TEMA

TEORIA COMPORTAMENTULUI
PRODUCĂTORULUI
1. Producţia: conţinut, factorii
determinanţi, funcţia
2. Productivitatea factorilor de producţie.
Legea randamentelor neproporţionale
3. Izocuanta. Substituirea tehnologică a
factorilor de producţie
4. Randamentele de scară ale producţiei
5. Dreapta izocostului. Echilibrul
producătorului
 (1) Producţia: conţinut, factorii
determinanţi, funcţia
 Producţia este studiată ca activitate umană
de producere a bunurilor şi prestare a
serviciilor pentru satisfacerea nevoilor
consumatorilor.
******************
 Resursele utilizate în activitatea de producţie
sunt numite factori de producţie (totalitatea
elementelor utilizate în procesul de producţie,
care contribuie la obţinerea bunurilor materiale
şi a serviciilor oferite de firme).
Procesul de producţie
PROCES
Factori de DE Produse
producţie PRODUCŢIE
(funcţie de outputur
inputuri
producţie) i

PIAŢA
 Odată cu complicarea activităţii sociale, se schimbă
priorităţile şi structura factorilor de producţie . Starea
istorică a "satului" mondial s-a reflectat în
recunoaşterea factorilor de producţie: pământ şi
muncă (W.Petty, sec. XVII).
******************
 Odată cu capitalizarea economiei, "lista" factorilor de
producţie s-a extins până la trei componente: muncă,
pământ, capital.
******************
 Un rol important în dezvoltarea economiei îl are
munca organizatorică şi managerială. Acest fenomen
a fost generalizat în teoria "cuadrofactorială, a celor
patru factori: muncă, pământ, capital, abilitate
antreprenorială.
 Factorul muncă reprezintă totalitatea resurselor
umane (fizice şi intelectuale) utilizate efectiv în
producţia de bunuri economice.
******************
 Factorul natură, sau factorul natural al
producţiei, se referă la toate resursele naturale
care există la un moment dat şi care pot fi
utilizate la producerea bunurilor materiale şi
serviciilor.
******************
 Factorul capital reprezintă ansamblul bunurilor
sau mijloacelor de producţie care se folosesc în
activitatea economică pentru producerea altor
bunuri materiale şi servicii destinate vânzării.
Alături de factorii tradiţionali, sunt
utilizaţi şi neo-factorii de producţie:
■ Inovaţiile tehnico-ştiinţifice
■ “Capitalul uman“
■ Formele eficiente de organizare şi
management ale producţiei
■ Noile moduri de satisfacere a nevoilor
■ Intelectul
■ Resursele informaţionale
Combinarea şi substituirea
factorilor de producţie
Combinarea este posibilă ca urmare a
proprietăţilor factorilor de producţie:
1) divizibilitatea;
2) adaptabilitatea;
3) complementaritatea;
4) substituirea (parţială).
 Funcţia de producţie
relevă cantitatea maximă de bunuri care poate fi
produsă cu un volum dat de factori, într-o
perioadă de timp, în condiţiile tehnologiei
disponibile şi a dotărilor existente.
 Ea pune în evidenţă faptul că un volum de
producţie (Q) este în funcţie de diferite
combinaţii de factori de producţie, în condiţiile
tehnologiei date:
Q = F (N, L, K) ,
unde: N – pământ, L – muncă, K – capital.
 În analiza comportamentului producătorului
este folosită, de regulă, funcţia cu doi factori, de
tipul: Q = F (L, K) .
 Funcţia de producţie are
următoarele proprietăţi:
 reflectă o tehnologie concretă:
schimbarea tehnologiei modifică funcţia;
 caracterizează producţia eficientă;

