ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CHRISTIANA
PITEŞTI
Str.Nicolae Dobrin, nr.3, tel./fax 0248/251790
https/postlicealachristiana.ro
[email protected]/secretariat@

Ṣ C O A L A P O S T L I C E A L Ă

S A N I T A R Ă “ C H R I S T I A N A ”

P I T E Ṣ T I

S T A N F L O R I N A

ELEMENTE DE BOTANICĂ

S U P O R T D E C U R S

2 0 2 3

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I
GENERALITŢI………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL II
CITOLOGIA…………………………………………………………………………..8

CAPITOLUL III
HISTOLOGIA VEGETALĂ.................................................................................28
CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE ORGANE ALE
PLANTEI......................................................................................................................40

CAPITOLUL V
FUNCṬIILE PLANTEI………...…………………………………………………….43

CAPITOLUL VI
INFLUENṬA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA CREṢTERII ṢI DEZVOLTĂRII
PLANTELOR…………………………………………………………………………52

CAPITOLUL VII
UNITĂṬIILE SISTEMATICE PRIN CARE SE CLASIFICĂ PLANTELE…………55

SISTEMATICA VEGETALĂ………………………………………………………...56

PLANTE MEDICINALE CU POTENṬIAL TERAPEUTIC………………………...71

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………...49

CAPITOLUL I
2
 GENERALITŢI
1.1. Definiţie
Botanica este ramura biologiei care se ocupă cu studiul structurii, dezvoltării, activitaţii
vitale, originii, evoluției plantelor şi a relațiilor cu mediul înconjorător, repartizarea lor în spațiu,
timp şi clasificarea lor.
Botanica studiază plantele din punct de vedere anatomic, morfologic, fiziologic, clasificare
(taxonomia plantelor) etc.
Botanica este o ramură clasică a biologiei, alături de alte ramuri clasice ca:
anatomia, histologia, biologia celulară, fiziologia și virologia sau de ramuri moderne
ca: bioacustica,biochimia, biofizica, biogeografia și biomatematica.
Clasificarea organismelor s-a făcut în 5 unități sistematice mari, denumite regnuri și
anume: Monera, Protozoa, Fungi, Plantae și Animalia. Plantele fac parte din regnul Plantae.
Regnurile au fost împărțite în unități mai mici şi anume: încrengătura, clasa, ordinul, familia,
genul, specia şi soiul. Pe lângă acestea au mai fost introduse în unele cazuri și unități sistematice
intermediare, precum subîncrengătura, supraclasa etc. Denumirea speciilor de plante, ca și
denumirea celorlalte specii de organisme, foloseşte nomenclatura binară.
Până în prezent au fost descrise peste 500.000 de specii de plante.
1.2. Istoric
În domeniul botanicii s-au remarcat diferite personalităţi, ca de exemplu:
1.2.1. Teofrast
Primele consemnări despre plante datează din timpul lui Teofrast (c. 372-287 î. Hr.) și
Discoride (sec. 1 î. Hr.).

Teofrast, s-a născut la Eresos§ în 372 î.Chr., a fost filozof grec la Școala Peripatetică. Este
3
primul de la care avem scriei referitoare la plante motiv pentru care este considerat părintele
botanicii.
Teofrast l-a avut ca învăţător, mai întâi pe Platon, iar apoi pe Aristotel, fiind ucenicul favorit al
acestuia. El a fost conducătorul Școlii Peripatetice din anul 322 î.Chr. până la moartea sa în 287
î.Chr., Timp în care a avut peste 2000 de discipoli.
În domeniul botanicii a scris următoarele lucrări:
1. Cercetarea asupra plantelor;
2. şi Cauzele plantelor.
În lucrările sale, autorul a descris amănunțit peste 500 de specii de plante găsite în jurul Mării
Mediterane și a Oceanului Atlantic, colectând toate datele despre plante într-o singură știință,
numită de el Botanica. Teofrast elaborează un sistem de clasificare a plantelor care s-a folosit
până în secolul XVIII.
1.2.2. Discorides
Dioscoride (Pedanius Dioscorides), s-a născut în anul 40 la Anazarbus, Cicilia, Asia Mică şi
a decedat în anul 90 a fost un medic, farmacolog și botanist grec, care a trăit la Roma în timpul
împăratului Nero. Dioscoride a scris o carte în cinci volume, „De Materia Medica”, precursor al
farmacopeeilor moderne și unul dintre atlasele botanice de însemnătate din istorie.
1.2.3. Nehemiah Grew
Un rol deosebit în dezvoltarea acestei științe au avut pe plan mondial cercetători ca Nehemiah
Grew (1628–1711), naturalist englez, care este fondatorul anatomiei plantelor.
1.2.4. John Ray
John Ray (1626–1704), naturalist englez este fondatorul taxonomiei plantelor.
1.2.5. Rudolf Camerer
Rudolf Camerer (1665–1721), naturalist german este descoperitorul organelor sexuale la
plante.
1.2.6. Carl von Linné
Carl Linné, născut Carolus Linnaeus este cunoscut după înnobilare sub numele de Carl von
Linné. S-a născut la 23 mai 1707 şi a trăit până la 10 ianuarie§ 1778. Line a fost
un botanist, medic și zoolog suedez, fiind considerat părintele taxonomiei șI
tatăl ecologiei§ moderne.
1.2.7. Constantin Cantacuzino
4
 Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, istoric și geograf din Țara Românească,
care a trait între anii 1655 şi 1716. A fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, și al
Elenei, fiica lui Radu Șerban, iar fratele lui Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin
Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești.
Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural
român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în1663, la Adrianopol și Constantinopol și
desăvârșite începând cu 1667, la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene,
având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. C. Cantacuzino
aavut contribuții în cunoasterea plantelor, alcătuind cea mai veche hartă geobotanică de la noi,
1.2.8. Dimitrie (Demetrius) Brândză
S-a născut în 10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viișoara, Botoșani- 3 august§1895§, Slănic
Moldova§). A a fost medic, naturalist și botanist§ român, membru titular al Academiei Române§
şi a fondat Grădina Botanică din București§, care astăzi îi poartă numele. Dimitrie Brândză este
fondatorul botanicii românești şi înfiinţează Institutul Botanic din Bucuresti.
El publică cea mai valoroasă lucrare de botanica de la noi şi anume Prodromul florei române
unde sunt descries aproximativ 2100 de specii.
1.2.9. Florian Porcius
S-a născut la 16/28 august 1816 în localitatea Rodna, Districtul Năsăud şi a trait până la 17/30
mai 1906. A fost un botanist român, membru titular al Academiei Române. A urmat între anii
1827- 1831, cursurile Școlii militare normale cu limba de predare germană din Năsăud, apoi
studiile liceele din Blaj și Cluj. În 1836 era învătător în Rodna-Veche. În anul 1844 obține o
bursă de la "fondul grăniceresc" pentru a studia la Institutul pedagogic din Viena, timp de 2 ani.
El a fost unul dintre cei mai de seamă creatori ai terminologiei botanice române, colaborând
cuDimitrie Brândză la Flora Dobrogei, revenindu-i precizarea nomenclaturii și a sinonimelor,
alcătuirea cheilor de determinare și scrierea diagnozelor. A descris o serie de specii
noi: Heracleum carpaticum, Centaurea carpatica, Pulmonaria dacica, ș.a., iar altele îi poartă
numele: Festuca porcii, Sassurea porcii.
1.2.10. Iuliu Prodan
S-a născut la 29 octombrie 1875, Chiochiș, județul Bistrița-Năsăud şi a decedat la 27
februarie 1959,Cluj şi a fost un botanist român.

