Educație timpurie

Dobre (Lifticariu) Ioana Lup șă Mihaela

Drăghici Elena-Mihaela M ăcălău Adelina-Elena
Glăvan Georgiana Petrașc Roxana-Magdalena
 Educația timpurie reprezintă totalitatea
experiențelor individual realizate și social
existente sau organizate, de care beneficiază
copilul în primii ani de viață, cu rolul de a
proteja crește și dezvolta ființa umana.
Educația timpurie în Japonia: grădinițele de tip Forest sunt tipul de educație preșcolară
pentru copiii cu vârste cuprinse între 3 și șase ani. Activitatea este realizata aproape
exclusiv în aer liber.
Indiferent de vreme, copiii sunt încurajați să se joace, să exploreze și să învețe într-o
pădure sau într-un mediu natural. Supravegherea unui adult este menită să ajute mai
degraba decât să facă educație explicită.
 În schimb în Germania educația preșcolară se
desfăsoară în grădinițe Kindergarden sau Kita
prescurtarea de la Kindertagerstatte. Grădinițele
Forest sunt bine reprezentate de un tip de educație
preșcolară pentru copiii cu vârste între 3 și 6 ani.
Și aici copiii sunt încurajați să desfăsoare
activitatea în aer liber.
În Italia învățămantul preșcolar implică doua paliere
diferite: grădinițele numite Asile-Nide pentru copiii
de până la 3 ani și școlile materne , Scuola Materna
pentru copiii de la 3 la 6 ani. Acestea s-au infințat
în 1968 după legea Nr. 444 și sunt o parte
integrală a sistemului de învățămănt oficial italian.
 În Franța, educația preșcolară se face în
ecole maternelle. Grădinițele gratuite sunt
dezvoltate pe întreg teritoriul cuprizând copiii
de la 2 la șase ani.
Focalizarea pe educație timpurie este firească, știut fiind
faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în această
etapă de vârstă, iar valorificarea potențialului pe care îl
are copilul creează pentru acesta premisele
performanțelor lui ulterioare.
În prezent, România nu are o strategie privind educația timpurie
întrucât:
 
-doar 2,5% dintre copii cu vârsta educației antepreșcolare
beneficiază de acces la creșe
 
-insuficiența locurilor în creșă remarcată prin numărul copiilor
mai mare decât numărul paturilor
 
-strategia națională pentru protecția și promovarea drepturilor
copilului recunoaște lipsa de educare parentală a părinților și de
programe de educare timpurie în sistemul formal
 
- procentul copiilor care frecventează învățământul preșcolar
scade simțitor în cazul copiilor rromi
 În România, după 1990 a avut loc
organizarea învățământului preșcolar
alternativ. Au fost înființate grupe de
grădiniță Walderf(1990), o grupă de
preșcolari Montessori(București ,1991) ,
grupe Step by Step și ale alternativei
Jena (1994).
 Un fapt remarcabil a fost în 2011 când a fost introdus un
ansamblu de măsuri pentru pregătirea specialistului educator
– pericultor la nivel – liceal.
 
Un studiu realizat de ONU a arătat că există inechități
semnificative, copiii de etnie romă având de două ori mai
puține șanse să se înscrie la grădiniță comparativ cu ceilalți
copii, iar un studiu UNICEF a relevat că relevat că bugetuul
alocat educației în România este cel mai scăzut din Europa,
iar fondurile destinate educației timpurii au fost reduse în
favoarea învățământului universitar.
 Strategiile şi programele de educatie timpurie a
copilului trebuie să se adreseze nevoilor multiple ale
copilului ţinând cont de sănătate, nutriţie, educaţie
timpurie, stimularea psiho-socială şi, în acelaşi timp,
întărind rolul mediului în care copilul trăieşte. Totuşi
există un număr de factori care împiedică formularea
unei adevărate strategii integrate privind
dezvoltarea timpurie
 Printre factorii amintiţi sunt:

• diferite niveluri de cunoştinţe, abilităţi şi dedicaţie

în rândul profesioniştilor din diferite sectoare
(sănătate, educaţie şi protecţie socială);

• structuri şi instituţii care şi-au stabilit deja

obiectivele şi priorităţile şi ar putea fi refractare
la o reformulare a acestora şi diferende
birocratice între organizaţii care fac dificil lucrul
într-o manieră intersectorială.
Cu toate acestea, scopul final al educatiei timpurii ar
trebui să fie acela de a ajunge la o abordare
convergentă, care să întâlnească nevoile multiple ale
copilului şi familiei şi care să mărească folosirea
resurselor. Totuşi, într-o perioadă intermediară ar
putea fi practic şi util să se dezvolte strategii
sectoriale pentru educaţie, sănătate şi protecţie
socială cu o ţintă pe termen lung spre convergenţa
sectoarelor.
 Noua perspectiva privind familia si copilul mic,
precum si momentele semnificative ale anului 1990 în
acest domeniu, care au marcat semnificativ politicile
privind dezvoltarea timpurie a copilului, au contribuit
semnificativ la conturarea principiilor de bază ale
Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile
Copilului, prin care se subliniază că bunăstarea si
dezvoltarea copilului este rezultatul unei abordări
convergente, incluzând sănătatea, educaţia si
protecţia copilului.
 Astfel, conceptul de educatie timpurie s-a largit coborand sub varsta de 3 ani incluzand in sfera sa educatia,
protectia si sanatatea. Acest fapt a condus la un nou discurs in politicile privind copilul mic, printr-o perspectivă
pe termen lung în vederea unei abordări convergente care va include sănătatea, nutriţia şi protecţia socială a
copiilor cu vârste între 0 şi 6 ani . Pe această se constată „tendinţa de sincronizare a cadrului legislativ cu
evoluţia sistemului educaţional”, propusă fiind convergenţa şi la nivelul serviciilor pentru copii.
 Pe plan internaţional, o dată cu profesionalizarea
femeii şi implicarea ei în viaţa socială, crearea
serviciilor pentru îngrijirea copilului, în afara familiei,
a luat o amploare deosebită. În ultimele decenii s-au
organizat diferite tipuri de servicii pentru îngrijiri de
zi, destinate dezvoltării şi educării copilului mic în
afara familiei.
 Cunoştinţele spectaculoase obţinute ca urmare a
cercetărilor privind dezvoltarea copilului mic au adus în
actualitate, şi în ţara noastră, cerinţa adecvării
calităţii serviciilor la nevoile de dezvoltare ale copiilor.
Cererea de servicii a determinat o preocupare pentru
specializarea personalului care îngrijeşte copilul în
materie de educaţie timpurie.
 Creşa, ca serviciu destinat copiilor sub 3 ani, a
fost dezvoltată şi în ţara noastră, cu deosebire în
anii ’70-’80. Cea mai amplă dezvoltare s-a
înregistrat în 1980 când în România existau 902
creşe şi 90000 de copii îngrijiţi în creşe. În 1974
au fost elaborate reglementările referitoare la
organizarea şi funcţionarea creşelor ca unităţi
sanitare. Aceste reglementări poartă amprenta
modelului de îngrijire în care sănătatea şi nutriţia
constituiau pilonii cei mai importanţi ai dezvoltării
copilului mic. Începând cu anii ‘70, pe plan
internaţional, filosofia îngrijirilor copilului mic a
cunoscut modificări importante, centrându-se pe
conceptul de educaţie timpurie.
 La noi în ţară, creşele au suferit modificări neînsemnate după 1974. Şi în prezent ele
funcţionează în cea mai mare măsură pe baza unor acte normative elaborate în urmă cu 30 de
ani. În România, în 2001 a avut loc trecerea creşelor din subordinea sectorului sanitar în aceea
a administraţiei publice locale. Schimbarea autorităţii administrative însă, nu a modificat
organizarea şi funcţionarea creşelor ca servicii de îngrijire şi educaţie destinate copiilor de
vârstă mică. Iată de ce se impun şi în ţara noastră schimbări fundamentale la nivelul creşelor,
pentru a satisface cerinţele unor îngrijiri de calitate pentru dezvoltarea copilului mic.
 Schimbările trebuie să vizeze normarea, formarea personalului, dotarea creşelor
pentru a permite multiple experienţe copilului iar părinţilor resurse pentru
dezvoltarea competenţelor parentale. Înnoirea de mentalităţi trebuie să conducă
la învingerea prejudecăţilor conform cărora primei perioade de viaţă a copilului i-
ar fi suficiente „hrana şi căldura”.
 Baza legală de organizare şi funcţionare a
creşelor a rămas Ordinul Ministerului Sănătăţii,
elaborat în 1974, pentru toate unităţile
subordonate acestui minister. Creşele
funcţionează în clădiri independente sau
împărţind o clădire cu câte o grădiniţă. În unele
judeţe, directoarea grădiniţei acoperă şi
conducerea creşei. Pentru creşă această
conducere este pur administrativă, deoarece
aspectul educaţional este de regulă ignorat.
 În toate unităţile în care creşele sunt cuplate cu grădiniţe există
o discrepanţă profundă între aspectul, dotarea şi starea generală
a spaţiilor rezervate creşei faţă de grădiniţă, în defavoarea
creşei. Programul de funcţionare a creşelor este cuprins în general
între orele 5:30-18:30. În ultimii ani, pentru a-şi putea menţine
locurile de muncă, conducerea creşelor a căutat să adapteze
programul la cerinţele beneficiarilor. Au fost întâlnite creşe care
acoperă lungimea unui interval de timp de 16-18 ore,
corespunzătoare a 2 schimburi de muncă a părinţilor, iar într-o
creşă a fost întâlnită prelungirea funcţionării şi peste noapte (dar
fără a schimba specificul de „zi“ al creşei).
A scăzut şi numărul de copii de la 77000 în 1990 la 12000 în aprilie 2003. În raport cu anul
2001, numărul creşelor a scăzut cu aproape 30%, respectiv de la 400 la 287. Cu foarte
puţine excepţii creşele funcţionează de regulă în mediul urban. Numărul de copii înscrişi în
creşe a scăzut dramatic în ultimii 13 ani. Există cel puţin 3 fenomene care a contribuit la
această scădere: scăderea natalităţii, concediul de 2 ani acordat mamelor pentru îngrijirea
copilului şi „dezindustrializarea“ ţării urmată de scăderea locurilor de muncă pentru femei,
după 1990.
 Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele
sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul
valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea
factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului.
Cercetările care vin dinspre psihanaliza, psihologia
socială şi sociologie susţin că familia este:
adevăratul laborator de formare a persoanei.
Transformarea individului în persoană adică în
"individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei.
 Sunt două cauze care explică această influenţă a
familiei asupra persoanei : una este legată de faptul
că acţiunea familiei se exercită mai timpuriu, iar a
doua este ca familia e calea prin care se canalizează
oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu
întreaga lume socială a copilului.
 Procesul de integrare în societate începe în familie
din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea
primară sau socializare de bază), şi continuă de-a
lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau
secundară).
Alături de funcţia de socializare, familia îndeplineşte şi alte func ţii
educative. Acestea au fost sintetizate de N. Mitrofan după cum
urmează:

• funcţia instituţional formativă

• funcţia psiho-morală
• funcţia socio-integrativă
• funcţia cultural-integrativă
 Responsabilitatea creşterii
copilului revine cu prioritate
părinţilor, care oferă copilului
îngrijirile de bază, siguranţă,
Rezultatele unor cercetări căldură emoţională, îndrumare,
recente au demonstrat că înţelegere.
dezvoltarea copilului este
influenţată în proporţie de
peste 70% de către familie
 Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interac ţioneaz ă şi îi solicit ă
pe copii. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părin ţii oferind copilului
exemple de comportamente în diferite contexte. Aceste noţiuni îl ajut ă pe copil s ă se orienteze în
evaluarea comportamentului său şi a celor din jur.
 Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un
„candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv
la influenţele pozitive sau negative care se exercită
asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi
modelat, iar fundamentarea personalităţii se realizeaz ă,
în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează
primul său univers afectiv, social şi cultural.
 Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din
grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există
diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această
situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor
repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare
de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi asume,
care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem
vorbi şi despre o traumă emoţională, copilul simţindu-se
vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea
valorilor familie (sau invers).
Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani,
familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi
transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului,
valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea
acestuia. Impreuna descoperim o multime de lucruri noi.
 Educția începe acasă, se
continuă în mediul scolar și se
termină acasă!
Jocul
 „Jocul este modalitatea prin care natura
se asigură că și copiii, și alte mamifere
vor învăța ceea ce trebui să învețe pentru
a supraviețui și a prospera.”
 Cercetătorii au descoperit că experienţa jocului se află în
strânsă legătură cu numeroase funcţii şi operaţii psihologice
precum:
abilitatea de
a face faţă
dezvoltarea tensiunilor şi
limbajului anxietăţilor
abilitatea de
a utiliza
rezolvarea instrumente
de probleme
gândirea
creativă
 ¨ Jocuri practice (specifice sugarilor) — copilul
pipăie, explorează jucăriile şi obiectele pe care le
are la îndemînă (specifice vîrstei lui), le scutură
pentru a auzi anumite zgomote, loveşte cu ele,
trage de anumite obiecte pentru a vedea ce se
întîmplă
Jocurile manipulative (specifice celor de 1-2 ani)

