1. Conceptul de sănătate. Esența sănătății mintale.

Boala şi reacția psihologică la

boală.
Sănătatea mintală este ceea ce gândim, simţim, cum acţionam si cum facem faţă încercărilor vieţii. Este cum ne
privim pe noi înşine, vieţile noastre si oamenii care fac parte din ele.

Sănătatea Mintală include:

 cum facem fata stresului,

 cum ne relaţionăm cu ceilalţi,
 cum luam deciziile.

Sănătatea mintală este un concept care decurge din cel de normalitate, adaptat la viata psihica a individului.

Este un concept:

- medico-psihologic (starea de echilibru fizic, psihic si moral), dar si

- medico-profesional (situaţia de adaptare - integrare în realitatea lumii si în

relaţiile cu ceilalţi).

În mod ideal, oamenii sănătoşi au:

✓ Capacitatea de a iubi şi de a fi iubiţi.

✓ Puterea de a accepta schimbarea şi nesiguranţa fără teamă.

✓ Un dar de a risca deliberat de a se debarasa de obsesia celor mai

groaznice scenarii interminabile.

✓ Rezerve de bucurii de viaţă spontană şi o sferă largă de răspunsuri

emoţionale.

✓ Contact eficient cu realitatea.

✓ O imaginaţie bogată.

✓ Un grad de autocunoaştere.

✓ Puterea de a spune „am greşit” şi de a învăţa din experienţă.

✓ Un sentiment satisfăcător de siguranţă şi de aparenţă în cadrul societăţii.

✓ Capacitatea de a satisface cererile grupului.

✓ Libertatea propriei exprimări aşa cum o doreşte.

✓ Capacitatea de a împlini dorinţele trupeşti ale sale şi ale altora.

✓ Un simţ al umorului

Reactia la boala nu este in SUPORT DE CURS ( INFO ii DE PE NET)

Reacția psihologică în fața bolii reprezintă ansamblul de procese cognitive, emoționale și comportamentale cu care
pacientul se confruntă la primirea unui diagnostic, cât și pe parcursul evoluției unei boli. Ea presupune trecerea prin
3 stadii:
– Interpretarea: Cum gândesc oamenii despre boală și reacția emoțională față de boală
– Copingul: întreprinderea de acțiuni legate de boală
– Evaluarea: evaluarea strategiilor utilizate.
Etapele pe care le parcurge un pacient după diagnosticarea cu o boală care îi amenință viața:
– Negarea;
– Frică și panică;
– Furie;
– Tristețe / Depresie;
– Negociere;
– Acceptare.
Negarea este cel mai frecvent mecanism defensiv folosit și se întâlnește sub diferite forme precum respingerea
diagnosticului, lipsa reacției emoționale la aflarea diagnosticului, evitarea tratamentului, nerespectarea unor
restricții ori reguli etc.
Reacția emoțională duce la activarea unor mecanisme de coping, care sunt de 2 feluri: fie orientate spre rezolvarea
problemelor, fie spre reglarea emoțională.
În situațiile în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat copingul orientat pe problemă, iar în cazul
situațiilor pe care trebuie să le acceptăm așa cum sunt, copingul centrat pe emoții.

2. Povara sănătății mintale, date epidemiologice. Legea Sănătății Mintale, Norme de

aplicare, Aspecte legale și etice. Combaterea stigmei.
• Tulburările mintale alcătuiesc circa 12% din numărul totalul al maladiilor. • Până în 2030, ele vor constitui 15%. •
Se presupune că depresia va fi a doua cea mai importantă cauză a disfuncţiilor (Murray & Lopez, 1996).
Prevalența tulburărilor mintale
• Tulburările mintale sunt una dintre cele mai semnificative provocări de sănătate publică în Regiunea Europeană
OMS, așa cum sunt principala cauză de invaliditate și a treia cauză principală a sarcinii globale a bolii (măsurată ca
fiind ajustată cu dizabilitate ani de viață), după boli cardiovasculare și cancere.
• Prevalența estimată a tulburărilor mintale în OMS Regiunea Europeană în 2015 a fost de 110 milioane, echivalent
cu 12% din întreaga populație în același timp. Includerea tulburările de consum de substanțe măresc acest număr cu
27 de milioane (până la 15%), în timp ce includerea unor tulburări neurologice, cum ar fi: demența, epilepsia și
cefaleele cresc acest număr la peste 300 de milioane, adică până la 50%
Problemele de sănătate mintală sunt proprii mai mult tinerilor, partea reproductivă a populaţiei
În ţările în curs de dezvoltare, în următorii ani, va fi observată creșterea numărului acestor tulburări.
•Persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt stigmatizate şi discriminate.

