RIDICĂRI PLANIMETRICE.

(2 ORE)

1. Obiectul planimetriei.

Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor necesare

determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, în scopul transpunerii lor pe
plan sau hartă, se numeşte planimetrie. Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se facă
recunoaşterea terenului în vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate şi
semnalizate, precum şi măsurătorile pe teren a distanţelor şi unghiurilor topografice (atât
orizontale, cât şi verticale). Pe lângă acestea, trebuie ca măsurătorile pentru determinarea poziţiei
în plan a punctelor de detaliu să se bazeze pe o reţea de puncte de sprijin. Această reţea de sprijin
poate exista sau poate să fie construită.
Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calculele
corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor care permit stabilirea poziţiei în
plan a acestora şi respectiv raportarea lor pe plan în scopul realizării planului topografic.
Ridicările planimetrice cuprind totalitatea lucrărilor topografice efectuate pentru
obţinerea unui plan cu reprezentarea detaliilor naturale şi artificiale de pe suprafaţa terenului,
exclusiv relieful. Efectiv, aceste ridicări vizează determinarea poziţiilor reciproce ale punctelor
caracteristice, ce definesc detaliile, în planul orizontal de proiecţie, în conformitate cu principiile
topografiei generale.
Ridicările planimetrice se pot efectua pe cale topografică sau fotogrammetrică. Primele
sînt de obicei ridicări numerice, prin care coordonatele plane x şi y se calculează în funcţie de
elemente măsurate în teren ; acestea sînt caracteristice obţinerii planurilor la scări mari şi foarte
mari. Ridicările grafice, terestre, folosite din ce în ce mai rar, se efectuau cu planşeta topografică;
planul se obţinea direct în teren atît pe bază de măsurători cit şi din vedere.
Ridicările fotogrammetrice utilizează fotografii speciale şi aparatură adecvată fiind
caracteristice suprafeţelor întinse şi obţinerii planurilor la orice scară uzuală dar mai ales între
1:1 000 şi 1 :25 000.

2. Desfăşurarea lucrărilor planimetrice. Principii.

Planul topografic trebuie să asigure o precizie omogenă şi un conţinut corespunzător în

raport cu cerinţele. De aceea este necesar ca ridicările: sa se întemeieze pe o reţea de sprijin unitar
determinata.
În ţara noastră reţeaua de sprijin este constituită din punctele reţelei geodeziee de stat,
existentă pe întregul teritoriu naţional, ce asigură o densitate de un punct la circa 20 km2 (distanţa
dintre puncte este de 2—4 km). Ridicarea în cadrul reţelei geodezice este obligatorie.
Planurile si hartile topografice reprezinta, la scara, o figura asemenea cu proiectia orizontala
a figurilor din teren, reprezentare ce trebuie sa fie unitara, continua si omogena ca precizie. Pentru
îndeplinirea acestor conditii, este necesar ca pe suprafata de ridicat să existe un numar de puncte de
coordonate cunoscute, numita osatura, de la care să plece toate determinarile, constituind o retea
locala. Daca se extinde teritoriul de ridicat în plan la suprafata unei tari, este necesara îndeplinirea
aceleeaşi conditii privind existenta unei osaturi omogene, care de data acesta se va constitui într-o
retea geodezica de stat.
Reteaua de triangulatie de stat se compune din lanturi de triunghiuri, organizate, functie de
distantele dintre ele, pe ordine de marime si precizie de determinare. Se considera ca triangulatia de
ordine I-IV constituie reteaua de triangulatie de stat, numita triangulatie superioara, iar reteaua de
ordinul V reprezinta triangulatia de ordin inferior.
Reteaua de triangulatie de ordinul I se desfasoara aproximativ pe directia meridianelor
şi paralelelor, alcatuind lanturi de triangulatie.
 La intersectia lantului desfasurat pe meridian cu cel de pe paralel, se fixeaza pozitia unor
laturi care se masoara, numite baze de triangulatie. În aceleaşi zone se fac şi determinari de
coordonate geografice - latitudine şi longitudine - pentru unele puncte, care se vor numi puncte
"Laplace". Lungimea laturilor în triangulatia de acest ordin este de 20-60 km
Din punctele de triangulatie de ordinul I se deternina puncte de triangulatie de ordinul II,
în conditii de precizie cu o clasă inferioara, avândlaturile de 15-20 km; în continuare se
obtine triangulatia de ordinul III, cu laturile de 10-15 km, respectiv ordinul IV cu lungimile
laturilor de ordinul a 5-10 km.
Punctele triangulatiei de ordinul V îndesesc ordinul IV, având laturile de 1-5 km,
astfel încât să asigure o densitate de un punct la 50 ha.
Pentru lucrari cu caracter special (baraje, metrouri, obiective industriale mari)
apar retele de triangulatie cu forme speciale, care se lucreaza separat de triangulatia de stat, dar
cara pot avea puncte de racordare cu acesta. Precizia unor astfel de retele locale este mult mai
buna decât precizia retelei geodezice de stat.
Chiar daca distanta dintre punctele de triangulatie de ordinul V este de 1...1,5 km, aceasta
nu poate asigura în toate cazurile distante convenabile pâna la punctele de detaliu. Se impune în
astfel de situatii, ca între punctele de triangulatie sa se realizeze retele poligonometrice, ale caror
puncte trec prin apropierea detaliilor. O astfel de metoda este denumita drumuire.
Ridicarea planimetrică trebuie să se conformeze următoarelor principii de bază:
a) Ridicarea propriu – zisă, de detaliu se realizează pe baza unei reţele de puncte
determinate anterior, numită reţea de sprijin. Această reţea trebuie să fie reţeaua geodezică, care
eventual trebuie să fie îndesită. În lipsa acestei reţele de sprijin, se determină în prealabil o
re ţea de puncte prin metode topografice.
b) Orice punct de îndesire sau nou determinat şi controlat, devine punct cunoscut
(vechi), ce poate participa la determinarea de noi puncte.
c) Toate punctele reţelei de sprijin, ale reţelei de îndesire, precum şi cele ce vor servi la r
idicarea de noi puncte, trebuie să fie marcate pe teren prin ţăruşi sau borne.
d) Operatorul trebuie să aibă grijă ca după instalarea instrumentului de măsurat unghiuri
într- un punct, să vizeze mai întâi un punct cunoscut (vechi) de care se va lega, având
astfel o viză de referinţă.
e) Toate distanţele trebuie măsurate la orizontală sau trebuie măsurate toate elementele
necesare reducerii acestora la orizontală, pentru a putea fi transpuse pe planul sau harta
topografică, în plan orizontal.