5
A urmat liceul din Gherla, apoi la Năsăud. La îndemnul lui Florian Porcius, Prodan studiază
științele naturale la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă în 1900. Funcționează ca profesor
secundar la liceele din Gherla, Năsăud, Eger, Sombor, apoi din 3 oct. 1919 devine profesor la
catedra de botanică descriptivă și fitopatologie din cadrul Academiei de înalte studii agronomice
(Institutul agronomic "Dr. Petru Groza" din Cluj-Napoca, azi Universitatea de Științe Agricole și
Medicină Veterinară Cluj-Napoca). Din1938 a fost numit titular al disciplinei de sistematică,
anatomie și fiziologie vegetală. În anul 1955 devine membru titular al Academiei Române.
Majoritatea lucrărilor sale sînt de floristică, studii de vegetație și ecologie vegeta1ă. Este primul
autor al unui "determinator" clasic pentru plantele cu flori (fanerogame) și ferigi
(criptogame vasculare). Începînd cu 1949, pînă la sfîrșitul vieții, a lucrat în calitate de
colaborator la "Flora Republici Populare Române", prelucrând genul Rumex din
familia Polygonaceae, genul Chenopodium din familiaChenopodiaceae (vol- I) etc. Prodan a fost
printre primii botaniști români care, în lucrările sale despre flora și vegetația României, s-a
străduit să descrie condițiile ecologice specifice plantelor și zonelor cercetate, pe baza datelor
existente în literatură sau a observațiilor sale.
1.2.11. Emanoil C. Teodorescu
A trăit între anii 1866–1949 şi a fost întemeietorul școlii de algologie din România, dar a
publicat şi lucrări în domeniul anatomei , fiziologiei şi sistematicii vegetale.
1.2.11. Traian Săvulescu
Traian Săvulescu a trăit între anii 1889–1963 şi a fost fondatorul școlii românești
de fitopatologie

