MISIUNE

Viitorul Astăzi este o comunitate de credincioși Adventiști de Ziua a Șaptea ce are ca scop
proclamarea ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu pentru poporul advent. Aceasta este
solia adevărului prezent. În fiecare generație, Dumnezeu a trimis un mesaj care să descopere
poporului Său timpul cercetării lui. Noi trăim în ultima generație, în cele mai solemne timpuri
din istoria sacră. Venirea Celui Preaînalt în slavă și mărire este chiar la ușă. Astăzi Dumnezeu
are o solie specială pentru poporul Său. Această solie are menirea de a ne pregăti pentru criza
legii duminicale ce ne stă în față și de a ne ajuta să vedem mai clar pericolele care ne amenință.
Acum, chiar înainte de venirea Sa, se petrec evenimente despre care Spiritul Profetic
spune că „sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și în cea a bisericii”. În providența lui
Dumnezeu, când aceste crize neobișnuite sosesc, este dată lumina pentru acel timp. Dacă este
primită, atunci are loc un progres pe plan spiritual; dacă este respinsă, urmarea este declinul și
ruina spirituală.” (Ellen White, The Bible Echo, 26 august 1895). După cum observați, a primi
sau a nu primi lumina despre aceste puncte de cotitură este o chestiune ce ține de viață veșnică
sau de moarte veșnică. Este un lucru teribil a desconsidera lumina pe care Cerul o trimite pentru
timpul prezent și a neglija privilegiile date pentru o înțelegere mai profundă a planului de
Mântuire. Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea i-a fost oferită cea mai mare cantitate de lumină
în privința profețiilor, a planului de mântuire și a Legii lui Dumnezeu. De aceea, noi suntem cei
mai răspunzători înaintea lui Iehova pentru folosirea acestei lumini. Dacă vom neglija să o
folosim și să o cercetăm stăruitor, atunci vom primi același răspuns pe care l-a primit și
ispravnicul necredincios: „Rob stricat şi leneş, ai ştiut că secer de unde nu am semănat şi adun
de unde nu am vânturat; De aceea trebuia să dai banii Mei schimbătorilor de bani şi Eu venind,
aş fi primit ce este al meu cu dobândă. Luaţi de aceea talantul de la el şi daţi-l celui ce are zece
talanţi;” (Matei 25:26-28).
Așadar, scopul acestei reviste este de a extrage din comorile Bibliei și Spiritului Profetic
bijuterii pentru timpul prezent. Cercetând istoriile sacre ale Bibliei, vom înțelege cum acestea
ilustrează experiențele prin care noi vom trece. Astfel vom pricepe mai bine modul de lucru și
principiile caracterului lui Dumnezeu!
Domnul să vă binecuvinteze, iar Duhul Său să vă dea multă înțelepciune și perseverență
în studiu!

Revista Viitorul Astăzi este distribuită gratuit! Costul de tipărire

și expediere al unei reviste este de aproximativ 6 lei. Pentru
donații sau oricare alte întrebări, nu ezitați să ne contactați:

CONTACT
• Editor: Edelin Filip Iordan
• Telefon: 0773 948 283
• Email: [email protected]
• Website: viitorulastazi.ro

3
 CUPRINS

Linia De Reformă Millerită, Partea I ___________________________ 5

Importanța Istoriei Millerite _______________________________ 6
Structura Istoriei Millerite _______________________________ 22
Perioada de Întuneric – Taina Fărădelegii ___________________ 24
Timpul Sfârșitului ______________________________________ 29
Începe Creșterea Cunoștinței _____________________________ 33
Sosește Prima Solie Îngerească____________________________ 35
William Miller ________________________________________ 37
Metodologia De Studiu __________________________________ 48

4
LINIA DE REFORMĂ MILLERITĂ, PARTEA
I

5
 IMPORTANȚA ISTORIEI MILLERITE

Dumnezeu a avut întotdeauna un popor care să aibă misiunea de a-L reprezenta pe pământ.
Această misiune a fost îndeplinită întâi de cei pe care Scriptura îi numește „fiii lui Dumnezeu”
(Geneza 6:2). Urmașii credincioși ai neprihănitului Set și ai lui Sem au fost cei care au purtat
stindardul poruncilor lui Dumnezeu în primele generații ale acestui pământ. Lor le-a fost
încredințată moștenirea poruncilor lui Iehova și prețioasele cuvinte ale prorociei rostite prin
buzele lui Enoh, Metusala și Noe.

„Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit despre acestea, spunând: Iată,

Domnul vine cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată peste toţi şi ca să
condamne pe toţi cei neevlavioşi dintre ei, pentru toate faptele lor neevlavioase, pe care
le-au făcut cu neevlavie, şi pentru toate cuvântările lor grele, pe care păcătoşii neevlavioşi
le-au vorbit împotriva Lui.” Iuda 1:14-15.

„În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult, Metusala, Noe și mulți alții s-au
străduit să păstreze vie cunoașterea adevăratului Dumnezeu și să pună stavilă puhoiului
de decădere morală. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut
lui Noe, printr-un înger, planul Său și l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce
lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă un potop de ape
pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiți. Aceia, însă, care aveau să primească, să creadă
această Solie și care aveau să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăință și
schimbarea vieții lor, vor găsi iertare și vor fi salvați. Enoh le-a repetat copiilor săi cele
ce Dumnezeu i-a arătat în legătură cu potopul, iar Metusala și fiii săi, care au trăit să
audă propovăduirea lui Noe, au dat ajutor la construirea corăbiei.” Patriarhi și Profeți, 92.

Datoria lor era să amplifice și să răspândească pe pământ Lumina ce le-a fost dată. La fel
ca și ucenicii din vremea Domnului Cristos, ei trebuiau să fie „sarea pământului”, „lumina
lumii”:

„Voi sunteţi sarea pământului; dar dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce va fi sărată?
Nu mai este bună la nimic decât să fie aruncată afară şi călcată sub picioarele oamenilor.
Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe deal nu poate fi ascunsă. Nici nu aprind
oamenii candela şi o pun sub oboroc, ci pe sfeşnic; şi aceasta dă lumină tuturor celor din
casă. Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre
bune şi să îl glorifice pe Tatăl vostru care este în cer.” Matei 5:13-16.

Apoi Dumnezeu l-a ales pe neprihănitul Avram pentru a fi patriarhul poporului ce urma
să fie biserica lui Dumnezeu pe pământ. Domnul îi promisese lui Avram:

„Şi DOMNUL îi spusese lui Avram: Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui
tău, spre o ţară pe care ţi-o voi arăta; Şi voi face din tine o mare naţiune şi te voi
binecuvânta şi voi face numele tău mare şi vei fi o binecuvântare; Şi voi binecuvânta pe

6
 cel ce te binecuvântează şi voi blestema pe cel ce te blestemă şi în tine toate familiile
pământului vor fi binecuvântate.” Geneza 12:1-3.

În sămânța lui Avraam urmau să fie binecuvântate toate națiunile pământului. Domnul i-
a făgăduit lui Iacov:

„Şi, iată, DOMNUL a stat în picioare deasupra acesteia şi a spus: Eu sunt DOMNUL
Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac; pământul pe care eşti culcat, ţie
ţi-l voi da şi seminţei tale; Şi sămânţa ta va fi ca ţărâna pământului şi te vei răspândi
departe spre vest şi spre est şi spre nord şi spre sud şi în tine şi în sămânţa ta vor fi
binecuvântate toate familiile pământului.” Geneza 28:13-14.

Odată cu făgăduința unui popor în care aveau să fie binecuvântate toate națiunile
pământului, Domnul i-a dat lui Avraam vești despre o perioadă lungă de robie în care sămânța
lui urma să fie asuprită:

„Iar DOMNUL i-a spus lui Avram: Să ştii cu adevărat că sămânţa ta va fi străină într-
o ţară care nu este a lor şi vor servi pe aceia, iar ei îi vor chinui patru sute de ani; Şi de
asemenea pe acea naţiune, căreia ei îi vor servi, o voi judeca; şi după aceea vor ieşi din ea
cu mare avere. Iar tu vei merge la părinţii tăi în pace şi vei fi îngropat la o bătrâneţe
frumoasă. Dar în a patra generaţie vor veni din nou aici, pentru că nelegiuirea amoriţilor
nu este încă deplină.” Geneza 15:13-16.

Avraam a fost strămoșul poporului lui Dumnezeu din antichitate. Dumnezeu i-a schimbat
lui Iacov, nepotul lui Avraam, numele în Israel. Acesta este numele pe care avea să îl poarte de
acum încolo poporul Domnului.

„Şi a spus: Lasă-mă să plec, pentru că ziua răsare. Iar el a spus: Nu te voi lăsa să
pleci, decât dacă mă binecuvântezi. Iar el i-a spus: Care este numele tău? Şi a spus: Iacob.
Iar el a spus: Numele tău nu se va mai numi Iacob, ci Israel: căci ca un prinţ ai putere
cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins.” Geneza 32:26-28.

Cei doisprezece fii ai lui Iacov sunt părinții celor doisprezece seminții ale lui Israel. În
apusul vieții, Iacov a mers în Egipt pentru a se bucura de prezența fiului său Iosif și de belșugul
material pe care îl oferea cel mai bogat imperiu din acea vreme. Urmașii săi au locuit în
continuare în Egipt. Acolo ei „au crescut și s-au înmulțit peste măsură”:

„Şi Israel a locuit în ţara Egiptului, în ţinutul Gosen; şi aveau stăpâniri acolo şi au
crescut şi s-au înmulţit peste măsură.” Geneza 47:27.

Astfel Dumnezeu a condus istoria către împlinirea făgăduințelor date lui Avraam. El îi
promisese patriarhului că îl va face o mare națiune (Geneza 12:2). Prin aducerea lui Iacov și a
fiilor lui în Egipt, Domnul le-a oferit pentru un timp condiții prielnice pentru a se înmulți și a
forma națiunea profetizată patriarhului Avraam.

7
 Însă pe măsură ce timpul a trecut, fărădelegea și-a făcut loc în taină în rândul închinătorilor
lui Iehova. Datorită împrumutării practicilor păgâne, Domnul a permis ca poporul Israel să fie
asuprit în țara Egiptului:
„Domnul a îngăduit ca poporul Său, Israel, să meargă în robie în Egipt pentru că ei
nu au mers în căile Sale și L-au dezonorat prin păcatele lor fără sfârșit. Aici, supuși
asupririi și robiei grele, ei nu puteau ține Sabatul lui Dumnezeu, iar prin îndelunga lor
amestecare cu o națiune de idolatri, credința lor a devenit confuză și coruptă.
Asocierea cu cei neevlavioși și necredincioși va avea aceeași influență asupra acelora care
cred adevărul prezent dacă ei nu Îl țin pe Domnul mereu înaintea lor ca Duhul Său să le
fie scut …” Christ Triumphant, 109.

Însă Iehova rânduise un eliberator pentru Israelul asuprit. Prin lucrarea de reformă a lui
Moise, El Și-a izbăvit poporul din mâna apăsătoare a păgânilor. Dumnezeu a oferit turmei Sale
o țară în care să își poată exercita libertarea religioasă și de conștiință. Ei urmau să se întoarcă
în țara Canaanului. Datorită apostaziei lor și a jugului robiei ce apăsa asupra lor, ei nu mai
puteau fi lumina neamurilor. De aceea, lucrarea de reformă îndeplinită prin exod era necesară.

„Legea lui Dumnezeu trebuia să fie înălțată și autoritatea Sa menținută, iar casei lui
Israel i-a fost încredințată această lucrare mare și nobilă. Dumnezeu i-a despărțit de
lume, că să le poată încredința o însărcinare sfântă. I-a făcut păstrătorii Legii Sale și a
intenționat ca prin ei să păstreze printre oameni cunoștința despre Sine. În felul acesta,
lumina cerului avea să strălucească peste o lume cuprinsă de întuneric și un glas avea să
fie auzit chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatrie la slujirea Dumnezeului cel
viu.
Dumnezeu a scos pe poporul Său ales din țara Egiptului „cu mare putere și cu mână
tare” (Exod 32, 11). „A trimis pe robul Său Moise și pe Aaron, pe care-l alesese. Prin
puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în țara lui Ham....
A mustrat marea Roșie, și ea s-a uscat: și i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu”
(Psalmii 105, 26.27; Psalmii 106, 9). I-a scos din țara lor de robie, ca să-i poată aduce într-
o țară mai bună o țară pe care, în providența Sa, le-a pregătit-o ca adăpost de dușmanii lor.
I-a adus la Sine și i-a înconjurat cu brațele Sale veșnice; iar ei, datorită bunătății și milei
Sale, aveau să înalțe Numele Său și să-L proslăvească pe pământ.
„Căci partea Domnului este poporul Lui, lacov este partea Lui de moștenire. El l-a
găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a
îngrijit și l-a păzit ca lumina ochilor Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară
deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui: așa a călăuzit Domnul
singur pe poporul Său, și nu era niciun dumnezeu străin cu El” (Deuteronom 32, 9-12).
Astfel i-a adus pe israeliți la Sine, ca să locuiască la umbra Celui Prea Înalt. Feriți în mod
minunat de primejdiile rătăcirii prin pustie, ei au fost în cele din urmă așezați în Țara
Făgăduinței, ca o națiune favorizată.” Profeți și Regi, 16-17.

Istoria Exodului este istoria începutului Israelului Antic. Atunci poporul lui Dumnezeu
a format o națiune distinctă, organizată de principiile guvernării lui Dumnezeu. Aceea este o
istorie sacră. Ea trebuia păstrată vie în mintea evreilor. Procedeele lui Iehova în reforma de

8
eliberare a lui Israel trebuiau repetate mereu în urechile generațiilor ce urmau să vină. Unul din
cele mai importante semne de aducere aminte era sărbătoarea Paștelor și a Azimelor:

„Și să arăţi fiului tău în acea zi, spunând: Aceasta se face din cauza a ceea ce
DOMNUL mi-a făcut când eu am ieşit afară din Egipt. Şi aceasta să îţi fie ca semn pe
mâna ta şi pentru o amintire între ochii tăi, ca legea DOMNULUI să fie în gura ta, căci cu
mână puternică DOMNUL te-a scos din Egipt. De aceea ţine această rânduială la timpul
ei din an în an. Şi va fi, când DOMNUL te va aduce în ţara canaaniţilor, precum a jurat
părinţilor tăi şi ţi-o va da, că vei pune deoparte pentru DOMNUL tot ceea ce deschide
pântecele şi fiecare întâi născut care vine de la un animal pe care îl ai; cei de parte
bărbătească vor fi ai DOMNULUI. Şi fiecare întâi născut al unui măgar să îl răscumperi
cu un miel; şi dacă refuzi să îl răscumperi, atunci să îi rupi gâtul; şi tot întâiul născut al
omului între copiii tăi să îl răscumperi. Şi va fi, când fiul tău te va întreba în timpul
care vine, spunând: Ce este aceasta? Că îi vei zice: Prin puterea mâinii DOMNUL
ne-a scos din Egipt, din casa robiei: Şi s-a întâmplat, când Faraon se încăpăţâna să ne
lase să plecăm, că DOMNUL a ucis pe fiecare întâi născut în ţara Egiptului, deopotrivă
întâiul născut al omului şi întâiul născut al animalului; de aceea eu sacrific DOMNULUI
tot ceea ce deschide pântecele, fiind de parte bărbătească; dar tot întâiul născut al copiilor
mei îl răscumpăr. Şi va fi ca semn pe mâna ta şi ca fruntarii între ochii tăi; căci prin puterea
mâinii DOMNUL ne-a scos din Egipt.” Exodul 13:8-16.

De asemenea, atunci când au trecut Iordanul și au înaintat spre cucerirea Canaanului,

Domnul le-a poruncit să așeze pietre de aducere aminte:

„Şi s-a întâmplat, după ce toţi oamenii au terminat de trecut Iordanul, că DOMNUL
i-a vorbit lui Iosua, spunând: Luaţi-vă din popor doisprezece bărbaţi, un bărbat din fiecare
trib, şi porunciţi-le, spunând: Să luaţi de aici, din mijlocul Iordanului, din locul unde
picioarele preoţilor au stat neclintite, douăsprezece pietre şi să le purtaţi cu voi şi să le
puneţi în locul de găzduire, unde veţi găzdui în noaptea aceasta. Atunci Iosua a chemat
pe cei doisprezece bărbaţi, pe care îi pregătise dintre copiii lui Israel, un bărbat din fiecare
trib. Şi Iosua le-a spus: Treceţi înaintea chivotului DOMNULUI Dumnezeul vostru, în
mijlocul Iordanului, şi ridicaţi fiecare dintre voi câte o piatră pe umăr, conform numărului
triburilor copiilor lui Israel, ca aceasta să fie un semn între voi, când va veni timpul şi
copiii voştri vor întreba pe părinţii lor, spunând: Ce înseamnă aceste pietre pentru
voi? Atunci să le răspundeţi: Apele Iordanului au fost despărţite înaintea Chivotului
Legământului DOMNULUI; când a trecut peste Iordan, apele Iordanului au fost despărţite
şi pietrele acestea vor fi ca amintire copiilor lui Israel, pentru totdeauna.” Iosua 4:1-7.

Spiritul Profetic vorbește despre aceste semne de aducere aminte și importanța lor în
istoria începutului Israelului antic.

„Căile lui Dumnezeu și planurile Lui au fost făcute cunoscute poporului Său din
vechime. Ei trebuiau să adune semne de aducere aminte și să le așeze acolo unde să le fie
la vedere. Erau depuse eforturi speciale pentru a le păstra, astfel ca atunci când copiii lor
urmau să-i întrebe pe părinți ce însemnau acele lucruri, aceștia să le poată repeta întreaga

9
 istorie. Astfel, procedeele providențiale, bunătatea și mila imensă a lui Dumnezeu în grija
Sa și în eliberarea poporului Său, urmau să fie păstrate ca un subiect viu.” Scrisoarea 4,
1897, pag 5.

Istoria Exodului era presărată cu dovezi minunate ale providenței lui Iehova. Plăgile din
Egipt, despărțirea Mării Roșii, mana ce o primeau zilnic, manifestarea puterii lui Dumnezeu la
Sinai, scoaterea apei din stâncă, stâlpul de foc și de nor, erau semne pe care Evreii nu trebuiau
să le uite. Ei trebuiau să mediteze la minunile Lui făcute spre eliberarea lor. Acesta este motivul
pentru care Domnul le cerea să pună semne de aducere aminte. Amintirile acestor semne
trebuiau să le inspire curaj și credință. Dacă ar fi păstrat vii în minte aceste subiecte, poporul
nu ar mai fi căzut în deznădejde și necredință atunci când cele zece iscoade necredincioase au
adus un raport fals. Totuși, ei au uitat semnele pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei în pustie
și au respins apelurile de intrare în Canaan făcute de Iosua și Caleb. Plin de indignare pentru
păcatul lor, Iehova întreabă:

„Până când voieşte acest popor să Mă provoace? Şi cât timp va trece până când vor
crede în Mine, cu toate semnele pe care le-am arătat printre ei?” Numeri 14:11.