3. Tipurile drumuirilor planimetrice.

Drumuirea este o metodă de îndesire a reţelei geodezice în vederea determinării
coordonatelor punctelor de detaliu din teren.
Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor este
determinată prin măsurarea distanţelor dintre punctele de frângere şi prin măsurarea unghiurilor
în punctele de frângere ale traseului poligonal.
Clasificarea drumuirilor se poate face:
1. În funcţie de numărul punctelor de sprijin:
- drumuire sprijnită la capete pe puncte de coordonate cunoscute – 2 puncte de
coordonate cunoscute (figura 4.1);
- drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări – 4 puncte
de coordonate cunoscute (figura 4.2);
- drumuire cu punct nodal – câte două puncte de coordonate cunoscute la capătul fiecărei
drumuiri şi un punct de sprijin pentru viză din punctul nodal (figura 4.3);
- drumuire în vânt – un punct sau două de coordonate cunoscute aflate la unul din
capetele
 drumuirii (figura 4.4).

2. În funcţie de forma traseului poligonal:

- drumuiri întinse – se porneşte din două puncte de coordonate cunoscute şi se opreşte pe
alte două puncte de coordonate cunoscute (figura 4.5);
- drumuiri în circuit închis – se porneşte din minim două puncte de coordonate cunoscute
şi se închide traseul pe aceleaşi două puncte (figura 4.6);
 4. Calculul unei drumuiri circulare

Ca date iniţiale pentru determinarea coordonatelor punctelor drumuirii servesc unghiurile

de direcţie ain ale liniei iniţiale şi af ale liniei finale, coordonatele Xin, Yin şi Xf , Yf ale punctului
iniţial şi final al drumuirii. După datele iniţiale, rezultatele măsurării unghiurilor şi lungimii
laturilor di se calculează coordonatele punctelor Xin, Yin ale punctelor (vârfurilor) drumuirii cu
teodolitul.
Prelucrarea datelor drumuirii cu teodolitul se face în acelaşi mod ca şi la drumuirile
poligonometrice. Unghiurile de direcţie ale laturilor drumuirii se calculează succesiv, începând
cu latura de baza iniţială, după formulele:
α i = α i −1 + 180 0 − β i (1)

Pentru drumuirea cu teodolitul circulară suma teoretică se determină ca suma unghiurilor

interioare într-un poligon:
∑ β teor = 180 0 (n − 2). (2)
Rezultatele măsurărilor totdeauna sînt însoţite de erori, de aceea suma unghiurilor măsurate
se deosebeşte de suma teoretică. Diferenţa dintre aceste sume se numeşte eroarea unghiulară de
închidere a drumuirii
n n
f β = ∑ β pr − ∑ β teor . (3)
i =1 i =1
În geodezie după mărimea erorii se judecă despre precizie şi calitatea măsurărilor. Dacă
eroarea după mărimea absolută nu depăşeşte toleranţa (mărimea admisibilă)
f β ≤ f βad (4)
această mărturiseşte că rezultatele măsurărilor nu conţin erori grave şi satisfac cerinţele faţă de
precizia măsurărilor. Dacă condiţia dată mai sus nu este îndeplinită, atunci măsurarea unghiurilor
drumuirii trebuie repetată.
n
Pentru determinarea toleranţei de închidere vom calcula Suma teoretică ∑β
i =1
teor . a

unghiurilor măsurate
n

∑β
1
1 = β 1 − β 2 + .... + β n . (5)

E cunoscut că la măsurarea unghiurilor cu teodolitul cu precizia de 30′′ ∆ β = 3 ⋅ 0,5′ = 1,5′ .