6
 CAPITOLUL II
CITOLOGIA

2.1. Definiţie
Citologia este ştiinţa, care studiază structura, ultrastructura, compoziţia chimică şi funcţiile
celulei vegetale.
Celula este unitatea de bază structurală ṣi funcṭională a tuturor organismelor vii. Există mai
multe definiṭi ale celulei vegetale, de exemplu autori Toma C ṣi Niṭă Mihaela, dau două definiṭii
diferite:
1. Celula este o unitate morfo-funcṭională a tuturor organismelor procariote ṣi
eucariote.Ea reprezintă un prim nivel de organizare a materiei vii, cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare si autoreproducere.
2. Celula este un sistem biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaṭii de echilibru
cu mediu înconjurător sau ca un subsistem când devine parte componentă a unui tesut,
organ sau organism pluricelular.Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă
( unicelulare= bacteriile), iar altele din mai multcelule = pluricelulare.
Celula a fost descoperită de Robert Hook, în anul 1665.
2.2. Forma celulelor vegetale
Forma celulei vegetale este determinată de: rolul fiziologic îndeplinit, de origine, poziţia
ocupată în diferite ţesuturi, condiţiile de mediu etc şi anume:
- la plantele unicelulare este sferică, ovală, eliptică, de bastonaş etc;
- iar la plantele pluricelulare este: poliedrică, stelată, reniformă (celulele stomatice),
cilindrică (vasele conducătoare), prismatică, sferică (celulele din fructele făinoase), discoidale,
semilunare, piramidale, halterofile etc.
2.3. Tipuri de celule vegetale
Celulele vegetale pot fi de mai multe tipuri şi anume:
- celule parenchimatice – izodiametrice la care diametrul mare, depăşeşte de până la 3 ori
diametrul mic şi intră în alcătuirea ţesuturilor fundamentale (parenchimuri asimilatoare, de
rezervă, protectoare, de absorbţie, aerifere, secretoare şi senzitive)
- celule prozenchimatice - diametrul longitudinal mult mai mare decât cel transversal;
7
 - celulele fusiforme → alcătuirea ţesuturilor conducătoare, mecanice şi în unele ţesuturi
absorbante şi secretoare (laticifere de la Euphorbia splendens)
- idioblaste – celule izolate, formă particulară, înglobate în ţesuturi ce prezintă celule
uniforme: celulele cu tanin ori cristalele multor rozacee, fabacee, celulele de forma literei T din
mezofilul frunzei de ceai Thea sinensis, celulele secretoare din frunzele de laur Laurus nobilis
2.4. Mărimea celulelor vegetale
Celulele vegetale pot fi de dimensiuni diferite şi anume:
- în general de ordinul micrometrilor:10 -100 microni, nu pot fi observate cu ochiul liber;
- mărimea medie: 10 - 50 microni;
- vasele lemnoase pot avea 3 - 5 m etc.
2.5. Clasificarea celulelor vegetale
În funcţie de membrană celulele vegetale pot fi clasificate în:
- dermatoplaste- cu membrană rigidă;
- şi gimnoplaste - lipsita de membrană, nu au o formă fixă.
După prezenţa şi numărul nucleelor celulele vegetale pot fi clasificate în:
- celule anucleate - nu prezintă nucleu individualizat, distinct; unele au material nuclear în
stare difuză în masa protoplasmei (alge albastre, bacterii);
- celule uninucleate - majoritatea celulelor vegetale;
- celule plurinucleate au mai mulţi nuclei, ca de exemplu: plasmodiile, care sunt corpuri
vegetative formate dintr-o masă protoplasmatică plurinucleată, fără membrană, cu mişcări
ameboidale (Fuligo septica) şi sinciţiile – celule multinucleate mari, formate prin reunirea mai
multor celule uninucleate, cu nuclei necontopiţi dar cu membranele despărţitoare resorbite
(laticiferele de la Chelidonium majus).
2.6. Constituenţii celulari
Celulă vegetală alcătuită din:
 constituenţi vii : citoplasmă, nucleu, plastide, mitocondrii, reticul endoplasmatic, ribozomi,
aparatul lui Golgi, lizozomi, cinetozomi, cili şi flageli;
 şi constituenţi nevii : peretele celular, vacuolele, incluziunile ergastice

2.7. Trăsături ale celulei vegetale care o diferenţiază de celula animală

Celula vegetală are următoarele particularităţi:

8
- prezenţa peretelui celular format din: celuloză, hemiceluloză, substanţe pectice + proteine,
lipide, lignină, tanin, săruri minerale etc;

- prezenţa plasmodesmelor şi a interrelaţiilor structural-funcţionale dintre celulele unui ţesut (la

animale: joncţiuni);

- prezenţa plastidelor, cloroplastele cele mai importante;

- creşterea în volum, prin creşterea dimensiunilor vacuolelor (la animale acumularea unei
cantităţi mari de citoplasmă);

- microcorpii antrenaţi în procese proprii celulei vegetale: peroxizomii în fotorespiraţie

glicoxizomii în conversia lipidelor în glucide simple asimilabile etc;

- diversitatea substanţelor de rezervă: amidon, inulină, uleiuri eterice, aleuronă, laminarină;

- prezenţa cristalelor de săruri organice (oxalatul de calciu) şi a cristalelor de săruri minerale

(sulfatul de calciu

2.8. Structura celulei eucariote

9
 Celula este unitatea elementară a lumii vii.

Există totuşi şi forme acelulare şi anume:

 prionii, care suntmicroorganisme din particule proteice, lipsiţi de acizi nucleici, se reproduc
în interiorul celulei printr-un mecanism necunoscut, provoacă infecţii latente;
 virusurile, care sunt microorganisme cu un singur acid nucleic (ADN sau ARN) + proteine,
biofite obligatorii, se reproduc în interiorul celulei, folosesc energia celulei gazdă iar în
unele cazuri impun celulei programul lor genetic.

Celula are următoarele componente:

- plasmalema- membrana ectoplasmatică ce vine în contact cu peretele celular;

10
 - hialoplasma - substanţa fundamentală în care se găsesc diferite organite şi care are
următoarea compoziţie: 70-90% apă, glucide, lipide, Ca,P,S,K,Mg şi produşi de rezervă:
trigliceride, glicogen etc.

- tonoplastul - membrana endoplasmatică ce delimitează vacuolele.

În celulă se găsesc următoarele organite citoplasmatice:

- organite fără membrană lipoproteică: ribozomii, microtubulii, microfilamentele,

centriolii, cilii şi flagelii;

- organite cu membrană lipoproteică simplă: reticul endoplasmatic, aparatul lui Golgii,

lizozomii, sferozomii, plasmalemazomii;

- organite cu membrană lipoproteică dublă: nucleul, plastidele, mitocondriile.

2.8.1. Reticulul endoplasmatic

11
 A fost descoperit de Porter, Claude şi Fullam, în celula animală (1945), iar Buvat şi Carosso
l-au descoperit în celulele vegetale (1957).

Reticulul endoplasmatic este un organit delimitat de endomembrane, făcând parte din grupul
organitelor implicate în biogeneza ṣi traficul intracelular al membranelor, alături de aparatul
Golgi, lizozomi si sistemul endosomal, fiind primul care iniṭiază procesele celulare care se
desfăṣoară în aceste organite.

Reticulul endoplasmatic este locul translaṭiei genei ṣi mijlocul de transport al proteinelor ce

12
urmează să devină parte componentă din membrana celulară.( receptorii transmembranari) sau
care urmează să fie secretaṭi prin exocitoză ( exemplu: neurotransmiṭătorii, enzime digestive).

