978-606-9636-05-3 Drept Penal. Partea Generala I

Mihai Adrian Hotca
Radu Slăvoiu
DREPT PENAL. PARTEA

GENERALĂ I
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2021
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Mihai Adrian Hotca, Radu Slăvoiu
Drept penal. Partea generală I

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: [email protected]
ISBN: 978-606-9636-05-3
Introducere
Disciplina Drept penal – partea generală I este acea ramură a dreptului care se
ocupă cu cercetarea și explicarea instituțiilor referitoare la cele mai grave fapte
antisociale, și anume infracțiunile.
În cadrul acestei discipline vor fi furnizate informații în legătură cu conceptul de
”infracțiune”, care – alături de ”răspundere penală” și ”sancțiunea de drept penal” –
constituie una dintre instituțiile fndamentale ale dreptului penal. În legătură cu
infracțiunea se vor discuta probleme legate de definiția infracțiunii, conținutul constitutiv
al acesteia, formele infracțiunii, unitatea de infracțiune, pluralitatea de infracțiuni,
pluralitatea de infractori.
Obiectivele cursului
Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul
universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor
instituţii ale Dreptului penal – partea generală I.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale
dreptului penal, astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi
termenii de specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi
conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea
şi aplicarea corecte a legii penale;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept penal – Partea
generală necesare înţelegerii Dreptului penal – partea specială şi
formării unor buni specialişti în domeniu;
4. Abordarea instituţiilor dreptului penal în strânsă legătură cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor
organe judiciare.
Însuşirea temeinică a Dreptului penal – partea generală presupune,
pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea
studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei
minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin
studierea bibliografiei obligatorii.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:
• explice din punct de vedere ştiinţific conţinutul normelor penale
generale, precum şi jurisprudenţa referitoare la acestea;
• înţeleagă și să explice instituţiile Părţii generale a Dreptului penal;
• își însuşească un mod de gândire logico-juridic corect;
• realizeze corelaţiile existente între normele Părţii speciale şi cele
5
ale Părţi generale a Dreptului penal;
• explice şi să interpreteze normele penale generale;
• explice şi să înţeleagă soluţiile pentru problemele apărute în
practică;
• dezvolte abilităţi de gândire juridico-penală;
• realizeze o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului
penal;
• aplice sistematic normele penale generale.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru o corectă înțelegere a Părții generale a Dreptului penal se
recomandă ca studiul prezentului suport de curs să se realizeze prin
coroborarea informațiilor cuprinse în fiecare unitate de învățare cu
normele din Partea Generală a Codului penal. După studiul fiecărei
unități de învățare, informațiile teoretice acumulate trebuie aplicate de
studenți prin rezolvarea exemplelor practice indicate în prezentul suport;
se recomandă mai întâi încercarea unei rezolvări proprii a spețelor, după
care argumentele și soluția trebuie comparate cu cele expuse de autori
la fiecare exemplu în parte.
Structura cursului
Suportul de curs Drept penal. Partea generală I cuprinde 10 unități de
învățare, și anume:
1. introducere în studiul dreptului penal;
2. legea penală și limitele ei de aplicare;
3. trăsăturile esențiale ale infracțiunii;
4. conținutul infracțiunii;
5. formele infracțiunii;
6. cauzele justificative
7. cauzele de neimputabilitate
8. unitatea infracțională;
9. pluralitatea de infracțiuni;
10. pluralitatea de infractori.
Cerinţe preliminare
Pentru înțelegerea Dreptului penal. Partea generală I studenții se vor
folosi de noțiuni acumulate la disciplina Teoria generală a dreptului (spre
exemplu, subiect de drept, răspundere juridică, interpretarea normei
juridice).
Discipline deservite
Cunoștințele acumulate la disciplina Drept penal. Partea generală I
sunt necesare studenților în cadrul disciplinelor Drept penal. Parte
generală II, Drept penal. Parte specială și Drept procesual penal.
Durata medie de studiu individual
La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare
privind timpul necesar pentru studiul respectivei unități.
6
Evaluarea
Nota finală la disciplina Drept penal. Partea generală I se va stabili
prin cumulul:
- notei obținută la examen – pondere 70%;
- evaluării participării la tutoriale – pondere 10%;
- evaluării referatului – pondere 20%.
Observații: Examinarea poate fi desfășurată și online. Referatul poate

avea ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei.
Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de
pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului
se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări
ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu
lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere
normelor juridice care protejează dreptul de autor.
7
CUPRINS
DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ I

Unitatea de învǎţare nr. 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Dreptul penal
1.4. Ştiinţa dreptului penal
1.5. Izvoarele dreptului penal
1.6. Raportul juridic penal
1.7. Evoluţia dreptului penal
1.8. Rezumat
1.9. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1.10. Bibliografie specifică

LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Generalităţi privind legea penală
2.4. Structura şi interpretarea legii penale
2.5. Aplicarea legii penale în timp
2.6. Aplicarea legii penale în spaţiu
2.7. Extrădarea
2.8. Rezumat

TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACŢIUNII
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Prevederea faptei în legea penală
3.4. Vinovăția
3.5. Caracterul nejustificat
3.6. Caracterul neimputabil
8
3.7. Rezumat
3.9. Temă de control

CONȚINUTUL INFRACȚIUNII
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Obiectul și subiecții
4.4. Latura obiectivă și latura subiectivă
4.5. Mobilul și scopul
4.6. Rezumat

FORMELE INFRACȚIUNII
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Actele de preparatorii
5.4. Tentativa
5.5. Infracțiunea consumată și infracțiunea epuizată
5.6. Rezumat

CAUZELE JUSTIFICATIVE
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Consideraţii generale privind cauzele justificative
10.4. Analiza cauzelor justificative
10.5. Rezumat
9
Unitatea de învăţare nr. 7
CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Consideraţii generale privind cauzele de neimputabilitate
7.4. Analiza cauzelor de neimputabilitate
7.5. Rezumat

UNITATEA INFRACŢIONALĂ
8.1. Introdcere
8.2. Obiective
8.3. Unitatea naturală
8.4. Unitatea legală
8.5. Rezumat

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Concursul de infracţiuni
9.4. Recidiva
9.5. Rezumat

PLURALITATEA DE INFRACTORI
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Participaţia penală proprie
10.4. Participaţia penală improprie
10.5. Tratamentul penal al participaţiei
10.6. Rezumat
10
Bibliografie generala
11
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL
Cuprins:
.1. Introducere
.2. Obiective
.3. Dreptul penal
.4. Ştiinţa dreptului penal
.5. Izvoarele dreptului penal
.6. Raportul juridic penal
.7. Evoluţia dreptului penal
.8. Rezumat
.9. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
.10. Bibliografie specifică
1.1. Introducere
În această unitate se vor prezenta noţiunea şi izvoarele dreptului penal,
principiile acestei ramuri de drept, precum şi faptele şi raporturile juridice penale.
1.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ definiţi dreptul penal, ca ramură de drept, şi ştiinţa dreptului penal;
⇒ definiţi scopul, obiectul şi funcţiile dreptului penal;
⇒ prezentaţi corelaţia ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe juridice;
⇒ enumeraţi şi descrieţi principiile dreptului penal;
⇒ enumeraţi izvoarele dreptului penal;
⇒ prezentaţi elementele raportului juridic penal;
⇒ prezentaţi faptele penale;
⇒ prezentaţi principalele repere ale evoluţiei ştiinţei dreptului penal.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.
12
1.3. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv)
1.3.1. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal
a) Preliminarii
Expresia drept penal are două accepţiuni importante: de ramură a ştiinţei
dreptului şi de ramură a sistemului dreptului pozitiv. În doctrină, ca expresii
echivalente celei de „drept penal”, se mai utilizează sintagmele: „drept
criminal”1 sau, mai rar, „dreptul apărării sociale”.
În dreptul statelor europene (de exemplu, Franţa, Spania, Italia), cea mai
folosită denumire pentru desemnarea ramurii de drept care reglementează
relaţiile de apărare esenţiale este expresia „drept penal”. Denumirea de „drept
penal” derivă din cuvântul latin poena (pedeapsă).
În prezent, sintagma „drept penal” apare ca fiind parţial depăşită de realităţile
contemporane, având în vedere faptul că funcţia aflictivă (de constrângere) a
dreptului penal nu este atât de evidentă ca în perioada clasică a dreptului penal
(secolele XVIII-XIX). Pe de altă parte, legislaţiile penale contemporane insistă,
cel puţin la fel de mult ca în privinţa funcţiei represive, şi asupra altor funcţii ale
dreptului penal, respectiv asupra funcţiilor preventivă şi educativă.
Însă, având în vedere faptul că celelalte expresii folosite pentru denumirea
dreptului penal nu sunt nici ele la adăpost de critică şi împrejurarea că sintagma
„drept penal” este foarte răspândită, credem că este cea mai nimerită pentru a
denumi materia (ansamblul) normelor care reglementează relaţiile de apărare
socială generate de prevenirea şi săvârşirea infracţiunilor.
b) Definiţia dreptului penal pozitiv (ca ramură de drept)
Pentru definirea unei ramuri de drept trebuie avute în vedere anumite
elemente, respectiv: obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
subiectele şi scopul edictării normelor specifice.
Pornind de la aceste elemente, definim dreptul penal ca fiind ramura de drept
ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de
apărare socială esenţiale (fundamentale), născute în jurul valorilor sociale
ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le aduc atingere, fapte
calificate de lege ca infracţiuni, şi cele referitoare la sancţiunile aplicabile
persoanelor care săvârşesc infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii
împotriva infracţiunilor.
Definiţia dreptului penal relevă anumite caracteristici, respectiv:
1) dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care, alături de
normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a
sistemul dreptului românesc, ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem;
2) relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de
apărare socială esenţiale (fundamentale). Le-am denumit esenţiale pentru că ele
se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea, libertatea, siguranţa statului, patrimoniul etc.). În al doilea rând,
subliniem faptul că şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare
1 Această denumire provine din cuvântul latin crimen (crimă, infracţiune, delict). Expresia drept criminal
este utilizată în doctrina anglo-saxonă, dar şi în cea europeană. De pildă, lucrarea autorilor G. STEFANI
şi G. LEVASSEUR, apărută în anul 1967, în Franţa, este intitulată “Traité de droit criminel”. În lucrările de
limbă engleză este folosită expresia “Criminal Law”.
13
socială, dar numai cele disciplinate de normele penale pot fi considerate
esenţiale. De pildă, dreptul contravenţional reglementează relaţii de apărare
socială, dar acestea nu sunt atât de importante pentru societate precum sunt
cele care intră în obiectul dreptului penal;
3) dreptul penal descrie faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile
corespunzătoare acestora, ca expresie a principiului legalităţii. Destinatarii
trebuie să cunoască atât infracţiunile, cât şi consecinţele comiterii lor. În caz
contrar, dreptul penal ar fi unul arbitrar, despotic şi inuman;
4) dreptul penal reglementează relaţii sociale în cadrul cărora statul participă
întotdeauna. În cazul raporturilor penale de conformare, statul este implicat
prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare, iar în cazul celor
de conflict, statul intervine prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege celor
care săvârşesc infracţiuni;
5) dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infracţiunilor, prin
prevenirea săvârşirii acestora sau, dacă activitatea preventivă nu este eficientă,
prin sancţionarea celor care comit asemenea fapte ilicite.
c) Sarcinile dreptului penal
Teoria de specialitate nu este unitară în ceea ce priveşte identitatea şi
relaţiile dintre funcţiile (sarcinile) dreptului penal. Remarcăm însă tendinţa
majorităţii autorilor de specialitate de a separa funcţiile dreptului penal de rolul
sancţiunilor din această ramură juridică 2.
În literatura de specialitate românească, majoritatea autorilor care tratează
tema sarcinilor sau funcţiilor dreptului penal se situează pe poziţia reţinerii unui
număr de trei funcţii ale dreptului penal, respectiv funcţia preventivă, funcţia
normativă şi funcţia asigurării dezvoltării sistemului de valori sociale 3.
Într-o altă optică, se apreciază că dreptul penal are două funcţii: funcţia
protectoare şi funcţia educativă 4. În această opinie, funcţia protectoare se referă
la protecţia valorilor sociale esenţiale şi la ocrotirea infractorului împotriva unei
eventuale disproporţii între faptă şi reacţia puterii de stat 5.
În cea ce ne priveşte, apreciem că dreptul penal are trei funcţii: funcţia
normativă, funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare.
Funcţia normativă constă în sarcina statului, îndeplinită prin intermediul
legiuitorului, să reglementeze toate relaţiile de apărare socială esenţiale
(fundamentale). Legiuitorul este obligat să identifice în realitate care fapte
trebuie incriminate, sistemul de sancţiuni aplicabile făptuitorilor şi să disciplineze
relaţiile sociale referitoare la reacţia statului prin organele sale competente. Deşi
2 Pentru o prezentare a unora din punctele de vedere exprimate în doctrina străină, a se vedea FL.
STRETEANU, Drept penal. Partea generală. Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 16-18.
3 Pentru această orientare, a se vedea C. BULAI, Manual de drept penal, Ed. AllBeck, Bucureşti,1997, p.
17; C. MITRACHE, Drept penal român, ed. a III-a, Ed. Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1997,
p. 14; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal, partea generală, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2003, p.
10 şi urm.; T. DIMA, Drept penal, partea generală, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 11. În
doctrina străină, majoritatea autorilor reţin, ca funcţii ale dreptului penal, trei asemenea funcţii. De pildă,
A. PAGLIARO (în Principii di diritto penale. Parte generale, Editura Giuffrè, Milano, 2000, p. 8 şi urm)
consideră că sunt funcţii ale dreptului penal: funcţia de orientare a conduitei umane (descurajarea
comportamentelor interzise); funcţia de intimidare (aflicţiunea pronunţată a sancţiunilor penale); funcţia de
reeducare (determinarea reconsiderării conduitei prin executarea sancţiunilor).
4 FL. STRETEANU, op. cit., p. 18.
5 Idem, p. 18-20.
14
legiuitorul are obligaţia de a regla relaţiile sociale esenţiale, nici o autoritate nu
poate cenzura opţiunea acestuia pentru a reglementa anumite raporturi sociale,
născute în jurul unor valori sociale, în detrimentul altora, sub singura rezervă a
respectării normelor Constituţiei.
Funcţia preventiv-educativă constă în sarcina statului de formare a unei
conştiinţe colective şi specifice de respect a valorilor sociale proteguite de legea
penală. Prin înscrierea în legea penală a faptelor ce constituie infracţiuni şi a
sancţiunilor aplicabile infractorilor se realizează atât schimbarea atitudinii
destinatarilor legii penale faţă de valorile sociale ocrotite, cât şi avertizarea
acestora că sunt pasibili de sancţiuni, în cazul în care comportamentul lor ar
atenta la aceste valori.
Dreptul penal previne comportamentele (o parte din ele) care ar putea aduce
atingere valorilor sociale importante şi realizează, totodată, o reconsiderare a
conduitei destinatarilor şi beneficiarilor legii penale. Fără a ignora funcţia
sancţionatoare a dreptului penal, se poate afirma că dreptul penal actual a
căpătat un rol preventiv-educativ pronunţat, câştigând poziţii noi în terenul clasic
al sarcinii punitive preeminente a dreptului penal al mileniului trecut. Deşi
necesară în zile noastre, creşterea rolului educativ-preventiv a dreptului penal
poate avea loc numai dacă normele acestei materii sunt ancorate în realităţile
contemporane, care se află într-o continuă evoluţie. În literatura de specialitate
se susţine că dreptul penal are efecte simbolice ce constau în capacitatea de a
transmite membrilor societăţii mesajul că trebuie să respecte normele penale 6.
Funcţia sancţionatoare a dreptului penal constă în sarcina pe care o are
această ramură de drept de a aplica infractorilor pedepsele sau de a lua faţă de
aceştia măsurile prevăzute de lege, necesare pentru disciplinarea conduitei lor.
Operativitatea derulării activităţii procesual penale şi promptitudinea aplicării
sancţiunilor de drept penal sunt factori implicaţi în această funcţie a dreptului
penal. Fără a susţine că dreptul penal este numai un mijloc de represiune al
faptelor antisociale grave, nu putem totuşi nega rolul sancţionator al acestei
ramuri de drept (jus puniendi). Bineînţeles că dreptul penal contemporan nu mai
poate avea exclusiv o funcţie sancţionatoare, dar aceasta nici nu poate fi
contestată sau neglijată, deoarece statul are în continuare prerogativa aplicării
sancţiunilor penale persoanelor care săvârşesc infracţiuni, iar executarea lor
produce volens nolens suferinţe celor condamnaţi.
Funcţia sancţionatoare a dreptului penal nu exclude, ci chiar presupune,
pentru realizarea sa eficientă, luarea în considerare a unor principii menite să
estompeze carac is that own age of Kings we’ll save the terul represiv al
dreptului penal clasic şi să garanteze persoanelor care urmează a răspunde
penal că nu vor fi victimele arbitrariului organelor judiciare.
1.3.2. Scopul şi caracterele dreptului penal
a) Scopul dreptului penal
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai
grave fapte antisociale (omor, viol, tâlhărie etc.). Corespunzător gravităţii
faptelor interzise de dreptul penal, sancţiunile de drept penal sunt cele mai
severe sancţiuni juridice existente în cadrul unui sistem de drept.
6 A se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 20 şi notele de trimitere ale acestui autor.
15
Intervenţia legiuitorului în domeniul protecţiei societăţii, prin instrumente de
drept penal, contra faptelor antisociale are loc numai în cazul în care se constată
că acestea prezintă un pericol social deosebit de grav. Legiuitorul are obligaţia
social-politică să incrimineze numai acele fapte care prezintă pericol social şi
care nu pot fi combătute eficient prin alte mijloace juridice sau nejuridice. În
schimb, dacă se constată că anumite fapte incriminate nu mai prezintă
relevanţă penală, ele trebuie dezincriminate (scoase) din domeniul dreptului
penal.
În acest context, menţionăm faptul că nu suntem de acord cu opinia 7,
exprimată în doctrină, că dreptul penal are caracter subsidiar, deoarece ar trebui
să acceptăm faptul că dreptul penal este un drept accesoriu al celorlalte ramuri,
adică pe planul secund. Or, dreptul penal este o ramură de drept care are un loc
bine conturat în cadrul sistemului dreptului, reglementând relaţii sociale
specifice. Deşi, în literatura de specialitate se subliniază faptul că trăsătura
subsidiarităţii nu se confundă cu aşa-zisa teorie a naturii secundare sau
accesorii a dreptului penal, în fapt caracterul subsidiar afirmat în doctrină se
suprapune ca sferă peste cel sancţionator (secundar sau accesoriu).
Cu toate că dreptul penal reglementează numai cele mai periculoase fapte
dintr-o societate, şi chiar dacă el intervine numai în cazul în care celelalte ramuri
de drept sunt ineficiente, nu se poate aprecia că el are caracter subsidiar, pentru
că el are un loc determinat de la început, constând în combaterea celor mai
grave fapte care aduc atingere valorilor sociale esenţiale.
Pe de altă parte, remarcăm aspectul că anumite fapte antisociale au fost
incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Omorul, furtul, violul, vătămarea
corporală, trădarea au fost reprimate de la formarea colectivităţilor umane. Prin
urmare, dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în domeniul apărării
valorilor sociale. Ceea ce se modifică, în funcţie de evoluţia societăţii, este
numai justificarea sau fundamentarea reacţiei penale şi conţinutul acesteia.
Scopul dreptului penal poate fi realizat numai prin crearea unui cadru juridic
autonom ancorat în realităţile existente în societate.
De asemenea, faptul că şi alte ramuri de drept ocrotesc, în moduri specifice,
aceleaşi tip de relaţii sociale, nu înseamnă că dreptul penal trece pe un plan
secund, ci el contribuie într-o altă modalitate la apărarea acestora, prin
incriminarea faptelor antisociale grave.
b) Caracterele dreptului penal
Literatura de specialitate din ţara noastră, de regulă, reţine trei caractere ale
dreptului penal: caracterul autonom, caracterul de drept public şi caracterul
unitar. Sunt şi autori români care contestă anumite caractere agreate în opinia
majoritară. De pildă, într-o opinie 8, nu se acceptă că dreptul penal are caracter
7 În doctrina străină se apreciază că dreptul penal este mijlocul care intervine când celelalte ramuri
juridice nu sunt eficiente sau când acestea nu sunt suficiente pentru combaterea fenomenului faptelor
antisociale grave (Cu titlu de exemplu, a se vedea G. FIANDACA, E. MUSCO, Diritto penale, parte
generale, Editura Zanichelli, Bologna, 2001, p. 29; F. MUNOZ CONDE, M. GARCIA ARAN, Derecho
penal. Parte general, Editura Tirant Io Blanch, Valencia, 1998, p. 81-82). Pentru doctrina românească, a
se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 26-28.
8 Idem, op. cit., p. 21-29. Autorul consideră că dreptul penal are patru caractere: caracterul autonom,
caracterul de drept public, caracterul subsidiar şi caracterul selectiv.
16
unitar, dar sunt adăugate alte caractere, iar în altă opinie 9 se contestă caracterul
autonom al dreptului penal.
1.3.3. Necesitatea dreptului penal, structura dreptului penal şi legătura
sa cu alte ramuri de drept
a) Necesitatea dreptului penal
Dreptul penal este ramura de drept a cărei fiinţă este justificată de existenţa
fenomenului infracţional. Cât timp în societate se vor săvârşi fapte antisociale
grave dreptul penal este necesar deoarece rămâne singura ramură de drept
care oferă mijloacele adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Ocrotirea persoanelor lezate prin infracţiuni şi prevenirea criminalității se pot
realiza în mod eficient numai dacă fenomenul infracţional este cunoscut sub
toate aspectele sale. Fenomenul infracţional poate fi denumit şi prin termenul
„criminalitate” sau „infracţionalitate”. Mai pe larg, se poate vorbi despre
fenomenul delictual sau delincvenţă. Criminalitatea (infracţionalitatea)
cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un
teritoriu determinat 10. Criminalitatea este un fenomen social care, cel puţin în
stadiul actual al evoluţiei societăţii, nu poate fi determinat cu precizie, ci numai
aproximat, deoarece nu sunt cunoscute toate faptele care constituie infracţiuni.
În teorie se face departajarea în mai multe forme ale criminalităţii, respectiv:
criminalitate legală 11, criminalitate aparentă (relevată), criminalitate reală, cifra
neagră a criminalităţii 12. Doctrina conţine şi alte delimitări, cum ar fi criminalitatea
(delincvenţa) juvenilă, criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality),
criminalitatea organizată etc.
Criminalitatea judecată (denumită în doctrină şi legală sau judiciară)
cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite pentru care s-
au pronunţat hotărâri definitive de condamnare. Se observă că această formă a
criminalităţii include numai o parte din suma faptelor prevăzute de legea penală
săvârşite în realitatea obiectivă. Din diverse motive, anumite fapte ce constituie
infracţiuni nu ajung în faţa organelor judiciare. Spre exemplu, infracţiunile
necunoscute de organele competente.
Criminalitatea aparentă (cunoscută, descoperită, relevată) cuprinde suma
faptelor prevăzute de legea penală cunoscute de organele competente (parchet,
instanţe, poliţie etc.). Cifra acestor fapte este mai mare decât cea a infracţiunilor
9 I. OANCEA, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
10 În sens criminologic, criminalitatea este identificată cu noţiunea de devianţă socială, adică un
comportament interzis de legea penală, indiferent dacă poate fi considerat ca fiind infracţiune sau numai
ca „faptă prevăzută de legea penală”. În cel mai larg sens, devianţa socială cuprinde orice conduită
umană contrară normelor sociale, însă, din punct de vedere criminologic, criminalitatea reprezintă suma
faptelor prevăzute de legea penală săvârşite într-o perioadă de timp pe un teritoriu determinat.
11 Denumirea de criminalitate legală apare ca improprie dacă avem în vedere sensul obişnuit al cuvântului
„legală”. În ceea ce ne priveşte, pentru denumirea acestei forme de criminalitate, în continuare vom utiliza
expresia „criminalitate judecată”.
12 T. AMZA, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 44-48. Precizăm faptul că
noţiunea de „crimă”, folosită în domeniul criminologiei, are o accepţiune mai extinsă decât în sfera
dreptului penal [unde se identifică cu infracţiunea sau cu o specie de infracţiune (omuciderea)]. A se
vedea şi V. CIOCLEI, Criminologia etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 11-15.
17
pentru care există hotărâri definitive de condamnare 13. Este de remarcat faptul
că infracţionalitatea aparentă, în sensul de sumă a faptelor înregistrate la
organele competente, nu este o parte a criminalităţii reale, cum sunt
criminalitatea judecată şi cifra neagră a criminalităţii, deoarece anumite sesizări
sunt soluţionate în sensul constatării inexistenţei infracţiunii sau faptei. Prin
urmare, raportul între cele două noţiuni – criminalitate reală şi criminalitate
aparentă – este de intersectare, iar nu de subordonare. Pentru evitarea oricăror
confuzii, expresia potrivită este aceea de criminalitate cunoscută.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu
într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă sunt cunoscute ori
înregistrate în evidenţele organelor competente. Cifra criminalităţii reale nu este
ştiută cu certitudine, ci ea este numai apreciată pe baza unor criterii relative. Prin
cercetări criminologice poate fi stabilită mai aproape de adevăr cifra totală a
infracţiunilor.
Cifra neagră a criminalităţi cuprinde diferenţa dintre criminalitatea reală şi
cea cunoscută (relevată). Această formă de criminalitate poartă denumirea de
„cifră neagră” datorită faptului că ea nu este cunoscută cert, ci este ocultă,
nedescoperită, iar dimensiunile sale rămân practic discutabile. Prin urmare, se
poate spune că în prezent este, obiectiv, imposibil să se tragă concluzii sigure cu
privire la creşterea sau scăderea numărului infracţiunilor. Astfel, chiar dacă
numărul condamnărilor ar creşte, iar cel al faptelor înregistrate la organele
judiciare ar spori şi el, nu înseamnă că infracţionalitatea reală a crescut, după
cum nici în ipoteza inversă nu s-ar putea trage concluzia că numărul
infracţiunilor a scăzut. Creşterea numărului infracţiunilor relevate poate însemna
o mai mare eficienţă a organelor implicate în activitatea de realizare a justiţiei
sau, realmente, poate reprezenta o creştere a infracţionalităţii. Tot astfel,
scăderea numărului infracţiunilor descoperite nu este echivalentă cu diminuarea
criminalităţii, ci poate fi pusă pe seama ineficienţei sistemului judiciar existent.
Prin urmare, afirmaţia generală că în prezent există o „recrudescenţă a
fenomenului infracţional” trebuie privită cu rezerve cât timp nu avem
„instrumente” sigure pentru stabilirea cifrei reale a infracţiunilor. Numărul crescut
al condamnărilor şi creşterea gradului de ocupare în penitenciare nu constituie
decât indicii că infracţionalitatea se află pe un trend crescător, iar nicidecum nu
poate fi vorba de o certitudine. Volens nolens trebuie să acceptăm că nu numai
cifra neagră a criminalităţii este necunoscută, ci şi cifra criminalităţii reale,
deoarece dacă o parte dintr-un întreg (cifra neagră) nu este cunoscut, nici
întregul (cifra totală a infracţiunilor) nu poate fi determinat.
Rămâne astfel o sarcină foarte grea, respectiv aceea a determinării „cifrelor”
diferitelor tipuri de criminalitate. Din punctul nostru de vedere, mijlocul care poate
să indice (cât mai aproape de adevăr, iar nu cert) cifra criminalităţii reale este
cercetarea sociologică, pe baza sondajelor şi a interviurilor la scară largă. Însă
precizăm că şi în acest caz va exista o marjă de eroare, numai că aceasta se
încadrează în limitele a 1-3%. Cunoaşterea criminalităţii înseamnă, implicit, şi
cunoaşterea cifrei victimelor infracţiunilor.
Aşa cum se poate vorbi despre cifra criminalităţii, tot aşa se poate vorbi
13 În doctrină se apreciază că, potrivit statisticilor, 50-60% din faptele prevăzute de legea penală au rămas
cu făptuitori necunoscuţi (T. AMZA, op. cit., p. 45).
18
despre cifra infractorilor sau a victimelor acestora. În general, se poate spune că
există o oarecare corespondenţă între numărul infracţiunilor săvârşite într-o
perioadă determinată, pe un anumit areal, şi numărul persoanelor care le
săvârşesc sau le suportă efectele. Astfel, dacă cifra criminalităţii este ridicată,
atunci şi cifra infractorilor este mare, după cum tot ridicată este şi cea a
victimelor infracţunii.
b)Structura dreptului penal
Autonomia şi unitatea dreptului penal nu exclud posibilitatea structurării
normelor juridice ce alcătuiesc această ramură de drept. Folosind anumite
criterii, fără a afecta unitatea sau autonomia dreptului penal, ansamblul normelor
juridice penale poate fi structurat în mod corespunzător criteriilor utilizate. Cea
mai cunoscută diviziune are la bază criteriul domeniului de aplicare, conform
căruia dreptul penal este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea
specială. De altfel, şi Codul penal este divizat în două părţi, partea generală şi
partea specială.
Un alt criteriu este cel referitor la apartenenţa sursei (izvorului), potrivit căruia
distingem: dreptul penal naţional, dreptul penal internaţional şi dreptul
internaţional penal. De asemenea, lato sensu – incluzând şi normele procesual
penale – dreptul penal cuprinde dreptul penal substanţial (material) şi dreptul
penal formal (procesual) În fine, în accepţiunea cea mai extinsă se consideră că
dreptul penal cuprinde şi dreptul execuţional penal 14. Pe lângă aceste criterii,
mai ales în doctrina străină, sunt utilizate si altele, dar care nu prezintă
importanţă practică 15.
1) Drept penal – partea generală şi Drept penal – partea specială
Partea generală a dreptului penal substanţial cuprinde regulile aplicabile
tuturor infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, care delimitează cadrul
general de aplicare a legii penale, definesc infracţiunea, prevăd trăsăturile sale
generale şi elementele constitutive, stabilesc condiţiile generale de tragere la
răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare. Sediul materiei acestor
norme se găseşte, ca regulă, în Partea generală a Codului penal. Pe lângă
normele generale cuprinse în Codul penal, întâlnim asemenea norme şi în legile
penale complinitoare (Legea nr. 302/2004, de exemplu). Altfel spus, Partea
generală este alcătuită din grupul normelor care reglementează naşterea,
modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale.
În literatura de specialitate străină, ca expresie echivalentă sintagmei „drept
penal – partea generală”, este folosită şi sintagma „drept penal general” 16. Unii
autori afirmă chiar existenţa a două ramuri de drept penal material: dreptul penal
14 Sunt state care au Coduri privind executarea pedepselor (de pildă, Polonia). Este preferabilă această
soluţie deoarece în prezent normele dreptului execuţional penal au sporit ca volum, iar obiectul
reglementării s-a extins.
15 De pildă, drept penal comun şi drept penal special; drept penal fundamental şi drept penal
complementar etc. De asemenea, în doctrina străină se vorbeşte despre existenţa dreptului penal al
afacerilor, dreptului penal al minorului, dreptului penal social sau de dreptul penal al mediului (F.
DESPORTESP, F. GUNEHEC, Editura Economica, Paris, 1994, p. 9). Pentru doctrina românească, a se
vedea V. DOBRINOIU, op. cit., p. 15. Pentru mai multe date, a se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 36.
16 A se vedea, spre exemplu, G. STEFANI, G. LEVASSEUR, Droit pénal général et procédure pénale,
Paris, Ed. Dalloz, 1964; C. HENNAU, J. VERHAEGEN, Droit pénal general, Ed. Bruylant, Bruxelles,
1995.
19
general şi dreptul penal special 17.
Partea specială a dreptului penal material este alcătuită din subansamblul
normelor de incriminare şi a celor care reglementează relaţii sociale născute din
săvârşirea unei singure infracţiuni sau a unor infracţiuni determinate.
Acestea sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, în legile penale
speciale şi în legile nepenale cu norme penale (de regulă, de incriminare). În
doctrină, ca expresie analogă sintagmei „drept penal – partea specială”, este
utilizată expresia „drept penal special” 18.
Dreptul penal – partea generală şi Dreptul penal – partea specială constituie
două subansambluri de norme juridice penale care alcătuiesc împreună
subsistemul (ramura) dreptului penal, cu toate că majoritatea facultăţilor de drept
au în planul de învăţământ două discipline de studiu, una care se ocupă de
normele penale generale şi alta care are ca obiect normele penale speciale.
Împărţirea în cele două discipline s-a făcut din considerente didactice.
2) Drept penal material (substanţial) şi drept penal formal (procedural,
procesual)
Aşa cum am văzut mai sus, dreptul penal privit lato sensu cuprinde dreptul
penal formal şi dreptul penal material. Dreptul penal formal este de fapt dreptul
procesual penal şi cuprinde ansamblul normelor juridice privitoare la
reglementarea procesului penal 19 şi activitatea de tragere la răspundere penală
a infractorilor. Procesul penal este „activitatea reglementată de lege, desfăşurată
de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul
constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei
sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” 20.
Dreptul penal substanţial se identifică cu dreptul penal stricto sensu.
3) Dreptul penal naţional (intern), dreptul penal internaţional şi dreptul
internaţional penal
Dreptul penal naţional (intern) cuprinde subansamblul normelor juridice ce
reglementează raporturile (de apărare) sociale interne, fără elemente de
extraneitate.
Dreptul penal internaţional cuprinde grupul de norme juridice penale care
reglementează relaţiile sociale privind cooperarea şi asistenţa judiciară
internaţionale din domeniul combaterii infracţionalităţii. Sunt asemenea norme,
de pildă, normele penale cuprinse în Convenţia europeană referitoare la
transferul condamnaţilor.
Dreptul internaţional penal este alcătuit din grupul de norme juridice penale
care reglementează răspunderea penală determinată de infracţiuni prevăzute în
izvoare de drept externe. De pildă, prin normele Statului Curţii Penale
Internaţionale sunt incriminate mai multe fapte, printre care: genocidul,
agresiunea etc. În general este vorba despre infracţiuni contra umanităţii (păcii şi
17 Fără a mai insista asupra acestei dispute, considerăm că recunoaşterea unei ramuri de drept sau
acceptarea unei expresii este o chestiune parţial convenţională. Pe de altă parte, nu poate fi negată
dependenţa fundamentală reciprocă a normelor penale speciale faţă de normele penale generale, ceea
ce înseamnă că indiferent de denumire normele generale şi cele speciale sunt un tot unitar.
18 A se vedea, de pildă, R. VOUIN, Droit pénal spécial, Paris, Ed. Sirey, 1968.
19 I. NEAGU, Drept procesual penal, tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 53.
20 Idem, p. 43.
20
omenirii) 21. Aceste infracţiuni încalcă ordinea penală internaţională 22.
Astfel, în funcţie de specificul obiectului reglementării, normele penale ale
părţii generale pot fi grupate în instituţii de drept penal (identificate prin titluri,
capitole, secţiuni etc.). De pildă, sunt instituţii ale părţii generale: instituţia
infracţiunii, instituţia sancţiunilor de drept penal etc.
De asemenea, în ultima perioadă, se afirmă din ce în ce mai tare necesitatea
recunoaşterii unor noi subramuri de drept penal, care să reglementeze anumite
categorii de relaţii de apărare socială. Astfel, se vorbeşte despre: dreptul penal
al minorilor, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal al muncii, dreptul penal
economic, dreptul penal al securităţii sociale, dreptul penal european, dreptul
penal al mediului, dreptul penal al drogurilor etc.
De lege lata, în dreptul penal român nu poate fi acceptată teza potrivit căreia
există mai multe ramuri de drept penal.
c) Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept
Deşi dreptul penal este o ramură de drept, ceea ce înseamnă că este alcătuit
dintr-un ansamblu autonom de norme juridice, există anumite legături pe care
această ramură a sistemului dreptului le are cu celelalte ramuri ale dreptului
pozitiv. De fapt, dreptul penal, ca de altfel toate ramurile dreptului, nu are o
autonomie absolută, în înţeles de izolare totală faţă de celelalte ramuri de drept.
Între ramurile sistemului de drept românesc există legături de intensitate diferită,
în funcţie de afinităţile între diferitele ramuri. Interacţiunile dreptului penal cu alte
ramuri de drept prezintă interes practic deosebit, mai ales dacă ele privesc
ramuri din domeniul dreptului public. Dintre ramurile de drept cu care dreptul
penal are relaţii strânse, amintim: dreptul procesual penal, dreptul constituţional,
dreptul contravenţional şi dreptul civil.
1.3.4. Principiile fundamentale ale dreptului penal
Reglementările din ultimii ani au adus schimbări substanţiale în peisajul
dreptului penal român, dintre care unele au caracter de noutate, iar altele
constituie numai modificări ale normelor şi instituţiilor juridice penale anterioare.
Modificările legislative aduse vor contribui, probabil, la o mai eficientă combatere
a fenomenului infracţional, care în ultimii ani a căpătat proporţii îngrijorătoare.
O lege penală, oricât de avansată ar fi, nu poate de la sine să-şi atingă
finalitatea, ci ea trebuie transpusă în realitate de persoanele implicate în
activitatea de aplicare a legii. Scopul legii penale poate fi atins, cel puţin în limite
rezonabile, numai dacă în opera de aplicare a normelor juridice organele
judiciare îmbină tehnica cu ştiinţa dreptului penal, cu luarea în considerare a
faptului că actul de justiţie este un act de artă a dreptului. Prin urmare, nu este
importantă simpla expunere a scopului legii penale în cadrul dispoziţiilor
generale ale Codului penal, ci esenţială este organizarea pe baze ştiinţifice a
represiunii penale 23.
21 Statul Curţii penale internaţionale (adoptat de O.N.U. în anul 1998) a fost ratificat de statul român prin
Legea nr. 111/2002. Acest tratat conţine atât norme de drept penal material, cât şi norme de procedură.
22 Pentru mai multe date, a se vedea G. GEAMĂNU, Dreptul penal internaţional şi infracţiunile
internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1977, p. 23; B. ONICA-JARKA, Jurisdicţia

internaţională penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3 şi urm.
23 G. ANTONIU, în Reforma legislaţiei penale, G. ANTONIU, E. DOBRESCU, T. DIANU, GHE. STROE,
T. AVRIGEANU, Editura Academiei, Bucureşti, 2003, p. 79.
21
Dreptul penal, poate mai mult decât oricare altă ramură de drept, trebuie să
fie cârmuit de anumite principii care să traverseze întreaga sa materie, precum şi
de unele reguli instituţionale. Cum era de altfel firesc, Codul penal român înscrie
prin intermediul primelor sale norme principiul legalităţii incriminării şi a
sancţiunilor de drept penal, principiu fundamental al dreptului şi al dreptului
penal.
În sistemele contemporane, principiul legalităţii nu este singurul principiu de
drept penal deşi este, de regulă, unicul înscris expresis verbis în legislaţiile
penale. Principiul legalităţii fiinţează alături de alte principii.
Faptul că în Codul penal nu sunt alocate norme exprese şi altor principii

fundamentale 24 nu înseamnă că dreptul penal este cârmuit numai de principiul
legalităţii. Într-adevăr, lecturând legea penală şi legea fundamentală constatăm
că, alături de principiul legalităţii, dreptul penal se supune şi altor idei (principii)
fundamentale.
Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă subcategorii ale
principiilor dreptului. Principiile fundamentale ale dreptului penal român sunt
ideile esenţiale ce guvernează dreptul penal român. Sunt principii ale dreptului
penal, de pildă: principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor, principiul
umanismului etc.
Principiul legalităţii infracţiunii şi a sancţiunilor de drept penal este acel
principiu fundamental al dreptului penal potrivit căruia numai faptele prevăzute
de lege la momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni, iar represiunea acestora
va consta numai în aplicarea sau luarea sancţiunilor prevăzute de lege la data
săvârşirii lor 25.
În statul de drept, acesta are limitat dreptul de sancţionare (jus puniendi),
astfel că el trebuie să nu sancţioneze decât acele fapte care erau prevăzute ca
infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice exclusiv sancţiunile existente în cadrul
sistemului sancţionator la data săvârşirii infracţiunii, cu excepţia cazului în care
până la stingerea raportului penal de conflict intră în vigoare o lege penală mai
blândă. Deşi principiul legalităţii este un principiu al întregului sistem de drept, el
este şi principiu fundamental al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special,
deoarece legalitatea în materia dreptului penal are anumite elemente distinctive.
Aspectele particulare ale legalităţii, în domeniul dreptului penal, sunt date de
două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie ilicit penal şi legalitatea
sancţiunilor.
a) Conceptul de legalitate a incriminării
Legalitatea incriminării îşi are originea în adagiul latin nullum crimen sine
lege praevia, care înseamnă că o faptă nu este infracţiune decât dacă legea
(actul normativ) o prevedea ca atare la momentul când a fost comisă. O cerinţă
inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea elementelor faptei,
considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc –
24 În contextul temei principiilor dreptului penal, expresia “principiu fundamental” este folosită
convenţional. Am făcut această precizare pentru că principiul este o idee „fundamentală”.
25 Expresia “legalitatea infracţiunii” pare a fi o contradicţie în termeni, dar în contextul principiului analizat,
termenul „legalitate” are accepţiunea de prevedere sau descriere în lege (a faptei ce constituie
infracţiune).
22
membru al familiei dreptului romano-germanic – nu acceptă, ca regulă, alte
izvoare formale (cutuma, precedentul). Este firesc să fie aşa pentru că
destinatarul legii este obligat să-şi racordeze comportamentul său la normele
juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita. Legalitatea
incriminării înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie
infracţiuni (nulum crimen sine lege certa).
Conform art. 1 C.pen., numai legea penală prevede faptele care constituie
infracţiuni şi nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu
era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.
b) Conceptul de legalitate a sancţiunilor de drept penal

Legea penală trebuie să determine clar şi precis nu numai faptele ce
constituie infracţiuni, ci şi sancţiunile aplicabile acestora. În domeniul sancţiunilor
de drept penal intră pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
Conform art. 7 pct. 1 teza a II-a din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii”.
Potrivit art. 2 C.pen., legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi
măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o
măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de
legea penală la data când fapta a fost săvârşită. Nicio pedeapsă nu poate fi
stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Cu excepţia cazului când ar fi mai favorabile infractorului, în toate cazurile
sancţiunile penale aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii
infracţiunii. Instanţele nu pot aplica sancţiunile prevăzute de legea nouă şi nici
sancţiuni neprevăzute de legea activă, cu singura excepţie a legii penale mai
favorabile.
Sancţiunile penale se aplică numai după ce se stabileşte că a fost comisă o
infracţiune şi că este incidentă răspunderea penală. În cazul în care există cauze
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau cauze de
nesancţionare, aplicarea sancţiunilor de drept penal este exclusă.
1.4. Ştiinţa dreptului penal

1.4.1. Definiţia, obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului penal
a) Definiţia ştiinţei dreptului penal
Ştiinţa (doctrina, teoria) dreptului penal este acea ramură a ştiinţelor
juridice care cuprinde ideile, teoriile sau concepţiile referitoare la dreptul
penal pozitiv şi principiile care-l cârmuiesc. Sediul materiei ştiinţei dreptului
penal se află în lucrările de specialitate şi în soluţiile jurisprudenţiale.
Ştiinţa dreptului penal poate fi denumită şi prin alte expresii, cum ar fi:
doctrina dreptului penal; literatura dreptului penal; teoria dreptului penal;
enciclopedia dreptului penal etc. Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice
apariţia, conţinutul şi structura normelor penale, precum şi realităţile sociale care
23
impun apărarea valorilor sociale contra faptelor ce le aduc atingere.
De asemenea, doctrina dreptului penal studiază impactul în jurisprudenţă a
legilor penale şi formulează propuneri referitoare la luarea de măsuri legale şi de
îmbunătăţire a legilor penale.
În cadrul ştiinţei dreptului penal sunt folosite mai multe metode de studiere a
dreptului pozitiv şi a conexiunilor sale cu alte categorii juridice şi sociale. Printre
metodele – specifice sau generale – folosite în cadrul ştiinţei dreptului penal,
amintim: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc.
b) Obiectul dreptului penal

Obiectul ştiinţei dreptului penal îl reprezintă tocmai dreptul penal pozitiv,
adică normele juridice penale. Toate ramurile dreptului formează obiect de
studiu al ştiinţelor juridice. Astfel, dreptul penal (pozitiv) este obiect de studiu al
ştiinţei dreptului penal, dreptul procesual penal este obiect de studiu al ştiinţei
dreptului procesual penal etc.
c) Sarcinile ştiinţei dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice apariţia, conţinutul şi structura
realităţilor sociale care impun apărarea valorilor sociale contra faptelor grave
ce le aduc atingere. De asemenea, doctrina dreptului penal studiază impactul
legilor penale în jurisprudenţă şi formulează propuneri referitoare la luarea de
măsuri legale şi de îmbunătăţire a legilor penale.
1.4.2. Delimitarea ştiinţei dreptului penal de alte ştiinţe
Ştiinţa dreptului penal face parte din genul ştiinţelor penale. În acest gen intră
două categorii de ştiinţe penale: ştiinţele juridice penale, care au ca obiect de
studiu ramuri ale dreptului pozitiv (dreptul penal, dreptul execuţional penal şi
dreptul procesual penal), şi ştiinţele penale nejuridice (psihologia judiciară,
criminalistica, criminologia etc.), care au ca obiect de studiu aspecte extrajuridice
ale fenomenului penal.
Ştiinţele penale nejuridice cuprind: criminologia, criminalistica, poliţia
ştiinţifică, psihologia judiciară, medicina legală, sociologia criminală,
antropologia criminală, etnografia şi demografia criminală, penologia,
ştiinţa penitenciară, politica penală etc. Ştiinţele penale sunt denumite în
doctrină şi prin expresia „ştiinţe criminale”.
Dreptul execuţional penal este ramura ştiinţelor juridice ce cuprinde totalitatea
teoriilor, conceptelor, ideilor şi explicaţiilor privitoare la ramura dreptului
execuţional penal, mai precis cele referitoare la executarea sancţiunilor de drept
penal 26.
Sociologia criminală este ştiinţa penală nejuridică ce studiază mediul social
care favorizează criminalitatea sau care poate ajuta la combaterea acesteia.
Sociologia criminală îşi obţine datele, pe care apoi le furnizează dreptului penal,
prin investigaţii sociologice asupra factorilor din societate.
Penologia este ştiinţa penală (nejuridică) care se ocupă de studierea
pedepselor sau, mai larg, de studiul mijloacelor represive, ce pot fi folosite în
26 Pentru definţii ale ştiinţei dreptului execuţional penal, a se vedea I. OANCEA, Drept execuţional penal,
Ed. AllBeck, Bucureşti, 1998, p. 20; I. CHIŞ, R.D. NIŢĂ, Fundamente de drept execuţional penal, Ed.
A.N.I., Bucureşti, 2004, p. 27-30.
24
lupta contra infracţiunilor. Penologia studiază evoluţia pedepselor în societate,
apariţia unor noi sancţiuni, oferă şi propune dreptului execuţional penal
schimbări în sistemul executiv penal apte să apere eficient societatea de
infracţiuni şi care să contribuie la perfecţionarea mijloacelor de modificare a
conduitei răufăcătorilor în societate 27.
Ştiinţa dreptului penal nu se confundă cu politica penală. Politica penală este

o ramură ştiinţifică ce aparţine deopotrivă ştiinţelor penale şi celor politice şi care
studiază mijloacele de contracarare a fenomenului infracţional, cu luarea în
considerare a genezei acestui fenomen şi a factorilor social-politici. Politica
penală, parte a politicii generale, este ştiinţa şi arta privind mijloacele şi metodele
propuse legiuitorului, sau care sunt folosite de stat, într-o anumită perioadă
pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii 28.
Folosirea unor instrumente eficiente pentru combaterea criminalităţii,
fundamentate ştiinţific, relevă caracterul de ştiinţă al politicii penale. Ştiinţa
politicii penale are funcţia (sarcina) de a elabora principiile şi de a propune
factorilor statali mijloacele necesare activităţii politice penale desfăşurate pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.
Politica penală normativă este realizată de legiuitor, iar aplicarea acesteia se
efectuează de organele judiciare, de entităţi apolitice sau autorităţi
administrative. Organele judiciare care participă la activitatea de transpunere în
practică a politicii penale sunt, îndeosebi: judecătorii, procurorii, organele de
cercetare penală etc. Dintre autorităţile administrative, menţionăm: Agenția
Națională de Administrare Fiscală, inspecţiile de specialitate ale diferitelor
autorităţii executive etc. La aceste organe se alătură, uneori, anumite organizaţii
neguvernamentale sau alte entităţi din societatea civilă (gen LADO, APADOR-
CH) etc.
Ştiinţa penitenciară este ştiinţa penală nejuridică care studiază executarea
pedepselor privative de libertate, mai precis condiţiile în care executarea
pedepselor în închisori este mai eficienţă pentru societate şi individul ce se află
încarcerat. Se poate spune că ştiinţa penitenciară studiază organizarea
sistemului penitenciarelor şi regimul de viaţă al condamnaţilor în locurile de
detenţie, precum şi măsura în care executarea pedepsei contribuie la
reeducarea condamnaţilor 29.
Criminologia este ştiinţa penală nejuridică (social-penală) care are ca obiect
de studiu cauzele, combaterea şi profilaxia criminalităţii 30. Criminologia oferă
dreptului penal „diagnostice” pentru adoptarea unor norme penale apte să
contribuie la limitarea fenomenului criminalităţii.
27 J. PINATEL, Traité élémentaire de science pénitentiare et la defence sociale, Ed. Sirey, Paris, 1950; a
vedea şi I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25.

28 Sintagma “politică penală” se pare că a fost întrebuinţată prima dată în secolul IXX, de către A.
Feuerbach. Iar prima lucrare referitoare la politica penală aparţine lui Henke (Handbuch des
Kriminalsrechts and des Kriminalpolitik, Berlin, 1923). Pentru discuţiile din doctrină privitoare la
recunoaşterea dublului caracter al politicii penale – de artă şi ştiinţă – a se vedea Ş. DANEŞ, V.
PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucureşti, 2003, p. 5 şi urm.
29 D. CLOCOTICI, Aspecte de principiu privitoare la ştiinţa penitenciară, în B.P. nr. 2/1982, p. 17 şi urm.;
I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25-26.