Legislația în domeniul Sănătății Mintale. Stigma şi discriminarea“Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi
drepturi” Declaraţia Universală despre Drepturi Umane Persoane cu tulburări mintale peste tot suferă de violarea
drepturilor umane, stigma şi discriminarea.
Stigma este compromiterea şi discriminarea socială a unei persoane. “Stigmat înseamnă „orice atribut ori semn fizic
sau social care devalorizează identitatea unui individ până într-acolo încât el nu mai poate beneficia de întreaga
acceptare a societăţii”.
Există, în fiecare societate, anumite etichete sociale, pe care societate le atribuie persoanelor cu probleme de
sănătate mintală, așa ca: când se aude de persoane cu tulburări mintale, reacţia celor din jur este respingerea
acestora, punându-le eticheta de:
— Bolnav psihic;
— Agresiv;
— Periculos;
— Neinteligent;
— Imprevizibili
— Nebuni etc.
Când stigma se transpune în comportamente, devine discriminare. Stigmatizarea şi discriminarea sunt „bariere” în
asistenţa şi tratarea diferitelor boli. Acestea afectează nu doar persoanele stigmatizate şi discriminate, ci şi pe cele
care discriminează, cuprinse de teamă şi ignoranţă. Stigmatul are ca rezultat generarea fricii, neîncrederii şi violenţei
împotriva persoanelor, care suferă de o boală mintală. Stigmatul are ca rezultat din partea familiilor şi prietenilor
întoarcerea spatelui spre persoana cu boli mintale. Stigmatul înlătură oamenii de a primi serviciile de sănătate
mintală
3 forme de stigmatizare socială (Goffman)
1) Deformari vizibile sau externe • cicatrici, • manifestări fizice de anorexia nervosa, • lepra (lepra stigmat), sau • de
un handicap fizic sau • de invaliditate sociale, cum ar fi obezitatea.
2) Abaterile în trăsăturile personale, • inclusiv boli psihice, • dependenta de droguri, • alcoolism, • antecedentele
penale
3) "Stigmate tribale" • sunt trăsături imaginate • sau reale, de etnie, • naționalitate, religie sau • care este
considerate a fi o abatere de la ”normă

