UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
ANUL I, SEM II, IFR

METODOLOGIE JURIDICĂ

TEMA REFERATULUI
SPECIFICUL GÂNDIRII JURIDICE ÎN
CADRUL GÂNDIRII
ȘTIINȚIFICE

COORDONATOR: LECT. UNIV. DR. TUDOR AVRIGEANU

STUDENT: NUȚĂ ALEXANDRA MARIA

 Caracteristica principală a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea că el
considera că problemele specifice filozofiei dreptului nu pot fi soluţionate fără o
concepţie de ansamblu, epistemologică şi filozofică, aceasta întrucât filozofia dreptului este o
parte integrantă a filozofiei în genere.
De ea nu se pot lipsi mai ales acei ce pretind a avea o cultură juridică”. Printre
problemele cele mai importante ale filozofiei dreptului ar trebui enumerate cele
referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi specificul acestuia în raport cu alte domenii ale
activităţii umane, finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii juridice.
Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea oricărei analize ,,pur
tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome
acestea depind în privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este filozofia
generală. Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului
evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem filozofic,
este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme ale omului şi societăţii.
De aceea, tezele filozofiei dreptului vor servi întotdeauna pentru explicarea şi aplicarea
dreptului pozitiv.
Mircea Djuvara aşează dreptul pe o poziţie superioară în raport cu morala şi sociologia.
În accepţiunea lui Mircea Djuvara, dreptul şi morala alcătuiesc un tot, raportat la celelalte ştiinţe
sociale, tocmai datorită legăturii dintre cele două segmente ale realităţii sociale, investigate de
către drept şi morală. Dreptul, conceput ca o armonizare a libertăţilor de acţiune morală a
fiecăruia, este orientat spre morală şi are ca scop însăşi moralitatea. Acest lucru este dovedit şi de
faptul că esenţa dreptului stă în justiţie care, la rândul ei, nu poate să nu fie morală, altfel dreptul
s-ar identifica cu forţa. Legătura dintre drept şi morală, susţinută de Kant, este preluată de Mircea
Djuvara, dar el se alatură neokantienilor, care au dezvoltat această concepţie pe linia unităţii
axiologice a dreptului şi moralei.
Aceste ştiinţe, însă, sunt totuşi diferite, întrucât fiecare dintre ele se întemeiază pe o
schemă ideală proprie, care le determină un câmp de aplicatie diferit. Djuvara reduce morala la
datele propriei noastre conştiinţe, la elementele de interioritate a individului. Ea cuprinde
obligaţii faţă de sine, urmărind perfecţionarea empirică a eului nostru, pe când obligaţiile juridice
se manifestă în exterior, faţă de alţii.
De asemenea, Mircea Djuvara analizează, cu multă profunzime, raportul dintre Drept şi
Sociologie, Drept şi Estetică. Analiza domeniului juridic este abordată de marele profesor din
punctul de vedere al evoluţiei istorice a dreptului concret, care acţionează efectiv în societate, şi
din punctul de vedere al evoluţiei teoriilor despre justiţie, unde se poate sesiza cum intuiţiile sale
filosofice concordă cu unele dintre cele mai influente idei din filosofia actuală. Punând la baza
oricărui act social doar ideea de justiţie, ca singura justificare a realizării lui, prin însuşi acest
fapt, principiul dreptului prin forţă va trebui să facă loc, în relaţiile dintre oameni, principiului
forţei prin drept.
Elementul central al întregii gândiri juridice, în concepţia lui Mircea Djuvara, este aflat
sub influenţa kantiana – ideea de justiţie, înţeleasă ,,ca o simplă schemă raţională pur ideală”. Ca
idee raţională, ideea de justiţie este elementul formal al oricărei judecăţi juridice şi ea are un
caracter logic şi obiectiv. Ideea de justiţie se află şi ea în strânsă legatură cu valorile morale. În
ideea de justiţie se regăsesc înglobate: ideea de egalitate, echitate, proporţie (echivalenţă),
elemente care îi imprimă ideii de justiţie şi un caracter de raţionalitate proprie, la rând cu cel
ideal. Fiind alături de ideea de justiţie, valori-scop ale întregii vieţi juridice, ele beneficiază de un
caracter logic-obiectiv, de aceea pot fi considerate exigenţele logice ale raţiunii practice.
