BIOETICA SFÂRȘITULUI VIEȚII

În diferite tradiții și interpretări problema vieții și a morții se formula ca element al

personificării, individualizării vieții:
 Aristotel considera că toate formele existenței mor după legile sale proprii;
Kierkegaard susținea că moartea este mai importantă decât viața, în ea se
realizează existența individuală drept “existență spre moarte”;
 Schopenhauer era de părerea că problema veridicității morții e o problemă a
autenticității inexistenței;
 În opinia lui Nietzsche moartea constituie un partener genial pe arena vieții, din
acest motiv oamenii cu moartea nu pot să se simtă frați.
Pentru medic problema eterogenă a morții se manifestă mai întâi de toate ca una a
criteriilor. Succesele științelor biomedicale, mai cu seamă a reanimatologiei, au stabilit o
structură stratificată a sfârșitului vieții umane (moartea ca rezultat al încetării funcționării
diferitelor organe – plămânilor, inimii, creierului, țesuturilor, celulelor). Actualmente criteriul
unanim acceptat al morții este încetarea funcționării creierului, moartea acestuia.
Rezolvarea problemei morții la nivelul biologic a atribuit un conținut nou problemelor vieții și
morții din punct de vedere al eutanasiei, care sunt discutate pe larg de către savanți, filosofi și
practicieni.

14.1. EUTANASIA

14.1.1. Definiție
Etimologic în limba greacă veche cuvântul eutanasie este un derivat al adjectivului ”
euthanatos”, care însemna ”cel care moare ușor, fericit” (”eu” înseamnă bun și ” thanatos”
înseamnă moarte). Prin moarte ușoară/bună se poate înțelege o moarte liniștită, fără
durere, lucidă si avându-i alături pe cei dragi.
Eutanasia reprezintă actul deliberat de a încheia viața pacientului prin
acțiunea/inacțiunea medicului său, care motivat de compasiunea față de suferința sa dă curs
la cererea voluntară, explicită, repetată a pacientului competent care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă aflată în stadiul terminal și care îi cauzează suferințe fizice
si/sau psihice permanente si greu de suportat.

Potrivit articolului 188 din Codul Penal, UCIDEREA SĂVÂRȘITĂ LA CERERE, este "Uciderea
săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o
boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe
permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani".
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

14.1.2. Clasificarea euthanasiei

Sub raportul voluntariatului pacientului se clasifică în:
 Eutanasie voluntară este eutanasia săvârșită cu consimțământul direct al
persoanei juridice; este considerată omor sau eutanasie ce nu este omor in țări cu
eutanasia permisă;
 Eutanasie non-voluntară este eutanasia fără consimțământul direct al persoanei
dar cu consimțământul indirect al aparținătorilor, aceștia fiind persoane
incompetente din punct de vedere juridic este considerată omor;
 Eutanasia involuntară: este eutanasia săvârșită împotriva voinței persoanei și, de
asemenea este asimilată-juridic drept omor.

Sub raportul asistenței medicale, eutanasia poate fi:

 Eutanasie asistată;
 Eutanasie neasistată de către medic.

Sub raportul modalității de acțiune se clasifică în:

 Eutanasia activă este eutanasia prin acțiune/intervenție medicală;
 Eutanasia agresivă este caracterizată de administrarea de medicație letală;
 Eutanasia cu dublu efect definește administrarea medicației cu dublul scop:
administrarea unei medicații analgetice cu potențial letal în doză letală, ceea ce
determină dispariția durerii și cu aceeași ocazie decesul;
 Eutanasia non-agresivă se referă la oprirea suportului vital;
 Eutanasia pasivă denumește situațiile în care se alege inacțiunea/nonintervenția
medicală prin care s-ar putea salva viața.
 Sinuciderea asistată medical reprezintă terminarea de către un pacient a propriei
vieți cu ajutorul medicului în practică diferența față de eutanasia voluntară este
minimă).

EAPC (European Association for Palliative Care) consideră că aceste clasificări sunt
nepotrivite. În înțelegerea EAPC, precum și a legislației țărilor europene care au legalizat
eutanasia, eutanasia nu poate fi altfel decât activă întrucât rezultatul este unul real, concret, ce
survine în afara evoluției naturale a bolii și în relație directă cu decizia de a încheia viața
pacientului (metodele fiind doar diferite). De asemenea eutanasia nu poate fi altfel decât
voluntară, altfel este omor calificat si ca urmare conceptul de “Eutanasie voluntară” trebuie
abandonat fiind un pleonasm.