Deoarece măsurarea erorii este condiţionată de acţiunea comună a erorilor sistematice şi
aleatorii, e necesar de a folosi o toleranţă mai strictă ∆ β = 2 ⋅ 0,5′ = 1′ , atunci:
f βadm = ±1` n . (6)
Dacă condiţia (6) este satisfăcătoare, atunci eroarea de închidere se împarte la toate
unghiurile. Din formula (5)reiese, că rezultatele măsurării sânt de aceeaşi precizie. Din această
cauză eroarea de închidere se împarte egal la toate unghiurile măsurate. Pentru aceasta se
calculează corecţia:
δ β = ± fβ / n
care se introduce în rezultatele măsurătorilor
β i cor = β i + δ β
unde β i cor - valoarea corectată a unghiurilor.
Pentru verificarea calculelor sînt folosite formulele
∑ δ β = ± f β si ∑ β i cor . = ∑ β teor .
 Mărimile corectate ale unghiurilor sînt folosite pentru calcularea unghiurilor de direcţie α i
ale laturilor drumuirii cu teodolitul. După aceasta, folosind mărimile unghiurilor de direcţie α i şi
distanţele reduse la orizont d i (proiecţia orizontală a liniilor), se calculează creşterea
coordonatelor
∆xi = d i cosα i şi ∆y = d i sin α i
ştiind coordonatele punctului iniţial şi creşterea coordonatelor dintre punctele vârfurilor
drumuirii cu teodolitul, se calculează coordonatele punctelor, folosind formulele:

Xi = Xi-1+∆ X i ;
Yi = Yi-1+∆ Yi ;

Deoarece distanţele reduse la orizont d i şi unghiurile de direcţie α i conţin erori, atunci şi

suma creşterii coordonatelor se va deosebi de suma teoretică corespunzătoare. Diferenţa acestor
mărimi se numeşte eroarea de închidere pe coordonate:
n −1 n −1
f x = ∑ ∆xi − ∑ ∆xteor . ; f y = ∑ ∆y i − ∑ ∆y teor . ;
1 1

Erorile de închidere pe coordonate f x şi f y arată abaterea coordonatelor calculate ale

punctului final de la poziţia reală (teoretică), corespunzător pe axa X şi Y. Pentru determinarea
preciziei este folosită eroarea liniară, cu alte cuvinte, distanţa dintre aceste puncte. Mărimea
liniară a erorii se determină ca ipotenuza triunghiului dreptunghic cu catetele f x şi f y adică:
f = f x2 + f y2

În modul cel mai esenţial precizia măsurărilor drumuirilor este caracterizată de eroarea de
închidere relativă:
f 1 1
= =
P P/ f N
n −1
unde P = ∑ d i - lungimea perimetrului drumuirii cu teodolitul. Eroarea de închidere
i
relativă e acceptat să fie scrisă în formă de fracţie, numărătorul căreia este o unitate; aceasta
uşurează procesul de comparare a doua sau mai multe mărimi. Calitatea măsurărilor drumuirii cu
teodolitul se consideră satisfăcătoare, dacă:
1 / N ≤ 1 / 2000.
Pentru măsurările efectuate în condiţii nefavorabile (tufărişuri; arătură, lungimea mică a
drumuirii ş. a.), se admite toleranţa relativă 1: 1000. Dacă eroarea relativă de închidere pe
coordonate nu depăşeşte toleranţa, atunci erorile f x şi f y se împart la creşterile coordonatelor.
Unghiurile de direcţie ale laturilor drumuirii au fost calculate după valorile corectate ale
unghiurilor măsurate. Prin urmare, apariţia erorilor f x şi f y este condiţionată de erorile
măsurării lungimii liniilor. În afară de aceasta, eroarea măsurării lungimii laturilor este
proporţională lungimii ei, din aceasta cauză erorile creşterii coordonatelor se împart proporţional
lungimii laturilor; prin urmare, corecţia se determina după formula:
f fy
δ xi = − x d i şi δ yi = − d i
P P
După aceasta se determină valorile creşterii coordonatelor corectate:
∆xi cor . = ∆xi + δ x i ; ∆y i cor. = ∆y i + δ yi ;