trăiesc numai patru, două autohtone: Salmo şi Hucho, şi două introduse: Salvelinus şi Coregonus.

Genul Salmo Linnaeus 1758

Corpul alungit, gura largă, pe laturile corpului cu puncte roşii sau negre. Icre mari. Răspândire în
Europa, Asia Mică, Transcaucazia şi America de Nord. La noi se găsesc două specii: Salmo trutta şi
Salmo gairdneri.

Salmo trutta L. 1758

Specie larg răspândită, în mod obişnuit are pe flancurile corpului pete roşii. Sunt cunoscute
numeroase rase geografice, care constituie subspecii. La noi sunt cunoscute:
- Salmo trutta fario
- Salmo trutta lacustris
- Salmo trutta labrax
cea mai răspândită fiind prima subspecie. Este de menţionat faptul că mulţi autori (Grasse) apreciază
că fiecare lac, fiecare râu şi chiar porţiune a unui râu au varietatea lor locală, care se deosebeşte mai
mult sau mai puţin prin forma şi coloraţia sa.

Păstrăvul indigen Salmo trutta fario L.

Descriere. Are un corp relativ scurt, îndesat. Pe linia

laterală se numără 115 - 132 solzi. Lungimea corpului este
în funcţie de vârstă şi hrană. Înălţimea maximă reprezintă
19.5 - 24% din lungimea corpului fără caudală. Are un bot
scurt şi obtuz. Capul reprezintă 20.6 - 23.6% din lungimea
corpului. Greutatea după primul an oscilează între 5 - 20 g,
în funcţie de hrănire şi ajunge după 5 - 6 ani până la 4 - 5
kg. Coloraţia variază destul de mult în raport de vârstă, Păstrăvul indigen
maturitate sexuală, temperatură, natura apei etc. în apele
umbrite, păstrăvul are o culoare mai închisă decât în apele luminate. Adulţii au de obicei spinarea
brun-verzuie, cu pete negre sau roşii, flancurile mai gălbui, cu pete negre şi roşii, acestea din urmă
fiind grupate mai mult în jurul liniei laterale şi fiind înconjurate de o margine albă îngustă. Dintre
înotătoare, care au culoarea cenuşie, doar dorsala este punctată cu pete negre ceva mai mici.
Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al masculilor, care au botul, mandibula şi
153
înotătoarele pectorale mai lungi decât ale femelelor. În general, la păstrăvul indigen se remarcă o
variabilitate a caracterelor morfologice, a ritmului de creştere şi a coloritului. În acest sens se poate da
exemplul păstrăvului negru din râul Berătău - Barcău (Crişana) care nu are pete roşii.
Răspândire. Este răspândit natural în cea mai mare parte a Europei ca şi în Asia Mică. A fost
introdus cu rezultate foarte bune în America de Nord, Africa şi Noua
Zeelandă. La noi în ţară este întâlnit în pâraiele de munte şi în lacurile
montane, fiind principalul locuitor al zonei care-i poartă numele.
Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte cu un conţinut de 6 - 7
3
cm O2/l, cu o amplitudine redusă a temperaturilor. Exemplarele adulte
preferă apele mai adânci, pe când puieţii până la un an preferă apele mai
puţin adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun înotător, fiind în stare să
sară peste obstacole până la 1 m.
Hrana. Este exclusiv carnivor. Se hrăneşte cu insecte acvatice sau
Arealul european al aeriene, melci, crustacee inferioare, mai rar batracieni, iar după doi – trei
păstrăvului indigen
ani devine ihtiofag, consumând peşti ca Phoxinus, Cottus, Noemaecheilus
şi chiar puiet din propria specie.
Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3 - 4,
mai târziu la femele decât la masculi. Epoca de reproducere începe în
octombrie şi durează până în decembrie. Păstrăvii, având o coloraţie
mai vie, aşa numita haina de nuntă, se deplasează spre izvoare.
Femelele au abdomenul mărit de icrele pe care le conţine. În locuri cu
apă mică şi cu fundul albiei nisipos, femela, cu ajutorul înotătoarelor,
sapă un şănţuleţ în care depune icrele, peste care masculii depun lapţii,
Arealul naţional al păstrăvului
indigen apoi cuibul este acoperit cu nisip. Depunerea icrelor se face în mai
multe reprize, după care adulţii coboară pe cursul apei. Icrele sunt
galbene-portocalii, cu un diametru de 4.5 - 5 mm; obişnuit o femelă depune 2000 - 2500 (4000) boabe
la un kg din greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie durează , după P. Decei, de la 110 - 205 zile,
funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse în mediul natural doar 1 - 3 % ajung la stadiul
de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în funcţie de temperatura apei şi, în special, de
hrană. La un an greutatea oscilează între 5 - 20 g, la un an ajunge la 90 - 130 g, iar la trei ani între 200
- 300 g. Longevitatea atinge 10 - 12 ani.
Pescuitul este permis între 1 mai şi 15 septembrie, cu undiţa şi folosind momeli artificiale.
Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul exemplarelor ce pot fi
recoltate într-o zi de pescuit este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se practică în general de pe mal.
Cultura. Păstrăvul indigen se pretează la cultura intensivă în staţiuni special amenajate. Deoarece
are un ritm de creştere mai scăzut, pentru consum se practică creşterea păstrăvului curcubeu.

