Articularea noii politici

externe și de securitate a
Rusiei în timpul administrației
Boris Elțîn
R EA L I ZAT D E : C A ZA C U T U D O R
 Cuprins:
 Introducere
Portretul politic al lui Boris Elțîn
Principiile tradiționale în gândirea rusească a securității
Configurarea politicii de securitate sub Elțîn
Conceptul de securitate națională a Federației Ruse
Relația Rusia-NATO (1991-2000)
Dezvoltarea parteneriatului instituţional dintre Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană după
Războiul Rece
Republica Moldova în contextul intereselor Federației Ruse
Concluzii
Bibbliografie
 Introducere
Colapsul Uniunii Sovietice în 1991, a produs o serie de fenomene politice regionale și
globale care vor influența direct noua ordine a lumii prin redefinirea fostului spațiu
dominat de comunism.
Pe lângă dispariția bipolarismului și, implicit, a triumfului lumii capitalist-liberale
asupra comunismului, instaurarea unui proeminent vid de putere în spațiul ex-sovietic
va constitui dovada certă a erodării Moscovei ca pol de putere. Avansul evident al
Occidentului condus de SUA și tendința acestuia de extindere spre fostele zone de
influență ale Kremlinului va impune necesitatea de regândire a politicii externe a
Federației Ruse ca entitate statală succesoare Uniunii Sovietice, fenomen centrat în mare
măsură pe dimensiunea securității interne și externe a noului stat.
 Portretul politic al lui Boris Elțîn
În 1961, încurajat de "dezghețul" lui Nikita Hrușciov, se înscrie în Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice (PCUS) și în 1969 ajunge în nomenclatura de partid, lucrând în administrația
comunistă. Manifestând calități organizatorice deosebite, avansează pe linie de partid și ajunge
secretar de partid al regiunii Sverdlovsk. La 24 decembrie 1985 devine primar al Moscovei (de
fapt Prim-secretar al Comitetului Orășenesc Moscova al PCUS), funcție pe care o deține până în
1987 când este demis datorită criticilor vehemente la adresa lui Gorbaciov si a ritmului
reformelor, considerat de el ca fiind "prea lent".
 În martie 1989 a fost ales în Congresul Deputaților Poporului și a câștigat un loc în Sovietul Suprem. În
mai 1990 a fost numit președinte al Sovietului Suprem al RSFSR. În iunie RSFSR și-a proclamat
independența, iar în iulie Elțîn a părăsit PCUS. În alegerile prezidențiale democratice din Rusia de pe 12 iunie
1991, Elțîn a câștigat 57% din voturile populare, și a fost învestit în funcție pe 10 iulie.
Pe 18 august 1991 a început o lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov (și a lui Elțîn), condusă de comuniști
în frunte cu Kriușkov. Gorbaciov a fost reținut în Crimeea, în vreme ce Elțîn s-a deplasat spre Casa Albă a
Rusiei pentru a ține piept loviturii de stat. Casa Albă a fost asediată de armată, dar, confruntate cu demonstrații
populare masive, trupele s-au retras, în vreme ce Elțîn ținea un discurs memorabil de pe turela unui tanc. Până
pe 21 august majoritatea liderilor loviturii de stat au părăsit Moscova, iar Gorbaciov a fost "salvat" din Crimeea
și readus în Moscova. Elțîn a fost salutat în întreaga lume ca un erou pentru că a salvat Uniunea Sovietică de
revenirea tiraniei și lumea întreagă de reaprinderea Războiului Rece.
 Prăbușirea URSS provoca multe probleme, cu care a trebuit să lupte Boris Elțîn. Primii ani ai independenței
Rusiei au fost marcate de multiple fenomene problematice din economie, de o sărăcie puternică a populației,
precum și de apariția unor conflicte militare sângeroase în Federația Rusă și în afara ei.Deci, de mult timp
Tatarstan și-a declarat dorința de a se separa de Federația Rusă, atunci guvernul Republicii Cecenice a anunțat
o astfel de dorință.
În primul caz, toate problemele de actualitate au fost soluționate în mod pașnic, însă în al doilea caz,
reticența fostei republici autonome de a rămâne parte a Federației Ruse a marcat începutul operațiunilor
militare în Caucaz. Cecenia este principalul argument al criticii lui Elțin.
Din cauza problemelor multiple, ratingul lui Elțin a scăzut rapid (la 3%), dar în 1996 a reușit să rămână în
președinție pentru un al doilea mandat. Apoi a concurat cu Grigore Yavlinski, Vladimir Jirinovski și Ghenadi
Zyuganov. În al doilea tur, Elțin "sa întâlnit" cu Zyuganov și a câștigat cu 53% din voturi.
Multe fenomene de criză din sistemul politic și economic al țării au persistat în viitor. Elțin simțindu-se din
ce în ce mai rău, a apărut rar în public. El a acordat funcții principale guvernului lui Anatoly Chubais, Vladimir
Potanin și lui Boris Berezovski, care au sprijinit campania electorală.Datorită combinării tuturor factorilor, la 31
decembrie 1999, Boris Nikolayevich a fost forțat să demisioneze. Succesorul său era Vladimir Putin.
 Principiile tradiționale în gândirea rusească a
securității
Prima tradiție în gândirea rusească a securității este complexul fricii față de dușman, sentimentul de a fi înconjurat de dușmani
avându-și originea în invaziile asupra Rusiei a mongolilor, francezilor și a germanilor.