Chiar și după ce au intrat în Țara Făgăduită, fărădelegea și-a făcut loc din nou în rândurile
Israelului antic. Deși au fost scoși de Dumnezeu din Egipt și purtați pe aripi de vultur în țara
Canaanului, poporul a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de închinarea la adevăratul
Dumnezeu. Au început să împrumute din idolatria neamurilor din jur. Din când în când,
Dumnezeu ridica judecători înțelepți și viteji care să îi aducă din nou pe calea cea bună. Dar
gândirea poporului sfânt a început să fie așa de mult influențată de neamurile păgâne ce-i
înconjurau, încât, la un moment dat, tot poporul a cerut un împărat. Cererea aceasta nu a fost
după planul lui Dumnezeu. El nu-și dorea ca destinul națiunii să stea în mâinile unei singure
persoane. Deși dorința le-a fost în cele din urmă îndeplinită, consecințele au fost teribile.
Împăratul Saul a plantat semințele neascultării în popor. Solomon a continuat lucrarea treptată
de apostazie prin introducerea închinării idolatre în popor. Slăbiciunea femeilor străine l-a
condus pe înțelept să se îndepărteze de principiile lui Dumnezeu. Pe vremea lui Roboam, al
patrulea împărat al lui Israel, națiunea s-a împărțit în două. Cele zece seminții din nord l-au
înălțat pe Ieroboam, fiul lui Nebat la tron, în timp ce Iuda și Beniamin în sud au rămas loiale
casei lui David. Ambele linii regale ce au condus poporul lui Dumnezeu de atunci încolo au
fost pătate de nelegiuire și idolatrie.
De la Ieroboam până la Osea, niciunul din împărații din nord nu a fost loial închinării lui
Iehova. Ei au mers pe calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care a făcut pe Israel să păcătuiască.
El pusese bazele unui sistem de închinare ce avea să-i facă pe conducătorii din nord să-i calce
pe urme. La fel ca și evreii în fața muntelui Sinai, Ieroboam a înălțat două chipuri ale aceleiași
fiare – un vițel, și a invitat cele zece seminții să se prosterne înaintea lor. Această formă de
închinare s-a perpetuat până când ei au fost duși în robia Asiriană. Vezi 2 Împărați 17:7-23.
Deși în linia împăraților lui Iuda au mai existat împărați reformatori, semințiile din sud au
înaintat și ele în apostazie până când au fost duse în robia Babiloniană. Păcatele lui Manase au
fost cele care au umplut paharul și au pecetluit destinul iudeilor. Vezi 2 Cronici 33:1-11. Deși
el a fost al șaptelea din ultimii împărați ai lui Iuda, numele său este citat de Ieremia ca fiind
cauza calamităților ce urmau să vină peste iudei:
10
 „Şi îi voi da să fie împrăştiaţi în toate împărăţiile pământului, din cauza lui Manase
fiul lui Ezechia împăratul lui Iuda, pentru ceea ce a făcut în Ierusalim.” Ieremia 15:4.

Atunci când studiem istoria sacră a Israelului antic, putem să înțelegem mai bine cât de
mari sunt urmările unor păcate săvârșite de liderii poporului. Deși unii dintre ei s-au pocăit de
fărădelegile lor, influența rea a faptelor comise a rămas și s-a transmis de-a lungul generațiilor.
Manase a fost unul dintre împărații care s-a pocăit, însă din cauza păcatelor sale, țara glorioasă
urma să fie distrusă de împăratul de la miazănoapte.
Dumnezeu a folosit robia Asiriană și Babiloniană pentru a-Și purifica poporul. Era
profetizat că robia urma să dureze șaptezeci de ani (Ieremia 25:9-12; 2 Cronici 36:20-23). La
împlinirea vremii, se dă decretul de eliberare (Ezra 1:1-4), iar evreii care doreau să se întoarcă
în țară și să ia parte la reconstruirea Templului puteau să o facă. Totuși, mulți dintre ei se
obișnuiseră cu stilul de viață babilonian și au refuzat să ia în mâini Lucrarea lui Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu a folosit robia nu doar pentru a-Și pedepsi poporul, dar și pentru a-l testa.
Cei care cu adevărat Îl iubeau au ascultat de apelurile profetice făcute de Ezra, Hagai și Zaharia
și au ieșit din Babilon pentru a reconstrui Ierusalimul.
Ezra a fost acela pe care Dumnezeu l-a folosit în mod special pentru a duce la îndeplinire
lucrarea de restaurare a poporului Său după robia Babiloniană. Ei urmau să fie restaurați nu
doar din punct de vedere administrativ și juridic, ci și din punct de vedere spiritual. Ezra și
Neemia au îndeplinit în popor reforme spirituale importante.

„Să călcăm noi din nou poruncile Tale şi să ne încuscrim cu popoarele acestor
urâciuni? Nu Te vei mânia pe noi până ne vei mistui, astfel încât să nu fie nicio rămăşiţă
nici scăpare?” Ezra 9:14.

Însă reformele făcute la ieșirea din robia Babiloniană nu au avut un efect îndelungat. Taina
fărădelegii începuse să lucreze. În revista „Viitorul Astăzi” din luna Noiembrie, la paginile 82-
85, am citat dintr-un articol scris de F.C. Gilbert, care ne arată modul cum școlile evreiești au
fost influențate de sistemul educațional grecesc. Prin introducerea unei metodologii păgâne de
studiu, profețiile despre prima venire a Domnului Cristos au fost greșit interpretate. Mai mult
decât atât, s-au creat două categorii de oameni – cei învățați, rabinii, și cei neînvățați, restul
poporului. Dumnezeu a profetizat această stare de lucruri prin prorocul Isaia:

„Opriţi-vă şi minunaţi-vă; ţipaţi şi strigaţi, ei sunt beţi, dar nu de vin; şovăie, dar nu
de băutură tare. Fiindcă DOMNUL a turnat peste voi duhul unui somn adânc şi v-a închis
ochii, pe profeţii şi conducătorii voştri, pe văzători i-a acoperit. Şi viziunea tuturor v-a
devenit precum cuvintele unei cărţi sigilate, dată unui învăţat, spunând: Citeşte-o, te rog;
iar el spune: Nu pot, fiindcă este sigilată; Şi cartea este dată unui neînvăţat, spunând:
Citeşte-o, te rog; iar el spune: Nu sunt învăţat. De aceea Domnul a spus: Întrucât acest
popor se apropie de Mine cu gura lor şi cu buzele lor Mă onorează, totuşi şi-au depărtat
inima de Mine şi temerea lor faţă de Mine este învăţată printr-un precept omenesc;” Isaia
29:9-13.

11
 Restaurarea Legii lui Dumnezeu a avut rolul principal în exodul poporului Israel. La
începutul Israelului antic, ei au primit cele două Table cu preceptele lui Iehova. Ele sunt o
dovadă a imuabilității caracterului Lui:

„Domnul nu Se schimbă, prin urmare Legea Sa este imuabilă; dar papa s-a înălțat
pe sine deasupra lui Dumnezeu, căutând să schimbe preceptele Sale eterne care
reglementează sfințenia, dreptatea și bunătatea.” Scrieri Timpurii, 65.

Cele două Table ale Legământului erau temelia poporului Israel. De aceea vrăjmașul a
făcut tot posibilul să atace această temelie. La finalul Israelului antic, Domnul Cristos era
„întruchiparea Legii în om”.

„Viața Lui a fost întruchiparea Legii în om, acea Lege pe care o călcase Adam.
Însă Domnul Cristos, prin ascultarea Sa desăvârșită de Lege, a acordat izbăvire în urma
păcatului și căderii rușinoase a lui Adam”. Principiile Fundamentale Ale Educației
Creștine, 382.

Iar Iudeii L-au respins pe Domnul Cristos, care era întruchiparea temeliei credinței lor. El
era întruchiparea celor două Table ale Legii:

„Atunci când Iudeii L-au respins pe Cristos, ei au respins temelia credinței lor.”
Solii Alese, vol 1, 229.

Satana luptase din răsputeri să conducă națiunea iudaică într-o așa stare de apostazie, încât
atunci când Mesia va veni, ei să fie gata să se lupte împotriva învățăturilor Lui și să Îi persecute
urmașii.
Pe de altă parte, Dumnezeu a trimis mereu pe slujitorii Săi, profeții cu solii de avertizare,
judecată și încurajare pentru poporul apostaziat. Cu toate acestea, majoritatea slujitorilor au fost
respinși. „Pe unul l-au bătut și pe altul l-au ucis, iar pe altul l-au împroșcat cu pietre” (Matei
21:35). Situația națiunii a fost descrisă de Însuși Domnul Cristos, prin parabola vierilor:

„Ascultaţi altă parabolă: Era un anume gospodar care a sădit o vie. Şi a împrejmuit-
o cu un gard şi a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Şi a arendat-o unor viticultori şi a
plecat într-o ţară îndepărtată; Şi când anotimpul roadelor s-a apropiat, a trimis pe robii Săi
la viticultori, ca să primească din roadele acesteia. Dar viticultorii i-au prins pe robii Lui
şi pe unul l-au bătut şi pe altul l-au ucis, iar pe altul l-au împroşcat cu pietre. Din nou a
trimis alţi robi, mai mulţi decât primii; iar ei le-au făcut la fel. Dar în cele din urmă a trimis
la ei pe Fiul Său, spunând: Îl vor respecta pe Fiul Meu. Dar viticultorii, văzând pe Fiul, au
spus între ei: Acesta este Moştenitorul; veniţi să Îl ucidem şi să punem stăpânire pe
moştenirea Lui. Şi L-au prins şi L-au scos în afara viei şi L-au ucis. Aşadar când vine
Domnul viei, ce va face El acelor viticultori? Ei îi spun: Pe oamenii aceia răi îi va nimici
groaznic şi Îşi va arenda via altor viticultori, care Îi vor da roadele la timpurile lor.” Matei
21:33-41.

12
 Efectul apostaziei lor a fost că Dumnezeu a dat via altor vieri. Via este un simbol al
poporului Israel, iar vierii simbolizează liderii spirituali ai Bisericii. Prorocul Isaia ne vorbește
despre această tranziție:

„Voi cânta Preaiubitului meu o cântare a Iubitului meu despre via Lui. Preaiubitul
meu are o vie pe un deal foarte roditor; Şi El a îngrădit-o şi i-a adunat pietrele şi a sădit-o
cu cea mai aleasă viţă şi a construit un turn în mijlocul ei şi de asemenea a făcut o presă
de vin în ea; şi S-a aşteptat să aducă struguri, dar a adus struguri sălbatici. Şi acum, voi
locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi, vă rog, între Mine şi via Mea. Ce
se putea face mai mult viei Mele iar Eu nu i-am făcut? De ce, când am aşteptat să aducă
struguri, a adus struguri sălbatici? Şi acum, ascultaţi, vă voi spune ce voi face viei Mele:
Îi voi lua îngrăditura şi va fi mâncată; şi îi voi surpa zidul şi va fi călcată în picioare; Şi o
voi lăsa pustiită, nu va fi curăţată, nici săpată şi vor veni mărăcini şi spini, de asemenea
voi porunci norilor să nu mai dea ploaie peste ea. Căci via DOMNULUI oştirilor este
casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda sunt planta desfătării Lui, şi El a căutat judecată, dar
iată, oprimare; dreptate, dar iată, un strigăt.” Isaia 5:1-7.

Prorocia din Isaia și cuvintele profetice ale Domnului Cristos și-au găsit împlinirea. Viei
i-a fost luată îngrăditura, și a fost mâncată. Zidul ei a fost surpat, via a fost călcată în picioare,
pustiită, uscată și umplută de mărăcini și spini. Romanii au venit și au distrus cetățile Horazin,
Betsaida, Capernaum... Ierusalimul, de asemenea, a fost arat ca un ogor. Milioane de iudei au
fost duși captivi în națiunile păgâne. Dumnezeu a divorțat de Israelul antic. Răstignirea Fiului
Gospodarului de către vierii necredincioși a fost ultimul act din dramă. Persecutarea ucenicilor
Domnului Cristos a fost picătura ce a umplut paharul mâniei lui Dumnezeu.
Totuși, prorociile ne spun că Dumnezeu va avea alți vieri, care „îi vor da roadele la
timpurile lor”. Cine sunt acești alți „viticultori”? În timp ce Dumnezeu divorța de Israelul antic,
El intra în Legământ cu „o altă clasă de oameni.”

„Dacă L-ar fi primit, Cristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi,
care să ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăției
și ai Harului lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui. Gelozia și
neîncrederea conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură fățișă și inima poporului a
fost îndepărtată de Isus.
Sinedriul lepădase solia lui Cristos și era hotărât să-L omoare; de aceea, Isus S-a
îndepărtat de Ierusalim și de preoți, de Templu, de conducătorii religioși, de poporul care
fusese învățat în ale Legii și S-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti
Solia și pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate
națiunile.” Hristos Lumina Lumii, 232.

Această clasă de oameni erau aceia care au urmat învățăturile Lui. Ei au primit Solia
adevărului prezent pentru acel timp. În inimile ucenicilor răsuna crezul exprimat prin cuvintele
lui Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” (Matei 16:16). Spiritul Profetic ne
spune că Domnul Cristos, după botez, a început să-i adune pe „aceia care urmau să vestească
Evanghelia la toate națiunile”. Aceștia sunt ucenicii, care la împlinirea vremii, au început o
lucrare externă.

13
 Prin prorocul Daniel, se profetizaseră șaptezeci de săptămâni de har pentru Israel.
Conform principiului zi-an, (Numeri 14:34, Ezechiel 4:6) ele echivalează cu 490 de ani. În
specificațiile acestei profeții, Dumnezeu oferă detalii despre lucrarea și crucificarea Fiului Său,
dar și despre distrugerea ce va fi adusă asupra iudeilor.

„Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale
sfinte, pentru a sfârşi fărădelegea şi pentru a pune capăt păcatelor şi pentru a face împăcare
pentru nelegiuire şi pentru a aduce dreptatea veşnică şi pentru a sigila viziunea şi profeţia
şi pentru a unge pe Cel Preasfânt. Să ştii de aceea şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii
de a restaura şi de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptămâni şi
şaizeci şi două de săptămâni; strada va fi construită din nou şi zidul, chiar în timpuri de
necaz. Şi după şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi stârpit, dar nu pentru El Însuşi; şi
poporul prinţului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul; şi sfârşitul lor va fi cu un
potop şi până la sfârşitul războiului, pustiiri sunt hotărâte. Şi El va confirma Legământul
cu mulţi pentru o săptămână; şi în mijlocul săptămânii El va face ca sacrificiul şi ofranda
să înceteze şi din cauza împrăştierii urâciunilor îl va pustii, chiar până la mistuire şi ce s-
a hotărât se va turna peste cel pustiit.” Daniel 9:24-27.

Cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9 au început în anul 457 î.Hr., și s-au încheiat în
anul 34 d.Hr. Atunci Ștefan a fost omorât de iudeii furioși și Evanghelia a început să se
răspândească la celelalte neamuri. Spiritul Profetic, vorbind despre această profeție, ne spune:

„Apoi îngerul a zis: „El va face un Legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână
[șapte ani]”. Timp de șapte ani de când Isus Și-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie
predicată îndeosebi iudeilor, trei ani și jumătate prin Cristos personal, apoi prin apostoli.
„La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” (Daniel 9, 27.)
În primăvara anului 31 d.Hr., adevărata jertfă a fost oferită pe Golgota. Atunci
catapeteasma Templului a fost sfâșiată în două, arătând că se retrăseseră sfințenia și
însemnătatea de la serviciul jertfelor. Venise timpul să înceteze jertfele și darurile în
Templul de pe pământ.
Săptămâna aceasta — șapte ani — s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin
omorârea lui Ștefan cu pietre, iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei; ucenicii,
răspândiți în toate părțile din cauza persecuțiilor, „mergeau din loc în loc și propovăduiau
Cuvântul” (Faptele Apostolilor 8, 4) și nu mult după aceasta s-a convertit Saul,
persecutorul, care a devenit Pavel, apostolul Neamurilor.” Hristos Lumina Lumii, 231.

Din anul 27 până în anul 34, Dumnezeu a făcut o lucrare internă în poporul Israel. Am
citit în Hristos Lumina Lumii că „Evanghelia avea să fie predicată îndeosebi iudeilor, trei ani
și jumătate prin Cristos personal, apoi prin apostoli”. Fiul lui Dumnezeu a declarat:

„Iar el a răspuns şi a zis: Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”
Matei 15:24;

Deși în Tir și Sidon ar fi găsit un teren mai fertil în care să planteze semințele Evangheliei,
Domnul Cristos a ales să Își desfășoare lucrarea în poporul Israel:

14
 „Atunci a început să le reproşeze cetăţilor în care fuseseră făcute cele mai multe din
faptele Lui puternice, pentru că nu s-au pocăit. Vai ţie, Corazin! Vai ţie, Betsaida! Căci,
dacă în Tir şi Sidon ar fi fost făcute faptele puternice care au fost făcute în voi, de
mult s-ar fi pocăit cu pânză de sac şi cenuşă. Dar vă spun: Pentru Tir şi Sidon va fi mai
uşor de suportat în ziua judecăţii, decât pentru voi. Şi tu, Capernaum, care eşti înălţat până
la cer, vei fi doborât până în iad, căci, dacă în Sodoma ar fi fost făcute faptele puternice
care au fost făcute în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar vă spun: Pentru ţinutul Sodomei va
fi mai uşor de suportat în ziua judecăţii, decât pentru tine.” Matei 11:20-24.

Iar atunci când i-a trimis pe ucenici în misiune, El le-a spus să nu se ducă pe calea
neamurilor. La fel ca și El, discipolii trebuiau să meargă la oile pierdute ale casei lui Israel:

„Pe aceştia doisprezece Isus i-a trimis înainte şi le-a poruncit, spunând: Nu mergeţi
pe calea neamurilor şi nu intraţi în nicio cetate a samaritenilor. Ci mai degrabă mergeţi
la oile pierdute ale casei lui Israel. Şi mergând, predicaţi, spunând: Împărăţia cerului este
aproape.” Matei 11:5-7.

Ei „lucrau în primul rând pentru cei apropiați, iar în al doilea rând pentru cei de departe”:

În planul Domnului Cristos pentru luminarea lumii, este de făcut în primul rând
lucrare misionară în familie. Ucenicii trebuiau să înceapă din Ierusalim, deși era cel
mai întunecos câmp pentru lucrare. Câmpurile cele mai nepromițătoare sunt acelea
unde a fost dată o mare lumină. Picioarele acelora care duc lampa vieții, cercetând după
bijuterii ascunse prin gunoiul întunecat al lumii vor fi asaltate de pericole deosebite.
Totuși, Domnul Cristos le-a poruncit să facă această lucrare și i-a asigurat că vor fi sub
scutul Omnipotenței, în timp ce lucrau în primul rând pentru cei apropiați, iar în al doilea
rând pentru cei de departe.” Review and Herald, 6 Noiembrie, 1894.

De ce a lucrat Domnul Isus în acest fel? De ce nu a mers la neamurile înconjurătoare, care

i-ar fi primit Solia cu bucurie? Era necesar ca în poporul lui Dumnezeu să existe o lucrare de
curățire. Despre lucrarea Succesorului său, Ioan Botezătorul afirmă:

„Acela a cărui furcă este în mâna Lui şi Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va
aduna grâul în grânar; dar pleava o va arde cu foc de nestins.” Matei 3:12

Profeția din Daniel 9:27 ne spune că „El va confirma Legământul cu mulţi pentru o
săptămână; şi în mijlocul săptămânii El va face ca sacrificiul şi ofranda să înceteze”. Acea
săptămână reprezintă ultimii șapte ani de har pentru națiunea iudaică. După cum am văzut, ea
s-a terminat în anul 34, când iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei prin uciderea lui Ștefan.
Cu cine va confirma Mesia Legământul timp de o săptămână? Cu aceia care urmau să
formeze Biserica Creștină. Primii care au intrat în acest Legământ au fost ucenicii. Ei au răspuns
chemării imediat după botezul Său de la începutul săptămânii. Pe măsură ce Dumnezeu
confirma Legământul cu cei care acceptau Adevărul prezent, El ieșea din Legământ cu cei care

15
Îl respingeau. Domnul sădea o altă vie și alegea alți vieri, în timp ce o smulgea pe cealaltă și
ieșea din Legământ cu vierii necredincioși. Via cea nouă pe care Dumnezeu a început să o
sădească în acea săptămână este Israelul spiritual. Ei sunt sămânța spirituală a lui Avraam,
prin care urmau să se împlinească făgăduințele Legământului. Apostolul Pavel ne spune:

„Nu este nici iudeu, nici grec, nu este nici rob, nici liber, nu este nici parte
bărbătească, nici parte femeiască; fiindcă voi sunteţi toţi una în Cristos Isus. Şi dacă voi
sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori conform
promisiunii.” Galateni 3:28-29.