30 R.M. STĂNOIU, V. NECIULESCU, Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor politici penale, în S.C.J.
nr. 2/1982; T. AMZA, op. cit., p. 68 şi urm.
25
Psihologia criminală (judiciară) este ştiinţa nejuridică care se ocupă de
studierea motivaţiilor şi trăsăturilor psihice ale persoanelor condamnate la
pedepse 31. Psihologia criminală identifică, prin mijloace specifice de investigaţie,
cauzele şi remediile căderii în criminalitate. Alături de ştiinţele enumerate mai
sus, pot fi identificate şi alte ştiinţe cu care dreptul penal are legături strânse. De
exemplu, medicina legală, pedagogia condamnatului (inadaptatului), poliţia ştiinţifică etc.
1.4.3. Legăturile ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe penale (criminale)
La fel cum ramura dreptului penal are legături cu toate celelalte ramuri ale
sistemului dreptului şi ştiinţa dreptului penal are relaţii cu toate ramurile ştiinţelor
juridice, dar îndeosebi cu cele ale ştiinţelor penale.
Relaţiile ştiinţei dreptului penal cu ştiinţele penale sunt apreciate ca
„profunde”, considerându-se chiar că toatele ştiinţele penale pot fi denumite la
singular prin expresia ştiinţa penală (criminală), deoarece fiecare contribuie
finalmente la realizarea dreptului penal substanţial şi a politicii penale 32. De
pildă, criminologia are, ca şi dreptul penal, finalitatea prevenirii infracţiunilor,
criminalităţii. Ceea ce diferă însă la cele două ramuri ale ştiinţelor penale este
conţinutul obiectului de studiu. Astfel, în timp ce dreptul penal se ocupă de
studierea abstractă a normelor penale, criminologia are ca obiect de studiu fapta
prevăzută de legea penală ca fenomen socio-natural33.
1.5. Izvoarele dreptului penal
Materia izvoarelor dreptului este abordată atât în cadrul teoriei generale a
dreptului, cât şi în materia ştiinţelor juridice care au ca obiect diversele ramuri de
drept. În doctrină, noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri. De
asemenea, izvoarele dreptului sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Dreptul, de regulă, este interesat de două dintre sensurile noţiunii de izvor de
drept, respectiv: izvor drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Pe lângă aceste accepţiunii, noţiunea de izvor de drept se poate referi la
necesităţile sociale care determină instituirea de reguli juridice 34, autoritatea care
edictează regulile juridice 35 etc.
Izvoarele materiale ale dreptului penal sunt realităţile extrajuridice care
determină legiuitorul să edicteze norme juridice sau creează ele însele norme de
conduită obligatorie (obiceiul sau cutuma) 36. Izvoarele materiale ale dreptului
sunt sursele substanţei dreptului.
Izvoarele formale ale dreptului sunt modalităţile de exprimare a normelor
juridice, adică formele prin care regulile sociale devin drept pozitiv. Izvoarele
formale ale dreptului penal sunt, de regulă, legile care cuprind norme juridice cu
caracter penal. Termenul lege, în materia dreptului penal, este folosit de obicei
în sensul de act normativ adoptat de Parlament, după procedura reglementată
de Constituţie. Pe lângă Parlament, singura autoritate care poate legifera în
31 Pentru o definiţie de specialitate, a se vedea N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI, Psihologie

judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 5.
32 C. BULAI, op. cit., p. 25.
33 Pentru alte explicaţii, a se vedea T. AMZA, op. cit., p. 67-69.
34 În acest sens se vorbeşte de “izvoare naturale”.
35 În această accepţiune se vorbeşte de “izvoare creatoare”.
36 Izvoarele materiale ale dreptului mai sunt denumite surse materiale ale dreptului, izvoare reale ale
dreptului sau surse substanţiale ale dreptului.
26
domeniul dreptului penal este Guvernul, care poate emite ordonanţe de urgenţă,
în cazuri excepţionale. Prin urmare, exced calităţii de izvor de drept penal formal
hotărârile Guvernului, ordinele miniştrilor şi alte acte normative emise de
autorităţile publice centrale sau locale. De altfel, conform art. 173 C.pen., prin
lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege.
Din punct de vedere pragmatic, cea mai importantă accepţiune a noţiunii de
izvor de drept este cea referitoare la modalitatea de exteriorizare a normelor
juridice, adică sensul formal.
1.6. Raportul juridic penal
1.6.1. Noţiunea raportului juridic penal
Am înţeles să ne ocupăm pe scurt de raportul juridic penal deoarece, în
doctrină, se pune în discuţie chiar existenţa acestei categorii juridice penale 37.
Autorii care afirmă lipsa caracterul normativ al normelor penale de incriminare
neagă existenţa unui raport juridic penal. În opoziţie, în opinia majoritară se
recunoaşte fiinţa unor raporturi juridice generate de normele penale. În acest
sens prof. V. Dongoroz afirma că normele dreptului penal dau naştere la
raporturi juridice încă din momentul intrării lor în vigoare, numite raporturi de
„conformaţiune” sau „submisiune” 38. În cadrul acestor raporturi societatea
pretinde o anumită conduită de la destinatari iar o parte dintre aceştia se
conformează sau, în cazul destinatarilor care nu se conformează, societatea are
dreptul să aplice sancţiunea.
Potrivit acestei concepţii, normele penale, ca specie de norme imperative,
dau naştere la două feluri de raporturi juridice: raportul juridic de conformare şi
raportul juridic de conflict 39. Într-o altă opinie, minoritară, se apreciază că dreptul
penal generează numai o specie de raport juridic, anume raportul juridic de
conflict (contradicţie, represiune, răspundere). În această concepţie, se afirmă că
singurele raporturi juridice care există în dreptul penal sunt cele născute în
momentul săvârşirii infracţiunii 40.
Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o
normă juridică penală. Aşa cum am arătat deja, există două specii de raport
juridic penal: raportul penal de conformare şi raportul penal de conflict. Raportul
penal de conflict este raportul juridic ce se naşte ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni, iar raportul penal de conformare este raportul juridic ce naşte ca
urmare a intrării legii penale în vigoare.
37 M. KETTY GUIU, R.D.P nr. 4/1996, p. 35..

38 V. DONGOROZ, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28;
39 V. DONGOROZ, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; C. MITRACHE, op. cit., p. 37; V. DOBRINOIU şi
colab., op. cit., p. 64; M. ZOLYNEAK, Drept penal, Iaşi, 1994, p. 73; C. BULAI, Drept penal, Bucureşti,
1979, p. 112; AL. BOROI, GH. NISTOREANU, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 72; M.I. RUSU, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 22 s.a.
40 M. BASARAB, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Editura Chemarea, Iaşi, 1995, p. 21; I.
OANCEA, op. cit., p. 175 s.a. De asemenea, sunt autori care neagă în totalitate caracterul normativ al
dreptului penal.
27
1.6.2. Elementele raportului juridic penal
a) Elementele raportului juridic penal de conformare

Elementele raportului penal de conformare, ca în cazul oricărui alt tip de
raport juridic, sunt: subiectele, obiectul şi conţinutul 41. În cadrul raportului penal
de conformare, elementele au un anumit specific, determinat de particularităţile
relaţiilor sociale reglementate.
Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi destinatarii normelor
penale, ca subiecte pasive. Destinatari sunt persoanele – fizice sau juridice –
cărora le incumbă obligaţia de conformare.
Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita
subiectelor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care
ele sunt ţinute. În cazul normelor penale onerative, destinatarii trebuie să
îndeplinească o activitate (să denunţe, să sesizeze etc.), iar în cazul celor
prohibitive destinatarii trebuie să aibă o conduită de inacţiune (să nu violeze, să
nu ucidă, să nu fure etc.).
Conţinutul raportului penal de conformare îl reprezintă drepturile şi obligaţiile
subiectelor acestuia, şi anume dreptul statului de a impune o anumită conduită
destinatarilor şi obligaţia corelativă a acestora de a o respecta. Statul are dreptul
suveran de a interzice comportamentele pe care le apreciază ca fiind
periculoase pentru valorile sociale, iar destinatarii normelor penale au obligaţia
conformării.
b) Elementele raportului juridic penal de conflict
Elementele raportului penal de conflict sunt, de asemenea trei, respectiv:
subiectele, obiectul şi conţinutul.
Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi infractorul, ca subiect
pasiv. Sunt infractori numai acei destinatari ai normelor penale care nesocotesc
obligaţia de conformare, adică cei care săvârşesc infracţiuni.
Obiectul raportului penal de conflict îl constituie aplicarea şi executarea
sancţiunilor de drept penal. Aplicarea sancţiunilor de drept penal este atributul
satului, exercitat prin puterea judecătorească. Prin intermediul obiectului
raportului penal de conflict se realizează funcţia sancţionatoare şi cea preventiv-
educativă.
Conţinutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare
şi impunere a sancţiunii de drept penal şi obligaţia corelativă a infractorului de a
o executa. Cu toate că, prin încălcarea normei de incriminare raportul penal de
conformare se transformă dialectic într-un raport de conflict, simultan cu
încălcarea ia naştere un alt raport penal de conformare. Prin urmare, comiterea
unei infracţiuni de către subiectul pasiv al raportului de conformare nu stinge
obligaţia acestuia de a se conforma în continuare preceptelor normelor de
incriminare Nesocotirea multiplă a obligaţiei de conformare de către destinatar
generează mai multe raporturi penale de conflict, împrejurare care va produce
efecte juriice pe planul tratamentului penal, determinând existenţa unei pluralităţi
de infracţiuni.
41 P. DUNGAN, Structura raportului juridic penal, R.D.P. nr. 4/1996, p. 37-39.
28
1.6.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal
a) Naşterea raportului juridic penal
Naşterea raportului penal de conformare are loc, ca regulă, în momentul
intrării în vigoare a legii penale, iar a raportului penal de conflict la data săvârşirii
infracţiunii. Sunt şi situaţii în care raportul penal de conformare se naşte ulterior
intrării în vigoare a normei incriminatoare, cum este în cazul minorilor, în privinţa
cărora acest raport se naşte la data când minorul dobândeşte capacitate penală
(14 ani). De asemenea, în situaţia în care norma de incriminare pretinde
existenţa unei calităţi pentru destinatarii săi, raportul penal de conformare se
naşte în momentul dobândirii calităţii cerute. De pildă, infracţiunea de abuz în
serviciu presupune existenţa calităţii de funcţionar a destinatarului.
b) Modificarea raportului juridic penal
Modificarea raportului penal de conformare are loc în cazul în care pe durata
existenţei acestuia au loc schimbări referitoare la elementele sale. De exemplu,
se modifică norma de incriminare prin ridicarea sau impunerea unor condiţii
referitoare la subiectul activ sau la victima infracţiunii. Modificarea raportului
penal de conflict constă în schimbarea unor aspecte legate de elementele sale.
Spre exemplu, în timpul executării sancţiunii intervine o lege penală mai blândă.
Modificarea raportului penal poate privi subiectele, conţinutul sau obiectul. În
situaţia în care se modifică raportul penal de conflict, se va pune problema
aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex).
c) Stingerea raportului juridic penal
Stingerea raportului penal are loc în cazul în care încetează efectele
(consecinţele) de natură penală ce rezultă din existenţa acestuia. Raportul penal
de conformare se stinge prin decesul unui destinatar, pierderea calităţii pretinse
de lege, abrogarea normei de incriminare şi a capacităţii penale. Raportul penal
de conflict încetează prin executarea sancţiunii sau prin incidenţa unor cauze de
stingere a executării pedepsei (graţiere, prescripţie, dezincriminare etc.).
Pentru a vorbi despre stingerea unui raport de conflict este necesar ca, în
prealabil, să se fi stabilit că acesta s-a născut. Constatarea existenţei acestui
raport penal aparţine organelor judiciare prevăzute de lege. Actul prin care se
constată comiterea unei infracţiuni este, fără excepţie, o hotărâre judecătorească
definitivă. Efectuarea activităţilor procesuale premergătoare (urmărirea penală şi
judecata) pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive au menirea de a ajuta la
soluţionarea justă a cazului. În situaţia în care actul jurisdicţional intrat în puterea
lucrului judecat constată faptul că există vreuna dintre cauzele care exclud
existenţa raportului penal de conflict, nu poate fi vorba despre stingerea
acestuia, ci despre inexistenţa sa, deoarece efectele hotărârii judecătoreşti se
produc ex tunc, adică începând cu momentul bănuielii că s-a comis o infracţiune.
Constatarea existenţei unor cauze de stingere a raportului penal de conflict
determină încetarea oricăror efecte de natură penală în privinţa celui în cauză.
Dacă asemenea cauze nu există, după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, se trece la punerea în executare a actului jurisdicţional. Raporturile
juridice născute după punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, determinate de executarea sancţiunilor de drept penal, aparţin
dreptului execuţional penal.
29
Raportul penal de conflict încetează în momentul în care este stinsă
executarea sancţiunilor de drept penal care au intrat în obiectul său (pedepse,
măsuri educative şi măsuri de siguranţă, după caz), iar nu în momentul
intervenirii reabilitării sau în alte momente 42.
1.6.4. Raportul juridic penal şi răspunderea penală

Raportul juridic penal nu se confundă cu răspunderea penală, chiar dacă
între cele două noţiuni există o strânsă legătură, deoarece răspunderea penală
poate fi identificată, într-o anumită accepţiune, numai cu raportul penal de
conflict, iar nu cu raportul penal în integralitate. Într-adevăr, dacă se dă
răspunderii penale semnificaţia de raport juridic, aceasta se identifică cu
drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor raportului penal de constrângere
(conflict), motiv pentru care, uneori, raportul penal de conflict este denumit raport
penal de răspundere.
Din punct de vedere substanţial, răspunderea penală, în sensul de formă a
constrângerii, nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic unde se
stabileşte fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare.
1.6.5. Raportul penal de conflict şi raportul juridic procesual penal
Raportul penal de conflict nu se confundă cu raportul juridic procesual penal,
întrucât acesta din urmă este un raport reglementat de o normă juridică
procesual penală, care apare şi se manifestă în cursul procesului penal. Dreptul
penal material nu poate fi transpus în practică decât cu ajutorul dreptului
procesual penal, mai exact prin intermediul raporturilor de drept procesual penal.
Dreptul penal apare ca un „drept potenţial” care îşi realizează funcţia sa socială
prin intermediul dreptului procesual penal.
1.8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

1.8.1. Aspecte introductive
Faptele antisociale şi sancţionarea făptuitorilor sunt fenomene a căror
apariţie este legată de geneza grupurilor sociale. Din punct de vedere
cronologic, se apreciază aproape unanim că primele acte antisociale sunt
localizate în comuna primitivă, odată cu apariţia primelor nuclee (grupuri) de
persoane fizice 43.
Una dintre condiţiile esenţiale ale existenţei societăţii umane este apărarea
valorilor sociale care, cu unele modificări determinate de evoluţia relaţiilor
sociale, sunt aceleaşi, în orice colţ al lumii. Existenţa societăţii umane nu poate fi
concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor
societăţii. Dar, drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite
determinate de lege, deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar
42 Unii autori consideră că raportul penal de conflict se stinge în momentul aplicării sancţiunilor penale, iar
alţii în momentul reabilitării. Pentru aceste opinii, a se vedea T. DIMA, Drept penal, partea generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 48; M. ZOLYNEAK, Drept penal, partea generală, Vol. I, Centrul de
multiplicare al Universităţii AL. I. CUZA, Iaşi, 1973, p. 129 şi urm.
43 S. RANIERI, Origini svilupo e fuzioni dell diritto penale, 1924 (apud T. AMZA, op. cit., p. 28 nota 3)
apreciază că în societatea primitivă este de neconceput un drept punitiv.
30
ajunge la haos. Chiar înainte de apariţia statului, în cadrul comunităţilor omeneşti
au fost stabilite anumite reguli de comportament. Aceste reguli de convieţuire
erau respectate de către o parte a membrilor comunităţii respective şi încălcate
de către cealaltă parte. În caz de nesocotire a normei de comportament,
persoana titulară a valorii sociale lezate avea dezlegare din partea grupului
social să se răzbune. Răzbunarea era individuală sau colectivă.
În prima parte a societăţii primitive, răzbunarea nu cunoştea limite deoarece
comunitatea în cauză nu instituise încă regula proporţionalităţii între agresiune şi
ripostă. Abia mai târziu, când membrii grupului şi-au dat seama că răzbunarea
nelimitată este în detrimentul lor, a fost introdusă regula proporţionalităţii
(echivalenţei) între valoarea lezată de agresor şi cea lezată cu ocazia răzbunării.
Limitarea răzbunării este prima modalitate prin care grupul social intervine în
actul de justiţie primitivă.
Această primă modalitate de mărginire a reacţiei victimei agresate poartă
denumirea de regula talionului exprimată prin formula „ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte”44. Limitarea răzbunării persoanei vătămate nu a satisfăcut însă
nevoile apărării sociale. S-a observat că valorile sociale vătămate reciproc în
cadrul conflictului social aveau importanţă diferită pentru persoanele implicate 45.
În plus grupul social suferea două pierderi: una ca urmare a agresiunii şi alta ca
urmare a ripostei victimei. Mai mult, cu toată aparenţa de echitate, regula
talionului era aplicată subiectiv ceea ce a determinat apariţia conflictelor sociale
în lanţ şi a ripostelor la riposte. Aceste stări conflictuale de multe ori degenerau
în adevărate războaie între familii sau clanuri, determinând compromiterea ideii
de justiţie socială. Faţă de aceste neajunsuri, regula talionului a fost înlocuită, la
început facultativ iar apoi obligatoriu, cu tranzacţia între părţi. Această înţelegere
a purtat denumirea de compoziţie. Sigur că şi compoziţia, ca şi precedentele
modalităţi de restabilire a ordinii sociale, avea mai multe neajunsuri (spre
exemplu, cei bogaţi obţineau mai uşor înţelegerea cu persoana lezată), ceea ce
a determinat găsirea unor noi forme de ripostă socială la actele agresive
îndreptate împotriva grupului social sau membrilor acestuia.
Pe fondul acestor date sociale a apărut statul ca formă nouă de organizare a
puterii obşteşti (sociale). În acelaşi context a apărut şi dreptul ca instrument de
exprimare si impunere a voinţei sociale, cu efecte majore asupra relaţiilor sociale
deoarece statul a preluat de la indivizii umani funcţia restabilirii ordinii sociale.
Bineînţeles că impunerea dreptului, ca funcţie a statului, a avut mai multe etape
în evoluţia sa istorică, ajungând în prezent la stadiul conceptului de stat de drept.
Poate fi vorba despre apariţia unui „drept penal” în accepţiune similară celei
44 Regula talionului a devenit mai târziu legea talionului, odată cu înscrierea ei in Codul lui Hammurabi. În
art. 200 era specificată regula „dinte pentru dinte”, iar în art. 196 este înscrisă regula „ochi pentru ochi”
etc. Regula talionului se aplica numai în cazul oamenilor liberi. Sclavii si iobagii erau subiecte de drept
aflate pe picior de inferioritate comparativ cu oamenii liberi. Astfel, conform art. 198 din Codul lui
Hammurabi: ”Dacă acesta (un om liber, n.n.) scoate ochiul unui iobag sau rupe oasele unui iobag; el va
plăti un maneh de argint”. Mai mult, în cazul în care victima era un om liber, iobagii si sclavii erau
sancţionaţi mai sever decât oamenii liberi si disproporţionat faţa de leziunea suferită. Spre exemplu,
potrivit art. 205 din acelaşi cod: “Dacă sclavul unui om liber loveşte obrazul unui om liber, i se va tăia
urechea”.
45 Spre exemplu, dacă agresorul sau victima au avut înainte de agresiune doar un ochi sau o mâna,
regula talionului nu se poate aplica pentru că extirparea celuilalt ochi sau tăierea celeilalte mâini are
efecte mai grave decât cele produse prin agresiune.
31
actuale abia în antichitate, când apar primele incriminări şi sancţiuni înscrise în
legi. Cu toate acestea, ştiinţa dreptului penal este cvasiinexistentă în această
perioadă istorică 46. În antichitate, dreptul penal avea caracter represiv şi nu
existau preocupări în ceea ce priveşte atitudinea psihică a făptuitorului faţă de
actul antisocial sau referitor la scopul pedepsei.
Începând cu secolul al XIX-lea apar mai multe şcoli şi curente de gândire
juridico-penală, pe care le vom examina succint în continuare.
1.8.2. Şcoala clasică

Şcoala clasică a dreptului penal a apărut în al treilea sfert al secolului
XVIII 47. Părintele doctrinei penale clasice este Cesare Beccaria, care a scris
dreptului penal modern. Ideile sale, alături de cele ale lui Montesquieu şi ale altor
oameni de ştiinţă ai vremii, au fost preluate şi dezvoltate de gânditorii ce i-au
succedat, au fost cuprinse în documentele Revoluţiei franceze din 1879, iar
unele se găsesc, în prezent, înscrise în legislaţiile penale. Dintre principiile şcolii
clasice, valabile şi astăzi, amintim: principiul legalităţii, principiul răspunderii
penale personale şi subiective (întemeiate pe vinovăţie), principiul umanismului
şi principiul egalităţii.
Ideea în jurul căreia gravita întreaga doctrină clasică a dreptului penal era
aceea că omul este dotat naturalmente cu liber arbitru, deoarece are capacitatea
de a distinge binele de rău şi libertatea de a-şi alege conduita pe care o doreşte.
Având facultatea de a deosebi ceea ce este interzis de ceea ce este permis,
agentul va răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale contrare
normelor juridice. Se considera că dreptul penal nu are ca finalitate prevenirea
săvârşirii infracţiunilor, ci numai aplicarea unor pedepse proporţionale celor care
comit asemenea fapte antisociale (reacţiunea represivă).
Cu toate că anumite idei ale doctrinei clasice sunt valabile şi astăzi, fără
unele neputându-se concepe dreptul penal (legalitatatea, de pildă), ea are
anumite minusuri. Ceea ce i se poate reproşa şcolii clasice este faptul că nu şi-a
concentrat atenţia în privinţa subiectului activ al infracţiunii, adică asupra
persoanei care intră în conflict cu legea penală, ci numai asupra infracţiunii şi
pedepsei, ignorând cauzele săvârşirii infracţiunilor şi prevenirea acestora.
Într-adevăr, în doctrina clasică pedeapsa era privită ca o „retribuţie” cu rol
reparator al răului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Se aprecia că odată cu
stingerea executării pedepsei condamnatul era îndreptat. Efectul unei asemenea
concepţii a fost unul negativ, criminalitatea a crescut, iar dreptul penal s-a
dovedit inapt să facă faţă realităţii.
Luând act de criticele pertinente ce au fost aduse şcolii clasice, doctrinarii
clasici au încercat să corecteze neajunsurile sesizate şi să adapteze concepţia
clasică realităţilor sociale, determinând astfel apariţia doctrinei neoclasice.
Continuatorii ideilor clasice au început să se aplece cu atenţie asupra persoanei
răufăcătorului, au acceptat necesitatea cercetării cauzelor criminalităţii şi a
individualizării sancţiunilor penale 48.
46 Sunt şi unele excepţii, printre care se numără, de pildă, lucrarea “Republica”, scrisă de filozoful Platon.
47 Denumirea de scoală clasică a fost dată de Enrico Ferri.
48 C. BULAI, op. cit., p. 30. Unul dintre cei mai importanţi neoclasici a fost R. Saleilles, carre a scris
remarcabila lucrare Individualizarea pedepselor, Paris, 1898.
32
1.8.3. Şcoala pozitivistă
Din cauza faptului că nu a fost ancorată în realităţile epocii, doctrina clasică
nu a avut urmările vizate de Beccaria şi ceilalţi ideologi. Astfel, ca o replică la
doctrina clasică, în ultimul sfert al secolului XVIII, apare doctrina pozitivistă a
dreptului penal49.
Naşterea acestei doctrine este legată de publicarea lucrării lui Cesare
Lombroso, numită „L′ Uomo delinquene” (1876). Acestei lucrări i-au urmat
„Sociologia criminale” (1881), a lui Enrico Ferri, şi „Il delitto naturale” şi
„Criminologia” (1885), ale lui Rafaele Garofalo 50.
În cadrul doctrinei pozitiviste, infracţiunea este văzută ca entitate natural-
socială, iar infractorul o persoană deviantă, care nu este liberă în manifestările
sale, deoarece este determinată de diverşi factori (biologici, spre exemplu),
adică de o “extensie certă a cauzelor comportamentului non-criminal” 51. Spre
deosebire de „clasici”, care susţineau ideea că omul este absolut liber,
„pozitiviştii” au pornit de la ideea că toate acţiunile umane sunt determinate
absolut de diverşi factori.
În concepţia pozitivistă, infracţiunea este considerată mai întâi un fenomen
socio-natural şi abia apoi ea este văzută ca un fenomen juridic. Considerând că
omul, departe de a beneficia de un absolut liber arbitru, este determinat în actele
sale, fundamentul aplicării sancţiunilor penale îl constituie apărarea socială, iar
nu responsabilitatea morală a infractorului.
Doctrina pozitivistă a propus, în cazul anumitor categorii de criminali
(înăscuţi, alienaţi etc.), eliminarea definitivă din societate, iar în cazul altora (cei
pasionali sau de ocazie) aplicarea unor măsuri de tratament. A fost avansată
chiar teza că anumite categorii de criminali pot fi identificate înainte de comiterea
infracţiunilor, iar pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor infracţiuni să fie
prevăzută posibilitatea luării anumitor măsuri de siguranţă antedelictum.
În viziunea pozitivistă, pedeapsa era apreciată ca fiind ultima soluţie (ultima
ratio) şi, în orice caz, ea trebuie să fie adaptată cu luarea în considerare a
gradului de pericol social al persoanei făptuitorului.
Şcoala pozitivistă are anumite merite incontestabile, respectiv că a orientat
cercetarea ştiinţifică asupra cauzelor criminalităţii, a introdus în vizorul
judecătorului persoana infractorului, care nu acţionează absolut liber, şi a
promovat pentru prima dată ideea necesităţii luării, alături de pedepse sau
separat, a unor măsuri de siguranţă.
Doctrina pozitivistă a fost criticată pentru propunerea conform căreia ar trebui
luate împotriva anumitor categorii de persoane fizice măsuri de siguranţă
antedelictum şi pentru concepţia absolut deterministă referitoare la
comportamentul uman. Fiind receptivi la criticile formulate şi realizând
importanţa unor principii ale doctrinei clasice, continuatorii doctrinei pozitiviste au
reformulat o parte dintre tezele acestei doctrine, apropiind mult doctrina
49 Denumirea acestei doctrine provine de la metoda pozitivă care era folosită în cercetare de către adepţii
doctrinei.
50 Doctrina include printre fondatorii pozitivismului, alături de cei trei menţionaţi, pe Aguste Comte, iar
printre precursori pe Charles Darwin.

51 T. AMZA, op. cit., p. 133.
33
pozitivistă de cea clasică, mai exact neoclasică 52.
1.8.4. Alte curente şi şcoli de drept penal

Fără a ne propune să fim exhaustivi, în continuare prezentăm, succint, alte
şcoli şi curente de gândire juridico-penală. Este vorba despre: şcoala
pragmatică, doctrina apărării sociale, doctrina socialistă, doctrina socială, teoria
gulerelor albe etc.
Şcoala pragmatică – întemeiată de Q. Saldana, care propunea să se
recurgă la experienţă, iar pedeapsa să fie stabilită astfel încât să schimbe
conduita celui condamnat.
Şcoala psihologică – apărută în secolul IXX, consideră că dreptul penal
trebuie să se ocupe exclusiv de aspectele de natură psihică, exagerând
relevanţa fenomenelor subiective în procesul creării şi aplicării normelor juridice.
Dintre reprezentanţii acestei şcoli amintim pe F. Klein.
Şcoala sociologică a dreptului – apărută în secolul al IXX-lea, insistă pe
caracterul social al dreptului, explicând cauzele criminalităţii prin factori de
natură socială, dar conferă rolul esenţial în crearea şi evoluţia dreptului, în
special unor factori individuali psihologici.
Şcoala istorică – doctrină juridică apărută în Germania, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, conform căreia izvorul dreptului îl reprezintă tradiţiile, obiceiurile şi
instinctele juridice formate în conştiinţa fiecărei naţiuni.
Doctrinele apărării sociale – curente de gândire juridico-penale, care

reprezintă de fapt variante ale pozitivismului. Acestea se bazează pe ideea de
apărare socială prin măsuri sau mijloace vizând gradul de pericol social al
infractorului. O primă variantă este doctrina propusă de A. Prins, conform căruia
reacţia socială împotriva infractorilor trebuie să se realizeze printr-un sistem
complex de sancţiuni – pedepse şi măsuri de apărare (de siguranţă) 53.
O variantă extremistă a doctrinei apărării sociale o constituie cea
promovată de F. Gramatica, care propune înlocuirea dreptului penal cu „dreptul
apărării sociale”, deoarece – apreciază el – ceea ce este relevant este
personalitatea şi antisocialitatea făptuitorului 54.
O variantă moderată a doctrinei apărării sociale o reprezintă cea care a
aparţinut lui M. Ancel. Acesta considera persoana infractorului ca fiind elementul
principal care trebuie analizat, propunând constituirea unui dosar de
personalitate cu ajutorul unor specialişti din diverse domenii 55.
Doctrina socialistă (marxistă) – apare în fosta URSS şi se răspândeşte apoi
în mai multe state, printre care şi România. În prezent se constată diminuarea
accentuată a acesteia ca urmare a schimbărilor politice de la finele secolului
trecut. Conform ideologiei marxiste, criminalitatea este considerată ca fiind un
52 O parte dintre criminologii contemporani sunt pozitivişti, iar alţii sunt adepţii unor doctrine diferite
(clasică, eclectice etc.) .
53 A. PRINS a scris două lucrări mai importante (Science penale et droit positif şi La defense sociale et les
transformations du droit penal).

54 F. GRAMATICA şi-a expus tezele (respinse de toată lumea) în lucrarea Principii de apărare socială.
55 M. ANCEL a avut chiar şi adepţi, iar ideile sale au fost preluate într-o formă modificată în unele
legislaţii. De pildă, ancheta socială în cazul minorilor este o formă mult schimbată a „dosarului de
personalitate” .
34
produs al societăţii burgheze (capitaliste) care urma să fie eliminată treptat, pe
măsură ce comunismul va fi instalat deplin. Conform doctrinei marxist-leniniste,
infracţionalitatea există din cauza faptului că societatea capitalistă are două
clase antagonice, cei care muncesc şi cei care nu muncesc.
1.9. Rezumat
Dreptul penal este acea ramură de drept ce cuprinde ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale),
născute în jurul valorilor sociale ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le
aduc atingere, fapte calificate de lege ca infracţiuni, şi cele referitoare la
sancţiunile aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni, în scopul protecţiei
societăţii împotriva infracţiunilor.
Dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă, funcţia preventiv-educativă şi
funcţia sancţionatoare.
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai
grave fapte antisociale.
Ramura dreptului penal este justificată de existenţa fenomenului
infracţional. Criminalitatea (infracţionalitatea) cuprinde totalitatea infracţiunilor
săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat.
Criminalitatea cunoaşte mai multe forme: criminalitatea judecată,
criminalitatea aparentă, criminalitatea reală, cifra neagră a criminalităţi.
Dreptul penal este structurat în drept penal general şi drept penal special,
după cum poate fi împărţit şi în dreptul penal naţional, dreptul penal
internaţional şi dreptul internaţional penal.
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt principiul legalităţii
incriminării şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal.
Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o
normă juridică penală.
Faptele penale sunt împrejurări de care legea penală leagă geneza,
modificarea sau stingerea unui raport juridic de răspundere penală concret
1.10. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)

Exemple de subiecte de sinteză
1. Definiţi dreptul penal, ca ştiinţă şi ramură a sistemului dreptului;
2. Analizaţi funcţiile dreptului penal;
3. Care sunt izvoarele formale ale dreptului penal?
4. Ce este faptul juridic penal?
5. Definiţi şi analizaţi raportul juridic penal.
Exemplu de test tip grilă
Dreptul penal poate fi denumit şi prin expresia:
a) drept contravenţional;
b) drept execuţional;
c) drept criminal.
35
M.A. HOTCA, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2017;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Generalităţi privind legea penală
2.4. Structura şi interpretarea legii penale
2.7. Extrădarea
2.8. Rezumat
2.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate categoriile de legi penale, modul de
interpretare a acestora şi principiile de aplicare a legii penale în timp şi spaţiu.
2.2. Obiective
⇒ definiţi legea penală;
⇒ prezentaţi structura şi conţinutul legii penale;
⇒ aplicaţi legea penală în timp şi spaţiu;
⇒ interpretaţi legea penală;
⇒ prezentaţi extrădarea.
36
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2.
2.3. Generalităţi despre legea penală

2.3.1. Noţiunea de lege penală
Legea este atribuită statului, mai exact puterii legislative a statului, deoarece
aceasta este organul care reprezintă voinţa colectivă. Înţelesul propriu al noţiunii
de “lege” este acela de act normativ purtând această denumire, adoptat de
Parlamentul României cu respectarea procedurii prevăzută de Constituţie.
Potrivit art. 73 din Constituţie, legile sunt de trei feluri: constituţionale, organice şi
ordinare. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Legile
organice sunt cele care reglementează domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3)
din Constituţie şi alte domenii pentru care, în legea fundamentală, se prevede
adoptarea de legi organice. Legile ordinare reglementează toate domeniile, cu
excepţia domeniilor rezervate legilor constituţionale şi celor organice.
Noţiunea de lege are şi un înţeles mai extins cuprinzând totalitatea actelor
normative în vigoare, indiferent de organul ori instituţia care le-au edictat. În
materia dreptului penal, însă, legile organice sunt principalele izvoare. Alte
acte normative nu au mare importanţă, cu excepţia ordonanţelor Guvernului şi a
actelor normative care cuprind norme extrapenale, la care fac trimitere sau
referire legile penale propriu-zise.
Sensul cel mai larg al noţiunii de lege cuprinde totalitatea normelor juridice în
vigoare indiferent de forma de exprimare a izvorului de drept. În această
accepţiune legea cuprinde atât actele normative care conţin norme penale,
cât şi oricare din normele penale cuprinse în acestea.
2.3.2. Categorii de legi penale
A. Clasificarea legilor penale după obiect
a) Constituţia. Constituţia ţării reglementează anumite aspecte esenţiale ale
dreptului, în general, care se răsfrâng asupra tuturor ramurilor dreptului.
Legea fundamentală prevede şi unele norme juridice cu implicaţii în dreptul
penal, dintre care unele cu valoare de principiu. Normele constituţionale cuprind
dispoziţii referitoare la principiul legalităţii (art. 23 alin. 12 şi 13), principiul
egalităţii în faţa legii (art. 16), principiul neretroactivităţii legilor (art. 15), principiul
umanismului dreptului penal (art. 23 alin. 3), principiul garantării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului (art. 49) s.a. Constituţia statuează că
infracţiunea, pedepsele, regimul executării acestora, amnistia şi graţierea
colectivă pot fi reglementate numai prin lege organică etc.
b) Codul penal. Cel mai amplu izvor al dreptului penal este Codul penal, care
reuneşte majoritatea normelor penale generale şi de incriminare. Codul penal
are două părţi: Partea generală şi Partea specială. Actualul Cod penal al
României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 și a fost modificat și completat
prin Legea nr. 187/2012.
c) Legile penale complinitoare. Legile penale complinitoare sunt acele legi
penale care dezvoltă sau completează anumite norme penale din Partea
generală a Codului penal. Legile penale complinitoare nu sunt şi nu trebuie să fie
37
o constantă a legislaţiei penale, deoarece normele din cuprinsul lor sunt norme
juridice generale, care ar fi indicat să se găsească în Partea generală a Codului
penal. Dreptul penal român cuprinde mai multe legii penale complinitoare, un
exemplu fiind Legea nr. 302/2004.
d) Legile penale speciale. Legile penale speciale sunt acele legi penale care
cuprind norme penale de incriminare a unor fapte din alte domenii ale relaţiilor
sociale decât cele reglementate în Partea specială a Codului penal. Spre
exemplu, Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
e) Legile nepenale cu norme penale 56. Legile nepenale cu norme penale

sunt legi care reglementează domenii extrapenale dar, pe lângă normele
specifice materiei reglementate, cuprind şi una sau mai multe norme penale (de
regulă de incriminare). Sunt asemenea legi, de pildă: Legea nr. 51/1995 privind
exercitarea profesiei de avocat, Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială,
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, ş.a.
f) Tratatele internaţionale 57. Tratatele internaţionale pot constitui izvoare ale
dreptului penal în cazul în care conţin norme cu caracter penal, aplicabile pe
teritoriul României. Actele normative internaţionale pot cuprinde norme juridice
prin care statul român se obligă să incrimineze anumite infracţiuni, îndreptate
împotriva relaţiilor internaţionale (delicta juris gentium) 58, norme prin care statul
român îşi asumă anumite angajamente internaţionale referitoare la respectarea
drepturilor şi libertăţilor omului sau norme juridice referitoare la asistenţa juridică
internaţională în materie penală. Tratatele internaţionale prin care România se
obligă să reprime delictele penale internaţionale sunt izvoare indirecte, deoarece
numai după ce statul român îşi îndeplineşte obligaţia de a le incrimina ele devin
eficiente. De exemplu, Convenţia din 1984, de la New York, împotriva torturii şi
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, la care România a aderat în anul 1990,
urmare căreia a fost incriminată fapta de tortură. Un loc aparte îl ocupă Statutul
Curţii Penale Internaţionale de la Roma 59.
Tratatele de asistenţă juridică internaţională sau cele privind drepturile omului
încheiate de România, la nivel bilateral sau multilateral, sunt izvoare directe
pentru că sunt de aplicare nemijlocită. La fel sunt tratatele privind drepturile şi
libertăţile omului. Un tratat internaţional foarte important în materia drepturilor şi
libertăţilor subiectelor de drept este Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. România a aderat la această
convenţie prin Legea nr. 30/1994 60. Un rol important în materia drepturilor omului
îl au, de asemenea, Pactul privind drepturile civile şi politice şi Convenţia
referitoare la drepturile copilului.
56 Menţionăm faptul că, în raport de Codul penal, celelalte legi care cuprind norme penale sunt
considerate legi penale speciale. De altfel, în doctrină şi practică expresia „lege penală specială” este
folosită şi în această accepţiune.
57 Termenul “tratat” este folosit aici în accepţiunea dreptului internaţional public.
58 Pentru delimitarea “crimelor internaţionale” sau „infracţiunilor internaţionale”, a se vedea monografia
Jurisdicţia internaţională penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3 şi urm. (B. ONICA-JARKA). A se
vedea, de asemenea, V. CREŢU, Drept internaţional penal, Ed. Societăţii Tempus România, Bucureşti,
1996, p. 142; M.M. PIVNICERU, Răspunderea penală în dreptul internaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.
36 şi urm.
59 Pentru analiza acestui statut, a se vedea B. ONICA-JARKA, op. cit., p. 3 şi urm
60 C.E.D.O. cuprinde mai multe norme cu aplicare în materia dreptului penal.
38
g) Alte acte normative. Guvernul României poate adopta acte normative – ce
nu îmbracă forma legii, dar care au forţă juridică echivalentă acesteia - care
cuprind norme de incriminare sau norme penale generale. Este vorba despre
ordonanţe. De pildă, O.U.G. nr. 18/2003, O.U.G. nr. 207/2000 etc.
B. Clasificarea legilor penale după sfera de aplicare

După domeniul (sfera) de aplicare, legile se clasifică în legi penale generale
şi legi penale speciale.
Legile penale generale sunt legile penale care cuprind norme penale ce
reglementează naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice penale ori
norme penale de incriminare cu sferă mare de aplicare (dacă acelaşi fascicul de
relaţii de apărare socială este reglementat de mai multe norme penale de
incriminare, dintre care unele au o sferă de incidenţă mai restrânsă decât
celelalte).
Sunt legi penale generale Codul penal 61 şi legile penale complinitoare. De
asemenea, dintr-un alt punct de vedere (aici avem în vedere clasificarea
normelor penale în interiorul uneia din cele două părţi ale dreptului penal), sunt
legi penale generale normele din Partea generală a Codului penal în raport cu
normele din Partea specială şi normele de incriminare cuprinse în Partea
specială a Codului penal faţă de normele de incriminare cuprinse în alte legi.
Legile penale speciale sunt legile penale care cuprind norme de incriminare
(cu sferă de aplicare mare ori restrânsă) sau norme generale derogatorii de la
cele din Codul penal. Sensul expresiei lege penală, folosit aici, nu se confundă
cu cel utilizat mai sus, care vizează particularitatea unor legi penale, altele decât
Codul penal, de a reglementa exclusiv relaţii de apărare penală. În acest
context, într-o primă accepţiune, prin lege penală specială înţelegem orice lege
care cuprinde norme penale, cu excepţia Codului penal şi a legilor complinitoare.
Dintr-o altă perspectivă, sunt legi penale speciale şi normele din Partea specială
a Codului penal, în raport de normele penale de incriminare cuprinse în alte acte
normative decât Codul penal. Pot fi considerate legi penale speciale şi normele
generale care derogă de la normele generale comune.
Legile penale speciale trebuie interpretate în spiritul celor generale (lex
specialia derogant lex generalia; lex generalia non derogant lex specialia), cu
excepţia normelor penale care derogă de la normele generale comune (care
sunt ca esenţă legi generale şi care se interpretează în sens diferit de normele
de la care derogă).
C. Clasificarea legilor penale după alte criterii

1) În raport de criteriul duratei lor legile penale sunt permanente şi temporare.
Legile penale permanente sunt legile penale obişnuite, care nu au o durată
temporală predeterminată. Legile penale temporare sunt legile penale cu
aplicare limitată în timp (determinată sau determinabilă).
Legea penală temporară este cea care prevede data ieşirii sale din vigoare
sau a cărei dată de ieșire din vigoare rezultă din natura temporară a situaţiei
excepţionale care a impus adoptarea sa. Calificarea unei legi ca fiind temporară
61 Sunt state care, pe lângă Codul penal general, au şi unul sau mai multe coduri penale speciale, cum ar
fi Codul justiţiei militare. În perioada interbelică şi în România a existat un Cod al justiţiei militare.
39
se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a situaţiei care a făcut necesară
adoptarea sa. Dacă legea cercetată are cuprinsă o normă de autoabrogare sau
edictarea sa a fost determinată de o situaţie excepţională ea este o lege
temporară. În toate celelalte cazuri legea este permanentă. Legile penale
permanente sunt regula, în timp ce legile temporare sunt excepţia. Aşadar, legile
penale temporare sunt ca natură legi speciale.
Sunt legi penale temporare legile excepţionale şi legile obişnuite (ordinare)
care prevăd data ieşirii lor din vigoare. Legile excepţionale sunt cele adoptate
în situaţii de război, cutremur, alte calamităţi naturale etc., iar legi penale
temporare obişnuite sunt legile penale care reglementează situaţii tranzitorii
sau relaţii sociale determinate de situaţii temporare 62. Un exemplu de lege
penală temporară îl reprezintă Decretul-lege nr. 5/1989 privind urmărirea,
judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni63. Un alt caz de lege penală temporară
este Legea de punere în aplicare a Codului penal64.
Interesul deosebirii în legi penale permanente şi legi penale temporare este
acela că legile penale temporare au o durată de aplicare predeterminată, fixată
sau determinabilă, în timp ce legile permanente nu sunt limitate în timp. Apoi,
legile temporare excepţionale se aplică şi după ieşirea lor din vigoare faptelor
comise cât timp au fost în vigoare.
2) După natura realităţii care a determinat adoptarea lor legile penale sunt
legi ordinare (obişnuite) şi legi excepţionale. Legile ordinare sunt legile penale
adoptate în condiţii normale de evoluţie a relaţiilor de apărare socială. Legile
penale excepţionale sunt legile penale edictate în situaţii ieşite din comun sau
neobişnuite privind derularea relaţiilor de apărare socială împotriva criminalităţii.
Legile excepţionale sunt, din punctul de vedere al duratei în timp, legi
temporare şi reglementează relaţiile de apărare socială într-un chip diferit
comparativ cu legile obişnuite, cuprinzând incriminări temporare sau instituirea
unei răspunderi penale mai severe. Aceste legi fiind legi penale temporare au
regimul juridic al acestora. Însă, ori de câte ori nu este posibil să se determine
care este data ieşirii din vigoare a legii penale excepţionale este necesară
intervenţia legiuitorului65.
2.3.3. Principiile aplicării legii penale
Principiile aplicării legii penale sunt reguli care diriguiesc aplicarea legii
penale în timp, în spaţiu, asupra persoanelor şi faptelor. Aplicarea corectă a legii
penale nu poate avea loc decât dacă sunt prevăzute şi respectate anumite
principii, pe care organele implicate în opera de aplicare a legii penale le
transpun în activitatea de interpretare şi aplicare a legii penale. Sunt principii de
aplicare a legii penale, spre exemplu: principiul realităţii, principiul teritorialităţii,
62 De pildă, sunt legi penale temporare obişnuite, legile electorale care conţin incriminări legate de
desfăşurarea alegerilor. Aceste legi se pot aplica numai pe durata alegerilor.
63 Prin acest act normativ au fost sporite pedepsele la unele infracţiuni referitoare la patrimoniu cum ar fi:
furtul, furtul calificat, tâlhăria etc.

64 Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12.11.2012.
65 În caz contrar s-ar ajunge la o practică neunitară. Pe de altă parte, sunt şi legi excepţionale care se pot
aplica şi după încetarea situaţiei speciale care a determinat adoptarea sa. Este vorba, de pildă, despre
legea privind declararea stării de necesitate.
40
principiul personalităţii, principiul aplicării legii penale mai favorabile etc.
2.4. Structura şi conţinutul legii penale

2.4.1. Legea penală generală (Codul penal)
Codul penal este considerat legea penală generală pentru că el cuprinde
majoritatea normelor penale generale şi o parte importantă a normelor penale
speciale (de incriminare). Cod penal român este principalul izvor al dreptului
penal. El este alcătuit din două părţi, Partea generală şi Partea specială, mai
multe titluri, care se împart, la rândul lor, în capitole, secţiuni, articole, alineate.
2.4.2. Conţinutul normativ al legii penale, noţiune şi clasificarea

normelor penale
A. Conţinutul normativ al legii penale. Legea este alcătuită din norme. De
regulă, normele juridice au o structură trihotomică, în cadrul căreia se identifică
cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept este
elementul care descrie condiţiile în care norma penală devine activă. Dispoziţia
este acel element al normei juridice care cuprinde drepturile şi obligaţiile
subiectelor între care fiinţează relaţiile sociale. Sancţiunea este elementul
normei de drept care prevede consecinţele (efectele, urmările) ce intervin în
cazul încălcării dispoziţiei acesteia.
Cât priveşte normele dreptului penal, înainte de a stabili care sunt
elementele structurii sale, facem precizarea că structura acestora este diferită în
funcţie de categoria de norme din care face parte norma în cauză. Astfel,
structura normelor penale generale diferă de cea a normelor de incriminare.
Normele penale generale au o structură neomogenă, care diferă de la o
normă la alta. Astfel, de pildă, normele interpretative nu impun nici un fel de
conduită subiectelor de drept, ci numai explică sau definesc conţinutul unor
termeni sau expresii din legea penală. De fapt, marea majoritate a normelor
penale generale au finalitatea de contura conţinutul unor instituţii, concepte sau
precepte comune. Normele generale sunt destinate întregirii normelor speciale,
cu care acestea din urmă se completează. Deci, normele penale generale (care
nu incriminează) nu prescriu, de regulă, conduite sau comportamente, motiv
pentru care nu se poate vorbi de o structură comună a acestora.
În schimb, normele penale de incriminare au o structură omogenă, deoarece
orice asemenea normă are cel puţin un precept (praeceptum legis – conduita
impusă) şi o sancţiune (sanctio legis – consecinţa încălcării preceptului). Cu
toate că majoritatea autorilor recunosc, într-o manieră sau alta, existenţa
dispoziţiei (preceptului) şi a sancţiunii, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte
existenţa celui de-al treilea element – ipoteza 66.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că normele penale de incriminare au trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea 67. Ipoteza constă în descrierea
66 Pentru punctul de vedere că norma de incriminare are numai două elemente: dispoziţia şi sancţiunea, a
se vedea, spre exemplu, C. BULAI, op. cit., p. 78; V. DONGOROZ, op. cit., p. 10.
67 În acest sens, a se vedea, V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, op. cit., p. 45; AL. BOROI, Drept penal.
Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 39; M.I. RUSU, op. cit., p. 29; FL. STRETEANU,
41
condiţiilor în care se aplică sancţiunea. De pildă, în cazul infracţiunii de furt,
ipoteza constă în descrierea elementelor obiective şi subiective ale faptei
interzise (element material, element subiectiv, urmarea imediată etc.). Dispoziţia
constă în obligaţiile şi drepturile destinatarilor, pe de o parte, şi ale victimei şi ale
statului, pe de altă parte. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt, legea penală îl
obligă pe destinatar să nu fure, iar persoanelor care au bunuri mobile le acordă
dreptul de a nu li se lua pe nedrept. În fine, sancţiunea normei penale constă în
măsurile de constrângere şi reeducare care se pot dispune în cazul în care a
fost nesocotită dispoziţia, respectiv: aplicarea unor pedepse, a unor măsuri
educative sau a unor măsuri de siguranţă. De pildă, în cazul furtului sancţiunea
constă în aplicarea unei pedepse privative de libertate sau a uneia pecuniare şi,
eventual, a unor măsuri de siguranţă sau a unor măsuri educative, dacă
făptuitorul este minor.
Norma de drept penal este acea specie de normă juridică care
reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor
(uneori a faptelor prevăzute de legea penală). Normele penale ocrotesc valorile
sociale împotriva celor mai periculoase fapte antisociale, de aceea ele au în
cvasitotalitatea cazurilor caracter imperativ. Existenţa faptelor grave de vătămare
a valorilor sociale determină adoptarea normelor de drept penal. Pentru
apărarea vieţii, demnităţii, siguranţei naţionale, proprietăţii sau altor valori sociale
ale persoanelor apare ca necesară incriminarea faptelor periculoase pentru
acestea. Iar normele cuprinse în partea generală a dreptului penal
reglementează instituţiile comune normelor de incriminare.
Obiectul reglementării normelor juridice penale îl constituie întotdeauna
relaţiile de apărare socială esenţiale, adică expresia reacţiei sau luptei sociale
împotriva celor mai grave fapte ce pot fi săvârşite în cadrul societăţii. Norma
penală nu trebuie identificată cu articolele sau alineatele sub forma cărora este
redactată legea penală, deoarece pot fi articole sau alineate care cuprind mai
multe norme penale, după cum sunt şi situaţii în care o normă penală poate fi
exprimată în cuprinsul a două asemenea texte.
B. Categorii de norme penale. a) Norme penale generale şi norme penale
speciale. După criteriul mixt, al conţinutului şi întinderii domeniului de aplicare,
normele penale sunt generale şi speciale. Normele penale generale sunt
normele penale care reglementează condiţiile genezei, existenţei (modificării,
transformării) şi încetării raporturilor juridice penale. Normele penale speciale
(denumite şi norme de incriminare) sunt normele penale care descriu condiţiile în
care o faptă constituie infracţiune.
Normele penale generale au vocaţie de incidenţă referitor la toate normele
speciale sau la o parte (marea majoritate) a acestora. Utilitatea diferenţierii în
norme penale generale şi norme penale speciale rezidă în aceea că o eventuală
suprapunere a sferei de aplicare a acestor două specii de norme penale se
rezolvă prin regula exprimată în adagiul specialia generalibus derogant. Normele
penale speciale se vor aplica cu precădere şi se vor completa cu cele generale,
în măsura în care prin lege nu se dispune altfel. Folosind criteriul felului legii
penale care constituie sediul normei – generală sau altă lege – chiar şi normele
op. cit., p. 120. Cum s-a remarcat (V. DOBRINOIU, op. cit., p. 45), trebuie făcută distincţie între structura
tehnico-legislativă (care este dihotomică) şi cea logico-juridică (care este trihotomică).
42
de incriminare pot fi norme generale, dacă raportul se face cu alte norme
speciale. Normele Codului penal sunt norme cu caracter general în raport de
cele cuprinse în alte acte normative. Astfel, dacă o relaţie socială este
reglementată de o normă din Codul penal şi de una cuprinsă în altă lege,
această normă are prioritate în aplicare. În această accepţiune categoriile de
norme penale examinate sunt folosite în sens derivat.
În doctrina penală străină, normele penale generale (care nu cuprind
incriminări şi nu impun comportamente) sunt numite norme integratoare 68. La
rândul lor, normele integratoare sunt împărţite în norme interpretative (care
definesc anumiţi termeni sau expresii din alte norme), norme directive (care
prevăd regulile aplicării legii într-o anumită materie), norme de conflict (care
prevăd rezolvarea situaţiilor când mai multe norme au vocaţie la incidenţă) şi
norme tranzitorii (prin care se soluţionează raporturile juridice care fiinţează sub
imperiul mai multor legi succesive) 69.
b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative. După criteriul
modului de reglementare a conduitei, normele juridice se împart în norme
imperative şi norme dispozitive. Normele juridice imperative pot fi onerative şi
prohibitive, iar cele dispozitive sunt permisive 70 şi supletive.
Având în vedere faptul că aproape toate normele penale sunt norme
imperative ne vom referi, în principal, la subspeciile acestor norme, respectiv la
normele penale onerative şi prohibitive 71. Normele penale onerative (onus, -eris)
sunt normele penale care obligă destinatarii să iasă din pasivitate, să efectueze
o anumită activitate. Normele penale prohibitive sunt normele penale care obligă
destinatarii să nu efectueze o anumită activitate, adică să se abţină de la o
anume conduită.
Infracţiunile reglementate prin norme penale onerative se numesc infracţiuni
omisive, iar cele prevăzute de norme penale prohibitive sunt denumite infracţiunii
comisive.
c) Norme penale unitare (complete) şi norme penale divizate (incomplete).
După criteriul cuprinderii sau nu în cadrul aceluiaşi text a tuturor elementelor,
normele penale sunt unitare şi divizate. Normele penale divizate sunt normele
penale cărora le lipseşte din textul legal unul dintre elemente. Normele penale
unitare sunt acelea care conţin în textul legal toate elementele. O normă penală
este completă chiar dacă elementele acesteia nu se găsesc în acelaşi loc în
cuprinsul aceleiaşi legi, dacă ele nu pot exista independent. Doctrina clasifică
normele divizate în norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire 72.
Normele penale în alb (numite şi norme de incriminare cadru) sunt normele
penale care conţin sancţiunea şi o dispoziţie sau ipoteză abstracte, acestea
urmând a fi completate prin norme de trimitere. Unii autori împart normele
68 F. ANTOLISEI, op. cit., p. 55.