3. Psihiatria - obiective de bază, relațiile cu alte discipline, date din istorie.

Psihiatria Psihiatria este o specialitate științifică medicală, dedicată prevenirii, diagnosticului, tratamentului și
reabilitării pacienților cu tulburărilor mintale.
Noțiunea de psihiatrie a fost introdusă de medicul german Johann Christian Reil în 1808 și înseamnă „tratamentul
medical al sufletului” (psych- „suflet” din limba veche greacă - psykhē „suflet” și iatry „tratament medical” din Gk.
iātrikos „medical” de la iāsthai „a vindeca”).
Subspecialitățile psihiatrice sunt:
• psihiatria generală,
• psihiatria de urgență,
• geronto- și • pedopsihiatria,
• psihiatria judiciară,
• psihiatria dependenților (narcologia),
• psihiatria socială. Protoistoria psihiatriei.
Date din istoria psihiatriei universale. Bolile mintale se cunosc din cele mai vechi timpuri, dar abordarea acestora a
fost diferită de-a lungul vremii. Psihiatria, ca ramură a medicinii, se dezvolta în legătură strânsă cu situația social-
economică a societății din epocile respective. Gândirea magică a omului primitiv a creat explicații supranaturale
pentru totul, de aici necesitatea unor acțiuni medicale primitive, efectuate de șamani și vrăjitori. În neolitic se
considera că nebunia este cauzată de o „piatră” aflată în creier, de aceea se încerca „scoaterea” acesteia cu ajutorul
unei trepanații craniene, procedeu întâlnit la locuitorii Americii precolumbiene, iar mai recent, la Kabili, o populație
algeriană de munte. În afara marilor tratate de medicină asiatice, indiene și chinezești, în care găsim elemente și
date privind bolile mintale și tratamentul lor, merită a fi semnalată concepția posedării, ce constă în credința
pătrunderii în corpul uman a unei zeități dușmănoase, a demonilor, pe care o puteau alunga numai vracii prin
exorcism. Din arhiva documentelor egiptene aflăm că, din secolul al VII-lea î.e.n., se descriu „duhuri necurate” în
sufletul bolnavilor psihici. Psihiatria ştiinţifică a antichităţii. În epoca antică dereglările psihice se considerau ca o
maladie provocată de diferite forțe supranaturale. Începând cu acea perioadă, sunt descrise tulburări psihice de tip
maniacal, accese de epilepsie, stări halucinator-delirante.
Hippocrate (460-377 î.e.n.) a fost prima persoană, care a crezut că bolile au cauze naturale, ce nu țin de superstiții și
zei. Hippocrate a separat disciplina medicinei de religie, susținând că boala nu este o pedeapsă dată de zei, ci mai
degrabă produsul unor factori de mediu, a dietei și a obiceiurilor de viață. Hippocrate a împărțit tulburările psihice în
febră delirantă, manie, melancolie, epilepsie, hidrofobie și sufocarea uterului (ceea ce va fi numit mai târziu isterie).
Școala hipocratică a dat importanță artei inspecției, explorării senzoriale, comunicării verbale, observației clinice și
documentării. Din acest motiv, Hippocrate poate fi mai drept cuvânt numit „Părintele medicinei”. După Hippocrate,
următorul medic de o importanță considerabilă, a fost Galenus (129-200 î.e.n.), care a perpetuat tradiția medicinei
hipocratice. Galenus a fost ultimul mare medic al Antichității, unul dintre fondatorii farmacologiei. Galenus a scris că
boala este cauzată de dezechilibrul a patru temperamente. Din cele peste 500 scrieri ale sale, Tratatul despre
pasiunile și defectele sufletului are un conținut psihiatric. Opera medicală a lui Avicenna (Ibn Sina) (980-1037) a stat
timp de cinci secole la baza studiului medicinii atât în Orient, cât și în Occident. Printre cele peste 300 de lucrări,
Avicenna a scris și tratatul despre „Melancolie”. Evul mediu european În această perioadă are loc asimilarea treptată
a științei medicale elene de cea arabă, care a emis ideea influenței reciproce a psihicului și a fizicului și lăsând
adevărate foi de observație clinică.
Cu toate acestea, în Evul Mediu, medicina și diagnosticul medical au suferit un regres, în special diagnosticul bolilor
psihiatrice, ale căror suferinzi nu au fost considerați bolnavi, dar care meritau pedeapsa divină. Din acest motiv, mulți
pacienți au fost torturați. Cu Renașterea s-au făcut progrese mari în mai multe domenii ale cunoașterii, prin stabilirea
modelului experimental de investigație științifică și prin apariția mai multor nosografii psihiatrice. Are loc
întemeierea școlilor medicale din Salerno, Montpellier, Avignon. În afara spectacolului demențial al paraliziei
generale, asistăm la crizele de isterie colectivă, descrise ca „posesiuni ale diavolului”. Jean Weyer Paracelsus Jean
Fernel Rudolf Goeckel William Cullen Psihiatria modernă Până în secolul al XVIII-lea, diagnosticul psihiatric s-a limitat
la denumirile populare ale fenomenelor, care au fost ulterior clasificate ca fiind psihopatologice. Acest secol a fost,
de asemenea, marcat de schimbări sociale profunde, influențate de Revoluția Franceză, care au promovat declinul
opozițiilor medievale la libertatea de anchetă și gândire. În 1792, Philippe Pinel (1745-1826) a desfăcut lanțurile
alienaților la Bicêtre. Prin această repunere a bolilor mintale în cadrul științelor medicale, Pinel a efectuat prima
mare revoluție în psihiatrie. În munca de observaţie şi analiză a studiilor biologice, anatomopatologice s-au ilustrat
Esquirol, Lasseque, Falret, Baillarger, Morel, Magnan, Griesinger, Meynert, Wernicke.
Psihiatria contemporană. Considerat titanul, fondatorul psihiatriei științifice moderne, Emil Kraepelin (1850-1926) a
pus bazele concepției clinico-nosologice în psihiatrie. Richard Freiherr von Krafft-Ebing (1840-1902) a scris
numeroase articole de specialitate, dar cea mai importantă lucrare a sa rămâne „Psychopathia Sexualis: eine
Klinisch-Forensische Studie”. Karl Theodor Jaspers (1883-1969) a fost un psihiatru german, care a avut o influență
majoră asupra psihiatriei moderne. Jaspers a pus începutul metodei biografice, care a devenit piatra de temelie a
psihiatriei moderne. În 1923 Kurt Schneider (1887-1967) prezintă lucrarea „Die psychopathischen Persönlichkeiten”,
în care descrie 10 tipuri de personalități psihopatice. În 1917 Karl Bonhoeffer (1868-1948) publică celebra sa lucrare
„Die exogenen Reaktionstypen” La sfârșitul secolului al XlX-lea, odată cu publicațiile lui Sigmund Freud (născut
Sigismund Schlomo Freud) (1856-1939), începe a doua mare revoluție în psihiatrie, diagnosticul psihiatric dobândind
o dimensiune dinamică. Freud este considerat a fi părintele psihanalizei, iar lucrările sale introduc noțiuni precum
inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor. Paul Eugen Bleuler (1857-1940) a fost un
psihiatru elvețian, care în 1908 a inventat termenul de schizofrenie. Era psihofarmacologică O altă eră în psihiatrie s-
a deschis odată cu introducerea în tratamentul afecţiunilor psihice a medicamentelor psihotrope (antipsihotice şi
modificatoare ale comportamentului) prin descoperirea clorpromazinei şi a aplicării ei în clinică (1952).
Meprobamatul (1950), chlordiazepoxidul (1955), iproniazidul (1951), imipramina (1951), fluoxetina (1988). În 1991 a
apărut Sertralina, în 1992-Paroxetină și în 1998- Citalopram. În 1984 Janssen Pharmaceuticals a sintezat risperidona.
În 1996, Eli Lilly a adus la vânzare un medicament antipsihotic atipic olanzapină (marca Zyprexa). Un an mai târziu,
FDA a aprobat quetiapina Astra Zeneca (marca Seroquel).
Dezvoltarea psihiatriei în Moldova
Începutul asistenței medicale specializate în Moldova debutează odată cu deschiderea primului spital local din orașul
Chișinău în 1817, printre pacienții căruia se numărau și alienații mintali. Problema alienaților mintali a fost parțial
rezolvată în 1852, când în edificiul fostei închisori a fost deschisă o secție de psihiatrie pentru bărbați (35 de paturi).
Femeile erau spitalizate în continuare în secția comună a spitalului. Iar în 1870, în cadrul spitalului a fost deschisă o
secție specializată, care a constat din 5 saloane: I și II– pentru bolnavi neagitați; al III-lea–pentru bolnavii
incontinenți; al IV-lea–pentru bolnavii violenți și al V-lea–pentru bolnavii agitați. Acest lucru a dat posibilitate să se
creeze condiții minime de întreținere și tratament diferențiat. În 1876, cu mijloacele alocate de Zemstvă, a fost
construită secția de psihiatrie în cadrul spitalului regional. În 1885 a fost terminată construcția unui nou edificiu cu o
capacitate de 60 de paturi, iar în secția veche au fost transferate femeile suferinde de sifilis. În 1888 noul șef al
secțiilor de psihiatrie a fost desemnat W. Kossakovski. O contribuție importantă la deschiderea spitalului au avut-o și
M. Lion, primul medic psihiatru basarabean, care a pledat în favoarea unei colonii agricole pe lângă spitalul de
psihiatrie. Dezvoltarea psihiatriei în Moldova În 1892 încep lucrările de construcție, iar la 5 iulie 1895 are loc
deschiderea oficială a primului spital de psihiatrie din Basarabia „din moșia Costiujenilor, megieșă cu cea a
Chișinăului”. La 22 iulie 1902 Guvernul Rusiei a decis alocarea sumei necesare definitivării spitalului. În acest context,
Zemstva din Basarabia a încheiat un contract cu renumitul arhitect A. Bernardazzi, care a procedat la serioase
modificări în proiectele corpurilor curative. Eleganța și calitatea lucrărilor de construcție prezintă interes și pentru
specialiștii din zilele noastre. Dezvoltarea psihiatriei în Moldova La 22 iulie 1895, director al instituției este desemnat
Wladislaw Kossakovski, care în același timp conducea secțiile pentru bolnavii psihici din cadrul Spitalului de gubernie.
În 1898 în calitate de director este desemnat Anatolie Koțovsky. Dezvoltarea catedrei de psihiatrie