Acesta este începutul Israelului spiritual. După cum Avraam este strămoșul Israelului
literal, ucenicii Domnului Cristos sunt strămoșii Israelului spiritual.
Istoria Israelului spiritual este o repetare simbolică a istoriei Israelului literal. După cum
sămânța lui Avraam a făcut compromis în Egipt și s-a amestecat cu idolatrii de acolo, tot așa și
urmașii ucenicilor au făcut compromis cu Imperiul Roman și au permis păgânismului să
îmbrace hainele creștinismului. În cazul Israelului antic, compromisul cu idolatria a adus jugul
greu al persecuției peste popor. La fel și în cazul Israelului modern, compromisul cu idolatria
păgână a avut ca efect instaurarea domniei de teroare în care papalitatea i-a subjugat pe
închinătorii lui Iehova timp de 1260 de ani.
Însă Dumnezeu a avut pentru Israelul literal o cale de eliberare. Copiii Israelului literal
urmau să fie scoși din acea perioadă de întuneric și robie spirituală printr-o mișcare de reformă.
Este vorba de exodul Israelului literal. Moise fusese ales de Dumnezeu pentru a coordona
această lucrare. Această istorie s-a repetat cu Israelul spiritual. Copiii Israelului spiritual urmau
să fie scoși și ei din perioada de întuneric și robie spirituală a papalității printr-o mișcare de
reformă. De această dată vorbim de exodul Israelului spiritual. După cum Moise a fost
instrumentul folosit de Providență pentru a coordona Exodul Israelului literal, William Miller
a fost instrumentul folosit pentru a coordona Exodul Israelului spiritual.
Istoria Millerită este exodul Israelului spiritual întocmai precum reforma lui Moise este
exodul Israelului literal. Spiritul Profetic ne spune în Tragedia Veacurilor:

„Istoria Israelului din vechime este o ilustrare izbitoare pentru experiența trecută a
poporului advent. Dumnezeu l-a condus pe poporul Său în mișcarea adventă așa cum
i-a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credința lor a fost
încercată așa cum a fost și a evreilor la Marea Roșie. Dacă ei și-ar fi pus încrederea în
Mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experiența lor trecută, ar fi văzut salvarea lui
Dumnezeu. Dacă toți aceia care au lucrat uniți în lucrarea din anul 1844 ar fi primit Solia
îngerului al treilea și ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere,
împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai
înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizați, încheierea lucrării ar fi fost terminată,
iar Cristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său.
N-a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie; El dorea
să-i ducă direct în țara Canaanului și să-i împământenească acolo, ca un popor sfânt și
fericit. Dar „n-au putut intra din cauza necredinței” (Evrei 3, 19). Din cauza abaterii și a
apostaziei, au pierit în pustie și alții au fost chemați să intre în țara făgăduită. La fel, n-a
fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Cristos să fie amânată atâta vreme, iar poporul Său
să rămână atâția ani în această lume a păcatului și durerii. Dar necredința i-a despărțit de
16
 Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe care El le-o dăduse, alții au fost
chemați să vestească Solia. Din milă față de lume, Cristos Își amână venirea, pentru ca
păcătoșii să aibă ocazia să audă avertizarea și să găsească în El un scut înainte de a se
revărsa mânia lui Dumnezeu.” Tragedia Veacurilor, 457-458.

Cât de clară este acum asemănarea! Dacă am fi făcut lucrarea pe care Dumnezeu ne-a
cerut să o facem la timpul potrivit, am fi intrat în Canaanul ceresc. Însă noi am permis
necredinței să intre în inimile noastre întocmai ca și evreii din vechime. Satana i-a condus să
uite minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei în timpul exodului. În acest fel ei nu au
fost gata să răspundă chemării de a intra în Canaan. Am citit mai sus că această istorie este o
ilustrare izbitoare pentru istoria Adventismului. După cum Satana i-a condus pe evrei să
manifeste necredință în istoria exodului lor, tot așa Satana ne-a condus pe noi să manifestăm
necredință în istoria exodului nostru. După cum ei au uitat de semnele de aducere aminte pe
care Dumnezeu li le dăduse, tot așa și noi am uitat de semnele de aducere aminte pe care
Dumnezeu ni le-a dat în Istoria Millerită. Mulți din adventism nu mai consideră Istoria Millerită
demnă de o atenție deosebită. Foarte mulți teologi îi acordă o importanță istorică, în timp ce
neagă importanța ei profetică. Ei consideră că Milleriții au fost greșiți în interpretarea majorității
profețiilor din Daniel și Apocalipsa. În acest fel Satana îi determină astăzi pe adventiști să
creadă că pot înlocui lumina milleriților cu studiile lor moderne de teologie. Astăzi apar în
adventism tot mai multe interpretări diferite ale profețiilor despre evenimentele finale. Cercetate
în lumina Spiritului Profetic, putem determina că aproape toate sunt greșite. Dar vrăjmașul știe
că poate să zdrobească eficiența poporului Domnului prin introducerea confuziei și ereziilor
doctrinare. El știe cât de eficient i-a împiedicat pe evrei să intre în Canaan. Astăzi, el folosește
aceleași metode pentru a ne împiedica și pe noi. Dacă Milleriții au fost greșiți în interpretarea
unor profeții, acestea au fost clarificate de providența lui Dumnezeu și de Spiritul Profetic.
Totuși, istoria Millerită și doctrina ei trebuie să fie pentru noi ca Stânca Veacurilor.

„Avertizarea a venit: Nimic nu trebuie să fie introdus care să strice temelia

credinței pe care am tot construit de când solia a venit în 1842, 1843 și 1844. Am fost
în această Solie, și de atunci tot stau înaintea lumii, fidelă Luminii pe care Dumnezeu ne-
a dat-o. Nu ne propunem să ne dăm jos picioarele de pe platforma pe care au fost
plasate în timp ce zi de zi L-am căutat pe Domnul cu rugăciune stăruitoare, cerând lumină.
Credeți că aș putea să renunț la Lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o? Ea stă ca Stânca
Veacurilor. M-a tot ghidat încă de când a fost dată.” Review and Herald, 14 Aprilie, 1903.

Așadar, temelia credinței advente a fost construită în perioada anilor 1840-1844. Ea este
platforma credinței advente, sau Stânca Veacurilor. Întocmai cum temelia închinării iudaice a
fost pusă în perioada exodului, tot așa temelia închinării Israelului modern a fost așezată în
timpul exodului spiritual. Este esențial să nu ne îndepărtăm de această Temelie.
În citatul următor, Spiritul Profetic ne explică modul cum Satana încearcă să împiedice
Israelul modern să intre în Canaanul ceresc. Observați cât de exactă este asemănarea cu istoria
Israelului spiritual:

„Vrășmaşul caută să abată minţile fraţilor şi surorilor noastre de la lucrarea pregătirii

unui popor care să stea în aceste zile din urmă. Sofismele lui urmăresc să abată minţile de

17
 la primejdiile şi datoriile acestui timp. Ei nu dau nici o preţuire Luminii pe care Cristos
a venit din cer să i-o dea lui Ioan, pentru poporul Său. Ei învaţă că scenele de
dinaintea noastră nu sunt destul de importante spre a le da o atenţie deosebită. Ei fac
fără efect Adevărul de origine cerească şi jefuiesc poporul lui Dumnezeu de
experienţa sa din trecut, dându-i în schimb o ştiinţă falsă. „Aşa vorbeşte Domnul:
«Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea
bună; umblaţi pe ea.»” (Ieremia 6, 16). Nimeni să nu caute să înlăture temeliile
credinţei noastre — temelii care au fost puse la începutul lucrării noastre, prin cercetare
cu rugăciune a Cuvântului şi prin descoperire. Pe aceste temelii am clădit noi de cincizeci
de ani încoace. Oamenii îşi pot închipui că au găsit o cale nouă şi că pot pune o temelie
mai puternică decât cea care a fost pusă. Însă aceasta este o mare amăgire. O altă temelie
decât cea pusă nu poate fi aşezată de niciun om. În trecut, mulţi s-au apucat să clădească
o nouă credinţă, să statornicească principii noi. Însă cât a dăinuit clădirea lor? A căzut
degrabă, căci nu era întemeiată pe Stâncă. Primii ucenici n-au avut ei oare de întâmpinat
zisele oamenilor? N-au ascultat ei învăţăturile false şi apoi, după toate, au stat tari şi au
zis: „Nimeni nu poate pune o altă Temelie decât cea care a fost pusă”? (1 Corinteni 3, 11).
Deci, noi trebuie să ne păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început. Cuvinte
puternice au fost trimise de Dumnezeu şi de Cristos acestui popor, scoţându-l din lume,
punct cu punct, la Lumina cea clară a Adevărului prezent. Cu buze atinse cu focul sfânt,
servii lui Dumnezeu au vestit Solia. Declaraţia divină şi-a pus sigiliul pe temeinicia
Adevărului vestit. - Mărturii, vol.8, pag. 296-297.

Profetul Domnului face aici aluzie la parabola casei zidită pe stâncă din Matei 7:21-27.
„În trecut, mulţi s-au apucat să clădească o nouă credinţă, să statornicească principii noi. Însă
cât a dăinuit clădirea lor? A căzut degrabă, căci nu era întemeiată pe Stâncă.” Mai devreme
am citit că Adevărurile din 1842, 1843 și 1844 sunt Stânca Veacurilor pentru noi. Cu alte
cuvinte, noi trebuie să construim pe acea Stâncă dacă vrem ca șuvoaiele să nu ne dărâme
construcția.
În prima viziune a sorei White, Domnul evidențiază din nou importanța istoriei Millerite
și a Strigătului de la Miezul Nopții:

„În timp ce mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și părea că
mă înalț din ce în ce mai sus, mult deasupra acestei lumi întunecate. M-am întors să mă
uit după poporul advent în lume, dar nu i-am putut găsi, când un glas mi-a spus: „Privește
din nou și uită-te puțin mai sus”. Apoi, mi-am ridicat privirile și am văzut o cărare dreaptă
și îngustă care se înălța deasupra lumii. Poporul advent călătorea pe această cărare către
cetatea care se afla la celălalt capăt al drumului. Ei au avut o Lumină puternică, pusă la
începutul cărării, în spatele lor, despre care un înger mi-a spus că este Strigătul de
la miezul nopții. Această Lumină strălucea pe toată cărarea și îi ajuta să vadă pe
unde merg, ca să nu se poticnească. Dacă își țineau ochii fixați asupra lui Isus, care era
exact în fața lor, călăuzindu-i către cetate, erau în siguranță. Curând însă, unii au obosit și
au spus că cetatea era departe și că se așteptaseră ca la acea dată să fi intrat deja în ea.
Apoi, Isus îi încuraja ridicând brațul Său glorios drept, iar de la acest braț a ieșit o Lumină
care a cuprins grupul advent și ei au strigat „Aleluia!” Alții au tăgăduit cu nechibzuință
Lumina din spatele lor și au zis că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina
din spatele lor s-a stins, lăsându-le picioarele într-un întuneric desăvârșit, iar ei s-au

18
 poticnit și au pierdut din vedere ținta și pe Isus, căzând de pe cărare în lumea rea și
întunecată de dedesubt.” Scrieri Timpurii, 14.

Lumina ce luminează pe tot parcursul cărării către Cetatea cea mare este Strigătul de la
Miezul Nopții. Observați că atunci când Domnul Isus trimite mai multă lumină din brațul Său
glorios drept, grupul advent se împarte în două categorii. Prima categorie neagă Lumina
Strigătului de la Miezul Nopții. Aceasta se stinge, picioarele lor se împiedică și cad în lumea
rea și întunecată de dedesubt. Persoanele care cad astfel sunt aceia care își dau jos picioarele de
pe temelia credinței din anii 1840-1844, de pe Stânca Veacurilor. În loc să construiască pe
Stâncă, ei construiesc pe nisip. Cealaltă categorie continuă să meargă pe cărarea luminată de
Strigătul de la Miezul Nopții. Destinația? - Canaanul ceresc.
Satana știe că aceste viziuni și scrieri sunt inspirate. De aceea, el face tot posibilul să dea
jos picioarele adventiștilor de pe cărarea luminată de Strigătul de la Miezul Nopții. Și are un
succes teribil. De ce? Pentru că majoritatea adventiștilor nu au habar de istoria profetică a
Strigătului de la Miezul Nopții și de doctrina acestuia. Ei nu știu care este semnificația acestui
eveniment în istoria exodului adventist. Și, ca lucrurile să stea și mai rău, vrășmașul îi convinge
pe foarte mulți că nici nu este important să cunoaștem aceste lucruri, sau că milleriții au
interpretat greșit profețiile.
A uita, a nega sau a ignora istoria Millerită este un lucru teribil. Consecințele unei astfel
de mentalități sunt la fel de grave și veșnice precum au fost consecințele evreilor rebeli din
pustie.

„Examinând istoria trecutului nostru, urmărind fiecare pas de înaintare până în

situaţia noastră prezentă, pot să spun: Domnul fie lăudat! Când văd ce a înfăptuit
Dumnezeu, mă simt plină de uimire şi de încredere în Domnul Cristos, Conducătorul
nostru. Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita calea pe care ne-a
condus Domnul şi învăţătura Sa din istoria trecutului nostru.” — Life Sketches of
Ellen G. White, 196 (1902) / Evenimentele Ultimelor Zile, 72.

Cu alte cuvinte, avem toate motivele să ne temem de viitor, dacă uităm calea pe care ne-
a condus Domnul și învățătura Sa din istoria trecutului nostru. Într-o scrisoare, Ellen White
vorbește din nou despre sfințenia și importanța istoriei Millerite. Mai mult, ea face o paralelă
între această istorie și exodul lui Moise:

„Orice întrebare pe care Satana o poate ridica în minte pentru a crea îndoieli cu
privire la marea istorie a călătoriilor trecute ale poporului lui Dumnezeu, va fi pe placul
maiestăți sale satanice și este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Veștile apropiatei veniri a
Domnului în lumea noastră cu putere și cu mare slavă sunt adevărate, și din 1840 până în
1844, multe voci au fost ridicate în această proclamare.
Toți cei care nu au trecut prin acea experiență, care nu au avut o experiență personală
atunci când necesitatea cunoașterii Adevărului pe măsură ce acesta se desfășura înaintea
lor era vitală, în loc să dărâme în bucăți clădirea care a fost zidită pe interpretarea
profețiilor, ar trebui, cu toată smerenia, să se alinieze și să lucreze în armonie cu aceia a
căror voci sunt acum reduse la tăcere de moarte, și cu lucrătorii care se află încă în viață.
Treceți în linie! Dați ascultare ordinelor Comandantului mântuirii voastre și duceți mai

19
 departe mărturia Luminii pe care Domnul a revărsat-o asupra lumii în Soliile pentru aceste
zile din urmă! Țineți pasul cu Comandantul vostru!
Felul în care a procedat Dumnezeu cu poporul Său ar trebui repetat adesea. El
a lucrat asemenea unui Dumnezeu făcător de minuni. El i-a botezat cu Duhul Sfânt pe solii
Săi aleși. Este necesar ca istoria trecută a cauzei lui Dumnezeu să fie adusă adesea
înaintea poporului, tineri și bătrâni, astfel ca ei să se familiarizeze cu ea. Cât de des a
așezat Domnul semne de aducere aminte despre felul în care a lucrat El cu Israelul antic,
ca nu cumva aceștia să uite istoria trecutului lor. Cristos, conducătorul lor invizibil, i-a
poruncit lui Moise să facă cântece din istoria acestor evenimente pentru ca cei din poporul
Israel să poată să-i învețe pe copiii lor aceste cântece.
Este amăgirea lui Satana aceea de a abate mintea de la aceste lucruri și a o ține
angajată în conversații nefolositoare, pentru ca Adevărul Domnului și puterea
manifestată de El în procedeele Sale cu poporul Său să fie privite ca niște lucruri care
aparțin de trecut și să fie alungate din memoria lor. Dar suntem sfătuiți să ne amintim
zilele de la început „după care ați fost luminaţi, și aţi dus o mare luptă de suferinţe”.
Căile lui Dumnezeu și planurile Lui au fost făcute cunoscute poporului Său din
vechime. Ei trebuiau să adune semne de aducere aminte și să le așeze acolo unde să le fie
la vedere. Erau depuse eforturi speciale pentru a le păstra, astfel ca atunci când copii urmau
să-i întrebe pe părinții lor ce însemnau acele lucruri, aceștia să le poată repeta întreaga
istorie. Astfel, procedeele providențiale, bunătatea și mila imensă a lui Dumnezeu în grija
Sa și în eliberarea poporului Său, urmau să fie păstrate ca un subiect viu.
Dacă aceste lucruri ar constitui subiectul de conversație pentru credincioșii de
azi, aceasta le-ar întări mult credința și ar adăuga la creșterea lor spirituală printr-
o cunoaștere a lui Dumnezeu și a căilor Sale. Satana este bucuros să facă ca mintea
să fie preocupată de lucruri neînsemnate și conversațiile să fie asupra unor lucruri
lipsite de importanță, în timp ce aceste minunate semne de aducere aminte ale lui
Dumnezeu, manifestări ale puterii Sale, sunt pierdute din vedere. Acesta este motivul
pentru care atât de mulți și-au pierdut dragostea dintâi.” Manuscrise Publicate, vol 9, 134-
135.

De acum încolo vom începe studiul istoriei care ne-a făcut să fim un popor special. Vom
reconstrui locurile vechi, risipite:

„Și cei care vor ieși din tine vor reconstrui locurile vechi, risipite, vei ridica temeliile
multor generaţii; şi vei fi numit: Reparatorul spărturii, Restauratorul cărărilor de locuit.”
Isaia 58:12.

Vom începe să ne aducem aminte de zilele din vechime:

„Dar aduceţi-vă aminte de zilele de dinainte, în care, după ce aţi fost iluminaţi, aţi
îndurat o mare luptă a suferinţelor” Evrei 10:32.

Ne vom întoarce la cărările cele vechi, unde vom găsi odihnă pentru sufletele noastre.

20
 „Astfel spune DOMNUL: Staţi pe căi şi vedeţi şi întrebaţi de cărările cele vechi, unde
este calea bună; şi umblaţi în ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Dar ei au spus:
Refuzăm să umblăm în ea.” Ieremia 6:16.

Astfel, vom asculta de îndemnul urgent al apostolului:

„De aceea, (aşa cum spune Duhul Sfânt: Astăzi, dacă veţi auzi vocea Lui, nu vă
împietriţi inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii în pustie, când părinţii voştri M-au ispitit,
M-au încercat şi au văzut faptele Mele patruzeci de ani. De aceea M-am mâhnit pe această
generaţie şi am spus: Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor şi nu au cunoscut căile Mele.
(Aşa că am jurat în furia Mea: Nu vor intra în odihna Mea). Luaţi seama, fraţilor, ca nu
cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă rea a necredinţei, pentru a se îndepărta de
Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă zilnic unii pe alţii, cât timp se spune: Astăzi, ca nu
cumva să fie vreunul dintre voi împietrit prin înşelătoria păcatului. Fiindcă suntem făcuţi
părtaşi ai lui Cristos, dacă ţinem strâns începutul încrederii noastre neclintit până la
sfârşit; Deoarece se spune: Astăzi, dacă veţi auzi vocea Lui, nu vă împietriţi inimile ca în
răzvrătire.” Evrei 3:7-15.

21
 STRUCTURA ISTORIEI MILLERITE

Spiritul Profetic ne spune în Tragedia Veacurilor:

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare

izbitoare în orice reformă mare sau mișcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în
procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleași. Mișcările importante ale prezentului își
au paralele în acelea ale trecutului, iar experiența bisericii din primele veacuri are lecții de
mare valoare pentru timpul nostru.” Tragedia Veacurilor, 343.