Este vizibil la microscop, ca un sistem complex de cavităţi (vezicule, tuburi şi canalicule) fin
ramificate şi anastomozate în hialoplasmă un sistem complicat ce se întinde de la membrana
nucleară până la periferie. Membranele reticulului endoplasmatic au relaţii cu diferite organite
(nucleu, ribozomi, dictiozomi) şi cu plasmalema, având rol în sinteza şi conducerea diferitelor
substanţe, în special proteine secretoare. Reticulul endoplasmatic este de două feluri: granular şi
neted.

Reticulul endoplasmatic rugos( granular), produce ṣi transportă proteinele ṣi este acoperit de

ribozomii.Se întâlneṣte în mai multe celule, de exemplu: - celulele din pancreas, cu rol în secreṭia
de insulină în circuitul sanguin.Este ṣi un producător de membrane, deoarece înglobează
proteinele membranare în structura sa.Modifică ṣi calitatea proteinelor.

Reticulul endoplasmatic neted este imlicat în procesele metabolice, exemplu: sinteza de lipide,
metabolismul carbohidraṭilor ṣi detoxifierea drogurilor ṣi otrăvurilor.Produce ṣi steroizi: steroizi
sexuali la vertebrate, steroizi secretaṭi de glandele adrenale, celulele din ficat sunt ṣi ele bodate în
reticul endoplasmatic neted.Enzimele din reticulul endoplasmatic neted ajută la detoxifierea
drogurilor ṣi otrăvurilor prin adăugarea unei grupări de hidroxil la substanṭe a.î ele devin mai
solubile ṣi mai uṣor de eliminat din corp.

Reticulul endoplasmatic este numit sistemul circulator intra-citoplasmatic care are

următoarele funcţii:

1. la nivelul ribozomilor fixaţi pe faţa exterioară a membranelor reticulului endoplasmatic

granular se derulează sinteza proteinelor;
2. reticulul endoplasmatic neted - responsabil de sinteza lipidelor;
3. responsabil de sinteza membranelor;
4. rol de organit colector, transportor şi distribuitor de substanţe şi enzime;
5. de înmagazinare şi stocaj al substanţelor extracelulare şi celulare.

Mai există ṣi un alt tip de reticul, ṣi anume Reticulul endoplasmatic sarcoplasmic întâlnit
în celulele muṣchilor ṣi are rol în depozitarea ṣi elaborarea ionilor de calciu. Acest proces
13
 este realizat de pompele de calciu ṣi necesită energia furnizată de ATP
(adenozintrifosfat).Pompele de calciu =proteine membranare adaptate pentru
transportulactiv al ionilor de calciu în mediul extracelular, iar calciul este necesar pentru
contracṭia fibrei. În perioadele dintre contracṭii, pompele îl concentrează în lumenul
reticulului srcoplasmic.

2.8.2. Ribozomii sau granulele lui Palade

Au fost descoperiţi pentru prima dată la bacterii, ulterior semnalaţi în celulele eucariote
vegetale şi animale, detaliat au fost studiaţi de George Emil Palade şi sunt particule
ribonucleoproteice foarte mici implicate în asamblarea acizilor aminici în proteine fiind prezenţi
în număr mare în citoplasma celulelor eucariote şi procariote. Ribozomii sunt organite celulare
care realizează sinteza proteinelor. Aceste organite sunt constituite din ARN ribozomal ṣi
proteine ribozomale ( ribonucleoproteine sau RNP).

Ribozomii în stare liberă se găsesc în toată citoplasma celulei.

Ribozomii participă la procesul de translaṭie ( utilizare) a ARNmesager în lanṭuri polipeptidice,
sintetizând astfel proteine pe baza instrucṭiunilor genetice.

Ribozomii pot exista în stare liberă în citoplasmă, sau pot fi ataṣaṭi la membrana reticulului
endoplasmatic, formând reticulul endoplasmatic rugos sau la membrana nucleară. Numărul lor
reflectă intensitatea sintezelor proteice care au loc la ambele tipuri de celule. Au formă uşor
eliptică, iar compoziţia chimică este: 55% proteine, 37% ARN ribozomal şi 4,5% fosfolipide.
Ribozomii răspund de procesul de proteinosinteză reprezentat de ansamblul reacţiilor biochimice
care, utilizeaza ca substanţe acizii aminici şi duc la formarea de proteine alcătuite din 20 de acizi
aminici.

Structura ribozomilor- sunt alcătuiti din două subunităṭi, subunitatea mică ṣi subunitatea mare ,
care formează un ansamblu cu rol de a traduce lanṭul ARNmesager într-un lanṭ polipeptidic, în
timpul sintezei proteice. La procariote subunităṭile ribosomale sunt formate din una sau două
molecule de ARN mari=ARNribozomal( ARNr) ṣi diferite molecule proteice. La eucariote,
subunităṭile ribosomale sunt formate din una sau trei molecule ARNr si molecule proteice mai
mici.

Procariotele au ribosomi 70S ( Svedberg, unitate de sedimentare) alcătuiti dintr-o unitate mică

14
de 30S ṣi o unitate mare de 50S.
Eucariotele au ribozomi 80S, alcătuiṭi dintr-o subunitate 40S ṣi una 60S.
Ribozomii din cloroplaste ṣi mitocondriile eucariotelor sunt formaṭi din subunităṭi mari ṣi mici.
Diferenṭele dintre ribozomii procariotelor ṣi ai eucariotelor au fost exploatate în industria
farmaceutică pentru a crea antibiotice care să distrugă celulele bacteriene fără a afecta celulele
persoanei infectate. Ribozomii 70S (de la bacterii) sunt sensibili la aceste antibiotice, în timp
ce ribozomii eucariotelor 80S nu sunt.

