O scrisoare pierdută

De I.L.Caragiale

-caracterizare Nae Cațavencu-

Teatrul îşi creează un microunivers propriu, în care dramaturgul se substituie naturii,
alcătuind personaje şi locuri noi, făcând din vis realitate, pentru a aduce în fața spectatorului o
lume inedită. Actorii sunt cei care dau viață personajelor plăsmuite de dramaturg, un adevărat
Demiurg care creează viața din nimic. In comedie, unde intenționalitatea artistului este aceea
de a stârni râsul, personajele surprind defecte ale ființei umane, fiind realizate, de aceea, prin
linii caricaturale îngroşate.

In comedia de moravuri ,,O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale din galeria

personajelor memorabile se individualizează Nae Catavencu, actant surprins în viziune
clasică, ilustrând tipul ambitiosului demagog, care eșuează lamentabil în final, în imaginea
păcălitorului păcălit"

In ceea ce privește statutul socio-profesional al eroului, Nae Calavencu este un avocat

ambitios, proprietar al ziarului „Räcnetul Carpaţilor", lider al grupării independente, opuse
partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache preşedintele -
grupării locale a partidului, şi Zoe - soția acestuia).

Pe de altă parte, psihologia protagonistului este slab conturată, accentul nefiind pus pe
conflictele interne ale eroului, ci pe comportamentele deviante, uşor de observat în dinamica
relațiilor dintre personaje. Procese de conştiinţă nu există în lumea caragialiană, animată în
permanență de un verbiaj continuu, care demonstrează conectarea acestor personaje la o
realitate vorace, iluzionându-se că trăiesc". Discursul lor, pe alocuri incisiv, adesea duplicitar,
este o armă care le asigură supraviețuirea. De aceea, Catavencu, în aparență spirit cu vederi
liberale, conducător al unei publicații cu nume răsunător Racnetul Carpatilor, având, deci,
toate calitățile unui lider inteligent și carismatic, devine rapid o simplă fantoşă în jocul politic,
pentru că arma sa nu este decât fragila scrisoare compromițătoare care se tot rătăceşte, şi nu
un discurs valabil, care să anuleze mediocritatea lumii în care trăieşte.

Din punct de vedere moral, Cajavencu conturează tipul demagogului, al politicianului lipsit de
etică, care minte, fură, manipulează, nu are mustrări de conştiinţă în ambiția sa nemărginită de
a ocupa un loc în Parlament, recurgând la şantaj. Parvenit şi impostor, se ghidează după
deviza scopul scuză mijloacele", pusă însă, din cauza inculturii, pe seama nemuritorului
Gambetta, pe care il confundă cu Machiavelli

Catavencu ilustrează, de altfel, tipul uman al demagogului lipsit de scrupule, ambitios,

care vrea cu orice prej să obțină un statut social şi politic mai bun prin manipulare. Relevantă
pentru ilustrarea caracterului său este scena IX din actul al II-lea, în care Catavencu il
întâlnește pe Tipătescu în casa acestuia. Negocierea dintre cei doi degenerează într-un
scandal, deoarece avocatul nu vrea să înapoieze scrisoarea decât în schimbul deputat, deşi
prefectului ii oferise diferite alte funcții. Catavencu îşi susţine şantajul cu hotărâre, conflictul
politic devine violent, Tipătescu se repede turbat la el cu un baston, acesta strigă după ajutor.
La inceput, dialogul dintre cei doi este politicos, adresându-se c Stimabile domn", însă
tensiunea se amplifică treptat prin gesturi şi aparte-uri: Tine-ma Doamne, Impertinent".
Tipătescu sugerează caracterul viclean al adversarului său politic afirmând d-ta eşti un om
practic; d-ta posedezi un lucru care îmi trebuie mie". Mai mult, Catavencu devine ridicol,
autocaracterizându-se involuntar mie-mi place să joc scurt, scurt ilustrand modul în care vrea
să-şi atingă obiectivele în mod rapid și fără efort, iar prin replica: Vreau ceea ce merit în
oraşul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici" se evidențiază
atitudinea sa de superioritatea faţă de adversari.

O altă scenă cheie pentru construirea profilului personajului este reprezentată de

Scena V, din Actul III, care cuprinde discursul politic al lui Cațavencu, fals, golit de sens,
haotic, exact cum este portretizat însuși personajul. Un accent deosebit cade asupra
indicațiilor scenice, asupra gesturilor, întrucât e mai importantă poza decât ideile. Cațavencu
adoptă o poziție impunătoare la tribună: ia poză, trece cu importanță printre mulțime și suie
la tribună, aspect care reflectă grandomania. Recurge la pauze în vorbire, creează tensiune,
așteptare, caută să impresioneze auditoriul, manipulându-l, ca un adevărat avocat: plânsul îl
îneacă mai tare. Declarațiile sunt ostentative, vorbește în numele țării, își declară
patriotismul, iar diminutivul țărișoara mea atrage aplauze îndelungate. Falsitatea acestor
declarații este trădată de schimbări bruște de ton, ton brusc, vioi și lătrător. În plus, discursul
conține nenumărate greșeli de limbaj, ceea ce îi evidențiază incultura, precum asocieri
incompatibile: industria română este admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire,
truismul: un popor care nu merge înainte, stă pe loc, pronunția greșită: soțietate. Discursul
demagogic al personajului scoate în evidență atât contrastul dintre aparență și esență, cât și
forma fără fond.

Modalitățile de caracterizare ale personajului sunt diverse şi surprind tipologia

demagogului ambitios, al cărui discurs epatează prin inconsecvența și linguşeală.