69 Idem, p. 83.
70 În doctrină se apreciază că normele penale permisive se adresează numai organelor judiciare (V.
PAŞCA, Prolegomene în studiul dreptului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 83).
71 Deşi sunt foarte rare, legislaţia noastră penală cuprinde şi norme dispozitive. De exemplu, sunt norme
permisive cele prevăd circumstanţele judiciare sau cele referitoare la măsurile de individualizare a
executării pedepsei.
72 Deosebirea în norme de trimitere şi referire a fost făcută la noi, se pare, de către V. DONGOROZ în
Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 92.
43
penale în alb în două subcategorii: norme în alb proprii şi norme în alb
improprii 73. Normele penale de trimitere sunt norme penale divizate cărora le
lipsesc unele elemente, pe care le preiau definitiv din conţinutul altor norme.
Normele penale de referire sunt norme penale divizate cărora le lipsesc unele
elemente, pe care le preiau temporar din cadrul altor norme. Cât priveşte criteriul
de distincţie al normelor de trimitere şi de referire, în doctrină se recomandă a fi
cel al elementului preluat. În cazul normelor de trimitere elementul împrumutat
este sancţiunea, în timp ce în cazul normelor de referire elementul preluat este
dispoziţia
Doctrina apreciază că interesul distincţiei în norme de trimitere şi norme de
referire constă în faptul că în cazul normelor de trimitere elementul lipsă este
preluat în mod definitiv şi în conţinutul avut la momentul preluării, în timp ce în
situaţia normelor de referire operează numai un împrumut subordonat, în sensul
că orice modificări ale normei de la care se face preluarea temporară vor afecta
şi conţinutul normei de referire. Constatăm însă că speciile de norme penale
incomplete, de trimitere şi referire, sunt greu de delimitat practic. Legiuitorul nu
poate da unui termen, folosit într-o normă incompletă, decât acea accepţiune ce
exista la momentul când s-a făcut preluarea elementului lipsă. Fără intervenţia
directă a legiuitorului nu se poate schimba în nici un fel înţelesul iniţial al unei
norme juridice sau a unui element al acesteia, decât în cazul în care realitatea
reglementată a suferit unele modificări.
Din punctul nostru de vedere, apreciem că împărţirea normelor divizate în
norme de referire şi de trimitere, dincolo de subtilitatea ei, nu este necesară şi
nici utilă, considerente pentru care susţinem ideea eliminării reglementării prin
norme divizate.
c) Alte clasificări. Literatura de specialitate face şi alte clasificări ale normelor
penale cum ar fi: norme cu ipoteză simplă şi descriptivă; norme cu sancţiune
absolut determinată; norme cu sancţiune relativ determinată şi norme cu
pedepse alternative sau cumulative 74.
De asemenea, normele penale ar putea fi clasificate în norme penale
principale şi norme penale subsidiare. Normele penale principale sunt acele
norme penale care se aplică cu precădere faţă de alte norme de aceeaşi natură,
aplicabile subsidiar. Normele penale subsidiare sunt acele norme penale care se
aplică numai dacă alte norme de aceeaşi natură nu sunt aplicabile. Identificarea
normelor juridice principale şi subsidiare se face prin verificarea dispoziţiilor legii
penale, care utilizează formulări de genul: „dacă nu constituie o infracţiune mai
gravă”; „dacă nu se pedepseşte cu o pedeapsă mai severă” etc.
73 FL. STRETEANU, op. cit., p. 125. Sunt considerate norme în alb proprii cele care se completează
printr-o dispoziţie cuprinsă într-un act normativ inferior, iar norme în alb improprii cele care se
completează cu dispoziţii cuprinse în acte normative de forţă juridică egală. Pentru mai multe elemente, a
se vedea acelaşi autor, op. cit., p. 125-126.
74 Pentru aceste clasificări, a se vedea N. GIURGIU, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi,
1995, p. 55.
44
2.5. Interpretarea legii penale
2.5.1. Interpretarea şi problemele interpretării legii penale
Interpretarea legii penale este operaţiunea efectuată pentru aplicarea, în

conformitate cu voinţa legiuitorului, a normelor juridice penale. Prealabil aplicării
legii penale, la cazurile ce trebuie soluţionate de organele judiciare, este
necesară operaţiunea de stabilire a sensului normelor de drept penal incidente.
Interpretul legii are în faţă un ansamblu de norme juridice impersonale şi
generale pe care trebuie să le aplice la situaţii de fapt concrete şi unor persoane
determinate. Realizarea dreptului penal presupune stabilirea sensului legilor
penale.
Necesitatea relevării voinţei legiuitorului, exprimată în normele dreptului
penal, este dată de împrejurarea că, oricât de precis ar fi formulate aceste
norme, ele privesc fapte tipice, iar faptele faţă de care trebuie aplicate sunt
întotdeauna concrete şi foarte variate. Pe de altă parte, cu toate că, datorită
specificului său, legea penală este una dintre speciile cele mai riguroase de legi,
ca orice creaţie umană este uneori nesatisfăcătoare în conţinut. Apoi, sancţiunile
penale fiind cele mai severe sancţiuni ale unui sistem de drept, faptele care
atrag incidenţa normelor penale şi aplicarea sancţiunilor specifice trebuie
încadrate corect din punct de vedere juridic, deoarece orice greşeală în
activitatea de aplicare a legii poate avea efecte nefaste.
Activitatea de interpretare a legii penale este relativ simplă în majoritatea
cazurilor, dar sunt şi situaţii în care legiuitorul nu s-a exprimat corespunzător
deoarece: limbajul utilizat este neclar, sunt folosiţi termeni cu mai multe
accepţiuni, cazul poate fi încadrat în mai multe norme etc.
Asemenea cazuri determină îndoială cu privire la sensul corect al normelor
de drept penal şi fac necesară interpretarea acestora. Actorul cel mai important
al operei de interpretare a legii este judecătorul, care în demersul său judiciar
trebuie să facă dreptul o parte din viaţa socială 75.
2.5.2. Formele interpretării
Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme, în funcţie de anumite
criterii. Ţinând seama de calitatea celui care face interpretarea legii penale,
această activitate poate fi: oficială sau neoficială. Interpretarea oficială este cea
efectuată de către organele judiciare şi legiuitor. Interpretarea neoficială numită
şi doctrinară sau ştiinţifică 76 este opera autorilor de specialitate. Interpretarea
oficială este autentică dacă este făcută de legiuitor, în textul legii, şi este cauzală
când este efectuată de organele judiciare, cu prilejul aplicării legii penale într-o
speţă. Dacă interpretarea oficială autentică se regăseşte în corpul actului
normativ ce conţine norma interpretată autentică se numeşte contextuală, iar în
cazul în care are loc prin norme juridice ulterioare poartă denumirea de
interpretare autentică oficială posterioară.
Interpretarea oficială autentică este obligatorie în toate situațiile, tocmai
pentru că ea provine de la legiuitor. Un exemplu de astfel de interpretare este
75 Aşa cum spunea Aristotel, „judecătorul este dreptul care trăieşte”.

76 AL. BOROI, GH. NISTOREANU, op. cit., p. 29.
45
dispoziția art. 183 C.pen. care arată că prin ”consecinţe deosebit de grave” se
înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei. În toate cauzele penale
în care infracțiunea a produs o pagubă mai mare de 2.000.000 lei se va reține că
s-au produs consecințe deosebit de grave. Interpretarea oficială cazuală are
valoare obligatorie doar în speța în care s-a realizat și nu are forță obligatorie
într-o altă speță de același gen. Ea este rezultatul modului în care un organ
judiciar înțelege să determine sensul unei norme penale pe care legiuitorul nu a
explicat-o. Spre exemplu, legiuitorul stabilește că furtul comis într-un mijloc de
transport în comun constituie furt calificat (art. 229 alin. 1 lit. a) C.pen.), dar nu
arată ce se înțelege prin sintagma ”mijloc de transport în comun”; prin urmare,
într-o speță în care furtul s-a comis într-un taximetru un judecător ar putea
considera că este vorba de un furt calificat, într-o altă speță similară un alt
judecător ar putea aprecia că furtul nu este calificat. Pentru a se evita astfel de
situații de jurisprudență neunitară, legiuitorul a prevăzut unele remedii
procesuale, precum recursul în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Având în vedere dezideratul accesibilităţii legii, legiuitorul trebuie să
folosească cuvinte din limbajul comun. În cazul în care sunt, totuşi, folosiţi
termeni tehnici sau într-o accepţiune diferită de cea proprie este recomandabil
ca interpretarea oficială să fie inclusă în cuprinsul actului normativ ce conţine
normele juridice interpretate. Codul penal cuprinde mai multe norme
interpretative, atât în Partea generală cât şi în Partea specială.
Norme penale interpretative sunt cuprinse şi în alte legi. De exemplu, Codul
aerian. Legile interpretative posterioare se aplică retroactiv numai dacă sunt mai
favorabile, deoarece Constituţia permite exclusiv retroactivitatea legii penale mai
favorabile.
2.5.3 Metodele de interpretare
a) Metoda interpretării literale sau gramaticale

Metoda interpretării literale sau gramaticale constă în dezvăluirea voinţei
legiuitorului prin analiza etimologică, sintactică şi stilistică a cuvintelor cu care
sunt exprimate normele penale interpretate. Metoda interpretării literale este
prima metodă care trebuie folosită de interpret deoarece legiuitorul, înainte de
toate, vrea să exprime prin cuvinte voinţa sa. Dacă nu există norme
interpretative care să deroge de la sensul obişnuit al cuvintelor utilizate de
legiuitor, înţelesul acestora va fi cel din limbajul obişnuit, pentru că legea penală
se adresează tuturor membrilor societăţii. Aşa cum am văzut accesibilitatea legii
penale este una dintre finalităţile urmărite la adoptarea Codului penal.
Analiza sintactică a textului normelor penale presupune cercetarea modului
cum sunt utilizate cuvintele în conţinutul normei penale. Verbele sunt luate în
considerare laolaltă cu complementele lor, iar substantivele împreună cu
atributele. Singularul implică şi pluralul, masculinul include şi femininul etc.
În esenţă, această metodă vizează îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze,
precum şi stabilirea sensului acestora.
Spre exemplu, conform art. 273 alin. 1 C.pen., mărturia mincinoasă constă în
fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în
care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în
46
legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.
Conjuncția cu funcție disjunctivă ”ori” semnifică împrejurarea că infracțiunea de
mărturie mincinoasă se poate săvârși fie prin afirmații mincinoase fie prin
omisiunea învederării anumitor aspecte ce interesează cauza, nefiind așadar
necesară cumularea acestora.
b) Metoda interpretării logice

Metoda interpretării logice (raţionale) constă în relevarea voinţei legiuitorului
prin utilizarea argumentelor sau raţionamentelor logice. Folosirea acestei
metode are loc numai dacă interpretarea literală este nesatisfăcătoare. Această
metodă presupune cunoaşterea finalităţii legii penale, adică a realităţilor sociale
care au determinat adoptarea sa (ratio legis – raţiunea legii) şi a principiilor de
politică penală conţinute în legea penală (mens legis – ideilor fundamentale).
Raţionamentele logice cele mai folosite în cadrul operaţiunii de dezvăluire a
voinţei legiuitorului sunt:
1) Raţionamentul a fortiori. Potrivit acestui raţionament, dacă legea interzice
mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult (a minori ad majus) sau dacă legea
permite mai mult, ea îngăduie implicit şi mai puţin (a majori ad minus).
2) Raţionamentul per a contrario. Conform acestui raţionament dacă norma
de incriminare descrie şi sancţionează anumite fapte numai în anumite condiţii,
înseamnă că ea exclude de la incidenţă celelalte situaţii faptice. Sau, dacă
norma generală reglementează numai anumite situaţii, înseamnă că celelalte
sunt excluse.
3) Raţionamentul reductio ad absurdum. Acest raţionament are la bază ideea
că numai interpretarea propusă poate fi luată în considerare deoarece toate
celelalte sunt nelegale şi absurde.
4) Raţionamentul a pari. Argumentul pe care se întemeiază acest
raţionament este că la situaţii identice se impune aceeaşi soluţie (ubi eadem
ratio, ibi idem jus) sau că legea reglementează cazurile mai frecvente (de eo
quod plerumque accidit; de eo quod plerumque fit). Acest argument de
interpretare logică este nerecomandat, în dreptul penal, din cauza riscului
extinderii aplicării legii penale.
c) Metoda interpretării sistematice

Metoda interpretării sistematice a legii penale constă în descoperirea voinţei
legiuitorului prin corelarea normei penale supuse interpretării cu celelalte norme
penale. De fapt, această metodă este o variantă a metodei logice şi presupune
interpretarea normei cu luarea în considerare a înţelesului altor norme din legea
care o cuprinde sau din altele care conţin norme de drept penal. Astfel, normele
din Partea specială a Codului penal se interpretează în corelaţie cu celelalte
norme de incriminare, cu cele ale Părţii generale sau cu alte norme penale
cuprinse în alte acte normative.
Spre exemplu, constituie infracțiune de fals intelectual, conform art. 321
C.pen., falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă
de a insera unele date sau împrejurări. Pentru a determina sensul acestei
norme, ea trebuie coroborată cu dispozițiile art. 175 C.pen. care explică noțiunea
47
de ”funcționar public”.
d) Metoda interpretării istorico-teleologice

Metoda interpretării istorico-teleologice constă în relevarea voinţei
legiuitorului prin cercetarea împrejurărilor sociale, economice, politice şi juridice
care au determinat adoptarea legii penale interpretate. Metoda interpretării
istorico-teleologice acordă interpretului posibilitatea desprinderii surselor care au
determinat adoptarea legii, scopul reglementării sau mijloacele de realizare a
scopului.
e) Metoda interpretării prin analogie
Metoda interpretării legii penale prin analogie este acea metodă prin care
interpretul stabileşte voinţa legiuitorului exprimată în norma penală interpretată
cu sprijinul altei norme penale ce reglementează un caz asemănător cu cel
descris de norma interpretată, dar care nu este la fel de clară (de similibus ad
similia). Această metodă nu se confundă cu extinderea aplicării legii penale prin
analogie, care presupune aplicarea legii penale la fapte neincriminate 77. Fără
nici o îndoială, aplicarea legii prin analogie nu poate fi admisă în dreptul
penal, indiferent dacă s-ar concretiza în analogia legii sau a dreptului. Avem
rezerve şi în ceea ce priveşte utilizarea metodei analizate, deoarece poate
aduce atingere principiului legalităţii.
2.5.4. Felurile interpretării după rezultat
Rezultatul interpretării legii penale este sensul acesteia, la care a ajuns

interpretul prin folosirea metodelor de interpretare. Rezultatul interpretării legii
penale coincide cu cel al legiuitorului numai dacă interpretul a utilizat în mod
corect metodele de interpretare. Dacă interpretarea este în concordanţă cu
voinţa legiuitorului interpretarea este declarativă (lex dixit quam voluit). Dar nu în
toate cazurile interpretul stabileşte un sens care coincide cu voinţa legiuitorului,
ci înţelesul la care a ajuns interpretul poate fi mai extins sau mai restrâns decât
cel vizat de legiuitor. În prima ipoteză, interpretarea este extensivă (lex dixit
minus quam voluit), iar în cea de a doua interpretarea este restrictivă (lex dixit
plus quam voluit).
Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale, legiuitorul trebuie să acorde
foarte mare atenţie exprimării în textele legale. Abuzul de interpretare nu poate fi
acceptat în dreptul penal (in claris non fit interpretatio). Prin urmare, în toate
cazurile în care un comportament nu este interzis prin incriminare de legea
penală, oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu poate fi sancţionat
penal (Non omne quod licet, honestum est, licet tamen).
2.5.5. Limitele interpretării
Interpretarea extensivă şi cea restrictivă sunt efectul unor neconcordanţe
între ceea ce a urmărit legiuitorul şi ceea ce a exprimat. Faţă de rigoarea
principiului legalităţii, credem că interpretarea extensivă nu poate fi admisă în
dreptul nostru penal. În cazurile în care s-ar impune un rezultat extensiv, soluţia
77 C. MITRACHE, op. cit., p. 49; AL. BOROI, GH. NISTOREANU, op. cit., p. 31; I. PASCU, Drept penal.
Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 52.
48
trebuie să fie intervenţia legislativă, iar nu extinderea accepţiunii normei penale
interpretate. Apreciem că normele penale care nu permit în urma interpretării
decât un înţeles mai restrâns, comparativ cu voinţa legiuitorului, nu pot fi extinse,
pentru că legea penală se interpretează strict şi în favoarea infractorului
(poenalia sunt strictissimae interpretationis; poenalia sunt restringenda).
2.5.6. Tendinţe actuale şi perspectiva interpretării legii penale
Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale, afirmată şi în expunerea de
motive a Codului penal, legiuitorul trebuie să acorde foarte mare atenţie
exprimării în textele legale. Abuzul de interpretare nu poate fi acceptat în dreptul
penal (in claris non fit interpretatio).
Prin urmare, în toate cazurile în care un comportament nu este interzis prin
incriminare de legea penală, oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu
poate fi sancţionat penal.
2.5.7. Aplicarea legii penale
A. Noţiune. Aplicarea legii penale este îndeplinirea prevederilor normelor de
drept penal prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de
cooperare sau prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. Realizarea
legii penale demarează odată cu intrarea sa în vigoare, pentru că din acest
moment ea este obligatorie şi, în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au
conformat, ea are eficienţă activă, iar privitor la celelalte subiecte de drept, care
nu s-au conformat (infractorii), eficienţa este reactivă.
Deşi majoritatea legilor penale nu au o durată predeterminată, după câteva
decenii de existenţă, sau chiar mai devreme, ele se schimbă pentru că relaţiile
sociale se modifică prin trecerea timpului. Legile penale se aplică pe o anumită
zonă teritorială, într-o anumită perioadă de timp, şi privesc faptele comise de
anumite persoane fizice sau juridice. Aceste entităţi – spaţiul, timpul, faptele şi
persoanele – sunt elementele în funcţie de care se stabileşte domeniul aplicării
legii penale şi limitele acesteia.
Vom examina în continuare instituţia aplicării legii penale luând ca elemente
de referinţă timpul şi spaţiul, urmând reglementarea din Codul penal, dar
examinarea aplicării legii penale în raport de aceste elemente presupune şi
referirea la celelalte două – persoanele şi faptele.
B. Imunităţi personale. Pe lângă cazurile comune de neaplicare a legii
române faptelor săvârşite pe teritoriul României, în considerarea unor raţiunii de
politică penală, legea consacră anumite imunităţi personale. În acest context
imunitatea este un tratament juridic derogator aplicabil unor categorii de
persoane. În raport de originea legii care prevede imunitatea, distingem:
imunităţi interne şi imunităţi internaţionale. Fiecare dintre aceste două specii de
imunitate poate fi absolută (care exclude răspunderea penală a persoanei) sau
relativă (care exclude răspunderea cât timp lipseşte autorizarea organului
competent). Într-o altă abordare se deosebeşte în: imunităţi funcţionale (pentru
fapte în legătură cu funcţia persoanei în cauză) şi imunităţi extrafuncţionale (se
referă la orice fapte)78.
Imunităţile ar mai putea fi clasificate în: imunităţi de jurisdicţie şi imunităţi
78 FL. STRETEANU, op. cit., p. 192. De asemenea, menţionăm că, în doctrină se face distincţie între
inviolabilităţi şi imunităţi.
49
substanţiale. Imunităţile de jurisdicţie privesc numai excluderea competenţei
soluţionării unei cauze referitoare la o infracţiune, în timp ce imunităţile
substanţiale (penale) privesc atât judecarea cauzei, cât şi răspunderea penală.
Imunităţile de jurisdicţie şi cele substanţiale pot fi relative sau absolute.
a) Imunitatea parlamentară. Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi
senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi
şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi,
reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de
către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei
asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. În
privinţa imunităţii parlamentare trebuie să se facă distincţie în: imunitate relativă
sau formală şi imunitate substanţială sau absolută. În cadrul imunităţii relative
intră faptele de natură penală şi contravenţională comise de senatori sau
deputaţi. Senatorii şi deputaţii nu pot fi supuşi regulilor procesuale decât dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele constituţionale. Parlamentarii se
bucură însă şi de o imunitate absolută referitor la modul de votare şi opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului. Această imunitate este una
funcţională.
b) Imunitatea Preşedintelui României. În conformitate cu art. 84 alin. (3) din
Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate ca şi parlamentarii.
Sfera faptelor la care se aplică imunitatea prezidenţială include numai faptele
ilicite desprinse din exerciţiul atribuţiilor Preşedintelui României. Nu intră sub
incidenţa imunităţii faptele ilicite care au numai conexitate cu atribuţiile
prezidenţiale. De pildă, faptele de corupţie legate se exercitarea atribuţiilor legale
(luare de mită, trafic de influenţă etc.).
Există o singură excepţie de la imunitatea pentru faptele ilicite comise în
exercitarea mandatului de Preşedinte al Republicii, respectiv când este vorba de
înaltă trădare.
Cât priveşte celelalte infracţiuni, de drept comun, care ar putea fi comise de
Preşedintele Republicii, deşi Constituţia nu reglementează procedura de punere
sub acuzare, într-o primă opinie exprimată în literatura de specialitate, se
apreciază că se vor aplica prin analogie dispoziţiile prevăzute în cazul săvârşirii
înaltei trădări79.
În doctrină se consideră că este aplicabil art. 84 din Constituţie, care implică
şi faptul că Preşedintele, pe durata mandatului său, nu poate fi reţinut, arestat,
perchiziţionat sau judecat pentru infracţiuni neacoperite de imunitatea
funcţională, dar va putea fi tras la răspundere penală pentru faptele ce exced
atribuţiilor sale 80. În schimb, se precizează că pentru celelalte fapte, comise în
79 V. PAŞCA, Prolegomene în studiul dreptului penal, p. 134.

80 FL. STRETEANU, op. cit., p. 197.
50
exercitarea mandatului prezidenţial, cu excepţia înaltei trădări, imunitatea
materială şi procesuală este perpetuă 81.
c) Imunitatea judiciară. Conform art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: „Avocatul nu răspunde penal
pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea
prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire
penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste
susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii
adevărului”.
Imunitatea avocatului este o imunitate funcţională absolută şi perpetuă, în
sensul că acesta nu poate fi tras la răspundere penală, chiar după încetarea
calităţii sale, pentru pledoaria din timpul judecării sau instrumentării unor cauze
în care are calitatea de avocat, ales sau din oficiu. Este posibilă, în schimb,
angajarea răspunderii civile.
d) Imunitatea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia. În conformitate
cu art. 27 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului: „Avocatul poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic
pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu
respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege”.
Imunitatea materială este funcţională, absolută şi perpetuă, iar cea procesuală
este funcţională, relativă şi temporară.
e) Alte imunităţi. Pe lângă imunităţile examinate, consemnăm şi altele, cum
ar fi: imunităţile diplomatice, imunităţile militarilor armatelor străine etc. 82.

2.6.1. Principiul activităţii penale
Principiul activităţii legii penale constă în aplicarea legii penale infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Legea penală se aplică exclusiv
raporturilor penale de conflict născute ca urmare a comiterii unei infracţiuni în
perioada cât legea penală este activă. Din perspectiva principiilor dreptului
penal, principiul activităţii legii penale este o aplicaţie particulară a principiului
legalităţii. Dacă este firesc ca o faptă să nu fie considerată infracţiune decât
dacă era incriminată de lege la momentul săvârşirii sale este la fel de normal ca
legea penală să se aplice deîndată tuturor infracţiunilor săvârşite după momentul
intrării ei în vigoare.
Intrarea în vigoare a legii are loc, de regulă, în termen de 3 zile de la data
publicării în Monitorul Oficial (art. 78 din Constituţie); prin excepție, legea poate
intra în vigoare şi la o dată ulterioară, prevăzută în cuprinsul legii nou adoptate.
Legile penale importante, şi în special codurile penale, de regulă, intră în vigoare
la o dată ulterioară, după trecerea unui interval de timp mai mare, necesar
cunoaşterii conţinutului legii de către organele judiciare şi destinatarii acesteia.
Intervalul de timp scurs de la data publicării legii penale şi până la momentul
intrării sale în acţiune este denumit repausul legii (vacatio legis).
Acţiunea legii este perioada de timp cât o lege este în vigoare, adică durata
temporală cuprinsă între momentul intrării legii în vigoare şi cel al scoaterii sale
81 Idem, p. 197.
82 Vom examina aceste imunităţi în cadrul principiului teritorialităţii.
51
din activitate. În perioada acţiunii sale legea se aplică tuturor cazurilor care se
înscriu în ipotezele normelor sale.
Legea penală îşi încetează efectele la momentul scoaterii sale din vigoare,
care se poate realiza prin mai multe modalităţi. Modurile de ieşire din vigoare a
legii penale sunt:
a) abrogarea expresă sau implicită. Abrogarea este expresă sau tacită, în
funcţie de modul de exprimare al legiuitorului. Abrogarea este expresă când
legiuitorul indică anume (expresis verbis) care lege sau normă este scoasă din
vigoare. Abrogarea este tacită dacă legea penală sau norma penală scoasă din
vigoare sunt determinate implicit sau virtual (datorită acestei particularităţi
abrogarea tacită este denumită şi abrogare virtuală sau implicită)83;
b) modificarea. Modificarea legii penale este un alt mod de scoatere din
vigoare a acesteia şi constă în schimbarea legii penale prin completarea sau
înlocuirea unei norme penale cu altă normă. Modificarea legii penale poate fi
expresă sau tacită, în funcţie de modalitatea în care se exprimă legiuitorul.;
c) încetarea situaţiilor extraordinare care au determinat adoptarea legii
penale excepţionale;
d) împlinirea termenului prevăzut de lege;
e) declararea neconstituţionalităţii unei legi penale de către Curtea
Constituţională.
Sunt cazuri când aceeaşi relaţie sau fascicul de relaţii sociale sunt
reglementate în acelaşi timp de două sau mai multe legi sau norme penale,
cazuri desemnate prin expresiile „concurs de legi penale”, „concurs de calificări”,
respectiv „concurs de norme de drept penal”. Concursul de legi penale pune
problema determinării legii aplicabile cazului, dintre legile penale care
disciplinează aceeaşi relaţie socială. Codul penal român nu prevede dispoziţii
exprese care să reglementeze aceste situaţii juridice, iar doctrina nu se
preocupă, de regulă, de această problemă.
În dreptul nostru, această situaţie se soluţionează după regula priorităţii în
aplicare a legii penale speciale, care derogă de la legea penală generală. În
cazul normelor penale de trimitere, ieşirea din vigoare a normei penale de
împrumut nu afectează conţinutul primei. Soluţia trebuie să fie aceeaşi şi în
cazul normelor numite de referire 84.
2.6.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Principiul neretroactivităţii legii penale poate fi definit ca fiind neaplicarea legii
penale noi pentru relaţiile sociale născute înaintea intrării sale în vigoare. Ca şi
principiul activităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale este un
aspect al principiului legalităţii, deoarece legea penală nu se poate aplica
faptelor care la data când au fost săvârşite nu erau infracţiuni (nullum crimen
sine lege praevia). De altfel, dând eficienţă acestei realităţi, Codul penal
83 Poate fi considerat un caz de abrogare implicită parţială, de exemplu, cazul art. 280 din Codul penal
anterior, care a fost abrogat tacit prin art. 31 din Legea nr. 126/1995. Art. 31 din Legea nr. 126/1995, a
fost la rândul său abrogat subînţeles prin Legea nr. 140/1996, care a introdus în Codul penal art. 2791.
84 Pentru punctul de vedere contrar, a se vedea T. VASILIU, G. ANTONIU, Ş. DANEŞ, GH. DĂRÎNGĂ, D.
LUCINESCU, V. PAPADOPOL, D. PAVEL, D. POPESCU, V. RĂMUREANU, Codul penal comentat şi

adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 49.
52
consacră regula neretroactivităţii legii penale în chiar cuprinsul principiului
general al legalităţii incriminării, statuând că „nicio persoană nu poate fi
sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data
când a fost săvârşită”.
Prin urmare, dacă o lege nouă incriminează o faptă ce anterior nu era
incriminată, această lege nouă nu se va aplica faptelor comise înainte de
intrarea sa în vigoare. Spre exemplu, Codul penal în vigoare începând cu data
de 1 februarie 2014 incriminează violarea vieții private ca fiind atingerea adusă
vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini,
ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate
într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei
convorbiri private (art. 226 C.pen.). Această faptă nu a fost incriminată anterior
datei de 1 februarie 2014. Prin urmare, dacă la data de 15 ianuarie 2014
făptuitorul a fotografiat fără drept victima aflată în propria locuință, legea penală
nu i se va aplica întrucât incriminarea faptei a intervenit ulterior.
Sunt anumite infracţiuni care nu se comit instantaneu, ci au o anumită
derulare temporală. Legea penală nouă, care intră în vigoare în timpul
desfăşurării activităţii infracţionale, se aplică infracţiunilor în curs de săvârşire,
fără a se putea spune că retroactivează, dacă este vorba despre infracţiuni care
au o desfăşurare în timp mai mare decât o zi şi numai în cazul în care elementul
material al acestora nu se efectuase în întregime înainte ca legea penală nouă
să intre în vigoare. Soluţionarea acestor cazuri se face conform regulii unicităţii
ilicitului penal. Această regulă, considerând ca moment al aplicării legii penale
momentul încetării activităţii infracţionale, determină incidenţa legii penale noi
pentru fapta începută dar neconsumată, cel puţin din punctul de vedere al
elementului material, sub imperiul legii vechi.
2.6.3. Extraactivitatea legii penale
A. Noţiunea de extraactivitate a legii penale. Extraactivitatea legii penale se
înfăţişează ca o excepţie de la principiile activităţii şi neretroactivităţii legii penale
şi constă în aplicarea legii penale unor situaţii petrecute anterior intrării sale în
vigoare sau unor situaţii posterioare ieşirii ei din acţiune. Extraactivitatea legii
penale este aplicabilă situaţiilor de succesiune în timp a legilor penale.
Fiind o excepţie de la principiul aplicării legii penale active şi de la principiul
neretroactivităţii legii, extraactivitatea este admisă numai în cazurile expres
prevăzute de lege. Derogarea de la aceste principii ale aplicării legii penale se
poate manifesta în două ipostaze, respectiv aplicarea legii penale unor raporturi
juridice născute după scoaterea sa din vigoare sau unor raporturi de drept ce au
luat fiinţă înainte de intrarea în vigoare a legii penale.
B. Situaţiile tranzitorii. Situaţiile tranzitorii sunt acele cazuri când, de la
săvârşirea infracţiunii şi până la încetarea efectelor hotărârii de condamnare, se
succed mai multe legi penale care reglementează aceeaşi relaţie socială.
Regula care s-a impus în aceste cazuri este aceea a aplicării legii penale mai
favorabile sau mitior lex.
De lege lata, atât extraactivitatea legii penale, cât şi aplicarea legii penale
mai blânde (mitior lex) privesc numai situaţiile tranzitorii. Extraactivitatea şi mitior
lex nu se aplică în cazul incidenţei principiilor activităţii şi neretroactivităţii legii
53
penale. Practic, extractivitatea legii penale şi aplicarea legii penale mai
favorabile au ca domeniu de aplicare următoarele situaţii:
a) retroactivitatea legii penale dezincriminatoare;
b) retroactivitatea legii penale mai favorabile când aceeaşi faptă are un regim
juridic diferit în cuprinsul diferitelor legii penale succesive;
c) retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile.
a) Retroactivitatea legii penale care nu mai prevede fapta ca infracţiune

Retroactivitatea legii penale care dezincriminează (abolitio criminis)
reprezintă o derogare de la principiul neretroactivităţii legii penale şi constă în
aplicarea legii penale noi de dezincriminare relaţiilor sociale născute înainte de
intrarea sa în vigoare.
Așadar, legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a
măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi,
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la
aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (art. 4 C.pen.).
Spre exemplu, sub imperiul Codului penal din 1969 (în vigoare până la data
de 31 ianuarie 2014), prostituția constituia infracțiune. Începând cu data de 1
februarie 2014, când a intrat în vigoare actualul Cod penal, prostituția s-a
dezincriminat. Actualul Cod penal, dezincriminând prostituția, se aplică retroactiv
și faptelor de prostituție comise anterior datei de 1 februarie 2014, acestea
urmând a nu mai fi considerate infracțiuni și, prin urmare, cei care le-au săvârșit
urmând a fi achitați.
Aplicarea retroactivităţii legii penale dezincriminatoare nu produce nici un
efect asupra răspunderii civile. În privinţa acestei forme de răspundere se vor
aplica regulile specifice materiei dreptului civil.
1. Aplicarea legii penale care dezincriminează dacă procesul penal a luat
sfârşit, dar executarea sancţiunii nu s-a stins încă. Prin intrarea în vigoare a legii
penale care dezincriminează se stinge executarea pedepselor, precum şi a
măsurilor de siguranţă sau a măsurilor educative care nu au corespondent în
legea nouă. Dacă făptuitorul se află în executarea unei pedepse privative de
libertate va fi pus deîndată în libertate. În cazul în care s-a dispus confiscarea
specială, bunurile nepreluate de la cel condamnat nu mai pot fi preluate.
Retroactivitatea legii penale nu are consecinţe asupra obligaţiilor civile stabilite
prin hotărârea penală.
2. Aplicarea legii penale care dezincriminează în cazul când condamnatul a
executat sancţiunea, dar nu a fost încă reabilitat. Prin intrarea în vigoare a legii
penale dezincriminatoare încetează ope legis orice efect (decădere, interdicţie
sau incapacitate) care ar putea decurge din existenţa unei condamnări
executate, aceasta fiind radiată din cazierul judiciar al condamnatului.
3. Aplicarea legii penale dezincriminatoare care prevede măsuri de siguranţă
sau educative. Din redactarea textului legal rezultă că numai executarea
măsurilor de siguranţă încetează sau consecinţele hotărârilor judecătoreşti, dar
nu se poate admite restituirea bunurilor confiscate, pentru că ar echivala cu
întoarcerea executării, adică repunerea în situaţia anterioară săvârşirii faptei.
Doctrina susţine acest punct de vedere. În schimb, nu vor putea fi preluate
54
bunurile confiscate, dacă măsura de siguranţă nu fusese pusă în executare.
b) Aplicarea legii penale mai favorabile (în cazul în care fapta îşi păstrează
caracterul infracţional sub toate legile succesive)
În soluţionarea situaţiilor tranzitorii se face deosebire de regim juridic în
funcţie de etapa evoluţiei raportului juridic penal de constrângere (conflict) sau
de diferenţele de natură sau cuantum a pedepselor prevăzute de legile penale
succesive. În funcţie de criteriul momentului existenţei raportului penal de
constrângere, deosebim: aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
infracţiunilor nejudecate definitiv (art. 5 C.pen.) şi aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul sancţiunilor definitive (art. 6 C.pen.). De asemenea, există şi
situaţii speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. La aplicarea legii
penale mai favorabile, în cazul succesiunilor de legi penale (în accepţiunea de
norme juridice penale), organul judiciar trebuie să aleagă numai una dintre
acestea, în integralitate, iar nu să combine elemente ale conţinutului normelor
penale aplicabile cazului.
Inadmisibilitatea combinării elementelor nomelor mai favorabile, ale legilor
penale succesive, opreşte organul judiciar să creeze norme noi, care nu se
găsesc în nici una din legile penale succesive. Altfel spus, practicianul nu poate
crea o lege nouă (lex tertia). În fine, menţionăm că, în contextul instituţiei aplicării
legii penale mai favorabile, termenul lege penală trebuie avut în vedere în sensul
de normă de drept penal.
1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor nedefinitiv judecate
(art. 5 C.pen.). În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
mai favorabilă. Regula se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea
declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de
Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea
s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Pentru a fi în prezenţa aplicării legii penale mai favorabile în cazul unor
infracţiuni în privinţa cărora nu a intervenit o hotărâre de definitivă de
condamnare, trebuie întrunite următoarele condiţii:
a) fapta să fie infracţiune conform legii contemporane datei săvârşirii;
b) infracţiunea să nu fi fost judecată definitiv;
c) până la judecarea definitivă a infracţiunii raportul de răspundere penală să
fie reglementat de două sau mai multe legi penale, toate prevăzând fapta ca
infracțiune;
d) dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Pentru a determina care dintre legile succesive este mai favorabilă se
folosesc mai multe criterii: cel al condițiilor de incriminare, cel a condițiilor de
tragere la răspundere penală și cel al sancțiunilor.
Spre exemplu, dacă sub imperiul Codului penal din 1969 s-a săvârșit o
infracțiune de înșelăciune și aceasta se judecă după intrarea în vigoare a
actualului Cod penal (1 februarie 2014), se pune problema care dintre cele două
Coduri este legea mai favorabilă inculpatului, având în vedere că ambele prevăd
înșelăciunea ca infracțiune. În Codul penal din 1969 înșelăciunea se sancționa
cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani, în timp ce actualul Cod penal prevede
pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani și posibilitatea împăcării părților; prin
55
urmare, actualul Cod penal este legea mai blândă și se va aplica în cauză.
2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive (art. 6

C.pen.). Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest
maxim.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe
viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu
maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul
special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din
pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
Când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare şi măsurile
de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta.
Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă.
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se
ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a
acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit regulilor de mai sus.
Aplicarea legii penale mai favorabile conform regulilor mai sus arătate este
obligatorie.
c) Retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile
Legea penală interpretativă este legea penală prin care legiuitorul defineşte,
de regulă posterior intrării în vigoare a legii interpretate, anumiţi termeni sau
unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale. În cazul în care interpretarea
este contextuală, adică este efectuată în corpul legii penale interpretate, nu
există nici un fel de problemă referitoare la aplicarea legii penale, dar dacă
interpretarea este posterioară se pune problema efectelor normelor interpretative
faţă de raporturile penale de conflict născute.
Întrucât normele interpretative posterioare explică conţinutul unor norme
intrate deja în vigoare ele ar trebui să aibă efect retroactiv, însă acest efect (ex
tunc) îl pot avea, în temeiul art. 15 din Constituţie, numai dacă ele sunt mai
favorabile.
2.7.1. Teritorialitatea legii penale române
A. Principiul teritorialităţii legii penale (art. 8 C.pen.). Conform principiului
56
teritorialităţii, legea penală română se aplică faptelor săvârşite pe teritoriul
României sub toate aspectele, respectiv aprecierea existenţei infracţiunilor,
aplicării sancţiunilor penale, executării sancţiunilor şi referitor la efectele juridice
ale condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării.
Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială
şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune
comisă pe teritoriul arătat mai sus ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
aeronavă înmatriculată în România. Nu are importanță unde se găsește nava
sau aeronava la momentul comiterii infracțiunii.
Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe
acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă
înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de
complicitate, ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii (regula
ubicuității). Spre exemplu, dacă o persoană aflată pe teritoriul Bulgariei trage cu
arma și ucide o persoană aflată pe teritoriul României, infracțiunea se consideră
a fi comisă pe teritoriul României și legea penală română va fi aplicabilă în
cauză.
Principiul teritorialităţii se fundamentează pe un alt principiu, de drept
internaţional, suveranitatea statului. Incidenţa principiului teritorialităţii legii
penale presupune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române,
faptelor săvârşite pe teritoriul României. Spre exemplu, nu se poate invoca,
pentru a exclude de la incidenţă legea penală română, faptul că legea de
cetăţenie a făptuitorului este mai blândă. Dar activitatea acestui principiu nu
trebuie privită în mod absolut, deoarece sunt cazuri care impun derogări
justificate prin raţiuni superioare celor ce au determinat instituirea principiului
teritorialităţii legii penale. Aceste situaţii fac parte din categoria excepţiilor de la
teritorialitatea legii penale. Pe de altă parte, fapta săvârşită pe teritoriul României
trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa
infracţiunii.
Legea prevede şi anumite excepţii de la incidenţa principiului teritorialităţii
legii penale române, respectiv:
a) Imunitatea de jurisdicţie diplomatică
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este o excepţie de la principiul
teritorialităţii legii penale și constă în neaplicarea legii penale române
infracţiunilor comise de personalul diplomatic al altor state sau al organizaţiilor
internaţionale, potrivit tratatelor şi uzanţelor internaţionale 85. Imunitatea de
jurisdicţie diplomatică nu este o imunitate penală (substanţială), ci ea apare
numai ca o excepţie de procedură pentru că, de cele mai multe ori, fapta
agentului diplomatic sau consular va angaja răspunderea sa penală în statul de
naţionalitate.
Dacă se află în situaţia comiterii unei infracţiuni de către un reprezentant
diplomatic, statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea,
să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului
diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al
85 Imunitatea de jurisdicție diplomatică se întemeiază pe dispozițiile Convenției de la Viena din 1961
privind statutul personalului diplomatic.
57
personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul acreditant va
rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii,
după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă şi înainte
de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. De exemplu, un viitor membru al unei
misiuni diplomatice a săvârşit anumite infracţiuni contra statului român.
Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil
obligaţiile care îi incumbă, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei
în cauză calitatea de membru al misiunii.
b) Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor străine
Există unele excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale şi în cazul
infracţiunilor săvârşite la bordul navelor care arborează alt pavilion sau steag
decât cel românesc şi al aeronavelor străine. Cercetarea acestor excepţii
presupune deosebirea în nave şi aeronave utilizate în scopuri civile sau
comerciale, pe de o parte, şi nave sau aeronave folosite în scopuri militare sau
oficiale, pe de altă parte.
1. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor militare sau oficiale
străine. Aceste infracţiuni nu intră sub incidenţa legii române deoarece
mijloacele de transport respective reprezintă statele sau organizaţiile
internaţionale cărora aparţin şi se află pe teritoriul României cu aprobare
guvernamentală din partea statului român.
2. Infracţiuni săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor civile sau comerciale
străine. Regula în cazul acestor infracţiuni este că li se aplică legea română, dar
sunt şi anumite excepţii. Jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la
orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la
bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice
infracţiune săvârşită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se
află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare.
Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine
folosită în scopuri comerciale, care se află în trecere prin marea teritorială, cu
privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia decât în următoarele cazuri: a)
infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român; b) infracţiunea este
îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român; c)
infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau
ordinea în marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară
pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope; e)
asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un
agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
Jurisdicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor legii,
cu privire la zona economică exclusivă a României, de către persoane îmbarcate
la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate
infracţiuni.
Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care
România a încheiat tratat consular sau un alt acord similar se exercită cu
respectarea prevederilor acestora. Aplicarea jurisdicţiei statului român acordă
acestuia o serie de drepturi, prevăzute de Legea nr. 17/1990.
58
c) Infracţiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul
României
Armatele străine se pot afla pe teritoriul ţării în temeiul unor tratate
internaţionale, bilaterale sau multilaterale. Dacă personalul acestor armate,
staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării, săvârşeşte infracţiuni, ele nu cad
de regulă sub jurisdicţia penală a statului român. Legea aplicabilă în aceste
cazuri este legea statului căruia aparţine personalul militar respectiv.
România şi-a dat acordul ca armate străine să se afle pe teritoriul său în
cazul ultimului război din Golful Persic, în cazul războiului din fosta Yugoslavie
sau Irak etc. De asemenea, trupe străine s-au aflat pe teritoriul statului nostru cu
ocazia desfăşurării unor exerciţii militare din cadrul N.A.T.O.
d) Infracţiunile comise în localurile misiunilor diplomatice cu sediul pe
teritoriul României
Potrivit normelor dreptului internaţional, sediile misiunilor diplomatice străine
sunt inviolabile, ceea ce înseamnă că dacă în aceste localuri se comit infracţiuni
autorităţile române nu pot intervenii decât cu acordul sau la cererea şefului
misiunii diplomatice în al cărei sediu s-a săvârşit infracţiunea.
2.7.2. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni comise în

