GENERALITĂŢI – CLASIFICAREA ŞI FUNCŢIILE

OASELOR

Aparat locomotor intră oasele şi articulaţiile care formează sistemul osteoarticular,

cu rol pasiv în mişcare, şi sistemul muscular, format din muşchi, reprezentând organe
active ale mişcării. La om scheletul este format din 208 oase, dintre care 34 alcătuiesc
coloana vertebrală, iar restul de 174 se grupează în jurul acesteia.

Oasele îndeplinesc următoarele funcţiuni:

 Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale
segmente.
 Formează o reţea de sprijin corpului şi asigură ataşarea muşchilor scheletici,
ligamentelor şi tendoanelor devenind pârghii pentru funcţiunea de locomoţie.
 Protejează structurile interne, de exemplu craniul acoperă creierul şi cutia toracică
protejează organe ca inima şi plămânul.
 Constituie rezerva calcică a organismului. Osul este implicat în homeostazia
mineralelor fiind un depozit pentru calciu, fosfor şi magneziu.
 Intervine în hematopoieză; măduva roşie din cavitatea medulară a unor oase
produce celule sangvine.
 Prin arhitectura sa este adaptat funcţiei de a rezista la presiune şi tracţiune.

Clasificarea oaselor
După formă, oasele se clasifică în:
1. Oase lungi, la care lungimea depăşeşte laţimea şi grosimea. De exemplu: oasele
membrelor.
2. Oasele late (plane), la acestea lungimea şi lăţimea sunt aproape egale dar nu
depăşesc grosimea. De exemplu: coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital, stern.
3. Oase scurte, la care cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale. De exemplu:
oasele carpiene, tarsiene.
4. Oase pneumatice, ce conţin cavităţi cu aer. De exemplu: frontal, maxilar, etmoid,
sfenoid.
5. Oase neregulate, ca de exemplu vertebrele, sfenoidul, etmoidul şi mandibula.
6. Oase sesamoide, oase mici ce se dezvoltă în vecinătatea articulaţiilor sau în
tendoane sau în muşchi. Exemplu: rotula.
7. Oase alungite, cum ar fi coastele şi clavicula, la care predomină lungimea, dar nu
prezintă diafiză şi epifize ca oasele lungi.

Oasele prezintă suprafeţe articulare cu cele vecine, acoperite de cartilaj articular

hialin, apofize şi tuberozităţi, pe care se prind muşchi, şanţuri şi fosete, determinate de
presiuni exercitate asupra osului.. Apofizele şi tuberozităţile sunt cauzate de tracţiunea
muşchilor asupra oaselor.

1
STRUCTURA OASELOR

Ţesutul osos - varietate de ţesut conjunctiv dur, adaptată la maximum funcţiei de

susţinere şi de rezistenţă, datorită impregnării substanţei fundamentale cu săruri
fosfocalcice şi orientării fibrelor conjunctive sub influenţa forţelor mecanice ce
acţionează asupra osului.

Celulele osoase sunt celule de trei tipuri:

- osteoblaste, celule tinere ce secretă substanţa preosoasă, oseina.
- osteocite, ce derivă din celulele tinere care îşi pierd capacitatea secretorie.
- osteoclaste, celule multinucleate ce intervin în modelarea structurii osului
primar.
Oseina, impregnată cu săruri minerale, se dispune sub forma unor lame osoase. În
funcţie de dispunerea lamelelor, există două varietăţi de ţesut osos:
a) compact ce formează diafiza oaselor lungi, stratul de suprafaţă a epifizelor şi
oaselor scurte, precum şi lamelele internă şi externă a oaselor late.
b) spongios ce formează epifiza oaselor lungi şi interiorul oaselor scurte şi late.

Oasele lungi sunt formate din diafiză în porţiunea mediană (corpul) şi două epifize:
proximală (superioară) şi distală (inferioară). Oasele lungi formează scheletul osos al
membrelor.
Diafiza în centru - canalul medular (măduvă roşie la făt şi galbenă la adult),. delimitat
de o membrană, endostul, care conţine atât osteoblaste cât şi osteoclaste. În jurul canalului se
află ţesut osos compact, substanţă omogenă, dură, formată din lame osoase, ce prezintă în
structura sa sisteme haversiene (osteoane). În centrul osteonului se află canalul Havers ce
conţine ţesut conjunctiv, fibre nervoase şi vase de sânge. Acestea apar şi la nivelul unor canale
mai mici numite Volkmann, ce sunt perpendiculare pe canalele Haversiene. În jurul canalului
Havers sunt dispuse 5 – 30 lamele osoase concentrice, între care se află cavităţi numite
osteoplaste, în interiorul cărora se găsesc osteocite. La periferia ţesutului osos compact se află o
membrană conjunctivo- vasculară, periostul, cu rol în creşterea osului în grosime şi în refacerea
lui în caz de fracturi. Stratul extern al periostului conţine arterele nutritive şi nervii pentru osul
respectiv. Stratul intern al periostului conţine o pătură de osteoblaste responsabile de creşterea
în grosime a osului. Periostul este ataşat de os prin fibre de colagen numite fibrele Sharpey.
Periostul asigură protecţie osului şi totodată asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor de
acesta.
Oasele tinere prezintă, la unirea diafizei cu epifiza, cartilajul de creştere, responsabil de
creşterea în lungime a oaselor. Această creştere încetează în jurul vârstei de 20 de ani.
Epifizele au în structura lor ţesut spongios la interior şi ţesut compact la periferie.
Ţesutul spongios este format din lamele osoase orientate în diferite sensuri numite trabecule.
Acestea se întretaie şi delimitează spaţii numite areole, pline cu măduvă roşie, cu rol
hematopoietic. Astfel, ţesutul spongios are un aspect buretos.

2
Os lung.

Structura microscopică a osului compact şi spongios.

