Analiza chimica calitativa

Chimia analitică este ramura Chimiei care se ocupă cu studiul

metodelor de separare, identificare şi determinare a compoziţiei şi
structurii substanţelor.
Totalitatea acestor metode constituie analiza chimică, care poate fi:
- calitativă, care are drept scop determinarea
constituenţilor (elementelor, ioni lor, grupărilor) din
substanţa de studiat şi
- cantitativă, care are drept scop determinarea
compoziţiei cantitative a substanţelor, adică stabileşte
raportul cantitativ dintre componenţii săi.
Importanţa chimiei analitice. Chimia analitică este cunoscută din cele
mai vechi timpuri, ca opusă sintezei chimice; ea a contribuit la
transformarea chimiei magice şi a alchimiei în chimie ştiinţifică.
Dezvoltarea chimiei pe baze ştiinţifice a început în momentul folosirii
balanţei, când s-au descompus substanţele - prin analiza canti tativă - şi
s-a cercetat comportarea lor chimică. Analiza chimică a permis
emiterea legilor proporţiilor definite şi multiple, precum şt emiterea
legii lui Dalton.
Ulterior, dezvoltarea vertiginoasă a chimiei s-a realizat cu ajutorul
chimiei analitice şi a metodelor sale de analiză.

Analiza unei substanţe sau a unor amestecuri de substanţe presupune

stabilirea naturii componenţilor (atomi, Ioni, molecule, grupe
funcţionale), precum şi determinarea proporţiei în care se găsesc
componenţii în substanţa de analizat. La efectuarea analizelor chimice
apar deci două etape distincte: analiza calitativă, prin care se decelează
componenţii materialului de analiză şi analiza cantitativă, prin care se
stabileşte conţinutul cantitativ al componenţilor în materialul de
analizat.
Totalitatea metodelor necesare determinării compoziţiei calitative şi
cantitative a materialului de analizat constituie analiza chimică.
Metodele utilizate în efectuarea analizei chimice calitative şi
cantitative pot fi clasificate astfel:
a) Metode chimice de analiză
b) Metode fizico-chimice de analiză (metode instrumentale)
Metodele chimice de analiză folosesc pentru determinarea calitativă şi
cantita tivă a componentului de analizat, unele proprietăţi chimice
caracteristice şi utilizează sticlăria uzuală din laborator.
Metodele fizico-chimice de analiză permit determinarea calitativă şi
cantitativă a componentului de analizat, în mod indirect, prin evaluarea
cu ajutorul unor aparate a unor mărimi fizice ca: absorbţia luminii,
conductibilitatea electrică a soluţiilor, indicele de refracţie etc.
O dată cu dezvoltarea tehnicilor de lucru au început să fie utilizate
cantităţi tot mai mici de substanţă pentru efectuarea analizelor. Dacă
alchimiştii foloseau în anali zele lor cantităţi de substanţă de ordinul
kilogramelor, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea pentru o
analiză chimică erau utilizate cantităţi de substanţă de ordinul
gramelor.
In secolul nostru metodele chimiei analitice au evoluat foarte mult, s-
au pus la punct aparate performante care permit decelarea
componenţilor care se află în canti tăţi extrem de mici, adică
determinarea urmelor.
După cantitatea de substanţă (material) utilizată în lucru se disting
patru tehnici de analiză:
a)Macroanaliza (analiza clasică) foloseşte cantităţi
relativ mari de substanţă (0,5-1 g substanţă solidă, 20-50 ml
soluţie), reacţiile se efectuează în eprubete sau baloane de
sticlă, iar precipitatele se separă cu ajutorul hârtiei de filtru.
b) Semimlcroanaliza utilizează cantităţi de ordinul
miligramelor (* 50 mg) pentru substanţe solide şi
aproximativ 1 ml de soluţie.
în cazul acestei metode reactivii şi substanţele de analizat
sunt utilizaţi în pică turi, de aici şi denumirea de metoda
picăturii. Metoda semimicro este o metodă rapi-
dă, economică şi are la bază reacţii de culoare (colorimetria) şi poate fi utilizată cu
succes în laboratoarele de teren.
c) Microanaliza foloseşte în analiză aproximativ 1 mg
de substanţă solidă. Această tehnică utilizează pentru
analiza calitativă reacţii chimice care conduc la formarea
unor precipitate cristaline, uşor identificatile ia
microscop. Bazele microanalizei calitative au fost puse de
chimistul rus M. V. Lomonosov, care a utilizat pentru
prima dată în chimie microscopul în anul 1744.
Pentru efectuarea analizelor cantitative prin această
tehnică se utilizează aparate speciale.
d)Ultramicroanaliza studiază cantităţi de substanţă
mai mici de 1 mg. Pentru efectuarea analizelor sunt
utilizate aparate speciale şi tehnici de lucru strict
specifice.

REACŢII Şl REACTIVI ANALITICI

Reacţiile'analiticesunt reacţiile care permit identificarea, separarea sau

doza rea componenţilor de analizat.
Reactivii analitici sunt substanţele cu ajutorul cărora se efectuează
reacţiile analitice.
In chimia analitică, respectiv analiza chimică, nu se pot folosi toate
reacţiile chi mice, ci numai acelea care îndeplinesc o serie de condiţii,
dintre care menţionăm:
- să fie practic totale şi instantanee;
- să fie cât mai sensibile şi caracteristice pentru o anumită
substanţă sau pen tru un grup restrâns de substanţe;
- să i se cunoască mecanismul şi condiţiile de realizare;
- să fie uşor perceptibilă cu simţurile noastre;
- să fie uşor de efectuat;
Deasemenea, reactivii analitici trebuie să îndeplinească anumite
condiţii, dintre care menţionăm:
- să conducă la reacţii analitice totale sau practic totale;
- să formeze compuşi greu solubili, puţin disociaţi sau coloraţi;
- să permită decelarea unei cantităţi cât mai mici din
componentul de analizat (să fie sensibil};
- să reacţioneze cu un număr cât mai mic de componenţi
sau cu un singur component din sistemul de analizat.

CLASIFICAREA REACTIVILOR ANALITICI

După numărul de componenţi cu care reacţionează, reactivii analitici se

pot clasifica astfel: reactivi specifici, reactivi selectivi şi reactivi de
grupă.
Reactivul specific reacţionează, în anumite condiţii de lucru cu un
singur com ponent. De exemplu, a-dimetilglioxima în soluţie
amoniacală reacţionează numai cu ionul Ni2*.
Reactivul selectiv reacţionează, în condiţii de lucru strict determinate, cu
un nu măr cât mai mic de componenţi. De exemplu, ionul fosfat
formează precipitate cu Ionii Al3*, Bi3* şi Mg24.
Reactivii de grupă reacţionează asemănător cu un grup de componenţi,
uneori destul de mare.
Dintre reactivii de grupă se menţionează:
- hidrogenul sulfurat- precipită la pH puternic acid (* 0,5) ionii: Hga \
Pb?+, Bi3',
Cu2*, As (III), As (V), Sb (III), Sb (V), Sn (II), Sn (IV).
-sulfura de amoniu - precipită la pH 9 ionii: Ni2*, Co2*,
Mn2*, Fe2*, Fe3*, Zn2*, Cr3*, Al3*.
- carbonatul de amoniu - precipită la pH * 9 Ionii: Ba2*, Sr2*,
Ca2*.
- acidul clorhidric - precipită tonii: Pb2*, Hg2*, Ag*.
 SENSIBILITATEA REACTIVILOR ANALITICI
Se spune despre un reactiv analitic că este cu atât mai sensibil cu cât
permite identificarea sau determinarea unor cantităţi cât mai mici din
componentul de analizat. O noţiune importantă pentru aprecierea
sensibilităţii unui reactiv este limita de recunoaştere (de decelare, de
percepere) sau de sensibilitate a acestuia.
Limita de recunoaştere a fost definită de Feigl drept cea mai mică cantitate
dintr-un component care poate fi pusă în evidenţă în mod sigur printr-o
reacţie ana litică. Limita de recunoaştere a unui reactiv analitic este de
ordinul milionimilor de gram şi de aceea se exprimă In ţig (1 ng = 1CT 6 g).
Limita de recunoaştere a unui reactiv este corelată cu limita de diluţie a
reactivului.
Limita de diluţie reprezintă concentraţia minimă a reactivului pentru care
deter minarea componentului de analizat este sigură.
Pentru determinarea limite) de diluţie se efectuează o serie de reacţii în care
se diluează progresiv reactivul analitic menţinând constantă concentraţia
componentului de analizat. In acest mod se stabileşte concentraţia minimă a
reactivului pentru care determinarea este sigură.
 REVERSIBILITATEA REACŢIILOR ANALITICE

Majoritatea reacţiilor analitice decurg în ambele sensuri, astfel încât

reactivii nu se transformă integrat în produşi de reacţie. Dacă produşii
de reacţie au tendinţa de a reacţiona între ei pentru a reface reactanţii,
se va iniţia imediat o reacţie inversă.
Atunci când viteza reacţiei directe devine egală cu viteza reacţiei
inverse se stabileşte starea de echilibru chimic.
Unele reacţii chimice decurg astfel încât reactivii "par" că se transformă
complet în produşi de reacţie. Aceste reacţii se numesc reacţii
ireversibile sau reacţii totale, echilibrul chimic fiind deplasat "aproape"
complet spre produşii de reacţie.
Reacţiile totale sunt în special reacţiile chimice care decurg cu degajare
de gaze, cu formare de compuşi greu solubili sau greu di sociabili.
 ANALIZA CHIMICĂ CALITATIVĂ
Analiza chimică calitativă are ca obiect de studiu metodele de identificare
a componenţilor (elemente, ioni, substanţe compuse) care alcătuiesc
materialul de analizat.
Analiza calitativă are o importanţă practică şi ştiinţifică considerabilă,
deoarece metodele sale constituie principalele metode care permit studiul
substanţelor şi al transformărilor lor. Ele prezintă un rol important în
studiul medicinei, agronomiei, geologiei precum şi în tehnică.

CLASIFICAREA CATIONILOR ÎN GRUPE ANALITICE

Clasificarea cationilor în grupe analitice s-a efectuat în funcţie de
diferenţele de solubilitate a sărurilor şi hidroxizilor pe care îi formează,
diferenţe care permit separ rea grupelor de cationi unele faţă de altele. .
In acest mod, cationii au fost clasificaţi în cinci grupe analitice, după cum
urmează:
- grupa I sau grupa cationilor ce formează sulfuri,
cloruri, carbonaţi şi hidroxizi solubili. Din această grupă fac
parte cationii de litiu, sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu şi amoniu.
Ionul Mg2* aparţine tot acestei grupe cu toate că formează
hidroxid şi carbonat cu solubilitate medie, deoarece în
condiţiile de precipitare ale celorlalte grupe, el rămâne în
soluţie.
Această grupă analitică nu prezintă reactiv de grupă.
.- grupa a ll-a este grupa cationilor care formează sulfuri,
cloruri, hidroxizi uşor solubili şi carbonaţi greu solubili în
apă. Din această grupă fac parte cationii elemen telor alcalino-
pământoase (calciu, stronţiu, bariu).
Reactivul de grupă este carbonatul de amoniu în mediu de
amoniac şi ciorură de amoniu (pH a 9).
- grupa a III-a este grupa cationilor ce formează sulfuri
sau hidroxizi greu solu bili în mediu alcalin.
Din această grupă fac parte cationii de nichel, cobalt,
mangan, fier, zinc, crom şi aluminiu şi are ca reactiv de grupă
sulfura de amoniu în mediu de amoniac şi ciorură de amoniu
(pH « 9).
 - grupa a IV-a este constituită din cationi care formează
sulfuri greu solubile în mediu acid. Din această grupă fac
parte ionii de cupru (II), cadmiu, mercur (II), staniu
(II şi IV), plumb (II), arsen (III şi V), stibiu (III şi V) şi
bismut. Reactivul de grupă TI constituie hidrogenul
sulfurat fn mediu puternic acid (pH * 5).
- grupa a V-a este grupa cationilor ce formează
sulfuri şi cloruri greu solubile. Din această grupă fac
parte cationii de cupru (I), argint, mercur (I) şi plumb
(II), iar reactivul de grupă pentru aceşti cationi este
acidul clorhidric.
 CLASIFICAREA ANIONILOR ÎN GRUPE ANALITICE
In literatura chimică există multe încercări de clasificare a anionilor, dar
nu s-a stabilit o cale sistemică, riguroasă de analiză.
In practica analitică se utilizează o clasificare a anionilor în cinci grupe analitice:
- antoni, care prin acţiunea acizilor minerali (acid
ciorhidhc sau sulfuric diluat) formează substanţe volatile, ce
se degajă sub formă de gaze care pot fi recunoscute după
culoare, miros sau printr-o reacţie caracteristică: C0 3 ", CN~,
S2~, SO2 ', NO;;
- anioni care formează cu azotatul de argint săruri greu
solubile în acid azotic diluat, iar cu clorura de bariu formează
săruri solubile în apă: CI", Br~, CN~, SCN";
- anioni ale căror săruri de bariu sunt greu solubile în
soluţii cu caracter slab acid, iar sărurile de argint sunt
solubile în apă: F", S O f ;
- anioni care formează săruri de bariu şi de argint practic
insolubile în apă, dar solubile în acid azotic diluat: CO2,",
Si03 - , POjŢ, SO|";
- anioni ale căror săruri de bariu şi de argint sunt solubile în apă:
NO;, CI0 3 ;