străinătate
a) Principiul personalităţii legii penale
Conform acestei reguli, exprimată la art. 9 C.pen., legea penală română se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român
sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română
este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri
(adică atunci când pedeapsa prevăzută de legea penală română este
închisoarea de 10 ani sau mai mică ori amenda), legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de
o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea
penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei niciunui stat.
Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalității se cer
a fi îndeplinite următoarele condiții:
- infracțiunea să fi fost săvârșită în afara teritoriului României;
- infracțiunea să fi fost săvârșită de un cetăţean român sau o persoană
juridică română;
- infracțiunea să fie pedepsită de legea penală română cu închisoarea mai
mare de 10 ani sau, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai
mică de 10 ani, fapta să fie incriminată şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită (dublă incriminare) ori să fi fost comisă într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat;
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
b) Principiul realităţii legii penale
O altă regulă, cu rang de principiu, ce funcţionează în cazul aplicării legii
penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, este principiul
59
realităţii legii penale (art. 10 C.pen.), care presupune aplicarea legii penale
române şi infracţiunilor săvârşite extra teritorium, de către cetăţeni străini sau
apatrizi, dar care sunt îndreptate contra statului ori contra cetăţenilor români.
Pentru aplicarea legii penale române conform principiului realității se cer a fi
îndeplinite următoarele condiții:
- infracțiunea să fi fost săvârșită în afara teritoriului României;
- infracțiunea să fi fost săvârșită de un cetăţean străin sau de un apatrid;
- infracțiunea să fie îndreptată contra statului român (spre exemplu, spionaj)
sau contra unui cetățean român (spre exemplu, omor) sau contra unei persoane
juridice române;
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- infracțiunea să nu facă deja obiectul unei proceduri judiciare în statul pe
teritoriul căruia s-a comis.
c) Principiul universalităţii legii penale
Potrivit regulii universalităţii legii penale (art. 11 C.pen.), legea penală se
aplică şi altor infracţiuni decât celor în privinţa cărora este incident principiul
realităţii, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau apatrid, care
se află de bună voie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
- când statul român, în temeiul unui tratat internaţional, şi-a asumat obligaţia
de a reprima respectiva infracţiune;
- când s-a cerut extrădarea infractorului aflat de bună voie pe teritoriul
României şi aceasta a fost refuzată.
2.8. Extrădarea
2.8.1. Noţiune, caracterizare şi feluri
Confruntându-se cu un fenomen infracţional ce depăşeşte frontiera propriilor
teritorii, statele lumii şi organizaţiile internaţionale implicate în contracararea
infracţionalităţii caută împreună soluţii pentru a putea stăpâni sau controla acest
fenomen. Terorismul internaţional ameninţă în prezent pacea şi securitatea
întregii planete, traficul de droguri a depăşit de mult localizarea într-o anumită
zonă geografică, traficul de femei şi copii s-a proliferat în ultimul timp cu
încrengături pe teritoriile mai multor state, în multe părţi ale globului acţionează
reţele sau organizaţii internaţionale de infractori în domeniul afacerilor,
sistemelor informatice etc.
Toate aceste specii ale crimei organizate sunt greu de combătut prin
eforturile unui singur stat sau ale unor state izolate. Este necesară o cooperare a
tuturor statelor lumii pentru a putea avea un control asupra infracţionalităţii
transfrontaliere, cu atât mai mult că, nu rareori, factori politici sprijină acte
teroriste, traficul de droguri sau actele de contrabandă.
Extrădarea este una dintre cele mai importante şi vechi forme de cooperare
internaţională a statelor lumii şi cea mai răspândită specie de asistenţă juridică
internaţională din materia dreptului penal. Fiind un act bilateral, extrădarea are
întotdeauna doi (cel puţin) participanţi, două subiecte. Subiectul care cere
extrădarea se numeşte stat solicitant (sau instanţă solicitantă), iar cel căruia i se
cere să acorde extrădarea se numeşte stat solicitat.
Termenul „extrădare” este susceptibil de două accepţiuni, una de instituţie a
60
dreptului penal şi alta de formă a cooperării juridice internaţionale. Ca instituţie a
dreptului penal, extrădarea cuprinde normele juridice care reglementează
relaţiile sociale referitoare la condiţiile în care România acordă sau solicită
extrădarea. În cealaltă accepţiune, substanţială, extrădarea este o manifestare
de voinţă a două state, sau unui stat şi unei instanţe internaţionale, prin care
statul pe al cărui teritoriu se află un infractor îl predă statului solicitant sau unei
instanţe internaţionale, la cererea acestora.
Subiect al cererii de extrădare poate fi şi o instanţă internaţională, cum este
Curtea Penală Internaţională, care a solicitat extrădarea criminalilor de război din
fosta Yugoslavie.
În sfera subiectelor care solicită extrădarea intră: a) statul pe al cărui teritoriu
s-a săvârşit infracţiunea; b) statul al cărui cetăţean este infractorul; c) statul
împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea sau pe al cărui teritoriu este
rezidentă persoana vătămată; d) instanţele penale internaţionale.
În funcţie de rolul jucat în activitatea de extrădare, deosebim: extrădare
activă (procedura este efectuată de statul sau instituţia solicitante) şi extrădare
pasivă (procedura este desfăşurată de statul solicitat).
În raport de atitudinea extrădatului, deosebim: extrădare voită, numită şi
voluntară (când cel extrădat nu se opune) şi extrădare forţată, numită şi
involuntară sau impusă (când extrădatul se opune extrădării sale).
În funcţie de organul implicat în activitatea de extrădare, distingem: extrădare
administrativă (când competenţa extrădării este atribuită unui organ
administrativ), extrădare judiciară (când competenţa aparţine justiţiei) şi
extrădare mixtă (când competenţa aparţine atât puterii judecătoreşti, cât şi unei
autorităţi administrative).
În România extrădarea este judiciară atât în cazurile când este efectuată în
baza unui tratat internaţional, cât şi în cazurile în care operează în baza legii
interne.
2.8.2. Izvoarele şi principiile extrădării
A. Izvoarele formale ale extrădării. Sediul reglementării instituţiei extrădării se
află, în principal, în Legea nr. 302/2004. Norme de principiu se mai găsesc în
Constituţie şi Codul penal. De asemenea, tratatele internaţionale pot constitui
izvoare ale instituţiei extrădării. Conform art. 14 C.pen., extrădarea poate fi
acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este
parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii. Condiţiile în care se solicită
sau se acordă extrădarea prevăzute în convenţii internaţionale sau declaraţii de
reciprocitate se completează cu cele prevăzute în legea specială. Aşadar, Legea
nr. 302/2004 are caracter subsidiar de aplicare, deoarece ea se aplică numai
dacă printr-un tratat internaţional la care România este parte nu se dispune altfel
sau prin declaraţie de reciprocitate nu s-a derogat de la legea internă.
România este parte la numeroase tratate internaţionale – bilaterale sau
multilaterale – privind asistenţa juridică internaţională în materie de extrădare.
De pildă, Convenţia europeană privind extrădarea.
B. Principiile extrădării. Principiile extrădării se desprind din normele care
reglementează această materie. Examinând aceste norme juridice, se desprinde
ideea că instituţia extrădării este guvernată de principiul preeminenţei (priorităţii)
dreptului internaţional şi principiul specialităţii extrădării.
61
2.8.3. Condiţiile extrădării
A. Condiţiile de fond. Condiţiile de solicitare sau acordare a extrădării pot fi
grupate în mai multe categorii, respectiv: condiţii referitoare la faptă, condiţii
referitoare la făptuitor, condiţii referitoare la pedeapsă, condiţii referitoare la
competenţă şi condiţii referitoare la procedură.
a) Condiţiile referitoare la făptuitor
Sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt
stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale.
Nu pot fi extrădate de către România persoanele care beneficiază de
imunitate la extrădare, respectiv:
1. Cetăţenii români. Prin excepţie de la regula de mai sus, cetăţenii români
pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate;
2. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România. Dreptul de azil
se acordă străinilor persecutaţi de către un alt stat şi constă în anumite măsuri
de protecţie;
3. Persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie,
în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri
internaţionale. Imunitatea de jurisdicţie nu este opozabilă însă statului acreditant;
4. Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi,
martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele
imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Cererea de extrădare poate fi
respinsă şi când există anumite situaţii excepţionale în care se află persoana a
cărei extrădare se solicită. De pildă, este grav bolnav, se află în stare de
dependenţă socio-materială cu persoane aflate pe teritoriul ţării.
b) Condiţii referitoare la faptă
1. Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru
care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere
este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea
statului solicitat. Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legislaţia
statului solicitat nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde
acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de
schimb valutar ca legislaţia statului solicitant. Prin urmare, de principiu,
infracţiunile fiscale nu exclud extrădarea.
2. Să nu fie vorba de infracţiuni politice. Extrădarea nu se acordă dacă
infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca
infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Aceeaşi
regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea
de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în
vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane din considerente de rasă, de
religie, de naţionalitate sau de opinii politice, ori că situaţia acestei persoane
riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive. Nu sunt
considerate infracţiuni politice: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui
membru al familiei sale; b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia
pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie
1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile prevăzute la art.
62
50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva
din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor
armate maritime, la art. 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la
tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din
1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; d) orice violări
similare ale legilor războiului, aplicabile la data intrării în vigoare a Protocolului
adiţional la Convenţia europeană de extrădare, şi ale cutumelor războiului
existente în acel moment, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile
de la Geneva menţionate la lit. c).
3. Să nu fie vorba de infracţiuni militare. Extrădarea motivată de infracţiuni
militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de
aplicare a legii privind extrădarea. Nu intră în această categorie infracţiunile de
drept comun comise de militari – omor, tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.
c) Condiţii privitoare la pedeapsă
1. Gravitatea pedepsei. Extrădarea este cerută şi, respectiv, acordată de
România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârşire
atrage, potrivit legii statului solicitant şi celei a statului solicitat, o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni
penale, numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare de un an.
2. Să nu fie vorba de pedeapsa capitală. Dacă fapta pentru care se cere
extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant,
extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea
asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa
capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.
3. Să nu fie vorba de o pedeapsă cu suspendarea executării. Persoana
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a
executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de
pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute de
lege şi nu există alte impedimente legale la extrădare.
d) Condiţii privitoare la competenţă
România poate refuza să extrădeze persoana a cărei extrădare se cere
pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau
în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care
urmărirea şi judecata pe teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de aflarea
adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a asigura
reintegrarea socială a persoanei extrădabile.
Când infracţiunea pentru care s-a formulat cererea de extrădare a fost
săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată
numai dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de
acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea
pentru infracţiunea care face obiectul cererii.
e) Condiţii privitoare la procedură
1. Urmăriri în paralel. Statul român poate refuza să extrădeze o persoană
reclamată, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române
pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice
63
alte fapte. Statul solicitant va fi înştiinţat la timpul potrivit despre modul în care
autorităţile române au soluţionat cauza, în situaţia în care extrădarea a fost
refuzată.
2. Să nu fie vorba de infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea plângerii prealabile, iar aceasta lipseşte. Extrădarea nu se
acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi
angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării.
3. Să fi fost respectat dreptul la apărare. România nu va acorda extrădarea în
cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de un
tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a
drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul
respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse
pronunţate de acel tribunal.
4. Judecarea în lipsă. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în
vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă
împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă
apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la
apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi,
extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente
pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă
procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Această
hotărâre îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză,
în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească
pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei
extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va
considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de
procedura penală în acest stat.
5. Să nu existe o hotărâre definitivă de condamnare pronunţată de instanţele
române - non bis in idem.
6. Să nu fi intervenit prescripţia. Extrădarea nu se acordă în cazul în care
prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit
legislaţiei, fie a statului solicitant, fie a statului solicitat. Depunerea cererii de
extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.
7. Să nu fi intervenit amnistia. Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune
acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea competenţa să
urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.
8. Să nu fi intervenit graţierea totală a pedepsei. Actul de graţiere adoptat de
statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii
ale extrădării sunt îndeplinite.
f) Condiţiile extrădării aparente
Extrădarea aparentă constă în actul juridic dintre o instanţă internaţională
penală şi un stat, în baza căruia acesta din urmă remite un infractor acuzat de o
infracţiune gravă spre a fi judecat de instanţa internaţională. Este cazul, de
exemplu, al remiterii criminalilor de război din fosta Yugoslavie.
64
Exemple
1. Cetăţeanul italian M.P., aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând
neatent autoturismul proprietate personală pe o stradă din Bucureşti, a produs
un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german K.W., aflat şi el ca
turist în România.
Să se arate dacă fapta cade sau nu sub incidenţa legii penale române.
Soluţia:
Potrivit art. 8 C.pen., legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul României. În consecinţă, în condiţiile în care infracţiunea s-a săvârşit
la Bucureşti, este aplicabilă legea penală română, indiferent de cetăţenia
infractorului.
2. Y.C., M.A. şi G.I., marinari turci pe un cargou românesc, în timpul unei
escale în portul Singapore, au sustras de la bordul navei, care transporta mărfuri
din Coreea de Sud, un număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut unor
localnici.
Să se arate dacă fapta celor trei marinari cade sau nu sub incidenţa legii
penale române şi pe cei temei legal.
Soluţia:
Potrivit art. 8 C.pen., legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul României. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege,
conform art. 8 alin. 3 C.pen., orice infracţiune săvârşită pe teritoriul arătat în alin.
2 sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în
România.
În consecinţă, chiar dacă cargoul se afla în apele teritoriale ale unui stat
străin, infracţiunea de furt, fiind săvârşită la bordul unei nave româneşti, se
consideră a fi infracţiune săvârşită pe teritoriul României. Prin urmare, fapta
cade sub incidenţa legii penale române.
3. Inculpata V.E. a fost trimisă în judecată pentru tentativă la infracţiunea de
pruncucidere, prevăzută şi pedepsită de Codul penal din 1937. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a intrat în vigoare Codul penal
din 1969, care nu mai pedepseşte tentativa la infracţiunea de pruncucidere.
În dreptul penal român, tentativa se pedepseşte numai când legea prevede
expres aceasta.
Care sunt consecinţele intrării în vigoare a Codului penal din 1969 cu privire
la fapta comisă de inculpata V.E.?
Soluţia:
Conform principiului legii penale de dezincriminare, legea penală nu se aplică
faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Cu alte cuvinte, legea penală care dezincriminează o faptă, retroactivează.
În speţă, la data săvârşirii faptei de către inculpată, aceasta constituia
infracţiune, dar ulterior, prin intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, fapta a
fost dezincriminată (nu mai constituie infracţiune).
În consecinţă, întrucât Codul penal din 1969 nu mai incriminează
(dezincriminează) tentativa la pruncucidere, inculpata va fi achitată.
4. Numitul I.V., deşi nu are autorizaţie legală în acest sens, împrumută în
65
mod repetat către diferite persoane diverse sume de bani, practicând dobânzi
cămătăreşti, ce variază între 60% şi 70%.
Codul penal din 1969 nu incriminează această faptă. Actualul Cod penal, ce
a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, prevede infracţiunea de camătă,
constând în darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană
neautorizată.
Arătaţi dacă actualul Cod penal i se va aplica lui I.V. pentru faptele de
cămătărie comise.
Soluţia:
Potrivit art. 1 alin. 2 C.pen., nicio persoană nu poate fi sancţionată penal
pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost
săvârşită.
Este vorba despre principiul conform căruia legea penală care incriminează o
faptă nu se aplică pentru faptele de acel tip comise înainte de intrarea sa în
vigoare.
În cosecinţă, actualul Cod peanl nu se va aplica faptelor de cămătărie comise
de I.V. sub imperiul Codului penal din 1969.
5. Inculpatul P.G. a săvâşit, sub imperiul Codului penal din 1937, o
infracţiune de fals în acte publice. Până la judecarea definitivă a cauzei a intrat
în vigoare Codul penal din 1969, care incriminează în continuare fapta.
În Codul penal din 1937, pentru infracţiunea de fals în acte publice, pedeapsa
era închisoarea de la 2 la 5 ani, iar în Codul penal din 1969, fapta este pedepsită
cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Arătaţi care dintre cele două legi penale (Codul penal din 1937 sau Codul
penal din 1969) trebuie aplicată în cauză.
Soluţia:
Conform principiului mitior lex, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii
până la judecarea definită a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea mai favorabilă.
În speţă, legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, întrucât
pentru aceeaşi infracţiune prevede un minim special (3 luni) şi un maxim special
(3 ani) mai scăzute faţă de Codul penal din 1937.
Furtul constă în ”luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept” (art. 228
C.pen.).
Folosind metoda gramaticală de interpretare a acestei norme juridice,
determinați dacă constituie infracțiune de furt fapta lui X de a lua mai multe
pet-uri dintr-un coș stradal de gunoi.
66
Să ne reamintim...
Unul dintre principiile de aplicare în timp a legii penale este mitior lex, care
presupune că, atunci când de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
care este mai favorabilă inculpatului.
Unul dintre principiile de aplicare în spațiu a legii penale este cel al
personalității. Conform acestei reguli, legea penală română se aplică
o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri
(adică atunci când pedeapsa prevăzută de legea penală română este
închisoarea de 10 ani sau mai mică ori amenda), legea penală română se aplică
o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea
penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei niciunui stat.
2.9. Rezumat
Legea penală cuprinde atât actele normative care conţin norme penale, cât
şi oricare din normele penale cuprinse în acestea.
Legea penală generală este Codul penal. Codul penal român este principalul
izvor al dreptului penal, fiind alcătuit din două părţi: Partea generală şi Partea
specială.
Legea penală este alcătuită din norme penale. Norma penală este acea
specie de normă juridică care reglementează relaţiile de apărare socială
generate de săvârşirea infracţiunilor.
Normele penale se clasifică în: norme penale generale şi norme penale
speciale; norme imperative şi norme dispozitive; unitare şi divizate.
Interpretarea legii penale este operaţiunea prin care se stabileşte sensul
normelor de drept penal. Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme:
oficială sau neoficială. Interpretarea oficială poate fi, la rândul ei, autentică sau
cazuală.
În operaţiunea de interpretare a normei penale se utilizează mai multe
metode: metoda interpretării literale sau gramaticale, metoda interpretării logice
(raţionamentele a fortiori, per a contrario, reductio ad absurdum), metoda
interpretării sistematice, metoda interpretării istorico-teleologice, metoda
interpretării prin analogie.
Aplicarea legii penale presupune îndeplinirea prevederilor normelor penale
prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de cooperare sau
prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. Legea penală are eficienţă
activă, în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au conformat, şi eficienţă
reactivă, privitor la subiecţii de drept care nu s-au conformat (infractorii).
Aplicarea legii penale se examinează în funcţie de spaţiu, timp, fapte şi
persoane.
Aplicarea legii penale în timp este guvernată de anumite principii:
principiul activităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale, principiul
retroactivităţii legii penale, principiul aplicarea legii penale mai favorabile,
67
principiul ultractivităţii legii penale temporare.
Aplicarea legii penale în spaţiu este guvernată de anumite principii:
principiul teritorialităţii legii penale române, principiul personalităţii legii penale,
principiul realităţii legii penale, principiul universalităţii legii penale.
Extrădarea este o manifestare de voinţă a două state, sau unui stat şi unei
instanţe internaţionale, prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor, îl
predă statului solicitant sau unei instanţe internaţionale, la cererea acestora.

1. Care sunt categoriile de legi penale după obiect şi sfera de aplicare?
2. Ce este aplicarea legii penale?
3. Examinaţi principiile (regulile) de aplicare legii penale în timp
4. Analizaţi regulile aplicării legii penale în spaţiu şi excepţiile de la regula
teritorialităţii
5. Analizaţi extrădarea
Exemple de teste tip grilă

1. Activitatea legii penale este un principiu:
a) de aplicare a legii penale în timp;
b) de aplicare a legii penale în spaţiu;
c) de aplicare a legii penale asupra persoanelor.
2. Extrădarea este:
a) o formă de cooperare juridică internaţională penală;
b) o modalitate de aplicare a legii penale extra teritorium;
c) o formă de tragere la răspundere penală.

68
TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACŢIUNII
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.4. Vinovăția
3.6. Caracterul neimputabil
3.7. Rezumat
3.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate noţiunea și trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii.
3.2. Obiective
⇒ definiţi infracţiunea în general;
⇒ analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii;
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore.
Potrivit Codului penal (art. 15), infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o.
Termenul infracţiune are pe planul dreptului penal (sub specie juris) trei
accepţiuni, al căror conţinut rezultă în funcţie de punctul de vedere din care este
privit. Dintre aceste sensuri, două sunt înţelesuri abstracte, iar unul este concret.
In abstracto, infracţiunea poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau
pentru delimitarea speciilor de ilicit penal. Văzută lato sensu şi abstract,
infracţiunea este o faptă prevăzută de lege săvârşită cu vinovăţie.
Tot general, dar stricto sensu, infracţiunea poate fi definită ca fiind o faptă
69
prevăzută de legea penală. Este folosită în acest sens noţiunea de infracţiune
dacă se afirmă, de pildă, că „violul este infracţiune” sau „trădarea este
infracţiune”. Toate normele care stabilesc infracţiunile au ca raţiune supoziţia că
fapta interzisă, care s-a vădit periculoasă pentru societate anterior incriminării, s-
ar putea repeta, infracţiunea fiind din această perspectivă o specie de ilicit
ipotetic. Presupunând că norma care stabileşte şi sancţionează fapta penală
este respectată de toţi destinatarii, infracţiunea se va înfăţişa numai în manieră
formală.
In concreto, infracţiunea este o faptă a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie
prin care se încalcă o normă ce interzice această faptă ca infracţiune sub
sancţiuni specifice. De pildă, când se afirmă că primus a săvârşit un omor. În
această accepţiune, infracţiunea este o faptă săvârşită în lumea înconjurătoare
care poate fi încadrată în tiparul legii, adică o acţiune sau inacţiune care încalcă
o normă de incriminare.
Analizând conceptul de infracţiune, prin prisma dreptului penal şi a altor
ştiinţe conexe, observăm că infracţiunea este un fenomen complex, având
următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic.
Într-o altă ordine de idei, ca orice ramură a sistemului dreptului, dreptul penal
se subdivide în instituţii juridice, dintre care unele sunt fundamentale. Instituţiile
fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile penale. Aceste trei instituţii sunt denumite fundamentale deoarece
toate normele dreptului penal gravitează în jurul lor.
Infracţiunea, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, este un ansamblu
de norme juridice penale care reglementează condiţiile de existenţă şi
inexistenţă a infracţiunii, adică de activitate contrară unei norme de incriminare și
imputabilă (comisă cu vinovăţie) unei persoane.
Între infracţiune şi celelalte instituţii ale dreptului penal există, fără orice
îndoială, interdependenţă. Fără infracţiune însă nu există o problemă a dreptului
penal; fără infracţiune nu poate fi angajată răspunderea penală şi nici aplicate
sancţiuni de drept penal.
Examinarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni trebuie să înceapă, în
toate cazurile, cu verificarea normei care descrie infracţiunea şi a celorlalte
norme penale posibil incidente, inclusiv a celor generale. Dacă se ajunge la
concluzia că fapta nu este prevăzută de vreuna din normele de incriminare în
vigoare, orice demers în continuare devine inutil, deoarece ceea ce nu este
interzis de legea penală per a contrario este permis (non omne quod licet,
honestum est, licet tamen).
Prin urmare, orice faptă din realitatea obiectivă nu va constitui infracțiune dacă
nu este prevăzută ca atare de legea penală. Spre exemplu, fapta unui pieton de
a traversa o stradă pe culoarea roșie a semaforului nu constituie infracțiune
pentru că nicio lege penală nu o prevede ca infracțiune.
În schimb, în situaţia în care se constată că fapta este prevăzută de legea
penală se trece la examinarea celorlalte elemente – vinovăţia (elementul
subiectiv sau moral) şi componenta (latura) obiectivă.
Este necesar a se reține că orice infracțiune este în mod obligatoriu o faptă
prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală
constituie automat și o infracțiune. Fapta prevăzută de legea penală devine
infracțiune numai dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții legale (vinovăția,
70
carcaterul nejustificat și imputabilitatea).
Normele de stabilire şi sancţionare a infracţiunilor nu trebuie să fie
interpretate izolat de normele generale, pentru că ele se completează cu
acestea din urmă. Prin urmare, cu ocazia verificării elementului legal al
infracţiunii, se vor lua în considerare normele generale referitoare la cauzele de
inexistenţă a infracţiunii, la participaţie, la pluralitatea de infracţiuni etc., în
măsura în care au efecte asupra normelor penale speciale (de incriminare).
Pentru a se verifica dacă o faptă este prevăzută de legea penală trebuie să
se țină seama că, în multe situaţii, normele de incriminare se completează cu
norme extrapenale cuprinse în alte acte normative. De pildă, în cazul infracţiunii
de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor (art. 342 alin. 1 C.pen.), norma
penală incriminatoare se întregeşte cu normele extrapenale care definesc
noțiunea de ”arme letale” (Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și
munițiilor).
O faptă este prevăzută de legea penală indiferent dacă ea se prezintă sub
forma conţinutului integral sau a celui imperfect (tentativă, acte preparatorii),
dacă legiuitorul incriminează şi formele imperfecte ale faptei.
3.4. Vinovăţia
A. Noţiune. Vinovăţia este atitudinea făptuitorului, care se manifestă fără
constrângere pe planul relaţiilor sociale, de prefigurare a rezultatului acţiunii sau
inacţiunii sale ori care are posibilitatea reală a reprezentării acestuia. Vinovăţia
este acea componentă a infracţiunii care cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de
lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi
voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune,
rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca aceasta să constituie infracţiune. În
dreptul român, vinovăţia este reglementată într-o modalitate apropiată concepţiei
psihologice 86, ceea ce impune luarea în considerare a doi factori:
factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv (voinţa) 87. Sigur că, pe lângă
aceşti factori, vinovăţia mai presupune şi alte procese morale, care preced sau
însoţesc conduita infracţională, dar acestea nu au mare importanţă pe planul
dreptului penal, fapt pentru care nu le vom analiza.
a) Conştiinţa sau factorul intelectiv. Factorul intelectiv este acel factor al
vinovăţiei ce constă în facultatea psihică a omului de a avea sau de a putea
avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus,
factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Conştiinţa este
factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie
infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia.
86 În doctrina noastră se susţine că legea penală română nu este incompatibilă cu teoria normativă, în
forma ei originară, care admite că intenţia şi culpa fac parte atât din conţinutul vinovăţiei cât şi din cel al
tipicităţii. În această opinie se consideră că, pe lângă intenţie sau culpă, vinovăţia trebuie să întrunească
şi alte trei condiţii: responsabilitatea, cunoaşterea antijuridicităţii şi exigibilitatea unei conduite conforme
normei juridice (FL. STRETEANU, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003,
p. 455-456). Responsabilitatea presupune existenţa factorului volitiv şi a celui intelectiv; cunoaşterea
antijuridicităţii presupune inexistenţa erorii; exigibilitatea este posibilitatea de a-i pretinde subiectului să se
supună preceptului normei.
87 În doctrina italiană, factorul volitiv şi cel intelectiv sunt desemnaţi prin termenul “responsabilitate”, care
este în această viziune o condiţie a existenţei vinovăţiei (G. FIANDACA, E. MUSCO).
71
În forul conştiinţei are loc apariţia ideii de săvârşire a infracţiunii, cântărirea
motivelor comiterii acesteia şi rezoluţia infracţională. Conştiinţa creează
cauzalitatea psihică a faptei. Conturarea relevanţei juridice a factorului intelectiv
începe cu apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea, continuă cu etapa deliberării şi
se finalizează în momentul luării deciziei de a comite infracţiunea. Apariţia ideii
de a săvârşi o infracţiune se poate datora celor mai diverse motive, putând fi o
idee proprie sau o idee însuşită de la altă persoană. În cadrul etapei deliberării,
făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile ideii de a săvârşi
infracţiunea, iar ca urmare a apariţiei unui mobil determinant, el ia rezoluţia
infracţională.
b) Voinţa sau factorul volitiv. Factorul volitiv este acel factor al vinovăţiei ce
constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului
urmărit. Altfel spus, factorul volitiv însemnă capacitatea psiho-fizică a
făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Voinţa este
facultatea care propulsează activitatea fizică a făptuitorului. Dacă fapta
persoanei reprezintă numai o eliberare de energie fizică, fără legătură cu voinţa
acesteia, ea nu-i va putea fi imputată decât din punct de vedere fizic, caz în care
dreptul nostru penal nu acceptă răspunderea penală.
Pe de altă parte, existenţa voinţei făptuitorului nu este decât una dintre
cerinţele existenţei factorului volitiv, pe lângă aceasta mai este necesar ca
individul să-şi manifeste voinţa în mod liber. Libertatea determinării voinţei
presupune că făptuitorul a avut posibilitatea chibzuirii conduitei sale, iar procesul
volitiv s-a derulat în condiţii fireşti. Voinţa declanşează cauzalitatea fizică a
faptei.
Existenţa factorului volitiv, ca şi a celui intelectiv, fiind o stare normală, se
prezumă relativ. Făptuitorul va putea însă să probeze că, la momentul săvârşirii
faptei, i-au lipsit cei doi factori ai vinovăţiei, ori a lipsit numai unul dintre aceştia,
indiferent care. Factorul intelectiv lipseşte dacă: făptuitorul s-a aflat în eroare de
fapt sau de drept, este iresponsabil, s-a aflat în stare de beţie, a fost constrâns
sau a comis fapta datorită existenţei unui caz fortuit. Factorul volitiv lipseşte, de
regulă, dacă făptuitorul a fost constrâns să comită fapta şi în toate cazurile când
îi lipseşte capacitatea de autodeterminare şi control a activităţii sale.
Spre deosebire de factorul intelectiv, care poate fi de intensităţi diferite,
factorul volitiv este întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte grade de
intensitate, în acest sens putându-se afirma că factorul volitiv ori există ori
lipseşte.
Prin urmare, fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune dacă
este comisă cu vinovăție, adică dacă făptuitorul o săvârșește conștient și voit.
Fapta nu va fi infracțiunea dacă:
- fie făptuitorul nu are capacitatea de a-și da seama că ea este infracțiune
(spre exemplu, fapta unui copil de 3 ani de a lua jucăria unui alt copil aflat în
parc nu constituie infracțiune pentru că, la o asemenea vârstă, omul nu
conștientizează caracterul penal al furtului);
- fie făptuitorul își dă seama că fapta are caracter penal, dar o comite fără
voia sa (spre exemplu, făptuitorul știe că a întreține un raport sexual neconsimțit
cu victima are caracter penal, dar acționează împotriva voinței sale, fiind
amenințat de o altă persoană că, în caz contrar, va fi ucis).
B. Formele şi modalităţile vinovăţiei. Conform art. 16 C.pen., fapta constituie
72
infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea
penală.
Vinovăţia are trei forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită. Acestea sunt şi
ele susceptibile de anumite modalităţi.
1. Intenţia. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte (intenţie directă) – spre exemplu, făptuitorul trage cu arma asupra
victimei, dorind să o ucidă, ceea ce se și întamplă;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui (intenţie indirectă sau eventuală). În acest caz, fapta este
susceptibilă de două rezultate (urmări) distincte, unul fiind urmărit de făptuitor,
iar celălat fiind doar acceptat. Acest al doilea rezultat, față de care făptuitorul are
o atitudine indiferentă (nu-l vrea, dar acceptă că este posibil să se producă), este
periculos din punct de vedere social și caracterizează intenția indirectă. Spre
exemplu, cu ocazia emiterii unei adeverințe, un medic atestă starea bună de
sănătate a unui copil pe baza declarațiilor părinților, deși copilul nu este prezent.
Medicul nu urmărește să emită un act fals, dar conștientizează că este posibil să
comită această faptă penală (fals intelectual) din moment ce nu-l examinează pe
copil; medicul acționează cu intenție indirectă, pentru că nu urmărește falsul (ci
doar emiterea adeverinței), dar acceptă posibilitatea producerii lui.
2. Culpa. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce (culpa cu previziune sau cu prevedere) – spre exemplu,
circulând cu viteză excesivă, șoferul unui autoturism prevede că poate accidenta
un pieton, dar nu acceptă această posibilitate bazându-se pe abilitățile sale
personale (spre exemplu, experiența îndelungată) și pe proprietățile obiective ale
vehiculului (spre exemplu, frâne bune). În situația concretă, aceste proprietăți se
dovedesc insuficiente și accidentul se produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa
simplă). Este singura forma de vinovăție în care rezultatul periculos este
reproșat făptuitorului deși acesta nu l-a prevăzut, legea pornind de la premisa că
ar fi trebuit și putut să-l prevadă, iar împrejurarea că nu a făcut-o îi este
imputabilă. Această modalitate a culpei se aplică de regulă persoanelor care
desfășoară anumite activități reglementate (spre exemplu, medic, farmacist) și
care, datorită neatenției în exercitarea acelor activități, cauzează rezultate
periculoase. Culpa simplă se evaluează după un dublu standard: sub aspect
obiectiv (posibilitatea unui om atent, aflat în aceleași împrejurări, de a prevedea
rezultatul) și sub aspect subiectiv (posibilitatea concretă a făptuitorului de a
prevedea rezultatul, ținând cont de particularitățile sale – experiență de viață,
însușiri psihofizice etc.). Spre exemplu, se poate reține culpa simplă în cazul
unui farmacist care, din neatenție, dă unui pacient un alt medicament decât cel
prescris de medic, cauzându-i vătămari.
3. Intenţia depăşită (praeterintenţia). Există intenţie depăşită când o acţiune
sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav decât cel urmărit de
făptuitor, care se datorează culpei acestuia. În acest caz, făptuitorul acționează
intenționat spre a obține un anume rezultat, dar în realitate se produce o urmare
mai gravă care i se impută pe baza culpei întrucât nu o prevăzut-o, deși trebuia
și putea să o facă. Spre exemplu, în timpul unor certuri, făptuitorul lovește
73
victima cu palma vrând să-i administreze o corecție fizică. Fiind în stare de
ebrietate, victima se dezechilibrează ca urmare a loviturii primite, cade și se
lovește cu o zonă vitală de asfalt, ceea ce-i cauzează moartea. În persoana
făptuitorului se reține intenția depășită pentru că a lovit victima intenționat, dar
nu a urmărit să o ucidă; acest rezultat mai grav s-a datorat culpei făptuitorului.
Faptele prevăzute de legea penală devin infracţiuni numai atunci când sunt
comise cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Uneori, normele de
incriminare arată în mod expres care este forma de vinovăţie cu care trebuie
comisă o faptă prevăzută de legea penală pentru ca aceasta să devină
infracţiune. Spre exemplu, art. 255 C.pen. incriminează în mod expres
distrugerea din culpă.
De cele mai multe ori însă, pentru a asigura textelor claritate şi concizie în
exprimare, legiuitorul nu a indicat în mod expres forma de vinovăţie în cuprinsul
normei de incriminare. Spre a suplini această lipsă, în partea generală a Codului
Penal (art. 16 alin. 6) sunt înscrise două reguli cu valoare de principiu care
servesc la identificarea formei de vinovăţie. Astfel:
- fapta care constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune constituie infracţiune
numai când este săvârşită cu intenţie;
- fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede
aceasta.
Prin urmare, atunci când în norma de incriminare nu se face referire la forma
de vinovăție, fapta constituie infracțiune numai atunci când este intenționată.
Dacă fapta este comisă din culpă, ea devine infracțiune numai dacă norma de
incriminare prevede expres că acea faptă, comisă din culpă, este infracțiune.
Spre exemplu, omorul este definit drept uciderea unei persoane (art. 188
C.pen.); legea nu face referire la vreo formă de vinovăție, așadar omorul este
întotdeauna o infracțiune intenționată. Dar, și uciderea culpabilă a unei persoane
este periculoasă social, așa că legiuitorul incriminează expres, ca infracțiune
autonomă, uciderea din culpă (art. 192 C.pen.); dacă n-ar fi existat acest din
urmă text de lege, uciderea unei persoane s-ar fi sancționat penal numai ca
omor.
Spre diferență, în cazul infracțiunii de lovire simplă (art. 193 alin. 1 C.pen.)
legea nu se referă la forma de vinovăție, prin urmare aceasta nu poate fi decât
intenția; întrucât nu există niciun text legal care să se refere la lovirea din culpă,
rezultă că lovirea neintenționată a unei persoane (din greșeală) nu constituie
niciodată infracțiune.
Există unele incriminări în conţinutul cărora legiuitorul impune anumite cerinţe
pe care elementul subiectiv (vinovăţia) trebuie să le realizeze. Aceste condiţii pot
privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivaţie a
acestuia. Ştiinţa dreptului denumeşte finalitatea specială vizată de agent cu
termenul scop, iar motivaţiei speciale existentă în mintea făptuitorului (cauza
psihică) i-a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul şi mobilul sunt cerinţe
ale normei de stabilire şi sancţionare a infracţiunii, ele capătă calitatea de cerinţe
esenţiale ale elementului subiectiv al infracţiunii. Spre exemplu, omorul comis
”pentru (n.n. – cu scopul) a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni”
devine omor calificat (art. 189 alin. 1 lit. d) C.pen.). De asemenea, abuzul în
serviciu este reprezentat, într-una din formele sale, de ”fapta funcționarului
public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui
74
drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe
temei (n.n. – din cauze legate de) de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA”.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală (numit şi

antijuridicitate) presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică. Este
posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală, să fie totuşi îngăduită.
Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este numai un indiciu de
antijuridicitate 88. Norma de incriminare nu desemnează decât un tipar abstract
de comportament uman, care este interzis. Organele judiciare sunt însă chemate
să verifice dacă anumite fapte concrete, comise în realitatea obiectivă şi care
prezintă felurite particularităţi, constituie sau nu infracţiuni. O faptă concretă care
corespunde tiparului abstract de incriminare poate prezenta anumite
particularităţi care să-i excludă caracterul infracţional. În raport de anumite
împrejurări concrete din realitatea obiectivă, o faptă ce corespunde formal
normei de incriminare poate să nu apară în contradicţie, ci chiar în concordanţă
cu ordinea juridică, deci să fie justificată iar nu infracţională.
Spre exemplu, uciderea unei persoane este o faptă prevăzută de legea
penală. „Uciderea unei persoane” este tiparul abstract de incriminare.
Dar, în concret, X ucide o persoană din dorinţa de a se răzbuna pentru un
afront, în timp ce Y ucide victima spre a se apăra întrucât îl atacase cu un cuţit.
Atât fapta lui X cât şi a lui Y reprezintă o ucidere a unei persoane, deci ambele
corespund tiparului abstract de incriminare. Dar, fapta lui X este nejustificată şi
constituie infracţiune, pe când fapta lui Y este justificată prin legitima apărare şi,
deci, nu constituie infracţiune. Fapta lui X nu numai că este prevăzută de legea
penală dar este contrară şi ordinii juridice, astfel că devine infracţiune, pe când
fapta lui Y, deşi prevăzută de legea penală, este comisă în legitimă apărare şi,
deci, conformă cu ordinea juridică în ansamblu (căci ordinea juridică permite
individului să se apere împotriva unui atac).
Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă nejustificată este înlăturată în
prezenţa cauzelor justificative. Conform Codului penal, cauzele justificative sunt
în număr de patru, anume: legitima apărare, starea de necesitate,
consimţământul persoanei vătămatate şi exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligaţii.
3.6. Caracterul neImputabil
Infracţiunea este o faptă imputabilă celui ce a comis-o, cu alte cuvinte apare

ca faptă de care poate fi învinuit, care poate fi reproşată persoanei care a
săvârşit-o.
Trăsătura esenţială a imputabilităţii există ori de câte ori nu ne aflăm în
prezenţa cauzelor de neimputabilitate. Cauzele de neimputabilitate exclud
infracţiunea şi sunt următoarele: constrângerea fizică, constrângerea morală,
88 FL. STRETEANU, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, 2008, pag.470.
75
excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia,
eroarea şi cazul fortuit.
Exemple
1. Conform art. 218 alin.1 Cod penal, violul constă în raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare.
În fapt, s-a reţinut că numitul C.N., după ce a luat hotărârea de a avea raport
sexual cu numita D.E., a încercat să iabă un astfel de raport, propunând femeii
să se deplaseze la el acasă în acest scop. Numita D.E. a refuzat în mod ferm.
Numitul C.N. a insistat, dar D.E. a reacţionat, înjurându-l, moment în care C.N. a
abandonat hotărârea luată. Ulterior, numita D.E. a mers la o unitate de poliţie,
unde a depus plângere prealabilă împotriva numitului C.N. pentru comiterea
tentativei la infracţiunea de viol.
Să se arate dacă numitul C.N. a comis sau nu această infracţiune.
Soluţia:
Conform art. 15 Cod penal, infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o.
În speţă, inculpatul C.N. şi-a propus şi a încercat să aibă raport sexual cu
numita D.E., însă nu a folosit constrângerea. Dimpotrivă, a cerut consimţâmântul
victimei, insistând în acest sens. Fiind refuzat, a abandonat hotărârea luată.
Întrucât legea penală sancţionează ca tentativă la viol încercarea de a avea
raport sexual, dar numai dacă se realizează prin constrângerea, punerea
victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de
această stare, fapta numitului C.N. nu constituie infracţiune întrucât nu este o
faptă prevăzută de legea penală.
2. În sarcina inculpatului G.F. s-a reţinut că, în seara zilei de 22.08.2009,
fiindu-i teamă că imobilul în care locuia ar putea fi vizat de hoţi, a conectat la
tensiunea electrică de 220 V gardul de sârmă ce îi împrejmuia casa. Despre
aceasta, inculpatul a încunoştiinţat vecinii. În ziua următoare, inculpatul G.F. a
părăsit localitatea în care domicilia, plecând în concediu în străinătate împreună
cu familia.
În ziua de 25.08.2009, copilul S.M. (ai cărui părinţi erau vecini cu inculpatul)
s-a jucat în apropierea casei lui G.F. şi, atingând sârma, a fost electrocutat şi a
murit.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor.
Instanţa a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de ucidere din culpă şi
a condamnat pe inculpat pentru această din urmă infracţiune.
Arătaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.
Soluţia:
Hotărârea instanţei este greşită. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit uciderea
victimei, ci doar protejarea casei de eventuali hoţi, modul său de a acţiona şi
76
mijloacele pe care le-a folosit dovedesc că a prevăzut şi a acceptat posibilitatea
producerii morţii unei persoane prin atingerea gardului conectat la reţeaua de
tensiune electrică de 220 V. Însuşi faptul că a informat vecinii asupra măsurii pe
care a luat-o pentru protejarea locuinţei denotă că a prevăzut rezultatul periculos
şi, înţelegând să nu renuţe la măsura luată, l-a acceptat.
În consecinţă, fapta constituie omor comis cu intenţie indirectă.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul F.I., salariat al unei ferme zootehnice, avea
îndatorirea de a transporta în fiecare seară, cu o căruţă, sticle de lapte la
locuinţele unor clienţi de pe raza satelor din comuna Pieleşti, jud. Dolj. Unii
salariaţi ai acelei ferme zootehnice, cunoscând traseul inculpatului, aveau
obiceiul ca la terminarea programului să meargă spre propriile locuinţe cu căruţa
condusă de acesta.
În aceste împrejurări, în seara zilei de 17.04.2002, inculpatul, fiind gata de
plecare şi văzând că victima B.G. (care mergea cu el spre casă în fiecare seară)
nu vine, s-a enervat şi s-a deplasat spre atelierul din cadrul fermei unde aceasta
lucra, cerându-i să se urce în căruţă. Victima, care se afla în stare de ebrietate,
s-a urcat, iar inculpatul a înjurat-o şi a ameninţat-o că „o să zbori din căruţa şi-ţi
rupi gâtul”.
Inculpatul a condus căruţa cu viteză excesivă pe un drum de ţară cu pietriş şi,
după trecerea unui pod, a făcut o schimbare bruscă de direcţie, după care a
continuat cu cotituri frecvente şi bruşte. Pe acest fond, la o altă schimbare
bruscă a direcţiei, victima B.G. a fost aruncată din căruţă, în cădere lovindu-se la
cap. Victima a fost internată în spital şi, deşi i s-au acordat îngrijiri medicale, a
decedat la 30.04.2002.
Argumentaţi dacă inculpatul a fost vinovat sau nu de moartea victimei şi, în
cazul unui răspuns afirmativ, arătaţi care a fost forma de vinovăţie a acestuia.
Să ne reamintim...
Formele vinovăției sunt intenția, culpa și praeterintentia.
Intenția are două forme:
- directă – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și îl urmărește prin
comiterea faptei;
- indirectă – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește,
dar acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa are două forme:
- culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl
urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii lui, considerând fără temei
că acesta nu va interveni;
- culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia
și putea să îl prevadă.
Praeterintentia presupune că făptuitorul acționează cu intentie, urmărind un
anumit rezultat, dar se produce un rezultat mai grav, pe care nu l-a urmărit, dar
care îi este imputabil din culpă, întrucât nu l-a prevăzut deși trebuia și putea să o
facă.
77
3.7. Rezumat
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Acestea sunt cele patru
trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Structura infracţiunii desemnează componentele infracţiunii şi relaţiile dintre
acestea.

1. Analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

2.. Formele vinovăţiei sunt:
a) intenţia depăşită, intenţia şi culpa;
b) intenţia şi culpa;
c) praeterintenţia, intenţia depăşită şi culpa.
Elaborați un referat prin care să comparați formele de vinovăție.

T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
78
CONȚINUTUL INFRACȚIUNII
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Obiectul și subiecții
4.4. Latura obiectivă și latura subiectivă
4.5. Mobilul și scopul
4.6. Rezumat
4.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate obiectul, subiecții nfracţiunii,
precum și latura obiectivă și latura a infracțiunii. De asemenea sunt definite
mobilul și scopul infracțiunii.
4.2. Obiective
⇒ prezentaţi obiectul, subiecţii şi alte elemente din structura infracţiunii;
⇒ prezentaţi latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii;
4.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii
Obiectul infracţiunii
Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea
socială şi relaţiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta (acţiunea sau
inacţiunea) interzisă de norma de incriminare.
Dreptul penal ocroteşte toate valorile sociale importante. Legea penală apără
valorile sociale esenţiale ale omului, ale persoanelor juridice private şi ale
statului sau altor subiecte de drept public.
79
a) Formele obiectului infracţiunii. 1. Obiect juridic generic şi obiect juridic
specific 89. Obiectul juridic generic este specia de obiect al infracţiunii ce constă
în valoarea socială care naşte un fascicol de relaţii sociale şi reprezintă criteriul
folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup. Altfel
spus, obiectul juridic generic este valoarea socială ce formează obiectul ocrotirii
mai multor norme de incriminare. Este obiect juridic de grup, spre exemplu,
proprietatea, persoana fizică, demnitatea etc. Datorită acestei categorii de obiect
juridic, infracțiunile sunt grupate pe titluri și capitole în Partea specială a Codului
penal. Spre exemplu: Titlul I – infracțiuni contra persoanei, în cuprinsul căruia se
regăsesc capitolul VI – infracțiuni contra libertății persoanei și capitolul VIII –
infracțiuni contra libertății și integrității sexuale; Titlul IV - infracțiuni contra
infăptuirii justiției; Titlul X – infracțiuni contra securității naționale.
Obiectul juridic specific (individual, special) este categoria de obiect al
infracţiunii care constă în valoarea socială particulară ocrotită de o anumită
normă de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic
specific se subsumează celui generic, deoarece corelaţia între cele două
categorii este una specie-gen. Se poate spune că orice infracţiune vatămă atât
obiectul juridic special, cât şi pe cel generic. Obiectul juridic specific este unul
dintre aspectele prin care infracțiunile cu același obiect juridic generic se
deosebesc unele de altele. Spre exemplu, atât violarea de domiciliu (art. 224 C.
pen.) cât și violarea sediului profesional (art. 225 C.pen.) sunt infracțiuni ce aduc
atingere vieții private; deosebirea este că prima lezează viața privată domestică,
pe când cea de-a doua vatămă viața privată profesională.
2. Obiect juridic şi obiect material. Obiectul juridic al infracţiunii – generic
sau specific - este valoarea socială ocrotită de normele de incriminare şi relaţiile
sociale generate de aceasta. Obiectul material al infracţiunii este entitatea fizică
împotriva căreia este orientat elementul material al infracţiunii.
Distincția este importantă pentru că, dacă la toate infracțiunile întâlnim obiect
juridic (pentru că orice infracțiune lezează o anumită valoare socială), nu toate
infracțiunile au și obiect material, pentru că nu întotdeauna valoarea socială
ocrotită îmbracă un aspect fizic, concret, materializat obiectiv. Spre exemplu,
furtul are obiect material, pentru că acțiunea făptuitorului se îndreaptă asupra
unui bun din patrimoniului celui vătămat. În schimb, bigamia nu are obiect
material, pentru că încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja
căsătorită lezează relațiile de familie, dar acestea nu se concretizează într-o
formă materială.
3. Obiect juridic unic (sau simplu) şi obiect juridic complex. De regulă,
infracţiunile au un singur obiect juridic (şi un singur obiect material, în cazul
infracţiunilor care au obiect material), dar în cazul infracţiunilor complexe
deosebim două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex
este specia de obiect al infracţiunii ce cuprinde două sau mai multe obiecte
juridice simple (uneori chiar complexe) reunite. Dintre aceste obiecte specifice
89 În doctrină se menţionează şi existenţa unei a treia forme de obiect juridic – obiectul juridic general
care constă în ansamblul valorilor sociale apărate de dreptul penal. Nu am menţionat această categorie
de obiect juridic, deoarece ea poate crea confuzie şi este inutilă din punct de vedere pragmatic. Este
nefolositoare întrucât nu poate contribui la opera de aplicare a legii penale. De asemenea, recunoaşterea
unui asemenea obiect ar putea crea confuzie cu obiectul generic, deoarece, semantic, expresia “obiect
juridic generic” este echivalentă cu expresia “obiect juridic general” .
80
unul este principal, iar celelalte (sau celălalt) sunt secundare sau adiacente. De
exemplu, infracţiunea de tâlhărie (art. 233 C. pen.) – infracţiune complexă - are
mai multe obiecte juridice speciale, respectiv: relaţiile sociale patrimoniale,
relaţiile sociale privind libertatea psihică a persoanei, relaţiile sociale referitoare
la integritatea fizică etc. Obiectul principal al infracţiunii de tâlhărie este constituit
din relaţiile sociale patrimoniale, iar celelalte relaţii sociale reprezintă obiecte
secundare. Din acest motiv, tâlhăria este inclusă de legiuitor în categoria
infracțiunilor contra patrimoniului, iar nu în categoria infracțiunilor contra
persoanei (legea consideră că amenințarea sau violența sunt numai mijloace
utilizate de făptuitor cu scopul de a lua bunul victimei, acesta din urmă fiind
aspectul principal vizat prin infracțiune).
Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau secundar se face ţinând
seama de obiectul juridic generic al infracţiunii respective. De pildă, în cazul
infracţiunii de tâlhărie obiectul juridic generic îl reprezintă relaţiile sociale
patrimoniale. Se poate observa că în cazul infracţiunilor complexe nu
întotdeauna obiectul juridic principal este dat de valoarea socială mai importantă.
Astfel, în situaţia infracţiunii de tâlhărie, relaţiile sociale de natură patrimonială
sunt mai puţin importante decât cele referitoare la integritatea corporală,
sănătatea sau viaţa victimei.
4. Obiectul infracţiunii în norma de incriminare. Obiectul infracţiunii rezultă
direct sau indirect din normele de incriminare. Nu în cazul tuturor normelor de
incriminare obiectul infracţiunii este prevăzut expresis verbis, ci numai în cazul
unora dintre acestea. Obiectul infracţiunii reiese expres din norma de
incriminare, de pildă, în cazul infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-
născutului de către mamă, sau rezultă numai indirect, din descrierea faptei,
urmarea infracţiunii sau finalitatea vizată de făptuitor. În cazul anumitor
infracţiuni, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor condiţii referitoare la
obiectul infracţiunii (spre exemplu, una dintre condiţiile infracţiunii de sustragere
sau distrugere de înscrisuri este ca obiectul – înscrisul – să se afle în păstrarea
sau deţinerea unui organ sau instituţii de stat; una dintre condiţiile de existenţă a
infracţiunii de abuz de încredere este ca bunul să se afle în deţinerea
făptuitorului etc.).
Subiecţii infracţiunii
A. Noţiune. Infracţiunea fiind o activitate ilicită este atribuită unei persoane,

care a încălcat obligaţia de conformare. Represiunea penală, ca de altfel orice
formă de răspundere juridică, de regulă, nu poate fi stabilită decât dacă există o
legătură între acea persoană şi o faptă. Cu excepţia minorilor sub vârsta de 14
ani, a iresponsabililor permanenţi, şi a persoanelor juridice care nu au capacitate
penală, toate subiectele de drept sunt susceptibile de a săvârşi infracţiuni. Pe de
altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi
vătămate prin infracţiuni. Aşadar, fie activ, fie pasiv, toate subiectele de drept pot
fi angrenate în săvârşirea unei infracţiunii prin comiterea sau suportarea
consecinţelor acesteia.
Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul
pasiv, persoana vătămată). Noţiunea de subiect al infracţiunii nu trebuie
confundată cu cea de subiect de drept penal, deoarece aceasta constituie genul
81
proxim al speciei subiect al infracţiunii. Diferenţa specifică o reprezintă
subiectele raporturilor penale de conformare. Raporturile penale de conformare
sunt acele raporturi juridice care se nasc prin intrarea în vigoare a legii penale
incriminatoare, între stat, alături de titularii valorilor sociale protejate, şi
persoanele obligate să se conformeze conduitei prevăzute de norma de
incriminare. Subiectele de drept penal sunt persoanele între care există
raporturile juridice penale de conformare (cooperare) şi cele de conflict
(contradicţie, represiune, constrângere sau răspundere).
Faţă de aceste precizări, rezultă că subiecţii infracţiunii sunt subiecţii de
drept penal care apar în calitate de părţi ale raportului juridic penal de conflict,
adică persoanele implicate în comiterea infracţiunii, prin săvârşirea acesteia sau
prin suportarea consecinţelor infracţiunii.
Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii decât persoanele fizice
şi juridice. Alte entităţi sau fiinţe nu pot fi subiecţi ai raportului penal de conflict.
În dreptul mai vechi – antic – erau pedepsite nu numai persoanele fizice sau
juridice, ci şi obiectele (lemnele, pietrele etc., cu excepţia trăsnetului) sau
animalele (porci, roiuri de albine, omizi etc.).
B. Subiectul activ al infracţiunii. a) Noţiune. Este subiect activ al
infracţiunii sau infractor persoana fizică sau juridică care săvârşeşte o faptă ce
constituie infracţiune, prin acte de executare, de determinare sau de
complicitate. Altfel spus, este infractor persoana fizică sau juridică care participă
la săvârşirea unei infracţiunii în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice, indiferent dacă faptă este consumată sau a rămas într-o stare
imperfectă pedepsibilă.
Subiectul activ al infracţiunii nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea
de făptuitor (penal) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de
legea penală, care poate sau nu să fie infracţiune. Raportul între cele două
noţiuni este unul de subordonare. Făptuitorul devine infractor numai dacă fapta
pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă
a infracţiunii. Altfel spus, corelaţia între noţiunea de făptuitor şi infractor este una
gen-specie.
De asemenea, subiectul activ al infracţiunii nu trebuie confundat cu „subiectul
de drept penal”, noţiune mai largă, care cuprinde toate persoanele implicate în
raporturi juridice penale, respectiv subiectele active şi pasive ale raporturilor
juridice penale de conformare şi conflict.
Dintre subiectele raporturilor juridice penale, infractorul se identifică numai cu
subiectul pasiv al raportului penal de conflict.
b) Subiectul activ persoană fizică. Este subiect activ persoană fizică al
infracţiunii sau infractor persoana fizică care săvârşeşte o faptă ce constituie
infracţiune, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate.
Pentru existenţa calităţii de subiect activ persoană fizică trebuie îndeplinite
mai multe condiţii, generale (comune) şi speciale (specifice):
1. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică. Condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească orice subiect activ al infracţiunii sunt denumite
condiţii generale. Cerinţele referitoare la anumiţi subiecţi sunt numite condiţii
speciale. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică sunt:
capacitatea juridică, responsabilitatea şi libertatea de voinţă. Capacitatea juridică
a făptuitorului (vârsta) presupune ca făptuitorul persoană fizică să fi împlinit la
82
data săvârşirii infracţiunii vârsta de 14 ani şi să aibă discernământ. Este de
reținut că simpla împlinire a vârstei de 14 ani nu înseamnă automat și capacitate
penală, ci este necesar să se constate și discernământul în comiterea faptei;
tocmai de aceea art. 113 alin. 2 C. pen. stabilește că ”minorul care are vârsta
între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta
cu discernământ” (prezumție relativă de lipsă de discernământ). Calitatea de
subiect activ al infracţiunii încetează la data decesului persoanei infractorului.
Răspunderea penală nu se transmite pe cale de succesiune.
Responsabilitatea făptuitorului este starea psihofizică a unei persoane de a
avea capacitatea reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-
şi în mod voit energia sa fizică în raport cu această conduită.
Libertatea de voinţă şi acţiune este aptitudinea omului de a lua liber decizia
infracţională şi de săvârşire neconstrânsă a faptei.
2. Condiţiile speciale ale subiectului activ persoană fizică. Uneori, din