Oasele late au la interior ţesut spongios, numit diploe, iar la exterior ţesut
compact. De exemplu, calota craniană este formată dintr-o lamă exocraniană (externă) şi
o lamă endocraniană (internă), alcătuite din ţesut compact, şi între ele se află ţesut
spongios – diploe.

Oasele scurte au structura asemănătoare epifizelor oaselor lungi. Acestea sunt

formate din ţesut spongios învelit la exterior de o lamă de ţesut compact.

3
 Măduva osoasă prezintă trei varietăţi:
 roşie, cu rol hematopoietic, prezentă la adult în ţesutul spongios din interiorul
oaselor scurte, late şi în interiorul epifizelor oaselor lungi.
 galbenă, la adult, prezentă în canalul medular din diafizele oaselor lungi, bogată
în ţesut adipos ( rol de rezervă).
 cenuşie, prezentă la persoanele în vârstă, fără rol, funcţional.

COLOANA VERTEBRALĂ
Coloana vertebrală este formată prin suprapunerea a 33-34 vertebre ce sunt situate
în porţiunea posterioară a gâtului (7 vertebre), toracelui (12 vertebre), regiunii lombare (5
vertebre) şi a pelvisului (5 vertebre sacrate şi 4-5 coccigiene).
O vertebră este formată, în general, de: 1. Corpul vertebrei;
2. Arcul vertebral;
3. Pediculul vertebral;
4. Gaura vertebrală;
A. VERTEBRELE CERVICALE specifice, a căror caractere diferă faţa de
vertebra tip, şi anume:
 ATLASUL (C1), nu prezintă corp vertebral şi este formată din două
mase laterale unite prin două arcuri unul anterior şi altul posterior
 AXISUL (C2) prezenţa pe faţa superioară a corpului vertebrei a unei
proeminenţe verticale numită dintele axisului.
 A ŞASEA VERTEBRĂ CERVICALĂ (C6) prezinta la nivelul
procesului transversar un tubercul anterior proeminent numit tuberculul
caroticum, ce se poate palpa.
 VERTEBRA PROEMINENTĂ(C7),procesul spinos este proeminent
şi poate fi palpat.

B. VERTEBRELE TORACALE prezintă la nivelul corpului vertebrei două

feţişoare articulare superioare şi inferioare pe fiecare parte (T2-T9). Feţişoara superioară a
unei vertebre împreună cu feţişoara inferioară a unei vertebre superioare delimitează un
unghi diedru în care pătrunde capul coastei. La nivelul vârfului procesului transversar se
află o feţişoară articulară pentru tuberculul coastei. Corpul vertebrei este cilindric, având
diametrul transvers egal cu cel anteroposterior. Procesul spinos este lung şi înclinat în jos.
Orificiul vertebral este rotund.
Vertebrele ce prezintă aspecte particulare sunt :
 T1 – prezintă pe corp o faţetă pentru coasta I şi o hemifaţetă pentru coasta a-II-a .
 T10 – prezintă o hemifaţetă pentru coasta X.
 Vertebrele T11 şi T12 – au faţetele pentru coastele a-XI-a şi a-XII-a.
C. VERTEBRELE LOMBARE au dimensiuni mai mari. În locul proceselor
transversare se găsesc procesele costiforme, fostele coaste lombare. Adevăratele procese
transversare sunt mici situate pe faţa posterioară a proceselor costiforme şi poartă
denumirea de procese accesorii. Corpul vertebrelor lombare este cel mai voluminos, cu
diametrul transvers dublu faţă de cel antero-posterior. Procesul spinos este

4
dreptunghiular. Gaura vertebrală este triunghiulară cu baza spre corp. Printre vertebrele
specifice lombare amintim :
 Vertebra L1 – seamănă cu vertebrele toracale.
 Vertebra L5 – se poate suda de sacru.
D. SACRUL se găseşte în continuarea coloanei lombare şi este un os median,
nepereche. Formează împreună cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu,
important în pelvimetria internă.
1. Orientare
- anterior faţa concavă;
- superior baza osului;
2. Descriere
- Faţa pelvină sudarea corpurilor vertebrale - patru linii transversale, gauri
sacrale ventrale - trec ramurile ventrale ale nervilor spinali.
- Faţa dorsală
- creasta sacrală mediană (proceselor spinoase)
- lateral creastă sacrală intermediară (proceselor articulare)
- gaurile sacrale dorsale - trec ramurile dorsale ale nervilor spinali
- creaste sacrate laterale (procese transversale)
- Feţele laterale
- faţă auriculară pentru articulaţia cu osul iliac
- suprafaţă rugoasă numită tuberozitatea sacrală.
- Baza prezintă :
- Faţa superioară a corpul vertebrei sacrale S1;
- Orificiul superior al canalului sacral;
- Aripioarele sacrului;
- Două procese articulare pentru articulaţia cu procesele
articulare inferioare ale vertebrei a 5-a lombară;
- Vârful - feţişoară eliptică ce se articulează cu coccisul.
Sub creasta sacrală mediană se află hiatusul sacral delimitat de coarnele sacrale.
E. COCCIGELE se află în continuarea sacrului.

TORACELE OSOS
Format din: stern, coloana vertebrală, coaste.
Toracele osos are forma unui trunchi de con, cu baza în jos, la acest nivel - diafragma.
STERNUL
- manubriu
- corp
- apendice xifoid (cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani).
La locul de întâlnire al manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal Louis, în
dreptul căruia se află cartilajul coastei a-II-a (reper în palpare).
Marginea superioară a manubriului - scobitura jugulară (limita dintre gât şi torace). Pe
laturi scobitură claviculară – pentru clavicula. Inferior şi lateral, pe marginile laterale ale
manubriului sternal - incizura pentru cartilajul coastei I.
Pe marginile corpului sternal - incizurile cartilajelor coastelor III – VII.