Funcṭii

Ribozomii sunt organitele la nivelul cărora are loc sinteza proteinelor. ARN mesager este
compus dintr-o serie de codoni care dictează ribozomilor secvenṭa de aminoacizi a proteinei care
urmează să fie sintetizată.Folosind ARN mesager drept model, ribozomul parcurge fiecare codon
al moleculei de ARN mesager, asociindu-l cu aminoacidul corespunzător.Acest proces este
realizat de moleculele de ARN de transfer ( ARN t) care conṭin un anticodon complementar la un
capăt si aminoacidul corespunzător la capătul opus.

2.8.3. Aparatul lui Golgi

15
 A fost observat pentru prima dată de dr. italian Camillo Golgi, în anul 1898, în celulele
nervoase la animale. În anul 1957, cu ajutorul microscopului electronic, Porter şi Buvat l-au
descoperit în celulele unor alge şi plante superioare.

Aparatul Golgi ( dictiozomii)= este un organit celular, prezent la majoritatea eucariotelor,

situat în centrul celulei. Aparatul Golgi este reprezentat de totalitatea dictiozomilor dintr-o
celulă (unitatea morfologică şi structurală),abundenţa variind cu activitatea celulei: dezvoltat în
celulele aflate în plină activitate şi puţin dezvoltat în cele aflate în repaus, dispărând progresiv în

16
cursul îmbătrânirii celulei. Funcṭia principală a aparatului Golgi este procesarea ṣi împachetarea
macromoleculelor: proteine ṣi lipide care sunt sintetizate de celulă. Aparatul Golgi este o parte a
sistemului endomembranar al celulei.
Rolul Aparatului Golgi:

1) modifică proteinele nou sintetizate în reticul;

2) sortează proteinele cu diverse destinaṭii celulare;
3) prelucrează ṣi stochează proteinele ṣi lipidele care curg dinspre reticulul endoplasmatic;
4) sintetizează polizaharidele ṣi le împachetează în vezicule , care vor migra spre membrana
plasmatică;
5) la celulele vegetale ṣi fungi, aparatul Golgi este implicat ṣi în formarea peretelui celular.
6) stochează polizaharidele.

Este format din: dictiozomi (sistemul secreto-excretor al celulei sau săculeṭi aplatizaṭi
suprapuṣi/ cisterne) şi vezicule golgiene care rezultă din înmugurirea laterală a saculelor
dictiozomului.
Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta, fiind delimitată de o membrană simplă. În
celulele animale se află un singur ansamblu de dictiozomi, iar în celula vegetală se află mai
multe ansambluri de dictiozomi.

2.8.4. Mitocondriile

17
 Au fost descoperite în anul 1856 de Flemming şi sunt formaţiuni intracitoplasmatice sub
formă de granule sau bastonaşe.

Mitocondriile sunt organite celulare intâlnite în toate tipurile de celule.Mitocondriile conṭin ADN
mitocondrial si se notează cu simbolul ADNm. Acest tip de ADN este dublu helicoidal, circular (
de tip bacterian) si reprezintă mai puṭin de 1 % din ADN-ul celular.Are densitate diferită de a
ADN-ului mitocondrial, mitocondriile conṭin ARNr ṣi ARNt specific, care sunt diferite de cele
citoplasmatice.Ribosomii mitocondriali au constanṭa de sedimentare de 70S,identică cu cea de la
bacterii, fapt care sugerează înrudirea dintre acestea.
ADN-ul mitocondrial, ARN-polimeraza cu ARNt ṣi ARNr participă la sinteza proteinelor
mitocondriale, sinteză independentă de activitatea nucleară.
ADN-ul mitocondrial conṭine infotmaṭia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii, fiind
implicat ṣi în ereditatea extracromozomială.

Rolul mitocondriilor: -
- Mitocondriile sunt capabile de autoreplicare, de creṣtere, de stocare ṣi transmitere a informaṭiei
genetice specifice, comportându-se ca organite semiautomate, cu continuitate citologică ṣi
genetică.

– Mitocondriile sunt comune tuturor celulelor eucariote , aglomerate de obicei în jurul nucleului
sau în zonele citoplasmei cu activitate metabolică intensă.

Alcătuirea mitocondriilor: -
formaṭiuni veziculare, cu contururi ovale sau circulare delimitate de o membrană dublă; -
substanṭa fundamentală la interior = matrice / matrix /stromă, plasmă / condrioplasmă, ea este
bogată în ADN, proteine, lipide ṣi acizi nucleici.

– sistem de cisterne ( tubuli). Suprafaṭa membranei interne creṣte considerabil prin formarea
unor pliuri numite de către Palade „ criste mitocondriale”. Pe suprafaṭa membranei mitocondriale
interne se găsesc subunităṭi granulare = „particule elementare” / oxizomi, în care se găsesc
citocromii.

În sistemul de endomembranare, ca ṣi în matrix, există numeroase enzime care intervin în

diferite etape ale procesului de respiraṭie.

Mitocondriile conṭin toate enzimele ciclului acizilor tricarboxilici ( Krebs), enzimele lanṭului
18
transportor de electroni, enzimele fosforilării oxidative, enzimele care realizează oxidarea
acizilor graṣi. Cu ajutorul acestui echipament enzimatic, mitocondriile sunt considerate centrii
respiraṭiei celulare, iar funcṭia sa principală constă în înglobarea energiei sub formă de legături
macroergice la nivelul ATP-ului. Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă formează condriomul
celular,fiind considerat centrala ( uzina / rezervoarele) energetice ale celule, prin care se
realizează producerea, transformarea, stocarea, utilizarea energiei în procesele vitale.
Mitocondriile se formează prin diviziune ṣi se transmit ereditar pe linie maternă. În general se
găsesc de la câteva sute până la câteva mii într-o celulă, ocupând circa 18% din volumul acesteia
şi 22% din volumul citoplasmei. La microscopul electronic sunt vizibile formă de granule sau
bastonaşe scurte, complex structurate, limitate de o membrană dublă ce închide în interior un
spaţiu numit matrix. Mitocondriile concentrate în jurul nucleului sau locurile din celulă cu
activitate intensă, unde consumul de energie este mare .
Compoziţia chimică:

- 66% apă;

-22% proteine;

- 11% lipide;

-nucleotide;

-enzime;

-vitamine (B1, B2); ADN şi ARN.

