CURS 8 - Bioetica Sfârșitului Vieții
CURS 8 - Bioetica Sfârșitului Vieții
CURS 8 - Bioetica Sfârșitului Vieții
14.1. EUTANASIA
14.1.1. Definiție
Etimologic în limba greacă veche cuvântul eutanasie este un derivat al adjectivului ”
euthanatos”, care însemna ”cel care moare ușor, fericit” (”eu” înseamnă bun și ” thanatos”
înseamnă moarte). Prin moarte ușoară/bună se poate înțelege o moarte liniștită, fără
durere, lucidă si avându-i alături pe cei dragi.
Eutanasia reprezintă actul deliberat de a încheia viața pacientului prin
acțiunea/inacțiunea medicului său, care motivat de compasiunea față de suferința sa dă curs
la cererea voluntară, explicită, repetată a pacientului competent care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă aflată în stadiul terminal și care îi cauzează suferințe fizice
si/sau psihice permanente si greu de suportat.
Potrivit articolului 188 din Codul Penal, UCIDEREA SĂVÂRȘITĂ LA CERERE, este "Uciderea
săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o
boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe
permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani".
CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții
EAPC (European Association for Palliative Care) consideră că aceste clasificări sunt
nepotrivite. În înțelegerea EAPC, precum și a legislației țărilor europene care au legalizat
eutanasia, eutanasia nu poate fi altfel decât activă întrucât rezultatul este unul real, concret, ce
survine în afara evoluției naturale a bolii și în relație directă cu decizia de a încheia viața
pacientului (metodele fiind doar diferite). De asemenea eutanasia nu poate fi altfel decât
voluntară, altfel este omor calificat si ca urmare conceptul de “Eutanasie voluntară” trebuie
abandonat fiind un pleonasm.
Eutanasia este moartea ușoară și fără suferințe (cu ajutorul medicinei) a bolnavilor
incurabili. Deosebim eutanasie activă (acțiuni ale medicului orientate spre omorârea
CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții
Problemele care pot să apară sau apar în ambele variante se referă la următoarele:
contra eutanasiei active se propune teza despre imposibilitatea îndreptățirii, justificării
omorârii directe a pacientului, chiar pornind de la motive nobile (de a curma suferințele
insuportabile ale bolnavului). Juriștii consideră că dacă noi îl lipsim de viață pe om (indiferent
de intenții nobile), comitem o crimă. Drept antiteză se afirmă că fiind fidel concepției despre
viața umană drept valoare supremă, ca ceva sacru, medicul îi pune pe mulți muribunzi în
situația de ostatici ai dogmelor sale morale și eticii profesionale medicale.
“Eutanasia, actul deliberat de încheiere a vieții unui pacient, chiar și la cererea acestuia
sau a rudelor apropiate, este lipsit de etică. Acest lucru nu împiedică medicul să respecte
dorința pacientului de a lăsa procesul natural al morții să-și urmeze cursul în faza terminală a
bolii.” preluat din WMA (World Medical Association), 2002
Dreptul la o moarte demnă. Dreptul la viață aduce după sine și dreptul la moarte ca un
drept sinergic iar nu antitetic.
Cât timp are dreptul să trăiască cum poate fi lipsit de dreptul de a muri?
Poate fi obligat omul la un contract cu societatea până la moartea naturală? D
Demnitatea este înțeleasă numai prin valoarea autodeterminării și a autonomiei
iar nu și prin valoarea unicității ființei umane și a valorii acesteia; in lipsa acestui
dublu înțeles viața umană este devalorizată și instrumentalizată ceea ce poate fi o
opțiune proprie dar nu impune obligații celorlalți pentru a împărtăși această
opțiune depreciativă nici chiar dacă privește viața și ființa altora.
Aspecte economice. Nu constituie valori ale practicii medicale, ale datoriei profesionale
Garanție a împlinirii actului (lipsa de mijloace, lipsa de curaj, etc.): medicul este executorul
acțiunii, cel ce duce la împlinire actul fiind desemnat de către societate.
Care sunt drepturile/obligațiile legale care prevăd acest statut decriminalizant
juridic pe de o parte și responsabilizant moral pe altă parte?
Sinuciderea asistată medical (SAM) este una dintre formele de eutanasie si presupune
moartea unui pacient ca urmare directă a asistenței acordate de un medic.
Sinuciderea asistată este permisă persoanelor care se află în stadiul terminal al unor
boli incurabile. Serviciile de eutanasiere pot fi aplicate și asupra pacienților diagnosticați cu
boli mentale incurabile dar care au discernământul integru astfel încât să poată lua o hotărâre
referitoare la propria viață. În cazul Elveției, decizia de a curma viața unor persoane cu astfel
de boli este stabilită în urma unor analize psihiatrice amănunțite, î n conformitate cu rigorile
impuse de Curtea Federală Supremă.
