TEMA 5

MANAGEMENTUL ACTIVELOR ŞI PASIVELOR

BĂNCII
SUBIECTELE EXAMINATE
1. Privire generală asupra managementului activelor si
pasivelor
2. Conceptul şi structura activelor băncii
3. Gestiunea activelor după calitate
4. Strategii de gestiune a activelor
5. Conceptul şi structura pasivelor băncii
6. Gestiunea resurselor atrase
7. Organizarea managementului activelor şi pasivelor
1. Privire generală asupra
managementului activelor si pasivelor
Managementul activelor şi pasivelor reprezintă o
parte integrantă din procesul de planificare al
băncilor şi a altor instituţii financiare.
Acest concept este bazat pe ideea, că orice bancă
trebuie să se preocupe de administrarea
activelor şi pasivelor sale ca un sistem integrat,
deoarece ansamblul celor două contribuie la
obţinerea unei profitabilităţi adecvate în
condiţiile asumării unor riscuri adecvate.
Abordările managementului activelor şi pasivelor băncii:
•Practică a corelării scadenţelor şi fluxurilor de numerar
ale activelor şi pasivelor unei instituţii în scopul
maximizării veniturilor şi diminuării riscului ratei
dobânzii;
•Procesul planificării, direcţionării şi controlului fluxului,
nivelului, mix-ului şi scadenţei fondurilor în scopul
obiectivelor financiare şi controlului riscului financiare;
•Managementul riscurilor financiare ale oricărei instituţii
financiare;
•Managementul coordonat al bilanţului băncii, ţinând
seama de scenarii alternative ale ratei dobânzii,
lichidităţii şi plăţilor anticipate;
•Managementul strategic al bilanţului, ţinând seama de
toate riscurile de piaţă.
Sarcinile de bază ale managementului
activelor şi pasivelor băncii:
•Managementul riscului ratei dobânzii;
•Planificarea lichidităţii;
•Transferul intern al fondurilor;
•Planificarea şi alocarea capitalului;
•Măsurarea profitabilităţii.
 2. Conceptul şi structura activelor
băncii
Banca este o întreprindere comercială, a cărei obiectiv de bază
îl constituie obţinerea profitului. Veniturile de bază în acest
context provin din utilizarea activelor şi operaţiunile legate de
acestea. Activele reprezintă fondurile cumulate, utilizate pentru
menţinerea funcţionalităţii şi asigurarea profitabilităţii băncii.
Activele băncii sunt înregistrate şi reflectate în bilanţ.
Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor
aparținând băncii care generează profit şi asigură realizarea
scopului general al gestiunii bancare; totodată activele sunt
cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea
gestionarea lor necesită a fi prudentă.
Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza
caracteristicilor principale aferente lor, după cum urmează:
1.Structura activelor trebuie să corespundă legislaţiei în
vigoare. Sub acest aspect se va gestiona adecvarea activelor
faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a
necesităţilor pentru acoperirea riscului ratei dobânzii.
2.Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a
băncii – banca îşi va menţine activele lichide în cantităţi
estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de
dezvoltare.
3.Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de
profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorinţa acţionarilor
dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii.
4.Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la
creşterea de risc. Scopul gestiunii activelor este să se coreleze
profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă,
banca nu se va implica în active mai riscante.
Necesitatea gestiunii activelor se axează pe
corelarea lor cu pasivele după termen şi
sensibilitatea la rata dobânzii pentru a evita şi alte
riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobândă
pe piaţă.
Activele bancare au anumite caracteristici specifice:
•Generează profit – conduce la creşterea
profitabilităţii şi îndeplinirea scopului
managementului bancar.
•Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la
diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a
costurilor suplimentare privind gestiunea lor.
Gestiunea performantă a activelor va tinde să
găsească punctul optim dintre profitabilitate şi risc.
• Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de
limitele impuse de autorităţile monetare. Gestiunea
corectă în această direcţie va diminua cheltuielile
bancare excepţionale privind amenzile, precum şi
diminuarea costurilor posibile provocate de
supraevaluarea posibilităţilor bancare în unele
activităţi.
• Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a
structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea
cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de
urgenţă sau reducerea profitului din neinvestirea
excedentului de lichiditate.
• Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea
termenilor de scadenţă a activelor cu termenii de
scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor
după termenul de scadenţă generează probleme cu
lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea
ratelor dobânzii.
Normele juridice şi instrucţiunile acţionează asupra
operaţiunilor active prin două căi:
a) Stabilind limitele privind investirea unei părţi din
resursele bancare pentru diferitele operaţiuni active.
Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din
depozite la vedere şi la termen. Iată de ce condiţia
primordială în vederea plasării corecte a
patrimoniului băncii este satisfacerea la moment şi
pe deplin a retragerilor de capital.
b) Existenţa resurselor creditare adecvate pentru
satisfacerea cererilor de împrumut. Se ştie că creditul
este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii.
Neputinţa ei de-a oferi un credit în condiţii
avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor,
ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, şi în
fine la încetarea existenţii ei.
Structura activelor bancare
În toate bilanţurile activele se clasifică,
urmând standardele stabilite de autoritatea de
reglementare. Ele au aproximativ următoare
configuraţie:
a) Numerarul - bani monedă în casă şi
trezorerie;
- bani scripturali în conturi ( la Banca Centrală şi
la bănci corespondente). Specialiştii consideră
această poziţie din bilanţ ca rezerve primare sau
“prima linie de apărare” pentru cazurile de
retragere a depozitelor sau a unor solicitări
neaşteptate de credite. Băncile tind spre
menţinerea ei cât mai mică, deoarece
numerarul practic nu aduce venituri.
b) Valori mobiliare:
- lichide (comerciale) - hârtii de valoare
emise de autorităţi publice şi companii
private, care au ca destinaţie satisfacerea
nevoilor de lichiditate şi care sunt
considerate rezervele secundare ale băncii,
dat fiind termenul redus de circulaţie;
- investiţionale - cu orientare la profit, care
sunt păstrate de bancă mai mult timp
pentru obţinerea unui profit mai mare
comparativ cu cel de la hârtiile de valoare
comerciale .
c) Creditele (de regulă ocupă 1/3 - 3/4
din valoarea activelor de toate tipurile).