Funcţiile mitocondriilor sunt: stocarea energiei sub formă de legături macroergice la nivelul
ATP.

2.12. Plastidele

Sunt organite specifice celulei vegetale, prezente în organismele autotrofe, având rol în
metabolismul acestora, alcătuind în ansamblul lor plastidomul. Forma, mărimea, numărul,
dispoziţia în celulă, compoziţia pigmenţilor (care determină culoarea), capacitatea de sinteză a
substanţelor organice sunt particularităţi funcţionale specifice diferitelor plante.
După natura substanţelor elaborate se pot grupa în:

- cloroplaste (fotosintetizatoare),

19
- cromoplaste cu funcţii secundare în fotosinteza

- leucoplaste cu rol în depozitare.

LEUCOPLASTELE

Leucoplastele pot fi împărţite după natura substanţelor depozitate în: -

amiloplaste,
- proteoplaste -
oleoplaste.

Leucoplastele sunt plastide incolore prezente în celulele parenchimatice din organele subterane
de rezervă: rădăcini, rizomi, bulbi, tuberculi şi în endospermul seminal. Forma leucoplastelor
este sferică sau eliptică, dar ele îṣi modifică forma numai atunci când în ele se formează grăunṭi
de amidon sau cristale proteice. Leucoplastele sunt acoperite de o membrană dublă , iar în
interior se găseṣte matricea ( stroma), în care sunt distribuite puṭine tilacoide.
Leucoplastele, ca ṣi proplastidele , au puṭin lamele (săcuṣori) iar sub influenṭa luminii sunt
capabile să formeze structuri tilacoidice ṣi să capete culoarea verde.
1.Amiloplastele .În stroma leucoplastelor se depune amidon, formându-se grăunṭi de
amidon.Leucoplastele a căror funcṭie se reduce numai la formarea granulelor mari de amidon se
numesc amiloplaste. Amidonul din amiloplaste este folosit de plantă în dezvoltarea ei
ontogenetică.Acest amidon din amiloplaste se numeṣte ṣi amidon de rezervă. Formarea
grăunṭilor de amidon se găseṣte sub controlul genelor.

2.Elaioplstele ( oleoplastele) se găsesc în celulele plantelor hepatice si ale monocotiledonatelor.

Ele reprezintă niṣte globuli lipidici dispuṣi în citoplasma din jurul nucleului ṣi este înconjurat de
o membrană dublă. Nu se găsesc în celulele meristematice, radiculare ṣi tulpinale, ci numai în
celulele epidermice tinere ale multor plante monocotiledonate. Compoziṭia chimică a
oleoplastelor: - proteine, lipide neutre, grăsimi acide ṣi fosfolipide nesaturate.
3.Proteinoplastele sunt organite simple de formă rotundă, acoperite de o membrană dublă, bogate
în proteine.

CLOROPLASTELE

20
Cloroplastele sunt plastide verzi, care se găsesc în toate celulele prganelor verzi ale plantelor, ṣi
anume: frunze, tulpini ierboase, ramuri tinere, fructe necoapte. Culoarea verde a cloroplastelor
este dată de o serie de pigmenṭi, dintre care cel mai important este clorofila.
Cloroplastele se caracterizează printr-o mare sensibilitate faṭă de modificarea presiunii osmotice,
printr-o mare putere de reducere ṣi printr-o densitate mai mare decât în citoplasmă.
Forma ṣi mărimea cloroplastelor variază după tipul celular, după specia de plantă, etc.La plantele
suprioare, forma este în general sferică, ovală, lenticulară/ discoidală sau au aspect de
halteră.Diametrul variază între 3-10micrometri, iar mărimea este relativ constantă pentru acelaṣi
tip celular, însă se întâlnesc ṣi deosebiri sexuale, genetice ṣi ecologice., exp: celulele poliploide
au cloroplastele mai mari decât cele diploide. Cloroplastele sunt mai mari la plantele crescute la
umbră, la fel ṣi conṭinutul lor în clorofilă comparativ cu plantele crescute la lumină. La plantele
superioare într-o celulă se găsesc numeroase cloroplaste, în medie 20-50, însă uneori pot depăṣi
chiar 100. Sa constata că la 1mm pătrat de suptafaṭă foliară la Ricinus communis revin 400000
de cloroplaste. Num. Numărul cloroplastelor este constant ṣi ele se pot înmulṭi prin diviziune.
Cloroplastele sunt înconjurate de o menbrană dublă, între care se află un lichid periplastidic, la
interior dintr-o masă fundamentală numită stromă ( matrice) în care se găseṣte granule mici
numite grane.. Grana cloroplastului este formată din vezicule foarte turtite sub formă de lamele
( săcuṣori / tilacoide) dispuṣi pe toată lungimea cloroplastului. Alṭi săcuṣori sunt mai scurṭi,
aṣezaṭ unii peste alṭii formând teancuri ( ca fiṣicurile de monede)= lamelele granei / tilacoidele
granei, conferând cloroplastului o structură granulară. Numărul tilacoidelor într-un cloroplast
variază de la 20-200, iar Menke ( 1961) consideră tilacoidul= unitatea de bază a cloroplastului.
Se întâlnesc ami multe tipuri de clorofilă , ṣi anume: a, b, c ṣi d, dintre ele cea mai răspândită
fiind clorofila a, care se găseṣte întoate plantele autotrofe. Cloroplastele mai conṭin xantofila ṣi
beta-caroten= carotenoizi, înrudiṭi cu vitamina A, vizibili numai toamna când conṭinutul de
clorofilă se micṣorează.
Compoziṭia chimică a cloroplastului: citocromi( asemănătoare cu clorofila), vitaminele K ṣi E, ṣI
unii atomi ai metalelor: Fe, Mg, Cu, Zn. În cloroplast se realizează procese metabolice:
fotosinteza, sinteza compuṣilor micro- ṣi macromoleculari ( glucide, peptide, lipide), sinteza
ATP, ṣI În ereditatea citoplasmatică.