O influență majoră asupra dezvoltării psihiatriei naționale a avut-o organizarea în 1946 a catedrei de psihiatrie a
Institutului de Medicină din Chișinău. Întemeietorul catedrei a fost profesorul Alexei Molohov, Om emerit. Din 1966
catedra a fost condusă de discipolul lui A. Molohov, profesorul Alexandru Nacu, Om emerit (1983), Laureat al
premiului în numele Academicianului V. Protopopov (Ucraina) (1990), cavaler al Ordinului Republicii (1995), savant
cu renume, profesor universitar (1969), Academician de onoare al AȘM, actualmente profesor consultant. Din anul
1985, conducerea catedrei de psihiatrie, narcologie și psihologie medicală a fost preluată de dl Nicolae Oprea,
profesor universitar (1988), profesor consultant (2000-2012). În 1984 a fost fondată catedra de psihiatrie a facultății
de perfecționare a medicilor, care în perioada anilor 2000-2009 a fost condusă de dl Mircea Revenco, profesor
universitar (1998). Actualul șef de catedră este dl Anatol Nacu, profesor universitar (2013), membru al Asociației
Internaționale de Psihanaliză (2005) și al Societății Române de Psihanaliză (2013). Tema de cercetare a catedrei este:
„Factori de risc, metode de diagnostic, tratament, recuperare și profilaxie a sănătății mintale”.