 presupune posibilitatea substituirii

reciproce şi a complementarităţii
diferitor factori de producţie.
 În teoria economică există mai multe
tipuri de funcții de producție:
(A) Funcția de producție Cobb-Douglas.
Funcţiile de acest tip se bazează pe substituirea
parţială a factorilor în procesul de producţie. Ea
are următoarea formă:
Q = A  Lα  Kβ ,
unde Q – producţia; A – parametru pozitiv de eficienţă;
L – cantitatea de muncă, exprimată în om-ore; K –
cantitatea de capital;  şi  – coeficienţi de elasticitate a
producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie
utilizaţi, ,  ≥ 0..
(B) Funcția de producție cu factori perfect
complementari, numită şi funcţii tip
Walras-Leontief.
Această funcţie ilustrează complementaritatea
dintre factorii de producţie utilizaţi, într-o
anumită proporţie, foarte bine definită, care
trebuie să existe între ei. Producţia maximă pe
care firma o poate produce va fi, deci, minimul
dintre cele două cantităţi:
Q= f (L,K) = min ( L/a;K/b)
în care a, b – parametri care exprimă consumul de
muncă şi, respectiv de capital pe unitate de bun.
(C) Funcția de producție cu factori
perfect substituibili .
Această funcţie de producţie apare în
cazul în care factorii de producţie sunt
strict substituibili, având forma:
Q = f(L, K) = aL + bK,
în care a, b  0.
 Combinarea factorilor de producţie
are în vedere:
1. Maximizarea cantităţii de bunuri produse cu
un volum dat al cheltuielilor sau minimizarea
costurilor pentru un volum dat de bunuri
produse
2. Perioada de timp studiată:
a) Perioada scurtă de timp (termen scurt) este definită
de A.Marshall ca interval de timp în care, cel puţin, un
factor de producţie nu se modifică, este constant.
b) Perioada lungă de timp (termen lung) reprezintă
acea perioadă în care toţi factorii antrenaţi în
producţie pot fi modificaţi (devin variabili) şi
combinaţi în orice proporţie.
 (2) Productivitatea factorilor de producţie în
perioadă scurtă. Legea randamentelor
neproporţionale
Pentru evaluarea eficienţei utilizării factorilor de
producţie variabili pe termen scurt se utilizează
următorii indicatori:
1) Producţia totală (TP) reprezintă cantitatea de bunuri
economice obţinută în urma utilizării factorilor de producţie
în care un factor este variabil, iar ceilalţi - constanţi.
2) Produsul mediu (AP) reprezintă volumul de producţie care
revine în mediu la o unitate de factor de producţie variabil.
APL = TPL / L => Q/L
3) Produsul marginal (MP) reprezintă volumul producţiei
suplimentare rezultată din creşterea cu o unitate a unui factor
de producţie (ceteris paribus).
MPL = ΔTPL / ΔL => δQ/δL
 Corelarea produsului total,
mediu şi marginal

TP
TP

AP
MP
MP APmax

0
Factor
variabil
 Corelarea dintre produsul total, mediu şi
marginal al muncii
Munca (L), Capitalul Produsul Produsul Produsul
(numărul de (K), total mediu marginal al
muncitori) (unităţi) (TP) al muncii muncii
(AP =Q/L) (MPL=∆Q/ΔL)

0 10 0 - -
1 10 10 10 10
2 10 30 15 20
3 10 60 20 30
4 10 80 20 20
5 10 95 19 15
6 10 108 18 13
7 10 112 16 4
8 10 112 14 0
9 10 108 12 -4
10 10 100 10 -8
Legea productivităţii
marginale descrescânde
stipulează că, dacă o producţie este obţinută
prin utilizarea a doi sau mai mulţi factori de
producţie şi dacă se adăugă succesiv unităţi
suplimentare din factorul variabil (ceilalţi
factori rămânând neschimbaţi), produsul
marginal al factorului variabil creşte până la
un anumit punct, apoi descreşte. Pornind de
la acest punct, produsul total continuă să
crească, dar în cote descrescătoare.
 Randamentele factoriale pot fi:
 crescătoare – dacă sporeşte cantitatea din factorul
variabil de producţie (de ex., L), producţia totală (TP)
creşte într-o proporţie mai mare decât cea a sporului
factorului variabil:
∆TP > ∆ L; MPL > APL
 constante – presupun că, în timpul următor, creşterea
produsului total (TP) se va egala cu creşterea cantităţii
din factorul variabil (ceteris paribus):
∆TP = ∆ L; MPL = APL
 descrescătoare MP↓ - arată că sporirea utilizării unui
factor variabil în condiţiile unei cantităţi date dintr-un
factor fix va determina o creştere a producţiei în
proporţii mai mici:
∆TP<∆ L ; APL > MPL
 Exemplu:
Productivitatea Productivitatea
Unităţi de Unităţi de Producţia marginală a medie a
factor fix factor variabil totală factorului factorului
variabil variabil
30 0 0 0 0
30 1 10 10 10
30 2 26 16 13
30 3 57 31 19
30 4 92 35 23
30 5 125 33 25
30 6 150 25 25
30 7 168 18 24
30 8 176 8 22
30 9 176 0 19
30 10 170 -6 17

