Curs FIZICĂ 05.05.2020
Curs FIZICĂ 05.05.2020
Curs FIZICĂ 05.05.2020
2020
Fizică
Stări de agregare ale materiei
Faza gazoasă. Transformările gazului ideal.
Temperatura aerului
1
Stările de agregare ale materiei
Materia vie este foarte eterogenă atât ca structură și
compoziție chimică cât și ca stare de agregare.
În natură se găsesc 4 stări de agregare a substanței: solidă,
lichidă, gazoasă, plasma.
În diferitele părți ale organismului viu se întâlnesc substanțe
în cele trei stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă. Cele
trei stări fizice se deosebesc prin:
1) aranjarea în spațiu a particulelor constituente (molecule,
atomi, ioni);
2) intensitatea forțelor de interacțiune între aceste particule
(forțe de coeziune);
3) felul în care se manifestă mișcarea termică (intensitatea
agitației termice) (translația - gaze, vibrație și translație -
lichide, vibrație - solide).
Stările de agregare ale materiei
3
Starea gazoasă
Particulele constituente stării gazoase, au dimensiuni de ordinul
10-10 m, iar distanțele dintre ele sunt de zeci și sute de ori mai
mari decât diametrul lor.
Din această cauză, gazele pot fi comprimate foarte mult la un
volum de mii de ori mai mic.
Datorită distanțelor mari dintre particule, forțele de coeziune sunt
foarte slabe și ca urmare gazele nu au structură internă (nu au
formă și volum propriu), fiind expansibile. Ele trec cu ușurință de
la volum mic la volum mare și invers.
Expansibilitatea se explică prin mobilitatea mare a particulelor de
gaz, ceea ce determină ca acestea să ocupe uniform tot spațiul
ce le stă la dispoziție, luând forma vasului în care sunt puse.
4
Starea gazoasă
Legea transformarii:
P/T=constant
Presiunea gazului într-o transformare
izocoră este direct proporţională cu
temperatura absolută.
Reprezentarea grafică a legii lui Charles:
Ecuaţia Clapeyron-Mendeleev sau
ecuaţia termică de stare
stabileşte o dependenţă între parametrii principali
de stare ai gazului ideal, aflat într-o stare de
echilibru:
pV = m/M (RT), unde:
p este presiunea, în Pa;
V este volumul, în m3;
m este masa gazului, în kg;
M este masa molară a gazului, în kg/kmol;
R este constanta universală a gazelor=8314,472 J/(KmolK)
T este temperatura absolută, în K.
Gazul perfect se defineşte ca fiind un gaz care
verifică riguros legile Boyle-Mariotte, Gay-Lussac
şi Charles, în orice condiţii de temperatură şi
presiune.
Gazele reale (aerul, azotul, oxigenul, hidrogenul,
heliul etc.) se supun legilor de mai sus atunci
când se află la temperaturi cu mult mai mari
decât temperatura de lichefiere a lor şi la
presiuni apropiate ca valoare de presiunea
atmosferică.
Ecuaţia calorică de stare dă dependenţa
energiei interne a sistemului termodinamic de
temperatură:
U =3/2 nRT
TEMPERATURA AERULUI
Sursa principală de încălzire a aerului atmosferic
o constituie radiaţia solară, rolul principal jucându-l
următoarele procese:
schimbul de căldură convectiv şi cel turbulent;
emisia şi absorbţia radiaţiilor infraroşii (transferul
radiativ);
transformările de fază ale apei (evaporarea,
condensarea, sublimarea); acestea decurg fie cu
consum, fie cu eliberare de căldură – ceea ce
contribuie la stabilirea regimului termic al aerului
atmosferic;
Alte procese care duc la încălzirea aerului
atmosferic:
schimbul de căldură molecular:
propagarea căldurii în atmosferă se
poate realiza şi prin conducţie termică;
conductivitatea termică a aerului fiind
foarte mică, cantităţile de căldură
transportate prin acest proces sunt
reduse;
transportul orizontal al maselor de aer
(advecţia).
Inversiunile termice
Inversiunile termice sunt anomalii ale
profilului vertical de temperatură, adică o creştere
a temperaturii aerului odată cu creşterea altitudinii.
Aceste anomalii pot avea un caracter
temporar sau
permanent şi
apar în atmosferă pe grosimi nu prea mari.
Ele pot fi rezultatul diferitelor procese: evaporaţie,
advecţie, frontale, radiative, etc.
Cele care se produc în apropierea suprafeţei solului
sunt de interes pentru agricultură.
Cele mai importante inversiuni sunt:
inversiunile de radiaţie care se manifestă în
straturile joase ale atmosferei şi sunt
generate de bilanţul radiativ negativ din
timpul nopţii;
acestora li se asociază, de obicei,
îngheţurile nocturne de primăvară;
inversiunile frontale
care iau naştere în zona de contact
dintre două mase de aer cu
caracteristici diferite;
aerul cald şi umed se suprapune
peste aerul rece, mai greu, generând
inversiunea frontală căreia îi e
asociată o creştere a conţinutului în
vapori de apă.