— copilul manipulează obiectele, jucăriile specifice
vîrstei lui (piese de Lego, forme, figuri mari,
puzzle-uri mari etc.), le mişcă, le transportă, le
adună/le împrăştie, le încarcă/le descarcă din
cutii, le desface.
• Jocuri simbolice (specifice preşcolarilor — 3-6 ani) —
jocuri în care copilul utilizează mediul pentru a pune în
scenă realitatea aşa cum o percepe el, jocurile în care ei
pretind că sunt diferite personaje din lumea reală sau
imaginară

Jocurile cu reguli (specifice şcolarilor mici — 6-10 ani).

jocuri care au regulile lor, precum sunt jocurile de echipă,
jocurile sportive. Sunt, în general, jocuri ale căror reguli
stabilesc prin ce modalitate cîştigi. Regulile sunt ale
jocului, nu sunt reguli ale cadrului didactic. Copiii
inventează astfel de jocuri şi, îndeosebi, regulile lor.
Unele jocuri didactice sunt şi jocuri cu reguli.
Un aspect foarte important al dezvoltării cognitive
a copiilor mici este reprezentat de jocul simbolic,
în care copiii construiesc din ce în ce mai
sofisticate reprezentări ale lumii. Jucându-se cu
obiectele, materialele de desenat, copiii
întruchipează simboluri ale oamenilor, ale
obiectelor şi ale acţiunilor. Acţiunea mintală de
reprezentare simbolică este un precursor al citirii,
întrucât literele simbolizează sunete.
 Anii copilăriei mici, în special până la 3 ani, sunt deosebit de importanţi pentru dezvoltarea
creierului, întrucât experienţele trăite în cadrul jocului determină dezvoltarea unui număr din
ce în ce mai mare de sinapse care construiesc şi modelează creierul aflat în creştere. Jocul, în
contextul ataşamentului securizant al adulţilor, oferă copiilor stimularea şi activitatea fizică de
care au nevoie pentru a-şi dezvolta creierul, proces necesar viitoarei învăţări.
 Prin activitatea de joc, copiii:

desfăşoară o
activitate în sensul
identităţii personale

folosesc obiectele din

jurul lor în scopul
pentru care sunt create
urmează cerinţele şi
dar şi în alte
determinările de bază
scopuri,se
ale fiinţei lor
concentrează pe ceea
ce fac, devin atenţi,
motivaţi şi interesaţi

experimentează
posibilităţi de
adaptare, de a rezolvă probleme
deveni flexibili în de viaţă din mediul
gîndire şi în lor fizic şi socia
rezolvarea
problemelor.
 Pentru a asigura jocului funcţiile lui necesare în dezvoltarea personalit ăţii copiilor, responsabila de
educația și îngrijirea copiilor trebuie sa țină cont ca:

Jocul trebuie să
ofere copiilor
ocazii să facă
Să se ţină seama de
descoperiri
faptul că fiecare copil
încorporează în joc
Materialele folosite trebuie propria lui experienţă
să fie alese încăt să atragă de viaţă.
copilul spre experienţe
personale şi însuşirea de
deprinderi

Să li se asigure copiilor
suficiente materiale şi
echipamente de joc pentru a
nu îi pune în situaţia de a-şi
manifesta egoismul specific
vârstei.
 În joc copilul cunoaşte
realitatea, dar şi noi aflăm
despre el o serie de
Când se introduce o nouă
amănunte tocmai prin
jucărie sau un nou material
observarea jocului lui.
didactic, copiilor trebuie să li
se dea timp să le cunoască şi
să le exploreze

Cu răbdare copilul trebuie

îndrumat spre a le împărţi cu
ceilalţi, în acest mod stimulînd
dezvoltarea sa pe plan
socioemoţional