Tabelul: Dinamica productivității muncii

(3) Izocuanta. Substituirea
tehnologică a factorilor de producţie
Izocuantă – reprezentarea grafică a diferitor
combinaţii (A, B, C) între factorii de producţie
(K şi L), care permite realizarea aceluiaşi volum al
producţiei (Q).
 Caracteristicile izocuantelor :

 fiecărei izocuante îi corespunde un nivel dat al

producţiei,
 cu cât mai departe este plasată izocuanta de
origine, cu atât volumul de producţie pe care o
prezintă este mai mare;
 sunt descrescătoare (au pantă negativă);
 sunt convexe faţă de origine;
 nu se pot intersecta;
 izocuantele sunt cuantificabile şi, deci, se
supun unei analize economice concrete.
 Forme atipice de izocuante :
 Izocuante liniare – sunt specifice producţiei
monofactoriale, cu factori perfect substituibili,
când un volum dat al producţiei se poate obţine
folosind numai un singur factor de producţie.
 Izocuantele tip Leontief – sunt specifice
proceselor de producţie cu factori strict
complementari, în cazul cărora substituirea nu este
posibilă.
 Izocuantele în unghi sau cotite, sunt specifice
producţiilor care pot fi obţinute prin mai multe
procedee tehnologice. Ele se bazează pe ipoteza
substituibilităţii limitate a factorilor de producţie.
 Tipuri de izocuante

1) Izocuanta perfectă – K
Q2
reflectă substituirea Q1
factorilor în proporţii
stricte (fixe). Q2
Producătorul are
posibilităţi limitate de Q1
alegere, astfel există
0 L
complementaritate
perfectă între factorii Figura: Substituirea în
utilizaţi. proporții fixe
2) În cazul substituirii K
perfecte a factorilor de
producţie, utilizarea
unei unităţi Q2
suplimentare dintr-un Q1
factor presupune
renunţarea la aceeaşi O
L
cantitate din alt factor
(MRTS – constant), Figura : Substituirea perfectă a
condiţionând factorilor de producție

configuraţia liniară a
izocuantei.
3) În cazul substituirii K
imperfecte a factorilor
de producţie,
utilizarea unei unităţi
Q3
suplimentare dintr-un
factor presupune Q2
renunţarea la o Q1
L
cantitate suplimentară
din alt factor (MRTS – Figura: Substituirea imperfectă
descrescătoare). a factorilor de producţie
Substituirea tehnologică a
factorilor de producţie
Rata marginală de substituţie tehnologică
(MRTSLK) reprezintă cantitatea suplimentară
dintr-un factor necesară pentru a substitui
reducerea cu o unitate a unui alt factor,
producţia fiind menţinută constantă.
Ea reprezintă panta izocuantei, iar semnul
minus arată că unul dintre factori creşte, iar
altul scade.
MRTSLK = - ∆K / ∆L = MPL / MPK
Exemplu:
K
A
5