5
 COASTELE 12 perechi., arc osos, anterior din cartilajul costal (lipseşte la
coastele XI şi XII). Trei curburi:
- de-a lungul feţelor (faţa medială concavă, iar faţa laterală convexă),
- de-a lungul marginilor (coborârea extremităţii anterioare a coastei faţă de cea
posterioară)
- de-a lungul axului (partea posterioară a feţei mediale priveşte în sus, iar partea
anterioară priveşte în jos).
Extremitatea anterioară - o scobitură cartilajul costal.
Extremitatea posterioară: capul - feţişoarele articulare de pe corpurile vertebrelor;
colul dintre cap şi tuberculul- procesul transversar al vertebrei corespunzătoare
Corpul coastei:
- faţă laterală convexă,
- faţă medială concavă
- margine inferioară - şanţ - mănunchiul vasculonervos intercostal - puncţia la nivel
toracic se face întotdeauna introducând acul aproape de marginea superioară a
coastelor şi niciodată la nivelul marginii inferioare a coastelor.
Prima coastă are o direcţie orizontală., raporturi cu artera şi vena subclavie, cu
domul pleural.
- Primele şapte perechi - coaste adevărate,
- Coastele VIII, IX, X false, deoarece se articulează prin intermediul cartilajului
coastei VII.
- Ultimile două coaste – flotante, nu au cartilaj şi nu ajung la stern.

SCHELETUL CENTURII SCAPULARE

A. CLAVICULA cuprinsă între manubriul sternului şi acromion.

1. Orientare
- lateral extremitatea turtită;
- anterior concavitatea extremităţii turtite
- faţa prevăzută cu un şanţ inferior
2.Descriere
- extemitatea sternală - manubriul sternal.
- extremitatea acromială - faţă articulară acromială.
- faţa superioară palpată sub piele, rugozităţi pe care se inseră în partea laterală
m. deltoid şi trapez, iar medial m. sternocleidomastoidian.
- faţa inferioară - porţiunea mijlocie- şanţ – m. subclavicular. Medial de şanţ,
impresiunea ligamentului costoclavicular, iar lateral tuberculul conoidian şi
linia trepezoidală.
Posterior raporturi cu vasele subclaviculare, cu vârful plămânului, cu muşchiul
omohioidian, muşchii scaleni şi cu trunchiurile plexului brahial.

B. SCAPULA aşezată pe faţa posterioară a toracelui în dreptul coastelor II-VIII.

1. Orientare
- anterior cu faţa concavă (posterior fata care prezinta o prelungire triunghilara
adica spina scapulei)
- lateral cu cavitatea glenoidală (unghiul cel mai voluminos)

6
 - inferior unghiul mai ascuţit (superior margine ascutita care prezinta o
scobitura)
2. Descriere
Elementele descriptive sunt:
- faţa posterioară - spina scapulei - se termină cu acromion articulare cu
clavicula.. - fosa supraspinoasă şi fosa infraspinoasă.
- faţa anterioară, - creste oblice
- marginea superioară - incizura scapulei care este transformată în orificiu de
ligamentul transvers (m.v.n suprascapular).
- - procesul coracoid
- marginea medială
- marginea laterală
- unghiul superior rotunjit
- unghiul inferior este ascuţit, palpat sub piele.
- unghiul lateral - cavitatea glenoidală, extremităţi prezintă rugozităţi: superior
– tuberculul supraglenoidal, pe care are originea capul lung al muşchiului
biceps brahial şi respectiv, inferior – tuberculul infraglenoidal pe care are
originea muşchiul triceps brahial.
- Cavitatea glenoidală - capul humerusului.

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR LIBER

A . HUMERUS os lung, pereche, ce formează scheletul osos al braţului.
1. Orientare
- superior extremitatea prevăzută cu un cap sferic;
- medial suprafaţa ei articulară;
- anterior şanţul profund al extremitatii prevazuta cu capul sferic (posterior
foseta cea mai adanca a extremitatii care nu este prevazuta cu o sfera sau
posterior santul de la nivelul diafizei si anume santul n radial)
2.Descriere
a. Corpul (diafiza) trei feţe,trei margini
- faţa antero-laterală superioar - tuberozitatea deltoidiană (m. deltoid), sub
şanţul nervului radial prin care trec nervul radial şi artera brahială profundă..
- faţa antero-medială - şanţul intertubercular, impresiune rugoasă (m.
coracobrahia).
- faţa posterioară şanţul nervului radial - oblic,( deasupra şi dedesuptul
capetele medial şi lateral ale m. triceps brahial).
b. Epifiza proximală unită cu corpul prin colul chirurgical (nervul axilar)
- capul humerusului suprafata articulară sferică (o treime) medial şi în sus;
- colul anatomic ;
- tuberculul mare lateral (m. supraspinos, infraspinos şi rotund mic).
- şanţul intertubercular trece cap lung m.biceps brahial, mărginit de creasta tuberculului
mare (m. pectoral mare), creasta tuberculului mic (m. rotund mare).
- tuberculul mic (m. subscapular).
c. Epifiza distală
- condilul humerusului :
- trohleea humerusului - ulnă.

7
 - capitulul, lateral de trohlee, separata prin şanţ intermediar ; răspunde capului
radiusului.
- fosa coronoidiană deasupra trohleei (pătrunde procesul coronoid al ulnei).
- fosa radială deasupra capitulului (pătrunde capul radiusului în
mişcările de flexiune.)
- fosa olecraniană deasupra troheei pe faţa posterioară (pătrunde
olecraniul în mişcările de extensie).
- epicondilii humerusului medial (posterior şanţul nervului ulnar pentru
nervul ulnar, . se inseră m. pronatori, respectiv flexori ai antebraţului,
mâinii şi degetelor), si lateral (m. supinatori, respectiv extensori ai
antebraţului, mâinii şi degetelor).