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
Termoperiodismul zilnic. O plantă supusă la aceeaşi
temperatură noaptea şi ziua creşte mai puţin bine decât dacă
temperatura nocturnă este mai coborâtă decât cea de zi.
Temperatura actionează asupra vitezei de creştere.
Două plante puse în aceleaşi condiţii de umezeală şi de
hrană, dar supuse la temperaturi diferite, vor atinge aceeaşi
talie şi acelaşi randament, dar cea care va beneficia de o
temperatură mai ridicată va atinge această talie mai repede.
Temperatura acţionează asupra vitezei de creştere, altfel
spus, asupra timpului necesar pentru a realiza această talie.
24
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
Creşterea se opreşte sub un prag - zero-ul de
vegetaţie, şi deasupra unui plafon.
Creşterea este slabă sau nulă atâta timp cât temperatura
nu atinge un prag numit zero de vegetaţie.
Acest prag este în jur de: 0°C-pentru grâu şi alte cereale
de toamnă; 5°C pentru cerealele de primăvară; 6, 9 sau
chiar 10°C pentru porumb, 10°C pentru sorg; 14°C pentru
bumbac, etc....
Deasupra acestui prag, planta creşte cu atât mai repede cu
cât temperatura este mai mare, până la un plafon peste
care creşterea este stopată de reacţia plantei la excesul de
căldură: 25-30°C pentru culturile din zona temperată, cu
diferenţe între specii şi soiuri.
25
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA CREŞTERII
PLANTELOR
Suma temperaturilor: măsură a creşterii şi a
dezvoltării.
Intre acest prag şi plafon, creşterea este proporţională
cu temperatura. Pentru a urmări creşterea şi dezvoltarea
culturilor, se adună temperaturile medii diurne, mai mari
decât zero-ul de vegetaţie, pe o anumită perioadă,
rezultatul fiind numit suma temperaturilor pentru
perioada respectivă; perioadele de interes pot fi diferitele
fenofaze ale culturii sau chiar întreaga perioadă de
vegetaţie.
Se pot astfel aprecia: exigenţele totale de căldură ale
unei anumite culturi sau ale unei anumite varietăţi;
starea de avansare a culturii în curs, în raport cu 26
necesarul său total de căldură.
Temperatura – factor de vegetaţie
Temperatura, alături de lumină şi apă,
condiţionează desfăşurarea proceselor
fundamentale care au loc în plante
(fotosinteză,
respiraţie,
transpiraţie,
absorbţia apei, etc.)
Toate aceste procese decurg la temperaturi
situate între un minim şi un maxim, în care
se găseşte un interval optim pentru proces.
Aceste valori sunt specifice pentru fiecare:
specie cultivată,
fază de creştere şi
nivel dorit al recoltei,
ceea ce delimitează aria de răspândire a
fiecărei specii cultivate.
Cerinţele plantelor faţă de căldură
În funcţie de cerinţele pentru căldură,
plantele se împart în:
plante megaterme – care necesită temperaturi
ridicate pentru creştere şi dezvoltare (>400C); Ex.:
bumbacul, arahidele, ricinul, orezul, viţa-de-vie,
castanul;
plante mezoterme – care necesită temperaturi
medii (10-400C); majoritatea plantelor de cultură
sunt plante mezoterme;
plante microterme – care se dezvoltă bine la
temperaturi scăzute (0-150C).
Ex.: inul, rapiţa, trifoiul, cartoful, secara, etc.
În funcţie de posibilităţile de adaptare
ale plantelor la variaţiile de temperatură,
acestea se clasifică în:
plante euriterme (cele care se pot
adapta la variaţii de temperatură) şi
plante stenoterme ( cele care nu pot trăi
decât în anumite limite de temperatură).
Diferitele stadii de dezvoltare ale plantelor
sunt direct legate de efectele cumulate ale
temperaturii în decursul timpului.
Fazele fenologice reprezintă stadiile de
dezvoltare de-a lungul perioadei de vegetaţie, care
se disting prin caracteristici morfologice specifice.
Indicii termici exprimă din punct de vedere
cantitativ cerinţele plantelor faţă de temperatură.
Zonarea agroclimatică se realizată în funcţie de
toţi aceşti factori.
Variaţii de temperatură
Temperaturi extreme
Variaţiile de temperatură – atât cele
periodice (diurne şi anuale), cât şi cele
neperiodice (accidentale) – au o influenţă destul
de mare asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
La latitudinea ţării noastre,
maximul diurn se situează în jurul orei 14,
iar minimul – cu puţin după răsăritul soarelui.
În regiunile cu climat continental,
maximul anual se situează în luna iulie, iar
minimul în luna ianuarie.
În afară de temperaturile extreme,
este important să se cunoască:
ordinul de mărime al acestor
temperaturi, ca şi
diferenţa dintre ele (amplitudinea).
Zilele şi nopţile pot fi caracterizate de
valorile maximului şi minimului diurn de
temperatură.
Astfel, în practica meteorologică se
foloseşte următoarea terminologie: