Inul

Linum usitatissimum

Descrierea speciei. Inul - planta erbacee, originara din cate

se pare din Caucaz - se cultiva la noi pe suprafete intinse, in
scopuri industriale. Aceasta specie anuala, are o tulpina inalta
pana la 1m, care in treimea superioara se ramifica in ramuri
subtiri ce se termina cu cate o frumoasa floare albastra,
regulata, pe tipul 5, cu corola dialipetala si androceul format
din 5 stamine fertile si 5 stamine sterile. Fructul la maturitate
este o capsula cu 5 loji, in fiecare loja gasindu-se cate 2
seminte ovale, comprimate lateral, de culoare bruna
stralucitoare; semintele au gust uleios si mucilaginos.

Produsul vegetal folosit. In scopuri terapeutice se folosesc numai semintele ajunse la maturitate
completa (Semen Lini).

Principii active: mucilagii, saruri de potasiu si de magneziu.

Intrebuintari. Semintele de in ingerate intregi, cate 2 linguri pe zi, sunt folosite in tratamentul
dispepsiei si constipatiei. Sub forma de infuzie 4% se administreaza ca bautura emolienta si
racoritoare contra inflamatiilor tubului digestiv. Extern se utilizeaza faina de in, singura sau
asociata cu faina de mustar negru sub forma de cataplasme ca emolient si usor revulsiv.
Cataplasma de faina de in se prepara din faina de in care se amesteca cu apa calda in portiuni
mici pana la consistenta dorita; in cazul cand se asociaza si cu faina de mustar se foloseste apa
care are temperatura camerei.

Tulpina este pusa mai intii la topit in apa. Apoi este uscata, iar dupa aceea, cu ajutorul masinii de
melitat, se separa fibrele de resturile tulpinii.

Din fibrele de in se fabrica diferite tesaturi, fete de masa, stergare, ata. Tesaturile de in sint
foarte frumoase si mult apreciate. Ele se imbiba usor cu apa si la fel de usor se storc si se usuca.
Puzderia de in e folosita la fabricarea hirtiei si a maselor plastice. Cele mai lungi si mai trainice
fibre le are inul-cu-fir-lung.

Inul este de asemenia planta oleaginoasa, numita si uleioasa. Semintele lui contin un procent
inalt de ulei, mai ales cele ale speciei de in-de-ulei, zis si in-de-saminta. Uleiul se extrge prin
presare cu ajutorul unor teascuri speciale. Uleiul de in se foloseste la prepararea vopselelor, la
fabricarea sapunului, a musamalei si a lenoleumuli. E folosit de asemenia in industria de
conserve si-n cea de cofetarie. Nu se pierd nici sroturile: ele constituie un bun nutret pentru vite.

Caractere de recunoaştere :Planta: Specie ierboasă de cultură, înaltă de 30-80 (100) cm

ramificată numai la partea superioară (la inul de fuior) sau chiar de la bază (la inul de ulei);
rădăcina: pivotantă,cu ramificaţii dese dar scurte, lungă aproape cit înălţimea plantei; tulpina:
cilindrică, groasă de 1-2 mm; frunze: alterne, lanceolate, lungi de 2-3 cm, late doar de 2-4 mm,
cu 3 nervuri paralele; flori: grupate în dichazii terminale cu puţine flori (de obicei 10-15), lung
pedicelate, pe tipul 5 cu elemente neunite, lungi de 1,2-1,5 cm, corola albastră-azurie; fructe :
capsule globuloase cu diametrul de 6-8 mm, cu 10 seminţe ovoidale, turtite, brune.

Ecologie şi zonare în cultură: Cerinţele ecologice sînt moderate, fiind o cultură care găseşte
condiţii bune în cea mai mare parte a ţării, înaintînd spre nordul ţării şi spre munte. Temperatura
de germinare este de 1-3°, plantele rezistînd chiar la -4°... -10° (pe perioade mai scurte). În cursul
perioadei de vegetaţie îi priesc temperaturile moderate, cu veri fără temperaturi excesive. Suma
temperaturilor în cursul vegetaţiei este de 1 400-2 000°, în aceste condiţii perioada de vegetaţie
variind între 75-140 zile.