B. ULNA os lung, pereche, situat în partea medială a antebraţului în prelungirea

degetului mic.
1. Orientare
- superior: extremitatea voluminoasă;
- lateral: marginea cea mai ascuţită a osului (suprafata articulara cu
capul radiusului adica scobitura radiala a ulnei)
- anterior: scobitura extremităţii voluminoase;
2. Descriere
a. Corpul (diafiza)
- faţa anterioară, superior- m. flexor profund al degetelor, inferioar m. pătrat
pronator;
- faţa posterioară linie oblică în jos şi medial. deasupra liniei m. anconeu, iar
inferioar este împărţită de o linie verticală într-o porţiune medială (m. extensor
ulnar al carpului), si laterală (m. supinator, lung abductor al policelui, lung
extensor al policelui şi extentor al indicelui).
- faţa medială se îngustează în partea inferioară unde se poate palpa sub piele.
Marginea laterală - membrana interosoasa
b. Epifiza proximală
- olecran (m.triceps brahial) cu proeminenţa orizontală - proces coronoidian.
Cele două proeminenţe circumscriu scobitura trohleară. Sub procesul coronoidian
- tuberozitatea ulnei (m. brahial) . Pe faţa laterală a procesului coronoidian -
incizura radială - corpul radiusului.
c. Epifiza distală
- capul, şi procesul stiloidian, în jos situat pe partea medială a capului. Între cele
două - şanţ (tendonul m. extensor ulnar al carpului)
- suprafeţe articulare, respectiv circumferinţa laterală - incizura ulnară a
radiusului precum şi faţa inferioară - scafoid şi semilunar.

C. RADIUS os lung, pereche, în partea laterală a antebraţului, în dreptul policelui.

1.Orientare
- inferior: extremitatea voluminoasă;
- posterior: fetele prevăzute cu şanţuri;

8
 - lateral: procesul descendent al acestei extremităţi (suprafata articulara
a acestei extremitati situata medial pentru capul ulnei adica scobitura ulnara a
a radiusului)
-
2.Descriere
Corpul (diafiza)
- faţa anterioară superioar - m. flexor lung al policelui, iar inferioar - m. pătrat
pronator;
- faţa posterioară, superioar - m. supinator, iar inferioar - m. abductor şi scurt
extensor al policelui;
- faţa laterală - porţiunea mijlocie - rugozitate (m. rotund pronator). Superior de
rugozitate raport cu ramura profundă a nervului radial.
a. Epifiza proximală
- capul, cilindru se articulează cu scobitura radială de pe ulnă în mişcările de
rotaţie ale antebraţului. Pe faţa superioară - foseta capului radial - capitulului
humerusului.
- colul
- tuberozitatea radiusului, sub col (m. biceps brahial).
c. Epifiza distală piramidă trunchiată cu patru feţe şi o bază - articulează cu
scafoidul şi semilunarul.
- faţa medială: scobitura ulnară - capul ulnei.
- faţa laterală: în jos o prelungire - procesul stiloidian - se poate palpa
sub piele.
- faţa posterioară numeroase creste, şanţuri, alunecă tendoanele m.
extensori ai mâinii şi degetelor .
- faţa anterioară este concavă (m. pătrat pronator).

D. OASELE MÂINII număr de 27, trei grupe : carpul, metacarpul, oasele degetelor
CARPUL este format din opt oase dispuse pe două rânduri.
Rândul proximal este format, dinspre police în direcţia degetului mic, din următoarele
oase : scafoidul, semilunarul, piramidalul şi pisiformul.
Rândul distal este format în aceeaşi ordine din: trapez, trapezoid, capitatul şi osul cu
cârlig.
METACARPUL cinci oase metacarpiene ce se pot palpa pe faţa dorsală a mâinii.
Oasele metacarpiene sunt oase lungi, prezintă un corp, o bază ce se articulează cu oasele
carpului şi un corp ce se articulează cu falanga proximală.
OASELE DEGETELOR
Degetele sunt în număr de cinci numerotate de la I la V latero-medial : police,
indice, mediu, inelar şi degetul mic. Prezinta corp, baza, cap.
14 falange, fiecare deget având trei: proximală, mijlocie, distală, excepţie făcând policele
care prezintă numai două: proximală şi distală.

SCHELETUL CENTURII PELVINE

A. COXALUL: ilion (superior), ischion (postero-inferior) şi pube (antero-inferior)
sudate la nivelul cavităţii acetabulare.

9
1. Orientare
- lateral faţa prevăzută cu o cavitate (acetabul);
- inferior scobitura cavităţii acetabulare;
- posterior marginea prevăzută cu o mare scobitură;
2. Descriere
a. Faţa laterală prezintă de sus în jos :
1a. Suprafaţa gluteală trei linii :
- Linia gluteală anterioară ce pleacă de la marea incizură ischiadică spre
marginea superioară în vecinătatea spinei iliace antero-superioare.
- Linia gluteală posterioară se desprinde de la marea incizură ischiadică şi
se termină la nivelul marginii superioare, la unirea tremii posterioare cu
cele două treimii anterioare.
- Linia gluteală inferioară pleacă de la acelaşi nivel cu celelalte două şi se
termină la nivelul marginii anterioare a coxalului.
Cele trei linii delimitează patru câmpuri:
- Zona posterioară posterior de linia gluteală posterioară (m. gluteu
mare).
- Zona mijlocie între linia gluteală posterioară şi cea anterioară, (m.
gluteu mijlociu).
- Zona anterioară între linia gluteală anterioară şi cea inferioară (m.
gluteu mic).
- Zona inferioară inferior de linia gluteală inferioară (m. drept femural).
2a. Cavitatea acetabulară cavitate profundă:
- suprafata articulara - capul femur
- suprafata nearticulara centrala – ligamentul capului femural..
Circumferinţa acetabulului - sprânceana acetabulara, inferior întreruptă de
incizura acetabulului
3a. Gaura obturată mărginită de o creastă cu excepţia porţiunii superioare - şanţ
numit şanţ obturator.
4a. Ramura ischiopubiană între tuberozitatea ischiadică şi unghiul pubelui.
b. Faţa medială stăbătută în porţiunea mijlocie de linia arcuată, o linie oblică de sus în
jos şi dinapoi înainte ce împarte faţa medială în două porţiuni :
- Fosa iliacă superior de linia arcuată (m. iliac).
- Suprafaţa sacropelvină inferior alcătuită dinspre superior spre inferior
şi dinapoi înainte de :
- Tuberozitatea iliacă (ligamentelor articulaţiei sacropelvine).
- Faţa auriculară, o feţişoară articulară pentru sacrul.
- O suprafaţă plană ce răspunde acetabulului.
- Gaura obturată.
- Faţa medială a ramurei ischiopubiene.
b. Marginea anterioară prezintă dinspre superior spre inferior:
- Spina iliacă antero-superioară (m. croitor şi tensor al fasciei lata, şi lig.
Inghinal).
- O mică scobitură prin care trece nervul cutanat femural lateral.
- Spina iliacă antero-inferioară (muşchiul drept femural).
- O scobitură pe unde trece muşchiul iliopsoas.

10
 - Eminenţa iliopubiană, o proeminenţă rotunjită.
- Suprafaţa pectineală (muşchiul pectineu). Mărginită anterior de creasta
obturatoare şi posterior de cresta pectineală.
- Tuberculul pubian (ligamentul inghinal - se poate palpa).
- Creasta pubelui medial de tubercul (m. drept abdominal).

d. Marginea posterioară prezintă:

- Spina iliacă postero-superioară palpabilă sub piele.
- O scobitură.
- Spina iliacă postero-inferioară (ligamentele articulaţiei sacroiliace).
- Marea scobitură ischiadică prin care trece muşchiul piriform, nervul ischiadic,
nervul gluteal superior şi inferior precum şi vasele ruşinoase interne.
- Spina ischiadică (m. gemen superior).
- Mica incizură ischiadică trecere muşchiului obturator intern, vaselor şi
nervilor ruşinoşi interni.
- Tuberozitatea ischiadică repauzează osul în poziţia sezândă.
e. Marginea superioară de la spina iliacă postero-superioară la spina iliacă antero-
superioară, palpabilă în întregime. Se inseră muşchii antero-laterali ai abdomenului,
pătratul lombelor, gluteul mare, gluteul mijlociu, iliacul.
f. Marginea inferioară de la tuberozitatea ischiadică la unghiul pubelui, - ramura
ischiopubiană. Sub unghiul prezintă o faţă articulară pubiană pentru articulaţia cu
coxalul de partea opusă formând simfiza pubiană. Se inseră corpii cavernoşi şi
muşchii adductor mare şi adductor scurt.
g. Unghiurile
- Unghiul antero-superior reprezentat de spina iliacă antero-superioară.
- Unghiul postero-superior reprezentat de spina iliacă postero-superioară.
- Unghiul antero-inferior de unghiul pubelui.
- Unghiul postero-inferior format de tuberozitatea ischiadică.

B. PELVISUL OSOS
- două oase coxale
- sacrul
- coccigele.
Pelvisul osos prezintă:
- o circumferinţă superioară (baza sacrului, marginea superioară a coxalului, marginea
anterioară a coxalului şi marginea superioară a simfizei pubiene)
- şi alta inferioară (vârful coccigelui, ramurile ischiopubiene, tuberozităţile ischiadice,
ligamentele sacrotuberale şi sacrospinoase şi de marginea inferioară a simfizei pubiene.
- o suprafaţă externă: feţele posterioare ale sacrului şi coccisului, feţele laterale ale
oaselor coxale, faţa anterioară a simfizei pubiene.
- o suprafata internă (împărţită în porţiuni printr-o linie numită linie terminală ce este
alcătuită înapoi de promontoriu şi marginea anterioară a aripioarelor sacrului, lateral de linia
arcuată a coxalelor de pe faţa medială a acestora, prelungită anterior prin crestele pectineale şi
anterior de marginea superioară a simfizei pubiene, formată de feţele anterioare ale sacrului şi
coccisului precum şi de feţele mediale ale coxalului).

11
 Strâmtoarea superioară, pelvisul mic au o deosebită importantă obstreticală, micşorarea
patologică a diametrelor constituie o mare dificultate în mecanismul naşterii.
Pelvimetria externă constă în măsurarea unor diametre la nivelul circumferinţei
superioare pelvisului osos cu importanţă majoră în evidenţierea eventual a unui bazin distocic.
Diametrele care interesează această circumferinţă sunt următoarele:
- Diametrul biiliac superior delimitat între spinele iliace antero-superioare şi
care măsoară 24cm.
- Diametrul bicrest între punctele cele mai îndepărtate ale celor două creste
iliace şi care măsoară 28cm.
- Diametrul bitrohanterian între cei doi trohanteri mari de la nivelul oaselor
femurale şi care măsoară 32cm.
Bazinul osos pe lângă rolul important în mecanismul naşterii serveşte şi în
protecţia organelor pelvine cât şi la transmiterea greutăţii corpului la membrele
inferioare având astfel un rol important în statică şi locomoţie.

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR LIBER

A. FEMURUL os lung, pereche ce formează scheletul coapsei.
1. Orientare
- superior: extremitatea cotită;
- medial: suprafaţa sferică şi articulară a extremităţii cotite;
- posterior: marginea cea mai aspră de la nivelul corpului osului;
2. Descriere
a. Corpul trei feţe şi trei margini
b. Faţa anterioară este netedă (m. vast intermediar)
- Feţele posterioară şi laterală netede. La unirea lor, corpul prezintă marginea
posterioară numită linia aspră. ce prezintă două buze, laterală şi medială, iar
pe interstiţiul dintre ele se inseră muşchii : vastul lateral, vastul medial, cei trei
adductori (lung, scurt şi mare) şi capul scurt al bicepsului femural. Inferior
linia se bifurcă (fosă poplitee). Superior linia aspră se trifurcă dând:
- O ramură laterala - tuberozitatea gluteală ce se termină sub marele
trohanter (m. gluteu mare).
- O ramură medială ce se continuă cu linia intertrohanterică de pe
epifiza proximală.
- O ramură mijlocie - pectineală ( m. pectineu).
b. Epifiza proximală
- Capul femural, 2/3 dintr-o sferă prezintă în centrul feţei articulare foseta
capului femural pentru capul femural.
- Colul femural uneşte capul cu restul osului.. Pe faţa anterioară a colului este
limitată lateral de linia intertrohanterică, iar cea posterioară de creasta
intertrohanterică, iar cea posterioară de creasta intertrohanterică.
- Trohanterul mare îndreptată în sus la locul de unire a colului cu corpul. Pe faţa
medială se află fosa trohanterică (m. obturator extern). Trohanterul mare dă
inserţia muşchilor pelvitrohanterieni (muşchii gluteu mijlociu, gluteu mic,
piriform etc.). Se poate palpa pe faţa laterală a coapsei.

12
 - Trohanterul mic situat inferior şi medial de marginea inferioară a colului. Pe
el se inseră muşchiul iliopsoas.
- Trohanterii mic şi mare uniţi anterior prin linia intertrohanterică, iar posterior
prin creasta intertrohanterică (m. pătrat femural).
c. Epifiza distală prezintă condilii femurali, lateral şi medial, ce converg
anterior spre o faţă articulară numită faţa patelară, iar posterior sunt separate
de fosa intercondilară. Condilul medial este mai îngust şi descinde mai jos
decât condilul lateral. Fiecare condil prezintă : o faţă articulară patelară, o
faţă intercondilară ce priveşte spre faţa celuilalt condil delimitând fosa
intercondiliară (ligamentele încrucişate ale articulaţiei genunchiului). Pe feţele
posterioare ale celor doi condili se inseră capul medial si lateral al muşchiului
gastrocnemian, muşchiul plantar si popliteu. Pe faţa medială a condilului
medial şi pe cea laterală a condilului lateral se afla epicondilul medial şi
epicondilul lateral (ligamentele colaterale ale articulaţiei genunchiului).
B. PATELA os scurt, turtit, pereche, situat în tendonul muşchiului cvatriceps femural.
Prezintă o bază, un vârf ce priveşte în jos, o faţă aterioară, o faţă posterioară pentru
articulaţia cu faţa patelară a femurului şi două margini medială şi laterală.

C. TIBIA os lung, pereche, ce formează scheletul gambei împreună cu fibula.

1. Orientare
- anterior marginea cea mai ascuţită a corpului;
- inferior epifiza cea mai mică şi medial prelungirea ei;
2. Descriere
a. Corpul (diafiza) trei feţe şi trei margini,
- Faţa medială poate fi palpată sub piele nefiind acoperită de muşchi. În
porţiunea superioară se inseră prin intermediul unei formaţiuni fibroase,
numită pes anserinus, muşchii croitor, gracilis şi semitendinos.
- Faţa laterală concavă superioar (m. tibial anterior). Inferior convexă
(aluneca tendoanele muşchilor extensori).
- Faţa posterioară superior o linie oblică numită linia solearului. Deasupra
liniei - muşchiul popliteu, iar dedesupt - muşchii flexor lung al degetelor
şi tibialul posterior.
- Marginea anterioară ascuţită şi poate fi palpată subcutanat. de la nivelul
tuberozităţii tibiei la maleola medială.
- Marginea medială pronunţată inferior, iar marginea laterală dă inserţie
membranei interosoase.
b. Epifiza proximală constituită din doi condili medial şi respectiv, lateral. Ce
prezintă o faţă superioară articulara pentru condilii femurali şi o
circumferinţă. Între cele două suprafeţe articulare se găseşte o proeminenţă
osoasă, eminenţa intercondiliană ce este formată de tuberculul intercondilar
medial şi de tuberculul intercondilar lateral. Anterior şi posterior de această
eminenţă - aria intercondiliană anterioară (lig. incrucisat anterior) şi respectiv
posterioară (lig. încrucişat posterior) articulaţiei genunchiului.
Pe faţa laterală a condilului lateral se găseşte faţa articulară pentru fibulă.
Pe porţiunea anterioară a circumferinţei - suprafaţă triunghiulară, limitată de
bifurcarea marginea anterioare a corpului - tuberozitatea tibiei.

13
 c. Epifiza distală
- faţa superioară se confundă cu corpul.
- faţa inferioară este împărţită de o creastă în două feţisoare pentru trohleea
talusului.
- faţa anterioară - alunecă tendoanele muşchilor extensori.
- faţa posteriară - alunecă tendonul muşchiului flexor lung al halucelui.
- faţa medială prezintă o prelungire – maleola medială palpabilă sub piele.
- faţa laterală prezintă scobitura fibulară pentru articulaţia cu fibula.

D. FIBULA os lung, pereche, ce pare torsionat pe axul său.

1. Orientare
- inferior: epifiza turtită;
- medial: feţişoara articulară;
- posterior: marginea epifizei ce prezintă o fosă.
2. Descriere
a. Corpul (diafiza)
- faţa medială - o creastă numită creasta medială.
- faţa laterală - şanţ unde se inseră muşchii peronieri lung şi scurt.
- faţa posterioară vizibilă mai mult în porţiunea superioară.
Marginile sunt vizibile mai ales în porţiunea mijlocie, în special cea medială
numită şi margine interosoasă .
b. Epifiza proximală - capul fibulei ce prezintă medial o faţă articulară pentru
condilul lateral al tibiei. Capul se prelungeşte în sus cu un vârf (m. biceps
femural). Capul se leagă de corp printr-un col (nervul peronier comun).
c. Epifiza distală se prelungeşte lateral şi inferior cu maleola fibulară ce
prezintă pe faţa medială o feţişoară articulară pentru talus. Posterior se găseşte
o depresiune numită fosa maleolei laterale. Faţa posterioară prezintă un şanţ -
alunecă tendoanele muşchilor peronieri.