Este de menţionat că în bilanţul băncii
imediat după credite urmează pierderile
pentru credite care se prelevează din
venituri şi nu sunt altceva decât rezerve
cumulate pentru creditele compromise
d) Active secundare:
- imobile şi utilaje
- investiţii în companii fiice;
- plata pentru asigurări anticipate.
Activele fixe se reflectă în bilanţ ca valoare netă
şi nu depăşesc de regulă 1 - 2 % din valoarea
totală a activelor băncii. Ele, însă, aduc băncii
cheltuieli sub forma defalcărilor
amortizaţionale, impozitelor pe imobil etc.
Concomitent ele pot contribui şi la generarea
profitului, dacă sunt utilizate suficient de intens.
Clasificarea activelor este un instrument cheie al
managementului riscului. Activele sunt
clasificate iniţial şi apoi revizuite şi reclasificate
de câteva ori pe an, în funcţie de categoria de
risc atribuită.
3. Gestiunea activelor după calitate
Calitatea activelor bancare constă în:
A. Structura activelor
B. Diversificarea activelor
C. Profitabilitatea activelor
D. Lichiditatea activelor
E. Riscul activelor
A. Activele pot fi structurate conform
abordării din paragraful precedent sau după
cum urmează:
• Active monetare (bani)
• Portofoliul titlurilor de valoare
• Portofoliul de credite
• Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)
Determinând ponderea fiecărui component
în structură băncile îşi aranjează structura
activelor în conformitate cu strategia şi
scopul urmărit.
Pentru a-şi atinge scopul de maximizare a
profitului băncile tind să majoreze ponderea
activelor generatoare de profit în total active.
Acest proces poate condiţiona:
• Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri
temporare de lichidităţi ce duc la creşterea
cheltuielilor prin procurarea urgentă a
resurselor.
• Diminuarea investiţiilor în imobilizări –
pierderea clientelei, deoarece se face pe baza
închiderii de filiale sau refuzului de
modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor
informatice existente.
Structura ideală a activelor ar putea fi:
•Active monetare – 10%
•Portofoliul titlurilor de valoare – 30%
•Credite – 50%
Factorii externi, ce influenţează structura
activelor:
•Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei
monetare
•Dezvoltarea pieţei capitalului
•Limitele impuse de către actele de
reglementare
•Starea generală de dezvoltare a ţării
Factorii interni, ce influenţează structura
activelor:
•Strategia de dezvoltare a băncii
•Diminuarea bancară şi a unităţilor
teritoriale
•Suficienţa capitalului bancar.
B. Diversificarea Activelor.
Dacă portofoliul de active a băncii este
nediversificat după tipul de investiţii banca
riscă să-şi diminueze profiturile în caz când
situaţia economică în ţară defavorizează
cererea la tipul de investiţie preferat de
bancă.
Totodată diversificarea portofoliului se face
şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie
prezentă pe fiecare segment al pieţii
produselor bancare.
Diversificarea se face după:
•Ramura prioritară de investiţii
•Client (ca să se diminueze riscul de
insolvabilitate al clientului)
•După termenul de scadenţă a activelor
(ajută la reinvestirea lor şi permite depăşirea
riscului de lichiditate şi al ratei dobânzii).
C. Profitabilitatea activelor bancare
Activele bancare pot fi :
• Neprofitabile
• Profitabile
Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea
băncii de a genera profit în viitor. Dacă
coeficientul este în creştere atunci fiabilitatea
băncii e în normă.