Eutanasia este moartea ușoară și fără suferințe (cu ajutorul medicinei) a bolnavilor
incurabili. Deosebim eutanasie activă (acțiuni ale medicului orientate spre omorârea
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

pacientului) și pasivă (neînceperea sau renunțarea la tratament).

Problemele care pot să apară sau apar în ambele variante se referă la următoarele:
contra eutanasiei active se propune teza despre imposibilitatea îndreptățirii, justificării
omorârii directe a pacientului, chiar pornind de la motive nobile (de a curma suferințele
insuportabile ale bolnavului). Juriștii consideră că dacă noi îl lipsim de viață pe om (indiferent
de intenții nobile), comitem o crimă. Drept antiteză se afirmă că fiind fidel concepției despre
viața umană drept valoare supremă, ca ceva sacru, medicul îi pune pe mulți muribunzi în
situația de ostatici ai dogmelor sale morale și eticii profesionale medicale.

Discutarea largă a problemei eutanasiei presupune și o altă discuție despre rolului

pacientului, inclusiv dreptul lui de a dispune personal de viața sa. În această ordine de idei pot fi
destul de semnificative exemplele istorice despre relațiile medicului cu pacientul muribund. Astfel,
de pildă, etica medicală din Egiptul antic obligă medicul după examinarea bolnavului să-i comunice
lui sincer despre rezultatele posibile ale tratamentului prin una din trei fraze: această boală eu o
pot lecui; această boală se prea poate s-o lecuiesc; această boală eu n-o pot lecui. Astăzi fiecare
pacient care urmează un tratament este considerat de medic și societate vindecabil, curabil –
posibilitatea apariției morții se trece sub tăcere sau e privită drept o întâmplare tragică. De aceea
multe chestiuni stringente referitoare la problema eutanasiei se consideră o încălcare a tabuului
asupra tainei morții.
Un șir de probleme apar și atunci când societatea încearcă să aprecieze activitatea
medicului din punct de vedere al normelor etico-sociale: bine sau deseori – drept crimă după
efectuarea eutanasiei. Contradicțiile rezultă din discordanța dintre neparticiparea societății
la procesul luării deciziilor și implicarea activă a societății în procesul aprecierii eutanasiei,
când actul acesteia trece din sfera medicală în sfera social-juridică.
Pentru eliminarea acestei discordanțe este necesar a antrena societatea în luarea deciziei
privind efectuarea posibilă a eutanasiei referitoare la pacientul concret: există cererea pacientului,
acordul rudelor și al altor persoane, concluzia medicilor (suferințe insuportabile ce nu pot fi ușurate
cu medicamentele obișnuite, boala incurabilă sau încetarea funcționării creierului). Pen tru
respectarea drepturilor omului trebuie să implicăm în luarea acestei decizii și avocatul.
Lăsând la o parte mecanismele concrete de efectuare a eutanasiei în practica socială,
inclusiv și în practica medicinei contemporane, menționăm încă o dată că noțiunea de
eutanasie presupune un conținut moral amplu, când curmarea vieții este o faptă milostivă,
un act de binefacere, care n-are nimic comun cu crima. Aici e necesar să funcționeze ca un
întreg înțelepciunea, moralitatea și medicina practică.

14.1.3. Aspecte legale

 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

EUTANASIA este interzisă legal in Romania fiind considerată omor cu circumstanțe

atenuante. Eutanasia este deopotrivă interzisă ca normă morală imperativă în codurile de
norme morale profesionale (ex. codul deontologic al medicilor din România), după cum și în
morala religioasă.

“Eutanasia, actul deliberat de încheiere a vieții unui pacient, chiar și la cererea acestuia
sau a rudelor apropiate, este lipsit de etică. Acest lucru nu împiedică medicul să respecte
dorința pacientului de a lăsa procesul natural al morții să-și urmeze cursul în faza terminală a
bolii.” preluat din WMA (World Medical Association), 2002

Codul deontologic al Colegiului Medicilor, ART. 22

Fapte și acte nedeontologice. “ Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării
profesieide medic, în special, următoarele acte: a) practicarea eutanasiei și eugeniei”

INGRIJIRILE TERMINALE (Îngrijiri paliative) sunt reglementate de LEGEA privind

drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Capitolul I: Dispoziții generale, ART. 1
În sensul prezentei legi
e) prin îngrijiri terminale se înțeleg îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de
tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătățirea prognozei fatale a stării
de boală, precum și îngrijirile acordate în apropierea decesului.”

