Curuți
Curuți (din maghiară kuruc, plural kurucok în trad. "haiduc") este numele dat inițial în Ungaria și Transilvania cetelor de răsculați conduse de Gheorghe Doja (1514). Ulterior au primit aceeași denumire participanții de diferite etnii la lupta antihabsburgică (antiaustriacă) între 1671 și 1711 sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea. Adversarii curuților au fost lobonții.
De-a lungul timpului, termenul kuruc a ajuns să desemneze maghiarii care pledează pentru o independență națională strictă, iar termenul „lobonți” pentru a desemna maghiarii care susțin cooperarea cu puteri externe. Termenul curuț este folosit atât în sens pozitiv pentru a însemna „patriotic”, cât și în sens negativ pentru a însemna „șovinist”. Termenul de lobonți este aproape întotdeauna folosit într-un sens negativ pentru a însemna „neloial” sau „trădător”.
Armata curuților a fost compusă în mare parte din nobili și iobagi din Ungaria inferioară sărăcită, inclusiv Protestanți maghiari țărani[1] și slavi.[2] Au reușit să cucerească mari părți ale Ungariei în mai multe revolte din Transilvania înainte de a fi învinși de trupele imperiale habsburgice. Răscoala curuților s-a încheiat în 1711 prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea Sólyomkővár (azi Șinteu), bază militară și centru de rezistență a curuților, a fost distrusă și depopulată. La Șinteu au fost colonizați slovaci.
Nume
Cuvântul curuț a fost folosit pentru prima dată în 1514 pentru țăranii înarmați conduși de Gheorghe Doja.[3][4] Savantul din secolul al XVIII-lea Matthias Bel a presupus că cuvântul a fost derivat din cuvântul latin „cruciatus” (cruciat), în cele din urmă de la „crux” (cruce) și că Adepții lui Dózsa au fost numiți „cruciați” deoarece rebeliunea țărănească a început ca o cruciada oficială împotriva Otomanilor.[5] Silahdar Findiklili Mehmed Agha, a 17th-century Ottoman chronicler, supposed that the word Kuruc ("Kurs" as it was transliterated into Ottoman Turkish in his chronicle) was a Greek word meaning "polished" or "cilâlı" in Turkish.[6]
Etimologii de astăzi nu acceptă teoria lui Bel sau a lui Mehmed și consideră că termenul a fost derivat din cuvântul turcesc kurudsch (răzvrătit sau insurgent).[7]
În 1671, numele a fost folosit de Meni, beglerbeg pașa din Eger în ceea ce este acum Ungaria, pentru a denumi refugiații predominant nobili din Ungaria Regală. . Numele a devenit rapid popular și a fost folosit între 1671 și 1711 în textele scrise în maghiară, slovacă și turcă pentru a denumi rebelii din Ungaria Regală și nordul Transilvaniei, luptând împotriva Habsburgilor și a politicilor acestora.
Rebelii primei răscoale a curuților s-au numit „bújdosók” (fugitivi), sau în formă lungă, „diferite ordine fugare — baroni, nobili, soldați de cavalerie și infanterie — care luptă pentru libertatea materială și spirituală a patriei maghiare." Armata adunată de nobilul din nordul Ungariei Emeric Thököly a fost numită și kuruc. Răscoala lor l-a forțat pe împăratul habsburgic Leopold I să restabilească constituția în 1681, după ce a fost suspendată în 1673.[8]
Liderul ultimei rebeliuni a curuților, Francisc Rákóczi al II-lea, nu a folosit termenul, ci a folosit cuvântul francez insurgents sau malcontents pentru a evidenția scopurile lor. Sursele contemporane au preferat, de asemenea, termenul „nemulțumiți” pentru a desemna rebelii.
Curuț a fost folosit în poezia populară slovacă până în secolul al XIX-lea.[9]
Termenul opus (răspândit după 1678) a fost „lobonți” (din cuvântul maghiar „lobonc”, literal „păr lung”, referindu-se la perucile purtate de soldații austrieci), desemnând austriecii și susținătorii lor loiali.
Istorie
Context[10]
După conspirația Magnatului și rebeliunea lui Francisc I Rákóczi, Leopold I a introdus un sistem de guvernare absolutist în Ungaria Regală (care nu a fost ocupată de de către otomani și nu făcea parte din Principatul Transilvaniei).
Creatorii acestui sistem au fost Wenzel Eusebius Lobkowitz[11] (Președintele Consiliului Privat Imperial 1669-1674), Johann von Hocher, Ignaz Abele, Leopold Königsegg-Rothenfels, Johann Kinsky (Johann Oktavian, Graf Kinsky von Wchinitz und Tettau 1604-1679) și Raimondo Montecuccoli. Ei au inventat Teoria Confiscării (v. Verwirkungstheorie), o doctrină neo-absolutistă, care susținea că Ungaria și-a pierdut drepturile de autoguvernare constituțională din cauza infidelității sale față de împărat, iar moșierii unguri și-au pierdut drepturile din cauza acestei conspirații. Împăratul avea atunci dreptul de a guverna, fără a cere acordul Dietei (parlamentul statelor).