raţiuni de politică penală sau datorită particularităţilor unor categorii de subiecţi
activi ai infracţiunii, legiuitorul impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale
referitoare la subiectul activ al infracţiunii. Calitatea respectivă este fie o cerinţă
esenţială, fie un element circumstanţial de calificare.
În funcţie de existenţa sau inexistenţa unor condiţii speciale, infractorii se pot
clasifica în mai multe categorii. După criteriul vârstei, deosebim: infractori maturi
(peste vârsta de 22 de ani), infractori tineri (18-22 de ani) şi infractori minori (14-
18 ani). După criteriul numărului persoanelor care pot comite împreună prin acte
de executare infracţiunea, distingem: infractori unici (un singur autor – in
persona propria) şi infractori plurali (infracţiunea poate fi comisă şi în coautorat).
Infractorii cărora legea nu le impune alte condiţii decât cele generale sunt numiţi
infractori simpli, iar cei cărora legea le pretinde realizarea unor condiţii speciale
se numesc infractori calificaţi. În doctrină, subiecţii infracţiunii referitor la care
legea penală nu pretinde nici un fel de condiţii speciale sunt numiţi subiecţi activi
generali, iar ceilalţi sunt numiţi subiecţi activi speciali. La rândul lor, subiecţii
activi speciali pot fi: subiecţi activi speciali proprii, când legea pretinde calitatea
respectivă ca element esenţial, şi subiecţi activi speciali improprii, în cazurile
când legea leagă de o anumită calitate a subiectului existenţa sau inexistenţa
unei agravante sau atenuante.
Spre exemplu, în cazul infracțiunilor de luare de mită (art. 289 C. pen.) și de

delapidare (art. 295 C.pen.), făptuitorul trebuie să fie funcționar public, la
cercetarea abuzivă trebuie să aibă calitatea de organ de cercetare penală,
procuror sau judecător (art. 280 C.pen.), la spionaj poate fi numai un cetățean
străin sau un apatrid (art. 400 C.pen.).
Nerealizarea condiţiei speciale determină excluderea făptuitorului din
calitatea de subiect activ al infracţiunii la care subiectul activ este circumstanţiat.
Totuşi este posibilă dobândirea de către subiectul care nu îndeplineşte cerinţa
esenţială a calităţii de participant la aceeași faptă, sub forma instigării sau
complicităţii, ori a comiterii de către el a unei alte infracțiuni. Revenind la
exemplu spionajului, dacă făptuitorul nu este cetățean străin sau apatrid (deci,
este cetățean român), el nu săvârșește infracțiunea de spionaj, ci pe cea de
trădare prin trasmiterea de informații secrete de stat (art. 395 C. pen.).
83
c) Subiectul activ persoană juridică. În dreptul nostru penal funcționează
regula că pot comite infracțiuni și persoanele juridice. Răspunderea penală a
acestora va fi atrasă pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului lor de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
De la regula că persoana juridică poate fi subiect activ al infracțiunii legea
(art. 135 alin. 1-2 C.pen.) instituie trei exceptii. Astfel, nu răspund penal:
- statul;
- autoritățile publice. Conform art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Codului penal, autoritățile publice sunt cele prevăzute în mod
expres în Titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României
(Parlamentul, Președintele României, Guvernul, organele administrației publice
centrale și locale, instanțele judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională);
- instituțiile publice, dar exonerarea de răspundere penală vizează numai
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat. În acest din urmă caz, imunitatea este legată de specificul
infracţiunii săvârşite, astfel că instituţiile publice vor răspunde penal pentru acele
infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi deschise iniţiativei private (spre
exemplu, o instituţie publică ce efectuează în principal o activitate exclusă
domeniului privat va răspunde penal pentru infracţiuni comise în desfăşurarea
unei activităţi secundare, permisă domeniului privat – cum ar fi cea de asigurare
a hranei pentru personalul angajat).
Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce
înseamnă că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva
prepusului său excede raportului juridic penal de conflict. Dreptul de regres al
persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de
comiterea infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude însă răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni.
C. Subiectul pasiv al infracţiunii (victima). a) Noţiune. Subiectul pasiv al
infracţiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin
infracţiune. Altfel spus, subiectul pasiv al infracţiunii este victima acesteia. Spre
deosebire de infractor, victima nu trebuie să îndeplinească alte condiţii decât
aceea de a i se cauza o vătămare materială sau morală prin infracţiune.
Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este aşa,
persoana vătămată prin infracţiune cu persoana prejudiciată prin aceasta.
Persoana prejudiciată, care de cele mai multe ori se identifică cu subiectul pasiv
al infracţiunii, este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin
infracţiune. Această persoană este, sub aspectul laturii civile a cauzei, subiect
de drept civil, adică titulara acţiunii civile ce rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Dar, este posibil ca cele două noțiuni să fie intrunite de persoane diferite; spre
exemplu, în cazul infracţiunii de omor subiectul pasiv este cel ucis, în timp
subiectul de drept civil (persoana prejudiciată) este soţul sau ruda apropiată a
victimei (care suferă moral în urma faptei, prin lipsa afecțiunii pe care i-o purta
victima, și/sau patrimonial, prin lipsa întreținerii din partea victimei).
Din punct de vedere procesual, subiectul pasiv al infracţiunii poate avea
84
calitatea de persoană vătămată sau parte civilă.
b) Condiţiile speciale ale subiectului pasiv şi categoriile de subiecţi
pasivi. Așa cum am precizat anterior, subiectul pasiv al infracţiunii nu trebuie să
îndeplinească anumite condiţii generale, dar unele norme de incriminare impun,
pentru existenţa infracţiunii sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul
pasiv să aibă unele calităţi sau însuşiri speciale. De exemplu, pentru existența
infracțiunii prevăzută de art. 200 C. pen., subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea
de copil al mamei făptuitoare și să fie nou-născut, iar la infracțiunea prevăzută
de art. 211 C.pen. victima trebuie să fie minor..
În doctrină se consideră că pot avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii
chiar şi o persoană concepută însă nenăscută (spre exemplu, la infracțiunea de
vătămarea fătului – art. 202 C. pen.) sau o entitate colectivă care nu are
personalitate juridică.
Subiecţii pasivi ai infracţiunii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Astfel, în
funcţie de importanţa subiectului, deosebim subiecţi pasivi principali şi subiecţi
pasivi secundari. Subiectul pasiv principal este persoana titulară a valorii sociale
mai importante, iar subiectul pasiv secundar este titularul valorii sociale mai puţin
importante.
În cazul în care legea impune subiectului pasiv al infracţiunii unele condiţii
speciale, subiecţii pasivi sunt subiecţi calificaţi, iar în lipsa oricăror condiţii
subiecţii sunt simpli.
În teorie se fac şi alte clasificări, cum ar fi: subiecţi pasivi determinaţi şi
subiecţi pasivi nedeterminaţi; infracţiuni fără victimă; subiect pasiv unic şi subiect
pasiv multiplu.
Alţi factori ai infracţiunii

A. Locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea, ca act de conduită umană, se
desfăşoară întotdeauna într-un anumit spaţiu. Locul comiterii infracţiunii nu
prezintă importanţă de regulă, aceasta fiind pedepsită indiferent de teritoriul în
care fost realizată. Uneori însă, legiuitorul prevede în norma de incriminare
condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii, acestea având rolul unor cerinţe
esenţiale sau a unor elemente circumstanţiale. Spre exemplu, pentru
infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere este esențial
ca fapta să se comită pe ”drumurile publice” (art. 335 C. pen.). De asemenea,
infracțiunea de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase este mai gravă
dacă se comite ”în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor
persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului
electoral” (art. 372 alin. 3 C. pen.).
Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă acea zonă din spaţiu unde se
desfăşoară activitatea infracţională. Este posibil ca infracţiunea să nu se plaseze
într-un singur loc, ci în mai multe locuri, situaţie care ridică problema de a stabili
care este locul săvârşirii infracţiunii. De pildă, acţiunea este realizată pe teritoriul
unui anumit stat, iar rezultatul se produce pe teritoriul altuia. Sau, este vorba de
o infracţiune continuă care se desfăşoară pe teritoriul mai multor state. Sub
acest aspect, art. 8 alin. 4 C. pen. stabilește că ”infracţiunea se consideră
săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub
pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un
85
act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracţiunii” (principiul ubicuității).
Tot în funcţie de locul săvârşirii infracţiunii se determină şi competenţa
procesuală a organelor judiciare, care de regulă aparţine organelor teritoriale
locului comiterii infracţiunii.
B. Timpul săvârşirii infracţiunii. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă
intervalul cronologic în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Timpul
comiterii unei infracţiuni coincide de regulă cu data când s-a epuizat acţiunea
sau inacţiunea infracțională. Dacă infracţiunea s-a derulat într-o zonă temporală
mai mare de o zi, ea va fi considerată săvârşită în ziua când a luat sfârşit actul
de conduită. În raport de această dată se vor aplica toate normele dreptului
penal, mai puţin cele care reglementează instituţia recidivei, revocării liberării
condiţionate, revocării măsurilor de individualizare a executării pedepselor şi
măsurilor educative, înlăturarea beneficiului graţierii, întreruperea termenului
prescripţiei şi a celui de reabilitare. Aceste instituţii sunt incidente în raport de
data consumării infracţiunii.
Uneori, factorul timp reprezintă un element esențial al unei anumite
infracțiuni (spre exemplu, infracțiunea de absență nejustificată se poate săvârși
numai ”în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență” - art.
413 C. pen.). Alterori, timpul reprezintă numai un element circumstanțial al
infracțiunii (spre exemplu, furtul devine calificat dacă este comis ”în timpul nopții”
– art. 229 alin. 1 lit. b) C. pen.).
C. Situaţia premisă. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni,
legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii, pe care trebuie să se
suprapună săvârşirea infracţiunii. Aceste date se referă la anumite stări, situaţii,
relaţii sau calităţi, în lipsa cărora este exclusă existenţa infracţiunii.
Aşadar, situaţia premisă sau preexistentă este realitatea pe care trebuie să
se grefeze săvârşirea infracţiunii, în lipsa căreia aceasta nu poate subzista. Este
vorba despre o anumită împrejurare, preexistentă infracțiunii și independentă de
ea, pe fondul căreia fapta se comite.
În cazul infracţiunilor ce presupun existenţa unei situaţii preexistente analiza
infracţiunii trebuie să înceapă cu verificarea acesteia, pentru că orice demers în
continuare este lipsit de interes, dacă situaţia premisă nu este realizată.
Există anumite infracțiuni ce nu se pot săvârși dacă lipsește o anumită
situație premisă. Spre exemplu, mărturia mincinoasă (art. 273 C.pen.) nu este
posibilă dacă nu se înregistrează pe rol o cauză penală, civilă sau o altă
procedură în care se ascultă martori, după cum nici evadarea (art. 285 C. pen.)
nu este posibilă dacă făptuitorul nu se află în stare legală de reținere sau
deținere
4.4. Latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii
Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracţiunii este aspectul exterior al acesteia, adică acea
latură a actului de conduită interzis care se poate observa de către ceilalţi. Ea
constă în acţiunea sau inacţiunea descrisă şi interzisă de norma incriminatoare,
rezultatul produs şi raportul cauzal dintre acestea.
Aspectul obiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii este alcătuit din mai
86
multe elemente. Elementele oricărui act de conduită obiectiv sunt: elementul
material, urmarea imediată (rezultatul) şi raportul de cauzalitate dintre elementul
material şi urmarea imediată. Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică,
perioada externă, conţinutul constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Necesitatea
existenţei laturii obiective a infracţiunii rezultă şi din definiţia legală generală a
infracţiunii. Fiind o „faptă”, infracţiunea trebuie să se obiectivizeze, deoarece
orice faptă are o exteriorizare, adică este perceptibilă în lumea obiectivă, fizică.
a) Elementul material (acţiunea sau inacţiunea). Elementul material al
laturii obiective a infracţiunii este activitatea interzisă de norma de incriminare
(acţiunea sau inacţiunea interzise) 90. Una dintre componentele aspectului
obiectiv este acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma de incriminare.
Exteriorizarea manifestării de voinţă a agentului este momentul în care se
transpune în practică rezoluţia infracţională (mala cogitatio). Din perspectiva
conţinutului său, conduita infracţională exterioară se poate manifesta printr-un
comportament activ (pozitiv) sau într-o activitate de abstinenţă (negativă, de
abţinere). În funcţie de stadiul evoluţiei manifestării exteriorizate, aceasta poate
să ajungă în faza pregătirii, executării sau epuizării. În norma de incriminare,
pentru prevederea elementului material, legiuitorul foloseşte două tehnici de
reglementare.
Acţiunea, în sens restrâns, este o activitate prin care corpul unei persoane
iese din pasivitate. Ieşirea din pasivitate poate avea loc prin orice mijloace ce
determină mişcarea corpului persoanei făptuitorului, cum ar fi: schimbarea
poziţiei anterioare a membrelor superioare sau inferioare, gesturi, cuvinte etc.
Lato sensu, prin acţiune se înţelege şi abstenţiunea (inacţiunea), adică
omisiunea derulării unui comportament prevăzut de lege.
Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea) constă într-un comportament pasiv pe
care o persoană îl are deşi ea trebuia să iasă din starea de pasivitate în care se
află. Omisiunea poate constitui element material al unei infracţiuni numai dacă
legea impune agentului un anumit comportament activ, în sensul că acesta
trebuie să efectueze o activitate, dar rămâne în inactivitate.
Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibă o anumită
conduită se numesc infracţiuni comisive, deoarece cel obligat desfăşoară o
activitate oprită de lege (spre exemplu, violul este o infracțiune comisivă pentru
că făptuitorul întreține raport sexual neconsimțit cu victima, deși legea îi
interzice).
Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate
şi să îndeplinească o anumită activitate sunt denumite infracţiuni omisive,
deoarece făptuitorul omite să facă ceea ce legea îl obligă. Spre exemplu,
lăsarea fără ajutor (art. 203 C. pen.) este o infracțiune omisivă întrucât constă în
”omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate
este în pericol şi nu are putinţa de a se salva”.
Se impune mențiunea că infracţiunile comisive nu-şi pierd această
particularitate chiar dacă încălcarea normei de incriminare îmbracă în concret
forma unei inacţiuni, pentru că denumirea este dată de caracterul prohibitiv al
90 În doctrină, unii autori pun semnul egalităţii între elementul material al infracţiunii, ca aspect obiectiv
(latura obiectivă), şi componenta laturii obiective numită „element material” (acţiunea sau inacţiunea).
87
normei penale de incriminare. De exemplu, infracţiunea de omor rămâne o
infracţiune comisivă chiar dacă moartea victimei este rezultatul unei omisiuni a
făptuitorului (de pildă, dorind moartea victimei, făptuitorul nu îi administrează un
medicament vital). Infracţiunile comisive săvârşite prin inacţiune poartă
denumirea de infracţiuni comisive prin omisiune. Conform art. 17 C. pen.,
infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră
săvârşită şi prin omisiune în două cazuri:
- când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona. Spre exemplu,
omorul este o infracţiune comisivă, dar ea poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune
reprezentată de refuzul îndeplinirii unei obligații (dorind să-şi ucidă copilul de
vârstă fragedă, mama – care are obligația legală de întreținere a acestuia –
refuză să-l alăpteze şi copilul moare);
- când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat
pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului. Spre exemplu, o persoană lasă liber un câine periculos într-un parc,
iar acesta vatămă un copil.
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să
îndeplinească unele cerinţe (numite esenţiale), în lipsa cărora fapta nu este
infracţiune. Cerinţele esenţiale ataşate elementului material pot privi: comiterea
faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace etc. Cerinţele
esenţiale sunt legate de factorii obiectivi, fără care actul de conduită exteriorizat
nu poate realiza conţinutul juridic al infracţiunii. Spre exemplu, violarea de
domiciliu constă în pătrunderea, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de acestea (art. 224 C. pen.), după cum bancruta
frauduloasă presupune înstrăinarea unei părți din active în caz de insolvență a
debitorului (art. 241 alin.1 lit.c) C. pen.).
Sunt situații în care normele de incriminare pretind ca elementul material al
faptei interzise să se exteriorizeze într-o anumită formă, caz în care sunt excluse
alte moduri de realizarea a acestuia. Aceste infracţiuni sunt numite infracţiuni în
formă închisă [spre exemplu, tulburarea de posesie presupune ”ocuparea, în
întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin
desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar (n.n. – așadar, nu în alt mod), a
unui imobil aflat în posesia altuia” – art. 256 C.pen.], iar cele care pot fi realizate
în orice formă sunt denumite infracţiuni în formă liberă.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată este acea componentă a laturii
obiective a infracţiunii ce constă în consecinţa (efectul, rezultatul), prevăzută
(sau dedusă) de norma de incriminare, pe care acţiunea sau inacţiunea a
produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta.
Normele de incriminare au ca finalitate preîntâmpinarea şi combaterea unor
efecte negative ce ar putea surveni asupra valorilor sociale şi relaţiilor sociale
generate de acestea. Rezultatul nociv vizat a fi prevenit sau contracarat de
normele de incriminare se poate înfăţişa ca o schimbare fizică, materială, a
realităţii înconjurătoare sau ca o modificare de ordin spiritual, moral. Valoarea
socială ocrotită poate fi lezată efectiv, cum este în cazul infracţiunii de
distrugere, sau poate fi numai periclitată, cum este în cazul infracţiunii de
ameninţare, funcţie de împrejurarea dacă valoarea socială vizată are sau nu o
existenţă materială. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente
sau ulterioare realizării infracţiunii, deoarece acestea nu intră în latura obiectivă
88
a infracţiunii. Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care
depinde fiinţa infracţiunii, în timp ce consecinţele ulterioare sunt doar elemente
circumstanţiale, cu caracter accidental, care pot fi prezente sau nu. Lipsa
acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect doar excluderea existenţei
conţinutului agravat sau atenuat al infracţiunii.
În cazul infracţiunilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta
trebuie să se producă, deoarece altfel fapta va rămâne în stare de tentativă.
Aceste infracţiuni se numesc în doctrină infracţiuni de rezultat (sau materiale). În
schimb, în cazul infracţiunilor pentru existenţa cărora legea nu impune
producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi infracţiune fără ca în
lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică. Literatura de specialitate
denumeşte aceste infracţiuni, infracţiuni de pericol (sau formale).
c) Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între elementul material şi
urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în relaţia
(raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între cele două
elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres această
componentă în cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii, existenţa sa este
dedusă din normele incriminatoare care, mai ales în cazul infracţiunilor ce
produc vătămări fizice (infracţiunile materiale), o presupun implicit. Relaţia
cauzală (nexum cauzal) este acel raport între două fenomene în care unul
precede şi determină pe celălalt. Primul fenomen poartă denumirea de fenomen-
cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.
Cu ajutorul legăturii de cauzalitate se determină dacă urmarea imediată
produsă își are cauza în acțiunea sau inacțiunea ce constituie elemntul material
al laturii obiective a infracțiunii.
Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de interdependenţă şi nici
cu raportul de condiţionare. Raportul de interdependenţă este acea specie de
legătură între două fenomene ce presupune că unul dintre ele este dependent
de celălalt. Raportul de condiţionare este acea relaţie între două fenomene, în
cadrul căreia unul dintre fenomene ajută, înlesneşte sau favorizează apariţia
celuilalt fenomen.
Raportul de cauzalitate trebuie cercetat numai în cazul infracţiunilor îndreptate
împotriva unor valori sociale ce au existenţă materială (infracţiunile materiale).
Spre exemplu, la omor se impune obligatoriu a se cerceta dacă moartea victimei
se datorează acțiunii făptuitorului, aspect esențial pentru a se concluziona
asupra tragerii acestuia la răspundere penală (este posibil să se constate, spre
exemplu, că făptuitorul a tras cu arma asupra victimei, glonțul a perforat aorta
acesteia, dar fapta nu constituie omor întrucât victima decedase, din cauze
naturale, anterior acțiunii de împușcare). În schimb, în cazul infracţiunilor ce
aduc atingere unor valori sociale neexprimate material (infracţiunile formale),
legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei (ex re). Spre exemplu,
întrucât luare de mită este o infracțiune formală, nu se va verifica dacă
pretinderea și primirea banilor de către funcționar în schimbul emiterii actului de
serviciu a creat o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității în cadrul
respectivei instituții publice, această urmare rezultând implicit și automat din
chiar săvârșirea faptei.
În majoritatea cazurilor stabilirea raportului de cauzalitate nu ridică dificultăţi,
dar sunt unele speţe care pun problema determinării existenţei acestuia datorită
89
condiţiilor speciale în care sunt săvârşite faptele.
Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii (vinovăţia) a fost deja examinat în cadrul
temei „trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”, motiv pentru care face trimitere la
acel paragraf.
Ne mărginim aici să arătăm că, dacă în norma de incriminare este prevăzută
o anumită condiţie referitoare la latura subiectivă a infracţiunii, lipsa acesteia
poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau a formei, variantei ori modalităţii
respective. De pildă, pentru întrunirea elementelor infracţiunii de abuz în serviciu
în varianta prevăzută de art. 297 alin. 2 C. pen. trebuie îndeplinită condiţia ca
discriminarea să se facă pe temei de rasă, naţionalitate etc.
Conform art. 321 C.pen., infracţiunea de fals intelectual constă în falsificarea

unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a
insera unele date sau împrejurări.
În raport de această normă de incriminare, se cere:
a) identificaţi elementul material al laturii obiective şi indicaţi dacă acesta
constă într-o acţiune sau o inacţiune;
b) identificaţi subiectul activ al acestei infracţiuni;
c) identificaţi forma de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune;
d) identificaţi condiţiile de timp la această infracţiune.
Să ne reamintim...
Latura obiectivă a infracțiunii este compusă din elementul material, cerințe
esențiale, urmare imediată și legătură de cauzalitate.
3.9. Rezumat
Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea
socială şi relaţiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta interzisă de
norma de incriminare.
Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul
pasiv).
Locul săvârşirii infracţiunii nu prezintă, de regulă, importanţă, aceasta fiind
pedepsită indiferent de teritoriul în care fost realizată. Uneori, legiuitorul prevede
însă în norma de incriminare condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii.
Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul de cronologic în care s-a
desfăşurat activitatea infracţională. Uneori, legea penală prevede unele condiţii
speciale de timp pentru comiterea infracţiunii.
Situaţia premisă. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni,
legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii, pe care trebuie să se
90
suprapună săvârşirea infracţiunii, date care se referă la anumite stări, situaţii,
relaţii sau calităţi.
Latura obiectivă este aspectul exterior al infracţiunii, adică acea latură a
actului de conduită interzis care se poate observa de către ceilalţi.
Latura obiectivă este alcătuit din mai multe elemente: elementul material,
urmarea imediată şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea
imediată.
Elementul material este activitatea interzisă de norma de incriminare
(acţiunea sau inacţiunea interzise). În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca
acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele cerinţe esenţiale (de loc, de
timp, de mijloace etc.), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune.
Urmarea imediată desemnează consecinţa (efectul, rezultatul), prevăzută de
norma de incriminare, pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale
lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta.
Legătura de cauzalitate constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la
efect ce trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată.
Latura subiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire
la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi de urmările
acesteia, pentru ca fapta comisă să constituie infracţiune.
Latura subiectivă cuprinde vinovăţia, mobilul şi scopul urmărit de infractor.

1. Prezentaţi obiectul infracţiunii
2. Prezentaţi subiecţii infracţiunii
4. Analizaţi latura obiectivă a infracţiunii

1. Elementele laturii obiective a infracţiunii sunt:
a) vinovăţia, obiectul şi subiecţii;
b) situaţia premisă, locul şi timpul;
c) elementul material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.

91
FORMELE INFRACȚIUNII
Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Actele preparatorii
5.4. Tentativa
5.5. Infracțiunea consumată și infracțiunea epuizată
5.6. Rezumat
5.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate formele infracţiunii în raport de
evoluţia acesteia în timp.
5.2. Obiective
⇒ explicaţi actele preparatorii;
⇒ explicaţi tentativa;
⇒ identificați momentul de consumare a unei infracțiuni
5.3. Actele preparatorii
Procesul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate parcurge două perioade:

perioada internă (psihică) şi perioada externă (fizică). Perioada internă are trei
momente sau etape cu relevanţă penală, respectiv: etapa apariţiei ideii comiterii
infracţiunii, etapa deliberării şi etapa deciziei sau rezoluţiei infracţionale.
Fiind o specie de comportament uman, infracţiunea are o derulare spaţio-
temporală. Procesul infracţional începe odată cu încolţirea gândului de a săvârşi
o infracţiune. Subsecventă momentului apariţiei ideii de a săvârşi infracţiunea
este etapa deliberării. În această etapă făptuitorul cântăreşte motivele favorabile
92
sau nefavorabile săvârşirii infracţiunii. Momentul cumpănirii motivelor pro şi
contra săvârşirii infracţiunii este unul de „luptă psihică”, care se soldează cu
trecerea la ultima etapă a perioadei interne a infracţiunii – rezoluţia infracţională.
Hotărârea infracţională este etapa finală a laturii subiective a infracţiunii şi
constă în luarea deciziei de săvârşire a acesteia. Perioada internă are, uneori, şi
o exteriorizare fie prin aşa-numita „fază oratorie”, fie prin faptul că luarea
rezoluţiei delictuale s-a făcut în comun de către mai multe persoane.
Într-adevăr, unii infractori aduc la cunoştinţa altor persoane rezoluţia lor
infracţională. Faza oratorie constă în comunicarea deciziei infracţionale altor
persoane. Această fază oratorie, adiacentă perioadei interne, nu este una
obligatorie cum sunt cele trei etape analizate anterior. În cazurile când la
săvârşirea unei infracţiuni participă mai multe persoane, momentul luării hotărârii
infracţionale are şi o manifestare externă. Precizăm însă că perioada internă are
loc numai în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie.
Dacă totul se opreşte la perioada internă, procesele psihice ce au avut loc
rămân în afara interesului dreptului penal (gândul criminal nu se pedepsește).
Numai în cazul fazei oratorii şi în situaţia luării rezoluţiei infracţionale de către
mai multe persoane, perioada internă poate avea relevanţă juridică penală. Spre
exemplu, dacă faza publică îmbracă haina unei infracţiuni de sine stătătoare,
cum este cazul infracțiunii de incitare la ură sau discriminare (art. 369 C.pen.).
Deşi, din punct de vedere metodologic, analiza conţinutului infracţiunii se
face prin divizarea sa în cele două laturi – obiectivă şi subiectivă – acestea nu
trebuie considerate ca entităţi izolate, deoarece ele se condiţionează reciproc,
neputând exista o infracţiune fără vreuna dintre ele. Chiar dacă latura morală
poate fiinţa fără latura obiectivă, în lipsa acesteia din urmă prima rămâne fără
niciun efect pe planul dreptului penal.
Pe de altă parte, simpla existenţă obiectivă a unei fapte este nerelevantă
penal dacă nu are corespondenţă subiectivă, pentru că fapta ce constituie
infracţiune nu este o simplă manifestare exterioară, ci este o activitate conştientă
şi voită. Conduita omului însă nu are relevanţă penală decât dacă se
exteriorizează prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale. Aspectul extern
al infracţiunii se numeşte perioada externă a infracţiunii (actus reus).
Perioada externă a infracţiunii poate fi divizată în trei faze, respectiv: faza
pregătirii infracţiunii, faza executării infracţiunii şi faza urmărilor infracţiunii. Faza
actelor preparatorii (actelor de pregătire sau premergătoare) constă în activitatea
făptuitorului de creare a condiţiilor săvârşirii infracţiunii prin pregătirea materială
sau morală a acesteia. Actele de pregătire a infracţiunii, deşi marchează debutul
drumului infracţional (iter criminis), nu cuprind activităţi de executare a
elementului material al infracţiunii.
Faza executării infracţiunii este cea de a doua fază a drumului infracţiunii şi
constă în transpunerea în practică a deciziei săvârşirii infracţiunii prin realizarea
laturii obiective sub aspectul elementului material al acesteia. Această fază
poate ajunge în două stadii de evoluţie, respectiv de realizare parţială (tentativă
întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a elementului material.
Faza urmărilor este aceea în care se produc efectele sau consecinţele
acţiunii ori inacţiunii făptuitorului. Această fază începe după executarea în
întregime a elementului material şi se finalizează în momentul producerii
rezultatului infracţiunii.
93
Precizăm că nu toate infracţiunile permit cele trei faze de derulare a activităţii
infracţionale. De exemplu, faza actelor de pregătire nu este posibilă în cazul
infracţiunilor de inacţiune și a celor din culpă, iar faza urmărilor lipseşte în cazul
tentativei.
Noţiune. Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a

infracţiunii şi constau în activităţile desfăşurate de persoana care, vrând să
săvârşească o infracţiune, creează condiţiile prielnice (favorabile) comiterii
acesteia.
Actele preparatorii sunt o formă atipică sau imperfectă a infracţiunii,
deoarece iter criminis (drumul infracţional) nu este străbătut în întregime, ci
numai în parte, respectiv până la limita inferioară a actelor de executare.
Pentru desemnarea activităţilor de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii
infracţiunii în teorie şi practică se mai folosesc expresiile „acte de pregătire”,
”acte preparatorii” sau „acte premergătoare săvârşirii infracţiunii”. Activitatea
prealabilă săvârşirii infracţiunii se compune din acte de procurare de mijloace
sau instrumente, de adaptare a acestora, de culegere de date despre locul şi
timpul săvârşirii infracţiunii etc. Menirea activităţii de pregătire este de a facilita
săvârşirea infracţiunii prin crearea condiţiilor ca aceasta să aibă loc cu succes.
Activitatea de pregătire, deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor, nu este
întâlnită (obligatorie) la orice infracţiune.
B. Condiţiile actelor preparatorii. Deşi instituţia actelor preparatorii nu este
reglementată, totuşi, din analiza instituţiei tentativei şi a altor instituţii de drept
penal, se pot desprinde şi trasa condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
anumit act pentru a fi act de pregătire a infracţiunii. Condiţiile actelor preparatorii
sunt: actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârşirii infracţiunii; actul
să aibă caracter univoc (să rezulte fără dubiu că se pregătește o infracțiune);
actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al
infracţiunii; actul să fie realizat cu intenţie directă; actul preparator să fie efectuat
de către cel care va săvârşi infracţiunea.
C. Felurile actelor preparatorii. După criteriul naturii lor actele preparatorii pot
fi: acte preparatorii materiale şi acte preparatorii morale.
Actele preparatorii materiale constau în activităţi fizice de procurare, adaptare
sau producere a mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii,
precum şi în luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru
asigurarea folosului infracţiunii. De exemplu, adaptarea unei chei, procurarea
unei substanţe letale, producerea unui instrument tăietor etc.
Actele preparatorii morale constau în activităţi de culegere de date sau
informaţii despre locul, timpul sau obiectul infracţiunii, despre subiectul pasiv al
infracţiunii sau împrejurările săvârşirii infracţiunii. De pildă, culegerea unor
informaţii despre orarul schimbării pazei de la locul unde urmează să se comită
infracţiunea, culegerea unor date despre starea materială a victimei etc.
În funcţie de criteriul tratamentului penal actele preparatorii sunt: acte
preparatorii neincriminate şi acte preparatorii incriminate.
D. Tratamentul penal al actelor preparatorii. Legislaţiile şi doctrina au poziţii
diferite faţă de tratamentul penal al actelor preparatorii. Unii autori susţin teza
incriminării actelor preparatorii, invocând următoarele argumente: actele de
pregătire creează condiţii favorabile producerii rezultatului periculos; multe dintre
94
actele de pregătire au caracter univoc; activitatea periculoasă ar fi curmată din
faşă; prin neincriminarea actelor preparatorii ar fi încurajaţi infractorii înrăiţi care,
ştiind că aceste acte nu sunt sancţionate, îşi pot pregăti cu răbdare şi
perseverenţă comiterea infracţiunii etc.
Însă, majoritatea autorilor şi legislaţiilor nu acceptă, de principiu, teza
incriminării actelor preparatorii. În combaterea punctului de vedere ce susţine
incriminarea – nelimitată sau limitată – a actelor preparatorii se invocă
următoarele argumente: de cele mai multe ori actele preparatorii sunt echivoce;
actele de pregătire a infracţiunii nu prezintă o periculozitate sporită; în multe
cazuri făptuitorul care a efectuat acte de pregătire renunţă la săvârşirea
infracţiunii etc. Cel mai important argument, care poate fi invocat împotriva
neincriminării de principiu a actelor de pregătire, este acela că incriminarea
actelor de pregătire ar fi o „stimulare” la comiterea infracţiunii, atâta timp cât
activitatea de pregătire este oricum sancţionată.
Codul penal român nu incriminează actele preparatorii decât în mod
excepţional, când vădesc o periculozitate socială sporită. Aceste cazuri sunt
următoarele:
a) Incriminarea actelor de complicitate anterioară. Dacă alături de autor (sau
coautori) la infracțiune au mai participat şi alte persoane care au înlesnit
săvârşirea acesteia, activitatea lor îmbracă forma complicităţii anterioare şi se
sancţionează;
b) Incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa. În cazul unor
infracţiuni deosebit de grave, legiuitorul incriminează actele de pregătire prin
asimilare cu tentativa. De exemplu, în cazul unor infracţiuni contra securității
naționale (trădarea prin transmiterea de informații secrete de stat, acțiuni
împotriva ordinii constituționale, infracțiuni contra persoanelor care se bucură de
protecție internațională) se sancţionează şi producerea sau procurarea
mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri in vederea comiterii faptei;
c) Incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe
care subiectul şi-a propus să o comită. A treia modalitate de incriminare utilizată
de legiuitor este cea prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-
a propus să o comită. Spre exemplu, pretinderea unor sume de bani de către un
funcționar public în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de
serviciu este în realitate un act de pregătire a luării efective a banilor, dar
legiuitorul l-a inclus în conținutul luării de mită, motiv pentru care simpla
pretindere constituie infracțiune (art. 289 C. pen.).
d) Incriminarea actelor preparatorii ca infracțiune de sine-stătătoare. Uneori,
datorită periculozității sporite, legea incriminează actele de pregătire ca
infracțiune autonomă. Spre exemplu, fabricarea, primirea, deţinerea sau
transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea de
monedă, deși constituie în realitate acte preparatorii, sunt incriminate distinct, ca
infracțiune de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.
pen.).
E. Infracţiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii. Actele preparatorii
nu sunt posibile în cazul următoarelor infracţiuni:
a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. În cazul
infracţiunilor de inacţiune actele preparatorii nu sunt posibile deoarece pregătirea
95
comiterii infracţiunii presupune activităţi care îmbracă forma acţiunii. De
exemplu, nu sunt posibile actele de pregătire în cazul infracţiunii de nedenunţare
(art. 266 C.pen.) sau de omisiune a sesizării (art. 267 C.pen.);
b) Infracţiunile săvârşite din culpă, cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie.
În cazul acestor infracţiuni nu sunt posibile activităţi de pregătire deoarece
efectuarea unor acte de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni
exclude indiferenţa sau neglijenţa faţă de rezultatul infracţiunii. Dacă făptuitorul
nu prevede sau nu urmăreşte un anumit scop nu există o activitate de pregătire
a infracţiunii.
5.4. Tentativa
A. Noţiune. Tentativa este acea formă a infracţiunii, după fazele desfăşurării
acesteia în timp, care constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul (art. 32
alin. 1 C.pen.).
Tentativa face parte din faza executării infracţiunii, deoarece ea presupune
realizarea, fie în întregime fie parţial, a elementului material al infracţiunii. Alături
de actele de pregătire, tentativa este cea de a doua formă imperfectă a
infracţiunii, dar care se află într-un stadiu superior al evoluţiei comiterii acesteia.
Tentativa este singura dintre formele infracţiunii, în funcţie de criteriul fazelor de
derulare, care este reglementată în Partea generală a Codului penal. Fiind o
faptă realizată parţial, tentativa are un tratament penal diferit faţă de cel al
infracţiunii consumate.
Precizăm că exprimări de genul „tentativă nereuşită”, „tentativă eşuată” etc.,
folosite în limbajul curent, sunt pleonastice în contextul instituţiei analizate, motiv
pentru care nu pot fi acceptate în dreptul penal.
B. Condiţiile tentativei. Din definiţia tentativei reiese că pentru existenţa
acestei forme a infracţiunii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) Existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Tentativa presupune ca
făptuitorul să fi prevăzut rezultatul activităţii sale şi să-l fi urmărit sau cel puțin să-
l fi acceptat;
b) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Condiţia punerii
în executare a intenţiei de a comite infracţiunea presupune efectuarea unei
activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii. Sunt activităţi de
realizare a elementului material al infracţiunii numai acelea care sunt orientate,
direct sau indirect, spre obiectul infracţiunii şi care sunt univoce în privinţa
finalităţii agentului. Dacă orientarea acţiunii nu este clară spre obiectul
infracţiunii, activitatea în cauză este fie un act de pregătire, fie o activitate de altă
natură, dar nu una de executare a intenţiei infracţionale;
c) Întreruperea executării elementului material ori neproducerea rezultatului.
Fiind o formă intermediară de infracţiune, tentativa presupune ca, după punerea
în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executarea este curmată sau,
deşi este dusă până la capăt, rezultatul nu survine. Cauzele întreruperii
executării sau neproducerii efectului pot fi independente de voinţa făptuitorului
(spre exemplu, deși făptuitorul lovește victima cu un cuțit într-o zonă vitală,
aceasta nu decedează datorită intervenției rapide a medicilor) sau, dimpotrivă,
pot ține tocmai de voința făptuitorului (spre exemplu, făptuitorul, aflat într-un
mijloc de transport în comun, deși taie geanta victimei, nu sustrage bunurile de
96
teamă că va fi prins de organele de poliție). Tentativă există indiferent dacă
întreruperea executării sau neproducerea urmărilor depind ori nu de voința
făptuitorului; diferența constă însă în aceea că, dacă făptuitorul întrerupe de
bună voie rezultatul ori împiedică apariţia lui, va beneficia de incidenţa desistării
sau împiedicării producerii rezultatului, care este o cauză de nepedepsire (art. 34
C.pen.);
d) Incriminarea tentativei. Deși nu este, propriu-zis, o condiției de existență,
considerăm necesar a arăta că se impune ca tentativa infracțiunii să fie și
sancționată ca atare de legea penală, adică să fie incriminată. În caz contrar,
deşi există o punere în executare a comiterii infracţiunii (tentativă, în sens
curent), întreruptă sau lipsită de efect, ea nu are relevanţă penală, deci nu există
tentativă în sens penal.
E. Modalităţile tentativei. Din dispozițiile art. 32 C.pen. rezultă trei modalități
ale tentativei, anume, tentativa întreruptă (imperfectă, neterminată), tentativa
perfectă (fără efect, fără rezultat, terminată) și tentativa absolut improprie
(absurdă). Primele două modalități (tentativa întreruptă și cea perfectă) derivă
din gradul de realizare a elementului material. Cea de-a treia modalitate
(tentativa absurdă) se determină în funcţie de caracterul cauzelor ce generează
neconsumarea infracţiunii.
a) Tentativa întreruptă. Tentativa întreruptă este acea modalitate a tentativei
ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care este întreruptă înainte de efectuarea în întregime a elementului material. De
exemplu, o persoană smulge arma din mâna celui care începuse să apese pe
trăgaci pentru a ucide victima, intervenţie care a oprit continuarea acţiunii de
tragere asupra victimei.
Cauzele care opresc continuarea executării elementului material al infracţiunii
pot fi dintre cele mai diverse, dar trebuie să excludă voinţa făptuitorului. Cauzele
ce opresc continuarea realizării elementului material al infracţiunii pot fi grupate
în: cauze de natură umană, când întreruperea executării se datorează activităţii
unei persoane fizice; cauze privind reacţia animalelor; cauze naturale. De pildă:
declanşarea unui sistem de alarmă, rezistenţa unor obiecte, apariţia paznicului,
o alunecare de teren, apariţia unui câine etc..
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile materiale cât și la cele
formale.
b) Tentativa fără efect (perfectă). Tentativa fără efect este acea modalitate a
tentativei ce constă în executarea în întregime a elementului material al
infracţiunii, însă nu se produce rezultatul. Ca şi în cazul tentativei întrerupte, şi în
cazul tentativei perfecte consumarea infracţiunii nu are loc din cauze
independente de voinţa făptuitorului. De pildă, după administrarea unei cantităţi
de otravă victimei, aceasta foloseşte un antidot şi se salvează.
Tentativa perfectă este posibilă la infracțiunile materiale, întrucât acestea
presupun un rezultat distinct de elementul material, dar nu este posibilă la
infracțiunile formale, întrucât la acestea, odată cu executarea în întregime a
elementului material, se produce automat și rezultatul, deci infracțiunea se
consumă.
e) Tentativa absolut improprie (actele de executare fără relevanţă penală).
Tentativa absolut improprie există în cazul în care imposibilitatea consumării
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Am folosit
97
denumirea de tentativă absolut improprie întrucât este utilizată în literatura de
specialitate, însă expresia nu este riguroasă deoarece – conform art. 32 alin. 2
C.pen. – în acest caz nu există tentativă.
Se poate vorbi despre tentativă absolut improprie atunci când modul în care
făptuitorul a conceput executarea este absurd, astfel că nu putea în nicio situatie
să conducă la producerea rezultatului. Tentativa absolut improprie ridică
problema legate fie de inexistența discernământului făptuitorului fie de un grad
foarte scăzut de educație. Spre exemplu, o persoană încearcă să o ucidă pe alta
folosind vrăji.
F. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. a) Imposibilitatea existenţei
tentativei datorită specificului elementului material:
1. Infracţiunile omisive nu permit existenţa tentativei deoarece nerealizarea
obligaţiei legale echivalează cu întrunirea laturii obiective a infracţiunii
respective. De exemplu, la infracțiunea de omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.)
nu poate exista tentativă;
2. Infracţiunile instantanee, fiind infracţiuni care nu au o desfăşurare în timp,
nu permit tentativa.
În doctrină s-a discutat dacă infracţiunile continue şi de obicei pot fi săvârşite
şi în forma atipică a tentativei. Dacă se stabileşte voinţa agentului de a continua
activitatea pornită sau de a repeta actul se realizează întregul conţinut al
tentativei.
b) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului
subiectiv. Tentativa nu este posibilă, din cauza particularităţilor elementului
subiectiv, la următoarele categorii de infracţiuni: infracţiunile din culpă;
infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă. În
ceea ce priveşte posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile comise cu
intenţie indirectă, opinia majoritară este în sensul că la aceste infracţiuni
tentativa este posibilă.
c) Alte cazuri. Alte infracţiuni nu permit existenţa tentativei din cauza
specificului acestora sau voinţei legiuitorului. Sunt asemenea infracţiuni:
infracţiunile ale căror acte preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni autonome
(de pildă, infracţiunea de luare de mită); infracţiunile a căror fază de executare
este asimilată cu fapta consumată (de exemplu infracţiunea de atentat contra
unei colectivităţi); infracţiunile de rezultat potenţial.
G. Tratamentul penal al tentativei. Legiuitorul român a adoptat sistemul
incriminării limitate a tentativei, adică incriminarea tentativei doar la infracţiunile
foarte periculoase social. Sub acest aspect, tentativa este incriminată doar la
infracțiunile la care legea prevede expres.
Prin urmare, pentru a determina dacă o faptă rămasă în faza tentativei se
sancționează sau nu trebuie văzut dacă există sau nu un text de lege care să
stabilească dacă tentativa acelei fapte se pedepsește.
Spre exemplu, în cazul omorului, art. 188 alin. 2 C.pen. arată că ”tentativa se
pedepsește”. La fel în cazul violului (art. 218 alin. 6 C.pen.). Uneori, legiuitorul
include norma privind sancționarea tentativei la finalul unui capitol din Partea
specială a Codului penal (spre exemplu, conform art. 248 C.pen., ”tentativa la
infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1), art. 241 şi art. 244 - 247 se
pedepseşte”).
98
În cazul altor infracțiuni la care tentativa este posibilă nu întâlnim vreun text de
lege care să o și incrimineze. Spre exemplu, tentativa infracțiunii de lovire nu se
pedepsește.
Dacă este incriminată, tentativa se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate (art. 33
alin.2 C.pen.). Spre exemplu, întrucât pedeapsa pentru infracțiunea de
înșelăciune este închisoarea între 6 luni și 3 ani (art. 244 C.pen.), tentativa de
înșelăciune se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între 3 luni și 1 an și 6 luni
închisoare.
Atunci când pentru infracțiunea consumată pedeapsa este detențiunea pe
viață, tentativa acelei infracțiuni se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10
la 20 de ani.
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire
constând în renunţarea de bună voie la continuarea executării elementului
material sau în zădărnicirea producerii rezultatului infracţiunii după terminarea
executării.
Astfel, făptuitorul nu se pedepsește în oricare dintre următoarele ipoteze:
a) s-a desistat din executarea activității ce constituie elementul material al
infracțiunii. Desistarea presupune o întrerupere a elementului material și produce
efectul de nepedepsire dacă intervine mai înainte de descoperirea faptei și este
voluntară. Nu constituie desistare împrejurarea că făptuitorul nu a mai putut
continua activitatea infracțională din cauze independente de voința sa (spre
exemplu, a introdus mana în buzunarul hainei victimei spre a-i sustrage o sumă
de bani, dar buzunarul era gol; încearcă să întrețină raport sexual neconsimțit cu
victima dar, datorită stării accentuate de beție, nu reușește);
b) deși a efectuat în întregime elementul material al laturii obiective,
împiedică – din proprie inițiativă și anterior descoperirii faptei – producerea
rezultatului. Spre exemplu, după ce a împușcat victima o transportă la spital și
viața acesteia este salvată;
c) mai înainte de descoperirea faptei, făptuitorul încunoştiinţează autorităţile
de comiterea acesteia, astfel încât consumarea infracțiunii să poată fi
împiedicată. Reţine atenţia că, în această ipoteză, pentru nepedepsirea autorului
nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat. Legea pretinde doar ca, urmare
a anunţării autorităţilor de către autor, împiedicarea consumării faptei să fie
posibilă sub aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este
posibilă, dar în concret ea nu s-a realizat (spre exemplu, din neglijenţă, organul
de urmărire penală acţionează tardiv), autorul va beneficia de impunitate întrucât
el a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
acea infracţiune.
5.5. Infracţiunea consumată și infracțiunea epuizată

Infracțiunea consumată
A. Noţiune. Prin infracţiune consumată se înţelege acea formă care
99
realizează conţinutul tipic al infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia. Deşi
nu este reglementată ca instituţie autonomă, indirect, toate instituţiile Părţii
generale a Codului penal vizează infracţiunea consumată, care este etalonul
infracţiunilor.
Infracţiunea este consumată dacă peste latura subiectivă a conţinutului
constitutiv se pliază perfect latura obiectivă, cu elementele sale – elementul
material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între elementul material şi
urmarea imediată.
B. Momentul consumării infracţiunii. În cazul oricărei infracţiuni este foarte
important să se determine momentul când aceasta s-a consumat. Momentul
consumării infracţiunii diferă la infracţiunile de rezultat faţă de infracţiunile de
pericol. Infracţiunile de pericol (formale) au ca moment al consumării momentul
când s-a terminat executarea elementului material al infracţiunii, deoarece în
această zonă temporală survine şi starea de pericol social. De exemplu,
infracţiunea de violare a domiciliului se consumă în momentul când s-a terminat
acţiunea de pătrundere în domiciliul altuia. Dacă infracţiunea formală este una
de inacţiune, consumarea are loc în clipa când obligaţia de a ieşi din pasivitate a
fost încălcată. Infracţiunile de rezultat (materiale) se consumă în momentul
producerii urmării fizice specifice infracţiunii respective.
Consumarea infracţiunii nu se confundă cu data săvârşirii acesteia,
deoarece, deşi în majoritatea cazurilor cele două momente se suprapun, sunt şi
cazuri în care acestea nu coincid. De pildă, în cazul infracţiunilor de rezultat,
când acesta survine ulterior realizării elementului material al laturii obiective
(diferenţa temporală fiind de cel puţin o zi), data săvârşirii infracţiunii este cea din
momentul realizării în întregime a elementului material, pe când momentul
consumării se extinde şi fapta se consumă abia la data apariţiei rezultatului.
Spre exemplu, dacă acțiunea de ucidere se comite pe data de 1 martie 2014,
dar moartea survine efectiv pe data de 3 martie 2014, infracțiunea de omor se
consideră consumată pe data de 3 martie 2014.
Infracţiunea epuizată
A. Noţiune. Infracţiunea epuizată – sau fapt epuizat – este acea formă atipică
a infracţiunii care, după momentul consumării, prin prelungirea elementului
material sau în cadrul unui proces firesc, produce urmări noi. Infracţiunea fapt
epuizat este o specie de infracţiune care depăşeşte momentul consumării,
desfăşurându-se în continuare în timp până la un alt moment, numit momentul
epuizării. Un exemplu este cel al furtului de curent electric, care se consumă la
momentul când începe acțiunea de sustragere, se continuă în timp și ulterior
acestui moment și se epuizează atunci când acțiunea de sustragere încetează
(de pildă, datorită intervenției organelor de poliție)
B. Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare. Momentul
epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare este cel la care orice urmare a
infracţiunii, survenită după momentul consumării, încetează să mai apară. Altfel
spus, epuizarea infracţiunii are loc la data la care au încetat consecinţele
imediate ale infracţiunii.
Au moment al epuizării toate infracţiunile care au o desfăşurare în timp peste
100
momentul consumării. Infracţiunile continue se consumă în momentul în care s-a
realizat în totalitate latura obiectivă a infracţiunii respective şi se epuizează în
clipa în care a luat sfârşit executarea, adică a încetat acţiunea sau inacţiunea
specifică. Infracţiunile progresive se consumă în momentul producerii rezultatului
iniţial şi se epuizează în momentul în care se produce ultima urmare imediată.
Infracţiunile de obicei se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat
suficiente acte ca să realizeze elementul material al infracţiunii şi se epuizează
când făptuitorul încetează activitatea specifică. Infracţiunile continuate se
consumă la data când s-au comis cel puţin două fapte care fiecare în parte
realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni şi se epuizează în momentul în care s-a
realizat latura obiectivă a ultimei fapte de aceeaşi specie.
Momentul epuizării infracţiunii este foarte important pentru că, uneori, în
funcţie de acest moment se apreciază şi efectele juridice, considerându-se că
infracţiunea fapt epuizat a fost săvârşită la data când s-a produs ultimul rezultat.
Exemple
1. În sarcina numiţilor C.S., M.V. şi A.V. s-a reţinut că, intenţionând să aibă
raport sexual prin constrângere cu numita N.D., care se plimba pe şosea cu un
prieten, după lovirea şi îndepărtarea acestuia, au prins-o de mâini, trăgând-o
spre o vie din apropiere. După unele încercări de a trece victima peste un gard,
N.D. a reuşit să se smulgă din mâinile celor trei, care însă au urmărit-o, au prins-
o şi au lovit-o. În acest timp, la locul faptei a apărut un autoturism, iar pasagerii i-
au alungat pe agresori şi au luat-o pe N.D. cu ei, mergând la o unitate de poliţie.
Fiind învinuiţi pentru tentativă de viol, C.S., M.V. şi A.V. au susţinut că faptele lor
constituie acte preparatorii la infracţiunea de viol, nefiind incriminate.
Care este soluţia legală în speţă?
Soluţia:
Conform art. 218 alin.1 Cod penal, violul constă în raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare.
Actele de violenţă constituie forme de constrângere fizică. Prin urmare, dacă
ele sunt exercitate spre a facilita raportul sexual cu victima, fac parte din latura
obiectivă a infracţiunii de viol.
În speţă, exercitând asupra victimei actele de violenţă în acest scop, inculpaţii
au depăşit faza actelor preparatorii, începând executarea elementului material al
laturii obiective a infracţiunii de viol, activitate care însă a fost întreruptă şi
rezultatul (actul sexual) nu s-a produs.
În consecinţă, faptele constituie tentativă la infracţiunea de viol.
2. Aflându-se într-un tramvai, inculpatul D.G. a introdus mâna în buzunarul
unei persoane, de unde a sustras mai multe hârtii fără valoare, crezând că sunt
bani.
Arătaţi cum trebuie calificată fapta inculpatului.
101
Soluţia:
Conform art. 32 Cod penal, tentativa constă în punerea în executare a
intenției de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-
a produs efectul.
În speţă, inculpatul a efectuat un act tipic de luare: introducerea mâinii în
buzunarul victimei şi sustragerea bunurilor aflate în acel loc. Împrejurarea că, în
acel moment, în buzunarul victimei nu se găseau bani (așa cum se astepta
inculpatul), ci numai hârtii fără valoare, nu înlătură semnificaţia de act de
executare pe care o are fapta inculpatului, buzunarul îmbrăcăminţii fiind un loc
unde, în mod obişnuit, persoana păstrează sume de bani.
În consecinţă, fapta constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat.
În ziua de 13.02.2000, inculpaţii R.V. şi M.V., aflându-se într-un tren care

circula pe ruta Bucureşti-Piteşti, au văzut pe A.G., cu care anterior avuseseră
unele incidente. Au plecat în urmărirea acestuia pe culoarul vagonului în care se
aflau, prinzându-l în spaţiul dintre vagoane şi aplicându-i mai multe lovituri. În
continuare, cei doi inculpaţi au târât victima spre uşa de urcare-coborâre din
vagon şi au aruncat-o din tren. Trenul circula la acel moment cu circa 110
km/oră. În cădere, victima şi-a fracturat gamba piciorului stâng, ceea ce a
necesitat 103 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Conform art. 188 C.pen, infracţiunea de omor constă în uciderea unei
persoane. Tentativa la această infracţiune se pedepseşte.
Conform art. 194 alin. 1 lit. b) C.pen., infracţiunea de vătămare corporală
constă în fapta de lovire sau actele de violență care au cauzat leziuni traumatice
sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Având în vedere cele două norme de incriminare, arătaţi argumentat cum
trebuie încadrată fapta inculpaţilor R.V. şi M.V.
Să ne reamintim...
Tentativa nu este posibilă la toate infracțiunile, ci doar la cele intenționate.