Sistemul de filosofie juridică al lui Mircea Djuva are ca element-cheie cunoaşterea
juridică. Experienţa juridică se desfăşoară atunci când activitatea socială vizată este învestită cu o
apreciere juridică. Ea selectează faptele sociale pe criteriul justului şi injustului. Aprecierea
juridică conferă faptelor juridicitate. Filosofia dreptului pune problema dacă aprecierea juridică
poate avea o valoare obiectivă. Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării
ideii de justiţie, obiectivitatea fiind datorată unei activităţi creatoare, dialectice care să constate
că o acţiune este justă pentru că se încadrează celorlalte acţiuni ale oricui.
Mircea Djuvara a făcut o distincţie principală între cunoaşterea dreptului şi ştiinţa lui.
Mulţi cetăţeni acumulează cunoştinţe despre drepturile şi obligaţiile lor şi ale
semenilor. Astfel de cunoştinţe disparate nu sunt ştiinţă. Vor deveni ştiinţă doar
acele cunoştinţe juridice care descriu procesele reale din societate, prin mijlocirea unor
noţiuni generale, a legilor asa încat să reuşească să le lege între ele prin caracteristici esenţiale: în
acest sens nu se numeşte ştiinţă decât o cunoaştere bine sistematizată.
Juristul reține punctul său de vedere și construiește, prin abstracțiune, un fenomen al său.
Libertatea este postulatul oricăror probleme de drept, este fundamentul dreptului.
Concluzia filozofică esenţială la care a ajuns Mircea Djuvara a fost aceea că e posibila
cunoaşterea unei justiţii obiective, valabilă pentru raţiune la fel ca şi aceea a realităţilor naturii.
Prin ea se va întemeia însăşi aplicarea regulilor dreptului pozitiv.
O problemă importantă reluată de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura
cunoaşterii juridice şi mecanismul formării ei. În acest plan de gândire, Djuvara considera că
ideile şi cunoştintele juridice sunt distincte, chiar opuse celor despre natură.
Cunoştinţa juridică se constituie, astfel printr-o aplicare la cunoştinţa morală,
pentru că ideea de societate juridică se suprapune în mod necesar celei de societate
morală şi aceasta celei de societate umană ca parte a naturii. Ideea de justiţie poate fi obţinută
sau elaborată numai printr-o analiză comparativă a realităţilor sociale, juridice şi morale.
Legea de formare a cunoştinţelor juridice, conchidea Djuvara, este însăşi legea generală de
formare a oricărui fel de cunoaşterea despre realitate.
Cunoştinţa juridică va conţine două elemente: o constatare a faptelor şi o apreciere a
acestora. Doar aprecierea faptelor sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a
ajuns la concluzia că judecaţile morale şi juridice au obiectivitate, că aplicaţiile
ideii de justiţie pot afirma caracterul de adevăr obiectiv. Prin urmare, cunoştinţa juridică
are aceaşi valoare obiectivă ca şi aceea a ştiinţelor exacte, iar adevărul cunoştinţelor
juridice constă în caracterul lor coerent. Noncontradictoriu, în sistematizarea şi ordonarea
lor raţională.
În justiţie, adevărul este prin excelenţă coerenţa; acesta nu este ceva dat în mod absolut,
nu este definitiv, ci este în continuă formare şi perfecţionare. Adevărul cunoştinţelor
juridice înseamnă acordul acestora cu cerinţele legilor logicii.
Rădăcina adâncă a dreptului şi a moralei trebuie găsită în orice act de raţiune obiectivă
care presupune ideea de libertate, pe de o parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă
parte. Aceste două aspecte reprezintă idea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune.
Aşadar, dreptul nu poate fi despărţit de morală; orice afirmaţie juridical opusă acesteia din
urmă n-ar putea fi decât o eroare.
Dreptul şi morala sunt strâns corelate, întregindu-se reciproc. Cunoştinţele acestora au
aceeaşi structură logică şi sunt paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice
realitate juridică cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept sau de justiţie
şi care se aplica normării pozitive a fenomenelor schimbătoare ale vieţii sociale.
Gândirea juridică este interconectată cu gândirea științifică, alcătuind un tot, fiind
interesată de fiecare act al vieții noastre de toate zilele.
Specificul gândirii juridice în cadrul gândirii științifice

Gândirea juridică este o ramură distinctă a gândirii umane care se ocupă cu studiul și
interpretarea legilor, normelor și principiilor juridice. Aceasta are un caracter specific în cadrul
gândirii științifice, întrucât abordează aspecte și probleme unice legate de domeniul juridic.

Construcție logică și raționament juridic

Un aspect specific al gândirii juridice este orientarea sa către construcția logică și
raționamentul juridic. În drept, se folosesc reguli precise de interpretare a legilor și se aplică
 logica juridică pentru a rezolva problemele și conflictele legale. Gândirea juridică
implică o analiză riguroasă a legilor, jurisprudenței și doctrinei juridice, precum și utilizarea
raționamentului juridic pentru a ajunge la concluzii și soluții adecvate.

Cunoaștere normativă și dogmatică

Gândirea juridică se bazează pe cunoașterea normativă și dogmatică. Aceasta presupune

studiul și înțelegerea sistemului juridic, a legilor și a jurisprudenței relevante. Juristul trebuie să
aibă o cunoaștere precisă a normelor juridice și să le aplice în practică. De asemenea, se recurge
adesea la analiza și interpretarea textelor legale, a documentelor juridice și a argumentelor
juridice pentru a justifica o anumită poziție sau soluție.

Analiza contextului social și moral

Gândirea juridică implică și o analiză a contextului social și moral în care legile și

normele juridice sunt aplicate. Juristul trebuie să înțeleagă impactul legilor asupra societății și să
ia în considerare aspecte etice și morale în luarea deciziilor și soluționarea problemelor juridice.
Aceasta necesită o evaluare a consecințelor sociale și morale ale unor anumite decizii și o
abordare echilibrată între respectarea legii și principiilor etice fundamentale.

Interpretarea și argumentarea juridică

Gândirea juridică se concentrează, de asemenea, pe interpretarea și argumentarea

juridică. Juristul trebuie să poată interpreta corect legile și să ofere argumente solide pentru
susținerea unei anumite poziții sau soluții juridice. Aceasta implică analiza detaliată a textelor
legale, a intenției legislatorului, a precedentelor și a argumentelor juridice relevante. Capacitatea
de a argumenta logic și convingător este esențială în gândirea juridică.

Evoluția și adaptabilitatea

Gândirea juridică se confruntă cu o caracteristică distinctă în ceea ce privește evoluția și

adaptabilitatea. Legile și normele juridice se schimbă și evoluează în funcție de nevoile și
valorile societății. Prin urmare, gândirea juridică trebuie să fie deschisă la modificări și să poată
adapta raționamentele și abordările juridice în concordanță cu schimbările legale și sociale.

În concluzie, gândirea juridică se caracterizează prin construcție logică, raționament

juridic, cunoaștere normativă și dogmatică, analiză a contextului social și moral, interpretare și
argumentare juridică, precum și prin evoluție și adaptabilitate. Aceste caracteristici fac ca
gândirea juridică să fie distinctă în cadrul gândirii științifice și să ofere abordări specifice pentru
rezolvarea problemelor juridice.