154
 Păstrăvul de lac Salmo trutta lacustris L.

Descriere. Are o formă, s-ar putea spune,

identică cu a păstrăvului întâlnit în pâraiele de
munte. Se deosebeşte însă de acesta prin talie,
ajungând la 10 - 12 kg, excepţional chiar mai mult.
Este argintiu, iar pe spate verzui sau cenuşiu-
albăstrui. Pe jumătatea superioară a corpului şi pe
Păstrăvul de lac
dorsală se remarcă puncte negre rotunde sau
neregulate, variabile ca mărime. La exemplarele
tinere se pot observa în zona liniei laterale şi pete roşii care dispar cu
timpul.
Răspândire. Este întâlnit în lacurile din nordul Europei, din
Caucaz şi Alpi. La noi a fost introdus în Lacul Roşu de la
Gheorghieni şi în lacul de acumulare de la Bicaz, ca şi în lacurile
Gâlcescu, Bucura şi Bâlea.
Ecologie. Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă în
ele. Perioada de reproducere: din septembrie până în decembrie.
Arealul european al
Reproducere. Maturitatea sexuală are loc la 6 - 7 ani. Icrele au păstrăvului de lac
5.2 - 6 mm. Longevitatea: 20 ani. Până la vârsta de 3 ani atinge circa
27.0 cm, iar la 8 - 9 ani atinge 80 - 90 cm în lungime şi o greutate de
5.7 - 7 - 9 kg.
Hrana sa constă la început din larve, insecte de lac etc., iar la
vârsta de 4 - 5 ani devine aproape exclusiv răpitor.
Pescuitul. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul
de râu. Are o importanţă din ce în ce mai mare pe măsura extinderii
sale în toate lacurile de baraj şi în lacurile alpine.
Arealul naţional al
păstrăvului de lac

Salmo gairdneri Richardson 1836

Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de Salmo trutta prin lipsa petelor roşii de pe
flancuri şi frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi rotunde. Din numeroasele rase cunoscute în
patria de origine, în Europa s-au introdus două: irideus şi shasta, prima având 120 - 130 solzi, iar a
doua 135 - 145 solzi pe linia laterală. Exemplarele din ţara noastră au caracteristici ce se apropie mai
mult de irideus, fapt pentru care îl vom prezenta numai pe acesta.