Caracterizarea personajului începe chiar din didascaliile ce preceda textul, autorul

enumerând cu subințeles calitățile sale: Nae Catavencu, avocat, director-proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaților", prezident-fondator al Societății enciclopedice-cooperative Aurora
economică română". Prescurtarea acestei instituții A.E.R. este sugestivă pentru calitate ei de
societate-fantomă, prin care personajul îşi însuşeşte bani ilicit, dovada ilegalității fiind polița
falsificată pe care o găseşte Trahanache. Cu toate meritele sale, pe care, în mod cert, le
supraapreciază, Catavencu nu are susținerea necesară accederii la deputăție, considerându-se
din această cauză profund nedreptățit, aşa cum reiese prin procedeul autocaracterizarii - din
replica dată lui Tipătescu: „Ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine, după o luptă
de atâta vreme, vreau ceea ce merit în orașul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi între
fruntaşii politici". Caracterizarea directă este completată de aprecierile Fanică, dar om
cuminte" şi prea galant" atunci când i se adresează direct; Tipătescu diferite ale celorlalte
personaje. Zoe, de exemplu, il numeşte şarpe" şi mişel în discuțiile cu vorbeşte despre el cu
epitete precum infamul", canalia", mizerabilul", iar Pristanda, oportunist, îl consideră,,mare
pişicher” și îi mărturiseşte admirativ, atunci când il ridică” la ordinul prefectului „Eu gazeta d-
voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna".

Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudine, comportament, limbaj, relația cu

alte personaje, ambient etc. Limbajul eroului denotă incultură şi demagogie. De exemplu,
Catavencu crede că a fi capitalist înseamnă să locuiești în capitală și e convins că industria
română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte desăvârşire". Ilustrativă în acest sens este scena
discursului din actul al III-lea, în care Catavencu vorbeşte mult, joacă teatru, dar nu spune in
schimb nimic. Faptele îl caracterizează ca fiind insensibil si arogant, ca efect al convingeri că
a sosit timpul său și nu trebuie să rateze nicio ocazie: Eu sunt candidatul grupului tânăr
inteligent şi independent". Convins de superioritatea pe care o are asupra celorlalți, ar vrea să
înlăture decalajul dintre condiția sa politică umilă și imaginea de sine exceptională. Se
dovedeşte însă un ambitios fără tenacitate, acest lucru reieşind mai ales din finalul piesei,
când se ascunde de ruşine, însă revine şi acceptă îndatorat protecția lui Zoe (Sărut mânile...
devotamentul meu."). Cu toate acestea, fiind lipsit de complexe, apărător al liberului schimb
şi al gândirii libere, având capacitatea de adaptare şi febra progresului, autorul sugerează că
avocatul ar putea fi un bun om politic, fapt conştientizat în mod ironic şi de adversarul său,
Tipătescu, atunci când face cunoștință cu Agamiță Dandanache: Unde eşti, Catavencule, să te
vezi răzbunat! Unde eşti, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe orestul d Agamiță, pe
admirabilul". Şi onomastica este un domeniu important pentru realist in caracterizarea
personajului. De aceea, Nae Catavencu, tipul demagogului lätrátor, poartă un prenume care
sugerează populism şi familiaritate. Numele poate fi derivat de la cață (persoană rea şi
cicălitoare) sau de la cataveică (haină cu două fete), ambii termeni acoperind perfect
trăsăturile comportamentale şi morale ale personajului

Conflictul operei se desfăşoară pe două planuri dramatice, având în vedere natura sa

dublă (politică şi sentimentală). Conflictul principal antrenează două tabere a căror
confruntare are loc în plan politic: membrii de vază ai partidului aflat la putere (prefectul
Tipătescu, Zaharia Trahanache, prezidentul local al partidului, şi Zoe, soția acestuia) și
gruparea independentă a lui Nae Catavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul (reluat
periodic) este pierderea biletului de amor trimis de Fănică amantei lui, Zoe Conflictul are la
bază contrastul dintre ceea ce sunt să pară personajele, intre aparență și esenţă. In construcția
personajului Nae Catavencu se remarcă un comic de intenție, rasul fiind stârnit de diferența
dintre numeroasele titluri sociale ale acestuia şi vidul său caracterial. Ciocnirea celor două
tabere (vizita lui Trahanache la redacția ziarului „Räcnctul Carpaților", întâlnirea belicoasă
dintre Tipătescu şi Catavencu, misiunile lui Pristanda) este provocatoare de tensiune
dramatică, acumulată treptat, prin tehnica bulgărelui de zăpadă. O serie de procedee
compoziționale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruste de situație,
introducerea unor elemente surpriză, anticipări, amânări), mențin tensiunea dramatică la un
nivel ridicat, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Un conflict secundar li
vizează pe Farfuridi şi Brânzovenescu cei doi, caraghioşi inseparabili care formează un dublet
comic, insolit, fiind amândoi frământați de iminența unei trădări în interiorul partidului din
care fac parte şi, implicit, de pierderea nominalizării la deputăție a celui dintâi.
 In concluzie, așa cum afirmă P. Constantinescu, Nae Catavencu reprezintă „tipul
politic şi al demagogului", care îşi evidențiază semidoctismul de-a lungul încercării de a
obține poziția de deputat și de a deveni un om influent în judeţ. Lipsa de principii, violenţa
lexicală şi comportamentală, încântarea de sine, disprețul pentru ceilalți, modul prin care se
umileşte în încercarea de a atinge un scop meschin, incultura, sunt trăsăturile care il
individualizează din categoria figurilor dramatice memorabile.