În strânsă legătură cu cea precedentă, a doua caracteristică o constituie dorința obsesivă pentru securitate, care se exprimă însăși
prin expansiune și crearea zonelor tampon (de exemplu, Pactul de la Varșovia).

A treia direcție tradițională de gândire emană de la sentimentul de superioritate, care este exprimat în legătură cu unicul statut al
Rusiei și al rolului său conducător în lume. Așa numita teorie ,,a III-a Romă’’ – calitatea de a fi avangarda politico-religioasă (după ce
Roma și Constantinopol au încetat să-și exercite acest rol) a revenit în mentalul de stat rusesc pentru a replasa Rusia pe piedestalul său
de odinioară în raport cu Vestul.

A patra aserțiune, mai mult de factură internă, este faptul că rușii nu au nici o moștenire de tradiție democratică, ci dimpotrivă,
de servitute față de stat. Conversată în format administrativ, această realitate se transpunea în organizarea pe verticală a statului,
centralizarea puterii Kremlinului și implementarea politicii de securitate internă, în dauna restrângerii instituțiilor democratice.
 Configurarea politicii de securitate sub Elțîn
În prima parte a anilor 90’, dezvoltarea politicii naționale de securitate a Rusiei demonstra o
percepție realistă în a considera situația socio-economică internă drept cel mai mare pericol la
adresa statului. Pentru a îmbunătăți acest aspect, politica externă promovată de primul președinte
al Federației Ruse, Boris Elțîn, era orientată în special către Vest. Prin urmare, politica externă
rusă se axa pe cooperarea internațională, timp în care mijloacele nemilitare a politicii
internaționale dictate de Kremlin au devenit prioritare.
 Cu toate acestea, dinamici internaționale emergente au determinat (re)conversiunea politicii externe și de
securitate rusești într-un mod drastic. Conflictele armate din fosta Iugoslavie, în contextul cărora NATO și-a
demonstrat poziția dominantă în securitatea internațională prin folosirea forței (în Bosnia și Kosovo), tendința
organizației euroatlantice de extindere spre est, dar și desfășurarea celor două conflicte în Cecenia (1994-1996
și 1999) au forțat Kremlinul să înțeleagă că, încă o dată, Rusia se confruntă cu provocări militare deopotrivă
interne și externe.