În numărul din noiembrie al revistei „Viitorul Astăzi” am văzut că într-adevăr există „o

asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mișcare religioasă”. Între reformele lui Enoh și
Noe, Moise, Ilie, celor 3 decrete de reconstruire a Ierusalimului și cea a Domnului Cristos există
o asemănare izbitoare. Toate sunt reforme și mișcări religioase, așadar acest pasaj se aplică lor.
Spiritul Profetic ne-a spus că în fiecare generație există o solie de testare. Acea solie este
o nouă dezvoltare a adevărului care se bazează pe vechile adevăruri. Iar prin studiul Evangheliei
Veșnice, am înțeles că Dumnezeu are un anumit model prin care îi testează pe oameni. Astfel,
mișcările de reformă din fiecare generație sunt supuse modelului Evangheliei Veșnice. Toate
cele cinci mișcări de reformă pe care le-am studiat sunt structurate pe baza acestui model. Să
ne amintim definiția Evangheliei Veșnice:

Evanghelia Veșnică este lucrarea Domnului Cristos, de a forma și a demonstra două

categorii de închinători prin introducerea unei Solii profetice de testare în trei pași.

Mai mult decât atât, am înțeles faptul că istoria unei mișcări de reformă trebuie pusă pe o
linie. Aceste linii trebuie așezate apoi una peste cealaltă, conform lui Isaia 28:9-13. Milleriții
puneau și ei profețiile pe fire, sau pe linii. Studiind în acest mod Cuvântul lui Dumnezeu și
istoria sacră, vom înțelege mai bine repetarea istoriei. Vom înțelege mai bine că trăim în timpul
împlinirii fiecărei viziuni (Ezechiel 12:23).
Mișcarea Millerită a fost o reformă mare sau mișcare religioasă întocmai cum au fost și
celelalte dinaintea ei. Și ea se supune modelului Evangheliei Veșnice. Specificațiile ei au fost
profetizate în mod special în cărțile Daniel și Apocalipsa. În Mișcarea Millerită, Dumnezeu
formează și demonstrează două categorii de închinători (fecioarele înțelepte și cele neînțelepte)
prin introducerea unei solii profetice de testare în trei pași. După cum probabil bănuiți, cei trei
pași de testare sunt cele trei Solii îngerești.
Prin studiul Evangheliei Veșnice și prin găsirea similitudinilor între diferite mișcări de
reformă, s-au determinat caracteristicile generale ale unei linii de reformă.
Acestea sunt ilustrate pe pagina următoare. Mișcarea Millerită se încadrează cu exactitate
în acest model de caracteristici.

22
23
 PERIOADA DE ÎNTUNERIC – TAINA FĂRĂDELEGII
Fiecare linie de reformă este precedată de o perioadă de întuneric. De fapt, perioada de
întuneric este cea care face ca o mișcare de reformă să fie necesară. Scopul principal al unei
mișcări de reformă este curățirea sau purificarea unei generații. Datorită întunericului în care
Satana afundă poporul lui Dumnezeu, este necesar să aibă loc o lucrare de curățire și purificare.
De aceea, Iehova orchestrează o mișcare de reformă cu acest scop.
Perioada de întuneric ce precede reforma millerită este evul mediu întunecat. În acel timp
papalitatea a asuprit Israelul spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu profetizase o astfel de vreme prin
Daniel, apostolul Pavel și Ioan revelatorul. Ea a durat 1260 de ani, iar acest timp a fost exprimat
în limbaj profetic ușor diferit: patruzeci și două de luni, sau 1260 de zile, sau un timp, timpuri
și împărțirea timpului. Totuși, aceste expresii se referă la aceeași perioadă de 1260 de zile
profetice sau ani literali. Haideți să ne uităm în Biblie și Spiritul Profetic pentru a identifica
specificațiile acestei profeții:

„Şi i-a fost dată o gură care vorbea lucruri mari şi blasfemii; şi i-a fost dată putere să
continue patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura în blasfemie împotriva lui
Dumnezeu, pentru a blasfemia numele Lui şi tabernacolul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer.
Şi i-a fost dat să facă război cu sfinţii şi să îi învingă; şi i-a fost dată putere peste toate
rasele şi limbile şi naţiunile.” Apocalipsa 13:5-7.

„Și el va vorbi cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt şi va obosi pe sfinţii Celui
Preaînalt şi va gândi să schimbe timpurile şi legile; iar ei vor fi daţi în mâna lui până la un
timp şi timpuri şi împărţirea timpului.” Daniel 7:25.

„Şi femeia a fugit în pustie, unde are pregătit un loc de la Dumnezeu, ca acolo ei să
o hrănească o mie două sute şaizeci de zile.” Apocalipsa 12:6.

„Şi femeii i-au fost date două aripi ale unei acvile mari, ca să zboare în pustie, la
locul ei, unde este hrănită pentru un timp şi timpuri şi jumătate a timpului, ascunsă de
la faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat din gura lui apă ca un potop după femeie, ca să o facă
să fie dusă de potop. Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit
potopul pe care l-a aruncat dragonul din gura sa. Şi dragonul a fost furios pe femeie şi a
mers să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au
Mărturia lui Isus Cristos.” Apocalipsa 12:14-17.

„În veacul al șaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a

fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga
biserică. Păgânismul dăduse locul papalității. Balaurul dăduse fiarei „puterea lui, tronul
lui, și o mare stăpânire”. (Apocalipsa 13, 2). Și acum au început cei 1260 de ani de
persecuție papală, prevestiți în profețiile lui Daniel și Apocalipsa (Daniel 7, 25;
Apocalipsa 13, 5-7). Creștinii au fost obligați să aleagă fie să-și părăsească integritatea și
să primească ceremoniile și închinarea papală, fie să-și petreacă viața în închisoare sau să
sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui
24
 Isus: „Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor
omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu”. (Luca 21, 16.17).
Persecuția s-a dezlănțuit asupra celor credincioși cu o mai mare furie decât oricând mai
înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Cristos
și-a găsit scăpare în izolare și întuneric. Căci, zice profetul: „Și femeia a fugit în pustie,
într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile”.
(Apocalipsa 12, 6)” Tragedia Veacurilor, 54.

Despre aceeași perioadă de persecuție întunecată se vorbește și în Apocalipsa 11. Spiritul

Profetic citează și explică acel pasaj în Tragedia Veacurilor. Tot din următorul citat aflăm și
punctul de început și de final al celor 1260 de ani – anii 538 și 1798.

„Prigonirea Scripturilor în timpul perioadei de supremație papală a fost prevestită de

profeți, iar cartea Apocalipsei arată și urmările teribile care aveau să vină, îndeosebi peste
Franța, din partea stăpânirii „omului fărădelegii”.
Îngerul Domnului a zis: „Vor călca în picioare Sfânta cetate patruzeci și două de
luni. Voi da celor doi Martori ai Mei să proorocească, îmbrăcați în saci, o mie două sute
șaizeci de zile. Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va
face război cu Ei, îi va birui și-i va omorî. Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății
celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă «Sodoma» și «Egipt», unde a fost
răstignit și Domnul lor. Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și
își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi Prooroci chinuiseră pe locuitorii
pământului. Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în
ei, și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.” (Apocalipsa 11,
2-11)
Perioadele menționate aici — „patruzeci și două de luni” și „o mie două sute șaizeci
de zile” — reprezintă timpul în care biserica lui Cristos avea să sufere persecuția din partea
Romei. Cei 1260 de ani ai supremației papale au început în anul 538 și s-au terminat
în anul 1798. La data aceasta, armata franceză a intrat în Roma și l-a făcut prizonier pe
papa, care a murit în exil. Deși la scurtă vreme după aceea a fost ales un nou papă, ierarhia
papală n-a mai ajuns niciodată să dețină puterea pe care o avusese mai înainte.” Tragedia
Veacurilor, 266.

Apostazia papală este descrisă și de apostolul Pavel, în 2 Tesaloniceni capitolul 2. Acolo,

el îi avertizează pe creștini să nu predice sau să creadă că venirea Domnului Cristos este pe cale
să apară. El le spune că trebuie să apară întâi lepădarea de credință în biserică și să fie
descoperită lucrarea papalității. După aceea, „Domnul îl va mistui cu duhul gurii Sale și îl va
nimici cu strălucirea venirii Sale.”

„Şi vă implorăm, fraţilor, referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi

adunarea noastră la El, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în minte, nici tulburaţi, nici
prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă ca de la noi, de parcă ziua lui Cristos este
aici. Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că ziua aceea nu va veni înainte să vină
o apostazie şi să fie revelat omul păcatului, fiul pieirii, care se opune şi se înalţă pe sine
însuşi peste tot ce este numit Dumnezeu sau lucru ce este demn de închinare; aşa că el, ca

25
 Dumnezeu, şade în Templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi că este Dumnezeu.
Nu vă amintiţi că, atunci când încă eram cu voi, v-am spus acestea? Şi acum ştiţi ce îl
opreşte ca el să fie revelat la timpul său. Fiindcă misterul nelegiuirii lucrează deja,
numai că cel ce îl opreşte acum îl va opri până când va fi luat din cale. Şi atunci va fi
revelat cel nelegiuit, pe care Domnul îl va mistui cu duhul gurii Sale şi îl va nimici cu
strălucirea venirii Sale.” 2 Tesaloniceni 2:1-8.

Spiritul Profetic ne spune că apostolul Pavel se referă aici la cei 1260 de ani de supremație
papală. El încearcă să îi facă pe credincioși să înțeleagă faptul că Domnul nu va veni până când
nu se va îndeplini această lucrare de apostazie:

„Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aștepte revenirea lui Cristos în zilele sale.
„Ziua aceea nu va veni”, spunea el, „până când nu va veni lepădarea de credință și se va
descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2, 3). Nu putem aștepta venirea Domnului
nostru până după marea apostazie și după perioada lungă de domnie a „omului păcatului”.
„Omul fărădelegii”, care mai este numit „Taina nelegiuirii”, „fiul pierzării” și „acel
nelegiuit”, reprezintă papalitatea, care, așa cum a fost prevestit în profeție, urma să-și
mențină supremația timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798.
Venirea lui Cristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea
lui întreaga dispensațiune creștină, până în anul 1798. După acea perioadă de timp trebuia
predicată Solia cu privire la a doua venire a lui Cristos.” Tragedia Veacurilor, 356.

Ceea ce a lucrat în favoarea înălțării papalității a fost misterul (sau taina) fărădelegii:

„Fiindcă misterul nelegiuirii lucrează deja, numai că cel ce îl opreşte acum îl va

opri până când va fi luat din cale. Şi atunci va fi revelat cel nelegiuit, pe care Domnul îl
va mistui cu duhul gurii Sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii Sale.” 2 Tesaloniceni
2:7-8.

Ce este taina fărădelegii? După cum spune și numele, este o fărădelege ce se introduce în
taină. Este un amestec între sfânt și profan. Profanul este introdus în taină și treptat, încât după
o perioadă îndelungată se instaurează un întuneric spiritual deplin. Misterul fărădelegii
reprezintă un amestec nesfânt care are ca rezultat o perioadă de întuneric spiritual. Amestecul
este făcut foarte subtil și pe neobservate, de obicei în decursul a mai multe generații. Astfel că
alunecarea în apostazie este greu de observat. Taina fărădelegii este responsabilă pentru toate
perioadele de întuneric ce preced mișcările de reformă pe care le-am studiat:

 În linia de reformă a lui Enoh și Noe, perioada de întuneric a fost provocată de

amestecul dintre fiii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor. (Geneza 6:1-5)
 În linia de reformă a lui Moise, perioada de întuneric a fost provocată de amestecul
dintre poporul lui Dumnezeu și națiunea idolatră a Egiptului. (Christ Triumphant,
109; Viitorul Astăzi, Noiembrie 2015, pag 52)
 În linia de reformă a lui Ilie, perioada de întuneric a fost provocată de amestecul
dintre închinarea la Iehova și închinarea păgână a lui Baal. (Profeți și Regi, 136)

26
  În linia de refomă a celor 3 decrete, perioada de întuneric a fost provocată de
amestecul dintre închinătorii lui Iehova și stilul de viață babilonian. (Profeți și Regi,
714)
 În linia de reformă a Domnului Cristos, perioada de întuneric a fost provocată de
amestecul dintre educația grecească și educația evreiască. (Viitorul Astăzi,
Noiembrie 2015, pag 82-85)
 În linia de reformă a Millerițior, perioada de întuneric a fost provocată de amestecul
dintre creștinism și păgânism. Haideți să citim următorul pasaj:

„Puțin câte puțin, la început în liniște și pe furiș, apoi mai deschis, pe măsură ce
creștea în putere și câștiga stăpânire peste mințile oamenilor, „taina fărădelegii” și-a
continuat lucrarea ei amăgitoare și hulitoare. Aproape pe nesimțite, obiceiurile
păgânismului și-au găsit intrarea în biserica creștină. Spiritul de compromis și
conformismul au fost reținute pentru o vreme de persecuțiile crude, pe care biserica le-a
suferit sub păgânism. Dar când persecuția a încetat, iar creștinismul a intrat în curțile și
palatele împăraților, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Cristos și a apostolilor
Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni; în locul cerințelor
lui Dumnezeu, au fost puse teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui
Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată
cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupție a înaintat
repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea
biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost introduse în credința și
închinarea pretinșilor urmași ai lui Cristos.” Tragedia Veacurilor, 49.

Perioada de întuneric a papalității este paralelă cu întunericul în care se afla Israelul literal
în Egipt, iar reforma millerită este paralelă cu Exodul poporului din Egipt. Ellen White face
această paralelă:

„Prin intermediul Papalității, Satan a controlat pentru multă vreme puterile care au
stăpânit Biserica și Statul. Rezultatele înfricoșătoare au fost vizibile în mod special în acele
țări care au respins lumina Reformațiunii. Exista o stare de degradare morală și corpuție
asemănătoare condiției Sodomei înainte de distrugere, și idolatriei și întunericului
spiritual care predomina în Egipt în zilele lui Moise.” Spirit of Prophecy, volumul 4,
190.

Iar în Tragedia Veacurilor, am citit că reforma Exodului este paralelă cu reforma Millerită:

„Istoria Israelului din vechime este o ilustrare izbitoare pentru experiența trecută a
poporului Advent. Dumnezeu l-a condus pe poporul Său în Mișcarea Adventă așa cum
i-a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credința lor a fost
încercată așa cum a fost și a evreilor la Marea Roșie.” Tragedia Veacurilor, 457.

Dar timpul întunecat de domnie al papalității ce precede Istoria Millerită este paralel și cu
timpul de robie al Israelului literal în Babilonul literal. Israelul literal a fost rob 70 de ani
Babilonului literal, în timp ce Israelul spiritual a fost rob 1260 de ani Babilonului spiritual:

27
 „Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, națiunea aleasă, va
aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El „a dat via
altor vieri”, chiar poporului care păzește Legământul Său și care, cu credincioșie, „Îi dau
roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu S-a lăsat fără reprezentanți adevărați pe
pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Acești martori pentru
Dumnezeu sunt socotiți ca aparținând Israelului spiritual, și față de ei se vor împlini toate
făgăduințele Legământului, făcute de Iehova poporului Său de odinioară.
Astăzi Biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului
divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui
Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăților lor. Predicarea Evangheliei în
curățirea ei a fost interzisă și asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile
oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a
Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiți de Lumina
Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii și al superstiției amenința să șteargă
cunoașterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o
adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, așa cum copiii
lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului
spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea
eliberării din Babilon. În toate părțile pământului, bărbați și femei răspund Soliei trimise
de cer, despre care Ioan descoperitorul a proorocit că va fi vestită înainte de a doua venire
a lui Cristos : „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-l slavă, căci a sosit ceasul judecății Lui”
(Apocalipsa 14, 7).” Profeți și Regi, 714.

Astfel, și reforma celor trei decrete de reconstruire a Ierusalimului este paralelă în mod
special cu reforma Millerită. În timp ce profeția celor 2300 de zile din Daniel 8 a început la
sosirea celui de-al treilea decret în reforma lui Ezra, ea se termină la sosirea celei de-a treia Solii
îngerești în reforma Millerită, pe 22 Octombrie 1844.

28
 TIMPUL SFÂRȘITULUI
Marcajul profetic ce declanșează reforma Millerită se petrece în anul 1798. Despre timpul
sfârșitului în reforma exodului Advent ne vorbește profetul Daniel. În al unsprezecelea capitol,
este descrisă în limbaj profetic ascensiunea papalității și îndelunga ei perioadă de persecuție:

„Și pe cei care se poartă cu stricăciune împotriva Legământului îi va corupe prin

linguşiri, dar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul său va fi tare şi va face lucruri măreţe.
Şi cei ce înţeleg din popor vor instrui pe mulţi; totuşi vor cădea prin sabie şi prin flacără,
prin captivitate şi prin pradă, multe zile. Şi după ce vor cădea, vor fi ajutaţi cu un mic
ajutor; dar mulţi se vor lipi de ei cu linguşiri. Şi unii dintre cei care înţeleg vor cădea,
pentru a-i încerca şi pentru a-i curăţa şi pentru a-i albi, până la timpul sfârşitului, pentru
că va fi totuşi pentru un timp rânduit.” Daniel 11:32-35.

În pasajul de mai sus am citit foarte clar că persecuția în timpul căreia Biserica lui Cristos
va „cădea prin sabie și prin flacără, prin captivitate și prin pradă, multe zile”, va dura „până la
timpul sfârșitului”. Cu alte cuvinte, cei credincioși vor fi încercați, curățați și albiți prin această
perioadă de prigoană până la timpul sfârșitului.
Cât a durat perioada de persecuție a papalității? În secțiunea precedentă am demonstrat că
ea a durat 1260 de zile profetice, sau ani literali. Ei încep în anul 538, când cornul Ostrogot este
îndepărtat din Roma, și se termină în anul 1798, când Papalitatea primește „rana de moarte”.
Milleriții au interpretat în acest mod prorociile din Daniel și Apocalipsa, și am văzut că Spiritul
Profetic își pune sigiliul de aprobare asupra acestor calcule profetice.
În consecință, timpul sfârșitului a sosit în anul 1798. De ce? În primul rând, atunci s-a
terminat persecuția papalității, iar conform Daniel 11:32-35, persecuția papalității se va încheia
la timpul sfârșitului.
În al doilea rând, Daniel 11:40 ne descrie un anumit eveniment ce trebuie să aibă loc la
timpul sfârșitului. În prima parte a versetului, citim:

„Și la timpul sfârşitului împăratul sudului îl va împinge;” Daniel 11:40.