Motivațiile care îi împing pe pacienți să recurgă la sinuciderea asistata medical pot fi
structurate după cum urmează:
fizice: durerea insuportabilă, simptome neurologice, dispnea (teama de sufocare),
astenia extremă (adinamia), limitări senzoriale (văz, auz), incontinența, tulburările
de somn;
sociale: nevoia ridicată și dependența de îngrijiri de lungă durată, imobilitatea,
izolarea socială;
psiho-existențiale: teama de urmările unui tratament radical (deformări faciale
sau corporale), păstrarea controlului asupra circumstanțelor morții, pierderea
capacităților de angajare în activități care fac viața plăcută/de suportat (gătit,
scris, citit, plimbat), pierderea demnității, pierderea sensului vieții, a autonomiei.
Sinuciderea asistata medical nu este o practică legalizată în România și nici nu a fost
pusă problema de a concepe un proiect de lege în acest sens.
CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții
”Procesele care conduc către moartea mea au fost divizate atent în acțiuni mici care
nu constituie o crimă în sine și au fost executate de câteva mâini prietenoase. Chiar și in
aceste condiții statul insistă să îmi pedepsească ajutoarele. Aș sugera să le fie tăiate
mâinile, fiindcă numai cu ele au contribuit. Conștiința a fost numai a mea” - aceste au fost
ultimele cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul tetraplegic, care a fost imobilizat la pat
timp de 29 de ani, în tot acest timp pledând pentru dreptul de a muri cu demnitate. Lupta
spaniolului de a face legală sinuciderea asistată de medici a făcut înconjurul lumii și a deschis
oficial această dezbatere, povestea sa fiind ulterior ecranizată de regizorul Alejandro
Amenabar (Mar Adentro, 2004).
“..... A permite medicului să se angajeze în eutanasie va produce in final mai mult rău
decât bine. Eutanasia este fundamental incompatibilă cu rolul medicului de a vindeca, ar fi
greu de controlat și ar aduce riscuri societale importante” (“…permitting physicians toengage
in euthanasia would ultimately case more harm than good. Euthanasia is fundamentally
incompatible with the physician’s role as healer, would be difficult to control, and would pose
serious societal risks.” Code of Ethics, 2.21, engl. Orig.)
Solicitarea pentru a muri vine pe fondul lipsei de îngrijiri medicale adecvate sau din
necunoașterea aspectelor psihologice;
Practica Sinuciderii asistate desensibilizează medicul la nevoile umane;
Poate conduce pe panta alunecoasă a uciderii celor în nevoie, bolnavi, deficienți, slabi în
general, spre discriminare in medicină.
Argumente în favoarea Sinuciderii Asistate:
Protejează oamenii care nu doresc să își prelungească suferința de alte suferințe sau o
moarte chinuitoare;
Aduc respectul autonomiei;
Respectă diversitatea socială;
Protejează î mpotriva paternalismului medicului și tratamentului nedorit;
Protejează î mpotriva extinderii situațiilor în care persoana este slabă și debilitată;
Vine în întâmpinarea nevoilor statului de a nu prelungi viața unui cetățean aflat în durere
și suferință.
14.3.1. Definiție
Îngrijirile paliative sunt îngrijiri medicale care dincolo de tratamentul curativ (ce
continuă în paralel sau nu) sunt adresate problemelor fizice, psihologice și spirituale pe care le
trăiesc pacienții cu boli letale alături de familiile lor în scopul îmbunătățirii calității vieții
(preluat după OMS, 2002).
Astfel îngrijirile paliative reprezintă îmbunătățirea calității vieții pacienților și a
familiilor acestora în fața problemelor de sănătate pe care le asociază bolile letale prin
prevenția și ușurarea suferinței prin identificarea precoce, evaluarea și tratamentul durerii
precum și a altor probleme fizice, psihologice și spirituale (OMS).