155
 Păstrăvul curcubeu Salmo gairdneri irideus

Descriere. Are un corp ceva mai lat decât păstrăvul

de râu. Atinge obişnuit 25 - 30 cm lungime şi 0.8 - 1.6
kg, ajungând excepţional la 50 - 90 cm şi 16 kg greutate.
La noi, cele mai mari exemplare, pescuite în lacul Bicaz,
cântăresc în jur de 6 kg. Are spatele cenuşiu-albăstrui sau
verzui întunecat cu flancurile argintii şi abdomenul
albicios. Se remarcă numeroasele pete negre de pe corp,
Păstrăvul curcubeu dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii şi existenţa unei
dungi multicolore în lungul liniei laterale, care luceşte în
culorile curcubeului, de unde şi denumirea. Ritmul său de creştere este mult mai rapid decât al
păstrăvului indigen. Ajunge în anul al doilea, în funcţie de abundenţa hranei la 200 - 300 g şi 22 - 28
cm lungime.
Răspândire. America de Nord, Europa (introdus în anul 1880), iar la noi a fost introdus în multe
ape curgătoare şi păstrăvării.
Ecologie. Este mult mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare al apei, suportă uşor variaţii mai
mari ale temperaturii. Preferă temperaturi de 17 - 20 oC.
Reproducere. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2 - 3 ani. În martie-aprilie femela depune la
1 kg greutate a corpului între 1500 - 4000 icre, cu diametrul de 4 - 5 mm. Incubaţia durează 330 - 400
zile-grade. Este mai rezistent la boli.
Hrana. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacee etc. Este nepretenţios faţă de mâncare.
Pescuitul este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale, între 1 iunie şi 31 decembrie.
Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din cauză că este
foarte lacom. Pescuitul se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este limitat la 10.
Cultura. Se pretează la o cultură intensivă, fapt pentru care este înmulţit în păstrăvării destinate
păstrăvului de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Câmpul Cetăţii etc.). Nu se menţine în apele de
munte, atât din cauza temperaturii scăzute a apei, cât şi pentru faptul că este migrator, fapt pentru care
este neindicat pentru repopularea apelor a căror temperatură nu depăşeşte 16-17 0C. Pe acest
considerent se recomandă introducerea rasei Salmo g. shasta care este stabilă. Se pretează şi la cultura
în iazuri sau lacuri.

Genul Salvelinus Richardson 1836

Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele din genul Salmo printr-un corp moderat alungit, capul
comprimat lateral, gura de la mijlocie la mare şi solzii mai mărunţi. Genul este răspândit în nordul
Americii, Europei şi Asiei, precum şi în Alpi. La noi este introdusă o singură specie: Salvelinus
fontinalis.

156
 Păstrăvul fântânel Salvelinus fontinalis Mitchill 1815

Descriere. Corpul este verde închis-măsliniu, pe spate

marmorat, cu dungi întunecate alternând cu dungi deschise
şerpuite, pe laturi auriu portocaliu şi cu abdomenul
albicios. Numeroasele puncte roşii-carmin sau galbene
sunt înconjurate de o dungă albastră. Dorsala şi caudala cu
dungi închise, pectoralele ventralele şi anala roşiatice, la
marginea anterioară cu două dungi, una roşie şi alta
Păstrăvul fântânel
cenuşie negricioasă. În perioada de împerechere culorile
devin cu mult mai vii.
Proporţiile corpului pot fi definite în felul următor: are obişnuit o
lungime în jur de 20 (30) cm, înălţimea maximă reprezintă 19 -
27.8 % din lungime şi capul ocupă 21.6 - 26.1 % din lungime. Linia
laterală cuprinde 200-250 solzi.
Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape, dintre
care amintim: Negruţa, Dumitreasa şi Irişoara, toţi afluenţi ai
Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut în 1906 pe Valea
Tarcăului şi Valea Putnei. În 1962 a fost introdus în Valea Dejani-
Arealul european al
Făgăraş, iar în anii următori pe Valea Iadului, Râul Sadului, Neagra păstrăvului fântânel
Broştenilor, Valea Gurghiului, Valea Drăganului, Brodina şi Lacul
Şteviei (Retezat).
Ecologie. Manifestă preferinţă pentru apele reci (12 - 15 oC),
bine oxigenate, fapt pentru care staţiunea convenabilă o constituie
partea de sus a pâraielor de munte. Este sensibil la variaţiile de
temperatură şi la poluare. Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât
păstrăvul. Se hrăneşte cu râme, larve, viermi, melci etc. pe care îi
caută neîncetat.
Reproducerea are loc o dată cu a păstrăvului indigen, cu care se Arealul naţional al păstrăvului
încrucişeazã şi dă hibrizi sterili. Este mai sensibil la bolile fântânel

infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă este mai dificilă.

Alevinii au un ritm de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel, după Pojoga, aceştia ajung
la vârsta de un an la 12 - 18 cm lungime şi 20 - 125 g. Excepţional, se pot găsi la vârste peste 4 ani
exemplare de 35 cm lungime şi greutăţi de peste 0.5 kg.
Pescuitul. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu păstrăvul de râu.
Cultura. Mai puţin apt pentru cultură. Are o importanţă economică redusă, iar carnea sa este mai
puţin gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar populărilor se produce în păstrăvăriile
Valea Putnei, Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bâlea-Sibiu.

Genul Hucho Günther 1866

Peştii au talie mare, cu capul comprimat lateral, corpul acoperit cu pete întunecate până la negre
în formă de X. La noi se găseşte o singură specie: Hucho hucho (Linnaeus).

157
 Lostriţa Hucho hucho (Linnaeus) 1758

Descriere. Este cel mai mare reprezentant al familiei,

are un corp alungit şi gros, lung de 1.2 - 1.5 m şi atinge 10 -
20 (50) kg. De obicei are 2 - 3 kg, capul reprezintă 22.7 -
27.9 % din lungimea corpului şi are o gură largă. Înălţimea
corpului este 15.09 - 20%. Coloraţia pe spate este cenuşie-
ruginie iar flancurile şi abdomenul albe argintii. Jumătatea
superioară a corpului, inclusiv dorsala şi caudala sunt
Lostriţa acoperite de pete negre. Dimorfismul sexual este puţin
pronunţat, botul masculilor fiind mai ascuţit iar coloraţia de
o nuanţă mai închisă, în special pe abdomen. Înotătoarele sunt cenuşii
sau roşcate şi, cu excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de pete.
Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi
este întâlnită în câteva râuri: Tisa, Vişeu, Bistriţa, Dorna, Cerna,
Borşa etc.
Ecologie. Trăieşte în apele râurilor sau fluviilor, manifestând
preferinţe pentru locurile cu un curent puternic, vârtejuri, repezişuri şi
zone de stâncării calcaroase.
Reproducerea are loc primăvara în lunile aprilie - mai, când
Arealul european al lostriţei lostriţa se deplasează în locurile de boişte, situate în amonte de
staţiunea obişnuită din zona lipanului, reuşind să treacă peste
obstacole de 1 - 1.5 m înălţime. În pietrişul sau prundişul din fundul
albiei, femela sapă o adâncitură de aproximativ 30 cm în care îşi
depune icrele ce vor fi fecundate de unul sau mai mulţi masculi. O
femelă produce la un kilogram din greutatea corpului ei 1600 - 3200
icre. Cele mai bune icre se obţin de la femelele de 4 - 7 kg. Icrele de
culoare galbenă-portocalie au diametre între 4.8-6 mm. Ecloziunea se
produce după trecerea a circa 270 grade-zile. Larvele, până la
resorbţia pungii viteline, stau nemişcate, după care devin foarte
Arealul naţional al lostriţei
active. Ele rămân în locurile de ecloziune circa un an. În primul an,
lostriţele ajung (după P. Bănărescu) la 30 - 37 cm, peste 40 cm după
doi ani, 50 - 60 cm şi mai mult de un kilogram la trei ani, iar după vârsta de 6 ani ajung la 70 - 80 cm
şi 4 - 5 kg greutate. Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani.
Înmulţirea şi existenţa lostriţei sunt afectate de duşmanii naturali formaţi din paraziţi, bacterii sau
ciuperci (Saprolegnia) , ca şi de braconaj sau poluarea apelor.
Hrana este diferenţiată în funcţie de vârstă şi anotimp. Ea constă în tinereţe din plancton şi
insecte, apoi aproape exclusiv din peşti (Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leuciscus cephalus,
Alburnoides, Phoxinus, Gobio), apoi broaşte, şoareci de apă şi chiar păsări.
Pescuitul este admis între 1 iunie şi 31 decembrie pe bază de autorizaţie specială, cu undiţa,
dimensiunea minimă fiind de 65 cm. În râurile populate cu această specie pescuitul cu momeli
artificiale este interzis.
Cultura. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitor la înmulţirea artificială a lostriţei, încercările
de la păstrăvăriile Făina şi Valea Putnei au dat rezultate promiţătoare.