K1 = (Active profit./Active totale)*100%

Venit (profit) generat de Active:
• Venit din dobânzi
• Venit neaferent dobânzilor – realizat din dividend
sau diferenţa de cost a activelor
Gestiunea activelor se ocupă de venitul din dobânzi.
Pentru a analiza avem coeficienţii:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob.

Marja bancară relativă=((Venit

dob./Act.prof)–(Chelt.dob./Res.atrase))*100%

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active

profitab.) *100%
Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează,
banca pierde din valoarea capitalului.
Maximizarea profitabilităţii:
•Majorarea volumului de active profitabile.
•Diminuarea cheltuielilor din dobânzi prin găsirea unor
plasamente mai rentabile.
•Majorarea încasărilor din dobânzi prin găsirea unor
plasamente mai rentabile.
•Diminuarea cuantumului de resurse atrase.
Majorarea profitului băncii din dobânzi se face pe seama
majorării cantităţii de active profitabile, a ratelor dobânzii
la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori.
Cea mai mare pondere în profitul majorat o are
majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobânzii, deoarece
banca nu-şi poate permite majorarea cantităţii activelor
profitabile la nesfârșit.
D. Lichiditatea activelor
Activele lichide sunt compuse din:
1. rezerva curentă (de bază) e formată din:
• numerar
• banii din cont la banca centrală
2. rezerva secundară e formată din:
• valori mobiliare de stat
• credite în proces de recuperare
Banca îşi calculează necesarul optim de active
precum şi structura lor determinând cuantumul de
rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul
de clientelă şi necesarul de plăţi de efectuat
planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu
numai după volum dar şi după structură.
E. Riscul activelor
Toate activele bancare şi plasamentele
generează risc, banca evaluează gradul de
risc a activelor sale şi compară cu capitalul
propriu pentru a analiza posibilitatea de
compensare a pierderilor posibile.
Pentru a determina gradul de expunere a activelor
sale la risc, banca împarte activele în categorii mari:
1. Lichidităţile băncii, valorile mobilaire de stat.
2. Creditele acordate de bancă sub garanţia statului
avându-se ca gaj valorile mobilaire de stat (credite
acordate băncilor) sau metale preţioase.
3. Credite acordate persoanelor fizice şi juridice de
calitate înaltă având ca gaj active eligibile (de
calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare).
4. Credite de o calitate mai joasă unde
solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau gajul
este în deteriorare.
5. Active de o calitate foarte joasă, credite
problematice, mijloace fixe.
Fiecărei categorii de active i se atribuie un
anumit nivel al riscului, la care ele sunt
ponderate şi însumate. Apoi suma activelor
riscante se împarte la capitalul propriu.
Dacă ponderea activelor riscante în capital
propriu este:
• ≤ 5 % banca are un rating foarte puternic
• 5 – 15% - rating bun
• 15 – 30% - rating slab
• 30 – 50% - rating foarte slab
• ≥ 50% - faliment.
4. Strategii de gestiune a activelor
O problema nu mai puţin importantă pentru bancă
este gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate.
Viziunea asupra acestei gestiuni a evoluat vizibil pe
măsura dezvoltării băncilor. Până la încep. anilor 60 ai
sec. XX managementul băncilor trata problema
activelor şi pasivelor oarecum diferenţiat, ultimele
considerându-se ca un element prezent de la sine.
Mai târziu punctul de vedere asupra legăturii
activelor şi pasivelor a evoluat simţitor spre unitatea
şi coeziunea acestora.
În ansamblu gestionarea activelor se face prin
respectarea unor principii mai generale numite şi
strategia integrală a managementului activelor şi
pasivelor şi care conţine următoarele:
1. Se determină scopurile băncii, apoi se
trece la realizarea lor energică folosind
pasivele şi activele.
2. Gestiunea activelor şi pasivelor, a
structurii lor se face în funcţie de
contribuţia lor la profitabilitatea băncii.
3. Prioritatea generală în portofoliul de active
aparţine creditelor profitabile şi calitative.
4. Se acordă importanţa necesară gestionării
