Secretul lui Bachus
 | Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut. Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă. |
| Secretul lui Bachus | |
 Afișul filmului | |
| Gen | comedie |
|---|---|
| Regizor | Geo Saizescu |
| Scenarist | Titus Popovici |
| Producător | Eugen Maier (director de producție) Romulus Lal (producător delegat) |
| Studio | Casa de Filme 1 |
| Distribuitor | Româniafilm |
| Director de imagine | Aurel Kostrakiewicz |
| Operator(i) | Gheorghe Cricler |
| Montaj | Elena Pantazică |
| Sunet | ing. Daniel Russu |
| Muzica | Temistocle Popa |
| Scenografie | Vasile Rotaru |
| Costume | Nely Grigoriu Merola |
| Distribuție | Emil Hossu Ștefan Mihăilescu-Brăila Dem Rădulescu Gheorghe Dinică Sebastian Papaiani Jean Constantin |
| Premiera | 5 martie 1984 |
| Durata | 114 min. |
| Țara | .svg){kind=small} R.S. România |
| Limba originală | română |
| Prezență online | |
|
Pagina Cinemagia | |
Modifică date / text  | |
Secretul lui Bachus este un film de comedie românesc din 1984, regizat de Geo Saizescu. Rolurile principale sunt interpretate de actorii Emil Hossu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Dem Rădulescu, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani și Jean Constantin.
El se află pe locul 21 în topul celor mai vizionate film românești din toate timpurile după cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România. [1]
Rezumat
Distribuție
|
|
Sursa de inspirație - afacerea Bachus
Sursa de inspirație a scenariului filmului a fost cazul Gheorghe Ștefănescu (1929-1981) [2] sau dosarul „Vinul”, potrivit denumirii date de anchetatori.[3] Gheorghe Ștefănescu provenea dintr-o familie de experți în producerea vinului, el lucrând ca gestionar al unui depozit de vinuri. A fost arestat în anii '60 în urma acuzațiilor de delapidare, contrafacere și diluare de băuturi, dar și de lovire și favorizarea infractorului. El a ieșit din închisoare în 1967.[4] După eliberare, el și-a reluat vechea ocupație, ocupând în perioada 23 martie 1971 - 9 august 1978 funcția de șef al Depozitului de vinuri și rachiuri din Calea Griviței nr. 325; clădirea, care nu mai există astăzi, se afla în zona pasajului Basarab, la intersecție cu Șoseaua Nicolae Titulescu. În această calitate, Ștefănescu a pus bazele unei grupări infracționale care se ocupa cu falsificarea de vinuri și vânzarea acestora către clienți. [3]
Potrivit rechizitoriului procuraturii, el cumpăra vin de la podgoriile din județul Vrancea, pe care îl aducea la București cu camioane. Cantitățile trecute pe avizele de expediție erau ulterior falsificate. În depozitul său, Ștefănescu amesteca vinurile și rachiurile între ele, adăugând și apă, și apoi vindea produsele rezultate la prețul cel mai mare. Vinul superior era amestecat cu cantități mari de vin inferior și etichetat ca vin superior. [5] Prin aceste operațiuni de cupaj, Ștefănescu a obținut câștiguri mari pe care și le însușea în totalitate, rotind vânzătorii pentru a nu cunoaște valoarea încasărilor zilnice și oferindu-le periodic sume de bani, vin și alimente. El ținea personal gestiunea, iar abilitatea sa a determinat ca organele de control să nu găsească niciodată nereguli.[6]
Cu banii obținuți, gestionarul depozitului de vinuri cumpăra cantități mari de bijuterii și de aur. În rețeaua sa făceau parte directori generali, gestionari și chiar pivniceri, care erau mituiți periodic. Miliția i-a organizat un flagrant în apropierea depozitului de vinuri, Ștefănescu fiind prins de miliție în timpul unei tranzacții de cumpărare de aur de la un bișnițar. El a fost arestat la 8 august 1978, iar în urma percheziției efectuate la domiciliul său i s-a găsit pe lângă peste 19 kilograme de bijuterii din aur și pietre pretioase și suma de un milion de lei, care era ascunsă într-un perete fals de pe balcon. [6] Ulterior, a circulat zvonul că gestionarul ar fi fost prins după ce vinul cumpărat de un ofițer de Securitate pentru nunta fetei sale s-ar fi stricat, ca urmare a amânării nunții cu o săptămână.[6]