Königsegg a spus că Regatul Ungariei este „armis subjecti” - supusul armatei. Ei au forțat locuitorii locali să întrețină proviziile armatei (portio [hrană], sferturi [cazare] și forspont [livrare]) colectate de ofițerii militari locali (repartitio). Au neglijat oficialii guvernamentali tradiționali, cum ar fi palatinii (ung. nádor) și au creat un consiliu de guvernare în martie 1673 (care era format din patru membri germani și patru maghiari și un lider, Johann Gaspar Ampringen, dar el a fost doar o marioneta si adevarata putere era detinuta de conducatorii militari locali).
Curtea a încercat din nou să-i suprime pe protestanți. În 1671, György Szepelcsenyi, arhiepiscopul de Esztergom, Leopold Kollonics, episcopul de Weiner-Neustadt și președintele Camerei maghiare, episcopul Ferenc Szegedy, din Eger, iar István Bársony a vizitat rând pe rând orașele libere și importante cu escorte militare și a preluat fostele (cu mai bine de 100 de ani în urmă) biserici și școli catolice de la protestanți. Cetățenii din Pozsony, inclusiv bărbați și femei, și-au păzit biserica timp de săptămâni întregi, Szelepcsényi nu a fost capabil să lupte împotriva lor până când, în 1672, Kollonics a luat problema în propriile mâini. A adus 1.200 de soldați din Viena, arestând pentru câteva săptămâni pe cetățenii mai nobili și forțându-i să predea biserica și școala. După aceea, au construit procese conceptuale împotriva pastorilor protestanți. Între 1673 și 1674 au făcut de două ori „judicum delegatum” împotriva preoților protestanți. Membrii juriului erau mari preoți și lorzi seculari, inclusiv judecătorul și alte legislaturi. Subiectul loviturii de stat au fost crimele politice — legătura pastorilor luterani și reformați cu pașa din Buda și planul unei rebeliuni deschise, a cărei dovadă principală a fost acuzarea scrisorilor lui István Vitnyédy către Miklós Bethlen și Ambrus Keczer. În cele din urmă, oricine a semnat o inversare (un document prin care să demisioneze din calutatea de preot protestant și să părăsească Ungaria) a fost grațiat. 200 au semnat, dar 40 au rezistat. Cei care au refuzat au fost vânduți ca sclavi de galere către Napoli (pentru a fi salvați de flota amiralului Ruttler în 1676).
Oficialii erau adesea corupți și lacomi. De exemplu, von Sinzendorf, care se ocupa de finanțele militare, a confiscat proprietățile multor oameni nobili. În timpul unei negocieri, el a confiscat 11 castele, 70 de curii nobiliare și 367 de sate (în mare parte delapidate pentru el însuși).
Leopold I a concediat 11.000 de soldați maghiari din cetăți, pentru că nu avea încredere în ei, a încercat să concentreze armata într-o cetate principală și a început să explodeze castelele întărite ale nobilimii.
Guvernul a perceput un nou tip de impozit (Accisa) care a crescut cotele de impozitare de 10 ori mai mari. Acest lucru i-a făcut pe contribuabili să sufere.
Membrii Conspirația Wesselényi, în mare parte nobili care și-au pierdut moșiile și foștii soldați care au fost concediați fără indemnizație de concediere, au fugit spre est. Ungurii asupriți și-au căutat refugiu în Transilvania, dar domnitorul Apafi nu a avut permisiunea Otomani să-i lase, așa că au început să se adune pe râul Tisa. Deși mulți dintre ei au evadat în Polonia, cei rămași erau gata să înceapă o nouă revoltă și astfel s-au format curuții.
Prima răscoală a curuților
Prima răscoală a curuților a avut loc în 1672. Armata curuților s-a adunat în Partium unde mulți refugiați de diferite origini s-au adăpostit de persecuțiile religioase și politice din Ungaria Regală. Ei se numeau „bújdosók” (fugari). Armele lor erau în mare parte pistoale, sabii ușoare și fokos (topoare de luptă).
Tacticile lor de război erau tipice pentru cavaleria ușoară. Principalele subgrupuri erau protestanții, care erau nemulțumiți de ambițiile habsburgice ale Contrareformei; nobilii minori sărăciți (păstrandu-și privilegiile în timp ce Curtea Habsburgică a încercat să-i privească de nobilimea lor) și soldații din „végvár” (castelele de frontieră) care au fost jefuiți de generalii habsburgici. Mai târziu, când turcii au pierdut teren în fața armatelor imperiale și despotismul austriac s-a intensificat, opresiunea habsburgică asupra maghiarilor a jucat un rol din ce în ce mai important în motivarea kurucului.