Termenul de inutilitate a unui tratament medical a fost operaționalizat de multe ori, din
diferite puncte de vedere (medical, filosofic, teologic, psihologic, etc.), creând numeroase dispute
etice. Fără îndoială, fiecare definiție are gradul său de subiectivism și nu a clarificat întru totul
conceptul. Schneiderman și colaboratorii săi au publicat în anul 1990 una dintre cele mai
amănunțite analize ale conceptului inutilitate în medicină, lucrarea lor fiind citată de mulți
autori care au studiat ulterior această noțiune. După Schneiderman și colaboratorii, un tratament
medical este inutil dacă nu va produce niciun beneficiu pentru pacient. Acest autor consideră că
beneficiul se poate evalua pe baza celor mai bune evidențe medicale posibile. Mai mult,
Schneiderman și colaboratorii fac distincție între efectul unui tratament la nivelul unui organ sau
aparat și beneficiul adus de acesta pentru pacientul ca întreg. Acesta este cazul, de exemplu, al
unui pacient suferind de o boală incurabilă în stadiul terminal, la care survine un stop cardio-
respirator. Pacientul este resuscitat, inima reîncepe să bată, plămânii reîncep să funcționeze, dar
doar asistați de un aparat. Mai mult, pacientul se află în stare vegetativă, creierul său fiind
ireversibil lezat, fără a exista posibilitatea de a-și recăpăta starea de conștiență. În aceste
condiții, resuscitarea în sine a avut efect pe aparatele cardiovascular și respirator, repornindu-le
activitatea, dar nu a fost benefică pentru pacient ca întreg, ca sistem bio-psiho-social, acesta
nemaiputând să își reia starea de conștientă sau să își continue viața de dinainte de stopul
cardiac. Conform definiției lui Schneiderman, această resuscitare reprezintă un tratament
inutil.
Operaționalizarea conceptului de inutilitate a unui tratament medical trebuie să ia în
considerație și scopul acestuia. Revenind la exemplul de mai sus, dacă scopul resuscitării era
reluarea stării de conștiență urmată de vindecarea bolii de bază, atunci resuscitarea a
reprezentat o manevră medicală inutilă. Dar dacă scopul resuscitării era ca pacientul să mai
trăiască o perioadă de timp, chiar în stare de inconștiență, în secția de terapie intensivă,
dependent de aparate, atunci nu putem aprecia că resuscitarea a fost inutilă. În publicațiile pe
teme de bioetică se face deseori referire la astfel de cazuri în care pacienții sunt ținuți în viață
pentru ca rudele care locuiesc departe să ajungă și să-și ia rămas bun de la cei dragi.
Atâta timp cât pacientul este conștient și își poate exprima dorințele cu privire la a
accepta sau nu un tratament, la calitatea vieții minim acceptabilă (conform propriilor
experiențe și propriului sistem de valori), lucrurile sunt clare, mai ales dacă scopul dorit de
pacient coincide cu cel al medicului. Cele mai multe conflicte bioetice izvorăsc din faptul că
scopul dorit de medic nu coincide cu cel al pacientului sau al familiei acestuia. Aceste scopuri
pot diferi din cauză că medicul, în stabilirea unui scop al tratamentului, ține cont de misiunea
impusă de profesia sa, respectiv să trateze, să vindece sau cel puțin să amelioreze boala,
asigurând o minimă calitate a vieții. În alegerea tratamentului și a scopului terapeutic
medicul trebuie să se bazeze pe judecata clinică și să fie conștient de faptul că a face exces
de tratamente invazive, a dovedi îndârjire terapeutică, poate produce mai mult rău decât
bine pacientului.
CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții
Scopul pacientului sau al familiei acestuia poate fi diferit de cel al medicului, fiind stabilit cu
totul subiectiv și adesea influențat de factori culturali și religioși. Pacientul și familia sa pot spera
în miracole venite din partea medicinei moderne sau din partea Divinității. Speranța în
miracolele medicale este de multe ori întreținută de mass-media care prezintă doar efectele
pozitive ale unor tehnici moderne de tratament. Exemple tipice în acest sens sunt cele oferite de
seriale de televiziune celebre, pe teme medicale, în care medicii au la dispoziție aparatură de top și
își pot vindeca toți pacienții.
Speranța în miracolele medicale este întreținută și de lipsa de comunicare sau de
comunicarea inadecvată între medic și pacient sau între medic și aparținătorii pacientului. Adesea
membrii familiilor pacienților aflați în stop cardio-respirator cred, în mod eronat, că toate
cazurile resuscitate își vor reveni și se vor reîntoarce la viața pe care o aveau înainte de
apariția bolii. În realitate, toți pacienții resuscitați prezintă diferite grade de disabilitate, în
funcție de aria din creier care a fost lipsită de oxigen în timpul stopului cardio-respirator. Mulți
pacienți resuscitați ajung să aibă sechele neurologice și să fie instituționalizați, aceste informații
nefiind oferite familiilor, care cer resuscitarea cazurilor grave cu orice preț.
CURS 14 – Bioetica Sfârșitului Vieții