B
3

C
2

D
1

L
1 2 3 6

Figura: Variante de substituire tehnologică a resurselor

 (4) Randamentele de scară ale
producţiei
 Randamentul de scară reflectă „reacţia”
volumului de producţie la modificarea
proporţională a tuturor factorilor de
producţie.
***************
 Astfel, firma îşi extinde la scară
producţia, atunci când toţi factorii
implicaţi în procesul de producţie se
schimbă în aceeaşi proporţie şi în aceeaşi
direcţie.
Există trei modalităţi de extindere
la scară a producţiei
1) Randamente de scară constante: volumul de
producţie creşte în aceeaşi proporţie cu cheltuielile
pentru factorii de producţie (dacă factorii de
producţie se dublează şi volumul producţiei se va
dubla: 0a = ab = bc) . K

c
3K

b 3Q
2K
a 2Q
K

1Q

0 L 2L 3L L

Figura: Randamentele de scară constante

2) Randamente de scară descrescătoare:
volumul producţiei creşte în măsură mai
mică decât cheltuielile pentru resurse (dacă
factorii se dublează, producţia va creşte mai
puţin decât dublu: 0a < ab < bc).
K

3K c
3Q

2K b
2Q
a
K
1Q
0 L 2L 3L L

Figura: Randamentele de scară descrescătoare

3) Randamente de scară crescătoare:
volumul producţiei creşte în măsură mai
mare decât cheltuielile pentru factorii de
producţie (de exemplu: dacă factorii de
producţie se dublează, producţia va creşte de
3 ori: 0a > ab > bc).
K

3K
c
2K 3Q
b
K 2Q

a
1Q
0 L 2L 3L L

Figura: Randamentele de scară crescătoare

 Determinarea tipului de
randament de scară
În cazul funcţiei de producţie Cobb-Douglas
Q = A  L α  K β, gradul de omogenitate depinde de
valoarea sumei   . Astfel, dacă:
     1, randamentele la scară sunt constante, ceea
ce înseamnă că variaţia producţiei este proporţională
cu variaţia masei celor doi factori;
     1, randamentele la scară sunt crescătoare, ceea
ce înseamnă că producţia sporeşte mai repede decât
cresc valorile factorilor L şi K;
     1, randamentele la scară sunt descrescătoare,
producţia sporind mai încet decât cresc valorile
factorilor L şi K.
 Dreapta izocostului.
Echilibrul producătorului
Posibilităţile financiare, adică bugetul
producătorului şi preţurile pieţei pentru resurse,
determină cantitatea resurselor achiziţionate.
Această dependenţă poate fi exprimată cu
ajutorul ecuaţiei constrângerii bugetare a
producătorului (izocostul producătorului):
TC = W × L + r × K
unde: TC – costul de producţie total;
L – cantitatea factorului de producţie muncă;
W – preţul muncii (salariul);
K – cantitatea factorului de producţie capital;
r – dobânda, preţul capitalului.
Constrângerea bugetară a producătorului
grafic este reflectată de dreapta izocostului
– linia costurilor egale.
K

TC/r C

TC/w

Figura: Dreapta izocostului

 Caracteristicile dreptei izocost:

1) Pe acelaşi sistem de axe putem reprezenta o

dreaptă izocost care uneşte toate
combinaţiile de factori cu acelaşi cost.
2) Panta dreptei izocostului semnifică
posibilitatea de substituţie a factorilor de
producţie.
3) Dreapta izocostului poate fi modificată în
timp.
Echilibrul, optimul producătorului
reprezintă acea stare a producţiei când se
obţine un volum dat de producţie la un
nivel minim al costului de producţie.
K

C/r

Q3
E
Q2

Q1

L
C/W

Figura: Echilibrul producătorului

 Condiţia de echilibru optim al producătorului
poate fi reprezentată prin ecuaţia:
K MPL W
MRTS LK   
L MPK r
pentru Q – constant;

 Condiţia maximizării venitului producătorului:

MRL MRK MR x
  ...  1
PL PK Px
unde: MRL, MRK, MRX – venitul marginal de la realizarea produsului
marginal, primite din resursele respective; PL, PK, PX – preţurile resurselor.