riscurilor.
Se cunosc câteva metode mai generale de
management al activelor băncii, care, de fapt reflectă
evoluţia punctului de vedere asupra raportului
active/pasive.
Metoda fondului general. Conform acestei metode
se consideră toate fondurile băncii ca o singură
sursă şi trebuie doar determinate priorităţile
amplasării acestor fonduri. Deşi are drept avantaj
simplitatea pentru luarea deciziilor, metoda
menţionată neglijează legătura între active şi pasive,
în special la corelarea scadenţelor şi nu ţine cont de
optimizarea lichidităţii băncii.
Această metodă poate fi utilizată de către băncile
mari, care au resurse considerabile.
Toate resursele bancare sunt considerate
echivalente după cost şi posibilitatea de
investire a lor, de aceea se pot gestiona după
parametrii medii calculaţi, adică toate resursele
atrase indiferent de tipul lor formează fond
comun de finanţare. În proces de finanţare
există 2 priorităţi:
• Prioritatea reglementară – în proces de
formare a activelor în primul rând se formează şi
se menţin cele cerute de legislaţie.
• Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi
este condiţionată de strategia de dezvoltare a
băncii, se finanţează activele ce au interes
pentru bancă sub diferite aspecte.
Avantajele acestei strategii constituie:
•Uşurinţa în implementare;
•Simplitatea relativă;
•Structura activelor formate prin această
metodă corespunde normelor şi strategiei
interne a băncii privind priorităţile de
finanţare a activelor.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
• Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de
finanţare în active echivalente după cost, deoarece
se ia în consideraţie costul mediu al resurselor
atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate
de proiecte aparte din această cauză ea poate avea
active care au un cost mai mic decât resursele
procurate pentru finanţarea lor sau poate refuza
proiecte profitabile dar neobservate în urma
stabilirii preţului mediu la resurse atrase.
• Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea
resurselor după termen de scadenţă pot conduce la
necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor,
care generează probleme cu lichiditatea şi expune
banca la riscul ratei de dobândă.
Metoda divizării surselor de fonduri sau
metoda conversiunii resurselor. Metoda
dată orientează banca să ţină cont de
structura resurselor în raport cu mărimea
generală a obligaţiunilor şi în corespundere
cu normele rezervelor obligatorii. Structura
plasamentelor activelor se face în
corespundere cu structura resurselor
Schema conversiunii activelor
Printre avantajele acestei metode menţionăm
următoarele:
permite crearea mai multor centre lichiditate -
profitabilitate în interiorul băncii;
sunt coordonate termenele fondurilor şi activelor;
se gestionează mai bine lichiditatea băncii.
concomitent reţinem şi aspectele vulnerabile:
•legătură slabă între diferite grupe de depozite şi suma
generală a depozitelor;
•băncile care utilizează această metodă se orientează la
nivelul mediu de lichiditate în detrimentul profitabilităţii;
•este slabă orientarea spre necesităţile de credit ale
clienţilor.
Această strategie este asemănătorare cu
strategia de alocare a resurselor.
Această strategie presupune redirecţionarea
resurselor atrase spre finanţarea activelor
echivalente după cost şi termen de
scadenţă. În baza acestei strategii structura
activelor depinde structura resurselor atrase
Avantajul acestei strategii constă în
corelarea activelor cu pasivele după termen
de scadenţă şi după cost (rezolvă problema
lichidităţii).
Dezavantajele acestei strategii constituie:
•Gestiunea complicată care necesită
cunoaşterea fiecărei surse;
•Ipoteza că resursele de finanţare pot fi
independente de scopul lor de folosire. În
ideal banca iniţial banca găseşte un
plasament care ar fi profitabil după aceea
caută resurse de unde îl va finanţa;
•Această metodă creează excedent de
lichiditate şi generează diminuarea
profitabilităţii băncii.
Metoda ştiinţifică de gestionare a activelor (care mai este
numită metoda modelării matematice) se bazează pe
funcţiile lucrative ale plasamentelor. Formula generală
este:

P = ΣXiRi

unde:
P – profitul pe numărul plasamentelor;
Xi – suma plasamentului i;
Ri - rata dobânzii (rata profitului) pe fiecare plasament Xi.
i - plasamentele (valorile mobiliare pe termen scurt,
valorile mobiliare investiţionale, credite pe termen
scurt, mediu, lung, specializate etc.).
Această metodă este orientată spre
maximizarea profitului şi banca poate plasa,
(dacă nu are restricţii la active) cu rata
maximă a dobânzii, dar nu va uita de
lichiditate, de alţi clienţi şi de
necesitatea minimizării riscului.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
•Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de
reglementare, ţinând cont de structura
optimă.
•Complexitatea calculelor necesare.
 5. Conceptul şi structura pasivelor băncii

Structura
pasivelor băncii
poate fi
determinată
prin analiza
bilanţului băncii
Deosebim câteva elemente principale în structura
pasivelor: depozitele bancare, împrumuturile şi
capitalul băncii. Cota procentuală de bază în
structura pasivelor o ocupă depozitele bancare.
Spectrul lor variază de la o bancă la alta, dar de
regulă ele reprezintă diferite modificări ale
depozitelor la vedere(depozite tranzacţionale) şi
depozitelor la termen. Depozitele bancare au un
dublu caracter:
- pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor
faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea
capitalului temporar disponibil al clienţilor;
- pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă
pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care
aceştia le pot utiliza in orice moment pentru
efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont.
Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară
mondială a elaborat un şir de cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor
pasive:
•prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;
•banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume şi în
corespundere cu ele să-şi planifice operaţiunile pasive;
•oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului băncii şi
cu oferirea unor servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);
•extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea băncilor
cu tradiţii in domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;
•politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie stabilă şi
flexibilă;
•pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o politică
judicioasă de marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.
În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se
utilizează noţiunile de “expansiune şi reducere a
depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică
următoarele: căutând să obţină profit, băncile
canalizează resursele disponibile (cu excepţia
rezervelor obligatorii) în creditare sau alte
operaţiuni active, inclusiv în împrumuturi
interbancare. Băncile care au obţinut aceste
resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci
ş.a. m. ş. d. Astfel se produce o expansiune a
depozitelor, care perpetuie atât cât băncile
colaborează între ele, iar Banca centrală le
susţine cu rezerve suplimentare.
În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în
modalităţile de gestiune a structurii activelor şi pasivelor. În
urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe
pentru fonduri băncile au început să acorde o atenţie sporită
noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării
structurii şi costurilor depozitelor şi obligaţiunilor
nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în
corespundere cu scopuri bine determinate:
1. Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile
mijloacelor achiziţionate din diferite surse, permiţând băncii să
dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii
profitabilităţii ei.
2. Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea
depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care ar asigura
nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii
promovarea unor operaţiuni active profitabile, care, de regulă,
necesită investiţii pe termen mai lung şi se caracterizează print
- un nivel mai sporit al riscurilor.
În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia
gestiunii pasivelor.
Obiectivul principal al acesteia era stabilirea unui control
eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui
de control asupra activelor.
Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât
şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi creditorilor
banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale
structurii, volumului şi costurilor fondurilor.
În cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte
dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi astfel
poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare.
Banca suprasaturată cu fonduri dar fără perspective
profitabile de amplasare poate păstra neschimbată sau
chiar micşora rata dobânzii, oferind concurenţilor săi
prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară.
Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată
de sporirea riscului şi variaţiei ratei dobânzilor a dat naştere
strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în
managementul bancar. Este un concept mult mai echilibrat referitor
la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente de
bază:
1. Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea
băncii trebuie să ţină sub control eficient volumul, structura, profitul
şi costurile activelor şi pasivelor.
2. Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în
interiorul băncii astfel, încât să permită maximizarea diferenţei dintre
profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare ale băncii
3. Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale
bilanţului - active şi pasive. Deci, politica băncii se elaborează astfel,
încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea costurilor
serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.
Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt
profitabile a fost extinsă asupra tuturor serviciilor bancare,
conştientizându - se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor
contribuie la profitabilitatea băncii ca şi activele.
La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc
permanent cu dilema: pe de o parte banca trebuie să asigure
depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine
depozitele lor, iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de
mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării profitabile
a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei
prin sporirea cheltuielilor pentru deservirea depozitelor şi micşorarea
profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară
banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate
de piaţă în ansamblu. Banca poate doar să aleagă între creşterea băncii
prin atragerea de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau
reducerea depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai
dezavantajoase ca cele de pe piaţă.
Astfel preţul serviciilor poate fi devizat
în:
Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a
preţului depozitului şi cheltuielilor şi limitarea multor servicii pe
care băncile le acordau anterior fără plată.
În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din
depozitele de economii (la termen) peste limita stabilită, pentru
retrageri prin numerar etc.
O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite,
bazată pe calcularea mărimii tuturor cheltuielilor băncii (metoda
fondului general).