În consecință, ambele fenomene au reaprins atitudinea anti-occidentală rusească ca formă de

comportament statal, favorizând în același timp aspirația elitelor rusești de redobândire a statutului de
superputere deținut de fosta URSS, ca modalitate de a scoate Rusia din dificultățile interne și externe apărute.
 Lipsită de o bază economică solidă ce ar susține statutul de superputere, mijloacele militare – în special
arsenalul nuclear, au devenit cel mai bun instrument de îndeplinire a obiectivelor politice. Aversiunea față de
politica de securitate promovată de Occident, combinată cu obsesia dobândirii statutului de superputere, a
determinat Rusia să se focuseze asupra CSI (Comunitatea Statelor Independente, fost spațiu de dominație
sovietică) politic, economic și militar ca zonă de interes strategic prioritar pentru Moscova.
Conceptul de securitate națională a Federației
Ruse
Conceptul de securitate națională a Federației Ruse
este un document (set de măsuri, recomandări de
acțiune) care reflectă un set de obiective și atitudini,
măsuri și strategii pentru asigurarea securității statului,
societății și fiecărui cetățean în fața amenințărilor interne
și externe (informație, mediu, tehnologic, politic și
economic).
 Principalele obiective ale conceptului
securității naționale a Federației Ruse
- să mobilizeze dezvoltarea economiei rusești și să intensifice activitatea relațiilor
comerciale externe;

- îmbunătățirea calității generale a vieții cetățenilor Federației Ruse

- asigurarea stabilității politice;

- să consolideze toate domeniile statului de drept, să asigure securitatea și apărarea statului;

- creșterea prestigiului Federației Ruse pe scena mondială și competitivitatea economiei.

 Lumea contemporană și Federația Rusă:
principiile dezvoltării
Secțiunea se concentrează pe direcțiile principale ale dezvoltării Rusiei în sfera relațiilor
internaționale, oferă o analiză detaliată a tendințelor actuale din comunitatea mondială, se acordă
atenție fenomenului de globalizare, pe tranziția de la confruntarea în bloc cu principiile unei
diplomații cuprinzătoare. Se pune accent pe faptul că interesele naționale ale Rusiei pot suferi în
cazul unor abordări coercitive în rezolvarea unor probleme internaționale importante.

O atenție deosebită este acordată extinderii NATO la frontierele Federației Ruse. Ca și înainte,
conceptul național are drept scop împiedicarea acestui proces pentru a asigura securitatea
Federației Ruse. Pentru a asigura stabilitatea, se planifică desfășurarea activităților de asigurare a
stabilității sociale, de îmbunătățire a calității profesionale organelor de stat, de asigurare a creșterii
economiei țării și de creștere a potențialului de mobilizare a forțelor armate.
 Interesele naționale ale Federației Ruse și
prioritățile strategice
- îmbunătățirea calității vieții persoanelor care trăiesc pe teritoriul Federației Ruse prin
intermediul creșterii economice stabile și asigurării securității personale;

- dezvoltarea tehnologiei și a științei, sănătății, educației și culturii;

- realizarea unor standarde înalte de susținere a vieții;

- consolidarea rolului statului și formarea acestuia ca partener egal pentru orice țară din lume;

- desfășurarea unei activități viguroase în domeniul ecologiei și menținerea unei utilizări raționale
a resurselor planetei datorită îmbunătățirii tehnologiilor, optimizării, consumului și utilizării
eficiente a întregului potențial de resurse naturale.
 Relația Federației Ruse cu NATO(1991-2000)
NATO a fost pentru URSS simbolul “Războiului Rece”. Înca din 1990, în declaraţia de la
Londra, a fost stipulat că :”URSS şi ţările Pactului de la Varşovia nu mai sunt inamicii NATO.
Imediat după destrămarea URSS-ului, oficialii ruşi analizau posibilitatea intrării Rusiei în Alianta.
La sfărşitul anului 1991, preşedintele rus, B. Eltin a adresat o scrisoare secretarului general al
NATO, care conţinea intenţia imediată a Rusiei de a intra în Alianta.
 Relaţia NATO – Rusia: 1991 – criza din Kosovo
Perioada din 1991 până la criza din Kosovo poate fi privită ca o primă fază a relaţiei NATO
– Rusia. Unii istorici au denumit perioada din decembrie 1991 până în 1994, ca pe o „lună de
miere ideală” sau „perioada de idealism romantic”.