Argumente pro eutanasie:

 Societatea este datoare să manifeste sentimente de milă si compasiune față de agonia
semenului suferind și durerea lui (respectul pentru viața umană – perspectiva
utilitariană).
De ce sunt acestea îndreptate către medic?
De ce medicul se află în alegere si nu societatea?
Statut decriminalizat al medicului față de orice alt cetățean: cu încălcarea
dreptului la libertate și autonomie al medicului si discriminare.
 Solidaritatea medicului: medicul nu este dator solidaritate ci îngrijire medicală, susținerea
vieții și sănătății pacientului ca prima îndatorire.
 Respectarea dreptului bolnavului la autodeterminare care include dreptul de a hotărî
autonom daca mai trăiește sau nu, dreptul la viață este un drept iar nu o obligație.
Este viața o obligație pe care o impune societatea omului mai înainte de a fi un
drept?
Dreptul la autodeterminare nu poate impune limitări ale drepturilor la
autodeterminare ale celorlalți.
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

 Dreptul la o moarte demnă. Dreptul la viață aduce după sine și dreptul la moarte ca un
drept sinergic iar nu antitetic.
Cât timp are dreptul să trăiască cum poate fi lipsit de dreptul de a muri?
Poate fi obligat omul la un contract cu societatea până la moartea naturală? D
Demnitatea este înțeleasă numai prin valoarea autodeterminării și a autonomiei
iar nu și prin valoarea unicității ființei umane și a valorii acesteia; in lipsa acestui
dublu înțeles viața umană este devalorizată și instrumentalizată ceea ce poate fi o
opțiune proprie dar nu impune obligații celorlalți pentru a împărtăși această
opțiune depreciativă nici chiar dacă privește viața și ființa altora.
 Aspecte economice. Nu constituie valori ale practicii medicale, ale datoriei profesionale
 Garanție a împlinirii actului (lipsa de mijloace, lipsa de curaj, etc.): medicul este executorul
acțiunii, cel ce duce la împlinire actul fiind desemnat de către societate.
Care sunt drepturile/obligațiile legale care prevăd acest statut decriminalizant
juridic pe de o parte și responsabilizant moral pe altă parte?

14.2. SINUCIDEREA ASISTATĂ

Sinuciderea asistată medical (SAM) este una dintre formele de eutanasie si presupune
moartea unui pacient ca urmare directă a asistenței acordate de un medic.
Sinuciderea asistată este permisă persoanelor care se află în stadiul terminal al unor
boli incurabile. Serviciile de eutanasiere pot fi aplicate și asupra pacienților diagnosticați cu
boli mentale incurabile dar care au discernământul integru astfel încât să poată lua o hotărâre
referitoare la propria viață. În cazul Elveției, decizia de a curma viața unor persoane cu astfel
de boli este stabilită în urma unor analize psihiatrice amănunțite, î n conformitate cu rigorile
impuse de Curtea Federală Supremă.
Motivațiile care îi împing pe pacienți să recurgă la sinuciderea asistata medical pot fi
structurate după cum urmează:
 fizice: durerea insuportabilă, simptome neurologice, dispnea (teama de sufocare),
astenia extremă (adinamia), limitări senzoriale (văz, auz), incontinența, tulburările
de somn;
 sociale: nevoia ridicată și dependența de îngrijiri de lungă durată, imobilitatea,
izolarea socială;
 psiho-existențiale: teama de urmările unui tratament radical (deformări faciale
sau corporale), păstrarea controlului asupra circumstanțelor morții, pierderea
capacităților de angajare în activități care fac viața plăcută/de suportat (gătit,
scris, citit, plimbat), pierderea demnității, pierderea sensului vieții, a autonomiei.
Sinuciderea asistata medical nu este o practică legalizată în România și nici nu a fost
pusă problema de a concepe un proiect de lege în acest sens.
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

”Procesele care conduc către moartea mea au fost divizate atent în acțiuni mici care
nu constituie o crimă în sine și au fost executate de câteva mâini prietenoase. Chiar și in
aceste condiții statul insistă să îmi pedepsească ajutoarele. Aș sugera să le fie tăiate
mâinile, fiindcă numai cu ele au contribuit. Conștiința a fost numai a mea” - aceste au fost
ultimele cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul tetraplegic, care a fost imobilizat la pat
timp de 29 de ani, în tot acest timp pledând pentru dreptul de a muri cu demnitate. Lupta
spaniolului de a face legală sinuciderea asistată de medici a făcut înconjurul lumii și a deschis
oficial această dezbatere, povestea sa fiind ulterior ecranizată de regizorul Alejandro
Amenabar (Mar Adentro, 2004).