Cazul Ștefănescu a fost descris în presa din epocă, fiind publicate articole în numărul 36 (septembrie 1978) din Flacăra (articolul „Cine este Gheorghe Ștefănescu?” semnat de Nicolae Cristache) și în numărul din 23 septembrie 1978 al cotidianului Scînteia (articol semnat de Eugen Florescu). În acele articole s-a evidențiat faptul că Ștefănescu îl mituia periodic pe Tudor Bălătică, primul secretar al organizației PCR din Sectorului 1, pentru a-i trece cu vederea afacerile veroase.[4]
Ancheta procuraturii a scos la iveală faptul că gruparea condusă de Ștefănescu a realizat câștiguri de „13.800.000 lei, din care o parte și-a însușit-o personal, altă parte a transmis-o participanților la infracțiunile comise, iar altă parte a înmânat-o drept mită unor lucrători cu funcții de răspundere care i‑au înlesnit activitatea infracțională”.[3] Ancheta a scos la iveală faptul că persoanele anchetate dețineau numeroase mașini, proprietăți, depozite CEC și cantități impresionante de aur.[3] Vecinii familiei Ștefănescu au afirmat că gestionarul de cramă avea trei mașini, pe care le parcau la două străzi distanță. Apartamentul lor de bloc era placat cu mozaic, gresie, faianță și parchet scump. Membrii familiei Ștefănescu trăiau pe picior mare, organizând petreceri la care participau persoane importante.[4]
Fostul gestionar a fost acuzat de șapte infracțiuni: delapidare cu consecințe deosebit de grave, introducere ilegală de mărfuri în gestiune, fraudă, abuz în serviciu, instigare la fals, fals intelectual și uz de fals. Ancheta a durat aproape doi ani. [3] Tribunalul Municipiului București, Secția I Penală, l-a găsit vinovat de fiecare dintre aceste capete de acuzare și l-a condamnat la moarte și confiscarea averii. În hotărârea judecătorească pronunțată la 26 aprilie 1980 de un complet condus de judecătoarea Cornelia Popescu se menționau următoarele: „Sfidând cu luciditate pe cei din jur, element afacerist, avid după câștiguri nemuncite, dornic de înavuțire și trai ușor, inculpatul Ștefănescu Gheorghe, încălcând cu cinism și premeditare legile țării a sustras treptat din avutul celor ce muncesc sume meri de bani, încercând prin aceasta să slăbească eforturile pentru consolidarea și dezvoltarea societății socialiste. Acționând fără jenă, pentru organizarea marilor afaceri și ascunzând averi mari, manifestându‑se ca un capitalist, care nu are nimic în comun cu societatea noastră, urmează ca instanța, pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave pentru avuția tării, să aplice inculpatului Ștefănescu Gheorghe pedeapsa cu moartea și confiscarea averii”.[3] Ștefănescu a făcut recurs, care s-a judecat la Secția Penală a Tribunalului Suprem și a menținut sentința inițială. El a fost executat 4 decembrie 1981 la închisoarea Jilava.[3]
Cei doi băieți ai lui Gheorghe Ștefănescu, Mircea (gestionar al unui depozit de vinuri din zona Pieței Matache) și Gabi (angajat la depozitul condus de tatăl său), au fost condamnați în același dosar, primul la 15 ani de închisoare (din care a făcut numai zece), iar al doilea la trei ani. Ei s-au îmbolnăvit în închisoare, murind la scurtă vreme după eliberare.[6]
