Poporul evreu în perioada antică

Israeliții antici, numiți și iudei, sau evrei, provin din aproximativ același teritoriu ca Israelul de
astăzi,știut înainte ca Palestina,Țara Sfântă, Canaan sau Levant, și își au originea cândva
înainte de 1200 î.Hr. Acești oameni au fost întotdeauna uniți prin strămoșii lor comuni, prin
tradiție, religie și istorie.

Istorie
Israeliții spuneau că sunt descendenții a trei oameni: Avraam, fiul său, Isaac și nepotul său,
Iacob, al cărui nume îi este schimbat în Biblie în Israel.

În timpul lui Avraam a început perioada de migrație a poporului evreu, aflat în căutarea unui
teritoriu în care să se stabilească din cauza secetei din Canaan. Aceștia s-au dus în Egipt
unde,timp de secole, au fost transformați în sclavi și supuși genocidului, până când
Dumnezeu( în ebr. Iahve=cel ce este, cel ce face să existe, cel ce creează) i-a salvat printr-un
miracol. Apoi, Moise i-a condus, ajutat de Dumnezeu înapoi în Țara Sfântă, făcând multe minuni
pe drum.

De la începutul secolului al XI-lea î.Hr. datează mențiunea primului rege al Israelului, Saul, din
tribul Veniamin(1029 î. Hr.). Acesta a trecut la consolidarea uniunii celor 12 triburi de evrei,
formate din descendenții celor 12 fii ai lui Israel, constituind în același timp nucleul armatei
permanente evreiești. Saul a încercat crearea unui stat autoritar liber de influența crescândă a
clasei preoțești. A fost un adevărat conflict între el și clasa preoțească, reprezentată de marele
preot al leviților, Samuel. Nu întâmplător Samuel l-a sprijinit pe David în competiția pentru
tronul regatului, iscată în urma morții neașteptate a lui Saul(1004 î.Hr.).

Noul rege, David, a reușit să unifice regatul amenințat cu decăderea sub presiunea celor două
centre de putere( Egiptul și Babilonul).

Fiul său, Solomon(965-928 î.Hr.) a continuat procesul de centralizare administrativă, reușind să

mențină unitatea regatului ce va putea în acest mod să devină principala forță în regiunea celor
două puteri, Egiptul și Mesopotamia. Domnia lui Solomon reprezintă de fapt veacul de aur al
Regatului Israel, în această perioadă el cunoscând expansiunea teritorială maximă. Solomon a
construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor. Unitatea regatului a avut
de suferit după moartea acestui rege ca urmare a neînțelegerilor etnice și politice dintre triburile
israelite pe care Solomon nu reușise să le aplaneze în totalitate. Asfel, regatul a fost împărțit în
două: Iudeea(Iehuda) și Israel.
În anul 733 î.Hr., Teglath-Phalasar III(Tiglat Pileser), regele Asiriei, a cucerit Regatul Israel, l-a
distrus și a exilat o mare parte din populația evreiască. În anul 586 î.Hr., Iudeea a avut aceeași
soartă și, după cucerirea Ierusalimului, regele Babilonului, Nabucodonosor a exilat o mare parte
din populația evreiască. După aceste exiluri de masă evreii surghiuniți au continuat să-și păstreze
religia și să aștepte venirea unor timpuri prielnice pentru întoarcerea în patrie, unde să
reconstruiască Ierusalimul și Templul( distrus în 586 î.Hr.).

În 539 î.e.n, împăratul persan Cirus a cucerit Babilonul și a permis tuturor popoarelor deportate
să se întoarcă în țările lor și să-și refacă templele distruse. Mulți evrei s-au întors în Israel și au
refăcut Ierusalimul și Templul. Repatrierea evreilor s-a petrecut în patru etape, ultima în jurul
anului 445 î.Hr.

Perioada elenistă pentru evrei a început odată cu cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare,
în 334 î.e.n. În aproximativ 301 î.e.n., Iudeea făcea parte din regatul Egiptean a Ptolemeii
Macedonice; un secol mai târziu (200 î.Hr.) Iudeea se găsește sub dominație seleucidă a regilor
Macedonieni.

În 167 î.e.n., evreii s-au răsculat împotriva elenizării în masă, care reprima religia evreiască și îi
obliga pe enoriași să aducă în templul lor ofrande și pentru zeitățile grecilor. Revolta a fost
inițiată și condusă de familia preotului evreu Matitiahu HaHașmonai. Fiii lui, luptători viteji
porecliți macabei, au condus pe evrei la victorie și independență, iar unul dintre ei, Șimon, a
fondat noul regat evreiesc, numit și el Iudeea (Yehuda), neacceptând însă titlul de rege.