care se sumează pentru a calcula preţul mediu al tuturor resurselor

băncii.
Prin această metodă conducerea băncii este în stare
să calculeze influenţa oricăror modificări ale
costurilor fondurilor asupra rezultatelor activităţii
băncii.
Majoritatea băncilor consideră necesar de a calcula
preţul depozitelor şi altor resurse prin costuri
maximale. Această metodă este mai preferabilă
când rata dobânzii la depozite este supusă
modificărilor, uneori substanţiale.
Constituirea preţurilor depozitelor conform
costurilor maximale oferă conducerii băncii
posibilitatea de a stabili apogeul bazei depozitare,
după care banca trebuie să caute surse mai ieftine
sau active mai profitabile sau şi una şi alta.
Există şi metode aplicate cu destinaţie
specială, cum ar fi o rată mai ridicată pentru
a pătrunde pe piaţă, în special pe cele nou
formate, ca mai apoi, după cucerirea
încrederii clientului, să revină treptat la
norma sau mai jos, dat fiind că clienţii sânt
destul de conservativi.
Metoda multifactorială se bazează pe
stabilirea preţului depozitelor în
dependenţă directă de cantitatea de servicii,
pe care clientul le solicită băncii.
 6. Gestiunea resurselor atrase
Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi
privite în dublu sens:
•ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de
depunători;
•ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii:
1. componenţa resurselor atrase: diferențiem resurse atrase
depozitare şi nedepozitare. Volumul resurselor depozitare se
planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de
necesitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului
de resurse nedepozitare de va efectua după formula:
Discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate – suma
depozitelor planificate
În cazul când apare rezultatul negativ, banca va
procura resurse nedepozitare sub forma:
creditelor interbancare, a căror caracteristici sunt:
•au un termen foarte scurt
•se vor utiliza pentru completarea necesarului de
lichidităţi imediate;
•pot fi procurate de la băncile cu un surplus de
lichidităţi, care sunt cointeresate să le plaseze pe
termen scurt;
credite (centralizate)
emisiune de certificate de depozit
emisiune de cambii
emisiune de obligaţiuni
Factorii care influențează alegerea resurselor
nedepozitare sunt:
•costul resurselor;
•riscul asociat fiecărui tip de resursă;
•termenul de scadenţă;
•mărimea băncii, de care depinde tipul de
resursă la care ea poate avea acces;
•necesarul de (depunere a gajului) garanții;
•normele de reglementare din domeniu.
2. costul resurselor atrase.
Evaluarea costului resurselor permite
managerilor băncii să decidă asupra
preţului diferitelor categorii de resurse
pentru a le selecta în funcţie de posibilităţile
de plasamente şi de dobânzile, pe care
acestea la generează.
Volumul cheltuielilor bancare cu resursele
atrase de va determina:

unde:
C – cheltuielile de atragere a resurselor
bancare,
Pj – volumul pasivului de tip j
ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de
tip j
Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate
monetară de capital atras, se va determina prin
raportarea cheltuielilor respective la volumul total de
resurse atrase.
Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile
bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se
calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile
marginale:

unde:
•sitDit - plăţile de natura dobânzilor;
•CO – alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele
decât dobânzile;
•Aprof – suma activelor profitabile ale băncii.
Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a
rentabilităţii, deoarece, pentru a-şi menţine
profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze
aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată.
Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă
cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate.
Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul
achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate
suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:

unde:
D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;
D – resurse atrase la rata de dobândă veche;
i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa
resursele atrase.
Acest indicator reprezintă în valoare absolută
volumul modificării costurilor bancare cu
atragerea resurselor, însă pentru a putea fi
comparabil cu rata de rentabilitate la
plasamente este necesară transformarea lui în
valoare relativă.

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase

poate fi comparată cu rentabilitatea marginala
a plasamentului pentru a se concluziona asupra
bonităţii lui.
Rata costului marginal rCm al resurselor atrase
poate fi comparată cu rentabilitatea marginala a
plasamentului pentru a se concluziona asupra
bonităţii lui.
În cazul majorării ratelor de dobândă de către
bancă, costurile marginale vor creşte, dat fiind
faptul, că banca este obligată să achite dobânzile
majorate nu numai pentru resursele atrase
suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate la
depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt
dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor
marginale permite determinarea limitei valorice
până la care banca poate să-si extindă volumul
resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile
marginale de atragere a noilor resurse nu vor face
să scadă veniturile marginale din plasamentul lor.
 Formarea ratelor de dobândă la
depozite, ca element de cost bancar
În prezent, băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la depozite după
metoda “unbundled service”, ce presupune analiza serviciului de gestiune a
depozitelor separat, independent de politica comisioanelor la alte tipuri de servicii şi
a dobânzilor la credite. Acesta metoda propune compunerea ratei după următoarea
formula :