Prin urmare, infracțiunile din culpă nu pot avea tentativă.
5.6. Rezumat
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
Formele infracţiunii intenţionate, după fazele desfăşurării activităţii
infracţionale, sunt: forma actelor de pregătire; forma tentativei; forma consumată;
forma epuizată.
Actele preparatorii (de pregătire) constau în activităţile desfăşurate de
persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile
favorabile comiterii acesteia. Ca regulă, legislaţia penală română nu incriminează
actele preparatorii.
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
102
executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul. În dreptul nostru penal,
pentru a putea fi sancţionată, tentativa la o infracţiune trebuie să fie expres
incriminată prin legea penală.
Infracţiunea consumată este acea formă a infracţiunii care realizează
conţinutul tipic al infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia.
Infracţiunea epuizată este acea formă atipică a infracţiunii care, după
momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui
proces firesc, produce urmări noi.

1. Analizaţi tentativa
2. Analizaţi actele preparatorii

1. Tentativa nu este posibilă în cazul:
a. infracțiunilor omisive proprii
b. infracțiunilor cu executare instantanee
c. infracțiunilor comise cu intenție indirectă

103
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. NR.6
CAUZELE JUSTIFICATIVE
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Consideraţii generale privind cauzele justificative
6.4. Analiza cauzelor justificative
6.5. Rezumat
6.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate împrejurările în care fapta, deşi
prevăzută de lege penală, nu constituie totuşi infracţiune, fiind justificată.
6.2. Obiective
⇒ explicaţi conceptul de cauză care exclude infracţiunea;
⇒ prezentaţi cauzele justificative.
6.3. Considerații generale privind cauzele justificative
Cauzele care exclud infracţiunea sunt împrejurări ce împiedică întrunirea

elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. În lipsa stabilirii
preexistenţei unei infracţiuni este exclusă fiinţa unui raport penal de conflict,
singurul temei al răspunderii penale fiind infracţiunea.
Cauzele care exclud infracţiunea sunt, din punct de vedere instituţional,
categorii ale instituţiei infracţiunii.
a) Cauze generale şi cauze speciale. După criteriul sferei de incidenţă şi al
sediului reglementării, deosebim: cauze generale şi cauze speciale.
Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe
infracţiuni şi sunt reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal.
Sunt cauze generale de inexistenţă a infracţiunii, spre exemplu: legitima
apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, minoritatea etc.
Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup
determinat de infracţiuni şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a
Codului penal sau în alte legi. De pildă, constrângerea mituitorului în cazul
luării de mită (art. 290 alin. 2 C.pen.).
104
b) Cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. Cauzele justificative
(bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte, numite şi cauze obiective de
neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei)
exclud trăsătura esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem.
Cauzele de neimputabilitate (numite şi cauze de neculpabilitate sau cauze
subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi produc efecte in
personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). Această
clasificare este consacrată de Cod penal.
Cauzele justificative
Conform art. 18 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
Cauzele justificative sunt motivate prin dreptul de a comite anumite fapte care,
deși sunt prevăzute de legea penală, nu constituie infracțiuni întrucât condițiile
lor de săvârșire fac să nu lezeze ordinea de drept în ansamblul ei.
Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților, ceea ce
înseamnă că fapta săvârșită nu constituie infracțiune în raport cu niciuna dintre
persoanele care a contribuit la comiterea ei.
Cauzele justificative sunt în număr de patru, anume: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate.
Legitima apărare
Potrivit art. 19 C. pen., este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
De asemenea, se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile mai sus
arătate, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori
în timpul nopţii.
Pentru existenţa legitimei apărări trebuie îndeplinite două categorii de
condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare.
Condiţiile atacului sunt:
- să fie material (agresiune fizică, nu verbală), direct (să existe relație
cauzală între agresiune și pericol91), imediat (iminent sau actual 92) şi injust
(agresiune nepermisă de lege);
- să fie îndreptat contra unei persoane, a drepturilor unei persoane sau
împotriva unui interes general;
- să pună în pericol persoana, drepturile vizate sau interesul general.
Condiţiile apărării sunt:

- să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală;
91 Atacul nu este direct dacă victima este despărțită de agresor printr-un obstacol (spre exemplu, un zid)
care face ca pericolul să nu fie imediat.

92 Teama de un atac viitor nu justifică fapta în apărare.
105
- să fie necesară (să constituie o reacție firească împotriva agresiunii 93
- să fie orientată împotriva agresorului;
- să fie proporţională cu gravitatea atacului (să existe echivalență între
efectele produse prin fapta prevăzută de legea penală și cele care s-ar fi
produs dacă atacul nu era înlăturat). Evaluarea nu se face matematic și nici nu
implică o echivalență a mijloacelor folosite de agresor și cel care se apără, ci
presupune o comparație între efectele probabile ale atacului și apărării.
În cazul în care apărarea nu este proporţională cu gravitatea pericolului
suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări, care se poate
exterioriza fie sub forma excesului justificat, fie sub forma excesului scuzabil. În
cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula
proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei
alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a
controlului energiei fizice. Excesul justificat cu legitima apărare este cauză de
neimputabilitate. Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei
dintre apărare şi atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului, ci altor
cauze (de pildă, depăşirea condiţiei proporţionalităţii are drept cauză dorinţa de
răzbunare a făptuitorului); într-o asemenea situație, fapta constituie infracțiune,
dar se va reține o circumstanță atenunată.
Legea prezumă a fi în legitimă apărare, dacă sunt îndeplinite condițiile mai
sus arătate, și pe acela care comite fapta prevăzută de legea penală pentru a
respinge pătrunderea fără drept într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
asemenea modalităţi nelegale (spre exemplu, prin ameninţarea personalului de
pază) sau în timpul nopţii. Prezumția este însă una relativă.
O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare
este o cauză care exclude ilicitul de orice natură – penal sau extrapenal.
Această cauză este împrumutată în toate ramurile dreptului din materia
dreptului penal, astfel că, mutatis mutandis, condiţiile de incidenţă prevăzute
de legea penală sunt aceleaşi şi în celelalte ramuri ale dreptului.
Efectele legitimei apărări sunt generale, în sensul că determină inexistenţa
oricărei forme de ilicit (penal, civil, disciplinar, administrativ etc).
Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care exclud
infracțiunea. Cel mai adesea legitima apărare coexistă cu starea de necesitate
sau cu eroarea de fapt.
Starea de necesitate
Conform art. 20 C. pen., este în stare de necesitate persoana care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi
înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane
sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general dacă
93Nu este necesar ca reacția prin fapta prevăzută de legea penală să constituie și unica formă de
apărare. Legitima apărare se va reține și atunci când făptuitorul avea și alte posibilități de ripostă contra
agresiunii.
106
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite două categorii de
condiţii: condiţii referitoare la starea de pericol şi condiţii privind activitatea de
salvare.
Condiţiile referitoare la pericol sunt:
- să fie imediat (iminent sau actual);
- să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane ori
un bun important sau vreun interes general;
- să fie inevitabil;
- pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de
necesitate.
Condiţiile privind activitatea de salvare sunt:
- să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală;
- să fie necesară (nu se cere ca salvarea prin comiterea faptei prevăzute
de legea penală să fie unica posibilitate, dar trebuie să fie cea mai puțin
periculoasă dintre acestea);
- să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat. Nu este justificată fapta care cauzează consecințe
mult mai dăunătoare decât cele pe care le-ar fi produs însuși pericolul (spre
exemplu, în cazul unor ploi abundente care determină creșterea nivelului apei
într-un lac de acumulare, existând pericolul inundării unei grădini de legume
situată în proximitate, nu este justificată fapta proprietarului grădinii de a
distruge barajul lacului de acumulare). Este posibil ca fapta să fi produs urmări
mai grave decât cele ale pericolului, dar făptuitorul să nu-și fi dat seama de
aceasta – situație în care el se va găsi în exces neimputabil, care este o cauză
de neimputabilitate;
- să nu fie efectuată de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia să înfrunte pericolul (spre exemplu, pompierii nu pot justifica lipsa lor
de intervenție pentru stingerea incendiului prin aceea că le este pusă în pericol
viața).
Constatarea existenţei stării de necesitate determină excluderea
răspunderii penale şi, de regulă, a oricărei alte forme de răspundere juridică a
făptuitorului (contravenţională, civilă, disciplinară etc). În cazul în care fapta de
salvare cauzează un prejudiciu în patrimoniul unui terţ, persoana titulară a
valorii sociale salvate va putea fi obligată totuși să răspundă patrimonial faţă de
victimă, în temeiul principiilor dreptului civil.
Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul,
această cauză intră în concurs cu eroarea de fapt etc.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
a) Conform art. 21 alin. 1 C.pen., este justificată fapta prevăzută de legea
penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta. Este aşa-numita autorizare a legii.
Raţiunea acestei cauze justificative rezidă în aceea că nu poate fi
sancţionată o activitate pe care legea o permite subiectului sau o activitate la
107
care legea îl obligă pe subiect. Dacă legea conferă individului un drept, ar fi o
contradicţie in terminis ca, în acelaşi timp, să-l pedepsească pentru exercitarea
acelui drept în limitele legale. De asemenea, „când o activitate este impusă de
lege, acea activitate nu poate fi socotită ilicită, fiindcă ea nu este contrarie
dreptului, ci conformă lui” 94.
Spre exemplu, legea penală incriminează ameninţarea unei persoane cu
săvârşirea unei fapte păgubitoarea îndreptată împotriva sa, dacă este de
natură să-i producă o stare de temere. Totuşi, va fi justificată şi, deci, nu va
constitui infracţiune, fapta creditorului de a-l ameninţa pe debitor cu
introducerea unei acţiuni în justiţie pentru recuperarea creanţei sale. O atare
ameninţare, deşi este de natură a crea debitorului o stare de temere (spre
exemplu, că bunurile proprietatea sa vor fi executate silit în baza hotărârii
instanţei), nu constituie totuşi infracţiune, reprezentând exercitarea unui drept
pe care legea civilă îl recunoaşte creditorului pentru situaţia în care debitorul
nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia. Tot astfel, legea penală incriminează
actele de lovire cauzatoare de suferinţe fizice; dar, cel care practică în mod
autorizat box-ul îşi loveşte adversarul, în cadrul unei întreceri sportive, în
exercitarea unui drept, deci lovirea este justificată şi nu constituie infracţiune.
De asemenea, legea penală incriminează lipsirea de libertate în mod ilegal.
Totuşi, nu constituie infracţiune, fiind justificată, fapta poliţistului de a priva de
libertate o persoană în privinţa căreia instanţa competentă a emis mandat de
arestare preventivă, aceasta reprezentând aducerea la îndeplinire a unei
obligaţii impusă de lege. Codul penal incriminează şi pătrunderea fără drept
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte (violarea de domiciliu), dar va fi
justificată fapta poliţistului de a intra într-un apartament în executarea unui
mandat de percheziţie emis de judecător. Tot astfel, legea sancţionează penal
actul de violenţă care cauzează unei persoane o infirmitate (vătămarea
corporală); însă, nu constituie infracţiune, fiind justificată, fapta medicului de a
amputa un braţ unui pacient, care altfel ar fi murit datorită extinderii cangrenei
către organele vitale ale corpului. Medicul are obligaţia legală de a depune
toate diligenţele necesare pentru salvarea vieţii pacientului, deci fapta sa va fi
justificată.
Spre a justifica comiterea faptei prevăzute de legea penală, atât exercitarea
dreptului cât şi îndeplinirea obligaţiei trebuie să se menţină în limitele legale.
Prin urmare, raportându-ne la exemplele de mai sus, nu va fi justificată – şi va
constitui aşadar infracţiune – fapta boxerului de a-şi ascunde în mănuşă un
obiect metalic dur şi de a-şi lovi adversarul, cauzându-i astfel leziuni, sau fapta
poliţistului de a priva de libertate pe inculpat după expirarea perioadei arestării
preventive, dacă aceasta nu a fost prelungită de instanţa de judecată.
b) Potrivit art. 21 alin. 2 C.pen., este de asemenea justificată şi fapta
prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impusă de
autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală. Cu alte cuvinte, comanda autorităţii legitime.
Raţiunea acestei reglementări stă în faptul că, uneori, executarea legii
necesită o comandă a autorităţii, un ordin al superiorului către inferior. Există
94 V. DONGOROZ, Curs de drept penal, 1942, p. 449-450.
108
anumite domenii care presupun, prin esenţa lor, subordonarea ierarhică (spre
exemplu, activitatea forţelor armate, care se bazează pe disciplina militară).
Executarea ordinului, dat în forma prevăzută de lege, are acelaşi efect ca şi
îndeplinirea unei obligaţii legale, adică exclude caracterul infracţional al faptei.
Spre exemplu, militarul care, la ordinul comandantului său, deschide focul
asupra celor ce atacă unitatea militară, ucigându-i, nu comite o infracţiune de
omor. Fapta sa este justificată prin îndeplinirea obligaţiei impusă de autoritatea
competentă.
Justificarea faptei este însă supusă îndeplinirii a două condiţii cumulative:
- ordinul trebuie să fie dat în forma prevăzută de lege, adică să emane de
la autoritatea legal competentă a ordona, să fie dat în forma prescrisă de lege
şi să intre în atribuţiile făptuitorului;
- ordinul trebuie să nu fie vădit ilegal.
Este de observat, în privinţa comenzii autorităţii legitime, că făptuitorul (cel
care aduce ordinul la îndeplinire) este absolvit de răspundere chiar dacă
ordinul este contrar legii, cu excepţia cazului în care este în mod vădit ilegal.
Legea consacră sistemul controlului formal asupra ordinului, combinându-l cu
sistemul ilicitului vădit 95, în considerarea realităţii că, de cele mai multe ori,
subordonatul nu are nici timpul şi nici mijloacele de a verifica legalitatea sau
ilegalitatea ordinului primit. El execută ordinul în virtutea unei prezumţii de
legalitate a acestuia.
Prin urmare, dacă ordinul este unul legal, chiar dacă executarea lui
constituie o faptă prevăzută de legea penală, această faptă nu devine
infracţiune, fiind apăraţi de răspundere atât superiorul cât şi subordonatul. În
schimb, când ordinul executat a fost unul ilegal, sunt posibile două soluţii:
- dacă ordinul a fost vădit ilegal, atât cel care l-a dat (superiorul) cât şi cel
care l-a executat (subordonatul) vor răspunde penal, fapta nefiind justificată.
Spre exemplu, ordinul dat de comandant militarilor din serviciul de gardă – sub
motivaţia că este atacat obiectivul militar – de a deschide focul asupra unor
copii în vârstă de 5 ani care lovesc cu beţe din lemn în gardul unităţii;
- dacă ordinul este ilegal, dar ilegalitatea nu este evidentă, inferiorul va fi
apărat de răspundere penală; în acest caz, ordinul superiorului se combină cu
eroarea de fapt. Superiorul însă va răspunde penal.
Consimţământul persoanei vătămate

Conform art. 22 C.pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să
dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
În planul dreptului penal, consimţământul victimei apare fie ca şi cauză

justificativă, fie ca şi împrejurare care exclude unul dintre elementele
95 În doctrina penală mai sunt cunoscute următoarele teorii (sisteme) asupra problemei celui răspunzător
de executarea ordinului ilegal: teoria consemnului, conform căreia subordonatul este întotdeauna dator să
se supună ordinului superiorului, chiar dacă este vădit ilegal; teoria baionetelor inteligente, conform căreia
inferiorul are întotdeauna dreptul să examineze legalitatea ordinului şi să-l refuze dacă este ilegal; teoria
apelului la controlul ierarhic, conform căreia inferiorul are dreptul să verifice ordinul din punct de vedere
substanţial, semnalând superiorului sau organului de control ilegalitatea lui (I. TANOVICEANU, Curs de
drept penal, 1912, p. 510-511; V. DONGOROZ, Curs de drept penal, 1942, p. 451-452).
109
constitutive ale faptei. Cele două ipoteze nu trebuie confundate. În prima
situaţie (care ne interesează în analiza ce urmează), este înlăturată
antijudiciaritatea faptei prevăzute de legea penală; în cea de-a doua situaţie,
este exclusă tipicitatea faptei, în sensul că aceasta nu este prevăzută de legea
penală. Spre exemplu, legea penală defineşte furtul ca fiind luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în
scopul însuşirii pe nedrept; dacă persoana care posedă bunul îşi exprimă
acordul pentru ca făptuitorul să-i ia acel bun, lipseşte unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii. În acest caz, fapta nu este infracţiune pentru că nu
este prevăzută de legea penală, deci nu este tipică, şi nu pentru că ar fi
justificată. În schimb, distrugerea unui bun al altuia, dacă se face cu
consimţământul acestuia, este o faptă prevăzută de legea penală, dar
justificată.
Spre a reprezenta o cauză justificativă şi, prin urmare, a exclude
infracţiunea, consimţământul victimei trebuie să întrunească cumulativ mai
multe condiţii:
a) trebuie să provină de la persoana vătămată;
b) trebuie să fie valabil exprimat; Pentru a exprima un consimţământ
valabil, persoana vătămată trebuie să înţeleagă semnificaţia pe care o produce
acordul său. Aceasta implică în primul rând existenţa discernământului, pentru
că nu se poate presupune că cel ce nu are puterea de a înţelege rezonanţa
socială a propriilor fapte ar putea să fie de acord cu fapta prin care altul i-ar
leza un drept. Spre exemplu, nu poate exprima un consimţământ valabil un
minor de vârstă foarte fragedă (2 ani) sau un alienat mintal.
Existenţa sau lipsa discernământului, ca şi condiţie intrinsecă a
consimţământului, se analizează de la caz la caz. Prezumţia legală absolută că
minorul sub 14 ani nu are discernământul faptelor sale nu are relevanţă în
această materie, pentru că ea priveşte numai faptele penale comise de minor,
iar nu şi cele comise contra minorului. Spre exemplu, un minor de 13 ani poate
consimţi în mod valabil ca părintele să-i distrugă jucăriile pe care le folosea în
perioada preşcolară.
În al doilea rând, consimţământul nu este valabil exprimat atunci când este
smuls prin dol sau violenţă, fizică sau morală. Spre exemplu, în cazul în care
autorul, invocând în mod nereal decesul unui apropiat, convinge persoana
vătămată să îi cedeze o sumă de bani spre a o folosi la înmormântare, există
acordul victimei, dar acesta este viciat, deci nu exclude infracţiunea de
înşelăciune. Tot astfel, dacă victima dă autorului o sumă de bani fiind
ameninţată cu publicarea unor fotografii compromităţoare, există
consimţământ, dar obţinut prin constrângere morală, deci viciat; fapta de şantaj
nu este prin urmare justificată.
c) consimţământul să fie anterior faptei. Consimţământul justifică fapta
atunci când intervine anterior comiterii primului act de executare.
Acordul victimei nu justifică fapta dacă survine după săvârșirea acesteia.
Nu trebuie confundat consimţământul cu iertarea. Iertarea nu justifică
infracţiunea. Chiar dacă, pentru anumite infracţiuni, iertarea poate îmbracă
forma refuzului de a introduce o plângere prelabilă sau forma împăcării părţilor,
ceea ce are ca efect imposibilitatea sancţionării autorului, această situaţie nu
exclude caracterul penal al faptei (deci fapta continuă a fi infracţiune), ci doar
110
răspunderea penală;
d) persoana vătămată să fie în drept a dispune de valoarea socială lezată
sau pusă în pericol;
Individul poate dispune de acele drepturi care sunt reglementate în principal
spre a-i asigura confortul. Sunt asemenea drepturi cele patrimoniale,
sănătatea, libertatea, demnitatea. În schimb, sunt indisponibile valorile sociale
care privesc colectivitatea în ansamblul ei (spre exemplu: securitatea
naţională, justiţia, încrederea publică în monedă, sănătatea publică, circulaţia
rutieră şi feroviară).
e) să nu fie vorba de o infracţiune contra vieţii. Uciderea unei persoane nu
este justificată nici chiar dacă victima pretinde sau este de acord să fie ucisă.
Legislaţia noastră penală nu admite eutanasia (art. 190 C.pen. incriminează
fapta de ucidere la cererea victimei);
f) să nu fie vorba despre infracţiuni, altele decât cele contra vieţii, pentru
care legea penală exclude expres efectul justificativ al consimţământului. Spre
exemplu, consimţământul dat de victimele traficului de persoane sau ale
traficului de minori nu constituie cauză justificativă.
Exemple
1. Instanţa a reţinut că inculpatul a consumat băuturi alcoolice într-un bufet
unde, la o masă învecinată, se găsea victima. Aceasta, aflată în stare de
ebrietate, l-a insultat pe inculpat care, la început, a ripostat, rugând-o în mod
repetat să îl lase în pace, însă victima a devenit mai agresivă, prinzându-l pe
inculpat, peste masă, de mâneca hainei şi continuând să îl insulte. În această
situaţie, inculpatul, pentru a evita amplificarea conflictului, a cerut barmanului
să îl cheme pe şeful de unitate, moment în care victima l-a lovit cu palma peste
faţă, făcând să-i cadă pe jos ochelarii. În apărarea inculpatului a intervenit un
martor pe care victima a încercat să îl lovească fără însă a reuşi, deoarece în
acel moment inculpatul i-a aplicat o lovitură de pumn în faţă. Victima s-a
dezechilibrat şi a căzut pe spate, lovindu-se cu capul de pardoseala de ciment
a localului, producându-i-se leziuni ce au dus la deces.
Inculpatul a susţinut că s-a aflat în legitimă apărare, ale cărei limite le-a
depăşit din cauza tulburării şi temerii pe care agresivitatea victimei i le-a
produs.
Să se arate dacă această apărare este întemeiată sau nu.
Soluția:
Lovirea victimei nu constituie o apărare legitimă deoarece a depăşit limitele
necesităţii și proporționalității apărării. Excesul nu a fost justificat, nefiind
determinat de starea de tulburare şi teamă a făptuitorului; se poate observa că
pe tot timpul conflictului inculpatul și-a păstrat calmul, rugând victima să-l lase
în pace și apoi chemând șeful de unitate pentru a aplana altercația.
111
Să ne reamintim...
Legitima apărare presupune că o persoană săvârşeşte o fapta prevăzută
de legea penală pentru a înlătura (a se apăra) un atac material, direct, imediat
şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
6.5. Rezumat
elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii.
După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării, deosebim
cauze generale şi cauze speciale de excludere a infracţiunii. Cauzele generale
au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt
reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal. Cauzele speciale
au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni
şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a Codului penal sau în alte
legi.
Cauzele justificative produc efecte in rem. Sunt cauze justificative: legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei
obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate.

1. Analizaţi legitima apărare şi starea de necesitate

În cazul legitimei apărări, riposta:

a) trebuie să provină de la un terţ;
b) trebuie să provină de la persoana atacată;
c) poate proveni atât de la persoana atacată, cât şi de la un terţ.

V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale
şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7
CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.4. Analiza cauzelor de neimputabilitate
7.5. Rezumat
7.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate împrejurările în care fapta, deşi
prevăzută de lege penală, nu constituie totuşi infracţiune întrucât nu poate fi
reproșată celui care a comis-o..
7.2. Obiective
⇒ prezentaţi cauzele de neimputabilitate
⇒ diferențiați cauzele de neimputabilitate de cauzele justificative.

elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. În lipsa stabilirii
preexistenţei unei infracţiuni este exclusă fiinţa unui raport penal de conflict,
singurul temei al răspunderii penale fiind infracţiunea.
Cauzele care exclud infracţiunea sunt, din punct de vedere instituţional,
categorii ale instituţiei infracţiunii.
a) Cauze generale şi cauze speciale. După criteriul sferei de incidenţă şi al
sediului reglementării, deosebim: cauze generale şi cauze speciale.
Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe
infracţiuni şi sunt reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal.
Sunt cauze generale de inexistenţă a infracţiunii, spre exemplu: legitima
apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, minoritatea etc.
Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup
113
determinat de infracţiuni şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a
Codului penal sau în alte legi. De pildă, constrângerea mituitorului în cazul
luării de mită (art. 290 alin. 2 C.pen.).
b) Cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. Cauzele justificative
(bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte, numite şi cauze obiective de
neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei)
exclud trăsătura esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem.
Cauzele de neimputabilitate (numite şi cauze de neculpabilitate sau cauze
subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi produc efecte in
personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). Această
clasificare este consacrată de Cod penal.
7.4. Analiza cauzeleor de neimputabilitate

Conform art. 23 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate.
Cauzele de neimputabilitate sunt anumite împrejurări în care fapta, deşi
este prevăzută de legea penală (tipică) şi nejustificată (antijuridică), nu poate fi
totuşi reproşată autorului ei şi, prin urmare, nu constituie infracţiune.
Cauzele de neimputabilitate au efect in personam, ceea ce înseamnă că
ele operează numai asupra celui ce se regăsește în situația respectivă și nu se
extind asupra celorlalți participanţi, aceștia urmând a răspunde penal. Excepţie
face cazul fortuit, la care efectele se produc in rem.
Cauzele de neimputabilitate sunt constrângerea fizică, constrângerea
morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația,
eroarea și cazul fortuit.
Constrângerea fizică
În conformitate cu art. 24 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de

legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-
a putut rezista. Constrângerea fizică (vis absoluta) este o cauză de excludere a
vinovăţiei care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sub
imperiul unei forţe exterioare exercitate asupra energiei fizice a făptuitorului,
căruia acesta nu i-a putut rezista. De pildă, un conducător auto produce un
accident ce are ca urmare moartea unei persoane datorită împrejurării că
pasagerul din dreapta sa, înaintea unei curbe, a ţinut volanul în poziţie dreaptă,
fără ca primul să poată opune rezistenţă.
Constrângerea fizică este o cauză de excludere a vinovăţiei deoarece

dintre cei doi factori ai elementului psihic lipseşte cel volitiv, dar spre deosebire
de constrângerea morală (la care subiectul are şi o altă posibilitate de a
acţiona), în cazul constrângerii fizice subiectul nu are o altă posibilitate fie ea şi
foarte dăunătoare. Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră (vis
major), dar această denumire ar fi aplicabilă numai când ea provine de la forţe
naturale, iar nu de alt gen. Dacă presiunea exercitată este evitată prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci sunt realizate condiţiile
114
stării de necesitate. Faptele cele mai frecvente, comise sub imperiul
constrângerii, sunt fapte de inacţiune. Sunt şi cazuri când constrângerea
îmbracă forma acţiunii (de exemplu, o persoană este împinsă, se
dezechilibrează şi vatămă corporal o altă persoană).
Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
fapta să fie comisă sub imperiul unei energii exterioare orientată asupra
fizicului făptuitorului; făptuitorul să nu poată rezista constrângerii; fapta
săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală.
Stabilirea existenţei ori inexistenţei constrângerii fizice se va face ţinându-
se seama de persoana făptuitorului, de intensitatea constrângerii, de mijloacele
de rezistenţă ale făptuitorului şi de datele şi împrejurările cauzei.
Constrângerea morală
Potrivit art. 25 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu
un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod.
Constrângerea psihică este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă
în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe
exterioare îndreptată împotriva energiei psihice a făptuitorului, căruia acesta
nu-i poate rezista. De exemplu, un funcţionar public este ameninţat cu
incendierea casei şi maltratarea copiilor dacă nu falsifică un înscris oficial. În
cazul constrângerii morale energia externă lucrează asupra psihicului
agentului, determinând în mintea acestuia o stare morală ce-l obligă să comită
o faptă prevăzută de legea penală. În cazul incidenţei acestei cauze, făptuitorul
se află în imposibilitate de a se comporta altfel, fiind constrâns din punct de
vedere psihic (vis compulsiva).
Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
fapta prevăzută de legea penală să fie comisă sub imperiul unei forţe
exterioare îndreptată împotriva psihicului făptuitorului; făptuitorul să fie expus
unui pericol grav, imediat şi real; făptuitorul să nu poată înlătura pericolul decât
prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (nu a putut rezista
constrângerii prin mijloace extrapenale); fapta săvârşită de persoana
constrânsă să fie prevăzută de legea penală.
Ori de câte ori făptuitorul putea acţiona în alt mod decât prin comiterea
faptei prevăzute de legea penală constrângerea psihică este exclusă. Spre
deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală se caracterizează
prin aceea că energia exterioară are conţinutul unei ameninţări. Ameninţarea
poate fi făcută prin gesturi, în scris sau oral. Constrângerea psihică poate intra
în conjuncţiune cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei (eroarea şi
starea de necesitate). Când starea de necesitate intră în concurs cu
ameninţarea, persoana constrânsă poate riposta împotriva celui care îl
constrânge prin opunerea unei rezistenţe eficace.
Pe de altă parte, persoana ameninţată poate subevalua (aprecia eronat)
natura şi intensitatea forţei exterioare, caz în care suntem în prezenţa
constrângerii psihice, dar sunt întrunite şi condiţiile de existenţă ale erorii de
fapt. În acest caz constrângerea morală intră în conjuncţiune cu eroarea de
115
fapt. Dacă eroarea era evitabilă, subiectul va răspunde penal, cu excepţia
cazului în care fapta este incriminată numai dacă este săvârşită cu intenţie.
Excesul neimputabil
Excesul neimputabil este reglementat în două modalităţi: excesul
neimputabil de legitimă apărare (art. 26 alin. 1 C.pen.) şi excesul neimputabil
de stare de necesitate (art. 26 alin. 2 C.pen.).
Excesul neimputabil de legitimă apărare presupune că persoana aflată în
legitimă apărare a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului. Făptuitorul se dovedeşte excesiv în
apărarea pe care o face contra atacului la care este supus, dar infracţiunea
este exclusă fiindcă acest exces se datorează stării de tulburare sau temere în
care subiectul se găsea.
Excesul justificat de stare de necesitate presupune că făptuitorul, aflat în
stare de necesitate, comite fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama
că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat. Şi în acest caz este exclusă infracţiunea.
Minoritatea făptuitorului
Conform art. 27 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minoritatea făptuitorului este acea
cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că acesta nu a
împlinit, la data comiterii faptei prevăzute de legea penală, vârsta minimă
cerută de lege.
Capacitatea de reprezentare a comportamentului propriu poate fi afectată
nu numai din cauza unor alterări ale facultăţilor psihice, ci şi din cauza
imaturităţii fireşti a celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală.
Dintre cele patru etape ale vieţii omului – copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea – numai ultimele trei pot pune problema răspunderii penale,
deoarece din sfera subiecţilor activi ai infracţiunii sunt excluse persoanele
aflate în etapa copilăriei. Copilăria este o incapacitate bio-psihofizică normală,
firească.
Pentru a fi cauză de excludere a caracterului penal al faptei, minoritatea
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: făptuitorul să nu fi împlinit vârsta
de 14 ani ori să fi avut între 14-16 ani şi să fi lucrat fără discernământ;
făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14-16 ani în momentul comiterii
faptei; fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea penală.
Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect
activ al infracţiunii nu constituie infracţiune. În cazul minorilor sub 16 ani,
răspunderea penală nu poate fi stabilită decât dacă se constată că au săvârşit
fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de înlăturare a
caracterului infracţional al faptei. Ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi
participanţi decât dacă şi aceştia se află în stare de minoritate. dacă
minoritatea se află în raport de subordonare, din perspectiva efectelor juridice.
De exemplu, dacă minorul a ripostat la un atac, în condiţiile stării de legitimă
apărare, se va da eficienţă acestei din urmă cauze. Însă, nu este exclusă
aplicarea a două dintre cauzele de excludere a infracţiunii în cazurile în care
116
raportul dintre ele (din punctul de vedere al efectelor) este unul de încrucişare
(suprapunere parţială).
Minorul care nu răspunde penal va răspunde însă civil ori de câte ori
acesta a acţionat cu discernământ. Alături sau pentru minor vor răspunde civil
părinţii acestuia, în temeiul art. 1372 din Codul civil.
Pe de altă parte, considerăm că minoritatea este o cauză de excludere a
infracţiunii ce are un caracter subsidiar faţă de celelalte cauze de acelaşi gen,
Iresponsabilitatea
În temeiul art. 28 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza unei boli
psihice fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale ori nu putea să le controleze.
Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
făptuitorului să-i lipsească factorul intelectiv sau volitiv; lipsa unuia dintre cei
doi factori să se producă în timpul comiterii infracţiunii; starea de
iresponsabilitate să nu se datoreze beţiei, minorităţii sau erorii de fapt; fapta
comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală.
În toate cazurile iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza
concluziilor unui raport medico-legal de expertiză psihiatrică. Diagnosticul
medico-legal trebuie să includă atât procesele psihice cognitive cât şi pe cele
de natură volitivă. Concluziile acestui raport trebuie să se refere la: boala
psihică de care suferă făptuitorul, cadrul sindromatic psihic sau simptomele
evidente; tulburările psihice generate de boala subiectului, legătura cauzală
dintre acestea şi elementul material al faptei şi motivaţia psihopatologică; dacă
subiectul supus expertizei a avut discernământul păstrat, scăzut sau abolit;
recomandări referitoare la măsurile de siguranţă.
Există iresponsabilitate în toate cazurile în care agentul a avut afectată
capacitatea psiho-fizică în sensul că acesta nu a avut fie prefigurarea
comportamentului său, fie nu a putut să-şi controleze conduita, din cauza unei
tulburări psihice ce a determinat funcţionarea anormală a funcţiilor cognitv-
volitive. În procesul evaluării psihice a făptuitorului trebuie luate în considerare
atât elementele specifice factorilor vinovăţiei, cât şi activitatea afectivă a
acestuia.
De asemenea, pentru existenţa iresponsabilităţii nu este necesar ca voinţa
şi conştiinţa să fie abolite, suficient fiind ca acestea să afecteze capacitatea
penală a făptuitorului. Mai mult, nu este obligatoriu ca ambii factori a vinovăţiei
să fie afectaţi, ci este suficientă alterarea unui dintre aceştia.
Iresponsabilitatea este o cauză personală de nevinovăţie, care exclude
întrunirea unuia dintre elementele esenţiale ale infracţiunii, vinovăţia agentului.
Intoxicația
Conform art. 29 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza
intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Intoxicația (fie produsă de alcool fie de alte substanţe) este cauză care
117
exclude vinovăţia făptuitorului în ipoteza în care este involuntară, completă și
se manifestă la momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Reglementarea art. 29 C.pen. acoperă o plajă foarte largă de forme de
intoxicare.
După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi totală sau parţială. Beţia totală
este de trei feluri: psihopatică (delirium tremens sau alcoolism cronic – adică
alterare mintală), epileptiformă (intoxicarea alcoolică este persistentă, dar
latentă) şi completă (paralizia energiei musculare însoţită de stingerea totală a
facultăţilor psihice). Delirium tremens este o stare de beţie care se manifestă în
cazul etilicilor cronici inveteraţi, în special la cei lipsiţi de aportul în substanţe
alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. Dintre aceste trei feluri de beţie
totală, primele două feluri aparţin psihopatologiei şi ţin de iresponsabilitate,
pentru că sunt specii de alienaţie mintală. Beţia completă (magna ebrietas)
este singura dintre formele beţiei, după criteriul intoxicaţiei, care intră în sfera
cauzei de neimputabilitate pe care o analizăm.
Beţia parţială sau incompletă (parva ebrietas) este acea specie de beţie ce
constă într-o stare de surescitare dublată de o slăbire a mecanismului psihic
superior şi de excitare a psihicului inferior. Precizăm că în cazul beţiei
complete letargice problema existenţei vinovăţiei se pune numai în cazul
infracţiunilor al căror element material se înfăţişează în forma inacţiunii.
După rolul voinţei făptuitorului, intoxicația poate fi accidentală (fortuită,
involuntară) şi voluntară. Intoxicația voluntară poate fi premeditată
(preordinată) şi simplă. Intoxicația voluntară mai poate fi ocazională şi cronică.
Numai intoxicația accidentală completă constituie cauză de neimputabilitate.
Intoxicația voluntară produsă de alcool sau de alte substanţe, chiar completă,
nu exclude caracterul penal al faptei; ea poate constitui, după caz, o
circumstanţă atenuantă sau agravantă 96.
În funcţie de substanţa care a cauzat intoxicația avem intoxicație caldă
(alcoolică) şi intoxicație rece (cauzată de alte substanţe).
Eroarea
Eroarea este cauza de inexistenţă a vinovăţiei ce constă în falsa
reprezentare a făptuitorului, la momentul comiterii faptei prevăzute de legea
penală, a unor date ale realităţii de care depinde caracterul penal al faptei.
Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, având în acelaşi
timp consecinţe indirecte şi asupra factorului volitiv. Persoana aflată în eroare
nu are capacitatea psihică de reprezentare a conduitei sale, incapacitate
datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii sau
împrejurări referitoare la elementele unei fapte prevăzute de legea penală.
După obiectul asupra căruia poartă eroarea este de fapt (ignorantia facti,
error juris) şi de drept (ignorantia juris, error juris). Eroarea de fapt are ca
obiect elemente sau date din lumea materială (de exemplu se referă la
calitatea unei persoane sau la particularităţile unui bun). Eroarea de drept –
numită şi de normă – are ca obiect o normă juridică (de exemplu, se referă la
96 Conform art. 77 lit. f) C.pen., constituie circumstanță agravantă săvârşirea infracţiunii în stare de
intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea
comiterii infracţiunii.
118
regulile desfăşurării unei activităţi). În doctrină se face distincţie între eroarea
de drept (al cărei obiect este o regulă juridică) şi eroarea de normă (al cărei
obiect priveşte orice regulă, juridică sau extrajuridică).
Eroarea de drept poate fi: de drept penal (când falsa reprezentare se
referă la o normă penală) şi de drept extrapenal (când falsa reprezentare se
referă la o normă extrapenală). Sigur că sunt mulţi oameni care nu cunosc nici
măcar legea domeniului lor de activitate. Nici juriştii nu cunosc toate legile.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legilor este, în ciuda teoriei, un
fenomen ce cuprinde aproape toţii destinatarii legii, deoarece cunoaşterea
tuturor legilor, de către toată lumea, este o utopie. În pofida acestei realități,
eroare de drept penal nu constituie în principiu cauză de neimputabilitate,
astfel că nimeni nu poate scăpa de răspundere penală invocând împrejurarea
că nu a cunoscut ori a cunoscut greșit o dispoziție a legii penale (nemo
censetur legem ignorare). În schimb, eroarea de normă extrapenală urmează
regimul erorii de fapt.
Potrivit art. 30 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Spre exemplu, nu se reține infracțiunea de act sexual cu un minor (art. 220
C.pen.) atunci când făptuitorul nu a cunoscut că persoana cu care a întreținut
raportul sexual avea vârsta sub 15 ani. Această dispoziție se aplică și faptelor
comise din culpă pe care legea penală le pedepsește, dar numai dacă
necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși
rezultatei culpei făptuitorului.
Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanțial agravant
starea, situația sau împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii. De pildă, fapta inculpatului de a fura un bun ce
face parte din patrimoniul cultural va constitui furt simplu, iar nu furt calificat,
atunci când subiect nu a cunoscut că bunul face parte din respectiva categorie.
Cele de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii
unei dispoziții legale extrapenale. Spre exemplu, nu va exista infracțiune de
trafic de substanțe toxice (art. 359 C.pen.) atunci când subiectul
comercializează o astfel de substanță, dar includerea acesteia în categoria
celor toxice s-a făcut printr-un ordin al ministrului sănătății pe care făptuitorul
dovedește că nu l-a cunoscut.
Prin excepție de la regula că eroarea de drept penal nu înlătură
infracțiunea, art. 30 alin. 5 C.pen. admite că necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii penale din cauza unei împrejurări care nu putea fi evitată în nici
un mod exclude caracterul penal al faptei (eroare asupra antijuridicității actului
de conduită). Spre exemplu, făptuitorul s-a aflat în eroare invincibilă cu privire
la existența unei noi norme de incriminare întrucât s-a aflat în comă la
momentul adoptării și intrării în vigoare a legii noi și, imediat ce și-a revenit, a
comis fapta. Sau, autorul se află într-o localitate izolată de restul ţării, unde
Monitorul Oficial în care s-a publicat legea de incriminare nu s-a putut distribui
și nici mediatiza datorită unei împrejurări excepţionale (cutremur, inundaţie de
mari proporţii) şi comite fapta nou incriminată.
Eroarea - de fapt şi de drept - poate fi principală sau secundară. Este
principală eroarea care are ca obiect fiinţa realităţii sau normei asupra cărora
119
poartă, iar secundară eroarea care are ca obiect numai un aspect al entităţii
sau regulii asupra cărora există.
În funcţie de factorii care au determinat falsa reprezentare a realităţii
eroarea este prin necunoaştere sau prin amăgire. Necunoaşterea este o
ignoranţă determinată, de regulă, de lipsa de cultură referitoare la elementele
faptei prevăzute de legea penală. Amăgirea este inducerea în eroare a
făptuitorului de către o altă persoană.
În raport de mijloacele sau posibilităţile de împiedicare, eroarea este
invincibilă sau înlăturabilă. Eroarea invincibilă este de neînlăturat, adică nu
poate împiedicată în nici fel. Eroarea înlăturabilă poate fi evitată dacă agentul
este mai prudent sau mai diligent.
În funcţie de consecinţe eroarea poate fi: esenţială şi neesenţială, dintr-un
punct de vedere şi, principală sau secundară, dintr-un alt punct de vedere.
Eroarea este esenţială când exclude vinovăţia agentului. Eroarea este
neesenţială când are rolul unei circumstanţe atenuante, deoarece nu justifică,
ci numai scuză comportamentul făptuitorului.
Eroarea poate fi provocată (de o altă persoană) sau neprovocată (nu există
acte de inducere în eroare din partea altei persoane). În cazul inducerii în
eroare cel care a determinat eroarea răspunde penal. Se mai poate distinge
între eroare asupra identităţii persoanei vătămate (error in persona – care nu
înlătură caracterul infracțional al faptei) şi eroare aberativă (aberratio ictus,
aberratio causae şi aberratio delicti)
Eroarea trebuie deosebită de cunoaşterea dubitativă (îndoială) sau de lipsa
de pregătire. În cazul când cunoaşterea este incertă, agentul care a săvârşit
fapta prevăzută de norma de incriminare acționează cu reprezentarea specifică
intenţiei indirecte (și-a dat seama că fapta ar putea fi penală și nu s-a abținut),
iar în cazul lipsei de pregătire, de regulă, prefigurarea realităţii este specifică
culpei.
Cazul fortuit
Potrivit art. 31 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Cazul fortuit constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ce
produce un rezultat a căruia apariţie se datorează, în realitate, unei forţe a
cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Spre exemplu, în timp ce ară un ogor,
tractoristul lovește cu plugul un obuz rămas în pământ din timpul celui de-al
doilea război mondial, a cărui explozie ucide alte persoane aflate în locul
respectiv.
Cazul fortuit (casus) este o împrejurare imprevizibilă care determină
producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată reţine
vinovăţia (quidam est casus fortuitus qui previderi non potest). Cazul fortuit
începe unde încetează culpa şi sfârşeşte acolo unde începe forţa majoră.
Cazul fortuit este singura cauză de neimputabilitate ale cărei efecte se
produc in rem. Recunoaşterea cazului fortuit drept cauză care exclude
vinovăţia înseamnă repudierea concepţiei potrivit căreia cel care desfăşoară o
anumită activitate răspunde de toate consecinţele conduitei sale, fiind fals
adagiul: qui in re illicita versatur, tenetur etiam pro casu.
120
Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forţa majoră (constrângerea fizică lato
sensu) deşi mulţi autori au susţinut că nu există nici o deosebire între cele
două specii de cauze de neimputabilitate. Între forţa majoră şi cazul fortuit
există o deosebire de esenţă, motiv pentru care cele două noţiuni trebuie
delimitate. Diferența între cazul fortuit şi constrângerea fizică reiese din faptul
că, în timp ce la constrângere agentul este silit să desfăşoare activitatea
descrisă de legea penală, la cazul fortuit făptuitorul efectuează activitatea de
bună voie. Deci, persoana constrânsă fizic, deşi prevede rezultatul ilicit, nu
poate opune rezistenţă, câtă vreme cel care acţionează sub imperiul cazului
fortuit nu poate să prevadă apariţia rezultatului socialmente periculos deoarece
peste activitatea făptuitorului se suprapune o împrejurare imprevizibilă.
Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
rezultatul faptei prevăzute de legea penală să fie consecinţa unei împrejurări
imprevizibile; împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta a
cărei consecinţă (prejudiciu) a determinat-o; fapta care a produs rezultatul
socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă
prevăzută de legea penală.
Exemple
1. În fapt s-a reţinut că, în seara zilei de 11.02.1990, în timp ce numitul G.M.
mergea pe blv. Mihai Viteazul din mun. Cluj-Napoca, a fost acostat fără motiv
de R.I., care era împreună cu inculpatul V.B. Faţă de comportarea agresivă a
lui R.I., G.M. a ripostat în acelaşi mod, iar inculpatul V.B., intervenind, i-a
aplicat acestuia din urmă o lovitură cu briceagul în hemitoracele stâng anterior.
Victima a fost transportată imediat la spital şi supusă intervenţiilor chirurgicale
de urgenţă, viaţa fiindu-i salvată.
Instanţa l-a condamnat pe inculpatul V.B. la 5 ani închisoare pentru
tentativă la infracţiunea de omor.
Inculpatul a declarat apel împotriva acestei hotărâri, susţinând că a săvârşit
fapta fără nicio motivaţie, că are o fire interiorizată şi că mama sa suferă de o
boală psihică.
Să se arate ce urmează să decidă instanţa de apel.
Soluția:
Aparenta lipsă a motivaţiei în săvârşirea faptei nu justifică concluzia
alienaţiei mintale sau altor cauze datorită cărora inculpatul să nu-şi fi putut da
seama de acţiunile sale ori să nu fi putut fi stăpân pe ele. Fapta inculpatului a
reprezentat un răspuns, evident disproporţionat, la atitudinea victimei G.M..
Sub aspect subiectiv, inculpatul a săvârşit fapta sub o anume motivaţie (dorinţa
de a riposta la atitudinea victimei) care, chiar dacă apare ca nefirească în
raporturile interumane, totuşi există. Pe de altă parte, firea introvertită a
inculpatului nu echivalează cu iresponsabilitatea acestuia, după cum nici boala
psihică a mamei inculpatului nu face să se presupună că de o boală cu acelaşi
efect suferă şi inculpatul.
În consecinţă, instanţa trebuie să respingă apelul inculpatului, întrucât nu
există cauza de neimputabilitate a iresponsabilităţii.
121
2. S-a stabilit că inculpatul Z.V., după ce a consumat băuturi alcoolice
împreună cu mai multe persoane, ajungând în stare de ebrietate, a vrut să intre
în localul Facultăţii de Drept din Bucureşti, dar uşa fiind încuiată, a spart
geamul. La intervenţia paznicului, inculpatul l-a lovit în cap cu o sacoşă în care
avea o sticlă cu vin, iar la sosirea la faţa locului a unui ofiţer de poliţie,
inculpatul l-a lovit şi pe acesta.
Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, de
distrugere şi de tulburarea ordinii și liniştii publice, inculpatul a fost achitat cu
motivarea că, în momentul săvârşirii faptei, se afla în stare de beţie patologică
ce înlătură caracterul penal al faptei în baza art. 29 C.pen.
Să se arate dacă soluţia instanţei este corectă sau nu.
Soluția:
Hotărârea instanţei este greşită.
Conform art. 29 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu putea să-și dea
seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, datorită
intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe psihoactive.
În speţă, starea de beţie a fost urmarea consumului voluntar de alcool, iar
nu a unor împrejurări independente de voinţa inculpatului. Prin urmare,
caracterul penal al faptei nu este exclus.
3. În sarcina minorului s-a reţinut că, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a
aplicat victimei – minoră şi ea – o lovitură care, datorită complicaţiilor survenite,
a condus la moartea acesteia. Moartea victimei a survenit după ce minorul
împlinise vârsta de 14 ani.
Să se arate dacă fapta minorului constituie sau nu infracţiune.
Soluția:
Data săvârşirii infracţiunii este data când s-a comis actul de conduită
incriminat de lege şi nu data când s-a produs rezultatul.
În speţă, la data lovirii victimei, minorul nu împlinise vârsta de 14 ani, astfel
că el nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde penal, fiind prezumat
absolut că nu are discernământ.
În consecinţă, fapta minorului nu constituie infracţiune.
4. Instanţa a reţinut că inculpata M.F. şi soţul ei locuiau la mătuşa acesteia,