Înainte de a vorbi despre acest verset, vom rezuma subiectul versetelor anterioare ale
acestui capitol din Daniel. În Daniel 11, Scriptura ne descrie un război îndelung între împăratul
de nord și împăratul de sud. Acești doi împărați au avut o aplicație literală în timpul Israelului
literal. Totuși, după ce copiii după sânge ai lui Avraam sunt înlocuiți în planul de mântuire cu
copiii după spirit, puterile care sunt în legătură cu Israelul spiritual devin puteri spirituale. Iar
pentru a le căuta aplicația concretă în istorie, noi trebuie să găsim amprenta spirituală a puterilor
literale din istoria Israelului literal. Apoi trebuie să găsim o putere în istoria Israelului spiritual
care să aibă aceeași amprentă spirituală. În Daniel 11 avem de-a face cu un conflict dintre doi
împărați. Cunoaștem despre ei poziția lor geografică și faptul că au apărut după împărțirea
Greciei în patru părți. (Daniel 11:4). Împăratul de nord și împăratul de sud sunt puterile care
dețineau teritoriile de la nord, respectiv de la sud față de Palestina antică.
În nord era teritoriul Babilonului și Asiriei. Profeții identifică invazia Babiloniană cu
atacul unor popoare de la miazănoapte (vezi Ieremia 1:14-15, 6:22, 10:22, 25:9; Ioel 2:20). La
un moment dat, Roma intră în profeție și cucerește teritoriul de la miazănoapte. După cum

29
Ieremia a profetizat prima distrugere a Ierusalimului, Domnul Cristos a profetizat cea de-a doua
distrugere a sa (vezi Matei 24:15-16, Marcu 13:14, Luca 21:20). Națiunea iudaică a repetat
istoria răzvrătirii părinților lor. De aceea, Dumnezeu a repetat judecata pe care a trimis-o asupra
părinților lor – invazia împăratului de la miazănoapte. Numai că de data aceasta împăratul de
la miazănoapte nu mai era Babilonul, ci Roma Păgână. Prin Roma Păgână, Ierusalimul,
Horazin, Capernaum, Betsaida – cetățile blestemate de Domnul Cristos – au fost pustiite. Chiar
în vremea când au loc aceste evenimente, Israelul literal este înlocuit în profeție de Israelul
spiritual. De aceea, narațiunea profetică a lui Daniel 11 introduce o altă putere începând cu
versetul 31 – împăratul de la miazănoapte spiritual. Acesta trebuie să aibă amprenta spirituală
a Babilonului și a Romei Păgâne. Noi găsim că nicio altă putere din istorie nu se încadrează
mai bine acestor caracteristici ca Roma Papală. Ea este împăratul de la miazănoapte spiritual.
Cum rămâne cu împăratul de la miazăzi? Trebuie să-i înțelegem întâi aplicația literală,
apoi pe cea spirituală, în concordanță cu modul în care am procedat cu împăratul de la nord.
Împăratul de la miazăzi literal era Egiptul. Egiptul se află în sudul Palestinei. Dar cine este
împăratul de la miazăzi spiritual? El trebuie să fie Egiptul spiritual, întocmai cum și împăratul
de la miazănoapte spiritual este Babilonul spiritual sau Roma spirituală. Într-o explicație a
capitolului 11 din Apocalipsa, Spiritul Profetic ne spune cine este Egiptul spiritual:

„Cetatea cea mare”, pe ale cărei străzi au fost omorâți martorii și unde zac trupurile
lor, este Egiptul „spiritual”. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul
a negat cu cea mai mare îndrăzneală existența viului Dumnezeu și s-a împotrivit poruncilor
Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă și mai arogantă
împotriva autorității Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de
către Moise, în Numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: „Cine este Domnul ca
să iau seama la glasul Lui și să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa
pe Israel să plece”. (Exod 5, 2). Aceasta însemnă ateism, iar poporul reprezentat prin
Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretențiilor viului Dumnezeu și
urma să manifeste un spirit asemănător de necredință și dispreț. „Cetatea cea mare” mai
este comparată spiritual și cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui
Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Și acest păcat urma să fie o
caracteristică proeminentă a națiunii care trebuia să împlinească specificările acestei
profeții.
După cuvintele profetului, cu puțin înainte de anul 1798, o putere de origine și
caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Și în țara în care
mărturia celor doi Martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul
lui Faraon și destrăbălarea Sodomei.
Această profeție și-a găsit împlinirea cea mai exactă și mai izbitoare în istoria
Franței. În timpul Revoluției, în anul 1793, „lumea a auzit pentru prima dată despre o
adunare de bărbați, născuți și educați în mijlocul civilizației, care-și asumau dreptul de a
conduce una dintre națiunile cele mai nobile ale Europei, că își uneau cu toții glasul pentru
a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primește sufletul omenesc și că au renunțat în
unanimitate la credința și adorarea lui Dumnezeu”. (Sir Walter Scott, Life of Napoleon,
vol.I, cap.17). „Franța este singura națiune în dreptul căreia se păstrează raportul autentic
că un popor și-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului Universului. Au
existat și continuă să existe mulți alți hulitori, mulți necredincioși, în Anglia, în Germania,
în Spania și peste tot; dar Franța rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat

30
 care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunțat că Dumnezeu nu există și la
auzirea acestei vești toată populația capitalei și o mare majoritate din alte părți, atât femei,
cât și bărbați, au dansat și au cântat de bucurie acceptând declarația” (Blackwood’s
Magazine, November 1870).” Tragedia Veacurilor, 269.

Am înțeles acum că Egiptul spiritual „înseamnă ateism”. Aceasta este amprenta spirituală
a Egiptului. Spiritul Profetic ne spune că prin revoluția franceză tronul ateismului s-a așezat
în Franța. Astfel, tronul împăratului de la miazăzi se așează în acea țară „cu puțin înainte de
anul 1798”.
Scena profetică este acum așezată pentru împlinirea versetului 40 din Daniel 11. Suntem
la timpul sfârșitului și avem de-a face cu două puteri spirituale care se confruntă: împăratul de
la miazăzi (Franța) și împăratul de la miazănoapte (Papalitatea).

„Și la timpul sfârşitului împăratul sudului îl va împinge;” Daniel 11:40

Confruntarea profetizată a avut loc chiar în anul 1798, la sfârșitul celor 1260 de ani de
persecuție:

Cei 1260 de ani ai supremației papale au început în anul 538 și s-au terminat în anul
1798. La data aceasta, armata franceză a intrat în Roma și l-a făcut prizonier pe
papa, care a murit în exil. Deși la scurtă vreme după aceea a fost ales un nou papă,
ierarhia papală n-a mai ajuns niciodată să dețină puterea pe care o avusese mai înainte.”
Tragedia Veacurilor, 266.

Așadar, anul 1798 marchează timpul sfârșitului pentru reforma Millerită!

Este interesant modul în care pionierii adventiști au privit această dată. Citim din cartea
lui Pieter Gerard Damsteegt, Temelia Soliei și Misiunii Adventiste de Ziua a Șaptea:

„‘Dar tu, Daniele, închide cuvintele şi sigilează Cartea până la timpul sfârşitului;
mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoaşterea va fi înmulţită.’ Daniel 12:4.
Expresia ‘timpul sfârșitului’ a fost luată din Dan. 12:4, 9 și a caracterizat toate
motivele misionare ale Milleriților. Adesea era folosită în polemici împotriva
postmilenialiștilor. Descriind era în care trăia, Miller a scris în 1831 că erau ‘aproape
în pragul Eternității, când dispensațiunea Evangheliei se încheie’; aceasta era ‘ultima
fază a Bisericii militante.’ (Miller, MSVT, No. 8, c. 1831, pp. 1, 2.)
Conceptul Millerit al ‘timpului sfârșitului’ a fost determinat folosind o
hermeneutică istoricistă, ce a interpretat un număr de evenimete istorice din secolele 18
și 19 ca o împlinire a profeției Biblice.
Pentru unii Milleriți, acest concept a semnificat un punct în timp, iar alții credeau
că este o perioadă de timp. Însuși Miller a spus că ‘timpul sfârșitului’ însemna sfârșitul
puterii papei ‘de a călca Biserica prin autoritatea sa civilă, sau de a domni peste
împărații pământului și a împărți țara pentru câștig’. (Miller, ESH, 1836, p. 74.) Puterea
papală s-a sfârșit în timpul Revoluției Franceze când, ‘la începutul anului 1798, pe 15
februarie un general francez, Berthier, a intrat fără rezistență în Roma cu o armată
franceză, l-a detronat pe Papa, a desființat guvernarea papală și a ridicat republica

31
 Italiei.’ ((Miller, "Chronological Chart of the World," ST, May 1, 1841, p. 20).) Alți
Milleriți, deși aderau la evenimentul principal din 1798, extindeau acest concept. Ceva
ani mai târziu Josiah Litch a scris că timpul sfârșitului a început la vremea desigilării
cărții lui Daniel în 1798. (Litch, "Discussion," p. 59.) Prin aceasta el se referea că în
anul respectiv semnificația vremii de ‘un timp și timpuri și împărțirea timpului’ (Dan.
7:25) s-a clarificat. Litch a susținut că timpul sfârșitului ‘nu era un singur punct în timp,
ci o perioadă, ce se extindea din 1798 până la sfârșit.’” Pieter Gerard Damsteegt,
Foundations of the Seventh Day Adventist Message and Mission, 20.

32
 ÎNCEPE CREȘTEREA CUNOȘTINȚEI

În secțiunea trecută am înțeles că în anul 1798 a început timpul sfârșitului pentru generația
milleriților. Însă, așa cum am observat în celelalte mișcări de reformă, odată cu sosirea acestui
timp începe și o creștere a cunoștinței pentru acea generație. Oamenii încep să înțeleagă mai
multe lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu despre timpul pe care îl trăiesc.
În Daniel 12 ni se vorbește despre creșterea cunoștinței ce începe la timpul sfârșitului.
Domnul îi spusese profetului să sigileze cuvintele cărții prorociei, însă la un moment dat cartea
lui Daniel este desigilată:

„Dar tu, Daniele, închide cuvintele şi sigilează cartea până la timpul sfârşitului;
mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoaşterea va fi înmulţită.” Daniel 12:4.

Vom înțelege la timpul potrivit că alergarea încoace și încolo este un simbol al proclamării
Soliei profetice. Această proclamare a început la timpul sfârșitului, în anul 1798, când
cunoașterea profețiilor a început să fie înmulțită.

Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoașterea profețiilor a
crescut și mulți au vestit mesajul solemn al judecății ce se apropia.
Asemenea Marii Reforme din secolul al XVI-lea, Mișcarea adventă a apărut în
diferite țări ale creștinătății în același timp. Atât în Europa, cât și în America, bărbați ai
credinței și rugăciunii au fost conduși la studiul profețiilor și, urmărind raportul inspirat,
au văzut dovada convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite țări
existau grupe izolate de creștini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la
convingerea că venirea Mântuitorului era aproape.” Tragedia Veacurilor, 356.

Tot în capitolul 12 din Daniel, Dumnezeu îi poruncește încă odată profetului să sigileze
cartea „până la timpul sfârșitului”. Însă acum este introdus un proces de testare și două categorii
de închinători care sunt rezultatul acestui proces de testare.

„Iar el a spus: Du-te pe calea ta, Daniele, căci cuvintele sunt închise şi sigilate până
la timpul sfârşitului. Mulţi vor fi purificaţi şi vor fi albiţi şi încercaţi; dar cei stricaţi vor
lucra cu stricăciune; şi nimeni dintre cei stricaţi nu va înţelege; dar cei înţelepţi vor
înţelege.” Daniel 12:9-10.

Aceste două categorii de închinători sunt „cei stricați”, care nu vor înțelege creșterea
cunoștinței, „dar cei înțelepți” – a doua categorie – „vor înțelege”. Ca toate celelalte mișcări de
reformă, prin creșterea cunoștinței Dumnezeu a testat acea generație și astfel au ieșit la iveală
grâul și neghina. În Scrieri Timpurii profetul Domnului aseamănă procesul de testare din
vremea Domnului Cristos cu cel din vremea Milleriților:

„Atenția mi-a fost îndreptată către vestirea primei veniri a lui Cristos. Ioan fusese
trimis în puterea și în duhul lui Ilie pentru a pregăti calea pentru Isus. Cei care au respins

33
 mărturia lui Ioan nu au beneficiat de învățăturile lui Isus. Împotrivirea lor față de solia
care prevestea venirea Sa i-a plasat într-un loc în care nu puteau primi cu plăcere cea mai
puternică dovadă că El era Mesia. Satana i-a condus pe cei care au respins solia lui
Ioan să meargă încă și mai departe, să-L respingă și să-L răstignească pe Cristos.
Făcând acest lucru, ei s-au plasat într-un loc în care nu puteau primi binecuvântările
Zilei Cincizecimii, care i-ar fi învățat calea către Sanctuarul ceresc. Sfâșierea perdelei de
la Templu a arătat că jertfele și rânduielile iudaice nu aveau să mai fie primite. Marea
Jertfă fusese adusă și acceptată, iar Duhul Sfânt, care a coborât în Ziua Cincizecimii, a
purtat mintea ucenicilor de la Sanctuarul pământesc către cel ceresc, în care Isus intrase
prin propriul Său sânge, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi foloasele ispășirii făcute de
El. Dar iudeii au fost lăsați într-un întuneric total. Au pierdut toată Lumina pe care
ar fi putut-o avea asupra planului de mântuire și s-au încrezut mai departe în jertfele
și arderile lor de tot inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc — cu toate
acestea, ei nu știau nimic de această schimbare. Din acest motiv, ei nu au putut beneficia
de mijlocirea lui Isus în Locul Sfânt.
Mulți privesc cu oroare la calea urmată de iudei când L-au respins și L-au răstignit
pe Cristos; iar când citesc istorisirea rușinoasei Lui maltratări, ei cred că Îl iubesc și nu
L-ar fi tăgăduit ca Petru sau răstignit ca iudeii. Dar Dumnezeu, care citește inimile
tuturor, a pus la probă acea iubire pe care ei mărturiseau că o simt față de Isus. Tot
cerul a privit cu cel mai adânc interes primirea primei Solii îngerești. Dar mulți care au
mărturisit că-L iubesc pe Isus și care au vărsat lacrimi când au citit povestea crucii,
au luat în râs vestea cea bună a venirii Sale. În loc să primească Solia cu bucurie, au
declarat că este o amăgire. I-au urât pe cei care iubeau venirea Sa și i-au dat afară din
biserici. Cei care au respins prima Solie nu au putut avea vreun avantaj de la cea de-
a doua; și nu au avut nimic de câștigat nici prin Strigătul de la miezul nopții, care
trebuia să-i pregătească să intre cu Isus în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc. Și,
respingând primele două Solii, ei și-au întunecat în așa măsură priceperea, încât nu
pot vedea nici urmă de Lumină în cea de-a treia Solie îngerească, care arată Calea
către Sfânta Sfintelor. Am văzut că, după cum iudeii L-au răstignit pe Isus, tot așa
bisericile cu numele răstigniseră aceste trei Solii și nu au, prin urmare, nici cea mai vagă
cunoștință în ce privește Calea către Sfânta Sfintelor și nici nu pot beneficia de mijlocirea
săvârșită de Cristos acolo. Asemenea iudeilor, care își aduceau jertfele inutile, ei își înalță
rugăciunile nefolositoare către încăperea pe care Isus a părăsit-o; și Satana, mulțumit de
această amăgire, își ia o aparență religioasă și îndreaptă către sine mintea acestor așa-ziși
creștini, lucrând cu puterea lui semne și minuni mincinoase pentru a-i imobiliza în
capcană. Pe unii îi amăgește într-un fel, pe alții într-altul. El are pregătite amăgiri diferite
pentru a influența minți diferite. Unii privesc cu oroare asupra uneia dintre amăgiri, în
timp ce primesc cu brațele deschise o alta.” Scrieri Timpurii, 259-260.

Este foarte important de observat că în timpul reformei Millerite, ca și în alte mișcări de

reformă, avem de-a face cu un proces progresiv de testare. Sunt trei teste succesive, ce pot fi
asemănate cu trei trepte. Cine pică unul dintre ele, devine incapabil de a mai participa la
următorul.

34
 SOSEȘTE PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
Fiecare mișcare de reformă are structura modelului Evangheliei Veșnice – un proces de
testare în trei pași. Cei trei pași în istoria Millerită au fost cele trei Solii îngerești, profetizate în
Apocalipsa 14:6-12.
Trebuie să observăm o caracteristică foarte importantă a Soliilor îngerești. Ele sosesc în
istorie la un anumit moment în timp, însă după aceea sunt împuternicite. De exemplu, vom
înțelege că prima Solie îngerească a sosit în anul 1798, dar a fost împuternicită de către îngerul
din Apocalipsa 10 la data de 11 August 1840. Tot așa vom vedea că și Solia îngerului al doilea
sosește în istorie pe 19 Aprilie 1844, dar este împuternicită la Strigătul de la Miezul Nopții, pe
15 august 1844. Cea de-a treia Solie sosește în istorie pe 22 Octombrie 1844, dar este
împuternicită de-abia în timpul nostru, prin intervenția Îngerului din Apocalipsa 18.
Este important să cunoaștem localizarea temporală a celor trei Solii îngerești? Iată ce ne
spune Spiritul Profetic:

„Proclamarea primei, a celei de-a doua și a celei de-a treia Solii îngerești a fost
localizată în timp de Cuvântul inspirat. Nicio iotă nu trebuie schimbată. În același fel
în care nici autoritatea omenească nu are dreptul de a înlocui Vechiul Testament cu Noul
Testament, nu are dreptul de a schimba localizarea temporală a acestor Solii.” Sfaturi
către Editori, 26.

Haideți să revenim la primul înger și să explicăm de ce marcăm sosirea lui în anul 1798,
la timpul sfârșitului. Spiritul Profetic ne vorbește în Tragedia Veacurilor despre prima Solie
îngerească și despre timpul sosirii ei:

„În profeția primei Solii îngerești din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o mare
redeșteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Cristos. Un înger este
văzut zburând „prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească
locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.
El zice cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății
Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!»” (Ver
6.7).
Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ.
Prin curăția, slava și puterea Solului ceresc, înțelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte
caracterul înălțat al lucrării ce trebuia îndeplinită prin solia, puterea și slava care urmau să
o însoțească. Iar zborul îngerului „prin mijlocul cerului”, „glasul cel tare” cu care este dată
avertizarea și propovăduirea ei tuturor celor „care locuiesc pe pământ” — la orice neam,
seminție, limbă și norod — arată repeziciunea și extinderea mondială a Mișcării.
Solia oferă și lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această
Mișcare. Este declarată a fi o parte din „Evanghelia veșnică” și anunță începutul
judecății. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile; dar Solia aceasta este o parte
a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci
avea să fie adevărat că ceasul judecății a venit. De fapt, proorociile prezintă o succesiune
de evenimente care duc la începutul judecății. Acest lucru este adevărat în mod deosebit
în ceea ce privește cartea lui Daniel. Dar partea aceea din proorocie care avea legătură cu

35
 zilele din urmă, lui Daniel i-a fost cerut să o sigileze „până la vremea sfârșitului”. O
Solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeții nu putea fi
proclamată decât atunci când va sosi această vreme. Dar în timpul sfârșitului, spune
profetul, „mulți vor citi și cunoștința va crește”. (Daniel 12, 4)
Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aștepte revenirea lui Cristos în zilele sale.
„Ziua aceea nu va veni”, spunea el, „până când nu va veni lepădarea de credință și se va
descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2, 3). Nu putem aștepta venirea Domnului
nostru până după marea apostazie și după perioada lungă de domnie a „omului
păcatului”. „Omul fărădelegii”, care mai este numit „taina nelegiuirii”, „fiul pierzării” și
„acel nelegiuit”, reprezintă papalitatea, care, așa cum a fost prevestit în profeție, urma să-
și mențină supremația timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798.
Venirea lui Cristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea
lui întreaga dispensațiune creștină, până în anul 1798. După această perioadă de timp
trebuia predicată Solia cu privire la a doua venire a lui Cristos.
O astfel de Solie n-a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, așa cum
am văzut, n-a predicat-o; el arăta fraților săi către venirea Domnului ca fiind într-un viitor
foarte îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la
300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată,
cunoașterea profețiilor a crescut și mulți au vestit Mesajul solemn al judecății ce se
apropia.” Tragedia Veacurilor, 355-356.

Înțelegem cu claritate acum că prima Solie îngerească și-a început lucrarea la finalul
domniei omului fărădelegii, în anul 1798. Atunci, restricția pe care Dumnezeu a pus-o prin
apostolul Pavel cu privire la vestirea ceasului judecății Lui a fost îndepărtată. Tot atunci cartea
lui Daniel a început să fie desigilată, iar succesiunea de evenimente ce aduce începerea ceasului
judecății lui Dumnezeu a început să fie înțelească. Toate aceste dovezi ne conduc la concluzia
că în anul 1798, la timpul sfârșitului, sosește prima Solie Îngerească.
Dar cine sunt cei trei îngeri care au un mesaj de dus lumii?