În 1991, ca rezultat al acestor intenţii pozitive, Rusia a devenit membră a Consiliului de

Cooperare Nord Atlantic, mai târziu devenit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EuroAtlantic
Partnership Council), care a fost creat pentru a oferi o nouă formă de dialog şi cooperare între
ţările din centrul şi estul Europei.
 Între 1994 şi 1999 politica Rusiei faţă de NATO a devenit mult mai prudentă decât fusese înainte. Existau
câteva motive pentru a justifica această atitudine. În primul rând, elita rusească a devenit suspicioasă că a fost
păcălită de adevăratul scop al Parteneriatului pentru Pace, promovat de NATO din ianuarie 1994. Din primul
moment au existat îngrijorări că „Parteneriatul asigura numai o acoperire diplomatică pentru un proces de
extindere din care Rusia a fost exclusă.” Acest punct de vedere a fost alimentat de o serie de ofiţeri de rang înalt
care au afirmat deschis faptul că „Parteneriatul pentru Pace este un program menit să asigure influenţa strategică
în estul Europei şi să mute graniţele NATO până la graniţele vestice ale Rusiei.”

În al doilea rând, în 1994, Rusia a fost extrem de deranjată de decizia NATO de a folosi aviaţia împotriva
forţelor militare sârbe în Bosnia, fără o consultare prealabilă cu Moscova. Unii analişti au denumit acest
eveniment ca fiind prima criză reală în relaţiile NATO-Rusia de după sfârșitul Războilui Rece. A fost motivul
invocat de Kremlin pentru decizia de a amвna semnarea aderării la Parteneriatul pentru Pace.
 „Relaţia specială” dintre Rusia şi Alianţă a fost certificată prin semnarea în 1997 a „NATO-Russia
Founding Act”, astfel creându-se un nou forum, Consiliul Permanent Întrunit (Permanent Joint Council
- PJC). Pe de o parte, rolul aşteptat al noului forum era de a acoperi mecanismele de acţiune şi procesul
de luare a deciziei întrunit.

Pe de altă parte, Moscova l-a privit ca pe o oportunitate de a influenţa procesul de luare a deciziei în
cadrul NATO.23 În acelaşi timp, conform lui Thomas Pickering, fost ambasador al SUA în Rusia,
administraţia Clinton privea lucrurile diferit: „PJC este un mecanism consultativ, şi...consultare în
limbaj diplomatic înseamnă numai discuţii împreună. Nu înseamnă o situaţie în care noi suntem obligați
să negociem. Nu înseamnă că sunteţi într-o situaţie în care sunteţi obligaţi să luaţi o decizie...”
 Criza Kosovo şi consecinţele ei
Loviturile aeriene ale NATO asupra fostei Iugoslavii din 24 martie 1999 au şocat populaţia din
Rusia. Folosirea forţei împotriva unui stat suveran fără acordul Consiliului de Securitate al ONU a
fost unanim condamnată de către guvernul Rusiei şi de către Duma de Stat. Din punctul de vedere
al Rusiei, Rezoluţia Consiliului de Securitate 1199 nu a făcut altceva decât să dea dreptul Alianţei
de a acţiona în numele comunităţii internaţionale.