E. OASELE PICIORULUI 26 de oase dispuse în trei grupe : tarsul, metatarsul,

oasele degetelor.
TARSUL - şapte oase dispuse în două rânduri:
a. posterior: - talus superior
- calcaneu inferior
b. anterior: - navicular
- cuboid
- trei cuneiforme.
TALUSUL (ASTRAGALUL)
Talusul este situat superior de calcaneu şi este format din cap, col şi corp.
1. Orientare
- anterior – capul;
- superior – trohleea;
- lateral – faţa articulară triunghiulară
CALCANEUL aşezat sub talus.
1. Orientare
- superior faţa prevăzută cu feţişoare articulare;

14
 - posterior extremitatea cea mai voluminoasă;
- medial şanţul cel mai adânc;
NAVICULARUL situat în partea medială a scheletului piciorului.
1. Orientare
- posterior – faţa concavă;
- medial şi inferior – tuberozitatea osului;

CUNEIFORMELE în număr de trei cuneiformul medial este cel mai mare şi se

articulează anterior cu metatarsul I, posterior cu navicularul, lateral cu metatarsul
II şi cuneiformul intermediar care este cel mai mic şi se articulează anterior cu
metatarsul II, posterior cu navicularul, lateral cu cuneiformul lateral, iar medial cu
cuneiformul medial. Cuneiformul lateral - anterior cu metatarsianul II, posterior
cu navicularul, lateral cu cuboidul, iar medial cu metatarsul II şi cuneiformul
intermediar.
METATARSUL - cinci metatarsiene numerotate dinspre marginea medială spre cea
laterală a piciorului de la I (haluce) la V (degetul mic). Metatarsienele prezintă un
corp, baza metatarsienelor (se articulează cu oasele tarsului şi cu metatarsienii
învecinaţi) si extremitatea anterioară - capul metatarsianului (cu falanga
proximală).
OASELE DEGETELOR
Oasele care formează degetele se numesc falange şi sunt în număr de 14: fiecare
deget are trei falange – proximală, mijlocie şi distală, exceptând halucele care este format
din falanga proximală şi distală.

Articulaţiile sunt organe de legătură între oase, fiind sediul mişcărilor. Sunt
alcătuite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele, elemente
reprezentate prin formaţiuni conjunctive.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se împart în:
 Sinartroze ( articulaţii fixe) corespunzătoare articulaţiilor fibroase.
 Diartroze (articulaţii mobile) corespunzătoare articulaţiilor sinoviale.
 Amfiartrozele (articulaţii semimobile) corespunzătore articulaţiilor cartilaginoase.

A. ARTICULAŢIILE FIBROASE (SINARTROZELE) - oasele sunt unite prin ţesut

fibros dens (membrane sau ligamente). Aceste articulaţii permit mişcări foarte reduse.
Tipuri de articulaţii:
1) Sindesmoza suprafeţele articulare sunt unite printr-un ligament interosos
(exemplu: ligamentul stilohioid, coracoacromial). Articulaţia sacroiliaca este
unită prin ligamente puternice interosoase.
2) Suturile sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu.
Se descriu trei tipuri de suturi:
1) dinţată la care suprafeţele osoase se întrepătrund (sutura fronto-
parietală, occipito-parietală).
2) solzoasă în care oasele care se articulează sunt tăiate oblic (sutura
parieto-temporală).
3) plană în care oasele se articulează prin margini regulate (sutura
internazală).

15
 3) Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate
alveolară (articulaţiile dintre rădăcina dinţilor şi alveole).
B. ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE prezintă la legătura dintre oase cartilaj
hialin sau fibrocartilaj. Se disting două tipuri, şi anume:
1) Sincondrozele între cele două oase care se articulează se interpune o lamă
de ţesut cartilaginos (articulaţia dintre corpul osului sfenoid şi porţiunea
bazilară a occipitalului, sincondroza pieselor osoase care compun osul
coxal).
2) Simfizele la care ţesutul de continuitate dintre oase este cel
fibrocartilaginos (simfiza pubiană, articulaţiile dintre corpurile vertebrale).

C. ARTICULAŢIILE SINOVIALE sunt articulaţii complexe, întâlnite frecvent, la

nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate.
Elementele componente ale unei articulaţii sinoviale sunt:
 Suprafeţele articulare, care pot fi:
- sferice (cap humeral, femur)
- concave (cavitatea glenoidă a scapulei, acetabulară a coxalului)
- plane (platoul tibial)
- în formă de mosoraş (trohleea humerusului)
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin cu rol important în protecţia
oaselor, permite alunecarea acestora în timpul mişcării, precum şi rol de tampon
amortizând presiunea exercitată de greutatea corpului. Distrugerea acestui cartilaj poate
conduce la limitarea mişcărilor dintr-o articulaţie, la aşa numita anchiloză.
 Capsula articulară este o formaţiune constituită dintr-un strat extern fibros şi unul
intern, membrana sinovială. Stratul fibros are o formă comparabilă cu cea a unui
manşon ce se inseră prin cele două extremităţi ale sale la periferia cartilajelor
articulare. Acesta reprezintă o continuare a periostului oaselor. În articulaţiile cu
mobilitate redusă capsula este groasă, iar în cele cu mobilitate mare capsula este mai
redusă şi mai puţin rezistentă, dar există şi articulaţii mobile care au capsula groasă,
cum ar fi articulaţia şoldului
 Membrana sinovială reprezintă stratul profund al capsulei şi se prezintă ca o foiţă
lucioasă, subţire ce aderă de suprafaţa capsulei articulare şi acoperă formaţiuni
intracapsulare, ca de exemplu tendoane, discuri intraarticulare (discul articulaţie
temporomandibulare, meniscurile articulaţiei genunchiului), ligamente. Lichidul
sinovial deţine un rol triplu: de nutriţie, lubrefiere şi de curăţire, cu importanţă în
biomecanica articulară.
 Cavitatea articulară este un spaţiu virtual situată între capetele osoase, care se
articulează şi capsula articulară. Conţine o cantitate mică de lichid sinovial. La
menţinerea în contact a suprafeţelor articulare participă prezenţa unei presiuni
negative în cavitatea articulară cât şi presiunea atmosferică.
 Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care se inseră pe cele două oase ale
unei articulaţii, contribuind la menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. Se pot
deosebi ligamente intracapsulare (ligamentele încrucişate ale articulaţiei
genunchiului) şi ligamente extracapsulare ce solidarizează articulaţia.