„Am avut ocazii prețioase de a câștiga experiență. Am trecut prin perioadele Soliilor
celor trei îngeri. Ei sunt reprezentați zburând prin mijlocul cerului, proclamând o Solie de
avertizare pentru lume și având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele
zile ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt
un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbați și
femei, iluminați de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfințiți prin Adevăr și proclamă cele trei
Solii în ordinea lor.” Schițe din Viața Mea,429.

Acești îngeri sunt „un simbol al poporului lui Dumnezeu”. Ei sunt „bărbați și femei,
iluminați de Duhul lui Dumnezeu”, care sunt „sfințiți prin Adevăr”. Ei nu sunt sfințiți printr-o
experiență fericită, o exaltare de moment a sentimentelor de pocăință sau prin apartenența la o
anumită organizație religioasă. Nu aceste lucruri ne sfințesc. Cerul privește dincolo de lucrurile
exterioare și de sentimentele de moment. Adevărul este unealta Cerului prin care Dumnezeu
formează și demonstrează în oameni fie un caracter sfânt, fie unul nesfânt. Noi vom fi sfințiți
dacă lucrăm în armonie cu cerul, înțelegând și proclamând Solia Sa pentru aceste zile din urmă.

36
 WILLIAM MILLER

Providența alege în fiecare mișcare de reformă

un om pe care să îl folosească pentru a conduce
lucrarea. În trecut Domnul i-a folosit pe Noe, Moise,
Ilie, Ezra și pe Fiul Său ca instrumente pentru a
înainta lucrarea Evangheliei Veșnice. În exodul
Israelului Spiritual, Dumnezeu l-a folosit pe
William Miller ca instrument pentru a conduce
lucrarea Sa.

„Un fermier cinstit și drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a

Scripturilor și care totuși dorea sincer să cunoască Adevărul, a fost bărbatul ales în mod
deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Cristos.
Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieții cu sărăcia și
a învățat astfel marile lecții ale perseverenței și ale tăgăduirii de sine. Membrii familiei
din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independență și iubitori de libertate,
prin putere de rezistență, de patriotism fierbinte — trăsături care predominau și în
caracterul său.” Tragedia Veacurilor, 317.

După cum Moise a fost instrumentul omenesc prin care s-a înfăptuit exodul Israelului
literal, William Miller a fost instrumentul omenesc prin care s-a înfăptuit exodul Israelului
spiritual.
În secțiunea precedentă am înțeles că eforturile Satanei de a distrage atenția poporului
advent de la istoria exodului său sunt neobosite. De aceea, eforturile noastre de a menține
înaintea bisericii această istorie profetică trebuie să fie cel puțin la fel de neobosite.

Noi ar trebui să publicăm din nou istoria timpurie a călăuzirii poporului de către
Dumnezeu la începutul lucrării. Mulții dintre aceia care au descoperit adevărul mai târziu
nu cunosc această istorie. Experiențele lui William Miller și ale colaboratorilor săi, ale
căpitanului Joseph Bates și a altor pionieri ai Mișcării adventiste, ar trebui să fie
întotdeauna la îndemâna oricui. Dați mai multă atenție cărții fratelui Loughborough.
Frații de la conducere trebuie să facă tot posibilul pentru răspândirea acestei cărți. Sfaturi
Către Editori, 145.

William Miller s-a născut pe 15 februarie 1782 în Pittsfield, Massachusetts, Statele Unite
ale Americii. Când avea patru ani, familia lui s-a mutat în Low Hampton, New York, la o fermă
rurală. Deși încă din copilărie familia sa i-a oferit o bogată educație religioasă, la maturitate
William Miller a început să aibă vederi deiste.

„Mama lui avea o evlavie curată și el, din copilărie, fusese impresionat de problemele
religioase. Cu toate acestea, din tinerețe fusese dus în societatea deiștilor, a căror influență
era foarte puternică datorită faptului că aceștia erau în majoritate cetățeni buni, oameni cu

37
 trăsături umanitare și caritabile. Trăind așa cum trăiau ei, în mijlocul unor instituții
creștine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător.
Capacitățile deosebite care le-au câștigat respectul și încrederea se datorau Bibliei; și totuși
aceste daruri bune deveniseră atât de pervertite, încât exercitau o influență împotriva
Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu acești bărbați, Miller a ajuns să nutrească
sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăți care îi
păreau de netrecut; totuși această credință nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea
nimic mai bun în schimb, așa că a rămas mai departe nemulțumit. Totuși, timp de 12 ani
a continuat să susțină aceste vederi.” Tragedia Veacurilor, 318.

Când avea aproximativ treizeci de ani, Miller a trecut prin experiența războiului, care l-a
ajutat să înțeleagă mai bine lucrarea providenței lui Dumnezeu în viața lui.

„În 1813, am primit însărcinarea de Căpitan în serviciul Statelor Unite și am

continuat în armată până când s-a declarat pacea. În timp ce eram acolo, multe întâmplări
mi-au slăbit încrederea în corectitudinea principiilor deiste. Eram adesea călăuzit să
compar această țară cu cea a copiiilor lui Israel, înaintea cărora Dumnezeu a înlăturat
locuitorii acelei țări. Îmi părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor
acestei țări în mod deosebit, și ne-a izbăvit din mâna vrăjmașilor noștri. Această idee m-a
impresionat în mod special când eram la bătălia din Platsburg, când cu 1500 de soldați și
cam 4000 de voluntari, i-am învins pe Britanici, care erau 15000 de oameni puternici; iar
în același timp am avut succes și într-o confruntare cu flota britanică pe lac. La începutul
bătăliei, am fost aproape siguri de înfrângerea noastră și totuși am fost victorioși. Un
rezultat atât de surprinzător împotriva unor asemenea șanse, mi-a părut a fi o lucrare mai
puternică decât mâna omenească.” William Miller, Apology and Defense, 5.

Dar lucrarea Duhului Sfânt a continuat la mintea lui Miller. Spiritul Profetic ne vorbește
despre convertirea lui:

„Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este

păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo
de mormânt. Viitorul îi părea întunecat și sumbru. Referindu-se mai târziu la simțămintele
lui din vremea aceea, spunea:
„Gândul nimicirii mă îngheța și mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era
pentru toți o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de
sub picioare era ca fierul. Veșnicia — ce era oare? Și moartea — de ce mai exista? Cu cât
gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicație. Cu cât mă adânceam în
cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai
gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu
înțelegeam cauza. Am murmurat și m-am plâns, dar nu știam de ce. Îmi dădeam seama că
eram rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde”.”
Tragedia Veacurilor, 318.

Deismul este o poziție teologică și filozofică ce neagă revelația Divină a Scripturii. Deiștii
cred că Biblia nu este necesară pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, ci o analiză rațională

38
a naturii este deajuns pentru a ne conduce la Divinitate. Din scrierile Spiritului Profetic pe acest
subiect, putem să concluzionăm că adepții deismului nu considerau Biblia o carte inspirată, ci
mai degrabă una plină de contradicții și greșeli.
Compania acestor deiști l-a condus pe William Miller departe de Lumina Cuvântului
Domnului. Candela i se stinsese, iar picioarele începuseră să se împleticească pe cărarea vieții.
Cuprins de deznădejde, a început să înțeleagă deșertăciunea unei lumi fără Mântuitor.

În această stare a continuat timp de câteva luni. „Deodată”, spunea el, „caracterul
Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o ființă atât de bună
și de miloasă care să ispășească nelegiuirile noastre, și prin aceasta să ne salveze de
suferință și de pedeapsa păcatului. Imediat am simțit cât de iubitoare poate fi această ființă
și mi-am închipuit că mă pot arunca în brațele Sale și să mă încred în mila unuia ca El.
Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Ființă? Am
descoperit că în afară de Biblie nu se găsește nicio dovadă de existența unui așa
Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare....
Și am înțeles că Biblia scotea în evidență tocmai un astfel de Mântuitor de care aveam
eu nevoie; și am fost uimit să descopăr cum o carte neinspirată dezvoltă niște principii atât
de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile
trebuiau să fie o descoperire de la Dumnezeu. Studiul lor a devenit plăcerea mea; iar în
Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii de
prieteni; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate și
contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea
mea. Mintea mi s-a liniștit și mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o
Stâncă în mijlocul oceanului vieții. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie și pot
spune cu adevărat că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care
nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumusețea
și măreția ei și m-am minunat cum de am putut-o respinge. Am descoperit tot ce-mi putea
dori inima și un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice
altă lectură și mi-am îndreptat inima să primesc înțelepciune de la Dumnezeu.”
(S.Bliss, Memoirs of W.Miller, p. 65-67)” Tragedia Veacurilor, 318-319.

Schimbarea miraculoasă ce a avut loc în viața lui William Miller nu a fost rezultatul
întâmplării. Îngerul Domnului a fost trimis pentru a îndeplini această lucrare solemnă. Miller
era persoana pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru a conduce reforma adventă, iar agenții cerești
au fost trimiși pentru a-l educa în acest sens. Din fericire, fermierul a răspuns chemării întocmai
cum Elisei a răspuns chemării lui Ilie.

„Dumnezeu Și-a trimis îngerul pentru a mișca inima unui fermier, care nu
crezuse în Biblie, și pentru a-l conduce să cerceteze profețiile. Îngeri ai lui Dumnezeu l-
au vizitat în mod repetat pe cel ales pentru a-i călăuzi mintea și pentru a deschide
înțelegerii lui profeții care au fost întotdeauna acoperite de întuneric pentru poporul lui
Dumnezeu. I-a fost dat începutul lanțului Adevărului și a fost condus mai departe să
caute verigă după verigă, până când a privit minunat și cu admirație asupra Cuvântului lui
Dumnezeu. A văzut acolo un lanț perfect al Adevărului. Acel Cuvânt pe care îl privise ca
neinspirat i s-a deschis acum înaintea ochilor în frumusețea și slava lui. A văzut că un
pasaj din Biblie îl explică pe altul, iar când un pasaj era închis pentru priceperea lui, el
39
 găsea în altă parte a Cuvântului ceea ce îi oferea explicația. A privit Cuvântul sacru al lui
Dumnezeu cu bucurie și cu cel mai profund respect și teamă.” Scrieri Timpurii, 229.

Îngerii cerului l-au condus pe Miller la o înțelegere corectă a Scripturii. Lui „i-a fost dat
începutul lanțului Adevărului”. Însă pentru a avea o înțelegere corectă a Bibliei, el trebuia să
aibă o metodologie de studiu corectă. Lucrarea lui William Miller nu a fost doar de a scoate la
iveală profețiile advente din Scripturi, dar și de a descoperi metoda corectă de a studia Biblia.

„Miller și-a mărturisit în mod deschis credința în religia pe care o disprețuise. Dar
prietenii lui necredincioși n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuși le
susținuse împotriva autorității divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă;
dar a raționat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie
consecventă cu ea însăși; și dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie
adaptată la înțelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine și să se asigure
dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza.
Încercând să pună deoparte părerile preconcepute și renunțând la comentarii, a
comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor și ale concordanței. Și-a continuat
studiul într-un mod ordonat și metodic; începând cu Geneza și citind verset cu verset, n-
a mers mai repede decât pe măsura înțelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l
elibereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l
compare cu toate textele care aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui
cuvânt îi era îngăduit să-și aibă propria greutate asupra subiectului din text și, dacă
înțelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În
felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înțeles, găsea explicația în alte părți ale
Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea
ce mai înainte i se păruse întunecat înțelegerii, acum era clarificat. A experimentat
adevărul cuvintelor psalmistului: „Descoperirea Cuvintelor Tale dă Lumină, dă pricepere
celor fără răutate” (Psalmii 119, 130).” Tragedia Veacurilor, 319-320.

În primul rând, William Miller a renunțat la două lucruri: la păreri preconcepute și la

comentarii. Apoi el a continuat studiul „ordonat și metodic”. Părintele Miller a studiat Scriptura
în contextul Scripturii, nu în contextul ideilor și filozofiilor omenești. Astfel, el lăsa Cuvântul
lui Dumnezeu să se explice singur:

„Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care
aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-și aibă
propria greutate asupra subiectului din text și, dacă înțelegerea lui se armoniza cu pasajele
colaterale, nu mai era nicio dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de
înțeles, găsea explicația în alte părți ale Scripturilor.” Tragedia Veacurilor, 320.

Folosind aceste principii, părintele Mișcării advente a putut mai târziu să formuleze un set
de 14 reguli pentru interpretarea Scripturii. Ele au fost citate în revista „Viitorul Astăzi”,
Octombrie 2015, paginile 63-72. Spiritul Profetic ne spune că oricine proclamă Solia celui de-
al treilea înger „cercetează necontenit Scripturile după același plan de studiu pe care Părintele
Miller l-a adoptat”:

40
 „Aceia care sunt angajaţi în proclamarea Soliei celui de-al treilea înger cercetează
necontenit Scripturile după acelaşi plan de studiu pe care Părintele Miller l-a
adoptat. În cărticica intitulată „Opinii asupra profeţiilor şi cronologiei profetice”,
Părintele Miller dă următoarele reguli simple, dar inteligente şi importante pentru studiul
Bibliei şi a interpretării ei:” Review and Herald, 25 Noiembrie, 1884.

În Tragedia Veacurilor am citit că, în studiul Scripturii, Miller nu folosea comentarii.

Despre biblioteca lui, citim:

„Am fost interesați să vedem vechea lui Biblie de familie, care a costat $18.50, și
copia sa in-cvarto a Concordanței Cruden, ce a fost cumpărată în 1798 pentru $8. Aceste
două cărți erau aproape singurele la care se uita în timp ce își pregătea prezentările. Odată,
un cleric a sunat la casa sa în absența lui Miller, și, fiind dezamăgit că nu l-a putut vedea,
și-a dorit privilegiul de a se uita la biblioteca lui. Fiica sa a condus vizitatorul în camera
de nord-est, unde el a stat atâtea ore la masa veche. Acele două cărți, și nu altele, stăteau
pe masă. ‘Aceasta este biblioteca,’ a spus ea. Clericul a fost uimit. Remarca ei era foarte
adevărată, în ceea ce privește scrierile teologice. El nu a avut niciodată vreun comentariu
în casă, și nu își amintește să fi citit vreo lucrare despre profeții, cu excepția lui Newton și
Faber, cu aproape treizeci de ani în urmă”. Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller,
246.

Cu această metodologie de studiu, Miller a ajuns la pasajele profetice ale Scripturii.

Acestea l-au facinat în mod deosebit, iar bogăția de simboluri l-a provocat să cerceteze
îndeaproape aceste comori ale inspirației.

„Cu un interes profund a studiat cartea lui Daniel și Apocalipsa, folosind aceleași
principii de interpretare ca și în celelalte cărți ale Bibliei, și a descoperit, spre marea lui
bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înțelese. A văzut că toate profețiile „se
împliniseră literal”; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau
explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiți în
altă parte a Scripturii, și când se explicau în felul acesta trebuiau înțelese literal. „Am fost
în felul acesta satisfăcut”, spunea el, „că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite,
date atât de clar și simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se
rătăcească în ea.” (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanțul Adevărului i-au răsplătit
eforturile, atunci când a schițat, pas cu pas, liniile mari ale profeției. Îngerii din ceruri îi
călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înțelegerii sale.” Tragedia Veacurilor, 320.

În acest fel Dumnezeul cerului a desigilat Adevărurile din cartea lui Daniel. Prin
metodologia de studiu a lui Miller, profețiile din Biblie au început să fie înțelese de aceia care
iubeau Adevărul.
Așa cum am notat în numărul trecut al revistei, Milleriții schițau profețiile cu ajutorul
liniilor. Tocmai am citit mai sus că Miller „a schițat, pas cu pas, liniile mari ale profeției”. În
acest mod de studiere și de prezentare a Scripturii, ei împlineau pasajul din Isaia 28:

41
 „Fiindcă precept trebuie să fie peste precept, precept peste precept; linie peste linie,
linie peste linie; aici puţin şi acolo puţin;” Isaia 28:10.

Domnul îi descoperise lui Miller o metodă corectă de studiu. Această metodă era diferită
de metodele folosite de teologii din vremea sa. Astfel, concluziile la care Miller ajunge sunt
adesea diferite de concluziile lor. Un punct foarte important în doctrina millerită era mileniul:

„Luând apoi ca un criteriu modul în care se împliniseră profețiile din trecut, prin
care să judece împlinirea acelora care erau încă în viitor, s-a convins că credința populară
cu privire la o domnie spirituală a lui Cristos — un mileniu pământesc înainte de
sfârșitul lumii — nu era susținută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această învățătură,
indicând către o mie de ani de neprihănire și pace înainte de venirea personală a Domnului,
îndepărta grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar oricât de plăcut părea acest gând, el era
contrar învățăturilor lui Cristos și ale apostolilor, care arătau că grâul și neghina trebuie
să crească împreună până la seceriș, adică sfârșitul lumii; că „oamenii nelegiuiți și
amăgitorii vor merge din rău în mai rău”; că „în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele”; și
că împărăția întunericului va continua să existe până la venirea Domnului și va fi nimicită
prin suflarea gurii Sale și distrusă cu strălucirea arătării Sale. (Matei 13, 30.38-41; 2
Timotei 3, 13.1; 2 Tesaloniceni 2, 8)” Tragedia Veacurilor, 321.

William Miller a acordat o atenție deosebită profețiilor de timp. Oprindu-se asupra

profeției de 2300 de zile din Daniel 8, a concluzionat că finalul acestei perioade profetice
trebuie să aducă cu el venirea Fiului Omului în glorie și mărire.

„„Când m-am convins pe deplin”, spune Miller, „că toată Scriptura dată prin
inspirația lui Dumnezeu este de folos (2 Timotei 3, 16); că n-a apărut prin voia oamenilor,
ci a fost scrisă așa cum au fost conduși oamenii sfinți de Duhul lui Dumnezeu (2 Petru 1,
21) și a fost scrisă pentru învățătura noastră, ca prin răbdarea și mângâierea pe care o dau
Scripturile să avem nădejde (Romani 15, 4), n-am putut decât să privesc părțile
cronologice ale Bibliei ca fiind o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, tot atât de îndreptățită
la atenția noastră serioasă ca oricare altă parte din Scripturi. De aceea am simțit că, în
încercarea de a înțelege ceea ce Dumnezeu a socotit de bine să ne descopere în mila Sa,
nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice.” (Bliss, p. 75)
Profeția care părea să descopere în modul cel mai clar timpul celei de a doua veniri
era aceea din Daniel 8, 14: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi
sfântul Locaș va fi curățit”. Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul interpret,
Miller a văzut că o zi în profeție reprezintă simbolic un an (Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6);
a văzut că perioada de 2300 zile profetice, sau ani literali, se întindea până departe, dincolo
de încheierea dispensațiunii iudaice, deci, nu se poate referi la sanctuarul acelei
dispensațiuni. Miller a acceptat concepția unanim recunoscută pe atunci și a înțeles că în
era creștină pământul este sanctuarul și, ca urmare, curățirea sanctuarului, profetizată
în Daniel 8, 14, reprezintă curățirea pământului prin foc, la a doua venire a lui Cristos.
Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susținea el, timpul celei
de a doua veniri putea fi precizat cu ușurință. Numai așa putea fi descoperit timpul acelei
mari împliniri, vremea când starea actuală, cu „toată mândria și puterea ei, pompa și

42
 vanitatea ei, nelegiuirea și apăsarea, își va găsi sfârșitul; când blestemul va fi îndepărtat
de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu,
profeților și sfinților, celor care se tem de numele Său, și îi va nimici pe aceia care
prăpădesc pământul.” (Bliss, p. 76)” Tragedia Veacurilor, 324.

Studiind profețiile de timp din Daniel și Apocalipsa, Miller a ajuns la concluzia că Domnul
va reveni la sfârșitul celor 2300 de seri și dimineți, undeva în timpul anului ebraic 1843.

„Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea
solemnă că în aproximativ douăzeci și cinci de ani Cristos urma să Se arate pentru
mântuirea poporului Său. “Nu este nevoie să vorbesc”, spunea Miller, “despre bucuria
care mi-a umplut inima în așteptarea fericită, nici despre dorința arzătoare a sufletului
meu, de a lua parte la bucuriile mântuiților. Acum Biblia era pentru mine o Carte nouă.
Era într-adevăr o sărbătoare a rațiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar
în învățăturile ei se risipise din minte în fața luminii clare care răsărea acum din paginile
ei sfinte; și cât de strălucitor și măreț se arăta Adevărul! Toate contrazicerile și
inconsecvențele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră; și, cu toate că mai
erau încă multe părți de care nu eram mulțumit, pentru că nu avusesem o înțelegere
deplină, cât de multă Lumină izvora din ea spre a ilumina mintea mea atât de întunecată
mai înainte, încât simțeam o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu o bănuisem că poate
rezulta din învățăturile ei.” (Bliss, pp. 76.77)” Tragedia Veacurilor, 329.

Totuși, mintea echilibrată cu care Cerul îl înzestrase pe William Miller nu l-a împins să
meargă și să vestească imediat ceea ce a descoperit din Scriptură. Deși Duhul Sfânt l-a
conștientizat de nevoia oamenilor de a afla aceste adevăruri, el a mai dedicat încă cinci ani
studiului Bibliei, pentru a verifica dovezile pe care le avea și a se asigura că a ajuns la concluzii
corecte. Nu dorea să îi ducă pe alții în rătăcire.
Chiar și după ce s-a asigurat că avea o doctrină corectă a ezitat să meargă să își avertizeze
frații. Dar Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu din ce în ce mai multă putere asupra minții sale,
până când, în 1831, începe să prezinte public dovezile credinței sale. În ezitarea sa de a merge
în lucrarea Domnului, Miller s-a asemănat cu acela pe care Domnul îl alesese ca instrument
pentru exodul poporului Său din vechime – Moise.

„„Dar având convingerea solemnă că astfel de evenimente importante erau

profetizate în Scripturi, pentru a se împlini într-un interval de timp atât de scurt, a pus
stăpânire pe mine, cu o mare putere, problema cu privire la datoria mea față de lume,
înțelegând dovada care-mi captivase mintea.” (Idem, p. 81). Miller nu putea să nu simtă
că era datoria lui să facă și altora parte de Lumina pe care o primise. Se aștepta să
întâmpine și împotrivire din partea celor neevlavioși, dar avea încredere că toți creștinii se
vor bucura în nădejdea întâlnirii Mântuitorului pe care mărturiseau că-L iubesc. Singura
lui teamă era că, în marea lui bucurie produsă de așteptarea glorioasei eliberări, care urma
să aibă loc atât de curând, mulți vor primi doctrina fără să cerceteze îndeajuns Scripturile
care arătau acest Adevăr. De aceea a ezitat să-l prezinte de teama de a nu greși și astfel să-
i ducă și pe alții în rătăcire. A început deci să revadă dovezile în sprijinul concluziilor la
care ajunsese și să ia în considerație, cu atenție mărită, toate greutățile care se prezentau

43
 înaintea minții lui. Dar curând a constatat că toate obiecțiile sale dispăreau ca ceața
dinaintea razelor soarelui în fața luminii Cuvântului lui Dumnezeu. Cinci ani petrecuți
astfel l-au convins pe deplin cu privire la corectitudinea poziției lui.
Și acum, datoria de a face cunoscut altora ceea ce credea a fi clar susținut de Scripturi
a pus din nou stăpânire cu putere asupra lui. „Când eram la ocupațiile mele”, spunea el,
„îmi suna continuu în urechi: «Du-te și spune lumii despre primejdia în care se găsește!»”.
Textul următor îmi venea mereu în minte: „Când spun celui nelegiuit: „Nelegiuitule vei
pieri!”; dacă nu-i spui ca să avertizezi pe cel nelegiuit de calea lui, nelegiuitul acela va
muri în nelegiuirea sa; dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă avertizezi pe cel
nelegiuit să se întoarcă de la calea lui, și dacă nu se întoarce din calea lui, el va muri în
nelegiuirea lui; dar tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel 33, 8.9). „Simțeam că, dacă
nelegiuiții puteau fi avertizați în mod eficient, mulți dintre ei se vor pocăi, iar dacă ei nu
erau avertizați, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea.” (Bliss, p. 92)
A început să prezinte vederile sale în particular, când avea ocazia, rugându-se ca un
predicator să le simtă puterea și să se consacre vestirii lor. Dar nu putea alunga
convingerea că el însuși avea o datorie personală de adus la îndeplinire — să dea
avertizarea. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: „Mergi și spune lumii; sângele lor îl voi
cere din mâna ta!”. A mai așteptat nouă ani, povara apăsând asupra sufletului său, până în
anul 1831, când pentru prima dată a prezentat în public motivele credinței sale.” Tragedia
Veacurilor, 330.

După cum am citit, lucrarea lui Miller nu este prefigurată doar de lucrarea lui Moise, ci și
de lucrarea lui Ezechiel. Ca și profetul din vechime, Domnul l-a trimis pe acest om să vestească
poporului Său prin tipuri și simboluri „ceasul judecății Lui”. Dacă nu ar fi mers în această
misiune, sângele fraților lui ar fi fost cerut din mâna sa.
Chemarea sa în lucrare a fost rezultatul Providenței lui Dumnezeu. Ca și Ghedeon, Miller
l-a pus pe Domnul la încercare, iar El i-a arătat calea pe care trebuia să meargă. Părintele Miller
descrie experiența chemării sale astfel:

„Într-o sâmbătă după micul dejun, în vara anului 1833, m-am așezat la birou pentru
a examina o idee; iar când m-am ridicat să merg la lucru, mi-a venit în minte cu mai multă
putere ca niciodată: „Du-te și spune lumii!”. Impresia a fost așa de bruscă și a venit cu
atâta putere, încât am rămas pe scaun, spunând: „Nu pot merge, Doamne!”. „De ce nu?”,
a părut să fie răspunsul; iar apoi mi-au venit în minte toate scuzele mele – lipsa mea de
abilitate, etc; însă suferința mea a devenit așa de mare, încât am intrat într-un legământ
solemn cu Dumnezeu și anume, dacă va deschide calea, voi merge să îmi fac datoria față
de lume. „La ce te referi prin a-ți deschide calea?” a părut să-mi vină în minte. Ei bine, am
spus eu, dacă aș avea o invitație să vorbesc public în vreun loc, voi merge și le voi spune
ce găsesc în Biblie despre venirea Domnului. Toată povara mea a dispărut instantaneu; și
m-am bucurat că probabil nu voi fi chemat în acest fel, întrucât nu am avut niciodată o
astfel de invitație. Încercările mele nu erau știute, și nu aveam decât o mică așteptare să
fiu invitat în vreun câmp de lucru.
În aproape jumătate de oră de la acest timp, înainte să părăsesc camera, un fiu al
domnului Guilford, din Dresden, la aproape șaisprezece mile de locuința mea, a venit și
mi-a spus că tatăl lui l-a trimis la mine, și dorea să merg acasă cu el. Presupunând că dorea
să mă vadă în legătură cu vreo treabă, l-am întrebat ce dorea. El a răspuns că nu avea cine

44
 să predice în biserica lor a doua zi, iar tatăl său dorea ca eu să vin și să le vorbesc oamenilor
despre subiectul venirii Domnului. Imediat m-am supărat pe mine însumi pentru că am
făcut acel legământ; m-am răzvrătit imediat împotriva Domnului și m-am hotărât să nu
mă duc. L-am lăsat pe băiat fără să-i dau vreun răspuns și m-am retras cu o mare suferință
într-o dumbravă în apropiere. Acolo, m-am luptat cu Domnul aproximativ o oră, cerând
să mă elibereze de legământul pe care l-am făcut cu el; dar nu am putut primi nicio
eliberare. Îmi tot venea în conștiință: „Faci un legământ cu Domnul și îl calci așa de
repede?” iar păcătoșenia extraordinară a acestui fapt mă copleșea. În final m-am supus, și
i-am promis Domnului că dacă El mă va susține, voi merge, crezând că El îmi va da har
și capacitate să fac tot ceea ce El cerea de la mine. M-am întors în casă și am găsit că
băiatul încă aștepta; a rămas până după cină și m-am întors cu el în Dresden.” William
Miller, Apology and Defense, 17-18.

Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de chemarea și misiunea divină pe care a avut-o

William Miller. Vom vedea că lucrarea și chemarea lui sunt prefigurate de mai mulți profeți din
Scriptură.
Prin studiul pe care l-a întreprins el, Dumnezeu a adus în generația aceea o creștere a
cunoștinței. Vă amintiți că la un moment dat într-o mișcare de reformă, Solia este formulată?
William Miller a formulat Solia pe care o purta în anul 1834, când publică o broșură în care
explica vederile sale despre profeție:

„Am primit atâtea apeluri urgente pentru informații și pentru a vizita alte locuri la
care nu puteam răspunde, încât în anul 1834 am hotărât să îmi public vederile în format
tipărit, pe care îl trimiteam sub forma unei broșuri de 64 de pagini. Pe majoritatea l-am
răspândit gratuit, trimițându-le ca răspuns la scrisori cu întrebări și în locuri pe care nu le
puteam vizita” William Miller, Apology and Defense, 20.

Începându-și misiunea, Miller proclama Evanghelia Veșnică:

„Îngeri ai lui Dumnezeu l-au însoțit pe William Miller în misiunea sa. El era ferm și
netulburat, proclamând neînfricat solia ce îi fusese încredințată. O lume care zăcea în
fărădelege și o biserică rece, lumească au fost de-ajuns pentru a-i pune la lucru toată
energia și pentru a-l face să îndure de bunăvoie truda, lipsurile și suferința. Deși i se
împotriveau așa-zișii creștini și lumea și era lovit de Satana și de îngerii lui, nu a încetat
să predice mulțimilor Evanghelia veșnică, oriunde era invitat, făcând să răsune în
depărtare și în apropiere strigătul: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a sosit
ceasul judecății Lui!”” Scrieri Timpurii, 232.

Efectele predicării lui Miller erau provocate de o lucrare profundă a Duhului Sfânt:

„În aproape fiecare oraș erau zeci, iar în altele sute de convertiți ca urmare a
predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominațiunile
îi erau deschise, iar invitațiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor.
Principiul lui neschimbat era acela de a nu lucra în nici un loc unde nu fusese invitat și, cu
toate acestea, în curând nu a mai putut face față nici măcar la jumătate din cererile care-i

45
 erau adresate. Mulți care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a
doua veniri, erau totuși convinși de siguranța apropierii venirii lui Hristos și a nevoii lor
de pregătire. În unele orașe mari, lucrarea lui a produs o impresie profundă.
Comercianții de băuturi alcoolice și-au părăsit negustoria și au transformat magazinele în
case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioșii, deiștii,
universaliștii și chiar desfrânații cei mai josnici se schimbau, unii dintre ei nu mai
intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominațiuni formau adunări de
rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la
miezul zilei pentru rugăciune și proslăvire. N-a fost o emanație bizară, ci o solemnitate
aproape generală asupra minții oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a
primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă și să trezească conștiința, decât
doar să stimuleze emoțiile.” Tragedia Veacurilor, 331.

Iar în anul 1833, primește o aprobare de predicare din partea Bisericii Baptiste:

„În anul 1833, Miller a primit o aprobare de predicare din partea Bisericii Baptiste,
al cărui membru era. Un mare număr de slujitori ai denominațiunii au acceptat lucrarea lui
și, având consimțământul lor oficial, și-a continuat lucrarea.” Tragedia Veacurilor, 332.

Spiritul Profetic ne asigură că lucrarea lui este prefigurată de lucrarea lui Ioan Botezătorul:

„Așa cum Ioan Botezătorul a vestit prima venire a lui Isus și a pregătit calea pentru
venirea Sa, William Miller și cei care i s-au alăturat au vestit cea de-a doua venire a Fiului
lui Dumnezeu.” Scrieri Timpurii, 229.

Iar lucrarea lui Ioan Botezătorul a fost prefigurată de misiunea lui Ilie. Domnul Cristos a
spus:

„Fiindcă toţi profeţii şi Legea au profeţit până la Ioan. Şi dacă voiţi să primiţi, acesta
este Ilie care trebuia să vină.” Matei 11:13-14.

Astfel, William Miller este prefigurat și de Ilie. Mai ales că în Maleahi stă scris:

„Iată, vă voi trimite pe profetul Ilie înainte de a veni ziua DOMNULUI cea mare şi
înspăimântătoare;” Maleahi 4:5.

Aceasta este prorocia care l-a făcut pe Ioan Botezătorul un tip al lui Ilie, și tot aceasta este
prorocia care îl face pe William Miller un tip al lui Ilie.
Lucrarea lui Elisei de asemenea prefigurează lucrarea lui William Miller:

„Duhul lui era mișcat înlăuntrul său. Dumnezeu l-a chemat să-și lase ferma, așa cum
El l-a chemat și pe Elisei să-și lase boii și câmpul în care trudea, pentru a-l urma pe
Ilie. Tremurând, William Miller a început să desfășoare înaintea oamenilor tainele

46
Împărăției lui Dumnezeu, conducându-i pe ascultătorii lui pe firul profețiilor până la cea
de-a doua venire a lui Cristos.” Scrieri Timpurii, 229.

47
 METODOLOGIA DE STUDIU

În secțiunea anterioară, am evidențiat faptul că William Miller avea o metodă deosebită

de a cerceta Biblia. Într-adevăr, metoda pe care el o folosea era tot atât de diferită de metodele
folosite de teologii și cărturarii din vremea lui, pe cât erau și concluziile la care a ajuns. Pentru
că folosea o metodă specială, a ajuns la niște concluzii speciale. Ca și în acea vreme, astăzi
există foarte mulți critici ce condamnă metoda de studiu a lui Miller ca fiind puerilă și incorectă.
Din păcate, mulți dintre acei critici sunt adventiști de ziua a șaptea. Ei invocă dezamăgirea prin
care au trecut cei care au crezut doctrina millerită. Au impresia că dezamăgirea le permite să
arunce la gunoi principiile de studiu și adevărurile pe care Dumnezeu le-a descoperit prin
slujitorul Său, William Miller. Însă lucrurile stau cu totul altfel. Dezamăgirea de pe 22
Octombrie 1844 s-a datorat unei înțelegeri greșite a doctrinei Sanctuarului Ceresc:

„Miller a acceptat concepția unanim recunoscută pe atunci și a înțeles că în

era creștină pământul este sanctuarul și, ca urmare, curățirea sanctuarului,
profetizată în Daniel 8, 14, reprezintă curățirea pământului prin foc, la a doua venire
a lui Cristos.” Tragedia Veacurilor, 324.

Dar restul doctrinei millerite nu trebuie corectată. Domnul avertizează poporul advent să
nu introducă adevăruri care să înlocuiască doctrina descoperită în anii „1842, 1843 și 1844”.

„Avertizarea a venit: Nimic nu trebuie să fie introdus care să strice temelia

credinței pe care am tot construit de când Solia a venit în 1842, 1843 și 1844. Am fost
în această Solie, și de atunci tot stau înaintea lumii, fidelă luminii pe care Dumnezeu ne-a
dat-o. Nu ne propunem să ne dăm jos picioarele de pe platforma pe care au fost plasate
în timp ce zi de zi L-am căutat pe Domnul cu rugăciune stăruitoare, cerând lumină. Credeți
că aș putea să renunț la Lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o? Ea stă ca Stânca
Veacurilor. M-a tot ghidat încă de când a fost dată.” Review and Herald, 14 Aprilie, 1903.

În numărul următor, vom înțelege cu ajutorul Domnului care sunt doctrinele la care Ellen
White face referire aici, și vom demonstra corectitudinea lor. Spiritul Profetic și-a pus sigiliul
de aprobare de mai multe ori pe doctrina millerită, iar numărul următor va fi dedicat studiului
acestei doctrine și a importanței ei.
Dacă nu trebuie să introducem nimic care să strice „temelia credinței” construită în acea
perioadă, atunci trebuie să verificăm toată „lumina nouă” prin temelia credinței pusă în istoria
Millerită. Dacă acea doctrină strică doctrinele millerite pe care Domnul le-a aprobat prin
Spiritul Profetic, atunci ea nu este o lumină nouă, ci o doctrină menită să ducă în rătăcire pe
poporul lui Dumnezeu și să-l facă să se îndepărteze de la cărările cele vechi.

„În fiecare generație se poate vedea o nouă dezvoltare a adevărului, a Soliei adresate
de Dumnezeu oamenilor din acea generație. Toate adevărurile vechi sunt esențiale, iar
adevărurile noi nu sunt independente față de cele vechi, ci sunt o continuare, o
descifrare a lor. Numai când adevărurile cele vechi sunt înțelese, numai atunci le
putem pricepe pe cele noi. Când Domnul Cristos a dorit să prezinte ucenicilor Săi

48
 adevărul cu privire la învierea Sa, El „a început de la Moise și de la toți proorocii, și le-a
tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El.” Luca 24, 27. Dar Lumina care
strălucește din proaspăta desfășurare a Adevărului, este aceea care glorifică vechile
adevăruri. Cel care respinge sau neglijează pe cele noi, în realitate nu cunoaște nici pe
cele vechi. Pentru el, ele își pierd puterea lor vitală și devin numai o formă lipsită de viață.
[…]” Parabolele Domnului Cristos, 127.

Pentru că doctrina millerită este corectă, atunci și metodologia de studiu din care a reieșit
această doctrină este corectă. Oricât de criticată ar fi de teologi vechi și noi, metoda de studiu
pe care a folosit-o Miller rămâne în picioare pentru copiii credincioși ai lui Dumnezeu:

„Aceia care sunt angajaţi în proclamarea Soliei celui de-al treilea înger cercetează
necontenit Scripturile după acelaşi plan de studiu pe care Părintele Miller l-a
adoptat. În cărticica intitulată „Opinii asupra profeţiilor şi cronologiei profetice”,
Părintele Miller dă următoarele reguli simple, dar inteligente şi importante pentru studiul
Bibliei şi a interpretării ei:” Review and Herald, 25 Noiembrie, 1884.

Iar în continuare Ellen White citează o parte din cele 14 reguli de interpretare ale lui
William Miller. Noi vom reda integral fiecare regulă cu dovezile ei:

Regula 1. Fiecare cuvânt trebuie să aibă o legătură corespunzătoare cu subiectul prezentat în

Biblie.
Dovada: Matei 5:18;

Regula 2. Toată Scriptura este necesară şi poate să fie înţeleasă printr-o cercetare şi aplicare
atentă.
Dovada: 2 Timotei 3:15-17;

Regula 3. Nimic din ce este descoperit în Scriptură nu poate şi nu va fi ascuns de aceia care se
roagă cu credinţă, fără să şovăie.
Dovada: Deutronom 29:29; Matei 10:26-27; 1 Corinteni 2:10; Filipeni 3,15; Matei
21:22; Iacov 1:5-6; 1 Ioan 5:13-15;

Regula 4. Pentru a înţelege doctrina, puneţi laolaltă toate pasajele din Scriptură ce tratează
subiectul pe care doriţi să-l cunoaşteţi, iar apoi lăsaţi ca fiecare cuvânt să aibă influenţa lui
corespunzătoare şi, dacă puteţi să vă formaţi propria teorie fără nicio contradicţie, nu puteţi să
greşiţi.
Dovada: Isaia 28:7-29; Isaia 35:8; Proverbe 19:27; Luca 24:27,44-45; Romani 16:26;
Iacov 5:19; 1 Petru 1:19-20;

Regula 5. Scriptura trebuie să fie propriul interpret, deoarece este o regulă în ea însăşi. Dacă
depind de un învăţător care să mi-o prezinte, iar el ar trebui să bănuiască semnificaţia ei, sau
doreşte să o interpreteze pe baza crezului lui sectar, ori pentru a fi considerat înţelept, atunci
bănuiala lui, dorinţa, crezul sau înţelepciunea lui vor fi regula mea, şi nu Biblia.