Prin urmare, acest act a reprezentat o cruntă violare a Cartei ONU sau cu alte cuvinte, a fost
ilegal. Mai mult decât atât, ea a fost percepută de către Kremlin ca o demonstraţie a modalităţii
selective în care Alianţa abordează conceptul de securitate.
Consecințe:

 Suspendarea participării în PJC

Retragerea personalului din Misiunea Permanentă a Rusiei la NATO

Expulzarea Oficiului de Informații NATO din Moscova

Refuzarea Rusiei de a participa la summitul EAPC(Consiliul parteneriatului Euro-Atlantic) de la

Washington
Dezvoltarea parteneriatului instituţional dintre Federaţia Rusă şi
Uniunea Europeană după
Războiul Rece
Destrămarea Uniunii Sovietice a rămas în istorie drept un eveniment de mare amploare și
impact, care a marcat întregul sistem al relațiilor internaționale. În acele momente dificile,
Federația Rusă a ales să dezvolte parteneriate profitabile atât cu Statele Unite, cât și cu
Comunitatea Europeană (CE). Evocând o politică liberală și pro-occidentală, Comunitatea
Europeană și-a exprimat deschiderea față de Rusia pentru inițierea unor parteneriate de cooperare
în diverse domenii cheie, cu scopul de a ajuta acest fost stat sovietic să parcurgă perioada de
tranziție eficient, implementând reforme și adoptând valori democratice după modelul european.
 Acordul de Parteneriat şi Cooperare
Acordul de Comerţ şi Cooperare, încheiat în 1989, nu mai era potrivit noilor schimbări,
motiv pentru care la sfârşitul anului 1990, la recomandarea Consiliului European, Comisia a
început să tatoneze terenul pentru elaborarea unui nou acord, care să includă dialogul politic,
cooperarea economică, dar şi cea culturală.