Scenariul filmului Secretul lui Bachus a fost analizat timp de două zile de ofițerul Costică Voicu, anchetator în cazul Ștefănescu și viitor inspector general al Inspectoratului General al Poliției și apoi rector al Academiei de Poliție „A.I. Cuza” (2000-2008). Ofițerul de miliție a considerat că scenariul a fost bine documentat, mecanismul afacerii fiind descris corect în ciuda prezenței unor exagerări de natură artistică. El a afirmat că lui Ștefănescu nu i s-a spus niciodată „Bachus”, ci doar nea Gică.[4]
Producție
Scenariul filmului a fost scris de romancierul Titus Popovici, care a valorificat prin acest film „disponibilitățile civice” ale satirei și a început o colaborare fructuoasă cu regizorul de comedie Geo Saizescu.[7] Punctul de plecare al scenariului l-a constituit afacerea Bachus, mai precis cazul falsificatorului de vinuri Gheorghe Ștefănescu care a făcut vogă în epocă.[2] Titus Popovici a adăugat: „sunt prea trist ca să scriu drame”, mărturisindu-și revolta și dezgustul față de personajele incriminate în scenariu. Rolul personajului principal (Bachus) a fost gândit special pentru actorul Ștefan Mihăilescu-Brăila.[2]
Criticul Călin Căliman considera că scrierea scenariului a reprezentat pentru Titus Popovici „un act temerar, de curaj civic, mai ales pentru că ziaristul, pus pe descoperiri, dă de urma unor abuzuri și infracțiuni incredibile (demne nu numai de un deceniu incredibil, dar și de zilele noastre), descoperind «bârloguri» somptuoase cu oglinzi venețiene, cu ... studiouri cinematografice, cu mobiliere de lux - sau bârloguri «modeste», cu kilograme de aur, dolari și tot felul de alte cosmeticale ascunse sub tejghele”. [2]
Realizarea filmului nu a fost lipsită de probleme. Scenariul intitulat inițial Nuntă cu dar a fost respins de conducerea cinematografiei românești în urma referatului întocmit de activiștii Emilia Sonia și Suian Pavel de la Comitetul Central al P.C.R., dar a fost aprobat ulterior de primul vicepreședinte al C.C.E.S., Traian Ștefănescu, ca urmare a intervenției scriitorului Titus Popovici.[2] În arhivele Securității s-a găsit o „notă informativă” din 11 mai 1983, care a fost reprodusă în numărul din 20 septembrie 1995 al cotidianul „Evenimentul zilei” (cu specificația „A.S.R.I., Fond «D» dosar nr. 11155, vol. 12, f. 314”). în nota informativă se specificau următoarele: „La Casa de Filme nr. 1 urmează a se realiza, fiind în faza de pregătire, filmul «Nuntă cu dar», scenariul Titus Popovici, regia Geo Saizescu, film inspirat din cazul «Ștefănescu». Scenariul filmului este o satiră la adresa vieții social-politice din România, vizând moravuri și năravuri actuale. Se comentează în rândul cineaștilor că filmul va fi un record de vulgarități (sic!), în desfășurarea de lux și corupție în care sunt prezentați activiștii de partid, vicepreședinții, directorii de întreprinderi, ziariștii, prostituate în diverse ipostaze. Exemplu: un director își aduce amanta cu un avion special pe câmpul din apropierea vilei sale; președinți de C.A.P. care îngroapă recoltele de porumb, trecând peste ele cu tractorul; directori care își petrec timpul la Intercontinental, înconjurați de prostituate. Personajul principal din film este ... Nea Puiu (sic!), șeful și organizatorul tuturor afacerilor, acesta corupând activiști de partid, ziariști, persoane cu funcții de conducere în agricultură.”. [2] Din nota respectivă reies greutățile întâmpinate de cineaști în acei ani în abordarea genului satirei.
Filmul a fost realizat în studiourile Centrului de Producție Cinematografică București. Regizori secunzi au fost Lidia Slavu și Iorgos Ghindidis, iar asistent de regie Mircea Plîngău. La realizarea filmului au fost folosiți următorii consilieri: col. Ion Baciu, col. Tudor Stănică și dr. ing. Todiriță Giosanu.