Faţă de umiditate prezintă cerinţe destul de ridicate, necesitînd precipitaţii destul de uniform
repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. La secete de lungă durată se usucă printre primele
plante. Faţă de sol prezintă pretenţii ridicate, dat fiind sistemul radicular puţin ramificat, avînd
cerinţe deosebite faţă de structura şi textura solului, dezvoltîndu-se bine pe cele mijlocii spre
uşoare (luto-nisipoase şi nisipo-lutoase), afinate, aerisite, profunde, permeabile, bine structurate,
bogate în humus; sînt contraindicate solurile prea grele, cu apă stagnantă şi care fac crustă, cele
prea uşoare, nisipoase sau solurile cu exces de calciu (căci reacţia optimă a solului pentru in este
uşor acidă).

Tehnologia de cultură : Inul de ulei este o plantă care cere un sol bine lucrat, cît mai uniform şi
fără buruieni. Plante bune premergătoare sînt lucerna şi trifoiul; de asemenea, poate fi cultivat
după orice leguminoasă cît şi după cereale de toamnă. Este contraindicat să urmeze după o plantă
rapace sau uleioasă, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, floarea-soarelui etc. Cultura inului de ulei
poate reveni pe aceeaşi solă numai după 7-8 ani, deoarece lasă terenul infectat de boli şi
dăunători specifici care provoacă aşa-zisa „oboseala inului". Arătura de vară sau de toamnă se
execută la adincimea de 28-35 cm.

Executarea arăturii adînci nu trebuie întîrziată, deoarece s-a constatat că, cu cît se execută mai
tîrziu cu atît producţia este mai mică. Arătura adîncă de toamnă, făcută după plantele care se
recoltează tîrziu, nu se grăpează, ci se lasă în brazdă crudă. Odată cu efectuarea arăturii de
toamnă se recomandă şi încorporarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu.

Primăvara, imediat ce terenul permite, o primă lucrare este aceea a spargerii crustei, după care se
dă cu cultivatorul în agregat cu grapa reglabilă în lungul şi în latul solei, menţinîndu-se curat de
buruieni pînă la însămînţare. Semănatul se execută primăvara timpuriu, concomitent cu
semănatul cerealelor de primăvară. Însămînţat astfel foloseşte din plin umiditatea din sol şi la o
temperatură de 2-3°C a solului sămînţa încolţeşte.

Însămînţarea se face cu maşina în rînduri, la intervale de 12-15 cm şi la adîncimea de 2-3 cm în

terenuri mai grele şi cu umiditate suficientă şi de 3-4 cm în terenuri mai uşoare şi ceva mai
uscate. Cantitatea de sămînţă ce se dă la hectar este de 60 kg în condiţiile de puritate de 98%, de
germinaţie de 96% şi de umiditate maximă de 10%.

Greutatea medie a 1 000 boabe este de 5,1444 g, iar la un gram intră în medie 188 seminţe.
Sămînţa trebuie să fie lipsită complet de cuscută. Prezenţa numai a 3-4 seminţe de cuscută în
materialul de înmulţire poate compromite cultura. În condiţii normale de umiditate,temperatură
şi executarea lucrărilor la timp, sămînţa încolţeşte în cel mult zece zile.
După însămînţare, cînd terenul nu prezintă prea multă umiditate, se dă cu tăvălugul uşor în
agregat cu o grapă de mărăcini. În cazul cînd după semănat este frig sau terenul s-a bătătorit din
cauza ploilor şi răsăritul întîrzie, se recomandă să se grăpeze cu grapa stelată. După răsărire,
plantele de in sînt mult stingherite în creştere şi dezvoltare de prezenţa buruienilor. De aceea,
grija cea mai mare este îndepărtarea acestora prin plivit. Plivitul se va face ori de cîte ori terenul
reclamă această operaţie. În timpul plivitului se va avea grijă ca plantele de in să nu se calce,
deoarece în acest caz nu se mai dezvoltă normal.