Inițial, în august 1672, armata kuruc a invadat Ungaria Superioară, unde a cucerit castelele Diósgyőr, Ónod, Szendrő și Tokaj. După ce au învins armata habsburgică din Paris von Spankau lângă Kassa, orașele din Ungaria Superioară s-au predat și mulți oameni nemulțumiți li s-au alăturat din populația slovacă și rutenă din județele de nord.
Cei doi conducători ai armatei „fugitivi” erau Pál Szepesi și Mátyás Szuhay, membri ai nobilimii minore care au participat anterior la alte mișcări anti-habsburgice.
Conform amintirilor lui Pál Szepesi, „fugitivii” au început să jefuiască în țările din nord: „În prefața persecuției papiștilor, au jefuit județe întregi. Am început să-i ucidem pe jefuitori, dar fără rezultat — nu au făcut-o. respectă orice ofițer”. Hofkriegsrat din Viena a luat imediat măsuri: au întărit trupele habsburgice, au chemat mai mulți soldați din Ungaria Inferioară și au făcut pace cu Hajduk-i. La 26 octombrie 1672, armata habsburgică i-a învins pe „fugitivi” la Gyurke (mai târziu în maghiară „Györke”, slovacă „Ďurkov”). Rebelii s-au retras peste linia Tisei.
După acest succes inițial, guvernul habsburgic a început o persecuție religioasă și politică sistematică în Ungaria Regală. Cel mai infam caz a fost procesul a 300 de pastori protestanți care au fost condamnați la moarte în 1674 și care mai târziu au fost vânduți ca sclavi de galeră în Napoli, provocând proteste publice în toată Europa.
Universitas a "fugarilor"
În 1675, „fugarii” au ocupat Debrețin. Mai târziu în acel an, orașul a fost jefuit din nou de trei armate diferite. Acest lucru nu era neobișnuit în [[Ungaria Superioară], cu probleme.
Fugitorii au încercat să se organizeze ca o comunitate independentă numită "universitas" sau "communitas". Ei au dat decrete, au trimis soli la puterile străine, au făcut un sigiliu și au ținut Diete (adunări). La acea vreme, ei erau deja numiți kuruc, deși nu se spuneau niciodată așa. Între 1674 și 1678, conducătorul lor a fost contele Paul Wesselényi, vărul regretatului palatin Ferenc Wesselényi.
„Purgații” au stabilit legături diplomatice cu Polonia în 1674 și cu Franța în 1675. În mai 1677, Franța, Polonia, Principatul Transilvaniei și „universitas” „Efugiților” au semnat un tratat la Varșovia prin care regele Ludovic al XIV-lea al Franței a garantat 100.000 de thaler ajutor și asistență. „Purgații” au fost obligați să atace habsburgii cu o armată de cel puțin 15.000 de oameni. Mihael I Apafi, Prințul Transilvaniei, a oferit sprijin militar și financiar „universitas”.
În toamna anului 1677, 2.000 de soldați francezi, polonezi și tătari au ajuns în Ungaria Superioară. Această mică armată, condusă de colonelul Beaumont, nu a fost capabilă să amenințe serios supremația habsburgică. Ungaria Regală a devenit un teatru al Războiul european dintre Împăratul Leopold I și Ludovic al XIV-lea. Președintele „Hofkriegsrat-ului” vienez, Raimondo Montecuccoli, a desenat un plan de „pacificare” sub titlul „L'Ungheria nell'anno 1677." Conform planului, Ungaria Regală ar fi ocupată de trei armate austriece, rămășițele constituției maghiare ar fi abolite și un program la scară largă de colonizare germană va fi implementat. Cancelarul Paul Hocher, unul dintre cei mai influenți bărbați din guvernul habsburgic, a fost de acord cu planul lui Montecuccoli. În Consiliul Privat a declarat: „Toți ungurii sunt trădători”.
Sub Mihály Teleki
În 1678, fugarii l-au acceptat ca conducător pe Mihály Teleki, cancelarul Transilvaniei. Prințul Apafi a proclamat război împotriva Habsburgilor. Anterior, el implorase sultanul Otoman (stăpânul său) să plece. Sultanul ceruse o condiție inacceptabilă: în cazul succesului, toată Ungaria Regală ar trebui să se alăture Imperiului Otoman.
La 5 aprilie 1678, prințul Apafi a emis o declarație ambiguă către poporul Ungariei. El a anunțat că el, împreună cu regii polonez și francez, a luat armele împotriva „jugului greu al asupririi” și a recomandat „supunerea față de puternicul împărat turc cu o minte rezonabilă și ochi ascuțit”.