Muzica a fost interpretată de Orchestra de Jazz a Radioteleviziunii Române dirijată de Sile Dinicu.
Recepție
Filmul Secretul lui Bachus a avut parte de un mare succes la public, fiind vizionat de 5.673.747 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31.12.2007 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei. El a fost relansat la 1 februarie 2002, fiind vizionat de încă 58 spectatori. [8] Secretul lui Bachus se află astfel pe locul 21 în topul celor mai vizionate film românești din toate timpurile după cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România. [1]
Premii
Scenaristul Titus Popovici a primit în 1984 Premiul pentru scenariu al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru filmele Horea și Secretul lui Bachus. [9] De asemenea, actorul Ștefan Mihăilescu-Brăila a primit Premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din filmul Secretul lui Bachus, ex-aequo cu Radu Beligan (pentru rolul din Horea), Ștefan Iordache (pentru rolul din Glissando) și Ovidiu Iuliu Moldovan (pentru rolurile din filmele Horea și Dreptate în lanțuri).[9]
Recenzii critice
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu, doctor în cinematografie și profesor asociat la UNATC, considera Secretul lui Bachus drept un film cu caracter politic și propagandististic al epocii comuniste [10], scenariul fiind scris de „cel mai eficient propagandist prin manipulare al cinematografiei comuniste”.[11]
Criticul Tudor Caranfil a dat filmului o stea din cinci și a făcut următorul comentariu: „Un ziarist combativ descoperă nereguli grave într-un IAS. Continuând cercetarea, dă de urma unor abuzuri și infracțiuni cu prăzi fabuloase. Pornind de la un scenariu de Titus Popovici (Pr. ACIN) inspirat de realul „caz Ștefănescu”, se obține o „satiră” demagogică menită să acopere abuzurile și chiar crimele juridice ale conducerii de partid (odioase „pedepse capitale”) sub masca dezvăluirii faptelor reprobabile, comportamentelor și mentalităților „anacronice” ale unor activiști mărunți, directori, ziariști, prezentați în desfășurări de lux și corupție. De remarcat o uluitoare compoziție feroce a lui Mihăilescu-Brăila în rolul unui speculant demagog și rapace. Peste 5.600.000 bilete de cinema solicitate.” [12]
Vezi și
Referințe
- ^ a b Sebastian S. Eduard - Top - „Nea Mărin miliardar”, cel mai vizionat film, în "Jurnalul Național", 22 noiembrie 2006.
- ^ a b c d e f Călin Căliman - „Istoria filmului românesc (1897-2000)” (Ed. Fundației Culturale Române, București, 2000), p. 360.
- ^ a b c d e f g *** - „Marele secret al «Secretului lui Bachus»” în "Adevărul", 1 august 2010.
- ^ Vasile Surcel - „Ștefănescu - «nașul» filierei Bachus”, în "Jurnalul Național", 16 august 2004.
- ^ a b c d ***- „Dosar: Secretul lui Bachus, adevărata poveste”, în "Adevărul", 2 august 2010.
- ^ Călin Căliman, op. cit., p. 307.
- ^ „Situația numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei până la data de 31.12.2006 și 2007” (PDF). Centrul Național al Cinematografiei. 31.12.2007. Accesat în 14 septembrie 2011. Verificați datele pentru:
|date=(ajutor) - ^ a b Uniunea Cineaștilor din România (ed.) - „Premiile cineaștilor 1970-2000” (Editura și Tipografia Intact, București, 2001), p. 61.
- ^ Cristian Tudor Popescu - „Filmul surd în România mută” (Ed. Polirom, Iași, 2011), p. 234.
- ^ Cristian Tudor Popescu, op. cit., p. 108.
- ^ Tudor Caranfil - „Dicționar de filme românești” (Ed. Litera Internațional, București, 2003)