Unul dintre argumentele menite să combată legalizarea sinuciderii asistate de medici

este acela că SAM ar putea deveni o practică de rutină, folosita la scară largă. În țările unde
sinuciderea asistată de medici este permisă au fost depistate numeroase cazuri în care au fost
uciși inclusiv pacienți ce nu își doreau să moară. În urma unei evaluări efectuate pe o durată
de 10 ani, cercetătorii danezi arată că în Olanda, țara în care eutanasia a fost legalizată, cel
puț in 1000 de pacienți sunt uciși în fiecare an prin eutanasiere fără consimțământul sau
dorința lor. Potrivit primului raport, publicat în 1991, în 1000 de cazuri (echivalent a 0.8% din
totalul deceselor) medicii au prescris un medicament cu intenția clară de a grăbi sfârșitul fără
cererea explicită a pacientului. Următoarele două raporturi, din 1996 și 2001, confirmă aceste
dezvăluiri. În anul 2011, tot 1000 de decese (0.7% din total) erau înregistrate împotriva dorinț
ei persoanelor sau fără consimțământul liber al acestora, potrivit unui studiu de sănătate
publică realizat în Olanda.
https://www.thelancet.com/pb-assets/Lancet/extras/03art3297web.pdf
Mai grav este faptul că doctorii olandezi raportează autorităților, în prezent, numai
jumătate din cazurile de eutanasie.

“..... A permite medicului să se angajeze în eutanasie va produce in final mai mult rău
decât bine. Eutanasia este fundamental incompatibilă cu rolul medicului de a vindeca, ar fi
greu de controlat și ar aduce riscuri societale importante” (“…permitting physicians toengage
in euthanasia would ultimately case more harm than good. Euthanasia is fundamentally
incompatible with the physician’s role as healer, would be difficult to control, and would pose
serious societal risks.” Code of Ethics, 2.21, engl. Orig.)

Argumente împotriva Sinuciderii Asistate:

 Suicidul nu este un act bun în sine și pentru cel bolnav;
 Sinuciderea asistată este incompatibilă cu îngrijirea medicală;
 Atunci când există îngrijirea paliativă, Sinuciderea asistată nu este o necesitate;
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

 Solicitarea pentru a muri vine pe fondul lipsei de îngrijiri medicale adecvate sau din
necunoașterea aspectelor psihologice;
 Practica Sinuciderii asistate desensibilizează medicul la nevoile umane;
 Poate conduce pe panta alunecoasă a uciderii celor în nevoie, bolnavi, deficienți, slabi în
general, spre discriminare in medicină.
Argumente în favoarea Sinuciderii Asistate:
 Protejează oamenii care nu doresc să își prelungească suferința de alte suferințe sau o
moarte chinuitoare;
 Aduc respectul autonomiei;
 Respectă diversitatea socială;
 Protejează î mpotriva paternalismului medicului și tratamentului nedorit;
 Protejează î mpotriva extinderii situațiilor în care persoana este slabă și debilitată;
 Vine în întâmpinarea nevoilor statului de a nu prelungi viața unui cetățean aflat în durere
și suferință.

14.3. ÎNGRIJIREA PALIATIVĂ

14.3.1. Definiție
Îngrijirile paliative sunt îngrijiri medicale care dincolo de tratamentul curativ (ce
continuă în paralel sau nu) sunt adresate problemelor fizice, psihologice și spirituale pe care le
trăiesc pacienții cu boli letale alături de familiile lor în scopul îmbunătățirii calității vieții
(preluat după OMS, 2002).
Astfel îngrijirile paliative reprezintă îmbunătățirea calității vieții pacienților și a
familiilor acestora în fața problemelor de sănătate pe care le asociază bolile letale prin
prevenția și ușurarea suferinței prin identificarea precoce, evaluarea și tratamentul durerii
precum și a altor probleme fizice, psihologice și spirituale (OMS).