4. Organizarea asistenței psihiatrice. Subspecialitățile psihiatrice. Servicii de sănătate

mintală.
Dezvoltare istorică a serviciilor de sănătate mintală în ultimii 150 de ani.
•Perioada I descrie dezvoltarea azilurilor, între 1880 şi 1950;
•Perioada II este cea a declinului azilurilor, de prin 1950 până la 1980;
•Perioada III se referă la reforma serviciilor de sănătate mintală, începând aproximativ din 1980.
Perioada I (1880-1950) descrie dezvoltarea ospiciului:
1. Se construiesc aziluri;
2. Crește numărul de paturi;
3. Rol redus al familiei;
4. Personal – doar medici și asistente medicale
Perioada II (1950-1980) - declinul ospiciului:
Azilurile sunt neglijate;
1. Scăderea numărului de paturi;
2. Rolul familiei crește, dar nu este pe deplin recunoscut;
3. Apar specialitățile de psiholog clinic, terapeut ocupațional și lucrător/asistent social;
4. Apar tratamente eficiente, începe evaluarea tratamentelor și standardizarea sistemelor de diagnostic;
5. influența crescândă a psihoterpaiei individuale și de grup;
6. Focalizarea asupra controlului farmacologic și resoacializării;
7. pacienții mai puțin dizabilitați sunt externați din aziluri Perioada
III – din 1980 până în prezent:
1. Dezvoltarea serviciilor alternative celor tradiționale;
2. Creareaa serviciilor centrate pe comunitate;
3. Accent pe lucru în echipă.

1.ingrijici sociale /couminater în familie

2.Psihoterapie in grup ( dupa spusele profului) / manual Asistenta medicala comuniatra
3.Centre comunitare de SM
4.Sectii de psihiatire în spitale cu profil general
5.Spitale psihitrice specializate
5. Clasificările tulburărilor mintale şi de comportament conform CIM-10 şi DSM-5.
Sisteme principale de clasificare a tulburărilor psihiatrice (în aplicații clinice sau în cercetare):
▪Sistemul ICD-10 (Clasificarea Internaţională a maladiilor - CIM-10, 1992), propus de Organizația Mondială a Sănătății
(WHO), folosit pe scară mondială și
 ▪Sistemul DSM-V (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale) al „Asociației Psihiatrice Americane”
(American Psychiatric Association, 2013).
CIM-10 (ICD-10)
• F00-F09 Tulburări mentale organice, inclusiv simptomatice
• F10-F19 Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării de substanţe psihoactive
• F 20-F29 Schizofrenia, tulburările schizotipale şi tulburările delirante
• F30-F39 Tulburări ale dispoziţiei (afective)
• F50-F59 Sindroame comportamentale asociate cu tulburări fiziologice şi
factori somatici
• F60-F69 Tulburări ale personalităţii şi comportamentului adultului
• F70-F79 Retardare mentală
• F80-F89 Tulburări ale dezvoltării psihologice
• F90-F98 Tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi
adolescenţă
• F99 Tulburare mentala nespecificată