Regatul hasmoneilor a legat o alianță cu Imperiul Roman și, treptat, romanii și-au mărit influența
și după debarcarea în țară a legiunilor lui Pompei în anul 63 î.Hr. au transformat în cele din urmă
regatul într-o țară vasală. O perioadă semnificativa în istoria țării și a poporului a fost domnia
aliatului Romei, regele Irod cel Mare, care a construit, între alte multe construcții, și o versiune
mai impunătoare a Templului din Ierusalim. După moartea sa, începând din anul 6 d.Hr. țara a
fost guvernată de prefecți romani, în paralel cu regi locali. În anul 41 a mai fost încoronat un rege
evreu, Herodes Agrippa I (Irod Agrippa I), loial romanilor, dar după moartea sa în anul 44,
guvernarea țării a trecut în mâinile unui procurator roman.

În anul 66 a izbucnit o mare revoltă evreiască, numită și Primul război evreo-roman. Luptele
între evrei și romani au continuat șapte ani și s-au terminat cu victoria zdrobitoare a romanilor.
Romanii au distrus zeci de orașe evreiești, între care Ierusalimul cu Templul, sute de mii de evrei
au murit în lupte sau au fost trimiși la Roma în sclavie.

În anul 132 a izbucnit Revolta lui Bar Kohba, denumită uneori și al doilea război evreo-roman
(dacă nu se ia în calcul războiul Kitos) sau al treilea război evreo-roman. Revolta evreilor a reușit
la început și timp de trei ani evreii au menținut, în condiții vitrege, o structură politică
independentă. Consecințele înfrângerii au fost în cele din urmă foarte grele pentru ei.
Ierusalimul, interzis pentru un timp accesului evreilor, s-a transformat pentru un timp în Aelia
Capitolina, fiind numit astfel în onoarea împăratului roman Aelius Hadrianus.
Nu toți evreii exilați de Tiglat Pileser și de Nabucodonosor s-au întors în Israel după presupusul
edict de eliberare dat de împăratul Cirus (decret a cărui existență este contestată de istorici), o
parte din ei au rămas pe meleagurile pe care fuseseră exilați. Pe această cale s-au format
comunități evreiești în multe locuri, unde majoritatea evreilor și-au păstrat religia și au menținut
legăturile cu rudele rămase în Israel. Când își puteau permite, plecau în pelerinaj la Ierusalim.

În comunitățile din diaspora, evreii au adoptat limbile locale, iar în sinagogă și școlile religioase
se foloseau de limba ebraică și pe plan secundar de limba semită înrudită, aramaica. Cu timpul,
evreii și-au dezvoltat limbi particulare derivate din unele limbi locale și au inclus o parte de lexic
și locuțiuni din ebraică.

Cultura evreiască
Cultura evreiască în sensul ei cel mai pur etimologic își menține legătura profundă și specifică cu
Țara originală a Israelului, studiul textelor ebraice, practica „carității” comunitare (în
interpretarea largă a Zedaqah ) și în cele din urmă cu întreaga istorie a evreilor .

Filozofia evreiască antică este exprimată de Tanakh(Biblia evreiască) . Potrivit profesorului

Israel Efros, principiile filozofice evreiești își au începutul în textul biblic unde pot fi găsite
fundamentele credinței în monoteism , cum ar fi credința într-un Dumnezeu personal, separarea
dintre Dumnezeu-Lume- Natură (spre deosebire de panteism ) și povestea creației din Geneza .

Alte scrieri biblice asociate cu filozofia sunt Psalmii care conțin o invitație de a admira
înțelepciunea divină prin lucrările sale.

Philon din Alexandria (n. 15/10 î.Hr.- d. circa 54 d.Hr),totodată numit Philo Iudaeus, este unul
dintre cei mai mari filozofi elenistici din rândul evreilor, care a trăit în Alexandria, Egipt,
provincie romană.

Evreii erau, și încă sunt, monoteiști, ei credeau și cinsteau un singur Dumnezeu. Acest lucru i-a
făcut mai diferiți față de alte popoare din Antichitate, deoarece politeismul era predominant pe
atunci. Aceștia se credeau poporul ales de Dumnezeu și trebuiau să îi asculte poruncile.
Auexistat mai mulți profeți și alte personalități biblice care au intrat în contact direct cu El.

Torah reprezintă o parte din Biblia iudaică, mai exact, primele cinci cărți și este considerată
esența religiei iudaice.