14.3.2. Tratamentul inutil

Despre conceptul de inutilitate a unui tratament sau act medical s-ar putea crede că
este unul modern, apărut în secolul XX, alături de alte concepte bioetice (beneficiența, non-
maleficiența unui tratament, autonomia, drepturile pacientului, etc.). Istoria medicinei
demonstrează, însă, că noțiunea de inutilitate a unui tratament este la fel de veche ca medicina
însăși, datând de pe vremea lui Hippocrate. Acesta își sfătuia discipolii astfel: ”refuzați să-i
tratați pe cei care sunt învinși de boala lor, realizați că în aceste cazuri medicina este lipsită de
putere”.
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

Termenul de inutilitate a unui tratament medical a fost operaționalizat de multe ori, din
diferite puncte de vedere (medical, filosofic, teologic, psihologic, etc.), creând numeroase dispute
etice. Fără îndoială, fiecare definiție are gradul său de subiectivism și nu a clarificat întru totul
conceptul. Schneiderman și colaboratorii săi au publicat în anul 1990 una dintre cele mai
amănunțite analize ale conceptului inutilitate în medicină, lucrarea lor fiind citată de mulți
autori care au studiat ulterior această noțiune. După Schneiderman și colaboratorii, un tratament
medical este inutil dacă nu va produce niciun beneficiu pentru pacient. Acest autor consideră că
beneficiul se poate evalua pe baza celor mai bune evidențe medicale posibile. Mai mult,
Schneiderman și colaboratorii fac distincție între efectul unui tratament la nivelul unui organ sau
aparat și beneficiul adus de acesta pentru pacientul ca întreg. Acesta este cazul, de exemplu, al
unui pacient suferind de o boală incurabilă în stadiul terminal, la care survine un stop cardio-
respirator. Pacientul este resuscitat, inima reîncepe să bată, plămânii reîncep să funcționeze, dar
doar asistați de un aparat. Mai mult, pacientul se află în stare vegetativă, creierul său fiind
ireversibil lezat, fără a exista posibilitatea de a-și recăpăta starea de conștiență. În aceste
condiții, resuscitarea în sine a avut efect pe aparatele cardiovascular și respirator, repornindu-le
activitatea, dar nu a fost benefică pentru pacient ca întreg, ca sistem bio-psiho-social, acesta
nemaiputând să își reia starea de conștientă sau să își continue viața de dinainte de stopul
cardiac. Conform definiției lui Schneiderman, această resuscitare reprezintă un tratament
inutil.
Operaționalizarea conceptului de inutilitate a unui tratament medical trebuie să ia în
considerație și scopul acestuia. Revenind la exemplul de mai sus, dacă scopul resuscitării era
reluarea stării de conștiență urmată de vindecarea bolii de bază, atunci resuscitarea a
reprezentat o manevră medicală inutilă. Dar dacă scopul resuscitării era ca pacientul să mai
trăiască o perioadă de timp, chiar în stare de inconștiență, în secția de terapie intensivă,
dependent de aparate, atunci nu putem aprecia că resuscitarea a fost inutilă. În publicațiile pe
teme de bioetică se face deseori referire la astfel de cazuri în care pacienții sunt ținuți în viață
pentru ca rudele care locuiesc departe să ajungă și să-și ia rămas bun de la cei dragi.
Atâta timp cât pacientul este conștient și își poate exprima dorințele cu privire la a
accepta sau nu un tratament, la calitatea vieții minim acceptabilă (conform propriilor
experiențe și propriului sistem de valori), lucrurile sunt clare, mai ales dacă scopul dorit de
pacient coincide cu cel al medicului. Cele mai multe conflicte bioetice izvorăsc din faptul că
scopul dorit de medic nu coincide cu cel al pacientului sau al familiei acestuia. Aceste scopuri
pot diferi din cauză că medicul, în stabilirea unui scop al tratamentului, ține cont de misiunea
impusă de profesia sa, respectiv să trateze, să vindece sau cel puțin să amelioreze boala,
asigurând o minimă calitate a vieții. În alegerea tratamentului și a scopului terapeutic
medicul trebuie să se bazeze pe judecata clinică și să fie conștient de faptul că a face exces
de tratamente invazive, a dovedi îndârjire terapeutică, poate produce mai mult rău decât
bine pacientului.
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

Scopul pacientului sau al familiei acestuia poate fi diferit de cel al medicului, fiind stabilit cu
totul subiectiv și adesea influențat de factori culturali și religioși. Pacientul și familia sa pot spera
în miracole venite din partea medicinei moderne sau din partea Divinității. Speranța în
miracolele medicale este de multe ori întreținută de mass-media care prezintă doar efectele
pozitive ale unor tehnici moderne de tratament. Exemple tipice în acest sens sunt cele oferite de
seriale de televiziune celebre, pe teme medicale, în care medicii au la dispoziție aparatură de top și
își pot vindeca toți pacienții.
Speranța în miracolele medicale este întreținută și de lipsa de comunicare sau de
comunicarea inadecvată între medic și pacient sau între medic și aparținătorii pacientului. Adesea
membrii familiilor pacienților aflați în stop cardio-respirator cred, în mod eronat, că toate
cazurile resuscitate își vor reveni și se vor reîntoarce la viața pe care o aveau înainte de
apariția bolii. În realitate, toți pacienții resuscitați prezintă diferite grade de disabilitate, în
funcție de aria din creier care a fost lipsită de oxigen în timpul stopului cardio-respirator. Mulți
pacienți resuscitați ajung să aibă sechele neurologice și să fie instituționalizați, aceste informații
nefiind oferite familiilor, care cer resuscitarea cazurilor grave cu orice preț.
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

14.3.3. Îngrijiri Paliative versus Eutanasie

Nu reprezintă eutanasie ci constituie îngrijire paliativă, îngrijire care are drept scop
îmbunătățirea calității vieții și nu moartea, următoarele situații frecvent întâlnite în practica
medicală:
1. Neînceperea unui tratament considerat zadarnic, tratament care aduce beneficii minime
sau absente, raportul riscuri / beneficii este în favoarea riscurilor;
2. Oprirea, întreruperea sau renunțarea la un tratament considerat zadarnic, tratament care
aduce beneficii minime sau absente, raportul riscuri / beneficii este în favoarea riscurilor;
3. Sedarea terminală cu scopul alinării simptomatice a bolnavului;
4. Neînceperea tratamentului considerat zadarnic, NU inutil ci zadarnic - orice tratament
poate avea utilitate dar nu orice tratament care poate avea utilitate mai poate folosi în
scopul ameliorării sau vindecării;
5. Oprirea, întreruperea, renunțarea la tratamentul considerat zadarnic, zădărnicia nu
privește calitatea vieții sau valoarea vieții ci eficiența tratamentului;
6. Sedarea terminală cu scopul alinării simptomatice a bolnavului (oprirea durerii iar nu a
vieții). Paliația terapeutică se referă la îmbunătățirea calității vieții pacientului, a
confortului lui medical, a respectului pentru demnitatea umană iar nu la ucidere. Sedarea
terminală reprezintă folosirea medicației sedative pentru a face suportabilă o suferință
intolerabilă în ultima perioadă a vieții și nu constă în suprimarea “terminală” a vieții
ajunsă la sfârșit ca o ”soluție finală”.

Tabel 14.1 – Paliația versus Eutanasia

PALIȚIA EUTANASIA
Intenția Ușurarea suferinței intolerabile Suprimarea vieții pacientului
Utilizarea unui drog î ntr-o Utilizarea unui drog î ntr-o
Procedura concentrație adresată controlului concentrație adresată decesului
durerii (controlul decesului)
Îndepărtarea imediată a
Finalitatea (scopul) Moartea imediată
suferinței
Lipsa durerii, calitatea sporită a
Verificarea Reușitei Constatarea decesului
vieții
Intenția Ușurarea suferinței intolerabile Suprimarea vieții pacientului

Dezbaterile cu privire la luarea deciziilor la finalul vieții sunt departe de a se fi încheiat,

acest subiect fiind de actualitate pentru cercetătorii în domeniul bioeticii. Principala
dificultate în soluționarea unor cazuri dilematice este stabilirea argumentului care ar trebui să
primeze. Experiența clinică și cunoștințele medicale? Autonomia pacientului conștient ș i
 CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții

competent? Hotărârea luată de un reprezentant desemnat de pacient în cazul pacienților

inconștienți sau incompetenți ? Hotărârea luată de o instanță sau o comisie de etică?
Elementele esențiale în elucidarea conduitei terapeutice optime sunt scopul propus ș i
gradul în care acesta poate fi atins de tratament, pe de o parte, iar pe de altă parte sistemul de
valori și credințe ale pacientului.
Îmbinarea optimă între acestea poate fi realizată în condițiile unei comunicări empatice
și eficiente între echipa medicală, pacient și familia acestuia, pentru a clarifica necunoscutele cu
privire la datele medicale dar și la precizarea dorințelor și nevoilor pacientului.