în vârstă de 78 ani, urmând a o îngriji şi având unele promisiuni că, după
moartea ei, averea acesteia le va reveni lor. Între cei doi soţi şi mătuşa lor au
survenit neînţelegeri şi, animată de dorinţa de a intra cât mai curând în posesia
averii, inculpata M.F. a luat hotărârea de a-şi ucide mătuşa. În acest scop,
inculpata a procurat o cantitate de paration în soluţie, din care a picurat pe o
napolitană dintr-un pachet pe care mătuşa îl avea în casă. Ulterior, mătuşa a
fost vizitată de o vecină căreia, la plecare, i-a dat respectiva napolitană, iar
aceasta, la rândul ei, a dat-o unui copil care a mâncat-o, s-a intoxicat şi a
murit.
Să se arate cum trebuia calificată fapta inculpatei M.F., faptele mătuşii sale
şi a vecinei care a înmânat napolitana otrăvită copilului.
Soluţia:
122
Fapta inculpatei constituie infracţiune de omor, chiar dacă rezultatul s-a
produs în privinţa altei persoane decât cea pe care victima urmărea să o ucidă;
eroarea asupra identității victimei nu exclude infracțiunea.
Faptele săvârşite de mătuşa inculpatei şi de vecina acesteia nu constituie
infracţiuni, fiind comise în eroare de fapt. Nici mătuşa inculpatei şi nici vecina
acesteia nu au cunoscut împrejurarea că napolitana fusese otrăvită, ceea ce
înseamnă că ele au comis faptele fără vinovăţie, fiind în imposibilitate de a
prevedea rezultatul periculos al acestora. Reprezentarea lor psihică asupra
consecinţelor faptelor pe care le-au săvârşit s-a format pe date greşite ale
realităţii, ce nu le sunt imputabile.
În ziua de 26 iunie 1999, fiind în stare de ebrietate, inculpatul U.Gh. a

adresat diferite injurii soţiei sale, care a intrat în bucătăria locuinţei pentru a-l
apostrofa în legătură cu starea sa, mai ales că şi în alte zile consumase în mod
excesiv băuturi alcoolice. În momentul în care soţia a păşit în bucătărie,
inculpatul i-a aplicat o lovitură puternică cu un cuţit în partea stângă a pieptului,
din care cauză aceasta a decedat la scurt timp. Imediat după săvârşirea faptei,
inculpatul a ascuns cuţitul (corp delict) şi s-a încuiat în locuinţă.
Instanţa l-a condamnat pe inculpatul U.Gh. pentru infracţiunea de omor,
deşi a reţinut că starea de beţie a inculpatului a fost involuntară (lucrase într-un
mediu cu vapori de alcool şi, fără a-şi da seama, a inhalat astfel de vapori) şi
că, la momentul comiterii faptei, inculpatul avea o alcoolemie de 2,03 la mie.
Argumentaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.
Să ne reamintim...
Singura cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem este cazul
fortuit.
7.5. Rezumat
elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii.
După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării, deosebim
cauze generale şi cauze speciale de excludere a infracţiunii. Cauzele generale
au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt
reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal. Cauzele speciale
au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni
şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a Codului penal sau în alte
legi.
Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam (cu excepţia
cazului fortuit). Sunt cauze de neimputabilitate: constrângerea fiizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit.
123
1. Analizaţi constrângerea fizică şi constrângerea morală

2. Analizaţi eroarea
Iresponsabilitatea poate fi produsă:

a. fie de boli psihice, fie de alte cauze
b. numai de boli psihice
c. uneori de starea de intoxicație a făptuitorului

124
UNITATEA INFRACŢIONALĂ
Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Unitatea naturală
8.4. Unitatea legală
8.5. Rezumat
8.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care aceeaşi persoană
comite fie mai multe acte ce reprezintă o singură infracţiune.
8.2. Obiective

⇒ explicaţi conceptul de unitatea infracţională;
⇒ explicați formele unității naturale de infracțiune;
⇒ explicați formele unității legale de infracțiune.
8.3. Unitatea naturală de infracţiune
Infracţiunea ca fenomen socio-uman este o formă reală obiectivă de conduită

a omului, care are o existenţă unitară în materialitatea sa, indiferent de numărul
participanţilor. Infracţiunea este totodată şi o unitate juridică, fiindcă orice faptă
ce constituie infracţiune reprezintă o concretizare a conceptului de infracţiune
existent în norma de incriminare.
Formele unităţii naturale de infracţiune
Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul

căreia identificăm o singură încălcare a legii, un singur element material şi o
singură rezoluţie infracţională. Unitatea naturală de infracţiune are caracter de
întreg unic, atât din punct de vedere faptic cât şi din perspectivă juridică. Altfel
spus, unitatea faptică obiectivă are un singur corespondent legal, un singur
conţinut juridic.
125
Sunt considerate forme ale unităţii naturale infracţionale: infracţiunea simplă
(instantanee), infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
Infracţiunea simplă
Infracţiunea simplă este forma unităţii naturale de infracţiune al cărei conţinut
se realizează prin efectuarea unei singure acţiuni (inacţiuni) momentane ce
produce un singur rezultat, în baza unei decizii infracţionale unice. De pildă, este
infracţiune simplă uciderea unei persoane prin lovirea cu toporul.
Infracţiunea simplă instantanee nu trebuie confundată cu infracţiunea
continuă. La prima vedere s-ar părea că durata în timp este criteriul care
delimitează infracţiunea simplă instantanee de infracţiunea continuă. Totuşi, nu
aceasta este particularitatea care diferenţiază cele două specii de unitate
naturală de infracţiune, deoarece ambele forme presupun un consum temporal.
În cazul infracţiunii momentane, derularea elementului material al acesteia
încetează în momentul în care a survenit rezultatul, în timp ce în cazul
infracţiunilor continue, elementul material se prelungeşte şi după apariţia
rezultatului. La infracţiunea continuă, nu doar elementul material se prelungeşte
în timp, ci şi procesul e producere a rezultatului.
În cazul infracţiunii simple momentane, elementul material se manifestă
printr-o acţiune sau inacţiune unică, chiar dacă în cuprinsul acestora intră mai
multe acte fizice, a căror pluralitate reiese din condiţiile în care s-a comis
infracţiunea. De fiecare dată actele materiale multiple, ce realizează conţinutul
unei singure acţiuni sau inacţiuni, au o desfăşurare cvasisimultană. Spre
exemplu, suntem în prezența unei infracțiuni simple și atunci când uciderea
victimei se produce prin lovirea repetată a victimei cu un cutiț de către făptuitor.
Infracţiunea simplă instantanee realizată prin mai multe acte este numită în
doctrină (impropriu) unitate naturală colectivă.
Infracţiunea continuă
Infracţiunea continuă este forma unităţii naturale de infracţiune ce se
realizează prin prelungirea în timp a elementului material (acţiunii sau inacţiunii)
şi a procesului de producere a rezultatului până la un moment viitor consumării
când activitatea infracţională încetează din cauza unei energii contrare. Este
infracţiune continuă, spre exemplu, conducerea unui autovehicul fără permis
corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul (acțiunea de a
conduce presupunând prin ea însăși, în mod natural, o prelungire în timp).
Caracterul de infracţiune continuă al unei infracţiuni rezultă din modalitatea
de exprimare a normei de incriminare. În cazul infracţiunilor continue, elementul
material constă într-o activitate de durată. Infracţiunea continuă este una dintre
formele unităţii infracţionale care cunoaşte o evoluţie temporală, datorată
extensiei în timp a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii. Spre deosebire de infracţiunea simplă instantanee, infracţiunea
continuă nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea
infracţională se prelungeşte în timp după acest moment până la o altă dată,
denumită epuizarea infracţiunii. Momentul consumativ al infracţiunii continue are
loc la data la care este realizată latura obiectivă a faptei, dar epuizarea acesteia
va avea loc la o altă dată, respectiv când dinamica infracţională s-a sfârşit. În
126
cazul infracţiunii continue procesul infracţional se opreşte în momentul când
acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material au încetat şi ultima
evoluţie a rezultatului s-a finalizat. Actele materiale care prelungesc elementul
material al infracţiunii continue sunt activităţi de executare ale acesteia, care nu
pot avea independenţă juridică. Prelungirea în timp a dinamicii infracţiunii
continue este o trăsătură generală abstractă, deoarece sunt situaţii când deşi
elementul material al infracţiunii continue este susceptibil de continuitate
temporală, acesta se poate totuşi realiza în chip instantaneu.
În funcţie de criteriul posibilităţii existenţei unei întreruperi a elementului
material, care să nu le afecteze caracterul continuu, infracţiunile continue se
împart în infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive.
Infracţiunile continue permanente sunt acelea al căror element material se
prelungeşte neîntrerupt până la încetarea lui, astfel încât orice reluare a activităţii
infracţionale după încetare realizează conţinutul altei infracţiuni continue.
Infracţiunile continue succesive sunt cele ale căror element material permite
anumite discontinuităţi determinate de specificul acţiunii sau inacţiunii infracţiunii.
Infracţiunile continue permanente au o derulare neîntreruptă a elementului
material, în timp ce infracţiunile continue succesive pot avea şi unele întreruperi
fireşti ale elementului material al infracţiunii. Astfel spus, în cazul infracţiunilor
continue permanente orice întrerupere epuizează infracţiunea (astfel că reluarea
acțiunii realizează o nouă infracțiune continuă), în timp ce în ipoteza infracţiunilor
continue succesive întreruperile normale ale elementului material nu au efect de
autonomizare a activităţii infracţionale (astfel că reluarea nu înseamnă o nouă
infracțiune). De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate este o infracţiune
continuă permanentă (dacă victima scapă, dar după un timp este prinsă și lipsită
din nou de libertate, există două infracțiuni). În schimb, exercitarea fără drept a
unei profesii sau activități (art. 348 C.pen.) este o infracţiune continuă succesivă;
spre exemplu, o persoană care se pretinde avocat deși nu are această calitate
comite o singură infracțiune chiar dacă îndeplinește cu intermitență (datorată
unor cauze obiective, precum căderea nopții sau terminarea programului de
lucru al organelor judiciare) acte specifice acestei profesii.
Infracţiunea deviată
Infracţiunea deviată, numită şi infracţiune aberantă, este forma unităţii
naturale de infracţiune ce se realizează în cazurile în care rezultatul unei
activităţi ilicite este determinat de un alt lanţ cauzal decât cel prefigurat de
făptuitor ori când rezultatul este diferit faţă de cel urmărit de agent.
În doctrina românească, de regulă, sunt recunoscute două specii ale
infracţiunii deviate, respectiv când făptuitorul confundă victima vizată cu o altă
persoană (error in persona) şi ipoteza în care agentul determină lezarea unei
alte valori sociale sau altei persoane decât cele contra cărora a fost orientată
activitatea ilicită (aberratio ictus).
În doctrina străină, în special italiană, sunt identificate şi alte două specii de
infracţiune, anume aberratio causae şi aberratio delicti. Aberratio causae se
realizează în cazul în care agentul urmăreşte un anumit rezultat, care se
produce în realitatea înconjurătoare, dar din altă cauză decât cea prefigurată de
agent. Aberratio delicti este specia de infracţiune aberantă al cărei conţinut este
127
întrunit în cazul în care în realitate se produce un alt rezultat decât cel urmărit de
către făptuitor, rezultat specific altei infracțiuni.
a) Error in persona. În cazul acestei variante a infracţiunii deviate făptuitorul
are reprezentarea că vatămă sau periclitează atributele unei anumite persoane,
dar din eroare (falsa reprezentare a realităţii) se aduce atingere altei persoane.
De exemplu, X este rivalul lui Y, pe care urmăreşte să-l omoare într-o noapte
acasă la acesta, tragând cu arma pe fereastra locuinței; întrucât Y a fost nevoit
să plece intempestiv în străinătate și nu se află acasă în respectiva noapte, X îl
omoară pe Z, care este amantul soţiei lui Y și care se afla în locuinţa lui Y în
momentul acţiunii de ucidere (practic, X îl confundă pe Y cu Z).
b) Aberratio ictus. Această modalitate a infracţiunii aberante există când
datorită defectuozităţii executării elementului material al laturii obiective a
infracţiunii, făptuitorul lezează altă persoană sau obiect decât cele vizate. De
pildă, făptuitorul vrea să distrugă apartamentul lui X prin aruncarea pe fereastră
a unui coktail molotov, dar din cauza greşelii de manevrare materialul exploziv
ajunge în apartamentul învecinat cu cel al lui X.
c) Aberratio causae. Pentru existenţa infracţiunii deviate în această variantă
este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să se producă, dar din altă cauză
decât cea prefigurată de agent. De exemplu, agentul vrea să ucidă o persoană
prin utilizarea unei arme de foc pe care o descarcă asupra victimei fără să o
nimerească, dar aceasta decedează totuşi întrucât s-a speriat de arma
îndreptată asupra sa.
d) Aberratio delicti. În cazul acestei specii de infracţiune deviată făptuitorul
urmăreşte producerea unui anumit rezultat, specific unei infracţiuni, dar se
produce alt rezultat, corespunzător altei infracţiuni decât cea al cărei rezultat l-a
urmărit agentul. Spre exemplu, agentul urmăreşte să-l omoare pe rivalul său, dar
ucide câinele acestuia care a intervenit în momentul în care făptuitorul încerca
să descarce arma asupra persoanei vizate.
8.4. Unitatea legală de infracţiune

Consideraţii generale
Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale realizată prin
reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor fapte prevăzute de
legea penală. Formele unităţii legale de infracţiune, acceptate în doctrina
noastră, sunt: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea
progresivă şi infracţiunea de obicei.
Infracţiunea continuată
A. Noţiune şi condiţii. Infracţiunea este continuată 97 când o persoană
săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni. De exemplu, o persoană sustrage bunuri dintr-un depozit, în
trei nopţi succesive, în baza aceleiaşi decizii delictuoase. Infracţiunea continuată
este o specie de unitate infracţională creată de legiuitor, din raţiuni de tehnică
97Infracțiunea continuată (formă a unității legale de infracțiune) nu trebuie confundată cu infracțiunea

continuă (formă a unității naturale de infracțiune).
128
legislativă, politică penală şi a omogenităţii actelor ce alcătuiesc structura
acesteia.
Din definiţia legală a infracţiunii continuate rezultă condiţiile de existenţă ale
acesteia, respectiv: a) unitatea de subiect activ; b) pluralitatea de acţiuni sau
inacţiuni; c) existenţa unor intervale temporale între acţiuni sau inacţiuni; d)
omogenitatea acţiunilor sau inacţiunilor; e) unitatea rezoluţiei infracţionale.
Facem mențiunea că în dispozițiile art. 35 alin. (1) C.pen., care definesc
infracțiunea continuată, se regăsește și condiția ca acțiunile sau inacțiunile să fie
săvârșite ”împotriva aceluiași subiect pasiv”, dar această sintagmă a fost
declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 368/2017 (prin
urmare, în prezent, infracțiunea poate fi continuată și atunci când unele acțiuni
vizează un anumit subiect pasiv, iar alte acțiuni alt subiect pasiv).
a) Unitatea subiectului activ. Acţiunile sau inacţiunile plurale ce intră în
conţinutul infracţiunii continuate trebuie comise de aceeaşi persoană. Subiectul
în persoana căruia este îndeplinită condiţia analizată poate săvârşi faptele singur
sau împreună cu alte persoane. Pentru existenţa infracţiunii continuate nu are
importanţă felul participaţiei subiectului activ, aceasta putând să se concretizeze
în oricare dintre formele reglementate de lege – autorat, coautorat, instigare sau
complicitate. Spre exemplu, infracțiunea este continuată dacă făptuitorul
participă la sustragerea bunurilor din depozit, în trei nopţi succesive, în baza
aceleiaşi rezoluții infracționale, chiar dacă în primele două nopți le sustrage
efectiv (adică este autor), iar în a treia noapte asigură paza locului faptei spre a-l
avertiza pe cel care sustrage asupra eventualei apariții a organelor de poliție
(adică este complice).
b) Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunea continuată presupune
realizarea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni omogene. Accepţiunea
termenilor acţiune sau inacţiune este cea comună, respectiv de element material
şi nu trebuie confundate cu alte noţiuni echivalente, cum ar fi acelea de faptă,
act, activitate etc. De fapt, pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie înţeleasă
ca o pluralitate de procese execuţionale, unificate de hotărârea infracţională care
le înglobează pe toate.
c) Omogenitatea elementului material. Infracțiunea continuată implică o
pluralitate de acţiuni sau inacţiuni omogene, adică fiecare dintre acestea, privită
în parte (distinct de celelalte), să realizeze elementul material al aceleaşi
infracţiuni (mai multe furturi, mai multe loviri etc.). Nu există infracțiune
continuată (ci concurs de infracțiuni) dacă, spre exemplu, făptuitorul
deposedează victima de primul bun prin furt și de al doilea bun printr-o acțiune
de înșelăciune.
d) Existenţa unor intervale de timp între acţiunile sau inacţiunile comise.
Acţiunile sau inacţiunile ce intră în structura infracţiunii continuate trebuie să aibă
caracter discontinuu, adică să fie săvârşite la diferite intervale de timp. În lipsa
acestei condiţii activitatea infracţională va alcătui o unitate. Intervalele temporale
dintre acţiunile sau inacţiunile care constituie elementul material al infracţiunii
continuate trebuie să fie rezonabile, adică nici prea mici, dar nici prea mari,
deoarece un interval mic exclude pluralitatea, iar un interval prea mare exclude
unitatea deciziei infracţionale. Spre exemplu, dacă uciderea intervine prin mai
multe acte succesive de împușcare, chiar dacă între actele de a trage cu arma
există intervale de timp, acestea sunt prea scurte spre a caracteriza o infracțiune
129
continuată, în realitate omorul fiind o infracțiune simplă. Tot astfel, dacă aceeași
victimă este înșelată succesiv de același făptuitor, dar la intervale mari de timp
(spre exemplu, 6 luni), nu se poate reține o infracțiune continuată (ci mai multe
înșelăciuni distincte, aflate în concurs).
e) Unitatea rezoluţiei infracţionale. Pe lângă condiţiile obiective examinate
deja, mai trebuie îndeplinită o condiţie subiectivă, respectiv unitatea de hotărâre
infracţională, ceea ce înseamnă că infracţiunile continuate nu pot fi săvârşite
decât cu intenţie. Fiind o condiţie subiectivă, unitatea deciziei infracţionale nu
poate fi dovedită decât prin deducere din datele şi împrejurările obiective ale
cauzei. În doctrină şi practică această condiţie rezultă din împrejurări precum:
conexitatea cronologică a acţiunilor-inacţiunilor; conexitatea topografică a
acestora, identitatea obiectului infracţiunii, acelaşi modus operandi, unitatea de
scop sau mobil etc.
B. Tratamentul penal al infracţiunii continuate. Conform art. 36 alin. 1 C.pen.,
infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul
pedepsei închisorii şi cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Spre
exemplu, dacă s-a comis o delapidare în formă continuată, instanța poate aplica
o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 10 ani (conform art. 295 alin. 1 C.pen.,
maximul special la delapidare în formă simplă este de 7 ani, ceea ce înseamnă
că pentru forma continuată se poate ajunge la un maxim de cel mult 10 ani).
Majorarea maximului special în cazul infracțiunii continuate este facultativă,
iar nu obligatorie, pentru instanţă. Cu ocazia aplicării sancţiunii pentru
infracţiunea continuată, instanţa va ține cont de toate criteriile de individualizare
a sancţiunilor penale.
Unitatea infracţiunii continuate impune consecinţa ca, în cazul în care
infractorul este condamnat inițial numai pentru o parte din acţiunile ce intră în
componenţa unei infracţiuni continuate, să se pună problema tratamentului penal
al actelor materiale descoperite ulterior condamnării (spre exemplu, infractorul
este judecat definitiv pentru un furt continuat compus din 3 acte materiale și
ulterior se descoperă că în conținutul infracțiunii mai intrau și alte 2 acte
materiale).
Soluţia legală (art. 37 C. pen.) este aceea că sancţiunea aplicată pentru o
parte din actele materiale trebuie recalculată ţinând seama de întreaga activitate
infracţională unică. Astfel, în cazul în care o persoană este trimisă în judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate, dar o parte dintre actele materiale
au făcut obiectul unei alte judecăţi anterioare care s-a soldat cu o hotărâre
definitivă de condamnare, hotărârea dată iniţial va fi desfiinţată şi se va
reaprecia ansamblul constitutiv al infracţiunii continuate. Se impune așadar
recalcularea pedepsei în ipoteza infracţiunii continuate care a format obiectul a
două judecăţi. În urma recalculării, pedeapsa nou aplicată nu va putea fi mai
blândă decât pedeapsa aplicată inițial, întrucât nu se poate aplica infractorului o
pedeapsă mai mică dacă activitatea infracțională este mai amplă decât cea
cunoscută inițial (dacă pentru 3 acte materiale s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani
închisoare, nu se poate aplica o pedeapsă de 2 ani închisoare atunci când s-a
descoperit că activitatea infracțională avea în realitate 5 acte materiale). Este
însă de remarcat că pedeapsa nou aplicată poate fi egală cu cea inițială, legea
interzicând doar să fie mai redusă.
130
Infracţiunea complexă
A. Noţiune. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca

element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
În teorie, formele infracţiunii complexe sunt concepute şi denumite diferit de
către autorii de specialitate. De regulă, sunt considerate forme ale infracţiunii
complexe: infracţiunea complexă variantă-tip (sau propriu-zisă) şi infracţiunea
complexă variantă-agravată a unei infracţiuni simple. Criteriul folosit este cel al
rolului pe care îl îndeplineşte în conţinutul infracţiunii complexe infracţiunea
absorbită.
a) Infracţiunea complexă variantă-tip. Infracţiunea complexă tipică este acea
formă a infracţiunii complexe realizată prin includerea în conţinutul acesteia, ca
element constitutiv, a uneia sau mai multor infracţiuni Spre exemplu, în cazul
infracţiunii de tâlhărie legiuitorul a reunit în conţinutul unei singure infracţiuni –
tâlhăria - conţinutul altor infracţiuni, respectiv al infracţiunii de furt, al infracţiunii
de ameninţare, al infracţiunii de lovire sau alte violenţe etc. În funcţie de numărul
infracţiunilor care intră în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta are două
modalităţi: infracţiunea complexă plurală şi infracţiunea complexă calificată.
Infracţiunea complexă plurală este modalitatea infracţiunii complexe variantă-tip
care reuneşte în conţinutul său două sau mai multe infracţiuni; de exemplu,
infracţiunea de piraterie. Infracţiunea complexă calificată este modalitatea
infracţiunii complexe care absoarbe în conţinutul său o singură infracţiune; de
pildă, infracţiunea de ultraj.
b) Infracţiunea complexă variantă-agravată. Infracţiunea complexă variantă-
agravantă este forma infracţiunii complexe în conţinutul căreia intră, ca element
circumstanţial agravant, o infracţiune simplă. În conţinutul acestei forme de
infracţiune complexă intră o infracţiune care în configuraţia ei tipică este o
infracţiune simplă. Spre exemplu, varianta agravată a infracţiunii de act sexual
cu un minor prevăzută de art. 220 alin. 1 raportat la alin. 4 lit. a) C. pen. (raportul
sexal liber consimțit cu un minor care are vârsta între 13 și 15 ani și care este
rudă în linie directă cu făptuitorul) este o infracțiune complexă deoarece include,
ca element circumstanțial agravat, fapta de incest (art. 377 C.pen.). Infracţiunea
absorbită în conţinutul infracţiunii complexe variantă-agravantă are rolul unui
simplu element circumstanţial agravant.
Infracţiunea complexă variantă-agravantă este susceptibilă de două
modalităţi, şi anume: infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni simple şi
infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice.
Infracţiunea complexă variantă-agravantă a unei infracţiuni simple este
modalitatea infracţiunii complexe care se realizează prin ataşarea la conţinutul
infracţiunii simple a unei cerinţe esenţiale. De exemplu, variantele agravante ale
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiunea complexă variantă-
agravantă a unei infracţiuni complexe tipice este modalitatea infracţiunii
complexe care există prin ataşarea la o infracţiune complexă variantă-tip a unei
alte infracţiuni. De pildă, variantele agravante ale infracţiunii de ultraj.
B. Tratamentul penal al infracţiunii complexe. Deşi, în anumite forme,
infracţiunea complexă înglobează în conţinutul său mai multe infracţiuni, ea nu
este o cauză de agravare sau modificare a sancţiunilor penale. Tocmai de aceea
131
infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracțiune. Nici nu este necesară o agravare a sancţiunilor deoarece
infracţiunile complexe cuprind sancţiuni dozate în raport de gradul de pericol
social ce reiese din activitatea infracţională de ansamblu. De exemplu,
infracţiunea de tâlhărie este sancţionată astfel încât tratamentul penal să reflecte
gravitatea infracţiunilor înglobate (furt, ameninţare, lovire etc.).
Dispozițiile art. 36 alin. 2 C.pen. prevăd că infracţiunea complexă săvârşită
cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii
secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată. Spre exemplu, dacă se comite o tentativă de viol care
este urmată de vătămarea corporală a victimei, regimul sancționator va fi cel
prevăzut la art. 218 alin. 3 lit. e) C.pen. (adică pedepasă între 5 și 12 ani
închisoare), fără a se da eficiență dispozițiile privitoare la reducerea la jumătate
a limitelor de pedeapsă în caz de tentativă.
Pe de altă parte, având în vedere caracterul unitar al infracţiunii complexe,
legiuitorul prevede și în acest caz obligativitatea recalculării pedepsei, dacă
făptuitorul unei infracţiuni complexe este judecat ulterior pentru alte acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În asemenea cazuri,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţară
anterior.
Infracţiunea de obicei
Infracţiunea de obicei este specia de unitate legală infracţională a cărei

existenţă este condiţionată de repetarea acţiunii ce constituie elementul material
al infracţiunii de un număr suficient de ori astfel încât să denote obișnuința
făptuitorului; în lipsa repetării fapta rămâne fără relevanţă penală.
În doctrină nu există o concepţie unitară referitoare la infracţiunile de obicei.
Astfel, într-o opinie se consideră că infracţiunile de obicei sunt doar o specie de
infracţiuni colective. Infracţiunea colectivă este definită ca o unitate infracţională
ce constă într-o pluralitate de acte materiale similare care, deşi atunci când sunt
considerate separat nu au caracter penal, în ansamblu cad sub incidenţa legii
penale, fie datorită săvârşirii lor în mod obişnuit sau ca îndeletnicire, fie datorită
simplei lor repetări, după caz. În această concepţie, infracţiunea de obicei este o
specie de infracţiune colectivă, alături de infracţiunea de simplă repetare.
Opinia majoritară este în sensul că infracţiunea de obicei acoperă toată sfera
infracţiunii numite colective. Într-adevăr, nu vedem raţiuni a se deosebi între
infracţiuni de obicei şi infracţiuni de simplă repetare, deoarece, pe de o parte, nu
există nicio deosebire de regim juridic între cele două specii iar, pe de altă parte,
termenul obicei nu are accepţiunea de îndeletnicire sau ocupaţie a făptuitorului,
ci tocmai sensul de repetare a activităţii infracţionale. Apoi, termenul colectiv
este utilizat cu o semnificaţie nepotrivită, fată de accepţiunea sa comună,
deoarece vizează un grup de oameni 98.
98 De altfel, termenul colectiv a mai fost folosit în sensul de pluralitate de infractori, în cadrul expresiei
„infracţiune colectivă”, căreia i s-a dat accepţiunea de infracţiune care nu putea fi săvârşită decât de mai
multe persoane.
132
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de obicei trebuie
îndeplinite următoarele condiţii: să fie compus din mai multe acte materiale
similare; actele materiale să fie săvârşite în mod repetat; actele materiale să nu
aibă, privire distinct, relevanţă penală 99.
O infracțiune de obicei este camăta (art. 351 C.pen.), care constă în darea
de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. Dacă
făptuitorul dă un singur împrumut cu dobândă nu există infracțiune; este necesar
ca el să repete activitatea astfel încât să rezulte caracterul acesteia de
obișnuință.
În legătură cu cerinţa pluralităţii de acte materiale, în doctrină şi jurisprudenţă
s-a pus problema care este numărul actelor materiale ce realizează conţinutul
infracţiunii de obicei. Răspunsul este că pentru a exista condiţia pluralităţii
actelor materiale, acestea ar trebui să fie în număr de cel puţin trei.
Infracţiunea progresivă
Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune care
există în cazul în care elementul material produce un anumit rezultat, urmărit de
făptuitor, după care își amplifică progresiv urmările și generează rezultate mai
grave care sunt imputabile făptuitorului din culpă. Spre exemplu, făptuitorul
lovește victima cu o bâta din lemn și îi cauzează leziuni care necesită îngrijiri
medicale de 80 de zile, producându-se astfel rezultatul specific infracțiunii de
lovire sau alte violențe (art. 193 alin. 2 C.pen.). Ulterior, urmările vătămătoare se
amplifică, constatându-se că viața victimei este pusă în pericol pe fondul
complicațiilor medicale survenite (rezultat specific vătămării corporale – art. 194
alin. 1 lit. e) C.pen.), iar într-un final victima decedează, rezultat specific.
Exemple
1. În sarcina inculpatului C.I. s-a reţinut că, în seara zilei de 21.09.2004,

profitând de aglomeraţia dintr-un magazin din Tîrgu Mureş, a introdus mâna de 2
ori, la intervale scurte de timp, în buzunarul persoanei vătămate S.T., în scopul
de a fura bani. Inculpatul nu a găsit însă bani în buzunarul persoanei vătămate.
După câteva minute, persoana vătămată S.T. a părăsit magazinul şi a urcat într-
un mijloc de transport în comun, fiind urmată de inculpat. Profitând de
aglomeraţia din mijlocul de transport în comun, inculpatul C.I. a introdus din nou
mâna în buzunarul persoanei vătămate, reuşind să sustragă banii pe care
aceasta îi avea asupra sa.
Inculpatul a fost prins în flagrant.
Instanţa l-a condamnat pe inculpatul C.I. pentru infracţiunea de furt calificat în
formă continuată. Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, doua tentative şi o infracţiune consumată de furt
calificat.
99 Această condiție deosebește fundamental infracțiunea de obicei de infracțiunea continuată. Deși în

ambele cazuri există mai multe acte materiale, la infracțiunea de obicei fiecare act privit distinct nu
realizează conținutul vreunei infracțiuni, pe când la infracțiunea continuată fiecare act, privit independent
de celelalte, realizează conținutul unei infracțiuni.
133
Să se arate dacă soluţia este sau nu corectă.
Soluţia:
Conform art. 35 alin.1 C.pen., infracţiunea este continuată când o persoană
săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii și
împotriva aceluiași subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
În speţă nu sunt întrunite cerinţele infracţiunii continuate. Inculpatul a
încercat, în acelaşi context, să sustragă de la aceiaşi persoană o sumă de bani.
Consumarea infracţiunii nu a fost posibilă de la prima tentativă, motiv pentru
care inculpatul a repetat actul infracţional, reuşit să sustragă suma de bani la a
treia încercare. Primele două acte de executare au rămas în faza tentativei, fiind
absorbire în chip natural de infracţiunea consumată realizată a treia oară.
În consecinţă, soluţia instanţei nu este corectă, în speţă fiind realizată o
unitate naturală de infracţiune prin absorbirea în infracţiunea fapt consumat a
tentativelor care au precedat-o.
2. Judecătoria Câmpina l-a condamnat pe inculpaul C.O. la mai multe
pedepse pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat şi a unei tentative la
infracţiunea de furt calificat.
Instanţa a reţinut că, după observarea prealabilă a locului în timpul zilei, în
noaptea de 08.09.1992 inculpatul a sustras prin efracţie bunuri din 2 autoturisme
şi a încercat să mai sustragă bunurile dintr-un al treilea autoturism, toate parcate
în acelaşi loc.
Să se arate dacă este corectă reţinerea în sarcina inculpatului a unui concurs
de infracţiuni.
Soluţia:
Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil, în executarea unei
hotărâri unice şi a pătruns în aceeaşi noapte în toate autoturismele, trebuie să
se opereze următoarea distincție:
- să se constate că a comis o infracţiune unică de furt calificat, în formă
continuată, în ipoteza în care toate autoturismele erau în proprietatea aceleiași
persoane.
- în ipoteza în care proprietarii erau diferiți, acțiunile nefiind așadar îndreptate
împotriva aceluiași subiect pasiv, se va reține un concurs de infracțiuni.
În cauză nu are relevanță împrejurarea că numai unele au fost furturi
consumate, în timp ce altele au rămas în fază de tentativă, având în vedere prin
săvârşirea unei infracţiuni se înţelege, conform art. 174 C.pen., atât tentativa cât
şi infracţiunea consumată.
Instanţa l-a condamnat pe cetăţeanul turc A.M. pentru comiterea infracţiunii

de deţinere şi transport de droguri de mare risc, fără drept (faptă prevăzută de
art. 2 alin. 1-2 din Legea nr. 143/2000), şi pentru o tentativă la infracţiune de
introducere în ţară, fără drept, de droguri de mare risc (art. 32 C.pen. raportat la
art. 3 alin. 1-2 din Legea nr. 143/2000).
S-a reţinut în fapt că, la data de 03.04.2003, inculpatul A.M. s-a prezentat la
Vama Giurgiu pentru a intra în ţara cu autoturismul. La controlul vamal, în
locaşurile portbagajului autoturismului au fost găsite 8 pachete conţinând
134
cantitatea de 3,844 grame heroină.
Inculpatul A.M. a atacat hotărârea cu apel, susţinând că în mod greşit a fost
condamnat pentru un concurs de infracţiuni, întrucât deţinerea şi transportul
drogurilor este o componentă a infracţiunii de introducere a drogului în ţară,
aceasta din urmă fiind o infracţiune complexă.
Arătaţi ce soluţie trebuie să dispună instanţa de apel.
Să ne reamintim...
Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași
subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul
aceleiași infracțiuni.
8.5. Rezumat
Unitatea infracţională presupune existenţa unei singure infracţiuni.

Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi unitatea
legală de infracţiune.
Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale
determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii.
Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul
căreia identificăm o singură încălcare a legii, un singur element material şi o
singură rezoluţie infracţională.
Unitatea naturală de infracţiune are trei forme: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale ce există prin
reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni.
Formele unităţii legale de infracţiune sunt: infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.

1. Definiţi şi prezentaţi formele unităţii infracţionale naturale
Infracțiunile continuate comise de minori:

a) vor angaja răspunederea penală numai în ceea ce privește activitatea
efectuată după împlinirea vărstei de 14 ani, sub rezerva existenței
discernământului;
b) dacă săvârșirea lor se prelungește și după vârsta majoratului, se vor
considera comise de persoane adulte;
c) pot fi sancționate cu aplicarea pedepsei închisorii.
135
Întocmiţi un eseu prin care să analizaţi comparativ infracţiunea continuată şi
infracțiunea de obicei.

136
PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.4. Recidiva
9.5. Rezumat
9.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care mai multe acte, ce
constituie infracţiuni distincte, sunt comise de aceeași persoană.
9.2. Obiective

⇒ explicaţi conceptul de pluralitate infracţională
⇒ înţelegeţi şi explicaţi recidiva;
⇒ înţelegeţi şi explicaţi pluralitatea intermediară.
Noţiune
În lucrările de specialitate, concursul de infracţiuni este definit, de regulă, în
aceeaşi manieră, prin referirea la elementele sale esenţiale care fac posibilă
diferenţierea față de alte entităţi juridice asemănătoare, în special de celelalte
forme ale pluralităţii de infracţiuni.
În Codul penal, concursul de infracţiuni este definit prin cele două forme:
concursul real şi concursul formal.
Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
137
săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele, inclusiv când una dintre infracţiuni a
fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (art. 38 alin. 1
C.pen.).
Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită
de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe
care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni (art. 38 alin. 2
C.pen.).
Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni

Necesitatea cercetării condiţiilor de existenţă a concursului de infracţiuni se
vădeşte nu atât pentru delimitarea acestuia de unitatea de infracţiuni, cât mai
ales pentru departajarea concursului de infracţiuni de recidivă şi de celelalte
forme ale pluralităţii de infracţiuni. Doctrina nu este unitară în privinţa conţinutului
condiţiilor de existenţă ale concursului de infracţiuni. Unii autori deosebesc în
condiţii privitoare la făptuitor şi condiţii privitoare la fapte. Pe bună dreptate, s-a
apreciat că această distincţie nu are utilitate din punct de vedere practic, dar nici
conceptual.
Pot fi considerate condiţii de existenţă a concursului de infracţiuni
următoarele:
(i) săvârşirea a cel puţin două infracţiuni. Dacă în cadrul pluralităţii de fapte
săvârşite numai una din acestea întruneşte condiţiile infracţiunii nu suntem în
prezenţa concursului de infracţiuni, ci a unităţii de infracţiune. Atâta vreme cât
cele două fapte sunt infracțiuni, concurs va exista indiferent de natura lor (spre
exemplu - o infracțiune poate fi contra persoanei, cealaltă contra înfăptuirii
justiției), de gravitate (una sancționată cu închisoarea, alta cu amenda), de
forma de vinovăție cu care au fost comise (una intenționată, cealaltă din culpă)
etc.
(ii) săvârşirea infracţiunilor de aceeaşi persoană;
(iii) cel puţin două infracţiuni să fi fost comise înainte de a fi intervenit o
hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele. Prin această
condiţie se face demarcarea între concursul de infracţiuni şi recidivă, dar
menţionăm că existenţa acestora în privinţa aceleaşi persoane nu este exclusă,
deoarece cele două forme ale pluralităţii de infracţiuni pot coexista (spre
exemplu, după ce a executat o pedeapsă privativă de libertate, cel condamnat
comite două infracțiuni concurente);
(iv) cel puţin două dintre infracţiuni să poată fi deduse spre judecată. Sunt
cazuri în care, deşi există concurs de infracțiuni, nu se poate aplica tratamentul
penal specific acestuia, deoarece există anumite împrejurări care împiedică
instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre de condamnare pentru una dintre
fapte. Spre exemplu, cele două infracțiuni sunt în realitate în concurs, dar pe
parcursul judecății intervine prescripția răspunderii penale pentru una dintre ele;
pentru această infracțiune răspunderea penală este înlăturată și pedeapsa nu
poate fi stabilită, astfel încât nu se poate aplica nici sistemul de sancționare al
concursului de infracțiuni.
138
Formele concursului de infracţiuni
A. Concursul real (sau material). Concursul real poate fi definit ca fiind acea
formă a concursului de infracţiuni ce constă în săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni, de către aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte
de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. În cazul concursului real de
infracţiuni, între infracţiunile aflate în concurs pot exista uneori anumite legături,
altele decât relaţia in personam.
Dacă nu există nici o altă legătură între infracţiunile concurente, în afara celei
de subiect, concursul real este numit simplu, iar în cazul în care sunt şi alte
legături concursul se numeşte caracterizat, cu conexitate sau calificat.
a) Concursul real simplu. Concursul real simplu poate fi omogen sau
eterogen. Concursul real este omogen în cazurile în care pluralitatea de
infracţiuni este constituită din fapte de acelaşi fel, chiar dacă încadrarea se face
în norme de incriminare diferite, dacă este vorba despre variante ale aceleaşi
infracţiuni sau când norma de incriminare este incompletă şi face trimitere la alta
cu care se completează. De exemplu, infractorul a săvârşit o infracţiune de furt şi
una de furt calificat. Aşadar, pentru aprecierea unei pluralităţi de infracţiuni ca
fiind concurs real omogen sau eterogen trebuie cercetată natura infracţiunilor şi
identitatea normei de incriminare. Uneori, legiuitorul, din raţiuni de politică penală
şi tehnică legislativă, dintr-o pluralitate de fapte creează o unitate infracţională,
cazuri în care se va da satisfacţie doar normei de incriminare, iar nu şi instituţiei
concursului de infracţiuni.
b) Concursul real caracterizat (cu conexitate). Concursul de infracţiuni este
caracterizat când între infracţiunile concurente există și alte legături decât cea in
personam. Conexitatea poate fi: consecvenţională (când o infracţiune se comite
pentru ascunderea altei infracţiuni – spre exemplu, pentru a ascunde un omor,
infractorul dă bani martorului pentru ca acesta să facă declarații mincinoase),
etiologică (când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei
infracţiuni – spre exemplu, spre a comite o înșelăciune, infractorul falsifică un
înscris), cronologică (când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi timp) și
topografică (când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc).
2. Concursul formal (sau ideal). Concursul formal sau ideal de infracţiuni este
acea specie de concurs de infracţiuni care există când o acţiune sau inacţiune
săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele (realizează conţinutul) mai
multor infracţiuni. Concursul formal de infracţiuni presupune existenţa unei
acţiuni sau inacţiuni unice, efectuată în atare împrejurări că realizează conţinutul
a două sau mai multe infracţiuni. Spre exemplu, ca urmare a unui accident de
circulație comis de un șofer auto aflat sub influența băuturilor alcoolice este
ucisă o persoană și vătămată corporal o alta; în această situație o singură
acțiune produce două urmări distincte specifice la două infracțiuni diferite –
uciderea din culpă (art. 192 C.pen.) și vătămarea corporală din culpă (art. 196
alin.1 C.pen.).
Nu va exista concurs formal de infracţiuni dacă este vorba numai despre un
concurs de calificări care se suprapun.
139
Sancţionarea concursului de infracţiuni
A. Sancţionarea în cazul persoanei fizice. Mecanismul de sancționare a

concursului de infracțiuni presupune două etape: în primul rând se stabilește
câte o pedeapsă pentru fiecare dintre infracțiuni, după care se aplică o
pedeapsă rezultantă care se dă spre executare.
Legislațiile cunosc mai multe sisteme de sancționare a concursului de
infracțiuni.
Astfel, există sistemul cumulului aritmetic, care presupune că pentru fiecare
infracțiune concurentă se stabilește câte o pedeapsă și apoi acestea se
cumulează, suma rezultată dându-se spre executare.
Un alt sistem este cel al cumulului juridic, cunoscut la rândul său sub două
forme: cumul juridic cu spor facultativ (se stabilește câte o pedeapsă pentru
fiecare infracțiune concurentă și se dă spre executare cea mai grea, la care se
poate adăuga un spor de pedeapsă) și cumul juridic cu spor obligatoriu (se
stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă și se dă spre
executare cea mai grea, la care se adaugă obligatoriu un spor de pedeapsă).
Un alt patrulea sistem este cel al absorbţiei, care presupune că pedeapsa
cea mai grea stabilită pentru una dintre infracţiunile concurente este singura care
se execută (considerându-se că le absoarbe automat şi pe celelalte, mai uşoare,
care nu se mai execută).
În sistemul nostru de drept, pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului
se sancţionează – în privința pedepselor principale – după cum urmează (art. 39
C.pen.):
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoarea ori cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În această situaţie intervine sistemul absorbţiei, întrucât se aplică numai
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care le absoarbe pe celelalte;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea
mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite. În acest caz, este incident sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu
şi fix, în sensul că la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea se adaugă o treime
din totalul pedepselor mai uşoare;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite. Şi în acest caz se aplică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi
obligatoriu;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii. În
această ipoteză se aplică sistemul cumulului aritmetic;
e) când s-au stabilit mai multe pedespe cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amenda, se aplica pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în
întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). În acest caz se aplică sistemul
cumulului aritmetic între pedeapsa rezultantă a închisorii şi pedeapsa rezultantă
a amenzii, după ce ambele pedepse rezultante au fost stabilite după sistemul
cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu.
Prin aplicarea regulilor de mai sus nu se poate depăşi niciodată maximul
general al pedepsei rezultante prevăzut de lege, aceasta fiind o consecință a
140
dispozițiilor art. 3 alin. 2 C. pen..
Prin excepție de la cele arătate mai sus la lit. a), Codul penal prevede şi
posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul concursului de
infracţiuni, chiar dacă pentru faptele concurente nu s-au stabilit decât pedepse
cu închisoarea. Astfel, pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, instanţa
are facultatea de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă sunt întrunite
cumulativ trei condiţii, anume:
a) să se fi stabilit, pentru infracţiunile concurente, numai pedepse cu
închisoarea. Dacă s-ar fi stabilit şi o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, aceasta
s-ar aplica în mod obligatoriu, iar nu facultativ, pentru întreg concursul. Pe de
altă parte, ipoteza în care s-a stabilit şi o pedeapsă cu amenda nu este
prevăzută de lege;
b) prin adăugare la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, dintre cele
stabilite, a sporului fix şi obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedespe, să
se depăşească cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii
(care este de 30 de ani);
c) pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente, pedeapsa prevăzută de
lege să fie închisoarea de 20 de ani sau mai mare.
Sistemul de sancționare al concursului, prezentat mai sus, se aplică inclusiv
în ipotezele în care:
- infractorul, deja condamnat definitiv pentru o primă infracțiune, este judecat
ulterior pentru o infracţiune concurentă. Situația are în vedere cazul în care cea
de-a doua infracțiune a fost comisă înainte de condamnarea definitivă pentru
prima infracțiune, dar a fost descoperită ulterior acestui moment;
- după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel
condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă. Această situație are în vedere ipoteza în care infracțiunile sunt
concurente, dar sunt descoperite și judecate separat, existența concursului fiind
observată după ce ambele hotărâri de condamnare au rămas definitive.
În ambele situații mai sus indicate, dacă infractorul a executat integral sau
parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se
scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.
Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni
se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Legea prevede o serie de reguli și în privința modului de aplicare a
pedepselor complementare și accesorii în caz de concurs de infracțiuni. Astfel:
- dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară sau accesorie, aceasta se va aplică alături de pedeapsa
principală rezultantă;
- când pentru mai multe dintre infracțiunile concurente s-au stabilit pedepse
complementare sau accesorii care au natură diferită sau care, chiar dacă au
aceeaşi natură, au totuși un conţinut diferit, acestea se vor aplica toate alături de
pedeapsa principală rezultantă;
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare sau accesorii de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se va aplica cea mai grea dintre acestea
alături de pedeapsa principală rezultantă.
C. Sancţionarea în cazul persoanei juridice. Persoanei juridice ce comite un
141
concurs de infracţiuni i se aplică amenda (singura pedeapsă principală admisă
de lege pentru persoana juridică) după sistemul prevăzut pentru persoana fizică,
adică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. Pedepsele
complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau de aceeaşi natură,
dar cu un conţinut diferit, se cumulează. Dacă pedepsele complementare sunt
de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre ele.
9.4. Recidiva
Noţiune, condiții şi modalităţi
Recidiva este acea formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în

care condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă,
săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă
de libertate, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia, în stare de evadare sau după executarea pedepsei100. Pentru stabilirea
stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea
de condamnare a fost recunoscută potrivit legii române.
Potrivit art. 41 alin. 1 C.pen., există recidivă atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare.
Pentru existența stării de recidivă se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe o hotărâre de condamnare rămasă definitivă;
b) pedepsa aplicată prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă să fie
închisoarea mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață;
c) hotărâre de condamnare rămasă definitivă să fi fost pronunțată pentru o
infracțiune comisă cu intenție sau cu intenție depășită. Nu există recidivă în
cazul în care condamnarea anterioară a vizat o infracțiune din culpă;
d) condamnatul să săvârșească o nouă infracțiune. Nu are importanță dacă
aceasta îmbracă forma consumată sau a rămas la stadiul de tentativă
pedepsibilă. Nu are importanță nici dacă forma de participație cu care se comite
a doua infracțiunea este diferită față de cea în care s-a săvârșit prima infracțiune
(spre exemplu, există recidivă dacă aceeași persoană a fost condamnată
definitiv ca autor al unui furt și comite ulterior un alt furt, dar în calitate de
complice);
e) noua infracțiune să fie comisă cu intenție sau cu intenție depășită. Nu
există recidivă dacă noua infracține este din culpă;
f) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie închisoarea de
1 an sau mai mare ori detențiunea pe viață;
g) noua infracțiune să fie săvârșită în intervalul de timp dintre momentul
rămânerii definitive a hotărârii anterioare de condamnare și momentul reabilitării
ori împlinirii termenului de reabilitare pentru prima condamnare. Ea poate fi
100 În accepţiune curentă cuvântul recidivă are sensul de a comite o greşeală încă o dată sau recădere în
greşeală.
142
comisă imediat după condamnare sau în timpul executării pedepsei anterioare
sau în stare de evadare din executarea pedepsei anterioare (în aceste cazuri
recidiva este denumită post-condamnatorie) ori după executarea pedepsei
anterioare (în acest caz recidiva se numește post-executorie).
În cazul persoanei juridice, există recidivă atunci când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită.
Condamnări anterioare care exclud starea de recidivă
La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile anterioare de
condamnare:
a) privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea
penală;
b) privitoare la infracţiunile amnistiate;
c) privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă;
d) pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare.
Pedeapsa în caz de recidivă

A. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice.
Codul penal instituie următorul sistem de sancţionare în cazul recidivei:
a) dacă noua infracţiune a fost comisă mai înainte ca pedeapsa anterioară să
fi fost executată sau considerată ca executată, atunci pedeapsa pentru noua
infracţiune se adaugă (se cumulează) la pedeapsa anterioară neexecutată sau
la restul neexecutat din aceasta. Dacă pedeapsa anterioară sau cea stabilită
pentru noua infracţiune, comisă în stare de recidivă, este detenţiunea pe viaţă,
se va executa aceasta;
b) dacă noua infracţiune s-a săvârşit după ce pedeapsa anterioară a fost
executată ori considerată ca executată, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Şi în caz de recidivă, la fel ca şi la concursul de infracţiuni, Codul penal
prevede facultatea pentru instanţă de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
chiar dacă această pedeapsă nu a fost stabilită pentru niciunul dintre termenii
recidivei. Astfel, atunci când prin însumarea pedepselor, conform precizărilor de
la lit. a), s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii
(30 de ani) şi pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea instanţa poate aplica detenţiunea pe viaţă.
B. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice. Pentru persoana juridică
aflată în stare de recidivă, sistemul de sancţionare este similar celui reglementat
pentru persoana fizică. Astfel:
a) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară fusese deja
executată, limitele de pedeapsă pentru noua infracţiune se majorează cu
jumătate, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii;
b) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară nu fusese executată,
în tot sau în parte, pedeapsa pentru noua infracţiune (stabilită conform lit. a) se
adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul de pedeapsă rămas neexecutat din
143
aceasta.
Pluralitatea intermediară
Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă

a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată
sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Spre
exemplu, dacă după momentul condamnării definitive la o pedeapsă cu amenda
și mai înainte de a o executa, cel condamnat comite o nouă infracțiune.
În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni.
Exemple
1. În sarcina inculpatului T.D. s-a reţinut că, în ziua de 23.04.1998, fiind în

executarea unei pedepse de 2 ani închisoare aplicată pentru o infracţiune de
furt, a evadat din penitenciar, s-a deplasat într-un oraş din apropiere, a pătruns
prin spargerea geamului într-un magazin, de unde a sustras obiecte de
îmbrăcăminte în valoare de 2190 lei şi suma de 4872 lei.
Să se arate dacă în sarcina inculpatului urma să se reţină sau nu starea de
recidivă.
Soluţia:
Conform art. 41 alin. 1 C.pen., există recidivă atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare..
În speţă, starea de recidivă există atât în raport cu infracţiunea de furt cât și
cu infracțiunea de evadare, ambele fiind comise după ce hotărârea de
condamnare anterioară rămăsăse definitivă și ambele fiind sancționate de legea
cu pedeapsa închsioii mai mare de 1 an.
2. În sarcina inculpatului V.D. s-a reţinut că, după ce a executat pedeapsa de

2 ani şi 8 luni închisoare aplicată pentru o infracţiune de tâlhărie (art. 233
C.pen.), a săvârşit o infracţiune de lovire (art. 193 alin. 1 C.pen.).
Instanţa l-a condamnat pe inculpatul V.D. la 4500 lei amendă pentru
infracţiunea de lovire, fără a reţine starea de recidivă.
Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu.
Soluţia:
Conform art. 41 alin. 1 C.pen., una dintre condițiile de existenţa a recidivei
este ca pentru noua infracțiune comisă pedeapsa prevăzută de lege să fie
închisoarea de 1 an sau mai mare. Așadar, ceea ce interesează nu este
pedeapsa efectiv aplicată pentru cea de-a doua infracțiune, ci pedeapsa
prevăzută de lege pentru aceasta.
144
În cazul infracţiunii de lovire prevăzută de art. 193 alin. 1 C.pen., pedeapsa
prevăzută de lege este amenda alternativ cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
Aşadar, pentru cea de-a doua infracţiune comisă de inculpatul V.D., legea
prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, ceea ce înseamnă că în
speţă trebuia reţinută starea de recidivă chiar dacă pedeapsa efectiv aplicată
inculpatului a fost una cu amenda.
3. În sarcina inculpatul F.N. s-a reţinut că, după executarea unei pedepse de
9 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare, conducând neatent un
autovehicul pe drumurile publice, a accidentat mortal pe victima S.D., săvârşind
astfel infracţiunea de ucidere din culpă.
Să se arate dacă această ultimă infracţiune este sau nu săvârşită în stare de
recidivă.
Soluţia:
Pentru existenţa stării de recidivă se cere ca cea de-a doua infracţiune să fie
una intenţionată.
În speţă, cea de-a doua infracţiune a fost una din culpă, deci nu se poate
reţine starea de recidivă.
S-a reţinut că, în cursul anilor 1987 şi 1988, la diferite intervale de timp,
inculpatul D.T. a indus în eroare 6 persoane, promiţând că le va procura
autoturisme şi obţinând astfel de la ele importante sume de bani – ca avans – pe
care şi le-a însuşit. S-a mai reţinut că inculpatul a săvârşit faptele la interval
relativ mari de timp şi determinat de evenimente deosebite din viaţa sa,
survenite succesiv.
Să se arate dacă faptele inculpatului constituie o infracţiune continuată sau
un concurs de infracţiuni.
Să ne reamintim...
Concursul de infracțiuni se reține și atunci când una dintre infracțiuni este
comisă pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea celeilalte infracțiuni
9.5. Rezumat
Pluralitatea de infracţiuni este definită ca fiind situaţia în care o persoană

săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
Codul penal român reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni:
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.
Concursul de infracţiuni desemnează situaţia în care aceeaşi persoană
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele.
Concursul de infracţiuni cunoaşte două forme: concursul real şi concursul
formal de infracţiuni.
Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care
145
condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă, săvârşeşte
o nouă infracţiune intenționată pentru care legea prevede o pedeapsă privativă
de libertate.
Pluralitatea intermediară există atunci când, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată
sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

1. Analizaţi concursul de infracţiuni;
2. Analizaţi recidiva.
Recidiva se deosebeşte faţă de concursul de infracţiuni prin faptul că:

a) pentru existenţa concursului de infracţiuni trebuie să existe o hotărâre
definitivă de condamnare;
b) pentru existenţa concursului de infracţiuni nu trebuie să existe o hotărâre
definitivă de condamnare, în timp ce pentru existenţa recidivei trebuie să existe o
atare hotărâre;
c) concursul de infracţiuni atrage un tratament sancţionator mai sever.

