Tema 5 Managementul Activelor Şi Pasivelor Băncii
Tema 5 Managementul Activelor Şi Pasivelor Băncii
Tema 5 Managementul Activelor Şi Pasivelor Băncii
P = ΣXiRi
unde:
P – profitul pe numărul plasamentelor;
Xi – suma plasamentului i;
Ri - rata dobânzii (rata profitului) pe fiecare plasament Xi.
i - plasamentele (valorile mobiliare pe termen scurt,
valorile mobiliare investiţionale, credite pe termen
scurt, mediu, lung, specializate etc.).
Această metodă este orientată spre
maximizarea profitului şi banca poate plasa,
(dacă nu are restricţii la active) cu rata
maximă a dobânzii, dar nu va uita de
lichiditate, de alţi clienţi şi de
necesitatea minimizării riscului.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
•Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de
reglementare, ţinând cont de structura
optimă.
•Complexitatea calculelor necesare.
5. Conceptul şi structura pasivelor băncii
Structura
pasivelor băncii
poate fi
determinată
prin analiza
bilanţului băncii
Deosebim câteva elemente principale în structura
pasivelor: depozitele bancare, împrumuturile şi
capitalul băncii. Cota procentuală de bază în
structura pasivelor o ocupă depozitele bancare.
Spectrul lor variază de la o bancă la alta, dar de
regulă ele reprezintă diferite modificări ale
depozitelor la vedere(depozite tranzacţionale) şi
depozitelor la termen. Depozitele bancare au un
dublu caracter:
- pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor
faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea
capitalului temporar disponibil al clienţilor;
- pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă
pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care
aceştia le pot utiliza in orice moment pentru
efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont.
Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară
mondială a elaborat un şir de cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor
pasive:
•prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;
•banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume şi în
corespundere cu ele să-şi planifice operaţiunile pasive;
•oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului băncii şi
cu oferirea unor servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);
•extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea băncilor
cu tradiţii in domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;
•politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie stabilă şi
flexibilă;
•pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o politică
judicioasă de marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.
În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se
utilizează noţiunile de “expansiune şi reducere a
depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică
următoarele: căutând să obţină profit, băncile
canalizează resursele disponibile (cu excepţia
rezervelor obligatorii) în creditare sau alte
operaţiuni active, inclusiv în împrumuturi
interbancare. Băncile care au obţinut aceste
resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci
ş.a. m. ş. d. Astfel se produce o expansiune a
depozitelor, care perpetuie atât cât băncile
colaborează între ele, iar Banca centrală le
susţine cu rezerve suplimentare.
În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în
modalităţile de gestiune a structurii activelor şi pasivelor. În
urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe
pentru fonduri băncile au început să acorde o atenţie sporită
noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării
structurii şi costurilor depozitelor şi obligaţiunilor
nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în
corespundere cu scopuri bine determinate:
1. Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile
mijloacelor achiziţionate din diferite surse, permiţând băncii să
dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii
profitabilităţii ei.
2. Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea
depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care ar asigura
nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii
promovarea unor operaţiuni active profitabile, care, de regulă,
necesită investiţii pe termen mai lung şi se caracterizează print
- un nivel mai sporit al riscurilor.
În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia
gestiunii pasivelor.
Obiectivul principal al acesteia era stabilirea unui control
eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui
de control asupra activelor.
Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât
şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi creditorilor
banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale
structurii, volumului şi costurilor fondurilor.
În cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte
dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi astfel
poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare.
Banca suprasaturată cu fonduri dar fără perspective
profitabile de amplasare poate păstra neschimbată sau
chiar micşora rata dobânzii, oferind concurenţilor săi
prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară.
Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată
de sporirea riscului şi variaţiei ratei dobânzilor a dat naştere
strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în
managementul bancar. Este un concept mult mai echilibrat referitor
la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente de
bază:
1. Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea
băncii trebuie să ţină sub control eficient volumul, structura, profitul
şi costurile activelor şi pasivelor.
2. Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în
interiorul băncii astfel, încât să permită maximizarea diferenţei dintre
profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare ale băncii
3. Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale
bilanţului - active şi pasive. Deci, politica băncii se elaborează astfel,
încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea costurilor
serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.
Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt
profitabile a fost extinsă asupra tuturor serviciilor bancare,
conştientizându - se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor
contribuie la profitabilitatea băncii ca şi activele.
La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc
permanent cu dilema: pe de o parte banca trebuie să asigure
depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine
depozitele lor, iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de
mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării profitabile
a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei
prin sporirea cheltuielilor pentru deservirea depozitelor şi micşorarea
profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară
banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate
de piaţă în ansamblu. Banca poate doar să aleagă între creşterea băncii
prin atragerea de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau
reducerea depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai
dezavantajoase ca cele de pe piaţă.
Astfel preţul serviciilor poate fi devizat
în:
Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a
preţului depozitului şi cheltuielilor şi limitarea multor servicii pe
care băncile le acordau anterior fără plată.
În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din
depozitele de economii (la termen) peste limita stabilită, pentru
retrageri prin numerar etc.
O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite,
bazată pe calcularea mărimii tuturor cheltuielilor băncii (metoda
fondului general).
unde:
C – cheltuielile de atragere a resurselor
bancare,
Pj – volumul pasivului de tip j
ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de
tip j
Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate
monetară de capital atras, se va determina prin
raportarea cheltuielilor respective la volumul total de
resurse atrase.
Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile
bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se
calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile
marginale:
unde:
•sitDit - plăţile de natura dobânzilor;
•CO – alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele
decât dobânzile;
•Aprof – suma activelor profitabile ale băncii.
Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a
rentabilităţii, deoarece, pentru a-şi menţine
profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze
aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată.
Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă
cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate.
Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul
achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate
suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:
unde:
D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;
D – resurse atrase la rata de dobândă veche;
i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa
resursele atrase.
Acest indicator reprezintă în valoare absolută
volumul modificării costurilor bancare cu
atragerea resurselor, însă pentru a putea fi
comparabil cu rata de rentabilitate la
plasamente este necesară transformarea lui în
valoare relativă.
cd COi CAi i
unde:
cd – costul depozitului de tip i într-un moment de timp t
COi – Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i
CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite.
Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi
completa a costurilor de gestiune aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce,
în condiţiile actuale, este destul de complicat.
Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se
cheltuielile globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode
banca va calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace
financiare (ţinând cont de rezervele minime obligatorii; defalcării în fondul
de asigurare a depozitelor (daca acest fond exista), corelând-o cu rata de
dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor
determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la
volumul de depozite va determina rata dobânzii pe o unitate monetară de
depozit. Ideea metodei respective este bazata pe presupunerea ca nu exista
cheltuieli asupra unui depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al
tuturor resurselor bancare atrase.
Politica de formare a dobânzilor de bază de pasive influenţează
structural clientela bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau,
determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării
profitabilităţii băncii
Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite
este un capitol separat în strategia vitală a
băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată
în primul rând pentru majorarea profitabilităţii
băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi
pentru atragerea clienţilor sau în lupta
concurenţială, deoarece cu cat este mai mică
marja între rata dobânzii la credite şi rata
dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este
banca la modificările ratei dobânzii la depozite
pe piaţa.
7. Organizarea managementului
activelor şi pasivelor
Principiile organizatorice ale managementului
activelor şi pasivelor:
•Coordonarea/suporavegherea activă din partea
celui mai înalt nivel al managementului (board-
ului);
•Implementarea politicilor, procedurilor şi
limitelor adecvate;
•Evaluarea, monitorizarea şi gestionarea corectă
a riscurilor;
•Controlul intern cuprinzător.
Administrarea activelor şi pasivelor este realizată de
Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor băncii
(ALCO), care dispune de rapoarte regulate privind
dinamica portofoliilor, structura, maturitatea, ratele
dobânzilor şi rentabilitatea curentă şi de perspectivă
a activelor şi pasivelor băncii. La fel, Comitetul
dispune de informaţii privind competitivitatea
băncii în raport cu piaţa şi competitorii principali.
Componenţa şi periodicitatea rapoartelor, precum şi
responsabilii pentru prezentarea lor sunt stabilite de
către ALCO.
În cadrul limitelor stabilite operaţiunile se derulează
cu viza prealabilă a trei membri ai Comitetului de
administrare a activelor şi pasivelor (ALCO), iar în
afara lor cu aprobarea ALCO.
Scopurile ALCO:
•Analiza impactului schimbărilor apărute în economie şi
legislaţie;
•Analiza evoluţiei ratelor dobânzilor;
•Stabilirea dobânzilor/preţurilor produselor de activ şi
pasiv;
•Monitorizarea riscului de lichiditate şi a riscului valutar;
•Analiza diferenţelor dintre preformanţele actuale şi
previzionate;
•Bugetarea/planificarea strategică;
•Introducerea de noi produse şi impactul acestora asupra
rezultatelor;
•Analiza/aprobarea politicilor managementului activelor
şi pasivelor şi de limitare a riscurilor.
Din punct de vedere istoric deosebim trei
abordări ale modului de promovare a
strategiilor managementului activelor şi
pasivelor:
Strategia gestiunii activelor (până în anii
1960). Cea mai mare parte a necesităţilor în
lichidităţi băncile şi le satisfăceau din contul
convertirii activelor în numerar.
Strategia gestiunii pasivelor (în anii 60-70).
Scopul – stabilirea controlului asupra surselor
de mijloace băneşti ale băncii în mod
analogic controlului asupra activelor.
Strategia gestiunii fondurilor (activelor şi
pasivelor) (abordare modernă).
La momentul de faţă băncile examinează
porfoliile de active şi pasive ca ceva integru
pentru atingerea scopurilor comune – a unei
profitabilităţi înalte la un nivel acceptabil al
riscului.
În opinia unor specialişti, managementul
activelor şi pasivelor băncii reprezintă, prin
esenţă, managementul strategic al bilanţului în
scopul optimizării/minimizării variabilităţii
venitului net din dobânzi şi al valorii de piaţă a
capitalului băncii. De aceea, ei sunt dispuşi să
examineze gestiunea bilanţului băncii.
Etapele procesului managementului activelor şi pasivelor prin prima
gestiunii bilanţului băncii