În cloroplast se găseṣte : 3-7% ARN, 0,5% ADN, ribozomii, ARNr, ARNm, ṣi ARNt.Prezintă
o proprietate importantă = autoreproducerea.

CROMOPLASTELE

21
Cromoplastele sunt plastide colorate ṣi conṭin pigmenṭi diferiṭ: licopenul, ficoeritrina ṣi
ficocianina.În cromoplaste se află pigmenṭi gălbui, portocalii, roṣii ṣi bruni din grupul
carotenoizilor.
Cromoplastele se formează datorită acumulării carotenoizilor în proplastide, în leucoplaste sau in
cloroplastele îmbătrânite, când începe a se distruge clorofila ṣi creṣte conṭinutul de
carotenoizi.Prezenṭa cromoplastelor granulare sau globulare este caracteristică în cazul
dezorganizării sistemului de membrane a cloroplastelor. Un cromoplast contine : 50% lipide ṣi
20% proteine, exemplu: in cromoplastele din celulele rădăcinii de morcov se găseṣte licopenul.
Cromoplastele au o membrană dublă, iar la interior are formaṭiuni fibrilare ( mandarine,
dovlecei, ardei).Structura internă se dezorganizează ṣi apar niṣte globuli mari cromolipidici, în
schimb la cloroplastele tinere aceste formaṭiuni nu se găsesc , în locul lor fiind granule de
amidon.În interiorul plastidelor se formează o structură cristalină aciculară, ce se deosebeṣte de
globuli carotenoiici., iar procesul poate fi observat în celulele fructului de Rosa canina, Sorbus
domestica, Capsicim annum.

2.13. Nucleul

Este un corp sferic sau oval, mai refringent decât citoplasma.

Nucleul celulei este un organit celular, specific celulelor eucariote, ce conṭine materialul genetic
ṣi care coordonează toate procesele intracelulare.
Rolul nucleului:

- păstrează materialul genetic;

- coordonează reacṭiile chimice din citoplasmă;
- coordonează diviziunea celulară.
Numărul nucleilor variază foarte mult în lumea vegetală existând celule:

- uninucleate (majoritatea celulelor de la eucariote), binucleate (la organismele inferioare)

- polinucleate (organisme care prezintă mai mulţi nuclei).
Forma nucleului este dependentă de tipul celular şi de starea fiziologică a celulei şi poate
fi:

1. sferic, la celulele meristematice unde nucleul ocupă o poziţie centrală (Neottia nidus-avis
- Trânji);
2. ovoidal, la celulele în curs de diferenţiere;
3. fusiform (celule adulte), datorită sistemului vacuolar foarte dezvoltat, nucleul ocupă o
poziţie laterală, periferică (Hyacinthus orientalis - Zambilă);
4. discoidal la celulele mature;
22
 5. bastonaşla celulele prozenchimatice;
6. forme particulare: semilunar (celulele stomatice de la Tradescantia virginiana - Telegraf),
filamentoasă la celulele epidermice de la Aloe sau lobat la celulele plantelor atacate de
paraziţi.

Poziţia nucleului este variabilă şi caracteristică fiecărui tip de celule şi anume: central la
celulele tinere, cu citoplasmă foarte densă sau lateral, în poziţie parietală la celule adulte cu
vacuole mari. Mărimea nucleului diferă de la un tip celular la altul, dar păstrează valori
constante pentru acelaşi tip celular şi anume:
 nucleul din celulele plantelor superioare au mărimea medie de 10 - 50 ;
 nuclei mici la alge: 2-3 ;
 la unele gimnosperme nucleul atinge 600 ) etc.

Nucleul are următoarele părti:

- membrana nucleară (dublă, prevăzută cu pori, care la rândul lor sunt conectaṭi cu reticulul
endoplasmatic);
- nucleoplasma (este o substanṭă fundamentală care conṭine săruri minerale, substanṭe
organice, enzime ṣi o reṭea de filamente care îi dau aspectul reticulat.În nucleoplasmă se
găseṣte ARN ṣI ADN);
- nucleolii 9 sunt componente subnucleare, de formă sferică, cu rol în păstrarea unei părṭi a
materialului genetic, în geneza ribozomilor si în diviziunea celulară);
- cromatina, materialul genetic (componenta esenţială a nucleului în care este stocată cea
mai mare parte a informaţiei genetice ṣi este transmisă de la pă de la părinti la copii in
timpul reproducerii.

Nucleolul are următoarele funcţii:

sinteza ARNm,
sinteza proteinelor,

trecerea ARNm spre hialoplasmă

derularea normală a mitozei.

Anvelopa nucleară are urfmătoarele funcţii: este o barieră între nucleoplasmă şi hialoplasmă,
controlează schimburile dintre nucleu şi citoplasmă prin pori şi este permeabilitatea pentru apă,
unii electroliţi, oze, acizi aminici.

23
 Cromatina este: sediul replicării ADN-purtătirul informaţiei genetice.

2.14. Vacuolele

Sunt incluziuni apoase, inerte, aflate în citoplasmă în partea centrală a celulelor vegetale
definitive, totalitatea vacuolelor dintr-o celulă formând vacuomul, care reprezenta 80-90% din
volumul celular. Vacuolele sunt limitate de membrană elementară lipoproteică, simplă, numită
tonoplast, menţinută sub tensiune de către proprietăţile osmotice ale soluţiei interne, numită şi
suc vacuolar.