158
 Familia Thymallidae Gil 1894

Deşi mulţi sistematicieni încadrează această familie ca un gen al Familiei Salmonidae, acceptăm
sistematica dată de “Fauna R.S.R.”, vol. III. Familia cuprinde un singur gen: Genul Thymallus Cuver
1829. El cuprinde 5 specii dulcicole, vicariante, dintre care la noi se găseşte una.

Lipanul Thymallus thymallus (Linnaeus) 1758

Descriere. Corp alungit, cu înălţimea maximă

reprezentând 19.5 - 25.5 % din lungime. Capul este
mic, cu o gură mică. Înotătoarea dorsală este mult mai
mare decât la salmonizi, cu marginea rotunjită în partea
anterioară. Linia laterală, aproape dreaptă. Pe spate şi
pe cap are o culoare cenuşie brun-verzuie, laturile
corpului argintii, cu reflexe vineţii sau gălbui, cu luciu
Lipanul metalic, iar abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai
întunecat, iar pe laturi cu pete negre. Înotătoarele
perechi sunt roşcate sau gălbui, iar cele neperechi, violacee. Dorsala bate
în albastru şi roşu, cu pete roşii-cărămizii şi negre. Masculii sunt mai
mari ca femelele. Obişnuit atinge 30 - 35 cm, rar 50 cm şi greutăţi până
la 2.0 kg.
Răspândire. Este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi
ocupă partea inferioară a apelor de munte, constituind zona lipanului
care nu este prea precis delimitată.
Ecologia. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros.
Reproducerea are loc în martie-aprilie. Icrele, cu diametrul de 2.5-3.5 (4)
Arealul european al
lipanului mm, au o culoare gălbuie-portocalie. Femelele depun în pietriş 6000-
13000 icre de fiecare kg greutate a corpului. După 21-26 zile de la
fecundaţie, respectiv după 200-230 grade-zile, are loc ecloziunea. Creşte relativ repede, ajungând în
primul an la 10-14 cm, în al doilea an la 16-24 cm, în al treilea an la 30 cm şi 200-400 g. Atinge
maturitatea sexuală la 3 ani. Hrana este constituită din larve, crustacee,
viermi, moluşte şi, ocazional, icre sau puiet de peşti.
Pescuitul este permis cu undiţa şi muşte artificiale între 1 iunie-31
decembrie. Dimensiunea legală admisă este de minimum 25 cm, iar
numărul este limitat la maximum 10 bucăţi pe zi.
Cultura. Înmulţirea artificială s-a realizat în unele păstrăvării cu
rezultate satisfăcătoare, fapt deosebit de important pentru repopularea
apelor noastre (Lăpuşna, Cândeşti şi Ceahlău). Arealul naţional al lipanului

159
160