49
 Dovada: Psalmii 19:7-11; Psalmii 119:97-105; Matei 23:8-10; 1 Corinteni 2:12-16;
Ezechiel 34:18-19; Luca 11:52; Maleahi 2:7-8;

Regula 6. Dumnezeu a descoperit lucrurile care vor veni, prin viziuni, simboluri şi parabole şi,
în felul acesta, aceleaşi lucruri sunt descoperite adesea, din nou şi din nou, prin diferite viziuni,
sau în diferite simboluri şi parabole. Dacă doriţi să le înţelegeţi, trebuie să le combinaţi pe toate
într-una.
Dovada: Psalmii 89:19; Osea 12:10; Habacuc 2:2; Fapte 2:17; 1 Corinteni 10:6; Evrei
9:9,24; Psalmi 78:2; Matei 13:13,34; Geneza 41:1-32; Daniel 2:7,8; Fapte 10:9-16;

Regula 7. Viziunile sunt menţionate întotdeauna ca atare.

Dovada: 2 Corinteni 12:1;

Regula 8. Simbolurile au întotdeauna o semnificaţie simbolică şi sunt folosite mai mult în

profeţii pentru a reprezenta lucruri, date şi evenimente viitore, cum ar fi munţii care semnifică
guvernele, fiarele care semnifică împărăţiile, apele care semnifică popoarele, sfeşnicul care
reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, ziua care semnifică un an.
Dovada: Daniel 2:35,44; Daniel 7:8,17; Apocalipsa 17:1,15; Psalmi 119:105; Ezechiel
4:6;

Regula 9. Parabolele sunt folosite spre a ilustra subiectele şi trebuie să fie explicate în aceeaşi
modalitate ca simbolurile, în raport cu subiectul şi cu Biblia.
Dovada: Marcu 4:13

Regula 10. Simbolurile au uneori două sau mai multe semnificaţii diferite, după cum ziua este
folosită în sens figurat pentru a reprezenta trei perioade diferite.

1. Nedefinit.
2. Definit, o zi pentru un an.
3. O zi pentru o mie de ani.
4. Dacă este pus într-un context corect, simbolul se va armoniza cu Biblia şi va avea o
semnificaţie corectă. Altfel, nu va avea o semnificaţie corectă.

Dovada: Eclesiastul 7:14; Ezechiel 4:6; 2 Petru 3:8;

Regula 11. Cum să ştii când un cuvânt este folosit în sens figurat. Dacă are o semnificaţie logică
aşa cum este prezentat, şi nu calcă legile simple ale naturii, atunci trebuie să fie înţeles literal,
dacă nu, trebuie să fie înţeles figurat.
Dovada: Apocalipsa 12:1-2; Apocalipsa17:3-7;

Regula 12. Pentru a cunoaşte semnificaţia adevărată a simbolurilor, urmăriţi cuvântul figurativ
pe parcursul Bibliei şi, acolo unde îi găsiţi explicaţia, aplicaţi-o şi, dacă are un sens logic, nu mai
trebuie să căutaţi, dacă nu, căutaţi din nou.

50
Regula 13. Pentru a şti dacă avem un eveniment istoric adevărat ca împlinire a unei profeţii, dacă
găsiţi că fiecare cuvânt al profeţiei (după ce simbolurile au fost înţelese) este împlinit literal,
atunci puteţi să ştiţi că evenimentul istoric este cel adevărat. Totuşi, dacă un cuvânt este lipsit de
împlinire, atunci trebuie să căutaţi un alt eveniment, sau să aşteptaţi împlinirea lui viitoare.
Dumnezeu are grijă ca istoria şi profeţia să se potrivească, aşa încât adevăraţii copii ai Săi să nu
fie făcuţi de ruşine niciodată.
Dovada: Psalmi 22:5; Isaia 14:17-19; 1 Petru 2:6; Apocalipsa 17:17; Fapte 3:18.

Regula 14. Regula cea mai importantă dintre toate este că trebuie să aveţi credinţă. Trebuie să
fie o credinţă care cere sacrificiu şi, dacă este pusă la încercare, va renunţa la obiectul cel mai
drag de pe pământ, la lume şi la toate dorinţele ei, la propria persoană, stil de viaţă, ocupaţie,
prieteni, pretenţii, comoditate şi onoruri lumeşti. Dacă vreuna dintre acestea ar împiedica
încrederea noastră în vreo parte a Cuvântului lui Dumnezeu, va arăta că credinţa noastră este
zadarnică. De asemenea, nu vom putea să credem niciodată, atâta vreme cât unul dintre aceste
motive încă pândeşte în inima noastră. Trebuie să credem că Dumnezeu nu Îşi va călca niciodată
Cuvântul. Putem să avem încredere că Acela care observă vrabia şi numără firele de păr din capul
nostru va păzi traducerea propriului Cuvânt şi va pune o barieră în jurul acestui Cuvânt,
împiedicându-i să se îndepărteze de Adevăr pe aceia care cred sincer în Dumnezeu şi îşi pun o
încredere necondiţionată în Cuvântul Său, chiar dacă nu înţeleg limba ebraică şi greacă.
Acestea sunt câteva dintre regulile cele mai importante pe care le-am găsit în Cuvântul lui
Dumnezeu şi pe care Cuvântul mi le-a garantat spre a le adopta şi a le urma, ca să am un sistem
de interpretare şi un echilibru. Dacă nu sunt foarte amăgit procedând aşa, eu am găsit că Biblia,
ca întreg, este una dintre cărţile cele mai simple, clare şi inteligibile care au fost scrise vreodată,
conţinând în ea însăşi dovada originii ei divine şi înţelegerea deplină a întregii cunoaşteri pe care
inima noastră ar putea să dorească să o cunoască, sau de care să se bucure. Am descoperit-o ca
fiind o comoară pe care lumea nu poate să o cumpere. Ea ne dă o pace liniştită în credinţă şi o
speranţă neclintită în viitor. Ea susţine sufletul în situaţii potrivnice şi ne învaţă să fim umili în
prosperitate. Ea ne pregăteşte să iubim şi să le facem bine altora, precum şi să ne dăm seama de
valoarea sufletului. Ea ne face să fim îndrăzneţi şi curajoşi pentru Adevăr şi ne întăreşte braţul
spre a se împotrivi ideilor false. Ea ne dă o armă puternică pentru a doborî necredinţa şi ne
descoperă singurul antidot pentru păcat. Ea ne învaţă cum va fi învinsă moartea şi cum vor fi
sfărâmate legăturile mormântului. Ea ne vorbeşte despre evenimentele viitoare şi ne arată
pregătirea de care avem nevoie pentru a le întâmpina. Ea ne dă ocazia de a conversa cu
Împăratul împăraţilor şi ne descoperă codul de legi cel mai bun care a fost adoptat vreodată.
Aceasta este doar o imagine slabă cu privire la valoarea ei, şi totuşi cât de multe suflete pieritoare
o neglijează, sau, la fel de rău, o tratează ca pe o taină ascunsă ce nu poate să fie cunoscută.
Oh, dragul meu cititor, fă din ea studiul tău principal. Încearcă şi vei găsi că este tot ce am
spus eu. Da, asemenea împărătesei din Seba, vei declara că nu ţi s-a spus nici jumătate. Teologia
prezentată în şcolile noastre a fost întemeiată întotdeauna pe un crez sectar. Poate că reuşeşte să
ia o minte goală şi să întipărească în ea acest fel de teologie, dar va sfârşi întotdeauna în bigotism.
O minte liberă nu va fi mulţumită niciodată cu părerile altora. Dacă aş fi un profesor de teologie
pentru tineri, aş căuta mai întâi să cunosc capacitatea şi mintea lor. Dacă acestea ar fi bune, i-aş
face să cerceteze Biblia pentru ei înşişi şi i-aş trimite liberi să-i facă bine lumii. Dar dacă nu ar
avea minte, le-aş întipări gândirea altora, aş scrie bigot pe fruntea lor şi i-aş trimite în lume ca
sclavi.” Extrase din Miller’s Works. Volumul 1, „Views Of The Prophecies And Prophetic

51
Chronology, Selected From Manuscripts Of William Miller; With A Memoir Of His Life”. Editat
de Joshua V. Himes, 1842, p.20-24.

Observați modul în care sunt constituite aceste reguli? Fiecare regulă are dovezile ei din
Scriptură. Aceasta este o dovadă a faptului că originea lor este divină, nu umană. Ele își au
originea în Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Spiritul Profetic ne spune că este necesar
să le folosim în cercetarea Cvuvântului. Prin această metodologie de studiu au fost construite
temelia și stâlpii credinței Advente. Oricine părăsește această metodologie, se va vedea pus în
situația să nege treptat adevărurile speciale care ne-au făcut să fim o biserică profetică și să le
înlocuiască cu doctrine ce strică temelia credinței Advente.
Este foarte important să observăm modul în care Miller privea Scriptura. Biblia era pentru
el o colecție de parabole, istorii și simboluri, care puteau fi înțelese și interpretate căutând „în
alte părți ale Scripturilor”:

„Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care
aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-și aibă
propria greutate asupra subiectului din text și, dacă înțelegerea lui se armoniza cu pasajele
colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de
înțeles, găsea explicația în alte părți ale Scripturilor. […]
Cu un interes profund a studiat cartea lui Daniel și Apocalipsa, folosind aceleași
principii de interpretare ca și în celelalte cărți ale Bibliei, și a descoperit, spre marea lui
bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înțelese. A văzut că toate profețiile „se
împliniseră literal”; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau
explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiți în
altă parte a Scripturii, și când se explicau în felul acesta trebuiau înțelese literal. „Am fost
în felul acesta satisfăcut”, spunea el, „că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite,
date atât de clar și simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se
rătăcească în ea.” (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanțul Adevărului i-au răsplătit
eforturile, atunci când a schițat, pas cu pas, liniile mari ale profeției. Îngerii din ceruri îi
călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înțelegerii sale.” Tragedia Veacurilor, 320.

Regulile de studiu pe care Dumnezeu le-a descoperit prin William Miller se încadrează în
metoda dovezilor textuale. În contrast cu metodologia Millerită se află metoda istorică de
interpretare. Este foarte important să înțelegem distincția dintre cele două metode de studiu
Biblic. Pentru a înțelege mai bine diferența dintre cele două, să citim din cartea lui Raymond
Cottrell, Rolul Hermeneuticii Biblice în păstrarea Unității în Biserică. Cottrell a fost unul dintre
cei mai mari teologi adventiști, el fiind editorul principal al Comentariului Biblic AZȘ. În
această carte, fratele nostru explică nu numai diferența dintre cele două metode de interpretare
amintite mai sus, dar și modul în care dumnealui a avut un rol principal în introducerea metodei
istorice de interpretare în Adventism.

„Sunt două metode de bază după care oamenii citesc Biblia și încearcă să o
înțeleagă. Aceste două metode au perspective diametral opuse asupra Bibliei și
adesea ajung la concluzii opuse legate de înțelesul ei. Unul o citește din punctul de
vedere a ceea ce cuvintele ei (traduse) înseamnă pentru noi azi în perspectiva noastră

52
 modernă asupra vieții, societății, culturii, a istoriei mântuirii și a lumii din jur, ca și cum
scriitorii ne-ar fi avut pe noi în minte în timp ce scriau.
Cealaltă metodă citește Biblia căutând să pătrundă înțelesul pe care ei (scriitorii)
au vrut să-l transmită prin cuvintele lor din perspectiva lor despre viață, societate,
cultură, istoria mântuirii și despre lume, în așa fel încât contemporanii lor să înțeleagă
ce au scris. Apoi, dacă ați aflat înțelesul pe care ei au încercat să vi-l transmită, această
metodă caută principiile și instrucțiunile Divine care sunt reflectate într-un pasaj biblic
și felul în care acestea se aplică într-o anumită situație pentru a cunoaște felul în care
aceste principii și instrucțiuni pot fi aplicate pentru noi, azi.
Prima din cele două metode de citire și studiere a Bibliei, este cunoscută în mod
obișnuit sub numele de metoda dovezilor textuale, care scoate adesea afirmații și
pasaje biblice din contextul lor original, istoric și literar, și le aplică direct pentru
timpul nostru, adesea în circumstanțe foarte diferite cărora acestea nu se aplică.
Ce-a de-a doua metodă este cunoscută sub numele de metoda istorică, deoarece acesta
studiază Biblia în propriul ei context literar și istoric, având ca ultimă țintă să înțeleagă
cum anume să aplice principiile și instrucțiunile cuprinse în ea pentru timpurile și
circumstanțele actuale.”
Marele avantaj al metodei dovezilor textuale, dacă are vreunul, este acela că nu
necesită niciun fel de instruire sau experiență specială. De fapt, o persoană nici nu
trebuie să fie atentă să urmeze vreo metodă anume. Pentru cele mai multe persoane
marele dezavantaj al metodei istorice este acela că aceasta într-adevăr necesită instruire
și experiență. Totuși, din fericire, aceia care nu au avut privilegiul de a avea parte de
acea calificare și instruire pot totuși să urmeze metoda istorică prin folosirea
informațiilor puse la dispoziție de către cei care au avut parte de instruire.”
Raymond Cottrell, The Role Of Biblical Hermeneutics In Preserving Unity In The
Church, 5-6.

Milleriții foloseau prima din aceste metode de studiu – metoda dovezilor textuale. În
timp ce metodologia millerită scoate adesea pasaje Biblice din contextul lor istoric și literar, ea
nu le scoate din contextul Biblic. Așa cum am înțeles deja, simbolurile sunt definite cu ajutorul
altor pasaje din Scriptură. Adesea, mai multe pasaje din Cuvânt sunt combinate pentru a defini
un simbol. Apoi, conștientizând că istoria se repetă, simbolurile se aplică în timpul nostru
întocmai cum se aplicau în timpul profeților Vechiului Testament. A 6-a regulă de studiu a lui
Miller spune:

Dumnezeu a descoperit lucrurile care vor veni, prin viziuni, simboluri şi parabole şi,
în felul acesta, aceleaşi lucruri sunt descoperite adesea, din nou şi din nou, prin diferite
viziuni, sau în diferite simboluri şi parabole. Dacă doriţi să le înţelegeţi, trebuie să le
combinaţi pe toate într-una.

Pe de altă parte, metoda istorică susține că o astfel de aplicație nu este posibilă, căci
profeții nu se gândeau la noi atunci când scriau. Ei se gândeau la propriul lor context istoric.
Pentru că fiecare scriitor al Bibliei a scris într-un limbaj diferit, într-o perioadă diferită, și s-a
adresat unor persoane diferite, simbolurile pe care ei le folosesc nu pot fi combinate – spun ei.
Nu putem să definim un text din Isaia cu ajutorul unui text din Petru, întrucât fiecare a scris
într-un context istoric și literar diferit. Observați cum metoda istorică nu ne permite nici măcar

53
să definim simbolurile cu ajutorul Scripturii? Dacă vom studia așa, cercetările teologilor despre
istorie, arheologie, filozofie și limbi Biblice antice sunt autoritatea ce definesc seminficațiile
simbolurilor din profeție. Așa cum a afirmat mai sus fratele Cottrell, avem nevoie de o instruire
specială și de o calificare deosebită pentru a înțelege semnificație cuvintelor transmise prin
profeți.
Dar dacă folosim metoda millerită de studiu, Biblia, și nu cercetările omenești va fi
autoritatea care va oferi o semnificație simbolurilor profeției. De aceea nu avem nevoie de
instruire și calificare specială pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu. Și nici nu ar trebui să
avem nevoie. Nu calificările intelectuale sunt cele care ne descoperă Cuvântul lui Dumnezeu,
ci Duhul Sfânt ni-L va dovedi dacă vom fi ca niște prunci:

„În acea oră Isus s-a bucurat în duh şi a spus: Îţi mulţumesc, Tată, Domn al cerului
şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi prevăzători şi le-ai revelat
pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta. Toate Mi-au fost date de Tatăl
Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl; şi cine este Tatăl, decât Fiul şi acela
căruia Fiul voieşte să îl reveleze. Şi s-a întors spre discipoli şi a spus deoparte:
Binecuvântaţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi; Fiindcă vă spun că mulţi profeţi şi
împăraţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi nu au văzut; şi să audă cele ce auziţi şi nu
au auzit.” Luca 10:21-24.

Milleriții au fost precum niște prunci.

Deși nu erau oameni cu înalte pregătiri
teologice, Dumnezeu i-a folosit pentru a
desigila cele mai profunde profeții care au fost
descoperite până în acel moment. Iar odată cu
desigilarea profețiilor, Iehova a căutat să
introducă și o desigilare a metodei corecte de a
studia Biblia. Miller a fost folosit ca instrument
pentru această lucrare. Ca toți ceilalți
reformatori din vremurile trecute, el a fost
confruntat de învățații vremii și a fost
batjocorit pentru concluziile doctrinare la care
ajungea. Este interesant că cei care îl contraziceau susțineau metoda istorică de interpretare,
negând faptul că Biblia se aplică la timpul prezent.

„Acest mod de a prezenta Scriptura a fost folosit ca ultimă măsură împotriva

apelurilor mele către inima și conștiința păcătoșilor pentru a se pregăti să Îl întâlnească pe
Dumnezeu la judecată. Orice pasaj aș folosi din Scripturi, fie din Vechiul sau Noul
Testament, acești nelegiuiți, măgulitori desfrânați ai oamenirii, sunt gata, cu o armată de
comentarii erudite, să arate că se aplică numai și numai Iudeilor; iar ei mă ironizează
cu zicala lor ascuțită – „Ce? Tu, un neînvățat, te gândești să ne înveți pe noi, împotriva
comentatorilor noștri mari și învățați!” Acesta, prieteni, este singurul argument care a
fost vreodată adus împotriva avertizărilor mele și a dovezilor cu privire la apropiata
judecată în neprihănire a lui Dumnezeu. Și aici, de asemenea, mă angajez să arăt că mulți
și în multe cazuri, o parte majoră din acești comentatori sunt de partea mea a problemei.
Știu că în subiectul ce va fi prezentat, va fi adus următorul argument – „O! Aceasta se
54
referea doar la Evrei;” și tu vei așeza în depărtare ziua cea rea, întocmai ca Iudeii
nelegiuiți, până ești prins în laț, și pieri în groapă. Evreii în zilele profeților spuneau, în
Ezechiel 12:27: „Viziunea pe care el o vede este pentru multe zile ce au să vină şi el
profeţeşte despre timpuri îndepărtate.” Vezi tu, în exemplul ce ne este dat despre Evrei, că
același caracter imoral, plin de pervertire nelegiuită, aruncând asupra altora ceea ce ne
aparține în viziunile și amenințările lui Dumnezeu împotriva păcatului, a fost caracterul
Evreilor din acea vreme, așa cum este și în vremea noastră. Diferența este doar
circumstanțială. Ei o amână un timp îndelungat, noi o așezăm într-un trecut îndepărtat.
Ei o aruncau înainte pe seama Neamurilor; noi o aruncăm înapoi pe seama Evreilor.
Aceasta este dispoziția rea a omului în starea sa naturală – fățarnic și auto-justificativ. Prin
urmare, folosește această armă dacă dorești; nu va face decât să descopere îngerilor și
oamenilor caracterul tău adevărat, și dreptatea lui Dumnezeu în condamndarea ta. „Cel ce
îşi acoperă păcatele nu va prospera, dar oricine le mărturiseşte şi se lasă de ele va primi
milă.” Proverbe 28:13.” – Willaim Miller, Miller’s Works – Volume 2. Evidence from
Scripture and History of the Second Coming of Christ about the Year 1843, 251-252.

55