DSM-V:
Clasificarea DSM se bazează pe un „sistem multiaxial”, care organizează diagnosticul psihiatric pe cinci nivele
(„axe”):
Axa I: Tulburări clinice, incluzând tulburările mintale majore, precum și
tulburările de dezvoltare și de învățare;
Axa II: Tulburări de înțelegere și ale personalității, precum și retardarea
mintală;
Axa III: Condițiile medicale generale, care pot influența manifestările
psihopatologice;
Axa IV: Factori psihosociali și de mediu care contribuie la apariția
tulburărilor psihice;
Axa V: Evaluarea globală a funcțiilor psihice (cu un calificativ între 1 și
100)

6. Interviul psihiatric, Anamneza, Istoricul bolii, Interviul cu aparținătorul.

7. Scale clinice pentru evaluarea tulburărilor depresive și a tulburării hiperkinetice cu
deficit de atenție.
Pentru evaluarea tulburărilor depresive:
▪Scala Hamilton;
▪Chestionarul Beck;
▪Scala Montgomery-Asberg (Montgomery-Asberg
Depression Rating Scale (MADRS).

Pentru evaluarea Tulburării hiperchinetice cu deficit

de atenție:
▪Scala de rating ADHD (ADHD Rating Scale);
▪Scala de evaluare Vanderbilt (Vanderbilt ADHD
Diagnostic Rating Scale (VADRS);
▪Scala de auto-evaluare pentru adulți (ASRS-V1.1).

8. Scale clinice pentru evaluarea tulburărilor de spectru autist și a tulburărilor de

anxietate
Pentru Tulburările de spectru autist:
▪Scala de evaluare a stării psihice în autism (The Autism Mental
Status Exam - AMSE)
În cazul Tulburărilor de Anxietate:
▪Scala pentru Tulburare de Anxietate Generalizată (TAG 7);
▪HAM-A - Scala Hamilton de evaluare a anxietății (Hamilton
Anxiety Rating Scale–HARS);
▪Inventarul de Anxietate Stare–Trăsătură STAI a lui Spielberger
(The State-Trait Anxiety Inventory Spielberger- STAI);
▪Inventarul Beck de Anxietate (Beck Anxiety Inventory–BAI);
▪Scala de autoevaluare a anxietatii a lui Zung (The Self-Rating
Anxiety Scale Zung-SAS).
9. Scale clinice pentru evaluarea deficitului cognitiv, a maniei, tulburărilor bipolare și a
tulburărilor de personalitate
Pentru pacienții cu Demență și tulburări cognitive:
Evaluarea deficitului cognitiv cu:
▪(MMSE–Mini-Mental State Examination) și
▪Testul MoCA.
În cadrul cazurilor de Manie și tulburări bipolare:
▪Scala Young de evaluare a maniei (Young mania rating scale -
YMRS);
▪Chestionarul tulburărilor dispoziției (MDQ-Mood Disorders
Questionnaires).
Pentru pacienții cu Tulburări de personalitate:
▪Inventarul de personalitate multifazic Minnesota (MMPI)

10. Scale clinice pentru evaluarea schizofreniei și a riscului suicidar.

imptomele de Schizofrenie:
▪Scala de evaluare a simptomelor psihotice (PSYRATS);
▪Scala sindroamelor pozitive și negative (PANSS).
Scala de probabilitate a suicidului (Suicide Probability Scale) este creată de către Cull și Gill
în 1988 și măsoară ideația suicidală curentă, disperarea, autoevaluarea negativă și
ostilitatea. Scala este compusă din 36 de itemi de autoadministrare care pot evalua
probabilitatea suicidului la adolescenți și adulți. Răspunsurile descriu sentimentele, emoțiile
și comportamentul pacientului. Rezultatele se descifrează: 1 (deloc sau foarte puțin timp) la
4 (aproape tot timpul sau tot timpul). Testul ocupă aproximativ 10-20 minute pentru
completare. Pentru aprecierea riscului suicidar, administrarea acestei scale deseori nu este
suficientă, necesită a fi evaluată într-o strictă corelare cu clinica tulburării psihice la
moment [30].