Armata kuruc din Teleki, împreună cu trupele poloneze și franceze, au înaintat bine în Ungaria Superioară, dar s-au retras imediat în Transilvania la vederea primelor regimente habsburgice. Eșecul a distrus imaginea lui Teleki de lider competent. Pe de altă parte, o mică trupă de cavalerie kuruc (aproximativ 8.000 de oameni) a ocupat pentru scurt timp cele mai importante orașe miniere și castele din Ungaria Inferioară.
Marile răscoale kuruc
În 1678, unul dintre cei mai influenți tineri nobili din Ungaria Superioară și Transilvania, Emeric Thököly, a declarat război Habsburgilor. În august 1678, armata lui Thököly a ocupat aproape toată Ungaria de Jos și de Sus. Stăpânirea habsburgică din Ungaria Regală s-a prăbușit rapid. Fugitorii s-au alăturat Revoltei Thököly și l-au ales oficial ca lider în Szoboszló în ianuarie 1680. Trupele kuruc s-au unit cu propria armata lui Thököly.
Din acel moment, istoria curuților este sinonimă cu cea a celor două mari revolte anti-habsburgice din Regatul Ungariei între 1680 și 1711, adică Revolta Thököly (1680–85) și Războiul de independență al lui Rákóczi (1703–1711). Deși sunt denumite în general „războaiele curuților”, aceste revolte anti-habsburgice au avut o bază socială mult mai largă și scopuri politice mai complexe decât mișcările curuților anterioare. Vedeți istoria marilor revolte ale curuților sub conducătorii lor, Emeric Thököly și Francisc Rákóczi al II-lea.
Utilizare ulterioară
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, „curuț” era folosit în general pentru a desemna soldații de cavalerie maghiară (husari) care servesc în armata habsburgică, în special în timpul Războiului de succesiune austriac ( 1740–1748). Mulți foști soldați curuți din Războiul de independență al lui Rákóczi s-au alăturat armatei habsburgice după 1711.
Prusians erau numiți și curuți în literatura maghiară, inclusiv de către Joseph Gvadányi în 1790. Motivul din spatele acestei utilizări ciudate a fost că dușmanii habsburgilor lobonți erau considerați sinonimi cu kurucii.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cuvântul a încetat din uz în limbajul comun și a devenit un termen exclusiv istoric pentru rebelii lui Rákóczi și Thököly.
În limba germană de sud de astăzi, „Kruzitürken” este un cuvânt peiorativ, combinând „Kuruzen” (Kuruc) și „Türken” (turci), adică „blestemă-l”.
În limba maghiară de astăzi, „curuț” este uneori folosit pentru a desemna radicalii naționali maghiari. „Kuruc.info” este, de asemenea, numele unei pagini web naționaliste maghiare de extremă dreaptă.[12]
Vezi și
- ^ Sándor Bonkáló, The Rusyns, Carpatho-Rusyn Research Center, 1990 p. 22
- ^ Július Bartl, Istoria slovacă: cronologie și lexic, Editura Bolchazy-Carducci, 2002, p. 257
- ^ Jankowski, Tomek E. (). Eastern Europe!: Everything You Need to Know About the History (and More) of a Region that Shaped Our World and Still Does (în engleză). Williamstown, MA: New Europe Books. ISBN 978-0-9850623-3-0.
- ^ Macartney, C. A. (). Hungary: From Ninth Century Origins to the 1956 Uprising. New Brunswick: Transaction Publishers. p. 87. ISBN 978-0-202-36198-7.
- ^ István Tótfalusi ed., Magyar Etimológiai Nagyszótár (Etymological Dictionary of Hungarian)
- ^ Silahdar Fındıklılı Mehmet Ağa, Silahdar Tarihi, Volume 1 (Istanbul, 1923), 743.
- ^ Lendvai, P.; Major, A. (). The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat. Princeton University Press. p. 138. ISBN 978-0-691-11969-4.
- ^ Macartney, C. A. (). Hungary: From Ninth Century Origins to the 1956 Uprising, Second Edition. Piscataway, NJ: Transaction Publishers. pp. 86–87. ISBN 978-0-202-36198-7.
- ^ Rouse, Andrew C.; Atkinson, David (). Ethnic Mobility in Ballads: Selected Papers from the 44th International Ballad Conference of the Kommission für Volksdichtung. Spechel Egyesület. p. 7. ISBN 978-963-12-9292-3.
- ^ http://mek.niif.hu/07100/07139/html/0002/0005/0003/0002-1d7.html Szegfű Gyula: A Lipót-féle abszolutizmus. In: Hóman-Szegfű: Magyar történelem
- ^ „Life of Lobkowitz”.
- ^ „kuruc.info”. Arhivat din original la . Accesat în .