Un an mai târziu, în martie 1992, după o vizită la Moscova a comisarului pentru Relații
Externe, Frans Andriessen, s-a propus negocierea unor noi acorduri de comerţ şi cooperare cu
Rusia, Belarus, Ucraina și Kazakhstan. Prin intermediul acestui acord se propunea liberalizarea
comerţului, armonizarea standardelor conform celor europene și dezvoltarea unui dialog politic
eficient. Totuși, aceste măsuri urmau să fie realizate în mod condiţionat de continuarea reformelor
în statele respective.
 La 25 noiembrie 1992 a avut loc prima rundă de negocieri a acordului. La acel moment,
liderii ruşi și-au asumat angajamentul ca fiecare parteneriat ce va fi încheiat cu Comunitatea
Europeană să se bazeze pe valorile politice comune, statul de drept, respectarea drepturilor
omului, sistemul multipartidist și alegerile libere şi democratice. Deși procesul de negociere a fost
prevăzut să se încheie într-o perioadă scurtă de timp, acesta a durat 19 luni. Astfel, abia în iunie
1994 Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) a fost semnat, iar în anul 1997 a intrat în
vigoare.
 Strategia comună a Uniunii Europene pentru
Federaţia Rusă
Această strategie a fost adoptată la 4 iunie 1999, pe baza articolului 13 din Tratatul Uniunii Europene și
Acordul de Parteneriat și Coopetare dintre UE și Rusia. Strategia Comună a UE a fost creată pentru a oferi o
viziune mai amplă asupra felului în care se dorește ca parteneriatul cu Rusia să fie. Mai exact: „o Rusie
stabilă, democratică și prosperă, puternic ancorată într-o Europă unită, fără linii de demarcație este esențială
pentru o pace durabilă pe continent”.7 Se desprinde, astfel, ideea că UE fiind preocupată de consecințele
războiului cecen și a crizei financiare din 1998 a considerat potrivit să expună în cadrul acestui document
importanța logicii de securitate în Europa, subliniind, în același timp, că transformarea internă a Rusiei şi
eventuala sa integrare în structurile europene reprezintă soluția pentru o pace de durată în Europa.
 Republica Moldova în contextul intereselor
Federației Ruse
Importanța Republicii Moldova pentru interesele Federației Ruse poate fi văzută și în conținutul dezbaterilor, la
17 decembrie 1993, la Moscova, în cadrul seminarului „Perspectivele reglementării conflictului transnistrean’’,
seminar organizat de către Asociația rusă de teorie și modelare a relațiilor internaționale și care a avut un character
restrâns. Astfel, s-a constatat că interesele Rusiei în Transnistria sunt determinate de următoarele necesități: a) a
păstra pozițiile strategice ale Rusiei în sud-estul Europei; b) a apăra în Republica Moldova interesele populației
ruse și ale reprezentanților altor naționalități ce consideră Rusia drept patria lor istorică; c) a păstra legături
cooperaționiste cu întreprinderile din Transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului industrial-
militar; d) a reglementa conflictul în interesul stabilității interne proprii și al consolidării relațiilor Rusiei cu țările
din vecinătatea apropiată în care există o minoritate rusă; e) a stabili relații mai previzibile și mai stabile cu
România și a nu admite creșterea influenței ei naționaliste asupra Republicii Moldova
 Implicația Federației Ruse în cadrul conflictului transnistrean nu poate fi combătută, putem menționa aici, acte
normative oficiale, emise de către autoritățile ruse, ca de exemplu, Decretul nr.320 , a Președintelui Federației Ruse,
Boris Elțân, prin care acesta a trecut Armata a 14-a dislocată în stânga Nistrului sub jurisdicția Federației Ruse.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit
următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislo- cate; acordul părţilor; imparţialitatea;
caracterul multinaţional; mandat concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a
conflictului; plan de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că
acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune
participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „pacificare” nu este transparentă; în
sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.
 Concluzii
Perioada administrației Elțîn este apreciată în mod diferit, unii îl consideră un reformator
democrat iar alții un trădător. Cert este faptul că în timpul președinției sale s-a creat cadrul
instituțional pentru tranziția Rusiei către democrație și stat de drept. În plan internațional s-au
creat parteneriate cu NATO și UE, care însă au rămas într-un stadiu formal. Cu toate acestea,
Rusia a continuat să ducă o politică intervenționistă în spațiul CSI, cum a fost cazul Republicii
Moldova.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o
revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi
din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase
lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice,
democrației liberale în genere.
1.
Bibliografie
Vladimir Tismăneanu, Revoluție și contrarevoluție în Rusia, http://www.contributors.ro/global-
europa/revolu%C8%9Bie-%C8%99i-contrarevolu%C8%9Bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-
marius-stan/ - accesat 24.03.2019
2. Cebotari Svetlana, Republica Moldova în contextul intereselor Federației Ruse,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/15_31_Republica%20Moldova%20in%20contextul%20intereselor%2
0Federatiei%20Ruse.pdf – accesat 24.03.2019
3. Clinton si Eltin modeleaza tranzitia Rusiei spre democratie, 1993 – 2000,
https://romanialibera.ro/aldine/history/clinton-si-eltin-modeleaza-tranzitia-rusiei-spre-democratie--1993---2000--
38995 - accesat 23.03.2019
4. Ion IRIMIA, Curs de doctrine politico-militare, file:///C:/Users/Tudor/Downloads/sisteme%20politice%20militare.pdf
– accesat 23.03.2019
5. Mircea Raicu, Evoluția politicii de securitate a Rusiei de la Elțîn la Putin și obsesia redobândirii statutului de ,,mare
putere’’ a Moscovei - https://www.info-sud-est.ro/evolutia-politicii-de-securitate-a-rusiei-de-la-eltin-la-putin-si-
obsesia-redobandirii-statutului-de-mare-putere-a-moscovei/ - accesat 23.03.2019
6. Boris Yeltsin, biografie, știri, poze, https://ro.odkurzacze.info/247-boris-yeltsin-biography-news-photo.html - accesat
23.03.2019
7. Relația Federației Ruse cu NATO - http://www.cpc-ew.ro/pdfs/planul_ahtisaari.pdf - accesat 23.03.2019
8. Andreea Gavrilă, O evaluare a sistemului rusesc de apărare. Capabilitățile și strategiile de securitate rusești,
http://geopolitics.ro/o-evaluare-a-sistemului-rusesc-de-aparare-capabilitatile-si-strategiile-de-securitate-rusesti/ -
accesat 23.03.2019