146
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 10.
PLURALITATEA DE INFRACTORI
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Participaţia penală proprie
10.5. Tratamentul penal al participaţiei
10.6. Rezumat
10.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care la săvârşirea unei
singure infracţiuni participă mai multe persoane.
10.2. Obiective

⇒ explicaţi conceptele de pluralitate de făptuitori şi pluralitate de infractori;
⇒ explicaţi participaţia penală şi formele acesteia (proprie şi improprie);
⇒ prezentaţi modul de sancţionare a participaţiei proprii şi improprii.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2.
10.3. Participația penală proprie

A. Noţiuni. Există pluralitate de făptuitori penali în cazurile în care mai
multe persoane comit o faptă prevăzută de legea penală, iar pluralitate de
infractori există în cazul în care mai multe persoane săvârşesc o infracţiune.
Corelaţia între cele două noţiuni este una gen-specie.
De regulă, o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de una sau
de către mai multe persoane. Comiterea unei fapte de către mai multe
persoane se numeşte pluralitate de făptuitori. În cazul în care fapta săvârşită
prin cooperarea mai multor persoane este infracţiune, pluralitatea de făptuitori
poartă numele de pluralitate de infractori. Deosebirea între pluralitatea de
infractori şi pluralitatea de făptuitori este necesară deoarece sancţiunile
penale se pot aplica numai în cazul infracţiunilor.
Entitatea în raport de care se apreciază existenţa pluralităţii de infractori
147
este infracţiunea. Dacă mai multe persoane au săvârşit fiecare câte o
infracţiune, independent de existenţa unor legături între infracţiuni, nu există
pluralitate de infractori în sens juridic. De exemplu, trei persoane s-au înţeles
cu puţin timp înainte de comiterea faptelor să atace alte trei persoane, fiecare
dintre făptuitori agresând – independent de ceilalți – numai câte o victimă.
Persoana care cooperează la săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea
de participant penal. Participantul este persoana care contribuie la săvârşirea
unei infracţiuni în calitate de autor, coautor, instigator sau complice. Ceea ce
leagă o pluralitate de infractori şi dă substanţă acesteia este conlucrarea
persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunii. În lipsa unei cooperări nu
suntem în prezenţa unei pluralităţi de făptuitori, ci a unui concurs de fapte
individuale.
Pluralitatea de subiecţi activi presupune două condiţii: existenţa mai multor
făptuitori şi existenţa unei singure fapte săvârşite prin cooperare. Împrejurarea
că la comiterea unei fapte au contribuit mai multe persoane nu exclude
tratamentul juridic relativ diferit al membrilor pluralităţii, în funcţie de
particularităţile contribuţiei fiecăruia şi de situaţia lor subiectivă. Pe de altă
parte, aportul fiecăruia dintre ei are rol cauzal deoarece, într-o oarecare
măsură, toţi au determinat rezultatul faptei.
Un aspect important al pluralităţii de infractori îl constituie faptul că
infracţiunile săvârşite prin cooperarea mai multor persoane prezintă un grad
de pericol social abstract mai ridicat comparativ cu alte infracţiuni din genul
respectiv. Conlucrarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni
asigură, de multe ori, o mai facilă realizare a activităţii infracţionale și
îngreunează descoperirea faptei de către organele judiciare. Pe planul
individualizării sancţiunilor de drept penal, săvârşirea unei infracţiuni de către
mai multe persoane constituie, de regulă, o cauză de agravare a răspunderii
penale.
Pluralitatea de făptuitori poate îmbrăca trei modalităţi: pluralitatea
constituită, pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională.
B. Formele pluralităţii de făptuitori. a) Pluralitatea constituită. Pluralitatea
constituită este forma pluralităţii de făptuitori realizată prin gruparea mai
multor persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală.
Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară
structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuirea sa şi existenţa în
cadrul acestuia a cel puţin trei persoane. Existenţa grupului de persoane are,
în cazul pluralităţii constituite, o perioadă de fiinţă şi acţionează în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni. Nu reprezintă o
pluralitate constituită grupul de infractori format ocazional în scopul comiterii
imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o
structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi.
Pluralitatea constituită de infractori poate fi: simplă şi sub forma
criminalităţii organizate (grupul infracţional organizat). Pluralitatea constituită
simplă există în cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a
unui grup infracţional organizat (crimă organizată). Grupul infracţional
organizat este formă a pluralităţii de infractori reprezentând un grup organizat,
structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
anumită perioadă de timp şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii
148
uneia sau mai multor infracţiuni (art. 367 C.pen.).
b) Pluralitatea naturală. Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de
făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei
fapte, conlucrare pretinsă de însăși natura faptei. Sunt anumite fapte care nu
pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane. În cazul în
care o asemenea faptă este infracţiune, pluralitatea de făptuitori realizează
conţinutul unei pluralităţi naturale de infractori. Spre exemplu, infracțiunea de
incest presupune raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă
sau între fraţi şi surori (art. 377 C.pen.), prin urmare implică cel puțin două
persoane.
Infracţiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două sau mai
multe persoane sunt denumite în doctrină infracţiuni bilaterale. Pluralitatea
naturală de infractori determină o pluralitate de subiecţi activi ai infracţiunii
săvârşite în această formă de pluralitate de făptuitori.
c) Pluralitatea ocazională. Pluralitatea ocazională este forma pluralităţii de
făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, deşi această faptă nu a presupus prin natura
ei o asemenea conlucrare. În cazul în care fapta la care şi-au adus contribuţia
mai multe persoane realizează conţinutul unei infracţiuni, pluralitatea de
numeşte pluralitate ocazională de infractori. Această formă de pluralitate de
făptuitori mai poartă numele de participaţie penală, datorită faptului că fiecare
dintre membrii pluralităţii realizează o parte din conţinutul faptei prevăzute de
legea penală.
Instituţia participaţiei penale este una dintre cele mai controversate, autorii
şi legislaţiile oferind concepţii diferite. În dreptul nostru, participaţia este
concepută ca o contribuţie la o faptă prevăzută de legea penală, iar nu la o
infracţiune. În susţinerea acestei concepţii s-a argumentat că trebuie să se
pornească de la realitate pentru a nu scăpa în exteriorul conceptului anumite
situaţii şi pentru a putea face o delimitare între participanţii care vor fi traşi la
răspundere şi cei care nu răspund penal. Codul penal reglementează, în
Partea generală, numai modalităţile pluralităţii ocazionale de făptuitori, prin
definirea participanţilor la această formă de pluralitate de făptuitori (autor,
coautor, instigator şi complice). În doctrină sunt examinate mai multe
modalităţi ale participaţiei penale.
Participaţia penală este proprie în cazul în care toţi făptuitorii care
alcătuiesc pluralitatea au aceeaşi atitudine subiectivă faţă de elementele
laturii obiective, care se manifestă de regulă prin forma de vinovație a
intenţiei. În cazul complicităţii şi în cel al instigării, legea exclude posibilitatea
existenţei participaţiei din culpă. În ceea ce priveşte posibilitatea coautoratului
din culpă, părerile sunt împărţite. Unii autori acceptă existenţa coautoratului
din culpă, în timp ce alţii îl exclud.
Autoratul şi coautoratul
Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii
obiective a infracţiunii. Potrivit art. 46 alin. 1 C.pen., autor este persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
În cazul în care elementul material al unei infracţiuni este realizat de mai
multe persoane, pluralitatea de participanţi se numeşte coautorat, iar
149
persoanele ce o alcătuiesc poartă denumirea de coautori. Conform art. 46
alin. 2 C.pen., coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală.
Dintre toate modalităţile participaţiei penale, numai autoratul poate exista
independent de celelalte modalităţi (instigare şi complicitate). Pe de altă parte,
autoratul este un tip de participaţie penală necesară, deoarece nu poate
exista o pluralitate ocazională fără ca o persoană să efectueze actele de
executare a faptei. Autorul este participantul care contribuie direct la
săvârşirea faptei ce constituie infracţiune, spre deosebire de ceilalţi
participanţi care pot contribui şi în mod indirect.
Este important de reținut că nu trebuie confundată noțiunea de autor cu
cea de autorat. Orice infracțiune are un autor, dar aceasta nu înseamnă
neapărat că ea a fost comisă în autorat. Autoratul este o formă de participație
penală, ceea ce presupune că au existat și alți participanți la comiterea faptei
(instigatori sau complici).
În cazul infracţiunilor cu autor calificat (proprii), nu poate avea calitatea de
autor decât persoana care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. De pildă,
pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, autorul trebuie să aibă calitatea
de funcţionar public (art. 321 C.pen.). Dacă o persoană, care nu are calitatea
cerută de lege, realizează, alături de un funcționar public, acte de executare a
acestei infracţiuni, el va avea calitatea de complice. În această ipoteză
suntem în prezenţa unei degradări a tipului de contribuţie.
Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în mod nemijlocit, adică prin
acte de executare, de către cel puţin două persoane împreună. Coautoratul
este forma de participaţie penală ce presupune comiterea unei infracţiuni de
către doi sau mai mulţi autori. Spre exemplu, două persoane ucid victima prin
lovituri simultane de cuțit.
Pentru existența coautoratului nu este necesar să existe identitate între
contribuțiile coautorilor. Spre exemplu, talhăria va fi comisă în coautorat dacă
unul dintre infractori lovește victima cu pumnul, iar celălalt îi sustrage suma de
bani aflată asupra sa.
Sunt anumite infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. Acestea sunt:
a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. De pildă,
infracţiunea de nedenunţare (art. 266 C.pen.) sau infracţiunea de omisiunea
sesizării (art. 267 C.pen.);
b) Infracţiunile in persona propria. De pildă, infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 273 C.pen.).
Infracţiunile care nu permit coautoratul, nu exclud însă celelalte modalităţi
de participaţie (complicitate sau instigare).
Instigarea
Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (art. 47 C.pen.). Instigatorul
este
persoana care are ideea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, idee
pe care o transmite altei persoane, care şi-o însuşeşte şi comite fapta la care
150
a fost instigată. De exemplu, în schimbul unei sume de bani o persoană
determină altă persoană să comită furtul unor bunuri de valoare.
Instigarea are semnificaţie pe planul dreptului penal numai dacă are ca
obiect o faptă incriminată. Instigarea nu poate fi concepută decât în prezenţa
a cel puţin două persoane – instigatorul şi instigatul. În doctrină, persoana
care determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală
este denumită și autor moral, deoarece se manifestă în principal sub aspect
psihic, în sensul că determină cauzalitatea psihică a unei fapte.
Calitatea de instigator o poate avea orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale al subiectului activ al infracţiunii, în timp ce instigat poate fi
chiar şi o persoană care nu îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Instigarea este posibilă la orice infracţiune.
Complicitatea
Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei

persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, ori promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că
va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Contribuţia
complicelui este una indirectă sau mediată, motiv pentru care este
considerată o specie de participaţie secundară, în raport de autor sau
instigator. Ca şi instigarea, complicitatea poate fiinţa la orice specie de
infracţiune. În cazul în care unul dintre făptuitorii ce execută fapta nu
îndeplineşte condiţia prevăzută de lege pentru existenţa subiectului activ al
infracţiunii, contribuţia sa este atribuită acestuia ca o activitate de complicitate.
În timp ce contribuţia instigatorului se situează anterior în timp faţă de
momentul executării laturii obiective a infracţiuni, iar activitatea autorului nu
poate concepută în afara actelor de executare, participarea complicelui la
săvârşirea infracţiunii se poate situa anterior sau concomitent acestui
moment. Trebuie reținut că activitatea materială a complicelui nu poate fi
ulterioară actelor de executare decât în ipoteza în care ea a fost precedată de
o promisiune de favorizare sau tăinuire.
Complicitatea poate fi materială (spre exemplu, complicele procură
autorului arma cu care acesta ucide victima) sau morală (spre exemplu,
complicele oferă autorului sfaturi asupra locului unde să aștepte victima
pentru a o ucide).
A. Noţiune. Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce

constă:
- fie în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de
către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când această
din urmă persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie (instigare sau,
după caz, complicitate improprie);
- fie în săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte
151
prevăzute de legea penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană (coautorat impropriu).
Specific participației improprii este împrejurarea că participanții, deși
conlucrează la săvârșirea aceleiași fapte, o fac cu forme diferite de vinovăție –
unii acționează cu intenție, alții din culpă sau fără vinovăție.
În doctrina străină nu este agreată de regulă această formă de participaţie
penală. Critica principală se referă la faptul că reglementează ceea ce
constituie o excepţie (participarea la o faptă prevăzută de legea penală), iar
nu regula (contribuţia la o infracţiune). Critica formulată este confirmată, în
parte, şi de jurisprudenţă, care nu s-a confruntat decât rarisim cu speţe unde
să se pună problema aplicării instituţiei participaţiei improprii.
B. Condiţiile participaţiei penale improprii. Pentru existenţa participaţiei
improprii sunt necesare următoarele condiţii:
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Incidenţa instituţiei
participaţiei improprii presupune, înainte de toate, săvârşirea de către o
persoană a unei fapte incriminate. Fapta descrisă de norma de incriminare
trebuie să fie consumată sau în fază de tentativă pedepsibilă, altfel contribuţia
participantului rămâne nerelevantă juridic.
b) Conlucrarea participanţilor la faptă. Pentru existenţa participaţiei
improprii este necesar ca persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori
să coopereze în mod activ la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Conlucrarea participanţilor poate fi premeditată, spontană, directă, indirectă,
manifestă, ocultă etc.
c) Conlucrarea participanților să fie diferită sub aspectul atitudinii
subiective. În cazul participației improprii, unii dintre participanți acționează cu
intenție, în timp ce alții contribuie din culpă sau chiar fără vinovăție la faptă
(dacă și aceștia din urmă ar acționa tot intenționat, participație ar fi proprie).
Spre exemplu, un major instigă un minor sub 14 ani să ucidă victima.
C. Modalităţi. În funcţie de atitudinea persoanei care contribuie la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, participaţia improprie poate
îmbrăca următoarele forme:
- intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi culpă din partea
autorului;
- intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi lipsa vinovăţiei
autorului;
- intenţie în privința unui coautor și culpă în privința celuilalt;
- intenţie în privința unui coautor și lipsa vinovăției celuilalt.
10.5. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale

Sisteme de sancţionare
În concepţia dominantă se consideră că în cazul în care mai multe
persoane şi-au adus aportul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, suntem în prezenţa unei singure fapte, indiferent de numărul
participanţilor şi independent de modalităţile contribuţiei făptuitorilor. În cazul
în care fapta îndeplineşte condiţiile pentru a fi infracţiune, vom avea o singură
infracţiune şi mai mulţi infractori. Această teorie este cunoscută sub numele
de teoria unităţii.
152
În concepţia minoritară se apreciază că există atâtea infracţiuni câte
persoane au participat la comiterea acesteia. Această opinie, cunoscută sub
denumirea de teoria pluralistă („autonomia actelor de participaţie” sau
„participaţie delict distinct”), separă în mod artificial contribuţiile participanţilor
care sunt indisociabile, atât obiectiv cât şi subiectiv.
Cât priveşte sistemele de sancţionare, doctrina nu îmbrăţişează aceeaşi
concepţie, susţinându-se două puncte de vedere. Într-o opinie, se susţine
sistemul parificării pedepselor participanţilor, dându-se o pondere mai mare
aspectului subiectiv. În această concepţie, tratamentul penal al participanţilor
la fapta prevăzută de legea penală este similar, în sensul că acestora li se vor
aplica sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care şi-au adus
contribuţia (spre exemplu, în cazul unui omor individualizarea pedepsei pentru
fiecare participant se face între limitele prevăzute la art. 188 C.pen.). Sistemul
parificării nu presupune, deci, sancţiuni identice, dar individualizarea lor se
face în aceleaşi limite, instanța având obligația ca la stabilirea sancțiunii
pentru fiecare participant să țină seama de contribuția efectivă a acestuia la
faptă.
În altă opinie, dându-se prevalenţă aspectului obiectiv, se promovează
sistemul diversificării sancţiunilor aplicabile participanţilor. În această
concepţie diferenţierea tratamentului penal are la bază sancţiunea prevăzută
de lege pentru autor.
Codul penal român reglementează sistemul parificării sancţiunilor
aplicabile participanţilor la fapta prevăzută de legea penală.
a) Sancţionarea participaţiei penale proprii. 1. Aplicarea sancţiunilor în
cazul coautoratului. În cazul în care la săvârşirea unei infracţiuni şi-au adus
contribuţia mai mulţi coautori aceştia vor fi sancţionaţi cu aceleaşi sancţiuni,
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Chiar dacă în multe cazuri,
coautorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni, există şi situaţii în care, prin jocul
circumstanţelor, sancţiunile aplicate coautorilor sunt diferite. De exemplu, unul
dintre coautori este minor sau este recidivist. Prin urmare, cu ocazia
personalizării sancţiunilor este posibil ca unii dintre coautori să aibă un
tratament sancţionator diferit de al celorlalţi.
2. Aplicarea sancţiunilor în cazul instigării. Ca şi în cazul coautorilor,
instigatorii se sancţionează cu sancţiunile prevăzute de lege pentru
infracţiunea la care au participat. În urma individualizării judiciare a
sancţiunilor este posibil, însă, ca instigatorii să fie sancţionaţi diferit. Mai mult,
este posibil ca sancţiunea aplicată unui instigator să fie chiar mai severă
decât cea aplicată autorului, dacă aportul său este substanţial mai mare decât
al autorului sau biografia lui penală reclamă un tratament penal mai sever.
3. Aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii. La aplicarea sancţiunilor în
cazul complicităţii, la fel ca la celelalte forme de participaţie, se porneşte de la
sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea la care au fost realizate
actele de complicitate. Sigur că, în majoritatea cazurilor, activitatea specifică
complicelui este mai puţin gravă decât a celorlalţi participanţi, dar pot exista şi
situaţii în care aportul complicelui la săvârşirea infracţiunii să fie cel mai
important în economia săvârşirii infracţiunii. De exemplu, contribuţia
complicelui constă în divulgarea unei informaţii esenţiale despre sistemul de
pază al locului de unde s-a comis un furt.
153
b) Aplicarea sancţiunilor în cazul participaţiei penale improprii. În ceea ce
priveşte sancţionarea participanţilor la o pluralitate ocazională improprie,
legea face distincţie în funcţie atitudinea subiectivă a membrilor pluralităţii de
făptuitori.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea
penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta
comisă cu intenţie. Aceasta înseamnă că pedeapsa instigatorului și
complicelui va fi cea prevăzută de lege pentru infracțiunea intenționată, în
timp ce autorul va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă din culpă, dacă aceasta este incriminată.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care
comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune. În acest caz pedeapsa instigatorului și
complicelui va fi cea prevăzută de lege pentru infracțiunea intenționată, în
timp ce autorul nu se pedepsește întrucât a acționat fără vinovăție.
Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta comisă cu intenţie. Așadar, la coautoratul impropriu acel
coautor care acționează cu intenție va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta comisă cu intenţie, în timp ce coautorul care acționează din
culpă este pasibil de pedeapsa pentru fapta comisă din culpă, dacă este
incriminată. Coautorul care acționează fără vinovăție nu se sancționează.
Rolul circumstanţelor (reale şi personale) în individualizarea

sancţiunilor participanţilor
Aşa cum a văzut deja, la stabilirea sancţiunilor aplicabile participanţilor vor

fi avute în vedere datele şi împrejurările cauzei cu relevanţă în privinţa
pericolului social al faptei sau al participantului. În cadrul operaţiunii de
personalizare a sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii de
infractori, un rol deosebit de important îl au circumstanţele. În funcţie de
împrejurarea că se referă la faptă sau la participant, circumstanţele sunt reale
şi personale.
A. Circumstanţele reale. Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări
referitoare la fapta prevăzută de legea penală. Circumstanţele reale pot fi:
referitoare la timpul comiterii infracţiunii; referitoare la locul comiterii
infracţiunii, privitoare la modul sau mijloacele săvârşirii infracţiunii etc.
Conform art. 50 alin. 2 C.pen., circumstanţele referitoare la faptă se
răsfrâng asupra autorului și a participanţilor numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Caracterul obiectiv al răsfrângerii
circumstanţelor reale în privinţa tuturor participanţilor la infracţiune este
estompat de faptul dacă aceştia le-au cunoscut sau anticipat. Necunoaşterea
circumstanţelor se poate datora celor mai diverse cauze, cum ar fi:
participarea spontană şi secvenţială la săvârşirea infracţiunii; schimbarea
modului de săvârşire a infracţiunii pe parcursul săvârşirii acesteia, fără ca
154
participantul să afle despre aceasta; schimbarea locului sau timpului comiterii
infracţiunii; participarea unui minor, despre a cărui prezenţă nu ştiau decât unii
dintre participanţi; cooperarea mai
multor persoane la săvârşirea infracţiunii, dacă unul dintre participanţi ştia de
un număr mai mic de făptuitori.
Spre exemplu, instigatorul determină un minor de 17 ani, a cărui vârstă o
cunoaște, să săvârșească o infracțiune. Minorul este ajutat de un complice,
dar acesta crede că ajută un major. În cazul instigatorului instanța va reține
circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. d) C.pen., pentru că
instigatorul a știut că la săvârșirea faptei participă un minor, dar nu va reține
circumstanța în cazul complicelui, care nu a știut de participarea minorului,
crezându-l major. În consecință, în cazul instigatorului pedeapsa poate fi
majorată prin adăugarea unui spor de cel mult 2 ani la maximul special (art.
78 C.pen.), ceea ce nu se poate întâmpla în cazul complicelui.
O situaţie specială există când autorul comite o altă infracţiune decât cea
la care credea instigatorul sau complicele că participă. De pildă, instigatorul îl
determinase pe autor să comită un furt, dar acesta săvârşeşte o tâlhărie. În
asemenea cazuri are relevanţă natura sau genul faptei săvârşite. Dacă
instigatul comite o infracţiune de altă natură, nu există participaţie penală.
Dacă natura faptei este aceeaşi, dar este mai gravă decât cea la care
participantul îşi adusese contribuţia, tratamentul penal al participantului va fi
cel prevăzut de norma de incriminare a faptei la care ştia că îşi aduce
contribuţia. În cazul în care fapta este mai uşoară, tratamentul penal va fi
acelaşi, deoarece circumstanţele reale favorabile sunt luate totdeauna în
considerare.
Pe de altă parte, în cazul în care fapta la care s-a participat produce un
rezultat praeterintenţionat, el va fi imputat tuturor participanţilor dacă se
stabileşte că au putut prevedea survenirea acestuia.
În toate cazurile, prealabil stabilirii efectelor circumstanţelor reale, se vor
cerceta toate datele cauzei, pentru a se stabili atitudinea subiectivă a
participanţilor faţă de împrejurările ce constituie circumstanţe reale.
B. Circumstanţele personale. Circumstanţele personale sunt date sau
împrejurări referitoare la unul dintre membrii pluralităţii de infractori. Aceste
împrejurări pot fi de natură psihică (subiective) sau constau în anumite
particularităţi ale unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală
(de individualizare). Circumstanţele personale subiective privesc latura
subiectivă a faptei, cum ar fi: vinovăţia participantului, desistarea, regretul sau
indiferenţa faţă de faptă, mobilul faptei, scopul faptei şi orice alte aspecte de
natură psihică. Circumstanţele personale de individualizare pot privi: starea
civilă a participantului, calitatea specială a participantului, antecedentele
penale ale acestuia etc.
Circumstanţele referitoare la persoana unuia dintre participanţii la fapta
prevăzută de legea penală nu se extind şi asupra celorlalţi participanţi, chiar
dacă au fost cunoscute sau prevăzute de aceştia din urmă.
Împiedicarea săvârşirii faptei
Potrivit art. 51 C.pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de
descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea
155
acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea
infracţiunii. Dacă actele săvârşite până în momentul denunțării sau
împiedicării constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa
pentru această infracţiune.
Pentru incidenţa acestei cauze de nepedepsire trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) Autorul să fi început executarea infracţiunii. Condiţia este îndeplinită
numai dacă făptuitorul a început faza executării, adică a demarat realizarea
elementului material;
b) După momentul începerii executării infracţiunii oricare dintre participanţi
să fi împiedicat consumarea faptei sau cel puțin să o fi denunțat. Împiedicarea
consumării faptei constă în oprirea executării în întregime a elementului
material sau în determinarea excluderii survenirii rezultatului infracţiunii. În
cazul infracţiunilor de pericol împiedicarea trebuie să aibă loc între momentul
începerii efectuării elementului material şi ducerea până la capăt a acestuia.
În schimb, în cazul infracţiunilor de rezultat, zădărnicirea apariţiei urmării
imediate poate avea loc şi după realizarea în integralitate a acţiunii sau
inacţiunii, dar nu mai târziu de momentul producerii rezultatului.
În situația în care participantul nu a împiedicat el însuși consumarea,
pentru a fi apărat de pedeapsă are varianta de a denunţa săvârşirea
infracţiunii, astfel încât consumarea ei să poată fi împiedicată. În această
ipoteză, pentru nepedepsirea participantului nu se cere ca infracţiunea să nu
se fi consumat, ci doar ca, urmare denunţului, neconsumarea faptei să fi fost
posibilă sub aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este
posibilă, dar în concret ea nu s-a realizat (din varii morive, dar independente
de voinţa participantului), participantul-denunţător nu se va pedepsi întrucât el
a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă.
c) Denunțul sau activitatea de împiedicare a consumării faptei să aibă loc
înainte de descoperirea acesteia. Legea are în vedere nu numai descoperirea
infracţiunii de către autorităţile competente, ci şi de către orice altă persoană
care putea să înţeleagă semnificaţia ei socialmente periculoasă (nu se pune
problema ca fapta să fie considerată descoperită, în sensul legii penale,
atunci când de ea a luat cunoştinţă, spre exemplu, un minor de vârstă
fragedă). Condiţia este îndeplinită şi atunci când organele judiciare aflaseră
anterior despre infracţiune, dar nu deţineau suficiente informaţii care să le
permită a interveni (spre exemplu, în urma interceptării unor convorbiri
telefonice, află despre pregătirile unei persoane pentru a săvârși un omor –
procurarea unor otrăvuri, stabilirea unui plan de acţiune – dar nu cunosc cine
este victima, unde şi când se va comite fapta)
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, participantul care a
împiedicat consumarea faptei beneficiază de impunitate.
156
Exemple
1. În seara zilei de 02.08.1976, întorcându-se spre casă de la un loc de
agrement, unde consumaseră însemnate cantităţi de băuturi alcoolice, numita
R.T., care era însoţită de R.E., M.T., R.G. şi P.D., s-a culcat în mijlocul
drumului din cauza stării de beţie în care se afla. În timp ce R.E., M.T., R.G. şi
P.D. discutau şi trăgeau de ea – iar P.D. a şi lovit-o – a apărut autoturismul
condus de P.Z. care, văzând şoseaua ocupată şi pe P.D. lovind pe R.T., a
oprit în apropierea şi a întrebat de ce o lovesc. Drept răspuns, P.D. s-a
apropiat de el şi, prin geamul deschis al portierei, i-a aplicat o lovitură cu
pumnul în faţă. P.Z. a coborât din maşină şi a fost lovit din nou de P.D. cu un
briceag, iar numitele R.T. – care se sculase între timp – şi R.E. au sărit asupra
lui P.Z., doborându-l în şanţul din marginea şoselei. La strigătele numitelor
R.T. şi R.E., au intervenit numitul R.G. şi numita M.T., primul lovind pe victimă
cu briceagul, iar M.T. cu picioarele, alături de primii trei.
Ca urmare a multiplelor leziuni suferite victima P.Z. a încetat din viaţă în
drum spre spital.
Să se arate cum trebuie să fie încadrate, în raport cu conţinutul infracţiunii
de omor, contribuţiile celor 5 făptuitori (R.E., M.T., R.G., P.D. şi R.T.) la
săvârşirea acestei infracţiuni.
Soluția:
Toţi făptuitorii sunt coautori ai infracţiunii de omor, deoarece activitatea
fiecăruia se află într-o unitate indivizibilă, se completează cu a celorlalţi şi
împreună au condus la suprimarea vieţii victimei. Faptul că numitele R.T.,
R.E. şi M.T. nu au lovit cu cuţitul nu infirmă caracterizarea faptelor lor ca
activitate de coautorat, alături de ceilalţi făptuitori.
2. În fapt, s-a stabilit că numiţii P.G., A.G. şi A.N. au pătruns în incinta
portului Constanţa, de unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului, au luat
legătura şi cu numitul C.N.N., manevrant de vagoane, care i-a convins să
sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt sigiliul în acest scop.
În continuare, coinculpatul C.N.N. a asigurat paza celorlaţi inculpaţi, stând
ascuns într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a
poliţie.
Inculpatul C.N.N. a fost condamnat, alături de ceilalţi coinculpaţi, în calitate
de coautor al infracţiunii de furt calificat.
Sentinţa a fost atacată de inculpatul C.N.N., susţinând că nu a comis
faptele pentru care a fost condamnat.
Să se arate dacă această critică este întemeiată sau nu.
Soluția:
Recursul inculpatului C.N.N. este întemeiat. Faptele săvârşite de inculpatul
C.N.N. nu constituie acte de executare ale elementului material al furtului
(acte tipice de luare a bunului), întrucât el nu a comis vreo faptă de
sustragere, ci numai contribuţii tipice de complicitate (indicarea locului de
unde ceilalţi să fure, facilitarea furtului prin ruperea sigiliului şi asigurarea
pazei).
3. S-a reţinut în fapt că, în ziua de 12.12.1993, victima H.M. şi cei doi fii ai
157
săi au provocat incidente cu mai mulţi cetăţeni, printre care şi inculpaţii D.Gh.
şi O.I.. Ca urmare, inculpaţii P.N., P.C. şi P.I., înarmaţi cu furci, D.Gh. cu un
topor şi O.I. cu o bâtă, au pornit în căutarea lui H.M. şi a fiilor săi pentru a-i
bate.
Ajungând la casa unde aceştia locuiau, inculpaţii P.C. şi P.N. s-au aşezat
de o parte şi de alta a porţii, P.I. în faţa acesteia, iar D.Gh. şi O.I. în mijlocul
drumului.
Victima H.M. a ieşit la poartă, având în mână o furcă, moment în care a
fost lovit în cap cu furcile şi cu toporul de către inculpaţii P.C., P.N., P.I. şi
D.Gh.. În urma leziunilor suferite, victima H.M. a decedat.
Inculpaţii P.C., P.N., P.I. şi D.Gh. au fost condamnaţi pentru coautorat la
infracţiunea de omor.
Să se arate cum trebuie calificată fapta inculpatului O.I..
Soluția:
Fapta lui O.I. constituie complicitate morală la infracţiunea de omor
săvârşită de ceilalţi inculpaţi. O.I. nu a comis niciun act tipic de ucidere a
victimei, din moment ce nu a lovit-o pe aceasta. Însă, venirea la locului faptei
împreună cu ceilalţi inculpaţi, înarmat, şi prezenţa sa, tot înarmat, pe toată
durata în care ceilalţi inculpaţi au lovit victima, a constituit pentru aceştia o
încurajare, deci un ajutor moral la comiterea infracţiunii.
4. Instanţa a reţinut în sarcina inculpatului G.D. faptul că a intrat în

legătură cu N.T., salariat al unui agent economic, căruia i-a propus să
sustragă anumite bunuri din acea unitate, pentru a le vinde unor terţe
persoane. După ce N.T. a sustras bunurile, i le predat lui G.D., care le-a
depozitat la domiciliul său şi apoi le-a vândut altor persoane.
Calificaţi participarea inculpatului G.D. la săvârşirea infracţiunii de furt de
către autorul N.T.
Soluția:
Fapta inculpatului G.D. trebuie calificată ca instigare la furt, iar nu ca şi
complicitate.
G.D. i-a propus lui N.T. să comită furtul mai înainte ca N.T. să fi luat vreo
hotărâre în acest sens, ceea ce înseamnă că G.D. l-a determinat pe N.T. la
furt.
Chiar dacă G.D. i-a promis lui N.T. şi că va asigura valorificarea bunurilor
furate (ceea ce înseamnă o promisiune de tăinuire), promisiune pe care
ulterior şi-a respectat-o, faptele lui G.D. trebuie calificate ca şi instigare,
întrucât instigarea este formă principală de participaţie în raport cu
complicitatea, absorbind-o pe aceasta din urmă.
5. În sarcina inculpatului C.Gh. s-a reţinut că s-a înţeles cu inculpatul O.T.
să-i asigure acestuia din urmă paza, pe timpul cât O.T. va pătrunde şi va
sustrage, din casieria unei organizaţii comerciale, o sumă de bani.
Însă, în timpul cât O.T. sustrăgea suma de bani, inculpatul C.Gh. nu a
rămas până la sfârşit la locul unde trebuia să asigure paza, plecând acasă.
Să se arate dacă fapta inculpatului C.Gh. constituie infracţiune.
Soluția:
158
Fapta lui C.Gh. constituie complicitate morală la infracţiunea de furt,
deoarece prin promisiunea de pază făcută autorului O.T., i-a dat acestuia
siguranţa că nu va fi surprins în timpul sustragerii.
Chiar dacă, ulterior, C.Gh a renunţat definitiv şi de bunăvoie să mai
asigure paza, fapta sa rămâne complicitate, căci complicitatea există şi atunci
când promisiunea dată nu este îndeplinită.
6. În fapt, s-a reţinut că, la data de 24.06.2014, inculpaţii O.I. şi M.I. s-au
înţeles să sustragă de la locul lor de muncă subsansamble destinate fabricării
automobilelor. Comunicând-i intenţia lor inculpatului P.S., i-au solicitat
acestuia să-l roage pe numitul D.G. să le încuviinţeze depozitarea bunurilor
sustrase în curtea casei unde D.G. locuieşte. În aceeaşi zi, inculpatul P.S. a
obţinut acordul lui D.G., fără însă a-i comunica că subansamblele sunt furate.
În ziua următoare, O.I. şi M.I. au sustras subansamblele şi le-au încărcat
într- un autobuz condus de cel de-al doilea. La ieşirea pe poarta întreprinderii
unde lucrau, paznicul V.I. a sesizat că în autobuz se aflau bunuri furate, dar,
dată fiind prietenia mai veche cu O.I. şi M.I., le-a permis acestora să treacă.
Instanţa a condamnat pe inculpaţii M.I. şi O.I. pentru comiterea în
coautorat a infracţiunii de furt calificat, iar pe inculpaţii P.S. şi V.I. pentru
complicitate la aceeaşi infracţiune.
Inculpaţii P.S. şi V.I. au criticat hotărârea, primul arătând că el a comis
infracţiunea de tăinuire (art. 270 C.pen.), iar cel de-al doilea infracţiunea de
omisiunea sesizării (art. 269 C.pen.).
Să se arate dacă recursul este sau nu întemeiat.
Soluţia:
În privinţa inculpatului P.S. crItica nu este întemeiată.
Contribuţia inculpatului P.S. a fost anterioară comiterii furtului de către
inculpaţii O.I. şi M.I. Cei trei s-au înţeles, în prealabil, cu privirea la
identificarea locului unde bunurile sustrase urmează a fi depozitate. În baza
acestei înţelegeri, inculpatul P.S. a acţionat asupra numitului D.G., ceea ce
constituie o promisiune de tăinuire anterioară furtului. Pe baza acestei
promisiuni, inculpaţii O.I. şi M.I. au avut mai multă siguranţă în sustragerea
subansamblelor, ştiind că, datorită contribuţiei lui P.S., vor avea unde să
depoziteze bunurile furate.
Prin urmare, fapta inculpatului P.S. a fost corect calificată de instanţă ca şi
complicitate la furt.
În schimb, critica inculpatului V.I. este întemeiată.
Complicitatea presupune o contribuţie a complicelui fie anterioară, fie cel
mult concomitentă comiterii faptei de către autor.
În speţă, între inculpaţii O.I., M.I. şi P.S. şi inculpatul V.I. nu a existat nicio
înţelegere, nici anterior, nici concomitent săvârşirii furtului. Inculpatul V.I. a
constatat că, în autobuzul condus de M.I., se găseau bunuri furate din
întreprindere şi, datorită prieteniei cu ceilalţi inculpaţi, le-a permis trecerea,
deşi era obligat să ia măsuri tocmai pentru ca acest fapt să nu se petreacă,
inclusiv să sesizeze organele de urmărire penală. La momentul comiterii
faptei de către V.I., furtul fusese deja săvârşit. Prin urmare, ajutorul dat de V.I.
celorlalţi inculpaţi nu a avut la bază o înţelegere cu aceştia, o promisiune
159
anterioară sau concomitentă furtului, ci a intervenit spontan după comiterea
infracţiunii de furt. Fapta inculpatului V.I. constituie aşadar infracţiune de
omisiunea sesizării şi nu complicitate la furt.
7. În sarcina inculpaţilor C.I., D.O. şi N.G. s-a reţinut că au hotărât
împreună să săvârşească infracţiunea de tâlhărie. Cei trei au stabilit că C.I. şi
D.O. vor intra în locuinţa victimelor L.E. şi L.D., pe care le vor imobiliza
(legându-le), după care vor lua banii. Conform înţelegerii, în acest timp N.G.
va sta afară, în faţa locuinţei, pentru a supraveghea ca C.I. şi D.O. să nu fie
prinşi.
Pe baza acestei înţelegeri, inculpaţii C.I. şi D.O. au pătruns în locuinţă,
unde însă, contrar înţelegerii iniţiale, au ucis cu intenţie pe victima L.D.,
săvârşind astfel nu infracţiunea de tâlhărie plănuită, ci infracţiunea de omor
calificat.
Să se arate cum trebuie calificată contribuţia lui N.G. la săvârşirea
infracţiunii.
Soluția:
Fapta inculpatului N.G. trebuie calificată ca şi complicitate la tâlhărie şi nu
complicitate la omor deosebit de grav.
Împrejurarea că C.I. şi D.O. au ucis pe victima L.D. constituie o
circumstanţă reală, privitoare la faptă. Această circumstanţă reală se
răsfrânge asupra celorlalţi participanţi, dar numai în măsura în care aceştia au
cunoscut-o sau au prevăzut-o (art. 50 alin. 2 C.pen.).
În speţă, inculpatul N.G. a cunoscut că victimele urmau a fi imobilizate prin
legare, dar nu a prevăzut şi nici nu a cunoscut că una dintre ele urmează a fi
ucisă, întrucât această împrejurare nu a făcut parte din înţelegerea dintre cei
trei, iar pe timpul comiterii infracţiunii N.G. nu s-a aflat în locuinţă, ci în afara
ei.
Prin urmare, această circumstanţă reală (uciderea victimei) nu se
răsfrânge asupra lui N.G..
S-a reţinut în fapt că inculpaţii E.G. şi N.O. au atacat împreună pe victima

I.T. În timpul atacului, E.G. a lovit-o pe victimă cu cuţitul, pe când N.O. a
imobilizat-o atunci când aceasta se pregătea să se apere. În urma acestor
acţiuni, victima I.T. a murit.
Calificaţi contribuţiile celor doi făptuitori în săvârşirea infracţiunii de omor.
Să ne reamintim...
Participația penală proprie presupune că toți participanții la o faptă
acționează cu aceeași formă de vinovăție.
Participația penală improprie presupune că participanții la aceeași faptă
acționează cu forme diferite de vinovăție (unii cu intenție, alții din culpă sau
fără vinovăție).
160
10.6. Rezumat
Pluralitate de infractori există în cazul în care mai multe persoane
săvârşesc o singură infracţiune.
Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea constituită,
pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Pluralitatea constituită presupune gruparea mai multor persoane în
scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală. Pluralitatea constituită
de infractori poate fi simplă sau sub forma criminalităţii organizate (grupul
infracţional organizat).
Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în
cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte, conlucrare pretinsă
de însăşi natura faptei. Există infracţiuni care, prin natura lor, nu pot fi comise
decât prin aportul a două sau mai multor persoane.
Pluralitatea ocazională (participaţia penală) constă în cooperarea mai
multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deşi
aceasta nu a presupus o asemenea conlucrare. Cu alte cuvinte, la săvâşirea
unei fapte şi-a adus contribuţia un număr mai mare de persoane decât cel
necesar potrivit naturii acelei fapte.
Participaţia penală se clasifică în proprie şi improprie.
Formele participaţiei penale sunt: autoratul, coautoratul, instigarea şi
complicitatea.
Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii
obiective a infracţiunii. Fapta este comisă în autorat atunci când, pe lângă cel
care realizează elementul material al laturii obiective, la săvâşirea faptei
contribuie şi alţi participanţi (instigatori sau complici).
Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în mod nemijlocit (adică prin
acte de executare), de către cel puţin două persoane împreună.
Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei
persoane care, cu intenţie, ajută, înlesneşte sau promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va
favoriza pe autor, chiar dacă promisiunea nu este îndeplinită.
Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în
determinarea, înlesnirea sau ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de către o
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când această din
urmă persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie. Participația improprie
poate consta și în săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a
unei fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană.
Codul penal român instituie, în privinţa tratamentului penal al participaţiei
proprii, sistemul parificării sancţiunilor aplicabile participanţilor.
La personalizarea sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii
de infractori se ţine seama de circumstanţe. Circumstanţele sunt de două
tipuri: reale şi personale.
Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări referitoare la fapta
161
prevăzută de legea penală. Circumstanţele reale se transmit asupra
participanţilor, dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau
prevăzut.
Circumstanţele personale sunt date sau împrejurări referitoare la unul
dintre membrii pluralităţii de infractori. Circumstanţele referitoare la persoana
unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală nu se extind şi
asupra celorlalţi participanţi, chiar dacă au fost cunoscute sau prevăzute de
aceştia din urmă.

1. Analizaţi participaţia penală proprie;
2. Examinaţi participaţia penală improprie;
3. Sancţionarea participaţiei penale.
Exemple de test tip grilă

1. Participaţia improprie este o formă:
a) a pluralităţii de infractori;
b) a pluralităţii de infracţiuni;
c) a vinovăţiei.
2. Instigatorul şi complicele:
a) sunt autori ai infracţiunii;
b) sunt participanţi ai infracţiunii;
c) sunt victime ale autorului infracţiunii.
Elaborați un referat în care să analizați, indicând și exemple practice,

diferitele forme ale complicității.

T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007;
162
Bibliografie generala
1. V. DONGOROZ (coordonator), Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed.

C.H. Beck, București, 2003, vol. I-II
2. M.A. HOTCA, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2017;
2. T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
4. M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
6. CTIN. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed.
Universul Juiridic, București, 2016, ediția a 2-a
7. M. UDROIU, Drept penal. Partea generală, Ed. CH Beck, București, 2016, ediția a
3-a
163

978-606-9636-05-3 Drept Penal. Partea Generala I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-9636-05-3 Drept Penal. Partea Generala I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-9636-05-3 Drept Penal. Partea Generala I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Adrian Hotca

DREPT PENAL. PARTEA

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Mihai Adrian Hotca, Radu Slăvoiu

Drept penal. Partea generală I

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Observații: Examinarea poate fi desfășurată și online. Referatul poate

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ I

Unitatea de învǎţare nr. 2

Unitatea de învǎţare nr. 3

Unitatea de învǎţare nr. 4

Unitatea de învǎţare nr. 5

Unitatea de învǎţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 8

Unitatea de învăţare nr. 9

Unitatea de învăţare nr. 10

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

caracterul de drept public, caracterul subsidiar şi caracterul selectiv.

cu făptuitori necunoscuţi (T. AMZA, op. cit., p. 45).

internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1977, p. 23; B. ONICA-JARKA, Jurisdicţia

T. AVRIGEANU, Editura Academiei, Bucureşti, 2003, p. 79.

Faptul că în Codul penal nu sunt alocate norme exprese şi altor principii

b) Conceptul de legalitate a sancţiunilor de drept penal

1.4. Ştiinţa dreptului penal

b) Obiectul dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal nu se confundă cu politica penală. Politica penală este

vedea şi I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25.

I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25-26.

nr. 2/1982; T. AMZA, op. cit., p. 68 şi urm.

31 Pentru o definiţie de specialitate, a se vedea N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI, Psihologie

dreptului sau surse substanţiale ale dreptului.

37 M. KETTY GUIU, R.D.P nr. 4/1996, p. 35..

a) Elementele raportului juridic penal de conformare

41 P. DUNGAN, Structura raportului juridic penal, R.D.P. nr. 4/1996, p. 37-39.

1.6.4. Raportul juridic penal şi răspunderea penală

1.8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

apreciază că în societatea primitivă este de neconceput un drept punitiv.

1.8.2. Şcoala clasică

remarcabila lucrare Individualizarea pedepselor, Paris, 1898.

printre precursori pe Charles Darwin.

1.8.4. Alte curente şi şcoli de drept penal

Doctrinele apărării sociale – curente de gândire juridico-penale, care

transformations du droit penal).

1.10. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2.

2.3. Generalităţi despre legea penală

e) Legile nepenale cu norme penale 56. Legile nepenale cu norme penale

B. Clasificarea legilor penale după sfera de aplicare

C. Clasificarea legilor penale după alte criterii

2.3.3. Principiile aplicării legii penale

furtul, furtul calificat, tâlhăria etc.

2.4. Structura şi conţinutul legii penale

2.4.2. Conţinutul normativ al legii penale, noţiune şi clasificarea

68 F. ANTOLISEI, op. cit., p. 55.

Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 92.

2.5.1. Interpretarea şi problemele interpretării legii penale

Interpretarea legii penale este operaţiunea efectuată pentru aplicarea, în

75 Aşa cum spunea Aristotel, „judecătorul este dreptul care trăieşte”.