Formaţiuni ce sigură concordanţa dintre suprafeţele articulare:

16
 - labrul articular (cadrul articular) măreşte cavitatea articulară şi astfel face
posibilă o mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară sferică – cap articular – şi o
cavitate articulară mai puţin adâncă. Această formaţiune se întâlneşte în cazul unor
articulaţii sinoviale, ca de exemplu articulaţia scapulohumerală şi articulaţia
coxofemurală.
- fibrocartilajele intraarticulare: discurile şi meniscurile. Când între suprafeţele
articulare există nepotriviri apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase ce realizează
potrivirea suprafeţelor articulare (exemplu: meniscul articular din articulaţia genunchiului
sau discul articular din articulaţia temporomandibulară).

17
Mişcări în articulaţiile sinoviale.

18
 BIOMECANICA ARTICULARĂ

Funcţiunea articulaţiilor constă în a permite anumite mişcări ale oaselor care intră
în alcătuirea lor. Felul mişcărilor şi forma suprafeţelor articulare sunt într-o strânsă
interdependenţă.
Artrodiile sunt articulaţii sinoviale cu o mare mobilitate. La nivelul unei articulaţii
mobile mişcările depind de forma suprafeţelor articulare. Ele se pot realiza în jurul unui
ax, a două axe sau a trei axe.

Tipurile de mişcări în articulaţii:

 Flexie – extensie: mişcări de apropiere (flexie) sau de îndepărtare (extensie) a
două segmente alăturate. Mişcarea se face în jurul unui ax transversal.
 Abducţie – adducţie: mişcarea de îndepărtare faţă de axul median (abducţie) sau
de apropiere faţă de axul median al corpului (adducţie). Mişcarea se face în jurul
unui ax transversal.
 Rotaţie: mişcarea prin care segmentul se roteşte spre corp sau în afară. Aceasta
poate fi internă sau externă. Mişcarea se realizează în jurul axului care trece prin
lungul segmentului ce se deplasează.
 Pronaţie – supinaţie: mişcarea de rotaţie a mâinii prin care policele se roteşte
medial cu palma privind în jos (pronaţie) şi respectiv mişcarea inversă cu palma
privind în sus (supinaţie). La picior, când planta priveşte spre lateral şi marginea
externă a piciorului se ridică se realizează pronaţia iar mişcarea inversă poartă
numele de supinaţie.
 Circumducţie: mişcarea care totalizează flexia, extensia, abducţia, adducţia şi le
asociază cu rotaţia.
 Inversiune – eversiune: mişcarea de rotire medială a plantei (inversiune) sau
mişcarea de rotire laterală a plantei (eversiune).
 Propulsie – retropulsie: mişcarea de proiecţie înainte a capului mandibulei
(propulsie) sau mişcarea de proiecţie înapoi a capului mandibulei care este readus
în fosa mandibulară (retropulsie).

CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR SINOVIALE

După numărul oaselor ce intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale acestea se împart în:
- articulaţii simple formate doar prin unirea a două oase
- articulaţii compuse formate prin unirea mai multor oase
După forma suprafeţelor articulare se deosebesc:
- articulaţii plane care au suprafeţele articulare plane. Permit numai mişcări de
alunecare (de exemplu: articulaţiile dintre oasele carpului sau ale tarsului)
- articulaţiile trohoide au suprafeţele formate dintr-un cilindru osos conţinut
într-un inel osteofibros. Permit doar mişcări de roataţie (de exemplu:
articulaţiile radioulnare, atlantoaxoidiană mediană)

19
 - articulaţiile condiliene au suprafeţe articulare rotunjite pe un os iar pe celălalt
două depresiuni corespunzătoare segmentelor de cilindru cu care se
articulează. Permit mişcări într-un singur plan şi în mod secundar mişcări
limitate în alte planuri. (de exemplu: articulaţia cotului şi a genunchiului)
- ginglymul prezintă suprafeţe articulare formate la unul din oase de un scripete
sau trohlee iar la osul opus prezintă o creastă ce corespunde şanţului
scripetelui şi două povârnişuri laterale. Permit mişcări de flexie – extensie şi
mişcări reduse de lateralitate. (de exemplu: articulaţia humeroulnară,
articulaţiile interfalangiene)
- articulaţiile elipsoidale prezintă la un segment osos o suprafaţă articulară
elipsoidală iar la celălat os o depresiune corespunzătoare. Permit mişcări de
flexie – extensie, abducţie – adducţie şi circumducţie (de exemplu: articulaţia
radiocarpiană, metacarpofalangiană)
- articulaţiile sferoidale prezintă la un segment osos o suprafaţă formată dintr-
un cap ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă în celălalt segment osos.
Permit mişcări de: flexie – extensie, abducţie – adducţie, circumducţie şi
rotaţie. (de exemplu: articulaţiile umărului şi şoldului)

După numărul axelor în jurul cărora se execută mişcările în diferitele articulaţii

deosebim:
- articulaţii uniaxiale care permit mişcarea într-un singur plan ca de exemplu:
ginglymul (flexie – extensie) şi articulaţiile trohoide (rotaţia)
- articulaţii biaxiale: prezintă două axe perpendiculare unul pe celălalt ca de
exemplu articulaţiile elipsoidale.
- Articulaţiile cu trei axe care permit mişcări în toate planurile spaţiului ca de
exemplu articulaţiile sferoidale

20