Recoltarea inului de ulei trebuie făcută atunci cînd a început să prindă culoarea galbenă sau la
maturitate deplină. La maturitate deplină seminţele au culoarea galbenă-cafenie, iar dacă plantele
sînt scuturate, seminţele produc un mic sunet prin lovire de pereţii capsulelor.
Recoltarea se face cu combina în momentul cînd seminţele sînt complet coapte. La hectar se
obţin 1 200—1 800 kg seminţe. Evaluarea producţiei este similară culturilor macului de grădină.

Bolile, dăunătorii şi mijloacele de combatere: Culturile de in sînt atacate cu predilecţie de

cuscută. Se combate prin delimitarea vetrelor cu şănţuleţe bine curăţate şi arderea plantelor din
vetre. De asemenea, sînt necesare decuscutarea materialului de înmulţire şi lucrări de igienă
culturală. Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru inul de ulei s-au dovedit puricii inului, care
au o lungime de 1-2 mm şi o culoare verde-închis cu luciu metalic. Apar de obicei in lunile
aprilie şi mai în regiunile mai secetoase. Ei înţeapă tulpinile şi frunzele, care se îngălbenesc şi
pier.Combaterea preventivă se face prin însămînţări timpurii, iar curativ prin prăfuiri cu
Lindatox-3 sau Pinetox 10-15 kg/ha.

Pregătirea produsului în vederea prelucrării: După recoltat, treierat şi condiţionat, seminţele

se lopătează 1-2 zile, după care se păstrează în saci de iută, în încăperi bine uscate şi aerisite,
ferite de umiditate,deoarece sînt higroscopice. Condiţiile tehnice de recepţie pentru ca seminţele
de in să poată fi utilizate în scopuri medicinale prevăd ca acestea să fie sănătoase, fără miros de
încins, rînced, mucegai sau cu alte mirosuri străine. Se admit max. 4% impurităţi (seminţe sparte,
strivite şi atacate de insecte), corpuri străine organice - max. 1% şi minerale - max. 3%, umiditate
- max. 10%.

Compoziţie chimică: Seminţele conţin 4-10% mucilagii formate din acid galacturonic, ramnoză,
galactoză, xiloză şi arabinoză, 30-40% lipide formate din trigliceride ale acidului oleic, linolenic,
stearic, miristic şi în special linoleic; 20% protide, un heterozid cianogenetic linamarozidul care
se dedublează în acid cianhidric, glucoza şi acetonă. De menţionat este faptul că acidul cianhidric
este prezent în cantităţi atît de mici încît nu prezintă o toxicitate periculoasă. Linamarozidul este
prezent în toată planta.

Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: Datorită mucilagiilor pe care le conţin,

seminţele de in au acţiune laxativ purgativă (o linguriţă pînă la 2 linguri seminţe la un pahar apă).
Acţiunea purgativă este de natură mecanică, ca urmare a inhibiţiei mucilagiilor cu lichide care,
mărind bolul fecal, cresc peristaltismul intestinal şi favorizează eliminarea. Local sub formă de
cataplasme; făina de in asociată cu cea de muştar este revulsivă. Ca atare, neasociată cu muştar,
tot sub formă de cataplasme, are acţiune emolientă, antiinflamatorie. Uleiul de in a fost utilizat şi
la prepararea linimentului oleocalcaros pentru arsuri. Uleiul de in este utilizat în unele ţări pentru
proprietăţile de vitamina F, acţiune imprimată de prezenţa acizilor graşi nesaturaţi.