2.15. Incluziunile inerte

Sunt formaţiuni incluse în citoplasmă care nu participă direct la desfăşurarea proceselor

biologice celulare şi pot fi: incluziuni anorganice (sulfatul de calciu, fosfatul de calciu,
carbonatul de calciu etc) şi incluziunile organice (lipidele, uleiurile vegetale, oleo-rezinele etc).

2.16. Peretele celular

Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor de plante ṣi

bacterii, având rolul principal de a păstra forma celulelor ṣi de a le conferi rezistenṭă mecanică.
La plante este format mai ales din celuloză, iar la bacterii din complexe lipopolizaharidice, de
exemplu : mureina. Peretele celular se diferenṭiază după diviziunea nucleară ( telofază), când în
regiunea plăcii ecuatoriale apare un disc =fragmoplast, ce se extinde din mijlocul celulei spre
exteriorul ei. Se va transforma în perete primitiv prin confluenṭa unor vacuole care apar în acest
fragmoplast.

După prezenţa membranei, celulele pot fii: dermatoplaste, celule care au la periferia
plasmalemei un perete solid şi continuu, cu importante funcţii: mecanică, protectoare, de control
al schimburilor etc. cu membrană rigidă şi gimnoplaste celule lipsite de membrană, care nu au o
formă fixă, având la exterior doar plasmalema

La plantele superioare, componentul principal al peretelui celular este celuloza, dar mai poate
conţine următoarele substanţe: caloză, hemiceluloze, lignină, proteide, enzime, lipide, săruri
minerale şi săruri organice etc

Peretelui celular are următoarea structură:

- lamela mijlocie, care este comună pentru 2 celule vecine, peretele primar, carcasă
individuală subţire în celule tinere în curs de crestere şi peretele secundar – format din mai multe
pături ± groase, neextensibile.

Pe toată suprafaṭa peretelui se observă din loc în loc niṣte porṭiuni mai puṭin îngroṣate =

24
punctuaṭiuni. Acestea pot fi :
- rotunde ;
- ovale;
- în formă de butonieră.
Punctuaṭiunile reprezintă locurile de legătură între celulele vegetale care se stabilesc prin
plasmodesme= structuri fibrilare microscopice de origine endoplasmatică, ce străbat
punctuaṭiunile asigurând conductibilitatea, sensibilitatea ṣi circulaṭia substanṭelor nutritive.
Peretele celular are o densitate în jur de 1,7 ( faṭă de apă), este incolor ( cu rare excepṭii: roz
/brun). În stare pură, celuloza se găseṣte în : -
perii de pe seminṭele de bumbac;
- în celulele măduvei de soc;
- in celulele măduvei de floarea soarelui.

2.17.Membrana celulară

Membrana celulară ( membrana plasmatică, plasmalema), este o structură celulară, ce

delimitează ṣi compartimentează conṭinutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru pasajul
moleculelor ṣi ionilor. Este o structură bidimensională continuă, de 6-9 nm, cu prporietăṭi
caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei.

Rolul

- asigură transportul de substanṭe;

- asigură homeostaza;
- protejează spaṭiul celular;
- asigură forma celulei;
- conferă echilibru osmotic ( osmoza);
- permeabilitate selectivă;
- participă în cadrul proceselor metabolice;
- asiguă comunicare bidirecṭională între celule ṣi mediul extern;
- asigură locomoṭia.

Structură

Membrana celulară este formată din lipide ṣi proteine, ṣi dublul strat lipidic care se comportă ca
o barieră impermeabilă pentru majoritatea moleculelor de apă solubile. Proteinele membranare,
asociate dublului strat lipidic, asigură funcṭionalitatea membranei.

Lipidele

25
Membrana celulară conṭine trei tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide ṣi steroli. Fosfolipidele ṣi
glicolipidele au un cap hidrofil ṣi o coadă hidrofobă.Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli,
conferă membranei rigiditate.

Proteinele

Sunt fie înglobate în membrana lipidică ( transmembranare) fie asociate suprafeṭei acesteia
( proteine membranare periferice ṣi proteine legate prin lipide). Există mai multe tipuri de
proteine:

- proteină-marker;
- receptori;
- de susṭinere;
- de transport.

Proteinele sunt implicate în mai multe procese:

- transportul molecular ṣi ionic transmembranar;

- realizarea conexiunilor intercelulare ṣi a ancorării celulelor în matricea extracelulară;
- desfăṣurarea reacṭiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
- controlul fluxului de informaṭie;
- imunitatea celulară.

Modelul mozaicului fluid

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S.Singer ṣi Garth L.Nicholson, prezintă membrana
celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componente structurale se pot deplasa
liber.

2.17. Citoplasma

Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulară si nucleul unei
celule, constituind masa fundamentală a acesteia.
În citoplasmă se află:

- organite comune: citoscheletul, organite celulare, ribozomul, mitocondriile, centrozomul,

aparatul Golgii, vacuolă, lizozomul, plasteide, reticul endoplasmatic.

- organite specifice : neurofibrile, miofibrile ṣi corpusculii Nissl, aflate în citosol ( fluid, vâscos,
în care se petrec toate reacṭiile intracelulare).

Citoplasma este alcătuită din două părṭii : hialoplasmă, granuloplasmă ṣi incluziuni ergastrice.

26
Hialoplasma este formată din citosol ṣi citoschelet. Are două stării: una de sol / apoasă ṣi una de
gel / vâscoasă.

Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet. Organitele

provin din mediul extern prin fagocitoză.

27