cd  COi  CAi i
unde:
cd – costul depozitului de tip i într-un moment de timp t
COi – Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i
CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite.
Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi
completa a costurilor de gestiune aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce,
în condiţiile actuale, este destul de complicat.
Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se
cheltuielile globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode
banca va calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace
financiare (ţinând cont de rezervele minime obligatorii; defalcării în fondul
de asigurare a depozitelor (daca acest fond exista), corelând-o cu rata de
dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor
determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la
volumul de depozite va determina rata dobânzii pe o unitate monetară de
depozit. Ideea metodei respective este bazata pe presupunerea ca nu exista
cheltuieli asupra unui depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al
tuturor resurselor bancare atrase.
Politica de formare a dobânzilor de bază de pasive influenţează
structural clientela bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau,
determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării
profitabilităţii băncii
Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite
este un capitol separat în strategia vitală a
băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată
în primul rând pentru majorarea profitabilităţii
băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi
pentru atragerea clienţilor sau în lupta
concurenţială, deoarece cu cat este mai mică
marja între rata dobânzii la credite şi rata
dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este
banca la modificările ratei dobânzii la depozite
pe piaţa.
 7. Organizarea managementului
activelor şi pasivelor
Principiile organizatorice ale managementului
activelor şi pasivelor:
•Coordonarea/suporavegherea activă din partea
celui mai înalt nivel al managementului (board-
ului);
•Implementarea politicilor, procedurilor şi
limitelor adecvate;
•Evaluarea, monitorizarea şi gestionarea corectă
a riscurilor;
•Controlul intern cuprinzător.
Administrarea activelor şi pasivelor este realizată de
Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor băncii
(ALCO), care dispune de rapoarte regulate privind
dinamica portofoliilor, structura, maturitatea, ratele
dobânzilor şi rentabilitatea curentă şi de perspectivă
a activelor şi pasivelor băncii. La fel, Comitetul
dispune de informaţii privind competitivitatea
băncii în raport cu piaţa şi competitorii principali.
Componenţa şi periodicitatea rapoartelor, precum şi
responsabilii pentru prezentarea lor sunt stabilite de
către ALCO.
În cadrul limitelor stabilite operaţiunile se derulează
cu viza prealabilă a trei membri ai Comitetului de
administrare a activelor şi pasivelor (ALCO), iar în
afara lor cu aprobarea ALCO.
Scopurile ALCO:
•Analiza impactului schimbărilor apărute în economie şi
legislaţie;
•Analiza evoluţiei ratelor dobânzilor;
•Stabilirea dobânzilor/preţurilor produselor de activ şi
pasiv;
•Monitorizarea riscului de lichiditate şi a riscului valutar;
•Analiza diferenţelor dintre preformanţele actuale şi
previzionate;
•Bugetarea/planificarea strategică;
•Introducerea de noi produse şi impactul acestora asupra
rezultatelor;
•Analiza/aprobarea politicilor managementului activelor
şi pasivelor şi de limitare a riscurilor.
Din punct de vedere istoric deosebim trei
abordări ale modului de promovare a
strategiilor managementului activelor şi
pasivelor:
Strategia gestiunii activelor (până în anii
1960). Cea mai mare parte a necesităţilor în
lichidităţi băncile şi le satisfăceau din contul
convertirii activelor în numerar.
Strategia gestiunii pasivelor (în anii 60-70).
Scopul – stabilirea controlului asupra surselor
de mijloace băneşti ale băncii în mod
analogic controlului asupra activelor.
Strategia gestiunii fondurilor (activelor şi
pasivelor) (abordare modernă).
La momentul de faţă băncile examinează
porfoliile de active şi pasive ca ceva integru
pentru atingerea scopurilor comune – a unei
profitabilităţi înalte la un nivel acceptabil al
riscului.
În opinia unor specialişti, managementul
activelor şi pasivelor băncii reprezintă, prin
esenţă, managementul strategic al bilanţului în
scopul optimizării/minimizării variabilităţii
venitului net din dobânzi şi al valorii de piaţă a
capitalului băncii. De aceea, ei sunt dispuşi să
examineze gestiunea bilanţului băncii.
Etapele procesului managementului activelor şi pasivelor prin prima
gestiunii bilanţului băncii