De-a lungul îndelungatei istorii a poporului evreu, muzica a reprezentat un mediu fertil de
schimb cultural, un dialog cu mai multe fațete între diverse națiuni.

Muzica evreiască de astăzi are rădăcini în tradiția spirituală străveche și conține o bogată
diversitate de forme muzicale recunoscute în întreaga lume, dintre care :
muzica liturgică (parte a actului de rugăciune), muzica Klezmer, tradiția muzicală instrumentală
hasidică (a evreilor askenazi, vorbitori de limba idish, din Europa Centrală și de Est), muzica
sefardă a evreilor hispanici (cu versuri în limba ladino), mizrahi (aparținând evreilor din Orientul
Mijlociu și Asia) și în cele din urmă muzica israeliană folk (cu versuri în limba ebraică).

Sărbători importante ale evreilor

Evreii au foarte multe sărbători și tradiții, pe care le respectă cu sfințenie. Aceștia folosesc
calendarul Gregorian și de aceea, pentru evrei, anul nou începe pe 4 septembrie și ține până pe 6
septembrie. Această sărbătoare este una aparte pentru ei. Evreii consideră că atunci este
momentul lor de întâlnire cu Dumnezeu.

Ca și la celelalte popoare, cel mai vechi calendar al sărbătorilor în Israel era determinat de ciclul
natural al anotimpurilor, iar specificul lor ulterior (cât privește obiectul și datarea lor mai precisă)
era legat de anumite evenimente istorice memorabile. Este cazul Sărbătorii Paștelui și a
Sărbătorii Azimilor: semnificația lor naturală și primordială a fost eclipsată mai apoi de
amintirea și celebrarea eliberării din Egipt.

În același fel, semnificația naturală a Sărbătorii Sukot - a Corturilor – sărbătoare de toamnă – s-a
estompat într-o anumită măsură.

Sărbătoarea Săptămânilor sau a Primițiilor recoltei (Pentecoste = 50 de zile după Paști) a păstrat
semnificația originară de sărbătoare de mulțumire, de recunoștință pentru recoltă.

O trăsătură importantă a calendarului sărbătorilor evreiești este importanța dată numărului de

„7”. Sabatul era și este celebrat o dată la fiecare șapte zile; luna nouă a celei de-a șaptea luni era
celebrată cu solemnitatea cea mai mare. Anul sabatic era prăznuit la fiecare șapte ani iar Anul
jubiliar la fiecare 50 de ani.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor este Iom Kipur sau Ziua Ispășirii. Aceasta include un
post total de 25 de ore și are loc în cea de-a 10-a zi din luna a șaptea. Este cea mai solemnă zi din
an. Evreii nu au voie să mănânce, să bea, să se spele sau să întrețină relații sexuale.

Roș Hașaná este Anul Nou evreiesc. Cade în prima zi a lunii Tișrei, care este prima lună a
calendarului evreiesc modern. Roș Hașana este prima din cele 10 zile ale penitenței numite
Yamim Norayim, care culminează cu Iom Kipur, Ziua Ispășirii. În emisfera nordică are loc la
începutul toamnei.

Curiozități despre evrei

 Conform legii iudaice vechi este evreu cine s-a nascut dintr-o mama evreica sau s-a
convertit la iudaism.
 Religia iudaica nu permite casatoria cu practicantii altor religii.
 În Torah i se interzice unui evreu să împrumute sau să fie parte la o tranzacție care
presupune perceperea unei dobânzi. Cu toate acestea, evreului i se permite să împrumute
bani de la un non-evreu și să-i plătească dobânzi la împrumut, îmbogățindu-l astfel.
 Preoții evrei sunt numiți Rabini.
 Despre primii evrei, istorici ai culturii şi civilizaţiei spun că erau nomazi, crescători de
vite, oi şi capre, în care funcţiona familia matriarhală. ”Familia ebraică din perioada vieţii
de nomadism avea toate caracteristicile proprii regimului matriarhal. În acest regim, rolul
principal în familie îl deţinea mama. Ei îi aparţinea cortul, gradul de rudenie era stabilit
pe linie maternă, soţul era cel care trebuia să-şi urmeze soţia şi nu invers”, arată Ovidiu
Drâmba, în ”Istoria culturii şi civilizaţiei”. Acelaşi autor spune că femeia dădea şi numele
copiilor.
 La vârsta de 13 ani, băieții evrei iau parte la o ceremonie numită bar mitzvah. Acesta este
momentul în care devin responsabili pentru propria lor educație religioasă. Se citește din
din Torah și apoi, de obicei, are loc o petrecere mare! Ceremonia pentru fete se numește
bat mitzvah și are loc când au 12 sau 13 ani.